Iredenta Maghiară ÎN Bihor ÎN Perioada 1944 1946
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII
SPECIALIAZAREA ISTORIE
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Prof. univ. dr. Antonio Faur
Absolvent:
Bondar Ioan-Nicolae
2016
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII
SPECIALIAZAREA ISTORIE
IREDENTA MAGHIARĂ ÎN BIHOR ÎN PERIOADA 1944 – 1946
Coordonator științific:
Prof. univ. dr. Antonio Faur
Absolvent:
Bondar Ioan-Nicolae
2016
Introducere
Prin această lucrare mi-am propus să analizez acțiunile iredentei maghiare în județul Bihor în perioada cuprinsă între vara anului 1944 și începutul anului 1946. Nu întâmplător am ales acest interval de timp, acești ani fiind marcați de mari frământări sociale, economice și politice care au înlesnit pătrunderea ideilor iredentiste.
În vara anului 1944, județul Bihor interbelic (cu o suprafață apropiată de cea de astăzi, dar cu o populație puțin mai redusă) era împărțit în două între Ungaria și România în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, în care nord-estul Ardealului a fost atribuit Ungariei. Această graniță artificială atât din punct de vedere etnic, cât și economic și geografic lăsase pe noul teritoriu ocupat de Ungaria o populație românească care cuprindea aproximativ 50% dintre locuitori, în timp ce la sud de această graniță rămânea o minoritate maghiară destul de importantă. Prin urmare, Dictatul de la Viena, nu a reușit să mulțumească pe nimeni, nici măcar pe maghiari care rămăseseră în număr de aproximativ 363,000 în România. Aceștia au sperat că Ungaria nu îi va abandona, și că se vor întoarce la patria mamă, împreună cu sudul Transilvaniei. Documentele menționează numeroase manifestări iredentiste în zonele populate de maghiari din sudul Ardealului pe tot parcursul războiului, sprijinite de guvernul ungar, sau izolate. Este și cazul Bihorului de Sud, care deși avea (conform datelor statistice din martie 1945) un procent al populației maghiare de numai 8,43%, era datorită apropierii de graniță, un teren propice pentru iredenta maghiară.
Confuzia a sporit și mai mult odată cu transformarea județului Bihor într-un teatru de război în lunile septembrie-octombrie, masacrele și excesele soldaților atât români cât și maghiari încurajând și ele atitudinea iredentistă a unei părți tot mai numeroase a populației maghiare. Mai apoi decizia sovieticilor de a amâna instalarea autorităților românești în Transilvania de Nord pâna la numirea unui „guvern democratic” la București a provocat frustrare în rândul românilor și speranțe pentru maghiari. Actele iredentiste au mai continuat și după instalarea administrației românești, atât timp cât tratatul de pace încă nu fusese semnat, și încă populația maghiară simțea că erau șanse mari să fie revizuită frontiera. Abia după ce Ungaria a fost refuzată rând pe rând de marile puteri, și a fost lăsată să-și rezolve de una singură diferendul teritorial cu România, manifestările iredentei maghiare au început să fie consemnate tot mai rar în documente.
Ca metodă de cercetare am folosit în principal analiza documentelor găsite la Serviciul Județean Bihor al Arhivelor Naționale. Perioada studiată este foarte bine reprezentată prin mărturiile documentare rămase în fondul Legiunii de Jandarmi Bihor, dar și în cel al Inspectoratului de Jandarmi Oradea. Cu toate acestea, este bine documentat pe parcursul întregii perioade studiate doar sudul județului Bihor, unde jandarmii români au putut aplica legea, partea de nord rămânând sub autoritatea jandarmeriei populare maghiare înființate de sovietici până la mijlocul anului 1945.
Aceste documente sunt foarte utile în cercetarea iredentei maghiare, prezentând o multitudine de cazuri particulare, în urma cărora se pot formula unele concluzii și păreri cu privire la modalitățile de manifestare ale acestui fenomen în județul Bihor. Iredenta maghiară este însă doar unul dintre subiectele care făceau obiectul anchetelor jandarmeriei din acea perioadă. Citind aceste documente ne putem forma o impresie asupra vieții de zi cu zi în județul Bihor în perioada 1944-1946. În ceea ce privește iredenta, aceste rapoarte prezintă diferite cazuri de abuzuri comise de unii maghiari, cum au fost: acte xenofobe, spionaj, dar și o statistică a numărului de indivizi asociați cu acest curent politic.
Prezenta lucrare se desfășoară pe trei părți, care corespund principalelor evenimente istorice pentru Ardealul de Nord în perioada 1944 – 1946. Prima parte începe cu starea de lucruri în Bihor în vara anului 1944, cu puțin timp înainte de momentul 23 august. Mai apoi continuă cu războiul care are loc pe teritoriul județului în lunile septembrie – octombrie. Partea a doua a lucrării descrie situația din Bihor între lunile noiembrie 1944 și martie 1945, când s-a încercat constituirea unei “republici nord-transilvănene” cu ajutorul sovieticilor. Ultima parte cuprinde perioada de după numirea guvernului Petru Groza și instalarea definitivă a administrației românești în nordul Transilvaniei, terminându-se cu începutul anului 1946 când manifestările iredentiste au scăzut în frecvență și intensitate, după ce s-a aflat că Transilvania de Nord va reveni în totalitate României după semnarea tratatelor de pace.
I. Istoriografia problemei
Iredenta maghiară a devenit o problemă pentru România încă de la începutul anilor ’20, imediat după unirea Ardealului cu România. Manifestările iredentiste au continuat pe tot parcursul secolului XX, până în zilele noastre, cu o intensitate mai mică sau mai mare în funcție de contextul istoric.
În timp ce istoriografia română a condamnat acțiunile iredentiste maghiare, acestea fiind catalogate ca un pericol la adresa statului român, istoricii maghiari le-au văzut ca pe un lucru firesc, acuzând în schimb autoritățile române, care încercau să le împiedice, de exces de zel și chiar discriminare.
I.1. Istoriografia românească cu privire la iredentismul maghiar
În istoriografia română, problema iredentei maghiare a fost un subiect dezbătut dinainte de venirea la putere a comuniștilor.
O primă lucrare este cea a ziaristului american născut din părinți evrei români Milton G. Lehrer: „Ardealul – pământ românesc”, publicată în octombrie 1944. Aceasta, va prezenta în prima parte un istoric al administrației maghiare în Transilvania, începând de la năvălirea ungurilor și până la 1918, condamnând încercările de maghiarizare, atât pe cele din perioada Regatului Ungariei, cât și a dualismului Austro-Ungar. A doua parte dezbate revizionismul ungar de după tratatul de la Trianon. Ultima parte face o comparație între regimul minorităților din timpul administrației românești cu cel din timpul administrației maghiare. Tot în acest capitol sunt prezentate evenimentele din Ardealul de Nord de după Dictatul de la Viena și suferințele populației românești nevoită să îndure din nou ocupația maghiară. Lucrarea are o viziune naționalistă, specifică perioadei războiului.
După instaurarea comunismului, subiectul iredentei n-a mai fost considerat oportun, până când dezbaterea subiectului a fost permisă de regimul național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu. În 1985 apare cartea “Teroarea hortysto-fascistă în nord-vestul României. Septembrie 1940 – octombrie 1944”, în care sunt prezentate suferințele locuitorilor din Ardealul de Nord între Dictatul de la Viena și sosirea aici a trupelor româno-sovietice. După 1989 chestiunea iredentei maghiare a fost dezbătută în mai multe lucrări, printre care cartea lui Ion Calafeteanu, apărută în 1995: “Revizionismul ungar și România”, care se concentrează pe iredentismul maghiar din perioada interbelică. Cea mai mare parte a lucrării tratează revizionismul maghiar în intervalul 1936-1939, când acesta începea să dea rezultate. În 2003 apare volumul de publicistică al lui Zeno Millea intitulat “Mișcarea revizionistă maghiară”, care tratează problema iredentei maghiare începând cu anii ’20 și punând accentul pe perioada anilor ’90. Constantin Moșincat a publicat în 2011 “Iredenta maghiară la granița de vest a României (1920 – 1940)”, o lucrare unde au fost publicate o serie de documente inedite din Arhivele Militare ale României.
În ceea ce privește istoria Transilvaniei în contextul internațional al anilor 1944-1946, abia după 1989 au apărut în istoriografia română lucrări care au respectat adevărul istoric și nu au servit intereselor partidului comunist. Daniel Talambă a publicat în 2006 în “Angvistia” “Maghiarii în viața politică românească în perioada 1944 – 1948”, o lucrare în care este prezentată starea de spirit a populației maghiare din Ardeal și începuturile partidului Uniunea Populară Maghiară. Un an mai târziu, Nicolae Mihu a publicat în revista “Cetatea Bihariei” “Variante propuse de maghiari pentru “rezolvarea problemei Transilvaniei”1944-1945”, unde a analizat încercările maghiarilor de a schimba soarta Ardealului. În acest demers au fost evaluate documente inedite aparținând Serviciului Român de Informații.
În 2002 Marcela Sălăgean publică cartea “Administrația sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944 – martie 1945)”, unde este analizată situația politico-administrativă impusă de sovietici. Lucrarea se remarcă prin complexitate, fiind prima care abordează mai multe aspecte ale istoriei Transilvaniei între momentul eliberării ei de către trupele româno-sovietice și instalarea definitivă a administrației românești. Cea mai mare parte din informațiile care stau la baza lucrării au fost obținute prin consultarea fondurilor Arhivelor Naționale, ale Ministerului Afacerilor Externe, dar și ale arhivelor județene. În 2008 Antonio Faur editează volumul de documente intitulate: “Documente diplomatice franceze cu privire la Transilvania (1944-1946)”. Lucrarea cuprinde 40 de documente, care ilustrează aspecte ale bătăliei diplomatice purtată între România și Ungaria, între perioada semnării de către România a armistițiului, și semnarea Tratatului de pace.
În ultimii ani subiectul a mai fost dezbătut în lucrarea lui Cornel Sigmirean – “Memoriul guvernului maghiar privind organizarea bazinului Dunării (1945)” apărută în 2011. Lucrarea se bazează pe un memoriu trimis de guvernul ungar marilor puteri, prin care maghiarii încercau să dovedească unitatea bazinului Dunării, în scopul creării unei structuri suprastatale. În cartea lui Gheorghe Buzatu – “România în ecuația războiului și păcii (1939 – 1947) – Aspecte și controverse”, apărută în același an, se face referire la eforturile statului român, după 1940, de a anula Dictatul de la Viena, fiind evidențiat rolul Biroului Păcii, constituit de către Mihai Antonescu în 1942, în scopul documentării apartenenței Ardealului de Nord la România. Și în volumul Marcelei Sălăgean din 2013 – „Transilvania în jocul de interese al marilor puteri (1940 – 1947)” este tratată problema Transilvaniei în relațiile internaționale din timpul războiului și până la semnarea tratatelor de pace. Lucrarea a fost realizată prin consultarea mai multor surse, cum ar fi documentele, lucrările generale, sau studiile de specialitate românești sau străine.
Iredenta maghiară în Bihor, și județele învecinate în perioada interbelică și la finalul celui de-al doilea război mondial, a devenit un subiect dezbătut pe larg în istoriografia română mai ales în ultimii ani. În 2003 Antonio Faur publică cartea “Manifestări ale spiritului revizionist în județele din nord-vestul României (1944-1945)”, introducând în circuitul științific documente privind iredentismul maghiar în Bihor, Arad, Satu Mare, Sălaj, Maramureș, dar și cel ucrainean în cazul Maramureșului. Aceste documente scot foarte bine în evidență încercările iredentiștilor de a submina autoritatea statului român în județele eliberate recent. Trei ani mai târziu același autor a publicat cartea „Starea de spirit a locuitorilor din județele de nord-vest ale Transilvaniei (Arad, Bihor, Sălaj, Satu Mare și Maramureș) în anul 1945”, unde este descrisă viața locuitorilor, așa cum reiese ea din rapoartele jandarmilor. O parte a acestora fac referire și la iredenta maghiară, căreia autoritățile române i-au acordat foarte multă atenție. În documente se face referire și la modul cum au fost tratați românii de către unii maghiari în toată această perioadă, în care au abandonat foarte repede horthysmul, intrând în partidele de stânga, la ordinul Budapestei.
În același an Gabriel Moisa publică în revista Crisia studiul intitulat “Organizații maghiare de spionaj din Bihor în perioada interbelică: «Centrul terorist Oradea Mare»”. În acest articol sunt prezentați spionii și teroriștii intrați pe teritoriul Bihorului în perioada 1938-1940, al căror scop era de a ușura misiunea armatei maghiare în cazul unui război. Aceștia au fost aproape toți arestați la jumătatea lunii august 1940.
Petre Țurlea publică în 2006 cartea “Transilvania de Nord-Est: 1944-1952”, unde pe lângă situația generală în care se afla regiunea sunt prezentate și amănunte specifice fiecărui județ. Lucrarea cuprinde trei părți, prima referindu-se la perioada cuprinsă între momentul 23 august 1944 și reinstalarea administrației românești în Transilvania de Nord. Cea de-a doua parte este dedicată perioadei care începe în martie 1945 și se termină odată cu recunoașterea de către marile puteri a apartenenței în totalitate a Transilvaniei la România în 1946. Ultima parte cuprinde perioada dintre anii 1947-1952, finalizată odată cu înființarea Regiunii Autonome Maghiare.
I.2. Problema Transilvaniei în istoriografia străină
Problema Transilvaniei în 1944-1946 se regăsește și în istoriografia străină, în special în cea maghiară. În 1979 a avut loc un simpozion pe tema Transilvaniei la Universitatea de Stat din Kent, statul Ohio, în urma căruia va apărea o carte în 1983 cu titlul „Transylvania: The Roots of Ethnic Conflict” (Transilvania: Originile Conflictului Etnic), unde un capitol va fi dedicat perioadei cuprinse între cel de-al doilea “arbitraj” de la Viena și Tratatele de pace de la Paris. Este analizată evoluția relațiilor diplomatice dintre Ungaria și URSS, care deși sprijinise în vara anului 1940 toate pretențiile teritoriale ale Ungariei asupra României, se opunea la negocierile de pace din 1945-1946 propunerii americanilor de a se realiza mici rectificări teritoriale în favoarea Ungariei.
Fostul diplomat maghiar István Kertész, emigrat în 1947 în SUA, a publicat în 1984 “Between Russia and the West: Hungary and the Illusions of Peacemaking, 1945-47”(Între Rusia și Occident: Ungaria și iluziile restabilirii păcii). Cartea reprezintă punctul de vedere al unui diplomat maghiar, aflat el însuși în mijlocul evenimentelor care au hotărât soarta țării sale după Al Doilea Război Mondial, fără a fi un volum de memorii. Același autor a publicat un an mai târziu “The last european peace conference: Paris 1946 – Conflict of values”(Ultima conferință de pace europeană: Paris 1946 – Conflict de valori), care aduce completări lucrării anterioare. În carte sunt publicate și 30 de documente, 4 dintre acestea făcând referire la problema Transilvaniei, ridicată de către delegația maghiară în timpul vizitei de la Moscova din aprilie 1946.
Ildikó Lipcsey publică în revista História în 1989 “Administrația militarã Sovieticã în Transilvania de Nord (14 noiembrie 1944—23 martie 1945)”, un articol care tratează pe larg viața politică în Transilvania de Nord în timpul administrației sovietice. Aceeași autoare a publicat în 2006 cartea “Romania and Transylvania in the 20th century”(România și Transilvania în secolul XX), o lucrare care expune faptele istorice conform punctelor de vedere ale istoriografiei maghiare. Un capitol este dedicat perioadei 1945-1948.
Nagy Mihály Zoltán și Vincze Gábor au publicat în 2008 cartea “Autonomiști și centraliști. Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în martie 1945” în care este prezentată Transilvania de Nord în perioada administrării ei de către sovietici și a Comitetului Executiv pentru Nordul Ardealului al FND. În cadrul volumului sunt publicate 22 de documente, mare parte dintre ele fiind inedite, provenind din arhivele de la Budapesta, Cluj-Napoca, București și Moscova. În 2010 Stefano Bottoni publică cartea “Transilvania roșie. Comunismul român și problema națională 1944-1965”, unde este analizată interacțiunea dintre procesul constituirii statelor naționale și ideologia comunistă. Primele două capitole ale lucrării acoperă perioada de la finalul celui de-al doilea război mondial, în care problema Transilvaniei era dezbătută de marile puteri.
II. Vara anului 1944 – 14 noiembrie 1944
Vara anului 1944 a fost foarte bogată în evenimente care au grăbit victoria aliaților în Europa în cel de-al Doilea Război Mondial. Cele mai importante sunt: debarcarea aliată din Normandia din 6 iunie, operațiunea Bagration pe frontul de est din perioada 22 iunie – 19 august și lovitura de stat, de la 23 august din România. Debarcarea din Normandia a deschis un nou front în Europa, obligând trupele germane care oricum erau deja slăbite să fie nevoite să apere încă un teritoriu în plus. Apărarea germană din Normandia a cedat până la urmă la finalul lunii iulie, iar la începutul lunii septembrie aproape toată Franța și Belgia erau deja eliberate. În răsărit, operațiunea Bagration a dus la distrugerea Grupului de Armate Centru, germanii pierzând un sfert din totalul trupelor de pe frontul de est, înfrângere comparabilă cu cea de la Stalingrad. Sovieticii au parcurs o distanță uriașă, din zona orașului Smolensk până în apropiere de Varșovia în mai puțin de două luni. Ultima mare lovitură primită de germani în vara anului 1944 a fost ieșirea României din Axă. Sovieticilor li s-a deschis larg poarta spre Balcani, „eliberând” 3 capitale (București, Sofia și Belgrad) în mai puțin de două luni. În plus, germanii au fost lipsiți de țițeiul românesc și au fost nevoiți să lupte și împotriva armatei române (a patra armată aliată din Europa ca număr de soldați angajați împotriva Axei la finalul războiului).
II.1. Problema Transilvaniei de Nord spre finalul războiului
Dacă în 1943 devenise evident că Germania va pierde războiul, în 1944 era deja sigur pentru țările din estul și centrul Europei că eliberarea va veni de la Armata Roșie și nu de la statele occidentale. Prin urmare, sateliții Germaniei din Europa de Est, care încă din 1943 încercau să-ți negocieze cu puterile occidentale ieșirea din război, trebuiau să țină cont și de cuvântul avut de URSS, care cântărea tot mai greu pe măsură ce armata sovietică se apropia. În plus, nu era ușor pentru un stat mic să iasă din alianța cu Germania fără să fie imediat pedepsit, cum s-a întâmplat cu Iugoslavia în aprilie 1941, cu Italia în septembrie 1943 și cu Ungaria în martie 1944. Pentru România situația internațională era mult îngreunată, deoarece țara avea diferende teritoriale cu Ungaria și URSS. Dacă problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord putea fi considerată închisă încă din decembrie 1941, Marea Britanie recunoscând granițele URSS de până la 22 iunie 1941, în schimb, achizițiile teritoriale făcute de Ungaria în perioada 1938-1941 nu erau recunoscute de nici un stat care lupta împotriva Axei. Astfel, România a fost nevoită să insiste atât pe lângă Germania, cât și pe lângă inamicii acesteia să îi fie recunoscut dreptul asupra Transilvaniei de Nord.
Încă din 1942 unii oameni politici din România au început să se pregătească pentru apărarea drepturilor statului român asupra nord-estului Transilvaniei după terminarea războiului. Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, preocupat de destinul României postbelice, a inițiat, încă de pe data de 18 mai 1942 constituirea unui organism care să se ocupe cu problemele participării României la viitoarea Conferință de Pace. Acest lucru se întâmpla într-o perioadă în care situația pe front era favorabilă Axei. Mihai Antonescu era convins că ungurii stau mult mai bine cu pregătirea documentației decât românii, și că până la urmă indiferent de tabăra care va ieși câștigătoare din război, datoria României era să-și apere interesele. Acest organism a fost înființat pe 16 iunie 1942, și a primit numele de Biroul Păcii. În cadrul Biroului Păcii au activat geografi, istorici, etnologi, statisticieni și geopoliticieni, fiecare aducând contribuții importante în folosul României. Biroul Păcii a fost succedat după 23 august 1944 de o Comisie pentru Studiul Problemelor Păcii, care a continuat pregătirea documentelor pentru tratatele de pace din 1946. Aceste documente s-au dovedit a fi foarte valoroase, aducând argumentele necesare României pentru păstrarea în totalitate a teritoriului Transilvaniei.
În ceea ce privește Germania, aceasta a încercat să folosească în avantajul său problema Ardealului de Nord, sporind adversitățile dintre România și Ungaria, deși se temea ca între cele două state să nu izbucnească un conflict armat. În ianuarie 1942, Ribbentrop le-a cerut ungurilor să mobilizeze în proporție de 100% resursele țării pentru război, amintindu-le de problema Transilvaniei, care va fi rezolvată în funcție de sprijinul pe care îl vor da Germaniei în război. Ribbentrop a avut grijă să îl dea exemplu maghiarilor pe Ion Antonescu care angajase România în totalitate în războiul împotriva URSS. Maghiarii au promis că vor trimite mai multe trupe pe front, însă nu în număr foarte mare, invocând nevoia pazei propriilor frontiere. Ungaria avea dreptate să-și considere frontierele amenințate pentru că în jurul său luase naștere o nouă Mică Antantă formată din România, Slovacia și Croația, toate aceste state bucurându-se de prietenia Germaniei. Cele mai tensionate relații ale Ungariei erau cu România, cele două state fiind de mai multe ori foarte aproape să rupă relațiile diplomatice, din cauza acuzelor reciproce de persecutare a minorităților. Hitler i-a spus lui Mussolini părerea lui despre un posibil război româno-ungar, acesta mărturisind că dintr-un astfel de război vor pierde ambele state, și ar fi bine ca acesta să se amâne până la finalul războiului mondial pentru a nu fi afectată producția de țiței. În 1943 s-a încercat o reconciliere între România și Ungaria, contele Miklós Bánffy având negocieri cu Gheorghe Mironescu și Iuliu Maniu. Negocierile au eșuat din cauză că România a refuzat să recunoască frontiera stabilită prin Dictatul de la Viena. În cadrul negocierilor cu Iuliu Maniu, a fost pusă problema ieșirii din război a ambelor state, dar din cauză că acestea nu s-au mai finalizat, Germania a continuat să profite de neînțelegerile româno-maghiare. Ion Antonescu a sperat, după întâlnirea cu Hitler de la Klessheim din 26-28 februarie 1944, că România va putea participa la ocuparea Ungariei, urmând să-i revină Ardealul de Nord. Liderii opoziției din România au primit cu îngrijorare știrea că Hitler ar putea returna României Ardealul de Nord, deoarece exista temerea că la conferința de pace Ungaria ar fi putut fi favorizată, iar România ar fi trebuit să fie angajată în război de partea Germaniei până la capăt. Până la urmă Germania a participat singură la ocuparea Ungariei pe 19 martie 1944. Când Antonescu i-a cerut lui Hitler pe 23 martie 1944 permisiunea de a intra în Transilvania a fost refuzat, regiunea devenind zonă de ocupație germană. În schimb, Hitler i-a cerut să trimită mai multe trupe pe front, deoarece nu mai exista pericolul unui atac ungar. Antonescu a înțeles că până la finalul războiului nu se mai putea pune problema revenirii Transilvaniei de Nord la România.
Rezolvarea problemei Transilvaniei a preocupat și Statele Unite. În februarie 1942 a fost înființat un Comitet Consultativ, iar celor mai importante organisme din cadrul acestuia, Subcomitetului Politic și celui Teritorial le-a revenit printre altele și sarcina de a rezova problema transilvăneană. Pe 2 martie 1943 au fost elaborate propunerile pentru viitorul Transilvaniei. După încheierea războiului, întregul teritoriu urma să fie pus sub ocupația militară a Națiunilor Unite, pentru a se evita orice conflict interetnic. S-au făcut în total șapte propuneri pentru rezolvarea problemei transilvănene. Prima dintre ele presupunea revenirea la frontiera din 1939, ceea ce ar fi lăsat aproximativ 1,5 milioane de maghiari pe teritoriul României. Cea de-a doua propunere care viza trecerea întregii Transilvanii la Ungaria ar fi lăsat aproximativ 3 milioane de români pe teritoriul acesteia. A treia propunere dorea menținerea frontierei rezultate în urma arbitrajului din 1940, ceea ce ar fi însemnat rămânerea a aproximativ 1 milion de români pe teritoriul Ungariei și dificultăți economice de ambele părți ale frontierei. Cea de-a patra propunere urmărea o rectificare de cca 9.000 km2 a frontierei din 1939 în favoarea Ungariei, fiind vizate orașele Oradea, Carei și Satu Mare. A cincea propunere presupunea o rectificare mai drastică a frontierei din 1939, prin cedarea unui teritoriu de cca 14.500 km2, cuprinzând județele Satu Mare, Sălaj și o parte din Bihor. Cea de-a șasea propunere urmărea crearea unei Transilvanii autonome sau independente în cadrul unei Federații Danubiene sau Est Europene. Ultima propunere dorea o Transilvanie autonomă, având relații speciale atât cu Ungaria cât și cu România, în situația în care ambele țări ar avea o armată și o politică externă comună. După dezbateri îndelungate, au mai rămas în picioare doar două dintre propuneri. Prima dintre ele presupunea rectificare frontierei cu 9.000 sau 14.500 km2, iar Ținutul Secuiesc ar fi urmat să primească autonomie. Cea de-a doua propunere viza independența Transilvaniei. Această propunere a fost abandonată în primăvara anului 1944 în urma evoluției situației militare și a opoziției sovieticilor. Un proces asemănător s-a desfășurat și în Mare Britanie. Aceștia propuneau în 1942-1943 crearea unui stat independent al Transilvaniei după modelul cantoanelor elvețiene. S-a vehiculat și ca Transilvania să facă parte dintr-o confederație mai mare. Acest plan a fost până la urmă și el anulat deoarece URSS nu dorea la frontiera sa vestică o federație de state pe care nu le-ar mai fi putut controla.
URSS era foarte interesată de soarta Transilvaniei de Nord, fiind cea mai apropiată dintre marile puteri de teritoriul aflat în litigiu. Chiar dacă a încurajat în 1940 Ungaria în manifestările ei revizioniste față de România, politica URSS față de Ungaria s-a schimbat după ce maghiarii au intrat în război de partea Germaniei pe 27 iunie 1941. În septembrie 1943, sub conducerea lui Maxim Litvinov, fost comisar al poporului pentru Afaceri Externe s-a înființat Comisia pentru pregătirea tratatelor de pace și a ordinii postbelice, în cadrul căreia a fost discutată și problema Transilvaniei. S-a presupus ulterior că amintirea prieteniei cu Nicolae Titulescu l-a făcut pe Maxim Litvinov să aleagă o soluție favorabilă României. În realitate Comisia Litvinov avea doar un caracter consultativ pentru grupul decizional de la Moscova. Pe 8 iunie 1944 a fost discutată problema Transilvaniei, fiind aduse patru propuneri. Prima dintre ele viza păstrarea frontierelor din 1940, prin cea de-a doua se dorea anexarea Transilvaniei la Ungaria, ce-a de-a treia urmărea restituirea întregii Transilvanii României, iar ultima viza independența Ardealului. A fost aleasă cea de-a treia variantă, Transilvania urmând să-i revină României, cu condiția ca România să renunțe la pretențiile asupra Basarabiei, iar politica românească să fie controlată de sovietici. Printr-o scrisoare datată 28 iulie 1944, destinată Comisiei Litvinov, Valter Roman un membru PCR din ilegalitate originar din Oradea, propunea crearea unei Transilvanii independente, de la Tisa și până la Carpați. Aceasta a fost doar o părere personală care nu a influențat lucrările comisiei.
După ce negocierile româno-maghiare pentru ieșirea împreună din război au eșuat în 1943, ambele țări au continuat separat negocierile pentru un armistițiu cu Națiunile Unite. România a încercat la început să negocieze doar cu puterile occidentale, sovieticii fiind incluși mai târziu. Negocieri s-au purtat la finalul anului 1943 și începutul anului 1944 la Stockholm, Ankara, Lisabona, Madrid, Berna și Cairo de către liderii partidelor românești din opoziție. România trebuia să accepte capitularea necondiționată, să returneze Uniunii Sovietice Basarabia și Bucovina de Nord, să le plătească datorii de război sovieticilor, să-și subordoneze armata Armatei Roșii și să declare război Germaniei. Condițiile armistițiului nu au fost acceptate de liderii opoziției, iar negocierile au fost întrerupte. Pe 17 martie Armata Roșie a trecut râul Nistru, iar pe 28 martie a trecut și râul Prut. Pe 2 aprilie Armata Roșie a declarat că URSS nu urmărește să anexeze teritorii din România, nici să schimbe ordinea de stat, și că scopul intrării armatei sovietice pe teritoriul României este de a urmări trupele inamice. Viaceslav Molotov, ministrul sovietic de externe, a comunicat pe 12 aprilie noile condiții ale armistițiului. România era asigurată de anularea Dictatului de la Viena.
Sovieticii urmăreau tergiversarea negocierilor până când ar fi reușit să ocupe militar România, după care nu ar mai fi avut de negociat cu nimeni, putând să impună ce guvern doreau. Pe 20 august Frontul al II-lea și al III-lea Ucrainean au pornit o puternică ofensivă, având o superioritate de 4-8 ori mai mare decât trupele germano-române, reușind să ocupe orașul Iași după două zile. La 23 august Regele Mihai i-a arestat pe Ion Antonescu și Mihai Antonescu și a scos România din războiul împotriva Națiunilor Unite. Această decizie chiar dacă nu a salvat țara de ocupația sovietică, a salvat-o de la distrugerile războiului.
Următorul pas pentru România era să semneze armistițiul cu Națiunile Unite. O delegație compusă din Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Pop, Dumitru Dămăceanu și prințul Știrbey a ajuns la Moscova pe 30 august în vederea semnării armistițiului, cu o zi înaintea intrării Armatei Roșii în București. În fruntea delegației a fost numit comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, existând speranța că URSS se va arăta mai binevoitoare față de România, lucru care până la urmă nu s-a adeverit. Întârzierea semnării armistițiului a fost cauzată de Marea Britanie, care aștepta obținerea acordului dominioanelor pentru modificările introduse în textul armistițiului la inițiativa Londrei. De acest lucru a profitat Armata Roșie care și-a continuat înaintarea pe teritoriul României și după data de 30 august, când ultimele trupe germane fuseseră lichidate. Pe 10 septembrie delegația română a primit documentul, și a făcut eforturi pentru a-i modera unii termeni. S-a cerut recunoașterea statutului de cobeligeranță, precizarea unui termen fix de încetare a ocupației sovietice, mai multă libertate în ceea ce privește administrația internă și asigurarea că toată Transilvania va reveni României. Sovieticii nu au modificat nimic, iar pe 12 septembrie armistițiul a fost semnat. Convenția de Armistițiu cuprindea 20 de puncte, din care punctele 18 și 19 aveau cea mai mare importanță pentru viitorul României și al Transilvaniei de Nord. Punctul 18 prevedea înființarea unei Comisii Aliate de Control aflată sub conducerea Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), guvernul român fiind obligat să îndeplinească toate instrucțiunile acestei comisii. Punctul 19 anula Dictatul de la Viena, și stabilea ca Transilvania (sau cea mai mare parte a acesteia) să fie restituită României. Deși acest punct ar fi trebuit să pună capăt disputei teritoriale româno-ungare, guvernul sovietic a menținut incertitudinea pentru încă doi ani, șantajând la început Ungaria, iar după aceea România.
Pentru Ungaria era mult mai greu să iasă din război după ce a fost ocupată de germani la 19 martie 1944. Horthy a fost nevoit să-l accepte premier pe Dome Sztójay, un apropiat al naziștilor. Gestapo-ul și-a început activitatea, mai mulți patrioți maghiari au fost închiși, deportați, sau forțați să se ascundă. Au început persecuțiile și deportările în masă pentru evrei. Horthy a rămas pasiv până la momentul 23 august din România. După 23 august a intervenit o schimbare în politica ungară. Deși erau de acord cu propunerea germanilor de a transforma Transilvania într-o fortăreață, nu doreau atacarea Transilvaniei de Sud pentru a nu-i supăra pe sovietici. În timpul ședinței de guvern din 25 august, maghiarii s-au hotărât să reziste în măsura posibilităților în fața înaintării trupelor sovieto-române, populația din zonele care urmau să fie ocupate fiind instruite să intre în partidul comunist și să colaboreze cu sovieticii, pentru a câștiga simpatia acestora. Chiar dacă l-a înlocuit pe 28 august pe Dome Sztójay cu Géza Lakatos, care era mai potrivit în vederea încheierii armistițiului, Horthy a fost nevoit să participe alături de germani la invazia Transilvaniei de Sud pe 5 septembrie.
Pentru a mai putea salva Transilvania de Nord, a cărei soartă părea decisă în urma semnării de către România a armistițiului, maghiarii au început la finalul lunii septembrie tratativele. Stalin le-a promis independența și integritatea teritoriilor obținute după 1938, cu condiția semnării urgente a armistițiului. Negocierile au eșuat, iar situația devenea tot mai dificilă pentru Ungaria, după ce pe 28 septembrie a pierdut Târgu Mureș, pe 11 octombrie Cluj, și pe 12 octombrie Oradea. Horthy a făcut o ultimă încercare de a ieși din război pe 15 octombrie cerând populației la radio să accepte capitularea în fața Națiunilor Unite. Hitler era hotărât să prevină să se întâmple și în Ungaria ce se întâmplase în România cu două luni înainte. Trupele germane pregătite la marginea Budapestei au intervenit rapid, arestându-i pe Horthy și pe membrii guvernului, fiind instalat un guvern pro-nazist în frunte cu Ferenc Szálasi. Ungaria a ratat astfel și ultima ocazie de a mai ieși din război, fiind nevoită să-l continue alături de Hitler până ce întregul său teritoriu a fost ocupat de trupele aliate. Șansele de a mai primi ceva din Transilvania de Nord se diminuaseră și ele foarte mult, singurele speranțe fiind legate de ambiguitatea punctului 19 al Convenției române de armistițiu.
II.2. Spionajul și propaganda iredentistă maghiară pe teritoriul Bihorului
În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, județul Bihor a fost puternic afectat, aproape jumătate din teritoriul său fiind cedat Ungariei. Viața locuitorilor a fost influențată de această decizie pentru următorii cinci ani. Dintr-o suprafață totală de 7.467 km2, teritoriul cedat Ungariei avea 3.403 km2, iar cel rămas în componența statului român avea 4.064 km2 . Partea cedată Ungariei cuprindea orașele Oradea, Salonta și 183 de sate, în timp ce partea rămasă României cuprindea orașul Beiuș și 143 de sate. Conform recensământului din 1930, dintr-un total de 510.318 de locuitori, 61,6% dintre aceștia erau români, 30% erau maghiari, restul de 8,4% aparținând altor naționalități. În 1943 în Bihorul rămas în componența României totalul populației era de 217,994 de locuitori, dintre care românii erau într-un procent de 89,8%, maghiarii într-unul de 8,3%, iar 1,9% fiind alte naționalități. Părții de Bihor anexată de Ungaria i-au fost atașate plasa Valea lui Mihai împreună cu alte teritorii aflate înainte pe teritoriul Ungariei, astfel că la recensământul din 1941, 71,2% din populație era formată din maghiari, 25,1% din români, 3,7% formând alte naționalități.
În vara anului 1944 viața locuitorilor devenise tot mai dificilă pe teritoriul Bihorului, la fel ca și în alte regiuni aparținând Axei, existând tot mai multe semne că se apropia înfângerea pentru Germania și aliații ei. Dintr-un ordin circular emis de Jandarmeria Bihor pe 9 iulie 1944 reiese criza prin care trecea armata germană, aceștia fiind nevoiți să ridice clopotele bisericilor de pe teritoriul cedat, pentru a le duce în Germania. Situația românilor în teritoriul cedat era mult mai dificilă. Aceștia erau concentrați câte 20-27 de luni în unitățile ungurești, fără să primească permisii nici măcar câteva zile. În detașamentele de lucru erau aduși români între 18-60 de ani, fiind supuși la munci grele, trebuind să-și procure singuri îmbrăcămintea. Era interzisă folosirea limbii române chiar și în scrisorile trimise de soldați rudelor. Românilor care se refugiaseră în Ardealul de Sud le erau scoase la licitație proprietățile după numai trei luni.
Populația maghiară era și ea afectată după trei ani de război, și atât în Ungaria cât și în Ardealul de Nord „nu privea cu simpatie trupele germane”. Moralul maghiarilor din Transilvania de Sud scăzuse deja la începutul verii, existând șanse tot mai mici ca și acest teritoriu să fie ocupat de Ungaria. Episcopul greco-catolic de Alba Iulia le-a dat instrucțiuni preoților în vederea menținerii moralului ridicat în rândul ungurilor. Și alți lideri ai comunității maghiare din Ardealul de Sud au încercat să reînvie iredenta.
Maghiarii nu duceau lipsă de propagandă iredentistă. În cursul lunii ianuarie 1944, chiar atașatul de presă Fülöp se presupune că ar fi adus propagandă de la Budapesta. Pe adresa legației maghiare din București a sosit o cutie de 50 kg plină cu broșuri și cărți. Acestea trebuiau împărțite populației maghiare din România. O altă modalitate de intrare a propagandei maghiare era cu ajutorul cetățenilor maghiari care veneau în România pentru munci agricole și care aduceau ziare maghiare. Cu toate că nu erau interzise ziarele ungurești, unele dintre ele conțineau articole care alimentau iredentismul și conțineau texte defăimătoare la adresa României. O astfel de pagină de ziar a fost găsită de jandarmi pe teritoriul comunei Ianoșda pe 25 noiembrie 1944. Pagina care fusese cel mai probabil lăsată acolo de trupele maghiare înainte să se retragă cu două luni în urmă, conținea un anunț mortuar datat 30 august 1940, decedatul fiind „România Mare născută la Trianon”. Pentru a preîntâmpina răspândirea unor astfel de ziare, jandarmeria română a fost nevoită să întrerupă vânzarea clandestină a ziarelor. În urma unui ordin circular din 16 iunie 1944, posturile de jandarmi erau avertizate asupra unui vânzător de ziare din Beiuș, numit Varga Tiberiu, care vindea ziare și în comunele cu populație maghiară, și care era bănuit a fi un curier al liderilor iredentei maghiare din Bihor.
Chiar dacă nucleul terorist de la Oradea de la finalul perioadei interbelice a fost destructurat la mijlocul lunii august 1940, Ungaria a continuat să organizeze spioni și pe teritoriul Bihorului de Sud, deoarece era important să cunoască posibilitățile României de apărare în cazul unui atac, cum a fost cel din 12 septembrie 1944.
Spionii nu erau folosiți doar în scopuri militare. Un ordin circular al jandarmeriei din 7 aprilie 1944 informa că Budapesta i-a instruit pe membrii locali ai iredentei cum să încerce să dovedească prin documente și fotografii acțiuni anti germane ale României. Se dorea prin aceasta înrăutățirea relațiilor dintre Germania și România. Informatorii erau recompensați cu bani, o informație bună valorând între 20.000-30.000 de lei. Erau încurajați să participe la acțiuni împotriva României și tinerii. Într-un ordin circular datat tot 7 aprilie 1944, posturile de jandarmi din Bihor erau informate de existența unei școli pentru parașutiști la Budapesta unde erau instruiți tinerii maghiari cu vârste între 15-17 ani care fugiseră din România. Aceasta deja dispunea de 170 de elevi fugiți, care urmau să fie folosiți împotriva României.
Ungaria încerca să-și infiltreze spionii și în armata română. Prin ordinul circular din 18 iulie 1944 al legiunii de jandarmi se făcea cunoscut că preoții maghiari fuseseră instruiți să îndemne tinerii unguri încorporați în armată, contingentul 1945, să aibă o purtare cât mai corectă și să facă tot posibilul pentru a ajunge ofițeri. Odată ajunși ofițeri aceștia trebuiau să culeagă cât mai multe informații despre sistemul de apărare, cu aceste informații urmând să dezerteze în Ungaria. Li se cerea pe parcursul cât erau ofițeri să încerce să provoace cât mai multe neînțelegeri între armata română și cea germană.
O strategie adoptată pe scară largă de spionajul maghiar era de a recruta unguri fugiți din România și plasarea acestora pe teritoriul maghiar în localitățile de frontieră. Aceștia culegeau informații de la ungurii care treceau frontiera în Ungaria pentru muncile agricole. În vara anului 1944 mai mulți etnici maghiari erau căutați de autoritățile române pentru astfel de activități. Iszo Iuliu din Homorog, care împreună cu fiul său Iszo Zoltan s-au mutat în comuna Mădăras în Ungaria, erau văzuți des în zona frontierei discutând cu țăranii care veneau la muncă din România. Vrancz Petru din Boiu care fugise în Salonta era des văzut în zona punctelor de frontieră Tulca și Ciumeghiu. Szemeși Irina din Arpășel, care se mutase în Salonta era văzută des în zona frontierei. Este remarcat acționând în zona frontierei și subofițerul Ilik Gyorgy din Gyula.
Alți spioni unguri treceau frontiera în România, culegând de aici informații. Torj Ioan din Lăzăreni, care fugise în Ungaria era dus cu o mașină până în zona frontierei, iar la întoarcere o mașină îl aștepta și îl ducea până la Oradea. Acesta mai era acuzat și că îi pârăște pe românii din Ardealul de Nord autorităților maghiare, aceștia fiind de cele mai multe ori bătuți din cauza lui. Autoritățile române o căutau și pe soția acestuia, Torj Sofia, aceasta fiind văzută de mai multe ori vânzând bocanci aduși din Ungaria la Arad.
Spionajul a continuat și în luna septembrie, în ajunul invaziei maghiare. În comuna Damiș de lângă Bratca în noaptea de 2 spre 3 septembrie, o patrulă formată din câțiva săteni a prins trei spioni care se întorceau cu informații. După alungarea trupelor germano-maghiare, problema spionajului nu a fost rezolvată. În ordinul circular din 6 noiembrie se atrăgea atenția asupra ungurilor care au venit cu trupele maghiare, și care au rămas pe teritoriul județului pentru a furniza informații. Aceștia erau găzduiți de locuitorii maghiari, dându-se drept refugiați.
II.3. Luptele pe teritoriul Bihorului
După Dictatul de la Viena, care a atribuit aproape jumătate din Transilvania Ungariei, atât România cât și Ungaria se pregăteau în așteptarea unui moment favorabil în care să ocupe cu forța armelor cealaltă jumătate. Ungaria a dispus o armată puternică în Transilvania de Nord, a fortificat trecătorile Carpaților Orientali, a organizat militărește populația ungară și secuiască constituindu-se gărzi civile înarmate. Armata română rămasă în țară era mult inferioară numeric celei maghiare, astfel că Antonescu le-a cerut germanilor să-i preseze pe maghiari să-și mărească contribuția de soldați pentru front. În cazul unui atac, planul armatei române era de a întârzia și a uza cât mai mult inamicul, păstrând ca și capete de pod trecătorile Carpaților și regiunea Deva-Orăștie-Hațeg. După întoarcerea armatei de pe front, urma să se treacă la ofensivă și să se elibereze tot Ardealul.
Pe 23 august 1944 armata română era pregătită pentru apărare. Imediat după citirea proclamației la postul de radio București a regelui Mihai, s-a decretat închiderea frontierei ungaro-române. În două zile armata a ocupat dispozitivul de luptă, armata 4 română preluând paza graniței în sectorul Brașov – Gilău, iar armata 1 pe cel al liniei Munții Apuseni – Dunăre. Luptele în Transilvania au început pe 25 august când au existat ciocniri între infanteria română și grănicerii maghiari în Munții Călimani. Pe 26 august, sovieticii au pătruns în văile Uzului și Ciobănișului, la nord de Munții Ciucului, pe 27 în pasul Oituz, iar pe 28 în văile Ghimeș și Trotuș. Generalul Sănătescu a somat guvernul maghiar să cedeze Transilvania de Nord, și pentru atenționare aviația română a bombardat pe 30 august orașele Oradea, Reghin, Kecskemét și Cegléd. Tot pe 30 august România a rupt relațiile diplomatice cu Ungaria, iar pe 8 septembrie i-a declarat război.
Pentru a apăra mai ușor Transilvania, trupele maghiaro-germane au declanșat două ofensive puternice pe 5 septembrie în sudul Transilvaniei și pe 12 septembrie în Crișana, pentru a ajunge înaintea sovieticilor la trecătorile Carpaților Meridionali și Occidentali. Ambele ofensive au dat greș după câteva zile, fiind oprite de trupele române mult mai slab echipate, care au apărat frontul până la venirea sovieticilor. Odată cu venirea trupelor sovietice și a întăririlor din România, s-a trecut peste tot la ofensivă. A existat o puternică rezistență a armatei germane pe cursul mijlociul al Mureșului, între Turda și Reghin, care a necesitat mari sacrificii umane din partea armatei române. În final, odată cu eliberarea orașelor Satu Mare și Carei pe 25 octombrie, s-au terminat luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord prin jertfa a 58.330 de militari, uciși, răniți sau luați prizonieri. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la 82.934 de militari, dintre care 76.275 prizonieri.
În Bihor, imediat după 23 august au început represaliile împotriva românilor. În noaptea de 24 spre 25 august jandarmii unguri au evacuat consulatul român din Oradea. Au mai fost ridicați și fruntașii români din satele Vad, Birtin, Bălnaca, Bratca și Borozel de pe linia frontierei. Au fost arestați și preoți, astfel încât nu a mai fost cine să desfășoare slujba religioasă pe 27 august. A fost arestat până și personalul băncilor românești.. La începutul lui septembrie, pregătirile de război erau în toi în apropierea frontierei cu România. Printr-o notă informativă din 2 septembrie, prefectura Bihor era informată că podurile și porumbiștile au fost minate, la fel drumul de la Damiș la Bratca. De-a lungul frontierei se săpau tranșee și se curățau mărăcinii dintre tunelele de la Bratca și Vad. Pe 6 septembrie, printr-o altă notă informativă, se anunța sosirea unui batalion de infanterie maghiară la Șuncuiuș, și despre venirea trupelor ungare și germane la Bratca și Remeți.
În dimineața zilei de 12 septembrie a început ofensiva maghiară în Crișana și Banat. În timp ce Divizia 4 SS a pornit spre Timișoara, urmărind să ocupe văile Begăi și Timișului, Corpurile 4 și 7 de armată ungare urmăreau să ocupe văile Crișurilor și Mureșului. În valea Crișului Negru se afla Grupul Crișuri, în frunte cu generalul Leonard Mociulschi, care luptase împreună cu Divizia 3 Vânători de Munte în lunile aprilie-mai în Crimeea. Trupele erau în proces de reorganizare când a intervenit atacul. Mociulschi a format Grupul Crișuri din Divizia 3 Vânători de Munte (căreia îi lipseau două batalioane), împreună cu două batalioane regionale și unul de grăniceri. Inamicul era format din Diviziile Maghiare de Infanterie 12 și 9. Grupul Crișuri a reușit cu succes să le întârzie înaintarea, până pe data de 17 când au ajuns la Beiuș. Trupele ungare ajutate de 30 de tancuri au rupt liniile de apărare, în timp ce românii nu aveau la dispoziție decât un singur tun antitanc. Grupul Crișuri ajutat de încă două batalioane care veniseră între timp a reușit să scape de încercuire, dar a trebuit să se retragă din Beiuș. După 6 zile de luptă își atinseseră scopul, întârziind ofensiva maghiară până la venirea întăririlor, reușind să provoace peste 1.200 de pierderi inamicului, inclusiv 10 tancuri.
Armata sovietică și-a încheiat concentrările în spatele frontului pe 20 septembrie. Pe Valea Crișului Alb și a Mureșului au venit blindatele Corpului de armată 18 tancuri, urmate de diviziile de infanterie. După două zile de lupte, Brigăzile 181 tancuri și 32 motomecanizată au ajuns la șoseaua Oradea-Arad. Pe valea Crișului Negru, Divizia 3 Vânători de Munte a fost repartizată Corpului de armată 33 sovietic, care mai era întărit de un regiment anti-tanc și un batalion de katiușe. Divizia “Tudor Vladimirescu” care în momentul declanșării ofensivei ungare se găsea în zona orașului Târgu Mureș, a fost nevoită să facă un marș lung și obositor peste Munții Apuseni, pe traseul cel mai scurt, pentru a putea participa la lupte în Depresiunea Beiușului.
În Depresiunea Beiușului ofensiva a început de pe linia de front Sudrigiu-Broaște în 22 septembrie la ora 10:30. La ora 14:30 au reușit să elibereze orașul Beiuș. După eliberarea Beiușului, ofensiva a continuat pe direcția Beiuș-Leș-Tărian, spre Oradea. Pe drumul spre Oradea, o opoziție mai puternică a trupelor inamice a fost întâlnită în lupta pentru dealul Zăcătoarea, unde acesta a fost recucerit pentru scurt timp de maghiari. Pe 27 septembrie la ora 8, Batalionul de moți 5 Vânători de Munte “Avram Iancu” a ajuns la granița fixată în urma Dictatului de la Viena, în dreptul localităților Bicaciu, Leș, Apateu, Păușa și Miersig. Și-au continuat înaintarea atingând în aceeași zi Crișul Repede. În acest moment, trupele române parcurseseră deja peste 100 de km luptând, reușind să captureze 2.000 de prizonieri.
Pe 27 septembrie, trupele române ajunse în apropiere de Oradea ocupă aerodromul, fabricile de cărămidă, cimitirul și școala de jandarmi. Planurile românilor de a ocupa următoarea zi întregul oraș sunt amânate de contraofensiva germană. Pe 28 septembrie, Germania lansează operațiunea Zigeunerbaron (Voievodul țiganilor), prin care spera că va reuși să împingă frontul până în zona montană. Germanii aruncă în luptă trei divizii de infanterie maghiară și două divizii de tancuri. Pe 28 septembrie este declanșată ofensiva pe direcția Episcopia Bihorului – Hidișelul de Jos, în zona de acțiune a Diviziilor 337 și “Tudor Vladimirescu”. Pe 29 septembrie ofensiva este pornită în direcția Salonta, la joncțiunea dintre Divizia 3 Munte și Divizia “Tudor Vladimirescu”. Generalul Mociulschi a reușit cu succes să se retragă și să-și scape oamenii de la încercuire. Trupele germane au fost oprite după 15-20 de km, nereușind să-și atingă obiectivul.
Pe 30 septembrie frontul a fost stabilizat pe aliniamentul șanțului antitanc de la vest de Apateu, și la Ianoșda. Între 6-10 octombrie a fost recuperat mare parte din teritoriul pierdut după contraofensiva germană. Apărarea germano-maghiară s-a organizat în localitățile Nojorid, Leș, Roit. Atacul a pornit în dimineața zilei de 11 octombrie, gruparea mobilă a Frontului 2 Ucrainean atacând la vest de oraș și intrând în Biharea. Până seara, trupele române care au atacat dinspre sud au ocupat satul Leș, iar în dimineața zilei de 12 octombrie au ocupat Nojoridul. Seara, Divizia „Tudor Vladimirescu” a intrat dinspre sud-vest în Oradea și împreună cu Divizia 337 Infanterie sovietică a curățit orașul. După aceea s-a stabilit joncțiunea cu Corpul 4 Cavalerie de Gardă din gruparea mobilă. În noaptea de 12/13 octombrie s-a trecut la lichidarea inamicului încercuit. În dimineața zilei de 13 octombrie au fost eliberate și localitățile Tărian și Girișul de Criș.
Partea de nord a județului a fost eliberată mult mai târziu. Pe 20 octombrie a fost eliberată localitatea Marghita, în cadrul operațiunii care cinci zile mai târziu avea să elibereze în întregime teritoriul românesc.
II.4. Implicarea populației civile în masacrul de la Tărian.
Alte masacre din toamna anului 1944 din Bihor
După 23 august în Transilvania de Nord, guvernul maghiar a pornit o represiune majoră împotriva românilor, aceasta extinzându-se și în teritoriile ocupate de maghiari temporar în luna septembrie. S-au consemnat arestări abuzive, bătăi, deportări, deposedări de bunuri și omoruri în masă. În multe dintre aceste acțiuni, soldații maghiari au avut sprijinul populației maghiare locale, unii folosind acest prilej doar pentru a se răzbuna pe vecinii români.
Cel mai însemnat astfel de incident, ca număr de morți, pe teritoriul județului Bihor este cel cunoscut ca „Masacrul de la Tărian”. Tărian este un sat situat la aproximativ 3 km de frontiera cu Ungaria, care în august 1945 ( la 10 luni după masacru) avea o populație de 2102 locuitori, dintre care 1148 erau români și 952 maghiari. Localitatea Tărian fusese abandonată de autoritățile maghiare, însă acestea s-au reîntors pe 29 septembrie, în urma ofensivei germane. Șeful jandarmilor, Bardos Ioan, împreună cu primarul Muth Alexandru au alcătuit o gardă civilă compusă din 16 persoane, pentru a face de pază noaptea. S-au format două echipe, una pentru Tărian condusă de Harmathi Alexandru junior, și alta pentru Girișul de Criș condusă de Vagaszki Alexandru. Bardos le-a dat arme, inclusiv grenade.
În noaptea de 30 septembrie, echipa condusă de Harmathi a luat casele românești la rând. Îi strigau pe locuitori să iasă la poartă, după care Harmathi îi împușca. În unele case au aruncat cu grenade, sporind numărul victimelor. În total au fost uciși 15 români, iar alții au fost răniți. În urma rănii provocate de explozia unei grenade, Harmathi a cedat arma lui Varga Ludovic, care a continuat crimele în locul lui. Auzind împușcăturile, mulți localnici s-au refugiat la vecini, sau s-au ascuns prin grajduri, poduri sau pivnițe. Criminalii au dus cadavrele într-o casă veche la marginea satului, după care au plecat în Girișul de Criș pentru a continua crimele. S-au întâlnit acolo cu echipa lui Vagaszki, care i-a dezarmat.
Principalii vinovați ai masacrului au reușit să scape nepedepsiți. Despre Harmathi Alexandru junior se știe că s-a mutat în Florești în județul Cluj. Varga Ludovic a lucrat ca servitor la o văduvă în Biharia în iarna 1944/1945, după care s-a angajat la o altă văduvă în aceeași localitate până în martie. După aceea a plecat din localitate, revenind apoi, dar fiind văzut foarte rar. În Tărian după masacru, starea de spirit a populației nu a mai fost la fel. Într-o constatare făcută de Postul de Jandarmi Nojorid pe 19 iulie 1945, se arăta că populația românească era revoltată pe locuitorii maghiari din comună și cerea pedepsirea vinovaților. Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat pe Varga Ludovic, unul dintre criminali, în contumacie la 25 de ani de muncă silnică, pe fostul șef al jandarmilor din Tărian, Bardos Ioan, tot în contumacie la 10 ani de muncă silnică, și pe fostul primar, Muth Alexandru, la 5 ani de muncă silnică. Ceilalți condamnați au primit pedepse mai blânde, între 3-5 ani de muncă silnică sau închisoare.
O situație asemănătoare cu cea de la Tărian s-a consumat la Oradea. În contextul înaintării trupelor româno-sovietice spre oraș în jurul datei de 25 septembrie, autoritățile maghiare l-au abandonat. Pentru asigurarea ordinii, 3 locuitori (Andrei Silviu, Nicolae Raikovics și dr. Papp Tibor) au organizat o gardă civilă formată din cetățeni de toate etniile din oraș. La fel ca la Tărian, autoritățile maghiare au revenit după 28 septembrie, cei 3 lideri ai gărzii civile fiind arestați. A fost constituit un tribunal militar care i-a condamnat pe Andrei Silviu și Nicolae Raikovics la moarte, și pe dr. Papp Tibor la 15 ani de închisoare. Pe acesta l-a salvat de condamnarea la moarte originea maghiară. Ceilalți doi au fost executați pe 9 octombrie în Cetatea Oradiei, fiind și torturați înainte.
O mulțime de alte atrocități s-au înregistrat și în localitățile din Bihorul de Sud care au fost temporar ocupate de maghiari în luna septembrie. În comuna Căbești din plasa Beiuș, o femeie în vârstă de 33 de ani care era bolnavă și trebuia să stea în pat a fost înțepată de mai multe ori cu baioneta până a murit. O altă femeie din aceeași comună a fost bătută pentru că nu a vrut să le spună soldaților unguri, locul unde se află trupele române. Tot în comuna Căbești, 3 localnici au fost ridicați de trupele ungare și luați cu forța în momentul retragerii, doar unul dintre ei reușind să fugă și să se întoarcă acasă.
La Damiș, în fosta plasă Aleșd, săteanul Baloj Gheorghe a adăpostit în casă trei soldați români care au tras de acolo cu pușca mitralieră asupra armatei maghiare. În momentul în care aceștia erau în pericol să fie înconjurați, localnicul le-a arătat o potecă ferită pe unde să scape. Ajunși la el acasă, soldații maghiari, nemaigăsindu-i pe cei români i-au împușcat o fetiță de 3 ani. Tot în comuna Damiș au mai fost ucise încă 7 persoane.
În comuna Talpoș, în plasa Ciumeghiu, trei locuitori au fost împușcați fără motiv, unul dintre ei fiind cârciumarul, iar altul fiind un bătrân în vârstă de 77 de ani. În comuna vecină, Batăr, grănicerii maghiari au împușcat un copil în vârstă de 10 ani. La Căuașd, în plasa Tinca, un locuitor împreună cu soția și cei doi copii au fost schingiuiți. Un alt locuitor din Căuașd, după ce a fost schingiuit a fost împușcat în pădurea comunei. În comuna Roșia, plasa Beiuș, un locuitor a fost împușcat fără motiv, iar un altul a fost ridicat de acasă și dus de trupele maghiare. O femeie din comuna Craiova, plasa Beliu, a fost împușcată de soldații maghiari, iar un locuitor a fost ridicat de acasă, fără să se mai înapoieze. În comuna Olcea, plasa Tinca, două femei, una în vârstă de 60 de ani, cealaltă de 82 de ani, au fost omorâte de trupele maghiare. Un locuitor din comuna Beliu, invalid de război, a fost ridicat de armata maghiară, fără să se mai știe ceva de el. Un alt locuitor ridicat de soldații unguri, din comuna Ianoșda, plasa Tinca, a fost dus până în apropiere de Debrecen, de unde a reușit să fugă.
În multe situații, trupele maghiare au fost instigate să comită abuzuri împotriva românilor, de către unii locuitori maghiari. Un astfel de instigator a fost și Tohati Vasile, fost funcționar la primăria din Marghita și fost administrator al moșiei lui Apathy Demiok din Popești. Acesta l-a denunțat trupelor maghiare pe Constantin Jurj din Marghita pentru că și-ar fi manifestat disprețul față de tricolorul ungar. Doi soldați l-au dus pe acesta și pe soția lui într-o pădure unde i-au bătut. După aceea l-au omorât într-un mod sadic, soția sa scăpând la rugămintea unor vecini care nu vroiau ca cei 3 copii să rămână orfani și de mamă. Curtea de Apel Cluj l-a condamnat în contumacie pe Tohati Vasile la muncă silnică pe viață, iar cei doi soldați maghiari, rămânând neidentificați au scăpat și ei de pedeapsă.
Un denunț asemănător putea duce la un masacru și în comuna Remetea, plasa Beiuș. Aici după venirea trupelor maghiare pe 15 septembrie, s-a întocmit o listă de 40 de români care trebuiau executați de soldații maghiari. Pentru această listă a fost bănuit localnicul Balint Mihail, care s-a sustras de la concentrare, și care a colaborat cu trupele maghiare. Din fericire execuțiile nu s-au putut pune în aplicare pentru că majoritatea locuitorilor români se refugiaseră, și din cauza timpului scurt petrecut de armata maghiară în comună.
II.5. Internarea ungurilor în lagăre
În urma valului de arestări la care au fost supuși liderii români din Transilvania de Nord după data de 23 august, România a aplicat metode asemănătoare împotriva maghiarilor și germanilor care nu prezentau încredere. Pe 25 august Inspectoratul General al Jandarmeriei a dat un ordin prin care se cerea arestarea liderilor Grupului Etnic German și a conducătorilor maghiarilor din Transilvania de Sud, și internarea lor în lagăr. Deja pe 30 august, numai în județele Făgăraș, Hundoara, Sibiu, Târnava Mare, Târnava Mică și Turda erau internați în total un număr de 235 de etnici germani și 210 de etnici maghiari.
Pe 8 septembrie, după declarația de război adresată Ungariei, s-a ordonat rechiziționarea armelor de la cetățenii de origine etnică maghiară, și înregistrarea pe localități a tuturor etnicilor maghiari. Cei considerați periculoși erau internați în lagăre, iar ceilalți primeau câte o adeverință de la poliție. Același tratament le era aplicat etnicilor germani, și cetățenilor străini, maghiari sau germani. Funcționarii horthyști care avuseseră acțiuni antiromânești dovedite urmau să fie disponibilizați, conform unui ordin emis de ministrul de Interne pe 12 septembrie.
Convenția de Armistițiu prevedea prin articolul 2, pe lângă dezarmarea și internarea soldaților Ungariei și Germaniei, și internarea în lagăr a tuturor cetățenilor acestor două state aflați pe teritoriul României. În timp ce autoritățile române au dus o acțiune de temporizare a internărilor, sovieticii au încercat să le accelereze. Rușii au cerut prin Comisia Aliată de Control arestarea pentru sabotarea punctului 2 al Convenției de Armistițiu pentru cei care nu reușeau să ducă până la capăt arestările. Sovieticii au admis și excepții, la solicitarea comuniștilor din PCR sau UPM. Astfel, cetățenii care aveau “vederi democratice” au fost eliberați.
Au fost internate în lagăr foarte multe persoane nevinovate, care nu prezentau nici un fel de amenințare la adresa statului român. Conform Convenției de Armistițiu, trebuiau internate persoanele cu pașaport maghiar din Transilvania de Nord, exceptându-i pe cei de naționalitate română. Au fost internați și elevi cu pașapoarte speciale care pe baza unei convenții interguvernamentale româno-maghiare își vizitau rudele în Transilvania de Sud. Erau vizați toți care aveau orice fel de legitimație emisă de statul ungar. Au fost internați și soldații maghiari care au dezertat, dar și persoanele care fuseseră luate cu forța în Ungaria și care reușiseră să se înapoieze.
Un ordin al Marelui Stat Major din 10 decembrie 1944 preciza categoriile de cetățeni care după reîntoarcerea acasă vor fi internați în lagăr. Aici intrau cei care au trecut fraudulos frontiera pentru a se sustrage serviciului militar, voluntarii în S.S., cei care au comis atrocități sau abuzuri față de români, vinovații de acte de spionaj, trădare, sau necredință față de statul român, și toți cei care au plecat cu armata maghiară și s-au reîntors. În ordinul circular al jandarmeriei din 3 ianuarie 1945 erau indicate excepțiile care trebuiau să se facă de la internarea în lagăr. Erau exceptați lucrătorii calificați indispensabili întreprinderilor, persoanele aflate în serviciul legațiilor altor state, bolnavii grav, bătrânii peste 60 de ani, femeile însărcinate după luna a 5-a, și mamele cu copii de sub un an.
În total au fost internați în lagăre în jur de 50.000 de etnici maghiari, în 36 de lagăre, dintre care cele mai mari erau cele de la Feldioara și Târgu Jiu. La Târgu Jiu prizonierii erau închiși în barăci bine organizate, iar alimentația a fost suportabilă în prima jumătate de an. Condițiile de la Feldioara erau mult mai proaste, aici prizonierii locuiau în bordeie îngropate în pământ și acoperite cu stuf, iar alimentația a fost de la început catastrofală. În timp ce la Târgu Jiu mortalitatea s-a menținut destul de scăzută, la Feldioara, în principal din cauza epidemiei de tifos au murit aproximativ jumătate dintre prizonieri, aproximativ 3500 – 4500 de oameni. În toate lagărele se înregistra din cauza tifosului o medie de 20 – 25 de decese zilnic. Treptat prizonierii au început să fie eliberați. La începutul lunii mai 1945, în județul Bihor mai funcționa un singur lagăr, la Tărcaia unde erau internați doi maghiari. Germanii fuseseră predați cercului teritorial încă de la data de 10 martie 1945. În urma negocierilor dintre UPM și guvernul Groza, au fost eliberați și ultimii prizonieri maghiari. Lagărul de la Târgu Jiu a fost închis la finalul lunii iunie, iar cel de la Feldioara la sfârșitul lunii octombrie.
III. Perioada 14 noiembrie 1944 – 13 martie 1945
III.1. Expulzarea administrației românești din Ardealul de Nord
și apariția unei republici autonome
Evacuarea populației civile și a autorităților maghiare din Transilvania de Nord a început încă de la finalul lunii august, în județul Trei Scaune. A fost înființat un Comisariat Guvernamental de Evacuare care a luat măsuri pentru evacuarea bazei militare la vest de Tisa. A fost retrasă și administrația, plecând și foarte mulți intelectuali, satele rămânând fără conducători.
În urma trupelor maghiare au venit armatele româno-sovietice care au intrat pe 8 septembrie în Sfântu Gheorghe și pe 11 în Miercurea Ciuc. În teritoriile eliberate se instituia administrația românească. Unităților de jandarmii care asigurau ordinea teritoriului recucerit li s-a specificat să ia măsuri contra iredentei maghiare. Unele excese ale jandarmilor față de populația maghiară împreună cu atitudinea revanșardă a unor localnici români a dus la escaladarea tensiunilor interetnice.
Jandarmii erau ajutați în acțiunea de pacificare a zonei din spatele frontului și de trupe de voluntari. Acestea au început să apară în urma unui apel lansat în ziarul Ardealul pe 27 august. În câteva zile s-au constituit 7 batalioane de voluntari, fiecare având câteva sute de oameni. Trupele erau conduse de ofițeri pensionari sau în rezervă, având ca soldați foarte mulți foști legionari, infractori de drept comun sau aventurieri. Dintre aceste batalioane s-a făcut remarcat cel autointitulat „Iuliu Maniu”, care era comandat de Gavrilă Olteanu. Acesta avea 630 de oameni și plecase în misiune pe 14 septembrie spre județele secuiești. Acești voluntari au ajutat la reinstalarea autorităților românești, au ajutat la restabilirea căilor ferate în județele Trei Scaune și Ciuc și la repararea unor clădiri publice afectate de lupte. Voluntarii lui Gavrilă Olteanu au devenit cunoscuți în urma “masacrului de la Aita Seacă”, unde pe 26 septembrie au executat 11 etnici maghiari, dintre care 2 au fost decapitați. Maghiarii erau acuzați că în timpul luptelor au masacrat soldații români răniți care voiau să se ascundă în localitate și că ar ascunde arme. Localnicii maghiari din Aita Seacă susțineau că au fost acuzați pe nedrept, armata română suferind pierderi mari în satul lor în urma contraofensivei germane, aceste pierderi fiind apoi justificate în fața comandamentului militar superior pe seama populației maghiare. Mai târziu s-a dovedit că toți cei executați la Aita Seacă au fost criminali de război, însă voluntarii lui Gavrilă Olteanu au greșit executând-i, aceștia trebuind să fie întâi judecați de un tribunal. În România, activitatea batalioanelor de voluntari a fost criticată doar de partidele de stânga, în special PCR care a cerut dizolvarea acestora. Acestea au fost dizolvate pe 12 noiembrie la cererea sovieticilor, care au folosit mai târziu ca argument împotriva instalării autorităților române în Transilvania de Nord, crimele comise de voluntari împotriva maghiarilor.
Guvernul român a considerat că prin Convenția de Armistițiu, României îi este restabilită suveranitatea asupra Transilvaniei de Nord. Această convingere a fost întărită în urma semnării la 25 septembrie a Protocolului diplomatic militar, între Marele Stat Major și Comisia Aliată de Control. Conform articolului 13 al Protocolului, “regiunea eliberată din Ardeal care aparține României va fi considerată teritoriu prietenesc”.
Iuliu Maniu a propus constituirea unui Comisariat pentru teritoriile eliberate. Deși acest organism viza Transilvania de Nord, prin numele său, Iuliu Maniu dorise să lase deschisă problema Basarabiei și Bucovinei de Nord. Pe 10 octombrie regele a promulgat legea numărul 487, prin care se înființa Comisariatul român pentru administrarea regiunilor eliberate ale Transilvaniei, acesta urmând să reprezinte în acest teritoriu autoritatea guvernului român. În fruntea instituției a fost numit dr. Ionel Pop, fost secretar în cadrul Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1918, acesta fiind ajutat de un secretar general, în persoana generalului de brigadă în rezervă Vasile Barbu. Comisariatul urma să abroge legile ocupantului, să repună în funcții pe funcționarii care le deținuseră până la 30 august 1940, și să interzică funcționarea fără autorizație a oricărei instituții, organizații, persoane juridice sau întreprinderi particulare. Ca reședință a instituției a fost desemnat orașul Cluj, dar din cauză că sovieticii nu au permis instalarea administrației românești în oraș, aceasta a fost mutată provizoriu la București.
La 25 octombrie, printr-un Ordin al Consiliului de Miniștri pe teritoriul Transilvaniei de Nord a fost instituită administrația militară provizorie, cu această ocazie fiind suspendate temporar puterea și competențele Comisariatului din Transilvania de Nord. Acest lucru a fost cauzat de greutățile întâmpinate de administrația română căreia nu-i era permis de către sovietici să intre în orașele mari. La Oradea, sovieticii nu i-au permis Legiunii de Jandarmi să se stabilească în oraș până pe 20 octombrie, iar pe 29 octombrie Comandamentul Sovietic din Oradea le-a pus în vedere să părăsească orașul în 48 de ore.
Acesta a fost începutul expulzării autorităților române care a continuat în prima jumătate a lunii noiembrie. Pe 10 noiembrie armatei, poliției și jandarmeriei române li s-a cerut să părăsească Clujul. O zi mai târziu au fost expulzate autoritățile române din județele Ciuc, Odorhei și Trei Scaune. Andrei Vișinski le-a atras atenția reprezentanților guvernului român de îndeplinirea tardivă a unor condiții din armistițiu dar și de crimele comise de detașamentul de voluntari “Gărzile lui Maniu”. Românii s-au angajat să îndeplinească cât mai repede obligațiile economico-financiare impuse de Convenția de Armistițiu și să desființeze detașamentul condus de Olteanu. Decizia sovieticilor de a expulza administrația românească nu a mai putut fi schimbată, iar pe 12 noiembrie Sănătescu a fost înștiințat că în Transilvania de Nord aparatul de stat trebuia retras, cu excepția căilor ferate și a poștei.
Principalele motive care i-au făcut pe sovietici să instituie administrația militară în Transilvania de Nord începând cu 14 noiembrie nu erau cele care fuseseră comunicate oficial statului român. Scopul real al expulzării autorităților a fost să țină în incertitudine două state, România și Ungaria, și astfel URSS să-și lărgească spațiul de mișcare în ceea ce privește politica externă. URSS punea presiune pe România ca să-și îndeplinească îndatoririle din Convenția de Armistițiu, dar și pe Ungaria care încă nu ieșise din război. În plus, URSS putea să jefuiască economic Transilvaniei de Nord, fără a se scădea din datoria de război a României. În tot acest timp, la Cluj urma să se formeze un guvern pro-comunist care să administreze Transilvania de Nord. Scopul final al sovieticilor era să instaureze astfel de guverne atât în România cât și în Ungaria. De aceea Vișinski a sugerat în mai multe rânduri că guvernul sovietic va reda Transilvania de Nord României doar dacă va veni la putere un guvern reprezentând Frontul Național Democratic, formațiune creată de comuniști la 12 octombrie 1944, după ce părăsiseră Blocul Național Democrat, unde fuseseră alături de PNL și PNȚ. Același mesaj a fost repetat și de Gheorghe Gheorghiu Dej, și de Ana Pauker după întoarcerea lor de la Moscova din 12 ianuarie 1945.
Organizațiile de stânga (MADOSZ-ul din Cluj, PCR, PSDR, Frontul Plugarilor, Alianța Populară Democrată Evreiască, Sindicatele Unite), la propunerea lui Teofil Veșcan au înființat Comitetul Democratic din Transilvania de Nord. Mai târziu s-au unit cu Frontul Național Democrat, cu Uniunea Patrioților și cu Apărarea Patriotică, formând Comitetul FND din Transilvania de Nord pe 27 noiembrie. Partidele istorice au format și ele o uniune, numită Uniunea Democrată a Românilor. Aceasta a refuzat să facă parte din Comitetul FND din Transilvania, opunându-se tendințelor autonomiste ale comuniștilor.
La 1 decembrie 1944 partidele de stânga au înființat la Cluj Corpul Consultativ Central din Transilvania de Nord, un guvern provizoriu de coaliție care dorea să rezolve problemele interne. Acesta deținea atât puterea legislativă, cât și pe cea executivă. Se urmărea autoguvernarea și recunoașterea limbilor română, maghiară și germană ca limbi de stat. CCCTN a intrat foarte repede în conflict cu UDR care i-a solicitat printr-o scrisoare din 27 decembrie să recunoască dreptul României asupra întregii Transilvanii. În răspunsul său din 12 ianuarie CCCTN a respins această cerere, deoarece convenția de armistițiu lăsase deschisă problema Transilvaniei de Nord, sau cel puțin a unei părți a acesteia.
În cele unsprezece județe ale Transilvaniei de Nord pentru perioada noiembrie 1944 – martie 1945, sunt caracteristice haosul, sărăcia și nesiguranța. Județele se administrau cvasi-autonom, după propriile norme și după un buget propriu, fără a fi coordonate de o administrație superioară. Numirea autorităților se făcea pe criterii politice, fiind favorizată incompetența administrativă Foarte mulți horthyști își păstrau funcțiile, după ce intraseră în organizațiile de stânga. Prefectul de Turda-Mureș, urmat de cel de Cluj au emis în 22 ianuarie și 10 februarie câte un decret care să reglementeze limbile folosite în administrație. Astfel în teritoriile unde peste 90% din populație vorbea o anumită limbă, aceea să fie folosită în administrație. Toate reglementările oficiale trebuiau publicate bilingv, iar oamenii investiți în funcții de administrație trebuiau să cunoască atât limba română cât și limba maghiară. La Oradea prefectul era român, iar restul angajaților fiind maghiari. Primarul și șeful poliției erau evrei, iar restul personalului erau maghiari. În instituții era întrebuințată numai limba maghiară. Toate acestea se întâmplau într-un județ unde populația română reprezenta aproape jumătate dintre locuitori, în ciuda promisiunilor care se făceau la Cluj de a reprezenta politic în mod echitabil fiecare naționalitate.
Exista o mare lipsă de alimente, iar în unele locuri se instalase foametea, deoarece depozitele de cereale fuseseră devastate în timpul luptelor. Justiția nu funcționa. Lipseau medicamentele, iar unele locuri erau afectate de epidemia de tifos. Se simțea lipsa medicilor, la finalul lui decembrie, existând doar un singur medic, și acela de 80 de ani, între Reghin și Sfântu Gheorghe. Trenurile nu puteau circula deoarece podurile și tunelele fuseseră aruncate în aer. Legătura dintre Oradea și Cluj s-a reluat abia la începutul lunii decembrie, dar spre Brașov încă nu se putea călători. Fabricile suferiseră pagube în timpul războiului, lipsea materia primă, pisesele de schimb, personalul calificat, pentru a putea relua producția. Ca și monede circulau atât pengő cât și leul, cursul pengő – leu fiind în general de 1:30.
Viitorul Transilvaniei de Nord a fost în mare parte decis în ianuarie 1945. Ungaria era obligată în urma semnării Convenției de Armistițiu să anuleze din legislație toate dispozițiile care făceau referire la teritoriile anexate după 31 decembrie 1937. Tot în ianuarie, în urma vizitei la Moscova, liderii comuniști români au fost sfătuiți să folosească problema Ardealului de Nord în folosul lor pentru a ajunge la putere. Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej au afirmat pe 24 ianuarie că în momentul în care România va avea un guvern democratic, Ardealul va fi reanexat. Prin sintagma “guvern democrat”, ei își imaginau un guvern FND dominat de comuniști. În programul de guvernare al FND, dat publicității pe 29 ianuarie, punctul 4 făcea referire la „politica democratică”, care realizează “fraternitatea dintre naționalități” și care va putea asigura integrarea Transilvaniei de Nord în statul român.
La ședința CCCTN din 7 februarie s-a luat hotărârea de a fi convocat “parlamentul Transilvaniei de Nord”. La consfătuirea care a avut loc la Cluj în perioada 12-15 februarie au luat parte doar 9 județe, Sălajul fiind condus de UDR, iar Maramureșul ocupat de ucrainieni. La conferință s-a discutat statutul Transilvaniei de Nord și viitorul Universității clujene. A fost înființat Comitetul Executiv (Central) al FND din Transilvania, realizându-se germenele unui guvern regional. În fruntea „guvernului” erau Teofil Vescan jr. (președinte) și Lajos Jordáky (copreședinte), iar ca vice-președinți erau István Lakatos și Nicolae Moldovan, iar secretar Nicolae Goldberger.
Evenimentele de la Cluj au coincis cu criza politică din România provocată de comuniști. Această criză și-a atins apogeul pe 24 februarie când a existat un conflict sângeros între simpatizanții guvernului și cei ai FND. Pe 27 februarie Vișinski a venit la București să-i solicite regelui să-l pună prim ministru pe Petru Groza. Acesta l-a amenințat că dacă FND nu va ajunge la guvernare, românii vor pierde nu numai Transilvania de Nord, dar și independența. Regele a cedat presiunilor, și pe 6 martie l-a numit prim ministru pe Petru Groza. Acesta i-a cerut imediat lui Stalin printr-o telegramă să reintegreze Transilvania de Nord în structura administrativă a României. Stalin a răspuns în mai puțin de 48 de ore, comunicându-i că, deoarece noul guvern democratic al României, asigură egalitatea în drepturi a naționalităților, îi va satisface cererea.
Revenirea autorităților românești în Transilvania de Nord s-a făcut oficial pe 13 martie, când la Cluj, în prezența Comisiei Aliate de Control, a lui Vișinski, a regelui Mihai, a lui Groza, a ministrului de externe Tătărescu, a reprezentanților partidelor și organizațiilor a avut loc o ședință solemnă a Consiliului de Miniștri. Comitetul Executiv al FND din Transilvania de Nord s-a auto-dizolvat pe 15 iunie, considerându-se că obiectivele propuse au fost atinse.
III.2. Relațiile populației maghiare cu sovieticii
După 23 august, Consiliul de Coroană și guvernul maghiar proiectaseră o strategie de diversiune, care urmărea păstrarea teritoriilor transilvănene ocupate la 30 august 1940. Astfel, atât guvernul de la Budapesta, cât și guvernul provizoriu de la Debrecen, le-au recomandat maghiarilor să formeze un partid comunist. Armata Roșie care urma să intre în provincie ar fi găsit un nucleu de fidelitate politică și doctrinară în etnia maghiară, acordându-le acestora dreptul de a guverna nordul Transilvaniei.
Pe măsura înaintării lor în Transilvania, sovieticii erau întâmpinați cu foarte multă simpatie de locuitorii maghiari. Maghiarii vedeau în sovietici răul cel mai mic, așteptând ca aceștia să-i protejeze de o revanșă a românilor față de tratamentele la care au fost supuși în perioada 1940-1944. Maghiarii sperau că dacă se vor arăta primitori și bucuroși de prezența Armatei Roșii, acest lucru va conta la final când se va decide soarta Ardealului de Nord.
Pentru sovietici, principala preocupare a fost să mențină sau să restabilească ordinea. A contat faptul că maghiarii au fost mult mai disciplinați și cooperanți decât românii. Maghiarii erau majoritari în marile centre urbane, mai ușor de ținut sub control, în timp ce populația românească domina la sate. Populația maghiară din orașe a avut un rol important în răspândirea comunismului în Transilvania de Nord. În mediile muncitorești din Transilvania, adepte ale ideilor de stânga, se vorbea în general maghiara ca limbă maternă. Orașele Cluj, Oradea și Brașov au avut un rol hotărâtor în creșterea și dezvoltarea organizațiilor comuniste, într-o perioadă când se aflau la începuturi.
Acest lucru le-a adus câștig de cauză maghiarilor, care au păstrat puterea în Transilvania de Nord în toamna anului 1944. Chiar dacă trupele române luptau alături de cele sovietice împotriva germanilor și maghiarilor, sovieticii mențineau în funcție vechiul aparat administrativ horthyst, prelungind perioada de prigonire a românilor. A fost păstrată în circulație moneda maghiară, pengő-ul, simbolurile toponomastice au rămas neschimbate, antetele poștale au continuat să poarte stema Ungariei, iar circularele se redactau exclusiv în limba maghiară.
În județul Bihor, unde partea de nord era sub ocupație militară sovietică, populația maghiară din localitățile care aparțineau României din apropierea frontierei apelau la soldații sovieticii de acolo pentru a-și rezolva răfuielile cu autoritățile române. Aceste lucruri s-au petrecut în special în partea de sud-vest a județului, unde pe teritoriul administrat de România, în comunele Arpășel, Boiu, și Ghiorac majoritatea populației era de etnie maghiară, aceștia profitând de faptul că la mică distanță, la Salonta era o garnizoană sovietică. Este menționat într-un raport al jandarmilor incidentul care a avut loc pe 22 decembrie 1944 în comuna Ghiorac, unde au venit doi soldați sovietici de la Salonta ca să-l aresteze pe șeful de post și pe doi civili. “Vina” șefului de post a fost că l-a urmărit până în Salonta cu două zile înainte pe un etnic maghiar care lovise un sergent major. Cei doi civili căutați îl ajutaseră pe șeful de post să găsească adresa celui căutat. Un alt incident care i-a implicat pe militarii sovietici din Salonta a avut loc pe 15 ianuarie, când aceștia s-au deplasat în comuna Boiu, unde au făcut percheziții fără nici o formă legală la locuințele funcționarilor români. Perchezițiile au fost puse la cale de primarul maghiar din Boiu, Toth Emeric. Același primar împreună cu alți locuitori maghiari i-au îndemnat pe sovietici să-i aresteze pe motiv că ar fi dezertori pe locotenentul Moșteanu și pe însoțitorii săi care strângeau subzistențele în plasa Ciumeghiu. Aceștia au fost eliberați doar la insistențele șefului de post. În zilele de 14-15 februarie se aflau la postul de jandarmi din Boiu 7 etnici maghiari, 5 dintre ei “nesupuși la încorporare” și 2 cu mandate de arestare. Același primar a intervenit aducându-i pe sovietici, care i-au cerut șefului de post să-i pună în libertate pe cei 7 indivizi cercetați. Soldații sovietici au plecat după ce situația le-a fost explicată de șeful de post. Pe 1 aprilie cu ocazia alegerilor pentru postul de primar la Ghiorac, secția de votare a fost păzită de 8 maghiari înarmați din Salonta. Din această cauză românii din comună s-au temut să meargă la vot. Din cauză că soldații sovietici patrulau prin comună, jandarmii români nu au putut să-și facă datoria pentru a nu isca un conflict cu sovieticii. Astfel a ieșit primar un maghiar. În zilele de 11 – 12 aprilie, jandarmii români urmau să ridice mai mulți etnici maghiari din Arpășel, Boiu și Ghiorac. Au fost împiedicați să-și facă treaba de soldații ruși din Salonta care au dezarmat plutonul de grăniceri din Arpășel. Tot în Arpășel, pe 6 iunie un soldat sovietic din Salonta împreună cu un polițist maghiar au încercat să-l aresteze pe locotenentul în rezervă Vasilescu Ioan, fost comandant al plutonului de grăniceri călare din Arpășel. Acesta s-a opus arestării, fiind lovit de mai multe ori de soldatul sovietic, și la final închis într-o cameră a primăriei Arpășel. Înainte de plecare, soldatul rus i-a lăsat o armă polițistului maghiar, pentru serviciu, promițând să se întoarcă cu mai multe arme pe care să le lase locuitorilor maghiari.
Locuitorii maghiari au profitat din plin de cunoștințele de limbă rusă pe care unii dintre ei le aveau. Într-o notă informativă din 15 iulie 1945 era constatat faptul că sovieticii de la Comandamentul din Tinca, îl aveau ca translator pe un maghiar din aceeași comună, “dușman de moarte al românilor”. Același Comandament Sovietic îl folosea ca translator și pe un cetățean sovietic din Ianoșda, căsătorit cu o unguroaică. Populația românească din Tinca se plângea că sunt mereu pârâți la Comandament de către unguri, sub pretext că ar fi fasciști.
Unii maghiari au lansat zvonuri cu care să-i compromită pe soldații români în fața sovieticilor. Într-o notă informativă a Postului de Jandarmi Drăgănești din 21 decembrie 1944, se făcea cunoscut faptul că propaganda maghiară a pus în circulație zvonul că soldații sovietici li s-ar fi adresat celor români: “Cu nemții la Stalingrad, cu rușii la Budapesta și Berlin, iar cu anglo-americanii la Moscova”. Un alt zvon lansat de maghiari a fost că 3 soldați români din Divizia 21 Infanterie au spart geamul de la portretul lui Stalin dintr-o cârciumă din Aleșd pe 29 iulie. Geamul spart a fost observat abia după ieșirea din cârciumă a celor 3 soldați care băuseră bere. În urma cercetărilor s-a descoperit că este vorba de o dezinformare lansată de maghiari.
III.3. Organizațiile politice ale maghiarilor
Un studiu făcut de Legiunea de Jandarmi Bihor prezintă organizațiile politice maghiare care activau pe teritoriul Bihorului de Sud, înainte de toamna anului 1944. Aceștia aveau doar o singură organizație politică, Partidul Național Maghiar, care a funcționat în mod oficial până în 1940, când a fost desființat. După aceea a continuat să funcționeze în mod clandestin, conducătorii făcând parte din rândul intelectualității maghiare, în special preoți și învățători romano-catolici și reformați. Președintele partidului a fost preotul reformat Iacab din Beiuș, acesta refugiindu-se în Ungaria în septembrie 1944, împreună cu trupele maghiare. Alți lideri marcanți pe plan local au fost preotul Hauler din Beiuș, care a fugit în primăvara anului 1944 în Ungaria, fiind urmărit pentru spionaj, și preotul reformat Csapfalvy Iosif din Tinca. Studiul mai arăta că iredenta maghiară din județ începuse să se reorienteze, spre organizația Apărarea Patriotică. O altă organizație care sprijinea iredenta era Cooperativa “Furnica”, cu sediul în Aiud, ai cărei agenți bine instruiți erau trimiși în teritoriu să facă propagandă.
După actul de la 23 august, maghiarii s-au adaptat foarte repede noii situații. Organizația maghiară MADOSZ (Romániai Magyar Dolgozók Szövetsége), în traducere Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România, care existase și înainte de 1940, iese din nou la lumină. Prin manifestul din 3 septembrie condamnau fascismul și hitlerismul, susținând lupta pentru democrație. Pe 6 octombrie MADOSZ s-a alăturat celorlalte partide de stânga în FND. În urma întrunirii din 16 octombrie de la Brașov, s-a hotărât schimbarea numelui partidului în UPM (Romániai Magyar Népi Szövetség), în traducere Uniunea Populară Maghiară din România. Până la popularizarea noii denumiri, s-a cerut ca pe ștampile, imediat după noua titulatură să se treacă în paranteză specificarea “fostă MADOSZ”.
Imediat după revenirea în politică, MADOSZ a început să-și înființeze organizații locale în Transilvania. Au profitat de faptul că sovieticii nu permiteau intrarea autorităților române pe o adâncime de 100 km în spatele frontului, pentru a se putea organiza. În urma aprobării de către autoritățile militare sovietice ocupante a “elementelor de încredere” (comuniștii sau aliații lor din FND), s-a format o nouă administrație, compusă în general din populația locală. Subprefectul de Bihor, dr. András Csillag, a declarat că în județul său, “în satele ungurești, ședințele convocate de Uniunea Populară Maghiară, iar în cele românești de Frontul Plugarilor, i-au desemnat pe acei oameni în care poporul avea încredere și care au fost puși de voința poporului în fruntea administrării comunei”. În satele cu populație mixtă, pentru a se evita conflictele interetnice, conducerea comunală trebuia să respecte proporționalitatea naționalităților.
Pentru creșterea numărului de membrii, apelau la presiuni și amenințări. Cine nu se înscria nu avea dreptul să achiziționeze alimente, nu avea voie să vândă produse, nu putea părăsi localitatea sau putea fi arestat oricând de poliția populară maghiară. O notă informativă din 11 martie 1946 prezenta situația din comuna Adoni (azi un sat din comuna Tarcea), unde li s-a atras atenția ungurilor că cei care nu se vor înscrie în UPM “vor dispare de pe fața pământului”. Cei care nu se înscriau, urmau să fie considerați români, numele lor fiind trecute pe o listă ce urma să fie dată centralei UPM din Valea lui Mihai. Maghiarii i-au forțat și pe români să se înscrie, în alte partide care aparțineau FND. Într-o notă informativă a Legiunii de Jandarmi Bihor din 8 martie 1945, se raporta că în comuna Sânicolaul Român, diferiți locuitori maghiari i-au obligat pe români să se înscrie în Frontul Plugarilor. O altă notă informativă, din 28 martie, relata presiunile la care a fost supus primarul din Mădăras, amenințat cu pierderea postului, dacă nu se înscria în FND. Acesta a refuzat să cedeze presiunilor.
Maghiarii s-au înscris în UPM și pentru avantajele de care beneficiau ca membrii. Aceștia se bucurau de protecție din partea comuniștilor și a sovieticilor. Astfel au ajuns să se înscrie oameni cu concepții politice diverse, unii cu concepții de extremă dreapta, foști membrii ai partidelor fasciste maghiare, sau chiar autori ai atrocităților antiromânești și antievreiești. Unii au intrat în politică, în speranța că obținând un post de primar, vor scăpa de concentrare. Toth Emeric, din comuna Boiu, a ajuns primar în comună în urma alegerilor din 2 noiembrie 1944. Acesta scăpase și cu alte ocazii de concentrare, din cauză că avea ordin de mobilizare pentru lucru, fiind contabil la cooperativa „Alianța” din Boiu. Deși Legiunea de Jandarmi a atras de mai multe ori atenția asupra legăturilor sale cu iredenta maghiară, recomandând concentrarea sa, Toth Emeric a reușit să scape după ce a fost ales primar. UPM și celelalte organizații de stânga s-au bucurat de popularitate în rândul maghiarilor și datorită sprijinului pe care îl dădea tuturor celor care aveau neînțelegeri cu statul român. Un comunicat al Inspectoratului de Jandarmi Oradea din 20 mai 1945 informa că UPM furnizează arme iredentei maghiare. Primarul din Ant, Tocai Francisc, a refuzat să le dea informații jandarmilor români despre etnicii maghiari cu situația militară în neregulă din comună. Pentru a-i scăpa pe aceștia de încorporare, primarul i-a trimis la Salonta la ferma Barnod, să îngrijească animalele sovieticilor. Leginea de Jandarmi Sălaj cerea pe 13 august trimiterea în judecată a unui număr de 6 etnici maghiari din comuna Curtuiușeni, județul Sălaj, pentru acțiuni iredentiste. Partidul Comunist din Oradea, prin delegatul său, Stern, a intervenit pentru a fi puși în libertate, pe motiv că faptele imputate nu ar fi reale. Inspectoratul General al Jandarmeriei, făcea cunoscut prin ordinul circular din 30 august 1945 că Uniunea Populară Maghiară făcuse o plângere la Ministrul Afacerilor Interne. Jandarmeria română era acuzată de imparțialitate, manifestând „simțăminte de pornire și răzbunare, față de locuitorii unguri”. O notă informativă din 26 februarie 1946, arăta cum UPM îi ajuta și pe maghiarii care treceau fraudulos frontiera în România, eliberându-le carnete de membrii, astfel încât nu mai erau opriți de organele polițienești.
UPM a reușit prin avantajele pe care le oferea să câștige și susținerea unor români. Un ordin circular din 31 mai informa că un jandarm de etnie română s-a înscris în UPM. Acesta și-a motivat alegerea, invocând nevoia de a se pune sub influența și protecția oamenilor politici. Numărul înscrierilor în UPM a continuat să crească, atingând cifra de 449.111 la nivel național la Congresul din 3-5 iunie 1946. Județul Bihor se situa pe locul 3, cu un număr de 40.000 de membri.
III.4. Problemele cauzate de jandarmeria civilă maghiară din Bihorul de Nord
În nordul județul Bihor, la fel ca în alte părți ale Transilvaniei de Nord, statul român a fost obligat la începutul lunii noiembrie să evacueze instituția jandarmeriei. În urma ordinului dat de generalul Cernisov, de a părăsi Oradea în 48 de ore, Legiunea de Jandarmi Bihor s-a deplasat la Beiuș, după 1 noiembrie. Pe 6 noiembrie a fost reînființat Inspectoratul de Jandarmi Oradea cu sediul la Arad.
După retragerea jandarmilor români, nu a mai existat o autoritate serioasă însărcinată cu asigurarea ordinii publice. Paza orașelor era asigurată de polițiști improvizați, de multe ori dubioși, iar în sate s-au constituit gărzi comunale, înzestrate cu arme primite de la armata sovietică. Aceste gărzi erau alcătuite din 8-10 oameni, putând fi atât sub comanda șefului de post, cât și a primarului sau chiar a delegatului sovietic.
Pentru a compensa lipsa poliției și a jandarmeriei, începând cu a doua jumătate a lunii noiembrie au fost înființate poliția și jandarmeria populară. Organizarea acestora a început întâi la orașe, unde erau alcătuite din muncitori ai organizațiilor de partid (comunist sau social-democrat). În unele sate jandarmeria populară a fost organizată la început de activiștii de sindicate sau de partid, trimiși de la oraș, iar în altele au fost fondate de simpatizanții Partidului Comunist. Înființarea de noi posturi de jandarmi a continuat și în 1945. Conform informațiilor adunate de jandarmeria română, posturile din Leș și Nojorid au fost înființate în decembrie, la Sânmartin a fost înființat pe 1 februarie, la Cefa pe 8 martie, la Salonta pe 1 mai.
Cei care doreau să facă parte din jandarmeria populară aveau de îndeplinit unele condiții. Trebuiau să aibă o vârstă între 25-40 de ani, să nu fi avut înainte condamnări pentru infracțiuni de drept comun, să nu facă parte din organizații politice, să cunoască limbile română și maghiară. Erau preferați locuitorii din comună care satisfăcuseră serviciul militar, de preferință jandarmi. Jandarmii populari se echipau pe cont propriu, românii având în general haine civile, iar maghiarii haine militare românești. Șefii de post aveau și ei haine militare. Doar câteva perechi de cizme sau bocanci le-au fost împărțite de sovietici “la câți au ajuns”. Armele le-au fost și ele procurate tot de către soldații sovietici. Jandarmii populari erau plătiți de către prefectură, iar salariile nu erau peste tot la fel. La Sânmartin erau plătiți cu 32.000 lei pe lună, salariul șefului de post fiind puțin mai mare. La Cefa, până la finalul lunii iunie când fusese redactată nota informativă a jandarmilor români, fusese plătit doar șeful de post, doar pe luna martie, cu 900 pengő de către primărie. La Bratca fuseseră plătiți de către prefectură doar până la 1 aprilie, cu câte 750-900 pengő pe lună, primind în plus ca ajutor 150 pengő pentru creșterea unui copil.
Jandarmeria populară maghiară a manifestat deseori o atitudine discriminatorie față de români, și o atitudine sfidătoare față de autoritățile române. În timp ce de multe ori își depășeau atribuțiile pentru a apăra interesele etnicilor maghiari, cele ale etnicilor români erau de multe ori neglijate. În jurul datei de 10 iunie 1945 avusese loc o crimă la Betfia, însă șeful de post a refuzat să se deplaseze până acolo, pe considerentul că atât victima cât și criminalul sunt români.
O serie de incidente grave în care jandarmeria populară a încălcat suveranitatea României au avut loc în primăvara anului 1945 în localitățile din apropiere de Salonta. Primul dintre aceste incidente a avut loc în zilele de 11-12 aprilie. Pe 11 aprilie postul de jandarmi Ghiorac a trimis o patrulă condusă de plutonierul Vărgatu în Arpășel, pentru a aresta trei locuitori, demonstrați a fi iredentiști, ce urmau să fie internați în lagăr. Populația din comună s-a opus, iar patrula de jandarmi a cerut ajutor plutonului de grăniceri din comună. Ajunși în fața primăriei, grănicerii s-au întors înapoi, după ce au fost întâmpinați de primar și notar, care le-au spus că nu se întâmplase nimic. În final, văzând că nu își pot îndeplini misiunea, jandarmii români au plecat și ei. În urma reclamațiilor făcute de maghiarii din Arpășel, în noaptea de 11/12 aprilie și-au făcut apariția în jur de 30 de polițiști populari din Salonta care i-au dezarmat pe cei 7 grăniceri din Arpășel și pe jandarmii din Ghiorac, le-au confiscat armele, și pe cei 7 grăniceri i-au dus la Salonta. În urma “operațiunii”, au fost devastate magazia de armătură a plutonului de grăniceri, postul de jandarmi Ghiorac și oficiul poștal din Arpășel. Abia în urma intervenției Comandantului Companiei de Grăniceri Tinca, cei 7 grăniceri au fost puși în libertate, iar o parte din materialele confiscate le-au fost returnate.
Un alt incident grav provocat de poliția populară maghiară din Salonta a avut loc pe 27 aprilie la Ghiorac. Plutonierul Vărgatu de la postul de jandarmi Ghiorac adusese doi mânji de la ferma contelui Tisa din comuna Vânători, județul Arad, cu ocazia luptelor. Pe 26 aprilie au venit niște locuitori din Salonta, împreună cu primarul din Ghiorac, cerându-i unul dintre mânji, ca fiind al lor. Deoarece a refuzat să le dea mânzul, aceștia au chemat a doua zi poliția civilă din Salonta. Au venit 15-20 de polițiști înarmați care au început să tragă după plutonierul Vărgatu. Acesta a fugit, trăgând și el spre urmăritori. În urma schimbului de focuri un civil din Ghiorac a fost omorât, iar Vărgatu a fost rănit. Poliția maghiară a dezarmat postul de jandarmi din Ghiorac, le-a confiscat lucruririle și i-a ținut pe aceștia câteva ore sechestrați în sediul primăriei. Cu ocazia acestei descinderi, polițiștii din Salonta au trecut și prin Arpășel unde au furat aparatul telefonic și au distrus firele telefonice de la oficiul poștal.
După revenirea administrației românești în Transilvania de Nord, a început dezarmarea și desființarea jandarmeriei populare. Aceștia au fost înlocuiți cu jandarmii români, iar Inspectoratul de Jandarmi Oradea a revenit în oraș pe 5 iulie 1945.
IV. Perioada de după 13 martie 1945
IV.1 Încercarile diplomației maghiare de a revizui în favoarea Ungariei
frontiera Transilvaniei până la semnarea tratatului de pace
După revenirea administrației românești în Ardealul de Nord, guvernul Groza a trebuit să facă față încercărilor maghiarilor de a-și păstra drepturile din perioada administrației militare sovietice. Reinstaurarea administrației românești a fost sărbătorită pe 13 martie la Cluj, în cadrul unei adunări festive care a avut loc în Piața Centrală, la care au participat aproximativ 30.000 de români și maghiari. Cu această ocazie, în numele Biroului Executiv al UPM din Transilvania de Nord, János Demeter i-a înmânat lui Petru Groza un memorandum în care principala revendicare era păstrarea Comitetului Executiv al FND din Transilvania de Nord cu sediul la Cluj, în cadrul căruia maghiarii să aibă o reprezentanță corespunzătoare proporției lor numerice. Alte cereri erau: limba maghiară să devină limbă oficială în Transilvania, în comunele și orașele unde mai mult de jumătate din populație era de etnie maghiară să fie numiți unguri în fruntea administrației, imnul și culorile naționale să fie folosite nestingherit, și în cadrul trupelor românești care luptau de partea Armatei Roșii să se constituie unități în care limba utilizată în instrucții să fie cea maghiară.
Teofil Vescan jr. i-a înmânat și el un memorandum lui Petru Groza, în numele Comitetului Executiv al FND din Transilvania de Nord, care conținea aproximativ aceleași cereri cu memoriul UPM. Se cerea ca autoritățile locale să rămână în funcții, plata unor compensații pentru familiile care avuseseră de suferit din cauza Gărzilor lui Maniu, celor 200.000 de maghiari care se refugiaseră din Transilvania de Sud după 1940 să li se permită să se întoarcă, înființarea unei universități maghiare la Cluj, a unor colegii la Cluj și Târgu Mureș și a unei universități tehnice în Secuime.
Petru Groza a promis că va ține cont de dorințele etnicilor maghiari, că va exclude șovinismul din politica românească, și că va sprijini reconcilierea româno-ungară. Între timp a început reinstalarea administrației românești, care a durat până la finalul lunii iunie. Ionel Pop a demisionat din fruntea Comisariatului român pentru administrarea Transilvaniei eliberate, odată cu venirea lui Petru Groza la putere, iar la puțin timp întreaga instituție și-a încetat activitatea. Pe 31 martie, legile românești au intrat în vigoare în Transilvania de Nord, iar ministrul justiției, Lucrețiu Pătrășcanu a anunțat la radio că legile care vizau Transilvania de Nord, adoptate după 30 august 1940 vor fi anulate. În lunile martie – mai 1945, au apărut o serie de legi care aveau să întărească poziția Bucureștiului în Transilvania de Nord și să șteargă urmele guvernării maghiare. Școlile “refugiate” s-au întors la vechiul lor sediu, marii proprietari maghiari de pământ au fost expropriați, s-au naționalizat întreprinderile. Legea referitoare la epurarea angajaților publici a scos din administrație elementele horthyste.
În același timp, guvernul Groza a pus în aplicare o serie întreagă de măsuri în favoarea minorităților, în domeniul culturii, vieții religioase, justiției, în încercarea de a atenua tensiunile interetnice, care amenințau statutul viitor al regiunii. Aceste măsuri nu au putut opri reacția de dezamăgire a maghiarilor care și-au pierdut privilegiile de după 30 august 1940. Cota de încredere a guvernului Groza printre maghiarii din Transilvania de Nord scăzuse atât de mult în vara anului 1945, încât locuitorii maghiari ai comunei Sălard au trimis o scrisoare la conferința internațională de la San Francisco în care cereau independența Transilvaniei de Nord de România, preferând integrarea provinciei în URSS, decât rămânerea în cadrul statului român. Áron Márton, episcopul romano-catolic din Alba-Iulia scria într-o notă trimisă la Budapesta, că secuii ar prefera să trăiască în URSS decât împreună cu românii.
Marea Britanie și Statele Unite nu au fost de acord cu revenirea administrației românești în Transilvania de Nord, mai ales că URSS nu le consultase înainte să ia această decizie. Reprezentantul SUA, Edward Stettinius, a declarat pe 12 martie că rectificarea teritorială definitivă a granițelor Transilvaniei de Nord va depinde de acordul de pace, iar introducerea administrației române nu a schimbat statutul internațional al teritoriului. Delegația britanică și cea americană nu au dorit să participe pe 13 martie la adunarea de la Cluj unde a fost sărbătorită reinstaurarea administrației românești în nordul Transilvaniei, arătându-și nemulțumirea față de formarea guvernului Groza. Cele două state au refuzat să recunoască cabinetul Groza, declarând pe 2 august la încheierea lucrărilor Conferinței de la Potsdam că nu vor semna tratate de pace decât cu guverne alese în mod democratic. Regele i-a cerut lui Groza să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia a intrat în grevă, refuzând să contrasemneze legile și să primească miniștrii. SUA au anunțat la mijlocul lunii septembrie că nu vor recunoaște guvernul Groza, cât timp nu vor face parte din el și reprezentanții partidelor istorice. La Conferința de la Moscova din 16-26 decembrie, Occidentul și URSS au căzut de acord asupra includerii în guvern a unui ministru PNȚ și a unuia PNL. Guvernul Groza a fost în final recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 4 februarie 1946.
În ceea ce privește soarta Transilvaniei de Nord, aceasta fusese decisă de URSS încă din 1944, chiar dacă sovieticii au negat de mai multe ori acest lucru. Imediat după revenirea administrației românești în Transilvania de Nord, consilierul ambasadei sovietice, Osukin, l-a informat pe ministrul ungar de externe, János Gyöngyösi, că introducerea administrației românești nu înseamnă definitivarea statutului acelui teritoriu înainte de tratatele de pace. Un rol important în “susținerea” pe care România a avut-o din partea URSS în recuperarea Transilvaniei de Nord, l-a avut evoluția politică internă din România și Ungaria. România era mult mai aservită politic și economic URSS în comparație cu Ungaria. România era condusă de un guvern de coaliție dominat de comuniști care îndeplinea cu exactitate ordinele primite de la Moscova. În plus, la 8 mai 1945 fusese semnat un aranjament economic între România și URSS, prin care sovieticilor li se punea la dispoziție prin înființarea societăților mixte Sovrom, exploatarea resurselor românești. Sovieticii au calculat că revenirea Transilvaniei de Nord în totalitate la România le va aduce mai multe beneficii, decât intrarea în componența Ungariei a unei părți din acest teritoriu. La Conferința de la Londra, cu ocazia dezbaterii problemei Transilvaniei pe 20 septembrie, Molotov a cerut restituirea întregii Transilvanii României. Delegația americană a cerut să se facă o mică rectificare teritorială în favoarea Ungariei, de 3.000 de mile pătrate, astfel încât aproximativ 500.000 de maghiari să poată reveni în Ungaria. În urma discuțiilor s-a luat hotărârea ca cea de-a doua variantă să fie analizată, urmând să se aplice doar dacă se dovedea optimă. Britanicii, care până atunci susținuseră viziunea americană cu privire la Transilvania, au adoptat punctul de vedere sovietic, comunicându-i regelui României că nu urmăresc schimbarea frontierei stabilite la Trianon, însă dacă România și Ungaria vor ajunge la o înțelegere privind o modificare a frontierei, aceasta va fi acceptată.
Ungaria a început din vara anului 1945 o intensă activitate diplomatică, al cărui scop era recuperarea unei părți cât mai mari din teritoriul Transilvaniei de Nord. În luna iunie a fost creată Secția pentru pregătirea păcii din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la conducerea căreia se afla Kertés Imre. Scopul secției era de a coordona preparativele pentru Conferința de Pace, pentru a se evita luarea unor decizii defavorabile Ungariei cum se întâmplase la Trianon. În speranța unei modificări a graniței în favoarea Ungariei, maghiarii au înaintat 13 memorii miniștrilor afacerilor externe ai SUA, Marii Britanii, URSS și Franței între 14 august 1945 și 15 iulie 1946. Prima dintre aceste note, cea din 14 august 1945, propunea un amplu proiect de reorganizare postbelică a statelor din Bazinul dunărean, care să ducă la o unificare economică a regiunii, asemănătoare celei din perioada Austro-Ungariei. Această viziune a ungurilor era asemănătoare cu cea a lui Petru Groza care dorea o uniune vamală între Ungaria și România. În negocierile purtate la 1 noiembrie cu Sándor Nékám, Groza a propus uniunea vamală și „spiritualizarea” granițelor. Comuniștii români nu împărtășeau aceeași idee cu premierul român, folosindu-se însă de aceasta pentru a-i amăgi pe maghiari și a obține retragerea problemei Transilvaniei de pe ordinea de zi a marilor puteri. Uniunea vamală între Ungaria și România s-a bucurat de o mare popularitate în Ungaria, unde în mai 1946, 84% din populația intervievată s-a declarat în favoarea ei, în timp ce în România subiectul era aproape necunoscut.
Partidele politice maghiare erau prea preocupate de luptele interne pentru putere, pentru a se mai gândi și la politica externă. Principala problemă pentru Ungaria în preajma tratatelor de pace o reprezenta dorința Cehoslovaciei de a expulza minoritatea maghiară. Totuși în martie, partidele politice au luat hotărârea de a nu mai accepta status quo-ul de la Trianon, și de a-și manifesta pretenții teritoriale față de România. Înainte de plecarea la Moscova a delegației maghiare, au avut loc negocieri la Timișoara între comuniștii români și cei maghiari. Maghiarii au cerut 37.000 km2, lucru care i-a surprins și nemulțumit pe români, care credeau că problema teritorială fusese închisă. Comuniștii români le-au replicat, spunându-le că aceasta nu este o problemă de granițe, ci una de regim, iar regimul le asigură maghiarilor din Transilvania drepturi economice, culturale și naționale.
Delegația guvernamentală maghiară condusă de Ferenc Nagy a fost plecată la Moscova între 9-18 aprilie 1946, pentru a discuta printre altele și problema Transilvaniei. Maghiarii veniseră cu două propuneri de rectificări teritoriale. Prima viza un teritoriu de 22.000 km2 unde trăiau aproximativ 1,6 milioane de locuitori, dintre care la recensământul din 1930, 865.620 erau români și 495.106 maghiari. Cea de-a doua propunere viza un teritoriu de 11.800 km2 cu o populație de 967.000 de locuitori, dintre care la recensământul din 1930, românii erau în număr de 421.000, iar maghiarii 442.000. Maghiarii s-au plâns de problemele economice pe care erau nevoiți să le suporte etnicii maghiari din Ardeal, argumentând că dacă și România ar avea o importantă minoritate în Ungaria, ar fi constrânsă să-i trateze mai bine pe etnicii maghiari de pe teritoriul ei. Molotov le-a reamintit punctul 19 din Convenția de Armistițiu a României, fără a le comunica hotărârea lui finală. Conversația cu Stalin a fost mult mai amicală, acesta promițându-le maghiarilor că va lua în calcul și propunerea lor, dându-le speranțe pentru tratatele de pace.
Conferința de la Paris a Miniștrilor de Externe ai Marilor Puteri, desfășurată în două etape, 25 aprilie – 16 mai și 16 iunie – 21 iulie 1946, în ședința din 7 mai 1946, luând în discuție Proiectul Tratatului de Pace cu România a stabilit hotărârea de la Viena din 30 august 1940 ca fiind nulă și neavenită, frontiera Ungariei cu România fiind stabilită așa cum exista ea la 1 ianuarie 1938. Vestea anulării dictatului de la Viena a fost primită cu entuziasm de toți românii. Printr-o telegramă, diplomatul francez Joseph Paul-Boncour relatează atmosfera de sărbătoare din acele zile din România. În Cluj lumea a ieșit pe străzi aclamându-l pe regele Mihai, iar la procesul lui Antonescu, atât judecătorii cât și publicul și inclusiv acuzații s-au bucurat la aflarea veștii.
Decizia luată pe 7 mai de Consiliul Miniștrilor de externe a provocat multă tristețe în Ungaria. Apelând la sovietici, s-au lovit de refuzul lui Molotov, care le-a spus că hotărârile fixate la Paris sunt definitive. Prim-ministrul Ferenc Nagy a plecat în SUA și Marea Britanie pentru a primi sprijinul puterilor occidentale în tentativa de a revizui decizia de pe 7 mai. Americanii au promis că vor sprijini revendicările Ungariei, doar dacă problema Transilvaniei va mai fi ridicată pe viitor de URSS, iar Marea Britanie le-a sugerat să-și rezolve problemele în cadrul unor negocieri bilaterale cu România.
Pe 29 iulie 1946 au început lucrările Conferinței de Pace. Gyöngyösi a prezentat pe 14 august o cerere de rectificare a frontierei cu 5.000 de km2. Cum nici unul dintre cei 13 membri ai Comisiei Politice și Teritoriale nu a susținut cererea Ungariei, aceasta a fost trimisă reprezentanților guvernelor României și Ungariei. Pe 31 august, Pál Auer a cerut părții române anexarea unui teritoriu de 4.000 km2, unde trăiau aproximativ 500.000 de maghiari, aproape 67% din totalul populației. Această regiune cuprindea orașele Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta și Arad. Delegația română care pregătise o teză în favoarea argumentului etnic, trebuia să-și refacă argumentația deoarece pe acest teritoriu etnicii maghiari formau majoritatea populației. Pe 2 septembrie, din partea României, Gheorghe Tătărescu a folosit argumentul economic, insistând pe importanța centrelor urbane din vestul țării pentru economia regiunilor aflate la est de acestea, și pe importanța căilor de comunicație din zonele revendicate. Pe 5 septembrie, articolul 2 (care condamna dictatul de la Viena), a fost supus la vot, de către Comisia Poplitică și Teritorială pentru România, fiind adoptat cu 10 voturi și 2 abțineri. Acest vot a reprezentat închiderea definitivă a problemei referitoare la granița de vest a României. Tratatul de pace a fost semnat de către România pe 10 februarie 1947.
IV.2. Situația în nordul Bihorului în primele luni de la
revenirea administrației românești
Reinstalarea instituțiilor administrației românești nu s-a mai făcut în primăvara anului 1945 cu aceeași rapiditate ca în luna octombrie a anului 1944. Delegatul C.R.A.A., colonelul Constantin Rădulescu a ajuns la Oradea abia pe 18 martie, luând apoi contactul cu prefectul Bihorului de Sud, colonelul în rezervă A. Mănăilă. În aceeași zi prefectul de la Oradea, András Csillag, a fost înlocuit cu Virgil Ciaclan, ocupând după aceea funcția de subprefect.
După 13 martie, pentru o scurtă perioadă în județul Bihor au funcționat două prefecturi, una la Beiuș și cealaltă la Oradea, făcându-se pe parcursul lunii aprilie pregătiri pentru transferul prefecturii de la Beiuș la Oradea. Între 18 – 21 aprilie la Prefectura Oradea a funcționat Comisia pentru contopirea personalului. Din Prefectura de la Beiuș majoritatea funcționarilor au rămas pe posturi, iar din fosta Prefectură de la Oradea, majoritatea au fost înlocuiți. Pe 22 aprilie Prefectura de la Beiuș s-a mutat la Oradea, și pe 24 aprilie și-a început activitatea.
În nordul județului nu exista instituția Biroului pentru Aplicarea Armistițiului. Acesta se constituise la Beiuș pe 22 noiembrie și funcționa în sudul județului. Biroul a fost mutat la Oradea pe 10 mai, începând astfel să poată să adune informații din întregul județ. Personalul de la Beiuș a rămas același, fiind întărit cu translatori și funcționari de limbă maghiară din Oradea. Pe 25 mai colonelul Rădulescu constata că în partea de nord a județului erau întâmpinate dificultăți serioase în ceea ce privește aplicarea Convenției de Armistițiu, acest lucru ducând la întârzieri în executarea obligațiilor care reveneau județului.
Alte instituții importante care au fost reinstalate la Oradea au fost Legiunea de Jandarmi Bihor și Inspectoratul de Jandarmi Oradea, revenirea acestora în nordul județului fiind mult mai târzie decât a celorlalte instituții. Inspectoratul de Jandarmi s-a mutat în Oradea pe 5 iulie 1945, într-un edificiu pe strada Tudor Vladimirescu. Odată cu revenirea jandarmilor români în nordul județului, au început să apară în notele lor informative detalii cu privire la situația politică, socială și economică a acestei regiuni proaspăt reintegrate în statul român, și a problemelor cu care se confruntau locuitorii. Jandarmii au fost primiți cu bucurie și încredere de populația românească, în timp ce populația maghiară „se uită la ei cu dispreț și nu le dă nici o atenție”.
Principalele probleme pe care le-au semnalat jandarmii români, erau cele care își aveau originea în slaba organizare polițienească pe care o avusese regiunea înainte de venirea lor. Infractorii de drept comun erau în libertate. Erau frecvente tâlhăriile la drumul mare, furturile, spargerile de locuințe, excrocheriile. Jafurile în păduri atinseseră o cotă alarmantă, iar locuințele refugiaților fuseseră devastate. Și conacele au fost devastate, iar la Băile Felix și Episcopia au fost furate mobilierul și tâmplăria din vile și hoteluri. Jandarmii populari de multe ori preferau să se ocupe de propria gospodărie decât de serviciu. Aceștia erau prost instruiți, actele făcute de ei erau prost întocmite și prin urmare era împiedicat bunul mers al instanțelor de judecată. Poliția populară comisese și o serie de abuzuri, cum ar fi însușirea de obiecte de la percheziții, rețineri ilegale sau violări de domiciliu.
Ideile horthyste nu dispăruseră din rândul populației maghiare. Drapelul românesc era aproape inexistent, în schimb instituțiile și organizațiile politice arborau în mare parte drapelul maghiar și al URSS. În instituțiile publice se vorbea numai în maghiară, chiar dacă o parte din personal cunoștea și limba română. Jandarmii care întocmiseră darea de seamă la sosirea în plasa Săcuieni, datorită numelor firmelor, al etichetelor și al indicatoarelor rutiere scrise numai în limba maghiară, aveau impresia că se află în Ungaria. La Episcopia Bihor localnicii maghiari nu au vrut să le pună jandarmilor români nici un spațiu la dispoziție unde să se poată instala. La Oradea funcționarii maghiari nu au vrut să cedeze funcțiile pe care le ocupau autorităților române. Aceștia plănuiseră, în caz că erau schimbați, să împiedice bunul mers al lucrurilor, pentru ca URSS să creadă că autoritățile române sunt incapabile să îndeplinească condițiile de armistițiu.
Economia județului a fost puternic afectată de război și de consecințele regimului horthyst. Într-o dare de seamă a jandarmilor români se aprecia că aproximativ 70% din populația românească care locuia aici înainte de dictatul de la Viena, fie se refugiase în România, fie fusese dusă la muncă în Ungaria. Gospodăriile fuseseră distruse în procent de 5% în urma bombardamentelor. În locuințele părăsite de români s-au așezat unguri care fugiseră din România. La Diosig și Roșiori, când au încercat să revină la casele lor în primăvara anului 1945, românii au fost alungați de populația maghiară sau și-au găsit casele devastate sau chiar dărâmate. Biserica ortodoxă din Sălard fusese dărâmată până la temelie în 1940, la fel și locuințele românilor, care la întoarcere în 1945 erau nevoiți să doarmă în grajdurile din comună. La Săcuieni după deportarea evreilor, populația le-a jefuit casele și prăvăliile. La apropierea frontului, locuitorii înstăriți au fugit în Ungaria, lăsându-și averea să fie jefuită de soldați și de localnici. Cu ocazia războiului, armatele maghiare, germane sau sovietice ridicaseră caii în proporție de 80% caii, 70% porcii, 40% bovinele și 30% oile. Producția agricolă era foarte slabă, din cauza secetei, dar și din cauza trecerii frontului, oamenii fiind împiedicați să-și semene ogoarele. Plantele furajere erau în parte distruse, fie fuseseră colectate de trupele sovieto-române. Comerțul era afectat din cauza lipsei mijloacelor de transport, și a distrugerilor provocate de război. Lipseau de pe piață alimentele de primă necesitate, textila și încălțămintea. Prețurile erau ridicate, iar specula era des întâlnită.
IV.3. Zvonuri legate de o viitoare modificare a frontierei
În Transilvania de Nord începând cu luna noiembrie a anului 1944, au început să apară zvonuri de tot felul cu privire la statutul viitor al provinciei sau al unor modificări ale frontierei în favoarea Ungariei. Aceste zvonuri erau în cea mai mare parte a lor lansate de iredenta maghiară, având scopul de a scădea moralul românilor și de a le crea premisele să facă gesturi disperate. Cele mai multe astfel de zvonuri au fost lansate imediat după plecarea autorităților române, în noiembrie – decembrie 1944, dar și în preajma unor conferințe internațiunale, unde s-ar fi putut discuta viitorul provinciei.
Zvonurile au început să circule chiar înainte de expulzarea autorităților române. Pe 6 noiembrie s-a raportat asupra unui zvon, conform căruia guvernul de stânga de la Budapesta, a propus ca Transilvania să devină republică sovietică cu două capitale, una la Cluj pentru unguri, și una la Sibiu pentru români. Zvonul nu era greu de demontat, știindu-se că Budapesta la acea dată era încă ocupată de germani. Totuși zvonurile au continuat în aceeași direcție la Cluj, unde o zi mai târziu s-a raportat un alt zvon, conform căruia de la Moscova a fost numit un guvernator al Transilvaniei. Pe 9 noiembrie oamenii spuneau că acel guvernator sosise deja la Cluj unde avusese loc o conferință.
După instaurarea administrației militare sovietice, într-o notă din 1 decembrie se făcea referire la dorința URSS de a transforma Transilvania de Nord într-o republică independentă, cu un guvern pro-comunist, care să ceară încorporarea în URSS. Notele din 30 – 31 decembrie informeză despre un zvon care avea un scenariu fantezist. Ungaria încheiase un armistițiu cu URSS în 1942, prin care se angajase ca la momentul oportun să atace pe la spate armatele germano-române și să lase liber drumul spre Viena. Chiar dacă planul a fost dejucat de momentul 23 august, înțelegerea rămăsese în vigoare, iar Ungaria urma să fie recunoscută cu frontierele din 1940, urmând să primească și sudul Transilvaniei, nordul Oltenei, și estul Slavoniei. Administrația Transilvaniei de Sud urma să se facă în două limbi, română și maghiară, această provincie, la fel ca nordul Transilvaniei și restul Ungariei urmând să facă parte din URSS, cu un statut asemănător cu al țărilor baltice.
Următorul val de zvonuri a fost lansat în a doua jumătate a lunii martie, cu ocazia reinstalării administrației românești în nordul Transilvaniei. O notă informativă din 19 martie făcea referire la un zvon care circula în comuna Tărcaia, conform căruia în România se va ține un plebiscit, unde poporul să decidă dacă România să fie sau nu anexată de URSS. Un alt zvon care circula la sfârșitul lunii martie era cel care relata despre o presupusă vizită a unei delegații compusă din comuniști maghiari care ar fi plecat la Moscova. Această comisie urma să expună situația din Ardealul de Nord, și felul cum maghiarii îmbrățișaseră ideile comuniste, la fel ca în 1918, spre deosebire de „elementul românesc care este reacționar și profascist”. Maghiarii sperau prin această manevră să obțină Crișana, Sătmar și Sălaj.
Cu ocazia conferinței de la San Francisco au fost lansate noi zvonuri. La mijlocul lunii iunie la Oradea circula zvonul că 7 județe din Ardealul de Nord vor fi cedate Ungariei. O notă din 7 iulie, informa cu privire la un zvon cum că guvernului maghiar i s-ar fi promis la conferința de la San Francisco că vor rămâne în posesia Ardealului de Nord.
În timpul conferinței de la Potsdam, în luna august, printre ungurii din Bihor circula zvonul că teritoriul Bihorului, până la Ciucea împreună cu alte județe vor fi cedate Ungariei. Românii au lansat și ei la rândul lor zvonul că România a cerut teritoriile comitatelor Bihor și Sătmar care rămăseseră Ungariei după tratatul de la Trianon. Asemenea zvonuri îi nelinișteau și pe maghiari. În luna mai circulase un zvon, conform căruia România va primi teritoriul situat la est de Tisa, acest zvon fiind susținut de cel conform căruia la Gyula sovieticii le-au interzis maghiarilor să arboreze steagul Ungariei cu ocazia zilei de 1 mai.
La finalul lunii august, un zvon conform căruia prințul Otto de Habsburg urma să se căsătorească cu principesa Angliei, le-au dat speranțe maghiarilor că Ardealul de Nord va fi retrocedat Ungariei. Pe 3 septembrie un muncitor de la Fabrica Tătăruș din Brusturi, a produs panică printre locuitori după ce a răspândit zvonul că în curând Transilvania de Nord va reveni Ungariei.
Cu ocazia conferinței de la Londra la care au participat miniștrii de externe, la începutul lunii octombrie au continuat să apară zvonurile privind soarta Ardealului de Nord. O notă din 5 octombrie a postului de jandarmi Bratca informa cu privire la zvonul că o parte a Transilvaniei de Nord va rămâne Ungariei. În comunele învecinate, Telechiu, Poșoloaca, Uileac, populația maghiară dând crezare zvonului încerca să-și vândă pământurile situate pe teritoriul care rămăsese României și după 1940, temându-se că din nou va fi trasată o frontieră tot peste cea din 1940. Pe 9 octombrie la Sălard a fost consemnat zvonul că România va pierde 4 județe în favoarea Ungariei, printre acestea fiind și Bihorul.
Zvonurile au mai continuat să fie propagate și la începutul anului 1946. Pe 4 ianuarie Postul de Jandarmi Aleșd informa că printre muncitorii de la fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră circula zvonul că Ardealul de Nord va fi din nou cedat Ungariei. Acești muncitori au început să lichideze banii românești, așteptând ca pengő să revină în circulație. La începutul lunii februarie, zvonuri privind soarta Ardealului au început să circule printre muncitorii maghiari de la fabrica de încălțăminte Dermata din Cluj. Potrivit unei note din 5 februarie, aceștia au desenat o hartă a Ungariei, granița cu România fiind pe Mureș. Aceștia au răspândit zvonul că aceasta va fi noua frontieră, arătând harta la toți funcționarii și muncitorii din fabrică. Două zile mai târziu, o altă notă făcea referire la un nou zvon care circula printre muncitorii maghiari de la fabrica Dermata. Conform acestui zvon, România urma să fie împărțită între URSS și Ungaria. URSS ar fi urmat să primească Bucovina, o parte din Moldova, județele Someș, Năsăud și Maramureș. Ungariei i-ar fi revenit un teritoriu care la sud cuprindea județele secuiești, Brașovul, Târnavele, Alba, Turda și Bihorul. Acest zvon venea în completare pentru zvonul cu harta Ungariei cu granița pe Mureș, pentru a-l face și mai credibil.
Concluzii
Iredenta maghiară a fost în perioada 1944 – 1946 una dintre cele mai mari amenințări la adresa siguranței statului român. Din această cauză a fost luată în serios de autorități, care au luat măsuri pentru combaterea ei la cele mai mici semne care îi trădau activitatea. Pentru România pierderea Transilvaniei de Nord în 1940 a însemnat cel mai greu moment din acei ani, fiind și principalul motiv care a făcut-o să intre în război. Din această cauză, România a făcut mari eforturi în perioada 1944 – 1946 în combaterea iredentei maghiare, pentru a nu se repeta momentul 30 august 1940.
Autoritățile române nu au lăsat iredenta maghiară în perioada 1944 – 1946 să-și ducă nici unul dintre planuri cu bine până la capăt. În vara anului 1944 prin spionajul și intensa activitate propagandistică întreprinsă, maghiarii și-au făcut cunoscute intențiile de a ocupa și partea de sud a Ardealului. Acest lucru a fost confirmat de invazia alături de trupele germane de la începutul lunii septembrie, invazie stopată cu succes de trupele române după câteva zile de lupte grele. Toate încercările Ungariei de a ieși din război înaintea României, în scopul păstrării teritoriilor ocupate până în 1940 au fost și ele sortite eșecului. Masacrelor comise de maghiari în toamna anului 1944, nu li s-a răspuns de către partea română într-un mod care să justifice nevoia de a nu putea încredința acest teritoriu României de teama răzbunărilor cărora maghiarii le puteau cădea victime. Totuși, excesele făcute de batalioanele de voluntari au constituit pretextul perfect pentru URSS de a nu permite autorităților române să administreze provincia. Aceasta a fost doar o victorie pe termen scurt a iredentei maghiare, pentru că URSS se folosea de problema Transilvaniei de Nord în interes propriu. De aceea nu a contat în stabilirea deciziei finale faptul că iredenta maghiară a început să susțină comunismul, cu mult înaintea populației românești. Ce a contat pentru URSS a fost că România de după 6 martie 1945 mergea cu pași mai repezi decât Ungaria în direcția dorită de sovietici. Încercările diplomației ungare din perioada 1945 – 1946 de a recupera măcar o parte din Ardealul de Nord nu au mai putut nici ele schimba decizia luată de sovietici, de a lăsa întregul teritoriu în componența statului român.
Consider că prin această lucrare am reușit să prezint activitatea iredentei maghiare pe teritoriul județului Bihor, modurile în care s-a manifestat, și felul în care aceasta a fost influențată de situația Transilvaniei de Nord în contextul internațional.
Anexe
Pagină de ziar maghiar, cu un anunț mortuar datat 30 august 1940 (A.N. – D.J. Bh., fond Legiunea de Jandarmi Bihor dos. 23/1944-1945, f.484)
Linia frontului la data de 6 octombrie 1944
Harta sectorului de frontieră Salonta (A.N. – D.J. Bh., fond Legiunea de Jandarmi Bihor dos. 47/1944-1945, f.1716)
Harta teritoriului revendicat de Ungaria din județul Bihor pe 31 august 1946 (http://www.roconsulboston.com/Pages/InfoPages/Commentary/Paris/MapDetails.html)
Bibliografie
Documente
Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bihor, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosarele:
20/1944 19/1944-1945 23/1944-1945 47/1944-1945
18/1945 22/1945 23/1945 20/1945-1946
Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bihor, fond Inspectoratul de Jandarmi Oradea, dosarul:
41/1944-1946
Lucrări generale
*** Istoria României. Transilvania, II, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997
*** Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998
Bottoni, Stefano, Transilvania roșie. Comunismul român și problema națională 1944-1965, Editura Institutului pentru Studierea Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2010
Buzatu, Gheorghe, România în ecuația războiului și păcii (1939 – 1947) – Aspecte și controverse, Editura Mica Valahie, București, 2011
Cadzow, John F, Transylvania: The Roots of Ethnic Conflict, The Kent State University Press, Kent, Ohio, 1983
Calafeteanu, Ion, Revizionismul ungar și România, Editura Enciclopedică, București, 1995
Kertesz, Stephen, Between Russia and the West: Hungary and the Illusions of Peacemaking, 1945-47, University of Notre Dame Press, 1984
Kertesz, Stephen, The last european peace conference: Paris 1946 – Conflict of values, University Press of America, 1985
Lipcsey, Ildikó, Romania and Transylvania in the 20th century, Corvinus Publishing, Buffalo, 2006
Mihu Nicolae, Variante propuse de maghiari pentru “rezolvarea problemei Transilvaniei”1944-1945, în Cetatea Bihariei, p.71-75, 2007
Moșincat, Constantin, Iredenta maghiară la granița de vest a României (1920 – 1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2011
Nagy Mihaly Zoltan, Vincze Gabor, Autonomiști și centraliști. Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în martie 1945, Fundația CRDE, Cluj-Napoca, 2008
Nándor Bárdi, Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară, Editura Pro-Print, Miercurea-Ciuc, 1999
Olti Agoston, Gidó Attila, Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2009
Sălăgean, Marcela, Administrația sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944 – martie 1945), Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002
Sălăgean, Marcela, Transilvania în jocul de interese al marilor puteri (1940 – 1947), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013
Talambă, Daniel, Maghiarii în viața politică românească în perioada 1944 – 1948, în Angvistia, p.189-210, 2006
Țurlea, Petre, Transilvania de Nord-Est: 1944-1952, Editura România pur și simplu, București, 2005
Lucrări speciale
Ananie, Doina-Gabriela, Împărțirea administrativă și structura etnică a județului Bihor din 1943, în Crisia, p.141-151, 2012
Faur, Antonio, Contraofensiva diviziilor române și sovietice pentru eliberarea Beiușului și a întregului județ Bihor (22 septembrie – 12 octombrie 1944), în Analele Universității din Oradea Tom XVII, p.107-113, 2007
Faur, Antonio, Destinul tragic al românilor basarabeni și bucovineni aflați pe teritoriul Bihorului (1944-1945), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998
Faur, Antonio, Din nou despre considerațiile consulului francez Gabriel Richard cu privire la Uniunea Populară Maghiară, în Analele Universității din Oradea Tom XVI, p.133-148, 2006
Faur, Antonio, Raporturile militarilor sovietici cu populația și administrația din vestul României (Județele Arad, Bihor și Sălaj) (1944-1945), Editura Universității din Oradea, 2002
Truță, Horia, Ocuparea militară sovietică a Aradului, în Administrația românească Arădeană. Studii și comunicări din Banat – Crișana, p. 248-268, 2014
Tudor Bihoreanu, Gheorghe, 30 de zile în față morții : Bătălia pentru Oradea, Editura MC, Oradea, 2004
Volume de documente
Andreescu Andreea, Năstasă Lucian, Varga Andreea, Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945-1955), Editura Centrul de Resurse pentru Diversitatea Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2002
Faur, Antonio, Documente diplomatice franceze cu privire la Transilvania (1944-1946), Editura Universității din Oradea, 2008
Faur, Antonio, Manifestări ale spiritului revizionist în județele din nord-vestul României (1944-1945), Editura Universității din Oradea, 2003
Faur, Antonio, Măsuri legislative și economico-administrative de aplicare a Convenției de armistițiu, Fundația Culturală “Cele Trei Crișuri”, Oradea, 1995
Faur, Antonio, Starea de spirit a locuitorilor din județele de nord-vest ale Transilvaniei (Arad, Bihor, Sălaj, Satu Mare și Maramureș) în anul 1945, Editura Universității din Oradea, 2006
Sigmirean, Cornel, Memoriul guvernului maghiar privind organizarea bazinului Dunării (1945), în The Proceedings of the European Integration – between tradition and modernity congress, Editura Universității “Petru Maior”, vol.4, p.896-917, 2011
Surse web
http://www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_8.html#trecerea
http://www.crisana.ro/stiri/restituiri-24/octombrie-1944-un-sacrificiu-trecut-prea-mult-timp-sub-tacere-eroi-oradeni-lasati-in-uitare-3418.html
http://www.cuvantul-liber.ro/news/58672/61/DE-LA-REGIUNEA-AUTONOMA-MAGHIARA-LA-ASA-ZISUL-TINUTUL-SECUIESC
https://en.wikipedia.org/wiki/Uman%E2%80%93Boto%C8%99ani_Offensive
https://en.wikipedia.org/wiki/Western_Front_%28World_War_II%29
https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Bagration#/media/File:BagrationMap2.jpg
https://en.wikipedia.org/wiki/Belgrade_Offensive
http://www.flamesofwar.com/Default.aspx?tabid=112&art_id=2647
http://www.roconsulboston.com/Pages/InfoPages/Commentary/Paris/MapDetails.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania_de_Nord
https://ro.wikipedia.org/wiki/Marghita
https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Bihor_%28interbelic%29
http://www.worldwar2.ro/arr/?article=101
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Iredenta Maghiară ÎN Bihor ÎN Perioada 1944 1946 (ID: 117107)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.