IPS Prof. Univ. Dr. Teodosie PETRESCU DOCTORAND: Pr. Ciprian George MUNTEANU CONSTANȚA 2016 1 CUPRINS INTRODUCERE… [602784]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” – CONSTANȚA
ȘCOALA DOCTORALĂ

REZUMAT TEZĂ DE
DOCTORAT

Implicațiile psihologice ale
preotului duhovnic dup ă Noul
Testament

COORDONATOR:
IPS Prof. Univ. Dr. Teodosie PETRESCU

DOCTORAND: [anonimizat]. Ciprian George MUNTEANU

CONSTANȚA
2016

1
CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………… ……………………………………………………… ………. 6 
1.1. Argumentul și obiectivele cercetării ………………… ……………………………………………………… 6 
1.2. Relevanța temei în contex tul cercetării actuale ………. ………………………………………………. 11  
1.3. Cadrul metodologic ………………………………… ……………………………………………………… …… 14 
CAPITOLUL I – PREOȚIA ȘI EXPERIENȚA RESTAURĂRII PRIN POCĂINȚĂ. O
INCURSIUNE TEOLOGICĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ………………… …………………………… 16  
1.1. Preoția ca slujire în spați alitatea sacrului. O perspectiv ă fenomenologică …………………… 16  
1.1.1 Preoția – element constitutiv al fiecărei religii și medi ator între sacru și profan ……… 16  
1.1.2. Jertfa și sacrificiul – act ualizare a relației dintre om și Divinitate prin oficiant ………. 21  
1.1.3.
(qorban ) – jertfa vechitestamentară ca mod al experienței pocăinței .. ………….. 29  
1.1.3.1. Delimitări conceptuale, qorban , usseh , zebah , ’asam , hatta’t, zabah ………….. 29  
1.1.3.2. Ritualul structural al actul ui de jertfă – intențional itate spre iertare și pocăință .. 31  
1.1.3.2.1. Hiqrib – aducerea în proximitatea sacrului …………………….. ……………………. 32  
1.1.3.2.2. Samak – punerea mâinilor ……………………………………. ……………………………. 32  
1.1.3.2.3. Sahat – actul de junghiere ………………………………….. …………………………….. 33  
1.1.3.2.4. Zaraq – stropirea cu sânge ca sim bol al absolvirii de păcat …….. ……………… 33  
1.1.3.2.5. Hiqtir – „arderea de tot” …………………………………….. ……………………………… 34  
1.1.3.2.6. ’Akal – ceremonialul consumării ca act al asumării …………….. ………………… 34  
1.1.3.3.
(Levitic 17,11). Semnificația
de ispășire a jertfelor iudaice , precizări conceptuale ale term eilor kafara , kuppuru …….. 35 
1.2. Preoția vechitestamentară: succesiunea aaronică sacramenta lă și funcționalitatea levitică
……………………………………………………… ……………………………………………………… ………………… 42  
1.2.1. Instalarea preoției aaronice: identitate cultuală prin a utoritate divină …………………… 42  
1.2.2. Relația de exercițiu sacerdotal între preoți și leviți . ……………………………………………. 43  
1.3.
(teshubah ) – experiența pocăinței formulate în orizontul vieții religioa se
vechitestamentare ……………………………………… ……………………………………………………… ………. 53  
1.3.1.
– variațiuni semantice ………………………………… ………………………………….. 53  
1.3.2.
și μετάνοια …………………………………………………….. ……………………………. 65  
1.3.3. Teshubah – experiența pocăinței față de Dumnezeu …………………. ………………………. 67  
1.3.4. Teshubah – o completă restructurare ființi ală și spirituală a omului .. ……………………. 72

2
CAPITOLUL II – PREOTUL DUHOVNIC ÎN ORIZONTUL PASTORAȚIEI PAULIN E.
CONȘTIINȚA ȘI RESPONSABILITATEA PASTORAȚIEI DUPĂ EPISTOLELE
PASTORALE …………………………………………….. ……………………………………………………… ……….. 82  
2.1. Preoția nou-testamentară în vi ața comunității creștine pri mare: cadru exegetico-biblic … 82  
2.1.1. Preoția lui Iisus Hristos: o restructurare a sacerdoțiul ui în orizontul harului exercitată
de însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat …………………….. …………………………………………………. 82  
2.1.2. Fundamentul hristic al preoți ei sacramentale creștine: p rimirea harului preoției ca
responsabilitate de propovăduire și oficiu liturgic ……….. …………………………………………….. 83  
2.1.3. Succesiunea apostolică: contin uitate harică și identitat e eclezială ……………………….. 85  
2.1.3.1. Necesitatea unei delimitări de fond: „preoția universa lă” / „preoția sacramentală”
……………………………………………………… ……………………………………………………… …………. 85  
2.1.3.1.1. Βασίλειον ἱεράτευμα („preoția împărătească”). Note hermeneutice la 1 Petru
2,9…………………………………………………… ……………………………………………………… ……. 85 
2.1.3.1.2. Structura preoției ierarh ice: episcop, preot, diacon ……………………………….. 88  
2.1.3.1.2.1. Διάχονος ( Faptele Apostolilor 6,1-6) ………………………………………….. 90  
2.1.3.1.2.2. Πρεσβυτερος (I Petru 5, 1) ………………………………………………… ……….. 92  
2.1.3.1.2.3. Έπίσχοπος …………………………………………………….. …………………………. 96  
2.2. Coordonatele esențiale moral e, sociale, psihologice și teo logice în responsabilitatea
sacerdotală …………………………………………… ……………………………………………………… …………… 98  
2.2.1. Επίσκοπον : ἀνεπίλημπτον νηφάλιον σώφρονα κόσμιον φιλόξενον διδακτικόν , μὴ
πλήκτην , ἀλλ’ ἐπιεικῆ ἄμαχον („fără de prihană, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de
străini, destoinic să învețe pe alții, nedeprins să bată, ci bl ând, pașnic, neiubitor de argint) ( 1
Timotei 3,2-3) ………………………………………………. ……………………………………………………… .. 98 
2.2.2. μὴ ἀμέλει τοῦ ἐν σοὶ χαρίσματος („nu fi nepăsător față de harul care este întru tine”)( 1
Timotei 4,14) ……………………………………………….. ……………………………………………………… 100 
2.2.3. Πρεσβυτέρῳ μὴ ἐπιπλήξῃς ἀλλὰ παρακάλει ὡς πατέρα , νεωτέρους ὡς ἀδελφούς („Pe
cel bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe frați” – 1
Timotei 5,1) ………………………………………………… ……………………………………………………… . 101 
2.2.4. Χήρας τίμα τὰς ὄντως χήρας . („Pe văduve cinstește-le, dar pe cele cu adevărat
văduve” – 1 Timotei 5,3) ………………………………………………… …………………………………….. 101  
2.2.5. Τοὺς ἁμαρτάνοντας ἐνώπιον πάντων ἔλεγχε , ἵνα καὶ οἱ λοιποὶ φόβον ἔχωσιν . („Pe cei
ce păcătuiesc mustră-i de față c u toți, ca și ceilalți să aibă teamă” – 1 Timotei 5,20) ……… 102  
2.2.6. χεῖρας ταχέως μηδενὶ ἐπιτίθει μηδὲ κοινώνει ἁμαρτίαις ἀλλοτρίαις∙ σεαυτὸν ἁγνὸν
τήρει („Nu-ți pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora.
Păstrează-te curat” – 1 Timotei 5,22) ……………………………………………….. ……………………… 102

3
2.2.7. Τινῶν ἀνθρώπων αἱ ἁμαρτίαι πρόδηλοί εἰσιν προάγουσαι εἰς κρίσιν , τισὶν δὲ καὶ
ἐπακολουθοῦσιν („Păcatele unor oameni sunt văd ite, mergând înaintea lor la ju decată, ale
altora însă vin în urma lor”- 1 Timotei 5,24) ……………………………………………….. ………….. 103  
2.2.8. Τὰς δὲ νεωτερικὰς ἐπιθυμίας φεῦγε , δίωκε δὲ δικαιοσύνην πίστιν ἀγάπην εἰρήνην μετὰ
τῶν ἐπικαλουμένων τὸν κύριον ἐκ καθαρᾶς καρδίας („Fugi de poftele tinereților și urmează
dreptatea, credința, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnu l din inimă curată” – 2
Timotei 2,22) ……………………………………………….. ……………………………………………………… 104 
2.2.9. („Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față cu toți, destoinic
să dea învățătură, îngăduitor” – 1 Timotei 2,24) ……………………………………………….. ………. 104  
2.2.10. ἐν πραΰτητι παιδεύοντα τοὺς ἀντιδιατιθεμένους , μήποτε δώῃ αὐτοῖς ὁ θεὸς μετάνοιαν
εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας („Certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va d a
Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului” – 2 Timotei 2,25) ……………………………. 105  
2.2.11. περὶ πάντα, σεαυτὸν παρεχόμενος τύπον καλῶν ἔργων, ἐν τ ῇ διδασκαλίᾳ ἀφθορίαν,
σεμνότητα („Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, d ovedind în învățătură
neschimbare, cuviință” – Tit 2,7)…………………………………………………. …………………………. 106  
2.2.12. παρακάλει καὶ ἔλεγχε μετὰ πάσης ἐπιταγῆς („îndeamnă și mustră cu toată tăria” – Tit
2,15) ………………………………………………… ……………………………………………………… ………… 106  
2.3. Trăsăturile esențiale ale chi pului preotului după Sfântul Ioan Gură de Aur ……………….. 107  
CAPITOLUL III – MĂRTURISIREA (SPO VEDANIA) – EXERCIȚIU DE RENORM ALIZARE
A VIEȚII DUHOVNICEȘTI. TEMEI URI BIBLICO-TEOLOGICE …………. ……………………… 125  
3.1. Relația organică dintre Taina Preoției și Taina Mărturisir ii (Ioan 20, 22-23) …………….. 125  
3.2. Taina Mărturisirii: o actuali zare continuă a reintroduceri i omului în comuniunea cu
Dumnezeu. Referințe liturgice …………………………… ……………………………………………………… 135 
3.3. Ομολογια („mărturisirea” – 1 Ioan 1, 9): conformarea umanului cu divinul în dimensiune
penitențială ………………………………………….. ……………………………………………………… …………. 144  
3.4. Necesitatea mântuirii: asumarea mântuirii obiective operat ă de Iisus Hristos ……………. 149  
3.5. Μετάνοια în valențe existențiale: schimb area conștiinței, a inimii, a m inții ……………….. 151  
3.6. Taina Mărturisirii – mijloc de conducere spirituală a cred incioșilor și pastorație
individuală……………………………………………. ……………………………………………………… ………… 155  
3.7. Rolul duhovnicului în societa tea actuală. O perspectivă te ologică ……………………………. 169  
3.7.1. Rolul de preot, de slujitor al lui Dumnezeu ………… ………………………………………….. 171  
3.7.2. Rolul de părinte, d e prieten apropiat ……………… ………………………………………………. 172  
3.7.3. Rolul de doctor spir itual al duhovnicului ………….. ……………………………………………. 176  
3.7.4. Rolul de îndrumător al duhovnicului ……………….. ……………………………………………. 180  
3.7.5. Rolul de învățător al duhovnicului ………………… ………………………………………………. 183  
3.7.6. Rolul de judecător (evaluator) al duhovnicului ……… ……………………………………….. 185

4
3.7.7. Rolul de martor al duhovniculu i în actul spovedaniei … ……………………………………. 187  
3.8. Relația duhovnic – fii duhovnicești …………………. …………………………………………………… 18 8 
3.9. Un nou orizont interdisciplin ar: psihoterapie și duhovnici e. Delimitare a conceptelor .. 193  
3.9.1. Fuziunea normelor pastoral e cu indicațiile psihologice . ……………………………………. 193  
3.9.2. Pastoral counseling și teologia sanitaria ………….. …………………………………………….. 195  
3.9.3. Duhovnicul, psihologul clinician, psihoterapeutul, medic ul psihiatru: registru de
competențe ……………………………………………. ……………………………………………………… ……. 200  
CAPITOLUL IV – DUHOVNICIE ȘI CONSILIERE PSIHOLOGICĂ ( SUPERVIZAREA ) –
COMPLEMENTARITATE SAU CONTRARIETATE? …………………….. …………………………… 206  
4.1. Funcțiile și principiile supe rvizării în planul social uma n ……………………………………….. 206  
4.1.1. Delimitări conceptuale …………………………… ……………………………………………………. 2 13 
4.1.2. Funcțiile și normele supervizării …………………. ………………………………………………… 215  
4.1.3. Alegerea supervizorului ………………………….. …………………………………………………… 22 0 
4.2. Tipurile și procesul supervizării …………………… ……………………………………………………… 222 
4.2.1. Bipolaritatea individual- grup în actul supervizării …. ……………………………………….. 222  
4.2.2. Paradigme pentru o supervi zare eficientă: supervizarea decalată, în context
„sistemic”, în timp real ……………………………….. ……………………………………………………… .. 224 
4.2.3. Etapele procesului de supervizare …………………. ………………………………………………. 225  
4.2.4. Responsabilități față de clien ți, alți profes ioniști și comunitate …………………………. 227  
4.3. Corelația spovedanie (duhovnic) – supervizare (supervizor) în parametrii psiho-sociali 228  
4.3.1. Critriile prihologice impli cate în spovedanie și supervi zare ………………………………. 228  
4.3.2. Duhovnicul – o referință esenț ială în viața credinciosul ui …………………………………. 232  
4.3.3. Scopul preotului duhovnic și al consilierii duhovniceșt i ………………………………….. 233  
4.4. Conștiință și responsabilitate – note definitorii ale prof ilului duhovnicului ……………….. 235  
4.4.1. Necesitatea duhovnicului în viața cotidiană a omului … ……………………………………. 239  
4.4.2. Criterii și motivații psi hologice de alegere a duhovnic ului ………………………………. 240  
4.5. Reprezentarea socială a duhovnicului ca supervizor și surp rinderea ei prin tehnici
metodologice psihosociale (studiu de caz) ………………… ……………………………………………….. 243  
4.5.1. Metoda focus-grupului în studiul reprezentării sociale a duhovnicului ……………….. 243  
4.5.2. Însemnătatea duhovniculu i la nivel personal ………… ………………………………………… 248  
4.5.3. Percepția duhovnicului de către cei care nu au duhovnic din punctul de vedere al
intervievaților ……………………………………….. ……………………………………………………… …….. 251  
4.5.4. Rolul duhovnicului la nivel personal ………………. …………………………………………….. 253  
4.5.5. Motivația apelării la duhovnic ……………………. ………………………………………………… 257

5
4.5.6. Motivația neapelării altor persoane la duhovnic din punc tul de vedere al
intervievaților ……………………………………….. ……………………………………………………… …….. 259  
4.5.7. Persoane preferate pentru apelare ………………… ………………………………………………. 263  
4.5.8. Criteriile alege rii duhovnicului ………………….. …………………………………………………. 264  
4.5.9. Calitățile unui duhovnic bun ……………………… …………………………………………………. 265  
4.5.10. Relația dintre duhovnic și f iu/fiică duhovnice(a)sc(ă) …………………………………….. 267  
4.5.11. Starea de după spovedanie ……………………….. ………………………………………………… 268  
4.5.12. Asemănările și deosebir ile dintre un duhovnic și un psi holog …………………………. 269  
CONLCUZII …………………………………………….. ……………………………………………………… ……….. 273  
BIBLIOGRAFIE ………………………………………….. ……………………………………………………… …….. 282  
I. Izvoare ……………………………………………. ……………………………………………………… ………….. 282  
A. Ediții ale Sfintei Scripturi …………………………. ……………………………………………………… 282 
B. Literatură patristică ……………………………….. ……………………………………………………… … 282 
II. Dicționare, enciclopedii ……………………………. ……………………………………………………… …. 284 
III. Comentarii biblice ………………………………… ……………………………………………………… ……. 285  
IV. Cărți, studii, articole …………………………….. ……………………………………………………… ……. 286

1
Perspectiva pe care o oferă doa r scurtă analiză a titlului aces tei lucrări este deosebit de
complexă, de aceea am convingerea că în aceste pagini am surpri ns, cât mi-a stat în putință,
câteva dintre aspectele ce definesc această temă. Nu voi avea, așadar, pretenția că este o lucrare
exhaustivă, ci, mai degrabă, o radiografie a unei stări de fapt din societatea contemporană, și mă
refer aici la preoția creștină și la relația duhovniciei cu con silierea psihologică, la formele lor
explicite de prezentare și exprimare, iar nu în ultimul rând la modul în care este receptată aceasta
în noul context socio-cultu ral-religios contemporan.
Asistăm astăzi la o reconfigurare a societății, ceea ce implici t angajează și Biserica într-
un proces de transformare în vederea adaptabilității la conștii nță religioasă sau areligioasă a
omului modern. „În această tendin ță exista pericolul flagrant d e a armoniza identitatea creștină în
spiritul unei conștiințe contempor ane seculariste, de a banaliz a dimensiunea spiritualității
creștine într-un context pluralist și fragmentar”1. De aceea, astăzi, vorbim de o reconsiderare a
valentelor preoției în direcția ei sacramentala și socială, o r eevaluare și adaptare concretă a
preoției în contextul de recepție actual. Această stare de fapt , această atitudine secularistă
postmodernista, a coborât preoția din planul sacramental ca fer ment activ al pogorârii și
pătrunderii sacrului î n societate, la o pr oblemă redusă greșit la aspectul social „Preoția în ziua de
azi este percepută ca și orice alt „job”, f ără o eficientă real ă în dimensiunea sp irituală omului”.2
O repoziționare a preoției în statutul de funcție sacramentală, prin care se comunica harul
divin unificator, în identitatea originală, ajuta la reconfigur area conștiinței religioase a omului
contemporan. Putem vorbi de o teologie a misiunii preoțești, în trucât modul de existenta și de
exprimare a acestei sfintei taine, își găsește valentele și împ linirile în actul dinamic al misiunii
sacramentale. „În preoție se descoperă o responsabilitate auten tic creștină, o conștiință eclezială
ca factor de răspundere pentru barometrul vieții sacramentale ș i liturgice a creștinilor în unitatea
organică a Bisericii”3. Tipologia preotului care se ad resează unei societăți a cărei creștinătate se
șterge ușor ușor, trebuie să răs pundă eficient pretențiilor și cerințelor actuale.
Preoția are o istorie pe harta religioasă a lumii. Încă înaint e de preoția levitică, preoția
instituțională a Vechiului Testament, Sfânta Scriptură. revelaț ia Dumnezeului celui viu, oferă

1 Pr. Prof. univ. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Vol: 2 Exigențe, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 34.
2 Gheorghe Șanta, Vocatie si misiune în preotie , Studia Universitatis Babes-Bolyai – Teologie Ortodoxa, nr. 1- 2,
1996, p. 111
3 Ibidem.

2
imaginea lui Melchisedec, regele Salemului, „preotul Dumnezeulu i Celui Preaînalt” (Facere 14.
18-19) care a oferit lui Avraam pâine și vin, o prefigurare a „ jertfei de tămâie” și a „prinoaselor
curate” ce se vor aduce „de la răsăritul soarelui și până la ap usul lui printre neamuri” (Maleahi
1,11), pâinea și vinul euharistic , care, în Biserica lui Hristo s întemeiată prin jertfa Sa pe Cruce
(Faptele Apostolilor 20,28), dar devenind efectiv luc rătoare a păcii și a iubirii, în Ziua
Cincizecimii prin pogorârea Sfântu lui Duh peste Sfinții Apostol i, reactualizează tainic și
nesângeros jertfa sângeroasă și u nică a Golgotei. Deși toți fii i poporului ales erau „preoție
împărătească și neam sfânt” (Ieșire 19,6) datorită faptului că Dumnezeu li s-a descoperit într-un
mod minunat și unic în contextul prehristic și evreii au fost s ingurii ce au primit revelația
adevărată prin Moise (chiar dacă unii critici au văzut în Plato n „un Moise cu accent atic”, cum se
pronunța Pr. Prof. Gheorghe Peraru4 iar profeții Vechiului Testament au fost păstrătorii fermi ai
monoteismului, și la poporul ale s funcția preoției, slujitoare a templului și aducătoare a jertfelor,
era rezervată unei categorii de persoane, respectiv Aaron și fi ii lui, cei din seminția lui Levi
(Numeri 18). Tot așa și în creștinism, în Biserica lui Hristos, chiar dacă creștinii sunt numiți
„seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agoni sit de Dumnezeu” (I Petru 2,9),
aceasta nașterea din apă și din Duh” (Ioan 3,5) și pentru „ung erea de la Cel Sfânt” (I Ioan 2.20;
Tit 2,5). Nu toți creștinii sunt c hemați dă fie „iconomi ai tai nelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1)
adică preoți care primesc harul Sfântului Duh în taina Hirotoni ei „cu punerea mâinilor mai
marilor preoți” (I Timotei 4,14), a episcopului hirotonit canon ic, primitor al harului în
succesiunea neîntreruptă a acestuia și a dreptei credințe de la Sfinții Apostoli asupra cărora
Mântuitorul Hristos a suflat și le-a zis „Luați Duh Sfânt. Căro ra le veți ierta păcatele, vor fi
iertate și cărora le veți ține vor fi ținute” (Ioan 20, 21-22). De fapt, în timpul activității Sale
mesianice Mântuitorul Iisus Hristos a ales pe cei 12 Apostoli ș i pe cei 70 de ucenici (Matei 10;
Luca 9,10), iar Sfinții Apostoli la rândul lor au hirotonit pe cei 7 diaconi (Faptele Apostolilor 6,
1-6) prin care lumea avea acces la Hristos, la învățătura și ha rul Lui și putea să primească harul
sfințitor.
De fapt, „preoția Bisericii constituie actualizarea și vizualiz area temporală și spațială a
unicei preoții eterne și nevăzute a lui Hristos, cum se pronunț a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ce se
jertfește neîncetat Părintelui ceresc, Care în calitatea Sa de Arhiereu suprem, de mare Profet și de

4 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Principiile „rigorii protestante ” și continuitatea lor în ideologiile neoprotestante ,
în “Analele Stiintifice ale Universitatii AL. I. CUZA din Iasi” , serie noua, Teologie, tomul VIII, 2003, Editura
Univesritatii “Alexand ru Ioan Cuza”, p. 35.

3
împărat al întregii lumi a încredințat prin Duhul Sfânt că acea stă slujire îndumnezeitoare să fie
împlinită de preoția Bisericii, care învață, sfințește și condu ce pe oameni spre împărăția lui
Dumnezeu care este și care vine, fiecare creștin în timpul și s pațiul său bucurându-se de
comuniunea deplină cu Hristos c el înviat în comunitatea al căre i membru este”.
Paginile Sfintei Scripturi a Noul ui Testament oferă argumente s uficiente și juste despre
existența și funcția preoției Bi sericii, Trupul tainic al lui H ristos, izvorul preoției și „Arhiereul
cel veșnic” (Evrei 8. 1-3) Ce S-a adus pe sine jertfa supremă p entru răscumpărarea oamenilor de
sub robia păcatului și a morții din iubire față de oameni (Ioan 3,16).
Actualitatea temei prezentate este una indiscutabilă, fiind rea dusă în discuție poziția
Bisericii față de științe, care ar trebui să fie una de dialog ș i c o m p l e m e n t a r i t a t e . L a f e l c u m
psihologul are o răspundere extrodinar de mare față de sufletul pe care îl în fața sa spre a-l
vindeca, tot așa și preotul are responsabilitatea mântuirii suf letelor credincioșilor săi.
În exercițiul funcțiunii sale sacramentale și mai ales în cadru l liturghiei, preotul vine în
legatură imediată, apropiată, substanțială cu însuși Mântuitoru l, al Cărui Sfânt Trup și Sânge este
atins, pipăit, purtat în mâini și consumat de către preot. Este de la sine înțeles că pentru o astfel
de înfricoșătoare împreună-petr ecere a omului cu Dumnezeu, preo tul nu se poate înfățișa oricum.
Și dacă Pravila impune chiar credincioșilor de rând o riguroasă și îndelungată pregătire trupească
și sufletească în vederea împărt ășirii cu Sfintele Taine, cu at ât mai mult se impune preotului o
asemenea pregătire integrală și expresă a ființei sale, pe lâng ă curăția morală și sfințenia care
trebuie să împodobească în permanența viața sa. De aceea, Povăț uirile de la sfârșitul
Liturghierului, care nu reprezin tă decât sintetizarea unor înde mnuri, reguli, canoane și dispoziții
patristice, sinodale și chiriarhal e mai vechi, prescriu preotul ui, în termeni categorici, că „pentru
slujirea dumnezeieștii Liturghii, dator este a fi curat, precum cu sufletul, așa și cu trupul…”
(Liturghier, 2000). Instrucțiunile de tipic cu care este prefaț ată rânduiala Proscomidiei din
liturghier și care au aceeași origine ca și Povățuirile, aminte sc de asemenea această elementară
obligație a preotului în termenii următori: „Având să săvârșeas că dumnezeiasca Liturghie,
preotul dator este mai întâi să se fi mărturisit și împăcat cu toți, să nu aibă supărare cu nimeni,
să-și păzească inima de gânduri rele pe cât va putea, să se înf râneze de cu seara, să privegheze
până la vremea Sfintei Liturghii și să-și citească cele rânduit e de sfintele Canoane” (Liturghier,
2000).

4
Trăim cu toții, astăzi ,incontestabil, o realitate nouă, iar Bi serica marginalizată și obligată
până mai ieri să-și desfășoare activitatea mântuitoare doar în locașurile de cult, este chemată
acum să procedeze la îtregirea sa în societate, asumându-și, du pă cum spunea Prea Fericitul
Părinte Patriarh Teoctist, „o mare răspundere pentru renașterea morală și spirituală a societății
românești. Suntem cu toții conștienți că aportul fundamental al Bisericii la însănătoșirea vieții
sociale românești este acela de a modela aomeni cu frică de Dum nezeu, oameni credincioși ,
oameni care să aibă „Duhul lui Dumnezeu” ( I Corinteni VII , 40).
Î n t o a t ă a c e a s t ă m i s i u n e d e „zidire a omului nou” , paulin, un rol preponderent îl are
preotul, care așa cum îl caracterizează Lamartine, este un om c are este al tuturor, care este
chemat ca martor, ca sfătuitor și ca sfințitor în cele mai sole mne acte ale vieții omenești. Un om
fără de care nici nu ne naște, nici nu murim care te primește d e la sânul mamei și nu te părăsește
decât la groapă, care binecuvint ează sau sfințește leagănul, pa tul conjugal, năsălia morții și
coșciugul, un om pe care copilașii se obișnuiesc să-l iubească și să se teamă firește de el; un om
pe care cunoscuții îl numesc părinte, un om inaintea căruia cre știnii își duc mărturisirile lor cele
mai grele, lacrimile cele mai secrete; un om care prin rostul l ui este mărgăritarul tuturor durerilor
omenești, care vede bătând la ușa sa și pe sărac și pe bogat; c el bogat să-și lase discret
milostenia, cel sărac să primească fără să se rușineze; un om c are nefiind de nici un rang social,
ține deopotrivă cu toate clasele… în sfărșit, un om care știe toate, care are dreptul să știe tot și al
cărui cuvânt cade de sus asupra minții și inimii omului prin au toritatea dumnezeieștii lui acțiuni.
De la bun început, trebuie să recunoaștem că nivelul cultural a l credincioșilor este cu
totul deosebit față de cel dinainte și de cel de după eveniment ele din decembrie 1989. Informația
a pătruns în rândul poporului nostru până în cele mai îndepărta te localități, datorită noilor
realizări ale tehnicii, precum radioul, televizorul, telefonia mobilă, internetul, etc. De asemenea,
s-au înființat numeroase universități în orașele de provincie, unde un mare număr de tineri
proveniți din mediile rurale obțin diplome universitare, ducând astfel un suflu nou în localitățile
de baștină. În acest context, preotul nu mai este singurul inte lectual în parohie, iar pentru a se
bucura în continuare de apelativul „sarea pământului și lumina lumii” (Matei V, 13-14), acesta
trebuie să-și intensifice și să-și întregească pregătirea cultu rală, „pentru ca să fie la curent cu
vremea sa, cu civilizația și cu cultura, cu operele literare și artistice, cu poezia și filosofia, cu
știința și noutățile tehnicii și numai în contextul lor , să-și plaseze explicarea Evangheliei, fără
teama că aceasta ar putea fi anacronică și că el vorbește despre lucru ri pe care nu le poate apăra”.

5
Prin cultura, prin mintea și simtirea lui el este chemat să dea acel plus de viață, de adevăr,
de frumos și de bine pe care îl caută sufletul omenesc. Nu se v a putea lua la întrecere cu
profesorul de literatură, de filo sofie, de științe, dar va căut a în fiecare din aceste preocupări ale
sale să afle calea care slujește vieții și demnității omului. „ El va căuta totdeauna să exceleze prin
trăirea lui, prin cultura lui lăuntrică spirituală, prin modul de a da soluții, prin promovarea
valorilor eterne, prin deschiderea gustului spre cultură și tră ire duhovnicească a semenului său, a
enoriașului său.”
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, preotul trebuie să aibă puterea să discearnă ceea ce
este folositor de ceea ce este nefolositor, adevărata cultură d e pseudo-cultură, ceea ce este ziditor
de ceea ce este retrograd, recomandând credincioșilor numai ace le cărți ziditoare de suflet care
promovează și dezvoltă puterile creatoare ale omului spre înnob ilarea sa cu alese virtuți.
„Teologia de astăzi”, sublinia Mitropolitul Emilian Timiades, „ trebuie să învețe să discute și cu
celelalte științe, în caz contra r misiunea preotului nu va avea succes. O simplă propovăduire a
Evangheliei în sensul tradițional al cuvântului nu mai este suf icientă.”
O propovăduire exemplară cere o pr egătire îndelungată, un plan de lucru, o reflectare
adâncă asupra problemelor tratate, dar în schimb îl ferește pe preot de rutină, cancerul misiunii
preoțești, și îi aduce rezultate scontate.
Un alt capitol important în care duhovnicul trebuie să ia atitu dine ca un adevărat psiholog
creștin sunt tinerii. Este îmbucurător faptul că în unele biser ici se organizează seri duhovnicești
cu tineretul, unde este un prilej nimerit de lămurire a multor probleme specifice vârstei lor. În
societatea de astăzi, aceștia se confruntă cu mari probleme soc iale dintre care cea mai acută este
nesiguranța unui loc de muncă, șom ajul. Acestea reprezintă nu n umai lipsa mijloacelor pentru un
trai decent, ci și o criză de identitate pentru cel care doreșt e să se integreze în societate . De aici
se ajunge la contracepție, avort, alcoolism, prostituție, consu m de droguri, depresii psihice și în
cel mai fericit caz exodul spre țara împlinirii năzuințelor. Mi grația e o realitate crudă, facută de
tineri de cele mai multe ori din rațiuni economice.
Un rol nefast pentru tineri îl au și unele mijloace massmedia, c a r e s e î n t r e c î n a f a c e
apologia trupului, erotismului, eliberării de obsesie sexuală, ducând astfel la demoralizarea
acestora. De aceea, criza contemporană nu e numai o criză econo mică, socială, financiară sau
morală, ci o criză ontologic ă ce pune problema existen ței și destinului vieții și omului; încotro ne
îndreptăm? și aici preotul trebui e să dea un răspuns adecvat ca re să satisfacă crezul tinerilor

6
întețit de neliniște, întretăiat de nesiguranță și enigme, un r ăspuns bine ancorat în realitate și
susținut de o psihologie duhovniceasc ă autentică.
Ceea ce ne interesează pe noi este să evidențiem implicațiile p sihologice ale preotului
duhovnic după Noul Testament. Preotul joacă un rol eminamente p rovidențial în formarea
spirituală a creștinului. Practic, preotul și credinciosul devi n subiectele de relaționare în Taina
Spovedaniei, o relaționare intimă, discretă și în perspectiva î mbunătățirii duhovnicești a vieții.
Ne interesează să investigăm rel ația dintre preot și psiholog. În acest sens vom aplica o punere în
paralel a duhovniciei și a superv izării sau consilierii psiholo gice, ca act continuu de cercetare și
de normalizare, de echilibrare a vieții sociale.
Duhovnicul și duhovnicia sunt realit ăți care dăinuie în lume de mai bine de 2000 de ani,
pe parcursul cărora oamenii, înt âlnind și conlocuind cu această realitate, au transpus-o în plan
personal și în plan colectiv, prin intermediul reprezentărilor. Perceperea duhovnicului ca
supervizor poate fi aflată din cărți, dar fragmentar și nu atât de viu cum avem astăzi posibilitatea
să o surprindem prin metode psi ho-sociale modul în care-și repr ezintă oamenii duhovnicul.
Spațiul românesc, fiind locuit de o populație care se declară d e religie creștin-ortodoxă în
proporție de 86%, religie care îl conține pe duhovnic, se prete ază foarte bine unui astfel de
studiu. Până în momentul de față, duhovnicul a fost „obiect al cercetării” din punct de vedere
teologic, însă psihologia socială nu l-a avut în vizorul ei pân ă acum. De aceea, apreciem că
cercetarea reprezentării sociale a duhovnicului ca supervizor î n spațiul creștin ortodox românesc
este binevenită și, consid erăm noi, chiar necesară.
Dincolo de acoperirea acestei li pse în domeniul psiho-sociologi ei, studiul de față are și o
triplă importanță practică: aceea că demonstrează necesitatea u nei colaborări mai strânse între
psihologie și teologie; faptul că oferă un feed-back, o oglindi re pentru duhovnicul român al
zilelor noastre și aceea că oferă o posibilă soluție la problem a lipsei unui model demn de urmat
cu care se confruntă societatea românească.
Acest ultim aspect îl vom detalia ceva mai mult, considerându-l de foarte mare
importanță psihologică și socială. În urmă cu câțiva ani, valor ile negative, care au început să
prolifereze în societatea moldovenească de după 1989, au determ inat pe psihosociologii L.
Negură și L. Nacu nu doar să analizeze reprezentarea socială a delicvenței de după revoluție, dar

7
și să caute modalități de schimbare a ei5. Lucrarea de față poate constitui un răspuns la această
problemă prin aceea că își propune să trateze despre rolul de s upervizor al duhovnicului, iar dacă
se dovedește că reprezentarea aces tuia este una în termeni pozi tivi, ar fi un semn de speranță că
populația românească are și valori pozitive după care să se ghi deze. Modelele negative ale
societății necesită a fi înlocuite cu un model moral și care să inspire încredere- iar acest model
vom vedea dacă poate fi chiar duhovnicul.
Am pornit de la această ipoteză având în vedere afirmația socio logului Gustave Le Bon,
conform căreia o credință gener al acceptată dă unui popor o com unitate de gândire generatoare
de unitate și de forță”6. De asemenea, am avut în vedere scopul pe care și-l propune cr eștinismul,
acela de a schimba ființa umană și de a o situa într-o relație mai bună cu divinitatea, dar și cu
scopul pământesc de a o reda soc ietății îmbunătăț ită: „pocăința , refăcând sufletul omenesc
stricat, reface în același timp și trupul, înnobilând ființa um ană, făcându-l pe om mai bun, mai
drept, mai iubitor față de semenii săi, reconstituind astfel o societate nouă spre muncă, cinste,
credință, onoare, și dragoste, p entru fericirea tuturor oamenil or”7. Duhovnicul, prin calitățile sale
teoretizate de religia creștină, ar putea fi supervizorul sau s upraveghetorul care să ajute ca o
astfel de schimbare să se producă. Într-o societate care se ara tă atât de deschisă către fenomenul
religios, el ar putea să joace un rol esențial în înlocuirea va lorilor imorale, cu unele morale și
spirituale.
Obiectivele acestei lucrări sunt, prin urmare, acelea de a stab ili reprezentarea socială a
duhovnicului și de a vedea, care este portretul duhovnicului și de aici de a desprinde o concluzie
privitoare la rolul său de superv izor în viața personală a româ nilor și a societății românești.
Despre supervizare/supraveghere s-a vorbit din ce în ce mai mul t în serviciile umane,
odată cu dezvoltarea muncii sociale8. Acest fapt se datorează și p reocupării pentru nevoile
clienților, precum și inițierii de idei și practici care datore ază mult apariției psihanalizei. Cu
toate acestea, pentru a surprinde sensul supervizării, este nec esar să privim la diferite forme de
ucenicie care au existat în diferite societăți. În China antică , Africa și Europa de exemplu, există
numeroase exemple de oameni noi într-o meserie sau activitate, dezvăluindu-și munca lor,

5 Cf. Lilian Negură, Liliana Nacu, De la ce se schimb ă, la ce trebuie s ă se schimbe într-o RS , în A.Neculau (coord.),
Psihologia schimb ării, Ed. Polirom, Iași, 1998.
6 Gustave Le Bon, Opiniile și credințele, Ed. Științifică, București, 1995, p. 10.
7 Pr. Serafim F. Morozanu, Taina poc ăinței la Sfântul Ioan Gur ă de Aur , în Mitropolia Olteniei , 6-7/1956, p. 496.
8 C. Christian, J. Kitto, The Theory and Practice of Supervision , London, YMCA National College, 1987, p. 11.

8
explorând-o cu alții, ceea ce îi făcea să fie recunoscuți drept calificați și înțel epți. Acest proces de
a te alătura unui expert, de a “învăța prin practică” permite n ovicelui să dobândească cunoștințe,
aptitudini și siguranță. De asemenea, îi permite să intre într- o anumită “comunitate de practică”,
cum ar fi croitorie sau altele9. Petrecând timpul cu practicanții, “uitându-te peste umărul l or”,
luând parte la tabieturile și practicile asociate cu comerțul s au alte activități și explorându-le
munca, novicii devin membri cu dr epturi depline ai comunității de practică.
Supervizarea este un mecanism eficient de formare a practicieni lor din profesiile de
sprijin și poate conduce la creșt erea calității serviciilor, da r ș i a c a l i t ă ț i i v i e ț ii profesioniștilor
expuși la stresul major de a aborda persoanele aflate în suferi nță. Ea este orientată către
specialiștii din domeniile asist ență socială, pedagogie, educaț ie, psihologie, domeniul spiritual,
justiție, medicină, administrație, media, economie, cercetare, știință și tehnologie. Prin
specialiști înțelegem și echipe profesionale pentru care se pot organiza activități de coaching și
optimizare, creșterea randamentului, team building sau se pot u rmării obiective de dezvoltare a
resurselor umane.
De multă vreme, supervizarea face parte atât din formarea conti nuă, cât și din controlul
calității practicării meseriilor din domeniul relațiilor. Mai î ntâi în psihoterapie, apoi în meseriile
din domeniul dezvoltării personal e, supervizarea este considera tă o etapă aproape obligatorie
pentru profesioniștii exigenți.
Supervizarea este definită drept proces interactiv confidențial , în doi sau în colectiv, al
cărui minim scop este acela de a permite unui profesionist al r elației sau al îndrumării să
continue să se formeze prin intermediul unui studiu aprofundat și continuu al propriilor sale
cazuri-client. Nu în ultimul rând, supervizare îi îngăduie coac h-ului să efectueze un autocontrol
al propriei activității, confrunt ându-se cu alte opțiuni și reg ândind, astfel, cadrul de referință al
practicii sale. Unui coach supervizarea îi permite să-și pună s ub semnul întrebării propria
practică, să continue să se formeze, să-și asigure o bună poziț ie etică și deontologică, iar
recunoașterea în mod public a acestui demers are darul de a-i i nsufla încredere clientului.
Obiectivul central al lucrării de față îl constituie analiza im plicațiilor psihologice ale
preotului duhovnic după Noului Testament, cu referire directă l a textele biblice, folosind o
metodologie adecvată de cercetare a acestora. De aceea, am prez entat metodele, tehnicile și

9 J. Lave, E. Wenger, Situated Learning. Legitimate peripheral participation , Cambridge, Cambridge University
Press, 1991, p. 23.

9
procedeele folosite în cadrul acestui demers științific. Utiliz ând ca punct de referință abordarea
științifică biblică, voi folosi m etodele specifice cercetării d e acest gen:
a) Metoda exegetico-hermeneutic ă prin care s-au interpretat în perspectivă biblică,
dogmatică și apologetică textele vechitestamentare și noutestam entare cu referire la preoție,
pocăință și spovedanie, ca puncte care exprimă cel mai bine cad rul general al resonsabilității
preotului în relație cu penitentul. Interpretarea diferitelor p asaje din psalmi s-a realizat pe baza
operelor Sfinților Părinți, a teologilor români, dar și pe lucr ările teologilor moderni și
contemporani aparținând spațiului apusean. S-a pus accent în sp ecial pe exegeza diacronică, prin
orientarea tezei mele spre autor ul/autorii textelor biblice și contextul în care au apărut ele, dar și
pe cea sincronică prin centrarea spre textul biblic și spre des tinatari ca receptori ai acestora.
Astfel, s-a acordat în egală măs ură atenție atât intenției auto rilor biblici, cât și intenției textului în
rândul receptorilor săi, cu o mare relevanță la contextualizare a importanței și valorii pocăinței în
condiția omului de azi.
b) Metoda sistematico-analitic ă, prin care am urmărit să pun în evidență analiza fiecărui
concept din registrul atenției noa stre, atât în orizontul teolo giei cât și în cel al psihologiei
moderne.
c) Metoda comparativ ă; avantajul acestei metode este capacitatea sa de a pune în
evidență particularitatea duhovni ciei față de psihoterapie.
Asemănările dintre preot și psiho log sunt evidente, însă există și diferențe specifice
însemnate. Una dintre cele mai însemnate asemănări le găsim înt re preotul, din scaunul
Spovedaniei și psihoterapeutul, din cadrul orelor de terapie. S e poate spune că această
comparație este una riscantă deoarece astăzi ea stârnește multe controverse. Psihologii îi
consideră pe preoți drept concurenți redutabili, iar preoții îi văd pe psihologi ca niște medici
desacralizați care lucrează cu s ufletul omului dintr-o perspect ivă total lipsită de dumnezeire.
Prima comparație, între psihoter apeut și duhovnic, vine din pri zma poziției fiecăruia
dintre ei cu pacientul, respectiv credinciosul. Ceea ce reprezi ntă pacientul pentru psihanalist
reprezintă și penitentul venit î n fața preotului, în urma unei boli sufletești care i-a adus vătămare,
în urma unor păcăte care i-au afect at viața sufleteasca și trup ească.
În cadrul psihoterapiei există un raport de reciprocitate, într e cele două ființe umane
prezente în acest act, cu scop de restaurare. Acest lucru impli ca trei aspecte: o anumită legatură
între cei doi parteneri, respect iv bolnavul și psihicul său și medicul și funcția sa terapeutică;

10
formularea unei direcții a relației, mergând de la medic, care- ș i a s u m ă r o l u l t e r a p e u t i c , l a
psihismul bolnavului, și nicioda tă invers; confruntarea dintre medic și bolnav nu se explică ca un
raport cu aproapele, ci mai mult ca un serviciu adus unei cauze (Aceasta întrucât psihicul nu
reprezintă o persoană, ci numai obiectul însuflețit sau funcția psihică vitală a bolnavului
respectiv).
Dacă primele două aspecte sunt concordante și cu demnitatea de duhovnic, în cel de al
treilea găsim o contradicție, preoția făcând nu un serviciu adu s unei cauze ci o datorie față de
credincios, de aproape, asumată odată cu hirotonia, o datorie v enită din iubirea adevărată a
păstorului față de bolnavii săi.
În spovedanie ca și în psihoterapie actul se consumă între două persoane, terapeutul și
bonavul. Însă cele două activități sunt diferite din prisma cur ei aplicate. Cura terapeutică este
formată din discuția terapeut –subiect, însă în cadrul psihanal izei principiile fundamentale ale
curei sunt: Voire ( privire ) și Ecouter ( ascultare ), iar ima ginea subiectului este extrasă din
contextul narativ, pe când în cazul duhovnicului se urmarește u n dialog controlat, cu mare grijă
și dibăcie, pentru a descoperi toate păcătele săvârșite de cred incios printr-un dialog dinamizat.
Evenimentul psihotraumatizant din cadrul curei psihanalitice es te corespondentul păcătului din
trecutul credinciosului.
Marea diferență între psihoterapia psihanalitică și cea religi oasă, este că cea religioasă
urmarește mântuirea (restaurar ea, reînnoirea ființei umane) pri n învingerea păcatului (abaterea de
la ordinea divină) prin care credinciosul s-a îmbolnăvit, și ce a psihoterapeutică urmărește binele
sufletesc. Pe când de la psihoterapeut pacientul pleacă cu mai m u l t e î n t r e b ă r i i n t r o s p e c t i v e
menite să aducă auto-cunoașterea echilibrul sufletesc de la pre ot credinciosul pleacă împăcat cu
sine și cu Dumnezeu, cu arhetipul suprem de unde vine soluția p rin intermediul duhovnicului
spre mântuire. Un alt element care intervine în psihologia reli gioasă este canonul, dat de preot
penitentului pentru îndreptare și căință în fața greșelilor, un adevărat exercițiu de voință și
credință prin care omul se ridică la lumină.
În cadrul activității sale în parohie, duhovnicul are neapărată nevoie de cunoașterea
amănunțită a sufletelor credincioșilor săi pentru a putea, cond uce, manifestările lor religioase,
după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, în scopul rodiri i mîntuirii. S-a făcut mult caz de
denumirea „păstor de suflete”, care i se mai acordă duhovnicul ui și totuși, ea este o denumire
reală nu numai una de circumstan ță. Duhovnicul, ca păstor de su flete, trebuie să cunoască foarte

11
bine manifestarea sufletească re ligioasă a credincioșilor săi, fiindcă sămânța cea bună a Sfintei
Evanghelii nu poate fi aruncată la voia întâmplării. Așa cum ec onomul înțelept își cunoaște
țarina și și-o îngrijește, tot așa și duhovnicul înțelept își c unoaște și-și îngrijește țarina sa
duhovnicească. Duhovnicul trebuie să țină seama de principiile pastorației otrtodoxe și
psihologiei religioase, pentru ca munca sa în ogorul Domnului s ă nu fie zadarnică.
Trebuie insistat mai ales asupra principiilor psihologice care trebuiesc cunoscute de către
teolog și preot, deoarece stau la temelia oricărei lucrări în p arohie. Aceste principii psihologice
religioase își sug seva lor din e xperiența pastorală a Biserici i Ortodoxe și stau la îndemîna
noastră spre a reflecta asupr a lor și a ni le însuși.
Psihologia religioasă ne infățișează duhovnicia sub două aspect e tot atât de importante:
psihologia religioasă a duhovniculu i și psihologia religioasă a credincioșilor. Ambele aspecte ne
ajută să conturăm precis aceeași problemă; unul fără celălalt n ereușind a ne oferi toată bogăția de
nuanțe și de realități psihologi ce religioase de pe ogoarele du hovnicești.
În primul rând duhovnicul trebuie să se cunoască pe sine. Încep utul bun al oricărei
pastorații și continuarea sa favorabilă depind de această cunoa ștere. Duhovnicul are ca prototip
pe Domnul nostru Iisus Hristos față de adepții Săi. Așa cum se purta El cu cei ce Îl înconjurau și
veneau la El, așa trebuie să se poarte și duhovnicul.
Primul contact cu credincioșii este guvernat pentru tânărul pre ot și duhovnic de un
complex sufletesc specific. Fiind mandatar al Evangheliei celei mântuitoare, tânărul duhovnic
trebuie să-și încordeze totdeauna ființa sa la maximum, pentru a corespunde misiunii sale. În
aceasta stă deosebita greutate psihologică a momentului. Duhovn icul trebuie să-și cunoască
amănunțit puterile sale sufletești și să-și suplinească slăbici unile sale, nelăsându-se dominat de
ele. El trebuie să fie conștient că reprezintă în fața credinci oșilor săi, Biserica Ortodoxă și pe
Domnul nostru Iisus Hristos. Duhovnicul trebuie de aceea, să se bucure de autoritate morală în
fața credincioșilor săi. El trebuie să reflecteze cu seriozitat e asupra denumirii ce o primește de la
tânăr și bătrîn: „părinte”. Denumirea de „părinte” desemnează r ostul și atitudinea morală și
religioasă a duhovnicului. El este tată pentru fiecare dintre c redincioșii săi și are datoria ca atare,
de a-i conduce cu dragoste și auto ritate părintească spre mântu ire. Începutul duhovniciei este, de
aceea, deosebit de frfumos și de greu. Asupra lui, nicicând nu se insistă de ajuns, căci o singură
neatenție compromite de multe ori predica sau cateheza, muncite cu migală, răstoarnă intențiile
bune, jignește sensibilitatea credincioșilor, produce tulburare sau varsă neâncredere în puterile

12
duhovnicești ale preotului. Un duhov nic adevărat își va cântări astfel, fiecare cuvânt, fiecare gest,
orice ținută în fața credincioșilor săi, care, oricând, sunt ga ta de a urma exemplele bune. Ei sunt
însă, tot atât de necruțători critici, iar s ituația duhovniculu i este din acest punct de vedere
specială. El trebuie să arate calea spre mântuire, iar calea ac easta cere urmarea și cultivarea
virtuților creștine. Pentru a le putea propovădui, duhovnicul a re nevoie de autoritate morală,
adică trebuie să le pună în practică el mai întâi, altfel, pent ru a le pretinde credincioșilor anumite
conduite.
Marea dificultate a duhovnicului este aceea că trebuie să-și ar monizeze viața sa cu
învățătura sa. El trebuie să-și trăiască predica, altfel, intră într-o criză de autoritate morală: nu
este ascultat, sau este chiar ironizat. Nu lipsită de semnifica ție, este observația adâncă a
credincioșilor noștri care spun în cazuri similare: „Fă ce pred ică preotul, nu ce face preotul!”.
Proverbul acesta s-a născut tocma i din contradicția provocată l a unii duhovnici de învățătura lor,
care era dezmințită de fapta lor. Așa ceva să nu trebuie să se întîmple pentru ca să nu sufere
lucrul Domnului.
Preotul trebuie să țină seama deci, de aceste principii psiholo gice religioase, care stau la
temelia misiunii sale. Nimeni nu poate fi o personalitate moral ă formată chiar din prima clipă a
activității sale pe ogorul Domnul ui, dar fiecare este dator a s e cunoaște și a se stăpâni.
Duhovnicul trebuie să-și respecte cuvântul dat, să fie prezent la datorie, să-și cumpănească cu
grijă orice atitudine, să nu jignească pe credincioși și mai cu seamă, să nu contravină învățăturii
pe care o predică de pe amvon. Este grija supremă a duhovniculu i, căci degeaba va încerca să
dea autoritate muncii sale, dacă el însuși o dărîmă. Duhovnicul trebuie deci, să arate că este
convins și crede în adevărurile pe care le propovăduiește și-și lucrează ca orice credincios,
propria sa mântuire. Cel ce învață pe alții, trebuie deci, să ș tie el însuși a se mântui și să arate
aceasta, nu numai cu vorba, ci și cu fapta. În asemenea cazuri, lucrul cel duhovnicesc este pe
calea cea bună. Duhovnicia și psihologia se completează una pe alta, sunt compl ementare, în nici un caz
nu se impune o relație de concurență. Așa cum preotul nu-și poa t e d e s f ă ș u r a a c t i v i t a t e a
duhovnicească fără unele principii psihologice, nici psihologul nu poate desfășura activitatea sa
fără câteva principii de bază ale duhovniciei. Cele două (duhov nicia și psihologia) sunt practic
îngemănate până la un anumit punc t unde intervin diferențele sp ecifice ale fiecăreia dintre ele.

13
Se știe faptul că Mântuitorul întemeiază preoția creștină în pr imul rând în vederea menirii
ei sacramentale, la Cina cea de Taină, când lasă apostolilor Să i datoria și puterea de a săvârși
Sfânta Euharistie („aceasta să f aceți întru pomenirea Mea…”), completând-o apoi cu prerogativa
de a lega și a dezlega și abia mai târziu au primit apostolii a utoritatea deplină prin cuvintele de
trimitere la predică, adică pent ru a converti lumea întreagă. D e altfel, chiar în preoțiile istorice
ale păgânismului, a dominat întotdeauna concepția că principala lor atribuție, aceea care
caracteriza oficiul lor, consta tocmai în aducerea sacrificiilo r cultului public, iar în Biserica
creștină, purtătorii harului pre oțesc sunt „slujitori ai lui Hr istos și iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu” (1 Cor. 4,1).
Oficiul de liturghisitor al preotului creștin ortodox constitui e, deci, nu numai punctul cel
mai sublim al preoției, ci și lat ura cea mai însemnată a misiun ii sale, adică aceea de a fi, în ultima
linie, organul sfințitor al vieții credincioșilor săi. Este de prisos să mai amintim că acest oficiu,
din cauza sublimității sale, constituie și o sarcină de încrede r e , c a r e r e c l a m ă d i n p a r t e a
liturghisitorului un înalt grad de sfințenie în slujba sa. Se ș tie că, în concepția ortodoxă preotul
reprezintă o verigă indispensabi lă de legatură între credincioș ii de rând sau laici și Dumnezeu. În
această calitate, el îndeplinește astfel o dublă funcție: pe de o parte prezintă lui Dumnezeu ceea
ce oferă credincioșii – adică darurile, închinarea și rugăciuni le sau cererile lor – iar pe de alta,
transmite poporului ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul Să u.
De aceea, preotul ortodox a fost totdeauna un organ de sfințire a turmei sale, un
împuternicit și deținător al harului de sus, pe care îl pune la îndemâna credincioșilor. Preotul prin
lucrul minunat care îl face este chiar mai presus de îngeri, as tfel criterii severe prezidează la
alegerea și hirotonirea lui și a poi la aprecierea slujirii lui. Nechemații sau intrușii, care devin
profanatorii de cele sfinte sunt a s p r u c r i t i c a ț i , ș i , p e c â t p o sibil, eliminați. Sfinții Părinți nu
concep preoție fără vocație. Preo ția fiind o dregătorie dumneze iască, Dumnezeu este acela care
alege și cheamă pe preot la această înaltă slujire. Ales și che mat de Dumnezeu, preotul lucrează
din dragoste, în dragoste și pent ru dragostea tuturor. El este factor prețios pentru întelegere și
pace între oamenni și popoare. Nimeni pe pământ, în slujba Lui, nu rostește în lume, ca preotul,
de atâtea ori și cu atâta convinge re, formule de biruință a păc ii. Preotul patristic este un om de
înaltă cultură pe care și-o măreș te și și-o desăvârșește contin uu. Misiunea preoțească este
paralizată fără cultură. Ea este paralizată de asemenea, fără v iață exemplară și fără râvna de a
îmbogăți și desăvarși pe alții. P reotul patristic militează pen tru progresul social împotriva

14
nedreptăților, a exploatării, a robiei, a claselor sociale, apr eciind munca și înfrățirea tuturor
oamenilor. Ca misionar și civilizator, el a schimbat inimiile o amenilor cărora le-a predicat
Evanghelia. Ca sfințitor și jertfitor, preotul patristic, a des chis larg căile dumnezeirii omului și
câștigării împărăției cerurilor. Prin el, mai ales, cetatea păm ântească este menită să ajungă cetate
cerească.
Chemarea principală a preotului este aceea de a fi sfințitor al vieții credincioșilor. Prin
aceasta el duce peste veacuri și în toate locurile, în sufletel e credincioșilor, darurile jertfei de pe
crucea lui Hristos. El este chemat să se apropie de altar cu to ată evlavia, demnitatea și sfințenia,
fiind conștient că lucrarea pe care o săvârșește este sfântă și sfintitoare și că Sfânta Liturghie este
centrul vieții și mis iunii pastorale.
Pe lângă activitatea învățătorească și sfințitoare, misiunea pr eotului cuprinde și activitatea
de conducător spiritual pe calea binelui, având datoria să se î ngrijească de viața spirituală, morală
și materială, după posibilități a credincioșilor săi. Dacă preo tul este indiferent, străin și departe
de viața, de frământările și năzu ințele credincioșilor săi, lac om și hapsân, lipsit de înțelegere și de
milă, care trăiește numai pentru el, este anacronic și departe de misiunea preoției. Elocvent este
în această privință sfatul marelui Patriarh Justinian, de vredn ică pomenire: „poți fi cel mai
strălucit predicator, teologul cel mai valoros și celebru, dacă însă lumea din jurul tău geme de
lipsuri și suferință, iar tu numai îi predici răbdare și aștept are, frate, nu numai că îi jignește inima
și îi sporește durerea și desnădejdea, dar îi dai toate temeiur ile să te socotească un impostor de
rând. Mai este și altă predică, a faptei, a acțiunii imediate. Îi este foame, dă-i să mănânce, e
dezbrăcat, dă-i haină, îi e fr ig, adepostește-1, e bolnav, îngr ijește-1; i-a murit copi lul său soția lui,
fii lângă el, nu numai cu lacrimile , ci cu ajutorul trebuitor î n aceste cazuri.”
Dacă pătrundem mai adânc aceste cuvinte, vedem că preotul de az i trebuie să iasă cu
demnitate pe arena socialului pentru a întâmpina nevoile actual e ale credincioșilor.Și cum se
poate face mai bine acest lucru dacă nu utilizând mijloace psih ologice veritabile care să vină în
sprijinul oamenilor cu nevoi speciale. Asistența religioasă în armată, penitenciare și în spitale,
constituie forme noi de activitate pastoral-misionară și filant ropică a preotului.
Pentru multe din parohiile Bise ricii noastre prioritatea o cons tituie azi construirea de
locașuri de cult, precum și întreținerea celor existente în sta re corespunzătoare pentru a putea
aduna pe credincioși la rugăciune în ele și apoi, opera de asis tență socială. Dacă însă
posibilitățile materiale permit , opera de caritate creștină tre buie facută cu toată responsabilitatea.

15
Când preotul se va impune prin natura sa socială, teologică și laică, prin trăirea
adevărului de credință, prin exemplul moral al vieții sale și a l familiei sale, atunci și
credibilitatea lui și a celor mărturisite de el vor fi în stare să creeze în jurul său mărturisitori și
apostoli, care îl vor susține în nobila misiune pe care o are d e dus pentru a forma oameni
purtători de Hristos.

16
BIBLIOGRAFIE

Barton, John and John Muddiman, The Oxford Bible Commentary , Oxford University Press,
2001.
Bruce, F. F. The Epistle to the Hebrews, Th e New London Commentary on the New
Testament, 1964.
Fericitul Ieronim, Comentariu la Cartea Profetului Iona, Biblioteca Patristică, Seria Părinți
Latini, trad. de Dan Batovici , Anastasia, București, 2004
Johnson, Luke Timothy, The First and Second Letters of Timothy . A New Translation with
Introduction and Commentary , The Anchor Bible, Doubleday, 2001.
Mounce, William D., Pastoral Epistles. World Biblical Commentary 46, Nelson Reference &
Electronic, 2000
Tofană. Prof. dr. Stelian, Studiul Noului Testament, Volumul III: Evangheliile dup ă Luca și
Ioan. Problema sinoptic ă, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2001.
Twomey, Jay, The Pastoral Epistles Through the Centuries , Blackwell Bible Commentary,
Wiley-Blackwell,2009.
VerzaN, Sabin, Epistola I c ătre Timotei a Sfântului Apostol Pavel. Introducere, traducere și
comentariu , teză de doctorat, în Studii Teologice , nr. 2, 1988 / nr. 5. 1988
Verzan, Sabin, Epistola Sfântului Apostol Pavel c ătre Tit , Introducere, raducere, comentariu
și teologie, Editura InstitutuluiBiblic și de Misiune al Biseri cii Ortdoxe Române, București,
1994.
Benga, Pr. Conf. Dr. Daniel, Misiunea bisericeasc ă – „liturghia ” de după Sfânta Liturghie ”,
în „Glasul Bisericii” , LXIV (2005), nr. 9-12
Beraudy, R., „Reflexion sur le pardon et la culpabilite. [ Â propos du Sacrament de
Penitence ]”, în: Nouvelle Revue Theologique, XCV1 (1974), nr. 1, p. 31
Best, E. “Spiritual Sacrifice: G eneral Priesthood in the New Te stament”, Interpretation 14,
1960.
Bianchi, U. and Vermaseren, M. J., La soteriologia dei culti or ientali nell'impero romano .
Leiden, 1982

17
Bianchi, Ugo, Initiation, Mystere, Gnose. Pour l` histoire de la mystique dans le p ăgânisme
Greco-oriental , în „ Studies în the History of Religions (Supllements to Nume n), vol. X, E. J.
Brill, Leiden, 1965
Blanchet, Alain, et al., L'enretien dans les sciences sociales , Paris, Dunod, 1985
Blawatski W. et Kochelenko, Gr., Le culte de Mithra sur la cô te septentrionale de la Mer
Noire , Leiden 1966
Bleeker , C. J., Some Introductory remarks on the Significance of Initiation, Initiations , în
„Studies în the History of Religions (Supplements to Numen)”, v ol. X, E.J. Brill, Leiden,
1965
Boncu, Psihologie și Societate , Iași, Ed. Erota, 2002
Boncu, Ș., Eul în cogni ția socială, psihologie social ă- aspecte contemporane , Ed Polirom,
Iași, 1996
Boncu, Șt., Auto-dezv ăluirea , în Șt. Boncu, Psihologie și Societate , Iași, Ed. Erota, 1999
Bourne, A. Brown, I. The Social Work Supervisor. Supervision in community, day care and
residential settings , Buckingham, Open University Press, 1995
Bouyer, L., Le Rite et l`Homme , Ed. du Cerg, Paris, 1962
Bouyer, Louis, Mysterion. Du mystere a la mystique , O.E.I.L. , Paris 1986
Braniște, Pr. prof. Ene, Liturgica special ă, Ed. IBMBOR, București, 1980
Brătan, pr. Ilie , Răspunderea duhovniceasc ă, în „Mitropolia Olteniei ”, 1-2/1957
Brinker, R., The Influence of Sanctuaries in Early Israel , 1946.
Briscoe, C.. D.N. Thomas (eds.) Community Work. Learning and supervision , London,
Routledge & Kegan Paul, 1977
Brown, A., Consultation: An aid to successful social work , London, Heinemann, 1984.
Bruce, F. F. The Teacher of Righteousness in the Qumran Texts, 1957; and The Epistle to the
Hebrews, The New London Commentary on the New Testament, 1964.
Brusco, Angelo La relazione pastorale d'aiuto. Camminare insieme, Edizioni Camilliane,
Torino, 1993
Bucevschi, diac. prof. Orest, Despre duhovnicie , în „Mitropolia Olteniei ”, 5-6/1957, p. 314.

18
Bulacu, Mihai, Omilia hrisostomic ă în Ortodoxia româneasc ă, în „Glasul Bisericii”, anul
XXXIV, 1975, nr.5-6
Bulai, A. (2000). Focus-grup , Ed. Paideia, București
Bunea, pr. Ioan, Pocăința – îndatorire de c ăpetenie a cre știnului , în „Mitropolia Olteniei ”,
11-12/1957.
Bunge, ierom. Gabriel, Evagrie Po nticul și cei doi Macarie, în Părintele duhovnicesc și
gnoza cre ștină după Evagrie Ponticul , traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu,
2000
Căciulă, Pr. Ol. N., Sfânta Euharistie ca jertf ă, Atena, 1932
Cândea, pr. prof. Spiridon, Mărturisirea p ăcatelor , în „Mitropolia Olteniei ”, 9-10/1954
Carmignac, J. “L'Utilité ou l'Inutilité des Sacrifices Sanglant s dans la Règle de la
Communauté de Qumrân”, RB 63, 1956.
Casel, Odon Dom, Le Mystere du Culte dans le Christianisme , Ed. Du Cerf, Paris, 1946
Catchpole, D. R. The Trial of Jesus: A Study in the Go spels and Jewish Historiography from
1770 to the Present Day, Studia Post-Biblica 18, 1971.
Cazelles H. and Schnackenburg, R. “Sacrifice”, Encyclopedia of Biblical Theology, I-III, ed.
Johannes B. Bauer, 1970 .
Charbel A., “Virtus Sanguinis non Expiatoria in Sacrificio Flamtm ”, Sacra Pagina 1, 1959.
Chialda, P. C. Diac. Prof. M., Melchisedec, preotul – rege din Salem, Caransebeș, 1946.
Chilea, pr. Sebastian, Doctor al sufletelor , în „ Mitropolia Olteniei ”, 6-7/1956
Christian, C., J. Kitto, The Theory and Practice of Supervision , London, YMCA National
College, 1987
Ciudin, Pr. Prof. N., Temeiurile biblice și patristice ale ierarhiei biserice ști, în „Studii
Teologice” (1950), nr. 3-6
Ciutacu, Doctorand Ioan, Protestan ții și creștinismul primar, în „Studii Teologice”, XIX
(1967), nr. 5-6
Clauss, Manfred, The Roman Cult of Mithras : The God and His Mysteries , New York,
Routledge, 2001

19
Clements, R. E. A Century of Old Testament Study, 1976.
Clements, R. E. God and Temple: The Idea of the Divine Presence in Ancient Israel , 1965.
Cody, A. A History of Old Testa ment Priesthood, Analecta Biblica 35, 1969.
Cojocaru, Prof. C., Sfânta Taina a Preo ției. Considera ții pastoral-misionare , în „Mitropolia
Moldovei și Sucevei”, anul LVIII, 1982, nr. 3-4
Gusdorf, Georges, L`experience hummaine du sacrifice , Paris, 1949
Gusdorf, Georges, Memoire et personne, vol. I: La memoire concrete (col. Bibliotheque
phihsophie contemporaine), Presses Universitair es de France, Paris, 1951
Hahn, F. The Titles of Jesus in Christology: Their History in Ea rly Christianity, 1969.
Haran, M. „Priests a nd Priesthood”, EJ, 13, 1970.
Haran, M., “The Complex of Ritual Acts Performed inside the Tab ernacle”, Scripta
Hierosolymitana VIII, Studies in the Bible, ed. Rabin, C. 1961.
Haran, M., “The Priestly Image of the Tabernacle”, Hebrew Union College Annual 36, 1965
Haran, M., “The Use of Incense in the Ancient Israelite Ritual” , Vetus Testamentumt 10,
1960.
Haran, M., “ Zebah hayyamirri ” Vetus Testamentumt 19, 1969.
Harl, Marguerite et alii , Septuaginta de la iudaismul elenistic la cre știnismul vechi, trad.
Mihai Valentin Vladimire scu, Ed. Herald, București, 2007
Hawkins, P., R. Shohet, Supervision in the Helping Professions. An individual, group and
organizational approach , Milton Keynes, Ope n University Press, 1989
Held, M. “Philological Notes on the Mari Covenant Rituals”, Bulletin of the American
Schools of Oriental Research 200, 1970.
Hengel, M. Judaism and Hellenism: Studies in their En counter in Palestine during the Early
Hellenistic Period, I-II, 1974.
Montefiore, H. W. The Epistle to the Hebrews, Black’s New Testament Commentaries 1964.
Moraldi, L. “Terminologia Cultuale Israelitica”, Rivista degli Studi Orientali 32, 1957.

20
Morozanu, Pr. Serafim F., Taina poc ăinței la Sfântul Ioan Gur ă de Aur , în Mitropolia
Olteniei , 6-7/1956
Morozanu, pr. Serafim, Taina poc ăinței la Sfântul Ioan Gur ă de Aur , în “Mitropolia
Olteniei”, 6-7/1956
Morris, L., The Apostolic Preaching of the Cross , 1955
Mowinckel, S. Religion und Kultus, 1953.
Muntean, A.. Câteva aspecte privind supervizarea. Ini țierea superviz ării în România , în
“Practici în Asistența Socială. România și Germania” (coord. A na Muntean, Juliane
Sagebiel), Polirom, Iași, 2007
Muntean, Ana, Cine poate fi supervizor? A șteptări și realități, în “Supervizarea. Aspecte
practice și tendințe actuale”, ( coord. Ana Muntean), Editura Po lirom, 2007
Munteanu, Ana, Supervizarea, aspecte practice și tendințe actuale , Polirom, Iași, 2007
Nee, Watchman, The Priesthood , Living Stream Ministry, Anaheim, California, 1993
Nicolae, Mitropolitul Banatului, Apostolat și episcopat, în „îndrumătorul pastoral”, Sibiu
1973
Niedermeyer, Albert, Compendium der Pastoralmedizin, Verlag Herder, Wien, 1953
Noth, M. “Office and Vocation in the Old Testament”, in The Laws in the Pentateuch and
Other Studies, 1966.
Oesterley, W. O. E. Sacrifices in Ancient Israel: Their Origin, Purposes and Development,
1927.
Verzan, Magistr. Sabin, Cârmuirea Bisericii în epoca apostolic ă, în „Studii Teologice”, VII
(1955), nr. 5-6
Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania și duhovnicia, Ed. Librăriei Teologice, București, 1939
Vintilescu, Pr. prof. Petre, „Sf ânta împărtășanie în spirituali tatea creștină. Deasa și rara
împărtășire”, în: Studii Teologice, V (1953), nr. 5-6
Vlachos, H. H., Psihoterapia Ortodox ă-Stiința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița
Niculescu, Ed. Învierea, Timișoara, 1998

21
Vos, G. “The Priesthood of Christ in the Epistle to the Hebrews ”, Princeton Theological
Review, 5, 1907.
W. Eichrodt, Theology of the Old Testament, I, 1961.
Waldebert, Frère, Orientations pastorales pour adultes handicapés mentaux résidant dans les
hôpitaux psychiatriques, apud Fernand Devestel, Projet de direction pastorale pour adultes
handicapés mentaux en institutions psychiatriques, în rev. „Lumen vitae”, anul XXXVI
(1981), nr. 3
Ware, Kallistos, The Spiritual Father in Orthodox Christianity , în Cross Currents
(vară/toamnă 1974), p.296 și The Inner Kingdom , St. Vladimir’s Press, New York, 2000
Welch, C., “The Priesthood”, and “Th e Priests and the Levites”, Post-Exilic Judaism, 1935
Wellhausen, J. Prolegomena to the History of Ancient Israel, 1957.
Wendel, A. Das Opfer in der israelitischen Religion, 1927.
Wenger, J. Lave, E. Situated Learning. Legitimate peripheral participation , Cambridge,
Cambridge University Press, 1991
Whybray, Norman R., The Good Life in the Old Testament, T&T CLARK, London, 2002
Will, Ernest, Le relief culturel Greco-romain , Paris, 1955
Wortman, C. B. și Wayment, D. (1996). Self-disclosure: An attributional perspective , în
Journal of Personality and Social Psychology , 33, 2
Wright R. B., Sacrifice in the Inter-testamental Literature, 1966.
Wright, Christopher J. H., The message of Ezekiel , The Bible Speaks Today , ed. Alec Motyer
(OT), et alii (Eds.), Inter-Var sity Press, England, first publi shed 2001
Wuttke, H. Melchisedek, der Priesterkönig v on Samern, BZeitschrift fiir die
neutestamentliche Wissens chaft und die Kunde 5, 1927.
Yadin, Y. “The Dead Sea Scrolls and the Epistle to the Hebrews” , Scripta Hierosolymitana
4, 1957.
Yerkes, R. K. Sacrifice in Greek and Roman Re ligion and in Early Judaism, 1952.
Yerkes, Royden Keith, Joachim Wach, Sacrifice in Greek and Roman Religions and Early
Judaism , Wipf and Stock Publishers, 2010

22
Yerkes, R. K., Sacrifice in Greek and Roman Religions and Early Judaism , 1952
Zăgreanu, Arhid. Dr. Ioan, Sf. taină a hirotoniei, în „Mitropolia Ardealului”, XIV (1917), nr.
9-10
Zlate, M, Fundamentele psihologiei , Ed. Universitară, București, 2006
Zvi, Ehud Ben, “Observations on the Marital Metaphor of YHWH an d Israel in its Ancient
Israelite Context: Images in Hosea 1,2”, în Journal for the Study of the Old Testament , vol.
28, nr. 3, 2004