Isihasmul, expresie autentica [619853]

Isihasmul, expresie autentica
a spiritualitatii ortodoxe
Mareste imaginea.
Isihasmul, expresie autentica a spiritualitatii ortodoxe
Aparitia crestinismului in arena istoriei a insemnat creatia din nou a
lumii prin jertfa Mantuitorului Iisus Hristos , restaurarea omului,
readucerea lui la dimensiunile vietii spirituale pe care el a trait-o in
comuniunea harica cu Dumnezeu, dar pe care a pierdut-o prin pacatul
neascultarii. Crestinismul a restaurat natura omului si, in acelasi
timp, a aratat acestuia idealul spre implinirea caruia trebuie sa tinda.www.crestinortodox.ro

Idealul moral pe care Mantuitorul Hristos il stabileste oamenilor il
vedem realizat, mai intai, in persoana Sa sub un indoit aspect, practic
si doctrinar. Practic, prin faptul ca El ofera lumii exemplul unei vieti
sfinte care este oglinda fidela a invataturii Sale. Intre invatatura si
viata Sa nu este nici o tensiune, nici o discordanta, ci cea mai deplina
identitate.
Iar doctrinar El a lasat porunca sa intruchipam in viata zilnica
modelul de viata sfanta, dumnezeiasca pe care il gasim in Evanghelia
Sa: "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit
este" (Matei V, 48).
Posibilitatea realizarii acestui ideal sfant este data de faptul ca omul
are in fiinta sa de la creatie chipul lui Dumnezeu (Facere I, 26),
predispozitii si energii, capacitatea, vocatia religioasa sau un instinct
religios. In virtutea acestei dotatii omul aspira spre Dumnezeu, spre
absolut, in care isi gaseste reazemul si prin care, isi realizeaza
aspiratiile sale.
La aceasta zestre nativa Biserica crestina adauga energia dumne-
zeiasca, adica harul divin pe care il primim prin Sfintele Taine
incepand cu Botezul. Din conlucrarea celor doi factori, cel
dumnezeiesc si cel ornenesc, rezulta regenerarea si transformarea
morala a credinciosului, urcarea lui pe treptele sfinteniei, ale
indumnezeirii prin har. Aceasta este desavarsirea morala. Acest fapt,
adica realizarea desavarsirii morale, nu este altceva decat implinirea
destinului inscris in propria noastra fiinta , adica asemanarea cu
Dumnezeu , sau implinirea cuvintelor : "Fiti sfinti ca Eu sfant sunt,
zice Domnul" (Lev. XI, 44), iar cel ce a realizat aceasta este un erou
moral, sfantul, omul indumnezeit prin har.
Viata de sfintenie, de traire in Hristos prin Duhul Sfant si-a facut
vadita prezenta incepand cu primele zile ale crestinismului si s-a con-
tinuat de-a lungul veacurilor inregistrand in anumite perioade o am-
ploare deosebita. Un moment de seama in istoria spiritualitatii
ortodoxe il formeaza isihasmul.
Istoria isihasmului

Cuvantul isihasm deriva de la grecescul isihia care insemneaza li-
niste, tacere si concentrare sufleteasca, interioara.
Isihasmul este o miscare de renastere spirituala si teologica din
secolele XIII-XIV ale carei caracteristici sunt : practicarea " rugaciunii
lui Iisus", precizarea naturii harului divin ca energie dumnezeiasca
necreata, posibilitatea vederii luminii dumnezeiesti precum si natura
ei.
Cei care au practicat la inceput isihia au fost monahii care traiau ca
pustnici in asceza riguroasa si viata mistica, contemplativa "en
isihia", adica in liniste, numiti, pentru acest fapt, isihasti. Inceput in
sec. IV-V isihasmul a cunoscut o dezvoltare in sec. al VII-lea prin
aprofundarea lucrarilor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul in care erau
tratate teme privitoare la viata mistica, duhovniceasca. Tot in aceasta
perioada, adica in sec. al VII-lea, a trait Sf. Ioan Scararul (+ 649) care
este considerat intemeietorul propriu zis al isihasmului. El a alcatuit
lucrarea "Scara raiului" in care monahii sunt indrumati la rostirea
monologica a rugaciunii adica redusa numai la rostirea numelui
"Iisus". Aceasta forma redusa de rugaciune sta la temelia rugaciunii
"Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine
pacatosul" caracteristica spiritualitatii isihaste si in genere
spiritualitatii ortodoxe, care este hristocentrica.
Isihasmul cunoaste un reviriment duhovnicesc in sec. X-XI datorita
Sf. Simion Noul Teolog (+ 1022), acestui "inger pamantesc si om
ceresc", celebrul mistic care a ridicat viata crestina pe inalte culmi de
traire duhovniceasca. El vorbeste despre simtirea tainica a
prezentei harului divin in viata noastra duhovniceasca, simtire la
care trebuie sa ajunga orice crestin, caci toti suntem botezati in
numele Sf. Treimi si astfel purtam in noi aceasta energie
dumnezeiasca necreata, care este harul dumnezeiesc . Adica dupa Sf.
Simion Noul Teolog prezenta harului lui Dumnezeu in sufletele
noastre trebuie sa fie o certitudine. Iar "daca actiunea Sfantului Duh
este inconstienta aici pe pamant, ea va fi la fel si in vesnicie si toata
religia este zadarnica" – spunea el.
In secolul al XIV-lea isihasmul cunoaste o remarcabila dezvoltare prin
nasterea unei miscari care a angajat in sine personalitati marcante

ale spiritualitatii ortodoxe cum a fost Sf. Grigorie Palama,
Arhiepiscopul Tesalonicului (1296 -1359).
In rasarit si in mod deosebit in muntele Athos monahii isihasti sus-
tineau ca printr-o contemplatie continua si exercitata indelung se
poate realiza apropierea de Dumnezeu pana la vederea luminii
dumnezeiesti , asa cum au vazut-o Sfintii Apostoli la schimbarea la
fata a Domnului Hristos pe muntele Tabor .
In anul 1340 Varlaam, un calugar grec din Calabria, avand cunostinta
de aceste invataturi si practici ale isihastilor, vine la Constantinopol
cu gandul de a se angaja intr-o disputa cu sustinatorii isihasmului si
pentru a-i combate personal, dupa ce scrisese in 1337 trei tratate
contra isihastilor. Acest fapt il determina pe Sf. Grigorie Palama sa ia
atitudine scriind de asemenea trei tratate. Disputa pe aceasta tema a
continuat, fiecare aducand argumente in spiritul afirmatiilor sale.
Acuza pe care Varlaam o aduce isihastilor este ca acestia pretindeau
ca vad esenta dumnezeiasca. Isihastii sustineau ca ei nu pretind asa
ceva, ci ca ei vad numai lucrarea dumnezeiasca care in general se
numeste energie si nicidecum nu pretind ca vad fiinta sau esenta
dumnezeiasca. Meritul Sf. Grigorie Palama consta in faptul ca el a
facut distinctia clara intre fiinta sau esenta dumnezeiasca si lucrarile
sau energiile divine. Aceasta teza a constituit punctul central al
sustinerii sale si apreciata de Biserica Ortodoxa de atunci si de
totdeauna ca ea exprima doctrina ortodoxa in toata puritatea ei.
Disputa a continuat asa incat Varlaam se duse la Constantinopol unde
a intervenit la Sinod cerand condamnarea isihastilor. Sf. Grigorie
prevazand ca situatia va ajunge pana la urma in fata Sinodului,
pleaca, impreuna cu prietenul sau Isidor, la Athos, unde a intocmit
"Tomul aghioritic" pe care l-au semnat in martie 1341 conducatorii
duhovnicesti ai monahismului ortodox din muntele Athos, precum si
episcopul Iacov din Ierissos. Pentru ca disputa luase proportii mari Sf.
Grigorie, impreuna cu prietenii sai Isidor si Marcu, a plecat la
Constantinopol unde a reusit sa convinga pe arhierei si sa-i castige
pentru cauza celor sustinute de el. Sinodul s-a terminat in 1341 la
Constantinopol, a condamnat tezele lui Varlaam si s-a pronuntat in
favoarea isihasmului.

Ca urmare a acestei hotarari sinodale orgoliosul Varlaam a trecut la
Biserica apuseana care l-a promovat episcop si de pe aceasta pozitie
isi continua atacurile nu numai impotriva isihasmului, ci chiar o orto-
doxiei.
Lupta impotriva isihasmului nu s-a sfarsit odata cu condamnarea lui
Varlaam, ci s-a continuat de catre un discipol al acestuia, Grigore
Achindin. Acesta, impreuna cu aderentii lui, s-a implicat in
framantarile politice ale vremii din care va iesi compromis si pana la
urma condamnat.
In acel timp conducerea imperiului bizantin o avea Ioan Cantacuzino
ca regent si ocrotitor al imparatului minor Ioan V Paleologul. Isihastii
aveau adversari politici, redutabili intre care, in primele randuri se
situa imparateasa Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas. Ana de
Savoia reuseste sa demita pe Ioan Cantacuzino din postul ab regent de
partea caruia isihastii s-au alaturat scindandu-se astfel imperiul in
doua tabere din punct de vedere politic, dar si religios.
Achindin si partizanii sai sprijiniti de patriarhul Calecas prezinta pe
isihasti ca sustinatori ai regentului Cantacuzino, iar ca urmare acestui
fapt Sf. Grigorie Palama este aruncat in inchisoare in anul 1343 de
unde va iesi abia in 1347. Aceeasi soarta au impartasit-o si alti sase
ierarhi sustinatori ai Sf. Grigorie Palama. Pana la urma imparateasa
Ana de Savoia si-a dat seama ca dreptatea este de partea isihastilor si
renunta sa mai sustina pe patriarhul Calecas si pe Achindin. La 2
februarie 1347 imparateasa convoaca un sinod solemn. Ca urmare a
acestui sinod patriarhul Calecas este depus din demnitatea
patriarhala, Achindin este condamnat iar adversarii isihastilor au fost
exilati. In scaunul patriarhal ramas vacant a fost ridicat Isidor,
aderentul Sf. Grigorie Palama, iar scaunele episcopale vacante au fost
ocupate cu sustinatorii Sf. Grigorie Palama. La scurt timp dupa
aceasta el a fost hirotonit mitropolit al Salonicului, care era a doua
capitala a imperiului bizantin din acea vreme.
Cu toate aceste schimbari lupta impotriva isihastilor a continuat,
fiind contestati patriarhul Isidor si Sf. Grigorie Palama si ca urmare
promovarea lor in demnitatile respective a fost declarata nula. In cele
din urma isihasmul a triumfat, iar sinodul tinut la Constantinopol in
palatul Vlaherne in 1351 a declarat isihasmul ca doctrina a Bisericii ,

iar invatatura lui Varlaam si Achindin a fost infierata ca erezie. Intre
sustinatorii isihasmului, pe langa cei amintiti au fost Nil Cabasila,
arhiepiscopul Tesalonicului (+l361), Nicolae Cabasila (+1371),
Simeon, arhiepiscop de Tesalonic, iar in sec. al XVIII-lea isihasmul a
cunoscut o perioada de inflorire prin Nicodim Aghioritul . Iar dintre
adversarii isihasmului mai amintim pe Prohor Chidoniu, Nichifor
Gregoras s.a.
Sf. Grigorie Palama a trecut la cele vesnice la data de 13 noiembrie
1359. La cativa ani dupa moartea sa, adica in 1368, un sinod convocat
de patriarhul Filotei l-a proclamat ca sfant al Bisericii Ortodoxe ,
datorita puritatii vietii sale morale, precum si invataturilor sale care
reprezinta in esenta invatatura Bisericii ortodoxe .
Doctrina isihasta
Am retinut din ceea ce am parcurs ca Sf. Grigorie Palama, in disputa
sa cu adversarii isihasmului, a facut distinctie intre fiinta dum-
nezeiasca si energiile divine necreate. Aceste energii sunt distincte de
fiinta divina dar nu se separa de ea ; ele nu se confunda cu esenta
dumnezeiasca dar nici nu sunt separate de aceasta.
Cu toate ca invatatura despre energiile sau lucrarile divine necreate a
cunoscut o dezvoltare capitala in disputa Sf. Grigorie Palama cu
Varlaam si Achindin, isi are insa originea in discutiile hristologice din
epoca sinoadelor ecumenice . Termenul "energia" a fost consacrat de
catre sinodul al VI-lea ecumenic care a condamnat monotelismul.
Alti sfinti parinti ca Maxim Marturisitorul (+662) si Sf. Ioan
Damaschin (+ 749) au dat o dezvoltare deosebita acestei doctrine
venind cu precizari care au stat la temelia doctrinei isihaste.
Temele principale in jurul carora au gravitat preocuparile isihaste au
fost : harul divin, rugaciunea lui Iisus si lumina dumnezeiasca .
a) Harul divin
Biserica invata ca fiinta dumnezeiasca este una singura si ca aceasta
fiinta exista in mod deplin in toate cele trei ipostasuri dumnezeiesti :
Tatal, Fiul si Duhul Sfant .

Tatal impartaseste numai persoanelor divine fiinta dumnezeiasca, dar
pentru fapturile create ea nu se impartaseste, fiind necomunicabila.
Si totusi Dumnezeu ni se impartaseste, dar nu dupa fiinta nici dupa
ipostasurile sau persoanele Sfintei Treimi , ci dupa energiile sau
lucrarile sale care sunt necreate. Aceste energii izvorasc din fiinta lui
Dumnezeu fara sa se desparta de ea, asa cum razele soarelui coboara
din el fara a se confunda si fara a se desparti de acesta. Aceste energii
sunt : creatoare, pronietoare, sfintitoare si prin aceasta, adica prin
sfintire, ele devin indumnezeitoare.
Exista un numar infinit de energii de care se impartaseste toata
creatura prin insusi faptul existentei acestei creaturi. Exista insa o
energie divina, adica harul dumnezeiesc care nu se epuizeaza in
aceste creaturi si nici nu se impartasesc din el toate creaturile
deoarece el are o finalitate precisa, adica priveste in mod deosebit pe
om, care-i fiinta spiritual-corporala. Prin har omul se restaureaza si
se spiritualizeaza, puterile sale sufletesti primesc un spor de putere
supranaturala punandu-se in acest fel inceputul vietii duhovnicesti si
prin aceasta al indum-nezeirii sale. Prin har omul participa la viata
divina, iar aceasta participare depinde de masura credintei sale in
puterea si lucrarea harului , a dispozitiei sufletesti si a receptivitatii
sale fata de valorile religioase crestine.
Cu toate acestea harul divin devine lucrator numai prin impreuna
lucrare a omului cu el, prin punerea sa in valoare, iar urmarea este
transformarea sau spiritualizarea omului, este acea indumnezeire
prin har de care vorbesc isihastii.
Indumnezeirea prin har este un proces de teoformizare a omului,
adica o transformare spirituala dupa modelul lui Dumnezeu, este o
lucrare teandrica adica la care participa elementul divin si uman.
Aceasta transformare sau spiritualizare este echivalenta cu ceea ce Sf.
Scriptura numeste asemanarea cu Dumnezeu sau sfintenia . Spre
implinirea acestui ideal ne indeamna Sf. Scriptura : "ci, dupa Sfantul
care v-a chemat, pe voi, fiti si voi sfinti in toata petrecerea vietii, ca
scris este : Fiti sfinti pentru ca Eu sunt sfant" (I Petru, I, 16) sau :
"Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este"
(Matei V, 48).

Harul divin este o necesitate fiintiala caci fara el nu se poate face
inceputul comuniunii cu Dumnezeu si prin urmare nici al vietii
duhovnicesti. El se impartaseste in Biserica prin Sfintele Taine
incepand cu Taina Sfantului Botez .
Prin Sf. Botez, harul divin se salasluieste in fiinta noastra sufleteasca
intima, in inima noastra care nu este alta decat nucleul sau samburele
metafizic sadit in fiinta noastra prin actul creatiei. Asadar, cand in
spiritualitatea ortodoxa se vorbeste despre inima nu se intelege orga-
nul fizic, ci nucleul metafizic al persoanei umane sau centrul sau spi-
ritual. Acesta este eul originar sau autentic, in care, ca intr-un altar,
se salasluieste Mantuitorul Hristos prin harul Sau in omul care a
primit Botezul in numele Sf. Treimi.
In adancimile de taina ale eului nostru se infaptuieste lucrarea tainica
si mantuitoare a harului divin ; in acest loc de sfant popas al divi-
nitatii din fiinta noastra a intrat Mantuitorul Hristos unde asteapta in
stare de chenoza, adica de smerenie, pentru a-l face partas la viata
noastra prin impreuna noastra lucrare cu El.
Prin sufletul sau nemuritor si prin chipul lui Dumnezeu pe care il
poarta in suflet omul are capacitatea de a participa la realitatile
supra-naturale. El se impartaseste din energiile supranaturale mai
intai prin harul Sf. Botez, cum am amintit prin care devenim fii ai lui
Dumnezeu prin har (Ioan I, 12-13). Prin harul divin primit la Botez se
infaptuieste o renastere spirituala a fiintei omenesti : omul devine o
faptura noua (II Corinteni V,. 17), plasmuita dupa chipul
Mantuitorului Hristos, adica harul divin intipareste in fiinta noastra
interioara trasaturile spirituale ale Domnului Iisus Hristos .
Pentru ca lucrarea harului divin sa fie evidenta in viata noastra este
necesara contributia personala a credinciosului. Aceasta este cola-
borarea cu harul divin fara de care nu putem inainta pe calea desa-
varsirii. Iar partea noastra de contributie consta din postiri,
meditatii, impartasirea cu Sf. Taine, privegheri, rugaciuni etc. in
miscarea de renastere duhovniceasca a isihasmului rugaciunea detine
un loc de seama, indeosebi rugaciunea mintii, cunoscuta si sub
numele de rugaciunea lui Iisus.
b) Rugaciunea mintii si lumina dumnezeiasca

Rugaciunea este inaltarea mintii si a simtirii sufletesti spre Dum-
nezeu. Prin ea sufletul credinciosului respira in atmosfera duhovni-
ceasca, tainica a vietii in Hristos, este convorbirea noastra cu
Dumnezeu, aripile sufletului spre El, sau cum spune Evagrie
monahul : "Rugaciunea este urcusul mintii spre Dumnezeu " (Filocalia
vol. I, p. 80).
Prin ea sufletul omului se inalta spre Dumnezeu, dar in acelasi timp
omul coboara in sine, in profunzimile fiintei sale interioare pentru a
se intalni cu Dumnezeu care-i prezent acolo prin harul divin si
experiind in acest fel prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in viata
sufleteasca a celui ce se roaga. Cu cat aceasta rugaciune se face cu
mai multa intensitate cu atat se face mai evidenta simtirea tainica a
prezentei Mantuitorului Hristos in noi. Altfel zis, pe masura ce ne
desprindem de tot ceea ce tine de lumea sensibila, de tot ceea ce cade
sub simturi si este trecator in acea masura ajungem la contemplarea
lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru. Aceasta contemplare se
face cu ajutorul rugaciunii lui Iisus : "Doamne Iisus Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", care devine
rugaciunea mintii in faza ei superioara cand nu se mai folosesc
cuvintele, ci mintea este ocupata de aceasta rugaciune impreuna cu
inima.
Misterul rugaciunii, spune Niceta Stetatos, nu se, indeplineste in
anumite momente determinate, caci daca te limitezi in exercitarea ei
la anumite ore, imprejurari sau locuri tot timpul care ramane in afara
acestor momente, este un timp pierdut, petrecut in desertaciuni, ci
trebuie sa se faca neincetat, dupa cuvantul apostolului : "rugati-va
neincetat" (I Tesaloniceni V, 17).
Prin rugaciunea mintii credinciosul se detaseaza de taramul lumii
inconjuratoare, al lucrurilor si al fenomenelor, depaseste si existenta
in timp, uita de realitatea lumii si ancoreaza in Dumnezeu. Urmarea
acestei rugaciuni este coborarea in adancurile tainice ale eului nostru
pur, in intimitatea sufleteasca unde, asa cum am amintit, salasluieste
Hristos Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu acolo este si cerul, acolo
este imparatia lui Dumnezeu, dupa cuvantul Mantuitorului :
imparatia lui Dumnezeu este in launtrul nostru (Luca 17, 21).

Intalnirea cu Fiinta Suprema, cu Dumnezeu in adancimile fiintei
noastre sufletesti, presupune golirea mintii de toate continuturile din
ea facand-o sa devina fara forma ceea ce in gandirea Sfintilor Parinti
ai Bisericii, inseamna lipsa continutului. Adica curatirea mintii de
orice idei, imagini etc. impregnate de patimi, eliminarea tuturor
impuritatilor morale care au intrat in minte prin portile simturilor.
In cadrul miscarii isihaste rugaciunea a avut un rol de prim ordin
starnind uneori controverse. Acestea nu se refereau la rugaciunea ca
atare, ci la rugaciunea mintii sau rugaciunea curata , mai precis la
metoda care trebuie sa se foloseasca pentru a ajunge la realizarea
acestei rugaciuni.
In isihasm s-au format mai multe metode cu ajutorul carora se poate
ajunge la rugaciunea curata sau mintala.
Amintim mai intai metoda Sf. Simion Noul Teolog cunoscuta sub
numele : "Metoda sfintei rugaciuni si atentii" tradusa in limba fran-
ceza de Irenee Hausherr si intitulata : "La methode d'oraison
hesichaste" publicata in "Orientalia christiana" la Roma, in anul
1928.
In aceasta metoda Sf. Simion deosebeste trei feluri de rugaciuni.
Primele doua metode sunt calificate ca necorespunzatoare intrucat
duc la ratacire si amagire. Numai al treilea fel de rugaciune este
singurul care duce la vederea luminii dumnezeiesti si aceasta este
metoda propriu zisa.
In primul fel de rugaciune un rol deosebit il are fantezia. Cel ce I se
roaga isi ridica ochii si bratele spre cer, se lasa condus de imaginatie
si astfel isi aduna in minte tot ceea ce stie din Scripturi despre lumea
nevazuta si isi inchipuie in minte locasurile dreptilor,
frumusetile si bunurile ceresti etc, ajungand uneori prin admiratia
acestora pana la a varsa lacrimi. Aceasta rugaciune poate fi insotita
uneori si de fenomene extraordinare ca senzatii de miros placut,
vedenii sensibile, glasuri miraculoase etc.
Toate acestea se petrec mai ales in randul celor ce sunt incepatori
care nu s-au desprins de patimi , care nu au experienta vietii duhovni-

cesti si nici un indrumator spiritual si de aceea uneori pot ajunge
pana la nebunie.
Al doilea fel de rugaciune este o lupta interioara, adica cu gandurile.
Chiar daca sufletul s-a retras in sine inchizand portile simturilor si
prin aceasta senzatiile care vin din afara si lucrurile sensibile nu-l
mai angajeaza, totusi gandurile navalesc in suflet si fac ca rugaciunea
sa nu aduca pacea si nici biruinta, chiar daca lupta este purtata cu
barbatie. Cauza acestei situatii este increderea prea mare in puterile
sale, fapt care ii creeaza sentimentul iluzoriu al superioritatii fata de
altii si prin aceasta el cade prada slavei desarte .
Pricina pentru care aceste doua forme de rugaciune nu dau rezultate
pozitive este faptul ca ostenitorul nu urmeaza calea fireasca a vietii
duhovnicesti. Adica trebuie mai intai sa porneasca de la pruncia
duhovniceasca si sa treaca prin tineretea si barbatia spirituala ca apoi
sa atinga batranetea spirituala in care s-a ajuns la intelepciunea celor
desavarsiti.
In lucrarea tineretii spirituale rugaciunea se practica prin cantare sau
psalmodiere, dar aceasta nu se poate realiza decat cu conditia eli-
berarii de patimi.
Intr-o inima patimasa sau intr-un suflet stapanit de vicii nu se poate
realiza o rugaciune curata, caci sufletul este atras in jos de catre
aceste patimi. "Cum vom canta Domnului in pamant strain" adica
cum vom putea sa psalmodiem intr-o inima patimasa, spune Sf.
Simion Noul Teolog, citand pe proorocul David (Psalmul 138).
Al treilea fel de rugaciune incepe numai dupa ce inima a fost curatita
de patimi, caci numai dintr-o inima curata se pot inalta rugaciuni
adevarate. Conditia curatirii este ascultarea de Dumnezeu si de
duhovnic, precum si desprinderea interioara, a sufletului fata de lume
si fata de corpul propriu. Lepadand toate afectiunile si impatimirile
fata de lume s-au creat conditiile ca mintea sa ramana libera fata de
gandurile patimase.
Dar aceasta metoda, a Sf. Simion Noul Teolog, recomanda si un
procedeu fiziologic care insa nu are un rol esential in purificarea de
patimi, ci este un mijloc auxiliar, folosit in vederea dobandirii ruga-

ciunii curate. Acest procedeu este cuprins in Metoda si se exprima cu
urmatorii termeni : "Asezat intr-o chilie linistita, intr-un ungher, deci
fa ceea ce iti spun : inchide usa si ridica-ti spiritul mai presus de tot
ceea ce este lucru desert si vremelnic. Apoi reazima-ti barba in piept
indreptand ochiul trupesc impreuna cu tot spiritul spre tine insuti,
comprima aspiratia aerului si cerceteaza cu mintea ca sa gasesti locul
inimii, unde obisnuiesc sa se adune toate puterile sufletului. La in-
ceput vei da peste un intuneric si o rezistenta indaratnica, dar
staruind si practicand aceasta ziua si noaptea vei descoperi, ca prin
minune, o fericire fara margini. Caci indata ce spiritul gaseste locul
inimii, el zareste dintr-odata ceea ce niciodata n-a stiut : el zareste
aerul care exista in centrul inimii si se vede pe el insusi
intreg si luminos si plin de discernamant si de atunci incolo,
indata ce se arata un gand, spiritul il alunga prin invocarea numelui
lui Iisus Hristos , inainte ea acel gand sa se odihneasca si sa ia vreo
forma".
Asemenea mijloace fiziologice sunt, asa cum am aratat, doar auxi-
liare, in vederea realizarii rugaciunii curate, adica a coborarii mintii
in inima . Aceste mijloace nu mai sunt necesare in gradul al patrulea
de rugaciune, adica atunci cand s-a ajuns la starea de concentrare in
inima dintr-odata.
In afara de Metoda Sf. Simion Noul Teolog in isihasm a avut o
circulatie mai mare Metoda lui Nichifor Monahul sau cel din sin-
guratate.
Metoda lui Nichifor Monahul (sec. 13) foloseste doua procedee : cau-
tarea locului inimii si trimiterea mintii in inima deodata cu inspiratia
aerului, iar al doilea procedeu recomanda pentru realizarea scopului
propus rostirea neincetata a rugaciunii adresata lui Iisus, adica ruga-
ciunea : Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma.
Grigore Sinaitul (sec. 13) prin metoda sa aduce unele lamuriri si
anume el explica recomandarea cuprinsa in metoda Sf. Simion Noul
Teolog de a retine respiratia in timpul rugaciunii si impartirea ruga-
ciunii lui Iisus in doua parti. Scopul acestei impartiri este de a
inlatura un neajuns rezultat din rostirea intreaga a acestei rugaciuni,
fapt care ar sili atentia sa zaboveasca "pe la prea multe cuvinte iar
mintea nu s-ar putea concentra".

Sfantul Grigore Palama socoteste ca mijloacele fiziologice
adica sincronizarea respiratiei cu rostirea rugaciunii lui Iisus s.a.
acestea sunt auxiliare si ca atare nu sunt absolut necesare in
realizarea rugaciunii curate. El pot fi ajutatoare pentru incepatori
intr-o oarecare masura.
Toate aceste metode urmaresc realizarea rugaciunii mintale.
Spuneam mai inainte ca rugaciunea inimii consta din repetarea
necontenita a rugaciunii : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu miluieste-ma". In faza prima a rugaciunii aceasta este
orala si se face cu o anumita greutate, sufletul nefiind inca slobozit de
legaturile patimilor.
In faza a doua sau cea mintala, buzele inceteaza a-l invoca pe Iisus,
caci aceasta chemare trece pe seama mintii. Acum mintea indreapta
asupra rugaciunii intreaga sa putere de atentie silindu-se a vedea in
numele lui Iisus pe insusi Hristos. Acum sufletul devine, mai apt
pentru intelegerea lucrurilor duhovnicesti. Patimile incep sa cedeze,
iar in inima se aseaza o pace si se simte o caldura sufleteasca
revarsandu-se in tot corpul.
Continuandu-se rugaciunea, nevoitorul trece in faza ultima sau
cordiala de unde incepe opera singura a Domnului, care duce la de-
savarsire. Harul divin coboara pe neasteptate in inima, facandu-si
acum din ea salas.
Dumnezeu patrunde sufletul formand cu el un singur Duh (I Corinteni
VI, 17). Cel ce a ajuns pe aceasta treapta simte o nespusa bucurie, o
pace pe care nimic din ceea ce este pamantesc nu i-o poate oferi.
Aceasta este pacea fagaduita de Mantuitorul : Pacea Mea dau voua
(Ioan XIV, 27).
Mintea este acum intr-o stare mai presus de rugaciune si de aceea
omul nici nu se mai roaga, caci este luat in stapanire de starea de
extaz, de transfigurare, de unire cu Dumnezeu.
Aceste stari de rugaciuni determina mintea de a se dezlipi de tot ce
este creatural si o goleste de toate gandurile patimase.

Aceasta vedere si gustare a luminii dumnezeiesti se descopera, dupa
cum am vazut, pe ultima treapta a rugaciunii mintii. Ea nu este o lu-
mina creaturala, fizica ci spirituala. Prin ea se realizeaza cunoasterea
realitatilor tainice ale lui Dumnezeu ; acea vedere a lui Dumnezeu
despre care vorbeau isihastii. Desigur, nu este vorba despre vederea
fiintei divine, ci aceasta este energia necreata care izvoraste din fiinta
divina, energie care indumnezeieste pe om, ea ii creeaza stari prin
care se anticipeaza trairea celor viitoare si vesnice.
Prin precizarea naturii energiilor divine si prin experimentarea de
catre Sf. Simion Noul Teolog si Sf. Serafim de Sarov a lucrarii acestor
energii inundand pe nevoitor de lumina dumnezeiasca, isihasmul a
dovedit teoretic si practic temeinicia invataturii Bisericii Ortodoxe .
Iar prezentarea acestor realitati s-a facut cu un scop de informatie
teoretica dar care este si o chemare la trairea acestor frumuseti
duhovnicesti prin care anticipam in acest veac frumusetile vietii in
comuniune cu Dumnezeu in viata vesnica . Aceste frumuseti si bucurii
sfinte le vom trai in mod desavarsit dupa ce vom trece hotarul
mormantului.
Isihasmul in Romania si alte tari ortodoxe
Spiritualitatea ortodoxa a cunoscut prin isihasm dimensiuni con-
siderabile. Tocmai datorita acestui fapt isihasmul nu s-a limitat la
cadrul locului sau de obarsie, adica Sf. Munte Athos si imprejurimile
sale. Dimpotriva, isihasmul s-a raspandit si in celelalte tari ortodoxe
in pofida conditiilor istorice vitrege, datorate caderii
Constantinopolului sub turci, in 1453.
In tarile romane isihasmul si spiritualitatea inspirata din Filocalie,
numita si spiritualitatea filocalica au patruns, incepand cu secolul al
XIV-lea. Centrul din care s-a raspandit isihasmul in tarile romane a
fost Sf. Munte Athos. De aici, din Sfantul Munte , isihasmul a trecut in
Bulgaria unde, in manastirea Paroria din muntii Traciei, a trait Sf.
Grigorie Sinaitul si unde a si murit in 1346. Sf. Grigorie Sinaitul a fost
sustinatorul isihasmului privit in latura sa practica adica a rugaciunii
curate. El a adunat in jurul sau monahi din diferite neamuri intre care
si romani, pe care i-a indrumat in viata duhovniceasca si in rostirea

rugaciunii : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-
ma pe mine pacatosul".
Miscarea de la Paroria s-a extins in nordul Dunarii unde tocmai in
aceasta perioada, adica in secolul al XIV-lea, iau fiinta statele
romanesti in mod organizat.
Mitropolitul Tit Simedrea dovedeste ca intre monahii romani si Sf.
Grigorie Sinaitul au existat legaturi si in felul acesta ei au adus la Ma-
nastirea Tismana practica rugaciunii neincetate , unde a trait Sf.
Nicodim, el insusi un isihast si un sustinator al isihasmului.
Dar nu numai din centrul isihast de la Paroria s-a raspandit isihasmul
la romanii din nordul Dunarii, ci si din alte centre cu viata duhov-
niceasca cum a fost manastirea Kelifarevo, situata in apropiere de
orasul Tarnovo din Bulgaria, precum si din manastirea Cutlumus din
Muntele Athos. Aici, la Cutlumus, s-au asezat mai multi calugari
romani, ca urmare a ajutoarelor date de voievodul roman Vladislav I
pentru rezidirea acestei manastiri.
In Moldova viata religioasa cunoaste o etapa de prosperitate in timpul
lui Alexandru cel Bun care pune Mitropolia infiintata in timpul sau in
legatura spirituala cu Constantinopolul. De aici se aduc in Moldova
lucrarile unor autori de scrieri isihaste ca Grigorie Sinaitul si
patriarhul Filotei, care, desi au fost traduse in slavona bisericeasca,
au avut un rol deosebit in ridicarea vietii duhovnicesti la romani.
Insusi cuvantul sihastru este o dovada a patrunderii isihasmului in
tarile romane, caci acest cuvant provine de la isihaist, iar sihastrul
locuia in sihastrie, cuvant care deriva de la isihaistirion, si are
intelesul de loc de linistire. Asadar, de aici avem in limba romana
cuvantul sihastru, iar calugarii care traiau in acele locuri de
retragere, din preajma manastirilor, s-au numit sihastrii.
Se cunosc nume de sihastrii care au avut un rol duhovnicesc si pa-
triotic de seama in viata poporului nostru. Sihastrii au fost parintii
duhovnicesti ai credinciosilor dar si sfetnici ai domnitorilor asa incat
numele de sihastru a cunoscut o larga audienta si popularitate
nemaiintalnita la alte popoare. Despre aceasta realitate parintele
Staniloae spune : "Dupa cate stim, la nici un alt popor ortodox numele
de sihastru n-a devenit atat de popular, nu s-a pastrat cu aceasta

larga si populara rezonanta, pentru ca nici modul isihast al calugariei
nu l-a pastrat la fel" (Filocalia vol. 8, p. 566). Iar in ceea ce priveste
aportul isihasmului si al sihastrilor in lupta de aparare a romanilor in
fata semilunei, tot P. C Sa spunea : "Aceasta atmosfera creata de
isihasm a fost un factor insemnat in sustinerea luptei poporului
roman de aparare in fata atacurilor necurmate ale semilunei. Tarile
romanesti au ramas astfel ultimul refugiu al intregii miscari
monahale isihaste si al credintei fierbinti sustinuta de ea in lumea
ortodoxa. Sihastrii au fost nu numai foarte apropiati poporului, ci si
voievozilor, sustinandu-i in lupta lor de aparare a tarilor romanesti ca
ultim refugiu al vietii de rugaciune si de dreapta credinta . De aici
vedem ca sihastrii nu s-au preocupat de rugaciunea neincetata intr-un
dezinteres total in viata poporului dreptcredineios, ci au insufleti pe
voievozi si pe toti dreptcredinciosii crestini la lupta de aparare a tari-
lor-crestine. Nicaieri isihasmul nu a avut un rol atat de hotarator in
sustinerea luptei de aparare a teritoriului national, ca in tarile
romanesti (Filocalia vol. 7, p. 84).
Numarul sihastrilor, asadar al isihastilor din tarile romane este mare.
Un chip de sihastru mult cunoscut este Daniil Sihastru , sfetnicul si
duhovnicul lui Stefan cel Mare si sfant , voievodul Moldovei ; apoi Sf.
Teodora de la Sihla recent canonizata precum si pustnicul Antonie
care a sihastrit la schitul Iezerul in judetul Valcea, de asemenea
canonizat in acest an, 1992.
In preajma manastirilor mai de seama din tara noastra ca Neamtu,
Agapia, Secu, Cozia s.a. au trait numerosi sihastri precum si in tinutul
Buzaului, unde gasim numeroase pesteri si urmele unor schituri ca :
pestera lui Iosif, schitul lui Agaton, pestera lui Dionisie s.a.
Un loc de seama in viata sihastreasca din tarile romane il detine
staretul Vasile de la manastirea Poiana Marului din judetul Buzau.
Acesta vine din Ucraina in tinutul Buzaului in 1773 unde viata din
sihastrie atinsese trepte inalte de traire duhovniceasca. Aceasta viata
deosebita pe care a experiat-o in preajma calugarilor romani a stat la
temelia lucrarilor sale intitulate "Cuvinte inainte" alcatuite in
legatura cu lucrarile scriitorilor filocalici ca Filotei Sinaitul, Isihie
Sinaitul, Grigorie Sinaitul precum si ale lui Nil Sorschi.

In anul 1742 vine in aceasta regiune un alt ucrainean, Paisie cunoscut
sub numele de Paisie Velicicovschi . Acesta a fost ucenicul staretului
Vasile de la Poiana Marului facandu-si ucenicia in viata isihasta mai
intai sub indrumarea vestitului sihastru Onufrie de la schitul Carnu
de pe Valea Buzaului.
Cercetatorii activitatii lui Paisie Velicicovschi au afirmat ca acesta a
introdus rugaciunea lui Iisus in viata de obste fapt care a dus la in-
viorarea vietii spirituale in manastirile noastre.
Dar nu numai in domeniul vietii duhovnicesti ci si in sfera vietii
culturale, Paisie Velicicovschi si-a adus meritul sau prin traducerea in
limba slavona bisericeasca a Filocaliei, cunoscuta sub numele
Dobrotoliubie si tiparita la Sankt Pertersburg in anul 1794.
Traditia sihastriei cultivata de Paisie Veliclicovski s-a putut vedea in
viata duhovniceasca din manastirile Cernica si Caldarusani unde a
activat staretul Gheorghe, ucenicul lui Paisie Velicicovschi. Staretul
Gheorghe aduce o contributie insemnata la aplicarea isihasmului in
viata manastirilor noastre prin accentuarea asupra laturii caritative,
adica prin grija fata de saraci. Faptul acesta s-a vazut mai ales la
Sfantul Calinic de la Cernica . El imbina rugaciunea cu grija fata de cei
lipsiti si cu ridicarea de biserici.
In Rusia, isihasmul a patruns curand dupa primirea crestinismului in
sec al X lea, chiar daca lipsesc documentele din cauza conditiilor
istorice nefavorabile, datorate invaziei mongolilor.
Incepand cu secolul al XIV-lea exista marturii despre patrunderea
isihasmului in Rusia mai ales ca in Serbia si Bulgaria se faceau
traduceri in slavona din scrierile filocalice care au putut fi folosite si
in Rusia.
La sfarsitul secolului al XIV-lea isihasmul patrunde in Rusia prin
mijlocirea catorva personalitati ale Bisericii, intre care amintim pe
mitropolitul de Kiev Ciprian (+ 1406), pe Sf. Serghie, intemeietorul
monahismului rus care, impreuna cu ucenicii sai, practica rugaciunea
lui Iisus. Contactul cu Muntele Athos din Grecia prin pelerinajele pe
care multi monahi le faceau in manastirile de acolo, a facilitat
cunoasterea la izvoare a isihasimului.

Intre monahii pelerini la Muntele Athos a fost si Nil Majpov cunoscut
sub numele de Nil Sorschi (+ 1508) intemeietorul manastirii Sora din
regiunea Novgorod. Nil Sorschi impreuna cu ucenicii sai a ramas fidel
traditiei isihaste, practicand in viata sa personala spiritualitatea
isihasta.
In Serbia un rol hotarator in alipirea acestei tari de lumea ortodoxa
1-a creat Sf. Sava care el insusi era un isihaist.
Se cunoaste ca intemeierea statului sarb se datoreaza regelui Stefan
Nemanja care mai intai a fost incoronat ca rege de legatul papii iar
dupa putin timp a fost reincoronat de fratele sau Sava intrand prin
aceasta in sfera de civilizatie bizantina si prin aceasta in lumea or-
todoxa.
Urmasii Sf. Sava au fost isihasti iar Serbia devine un centru de viata
spirituala si artistica in orientul crestin datorita isihasmului.
Traditia isihasta a fost reinnoita in secolul al XIX-lea de catre Sf.
Nicodim Aghioritul si Paisie Velicicovschi. In aceasta innoire avem de
remarcat aparitia in Rusia a staretismului al carui reprezentant de
seama a fost Sf. Serafim de Sarov.
Cuvantul staretism provine de la cuvantul staret care in limba rusa
are alt inteles decat in limba romana, unde prin staret intelegem un
egumen sau conducator de manastire.
In limba rusa cuvantul staret are intelesul de parinte duhovnicesc ,
adica monahi care prin sfintenia vietii lor au ajuns sa dobandeasca de
la Dumnezeu darul si puterea de a ajuta pe oameni prin sfaturi si in-
vataturi si prin vindecari si faceri de minuni.
De la numele de staret a luat nastere staretisimul care este o miscare
de renastere duhovniceasca din Biserica rusa incepand cu prima parte
a secolului ai XIX-lea. Staretisimul a avut ca loc de obarsie manastirea
Optina unde au trait cei mai de seama reprezentanti ai sai.
Viata duhovniceasca a aparut la Optina in plin secol al XIX-lea cu o
forta si o autenticitate care a atras nu numai novici in cautarea voca-
tiei lor, ci si o multime de laici in cautarea unei calauze spirituale. In

aceasta multime gasim pe Gogol, Dostoievschi, Khomiakov, Soloviev,
Tolstoi (Jean Meyendorff).
Ceea ce este de ramarcat este faptul ca scriitorul rus Dostoievschi a
gasit in manastirea Optina pe staretul Ambrozie care i-a servit ca
model pentru realizarea personajului literar din romanul fratii
Karamazov si anume pe staretul Zosima.
In randul staretilor din Rusia locul cel mai de seama il ocupa Sf.
Serafim de Sarov (+l833) a carui invatatura se reduce la dobandirea
Duhului Sfant fapt pe care l-a dovedit practic fiind impreuna cu
prietenul sau Motovilov.
El se adresa fiecarui om cu cuvintele : "Bucuria mea" caci toti oa-
menii ca purtatori ai chipului lui Dumnezeu sunt si trebuie sa fie
izvorul bucuriilor duhovnicesti.
Isihasmul pe care l-am prezentat nu este altceva decat expresia vietii
crestine autentice, asa cum au trait-o cei mai de seama reprezentanti
ai credintei ortodoxe , Sfintii Parinti ai Bisericii.
In viata poporului nostru isihasmul prin monahii pe care ii cunoastem
ca sihastrii a fost focarul din care au iradiat luminile dreptei credinte,
dar care a avut si un rol national prin legaturile spirituale intretinute
de monahii din toate provinciile romanesti, tinand astfel treaza
constiinta apartenentei la acelasi neam, la aceeasi credinta crestina
ortodoxa.
Acelasi rol il au si il vor avea in viitor manastirile noastre care au fost
vetre de cultura, puncte de rezistenta pentru pastrarea identitatii
noastre nationale si mai ales oaze de viata duhovniceasca asa cum
s-au prezentat ele de-a lungul veacurilor.
Arhimandrit Vasile Prescure
.
Publica un articol
