ÎPS. PROF. UNIV. Dr. [622186]

1

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTER: EXEGEZĂ BIBLICĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE
TAINA PREOȚ IEI, SEMNUL IUBIRII LUI HRISTOS.
EVALUARE DOCTRINARĂ

Coordonator științific:
ÎPS. PROF. UNIV. Dr.
TEODOSIE PETRE SCU
Masterand: [anonimizat].ILIE OVIDIU MIHAIL

Constanța , 2017

2
Cuprins

Introducere ……………………………………………………………………………………4
Capitolul I ……………………………………………………………………………………7

1.1 Sânta Taină a Hirotoniei ………………………………………………………………….7

1.2 Hirotonia și Hirotesia …………………………………………………………………..16
1.3.Sfânta Taină a Preoției. Preoția obștească ……………………………………………..17

Capitolul II …………………………………………………………………………………33

2.1 Viața Sfântului Ioan Gură de Aur ………………………………………………………33
2.2 Preoția în teologia Sfântul Ioan Gură de Aur ………………………………………….34
2.3 Virtuțile preotului și ale monahului ……………………………………………………..36
2.4 Un exemplu din viața cotidiană a preoților ……………………………………………..40
2.5 Preoția în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur …………………………………………42
2.6 Preoția – semnul iubirii lui Hristos ……………………………………………………..44
2.7 Preotul – născător de viață în Biserică ………………………………………………….45
2.8 Preoția ca legătura oamenilor cu Dumnezeu ……………………………………………48
2.9 Preotul slujitor al Cuvântului ……………………………………………………………48
2.10 Preotul – luptăt or împotriva diavolului …………………………………………………49
2.11 Preotul – educator al credicioșilor spre nemurire ………………………………………50
Capitolul III …………………………………………………………………………54
3.1 Chipul preotului după Sfântul Vasile cel Mare …………………………………………54

Capitolul IV …………………………………………………………………………62

4.1 Vocația preoțească în Tratatul despre preoție al Sfântului Grigorie de Nazianz ……….62

3
4.2 Cauze ale fugii de preoție la Sf. Grigorie de Nazianz …………………………………..63
4.3 Calitățile preotului în viziunea Sfântului Grigore de Nazianz ………………………….64
Capitolul V………………………………………………………………………….67

5.1 Vocația sacerdotală și misiunea preoțească …………………………………………….67

5.2 Activitatea social -filantropică a Bisericii……………………………………………….70

Concluzii ……………………………………………………………………………………73
Bibliografie…………………………………………………………………………………82

4
Introducere
Una dintre cele mai importante Sfinte Taine ale Bisericii, prin care se dezvoltă și se
desăvârșesc lucrările lui Dumnezeu în lume, este Preoția (Taina Hirotoniei), taina tainelor și
știința științelor, după toți Sfinții Părinți.
Este cunoscut faptul că Sfin tele Taine transmit cre dincioșilor sub o formă văzută harul
nevăzut al Sfintei Treimi spre în sănătoșirea firii și de săvârșirea vie ții duhovnicești. Dacă toți
credincioșii pot beneficia de Tai na Botezului, a Mirului, a Eu haristiei, a Cununiei, a Po căinței
și a Maslului, există o Tai nă ca re se administrează nu mai anu mitor credincioși a leși din sânul
Bisericii pentru o misiune spe cială de călăuzire a c redincioșilor pe calea mântui rii.
Mântuitorul Iisus Hristos este întemeietorul Tainei Preo ției. El Însuși i -a ales pe Sfinții
Apostoli și i-a învățat, prin activitatea Sa în lume, cele ale Împărăției lui Dumnezeu,
învrednicindu -i de cinstea deo sebită de a propovădui Sfânta Evan ghelie și de a săvârși fapte
minunate: Precum M -a trimis pe Mi ne Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat
asupra lor și le -a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta pă catele, le vor fi iertate și cărora le
veți ține, vor fi ținute (Ioan XX, 21 -23). După Înălțarea la cer a Mân tuitorului Iisus Hris tos,
Sfinții Apostoli au săvârșit Sfân ta Taină a Preoției prin pu nerea mâinilor: hirotonindu -le
preoți în fiecare biserică, ru gându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care
crezuseră (Fapte XIV, 2). Ast fel, Preoția (Hirotonia) devine Tai nă a Bisericii – Trupul lui
Hristos, în care, pri n punerea mâi nilor și rugăciunea ar hiereului, Hristos Însuși este cel ca re
îmbracă cu puterea Duhului Sfânt pe episcop, preot sau diacon, pentru a propovădui cu
autoritate cuvântul lui Dum nezeu, pentru a sfinți (să vârșind Sfintele Taine) și a condu ce spre
Împărăția cerească pe cei încredințați spre păstorire. Ha rul Preoției își are izvorul di rect în
însăși Preoția sau Ar hieria nevăzută a lui Hristos, e xercitând în numele și cu pute rea lui
Hristos întreita slujire în Biseri că. Acest „filon” al ha rului preoției s -a transmis curat,
nealterat, cu aceeași putere până în zilele noastre și se va transmite neîntrerupt, până la
sfârșitul veacurilor, pentru cei a tașați de Tradiția și învă țătura Bisericii.
În istoria omenirii abundă do vezile în spațiul religios de pre zența unor magicieni,
sibile, pro fetese, slujitori păgâni ai di verșilor zei (Baal, Astarta etc.) ca re slujeau divinității,
indife rent de reprezentarea acesteia. Ca un fir roșu, în conștiința omenirii a existat permanent
nevoia de cineva care să facă le gătura între om și Dum nezeu, cel prin care divinitatea își
comunica dorințele. Această ca racteristică a tuturor po poarelor din toate timpurile ne a rată
necesitatea unei călăuze ca re să cunoască drumul către Dum nezeu, nevoia de un mij locitor.
Superioritatea preoției în creș tinism față de tentativele an cestrale ale celorlalte religii

5
de a -l aduce pe om înaintea lui Dum nezeu constă în valorile pe care le aduce cu sine
creștinismul. Aici, în creștinism, Dum nezeu este Singurul viu și Ade vărat! Este Persoană
(chiar și în Vechiul Testament Dum nezeu se face cunoscut în adie re de vânt, tunete, fulgere
etc., nu este cunoscut ca persoană). El nu a duce frică sau durere, es te Dumnezeul iubirii și al
iertării. El Se aduce pe Sine ca Jert fă (în Euharistie, pe Masa Sfân tului Altar) și în același timp
El Însuși învață, păs torește, comunică harul sau binecu vântarea Sa, în mod văzut, prin preoți i
Săi. Prin preoți se iartă pă catele oamenilor, care nu -i puțin lucru! Sfântul Ioan Gură de Aur
spune despre preot: Es te o nebunie să disprețuiești pe cel fără de care nu putem do bândi nici
mântuirea, nici bu nătățile făgăduite1. Mai mult, în vestir ea unui candidat la Tai na Preoției
(arhiereu, preot sau di acon) se face în Sfântul Altar, în genunchi, cu capul pe colțul Sfin tei
Mese, unde se află li pită iconița cu Sfântul Ioan E vanghelistul (în celelalte col țuri se află
Evangheliștii Ma tei, Marcu și Luca). De ce chiar aco lo? Dacă vă amintiți, Sfân tul Ioan este
numit în Evan ghelie u cenicul care -L iubea (pe Dom nul), cel care -și pleacă, la Cina cea de
Taină, capul pe piep tul Mân tuitorului, iar la mo mentul Răs tignirii a fost sin gurul dintre
Apostoli care n -a fugit! Iu birea față de Hristos nu l -a lăsat. Și -a asumat res ponsabilitatea pre –
zenței lângă Sfânta Cruce. Lui îi este în credințată Maica Dom nului: Fe meie, iată fiul tău!
Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! (Ioan XIX, 26 -27). Și-a asumat, de fapt, Crucea lui
Hristos, iubire și jertfă în ace lași timp. Iată ce -și asumă un vii tor preot: jertfelnicie și iubire
așa cum a avut Sfântul Ioan față de Domnul. Din această perspecti vă, preoția Lui nu
poate fi com parată cu nimic altceva.
Când vorbim de preoție ca misiune specială rânduită de Mântuitorul și de Sfinții
Apos toli, ne referim la preoția sacra mentală (episcop, preot și diacon) destinată prin excelență
slujirii Sfântu lui Altar. Deși atât de evidente treptele preoției, se vorbește și de o preoție
universală, a tuturor cre dincioșilor: Iar voi sunteți seminție a leasă, preoție împărătească, neam
sfânt, popor agonisit de Dum nezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v -a che mat din
întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru II, 9). În ca zul acesta, Sfântul Apostol Pe tru se
referă la toți cei care au primit Taina Botezului, iar mai apoi prin Mirungere și Eu haristie
devin pietre vii, casă duhovnicească, preoție sfântă (I Petru II, 5). Iată sensul preo ției
universale, în care toți cre dincioșii sunt chemați să ves tească și ei, alături de episcopi și preoți,
bunătățile lui Hristos. În să preoția universală forma tă din toți credincioși i care par ticipă la
viața Bisericii nu o ex clude pe cea sacramentală. Alt fel, cum am putea înțelege cuvintele

1 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Si rul, Despre Pre oție, traducere pr. Dumitru Fe cioru, Editura
Biserica Ortodoxă, 2004;

6
Sfântului Apostol Pa vel: Oare toți sunt apostoli? Oa re toți sunt prooroci?… (I Co rinteni XII,
29). Așadar, între cele do uă preoții există o distincție, dar în același timp și o îm preună-
lucrare spre zidirea tuturor. Gân diți-vă, nu poate exista Bi serica fără episcop. Fără el – spune
pr. Stăniloae -,, Hristos nu are un chip văzut prin care să sfințească preoți, săvârșitori ai
Tainelor, în folosul credincio șilor2. De asemenea, nici ep iscopul nu poate fi fără Bi serică,
unde ați văzut episcop fără cre dincioși, sau păstor fără tur mă?
După rânduiala oficierii Tai nei, Hirotonia se aseamănă cu Tai na Cununiei.
Înconjurarea mesei și cântarea: Sfinților mucenici… și Isaie, dănțuiește… exprimă bucuria
duhovnicească a celor care prin hirotonie se u nesc cu Biserica.
Generalizăm spunând că Tai na Preoției este acea Sfântă Taină prin care candidatul,
îndeplinind condițiile necesare, primește, prin punerea mâinilor episcopului și rostirea
rugăciunii, harul sfințitor al Duhului Sfânt, pentru a putea conti nua tripla activitate a
Mântui torului: de sfințire, învățare și con ducere a credincioșilor pe dru mul mântuirii3.
Aplicăm afirmând că un vii tor preot trebuie să îndepli nească anumite condiții pentru a
putea fi hirotonit: să fie licen țiat în teologie, să aibă calități mo rale demne de un viitor pre ot,
precum și acordul duhov nicului delegat de episcop, înaintea căruia se spovedește.

2 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică , vol. III, E.I.B.M.B.O.R., București 2003;
3 Pr. Prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credințe , Arad , 1992 .

7
Capitolul I
1.1.Sânta Taină a Hirotoniei
Hirotonia (Preoția) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor
și rugăciunea arhiereului, se împărtășește unor bărbați, ce s -au pregătit pentru aceasta, harul
dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârși Sfintele
Taine și slujbele bisericești, și de a conduce pe cei credincioși la mântuire.
Sfânt a Taină a Preoției se împărtășește așadar unor bărbați anume pregătiți pentru a o
primi cu vrednicie. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos i -a ales pe sfinții apostoli și i -a învățat,
prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărăției lui Dunmezeu. După aceea i -a
învrednicit de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie și de a săvârși fapte
minunate. Adresându -se lor, a așezat și Taina Preoției prin cuvintele : “Precum M -a trimis pe
Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le -a zis : Luați Duh
Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX,
21.23).
Sfinții apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârșit Sfânta Taină a Preoției
prin punerea mâinilor, a dică: “hirotonându -le preoți în fiecare biserică, rugându -se cu postiri,
i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Fapte XIV, 23), dar având grijă “să nu
pună prea degrabă mâ inile peste nimeni” (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că
Preoția este lucrarea Duhului Sfâ nt (Fapte XX, 28).
În trei direcții se exercită puterea și slujirea preoțească și anume:
a) Puterea învățătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul
Hristos a dat -o sfinț ilor apostoli și, prin ei, epis copilor și preoților, odată cu cea sfințitoare,
prin cuvintele : “Mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului
și al Sfântului Duh, învățându -i să păzească toate câte v -am poruncit vouă ” (Matei XXVIII,
19?20).
b) Puterea sfințitoare a fost dată și î n chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele
: “Ace asta, adică Sfânta Euharistie, să o faceț i spre pomenirea Mea” (Luca XXII, 19 ; 1 Co r.
XI, 25). Despre puterea sfințitoare a preoției vorbește și sfâ ntul a postol Pavel: “Așa să ne
socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos ș i ca iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu” (1 Cor. IV, 1).
c) Puterea de conducere duhovnicească le -a fost dată prin cuvintele : “Cel ce va
asculta pe voi, pe Mine Mă ascultă, ș i cel ce se le apadă de voi se leapadă de Mine ; iar cel ce
se leapadă de Mine se leapadă de Cel ce M -a trimis pe Mine” (Luca X, 16).

8
Sfinții apostoli au împărtășit harul Preoției prin pune rea mâinilor ierarhiei bisericești,
(adică episcopilor, preoților ș i diaconilor), având credința luminată de Duhul Sfânt ca harul
hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu -și are izvorul în cel ce pune mâinile, ci î n Dumnezeu,
cum ne arată și sfântul Ioa n Gură de Aur : “Se pune mana peste om, dar toate le face
Dumnezeu ș i mâna Lui se ating e de capul celui ce se hirotonește, dacă hirotonia se face cum
se cuvi ne” (sfantul Ioan Gura de Aur). Așadar, Preoția este de la Dumnezeu, cum îi scrie și
sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei: “Nu fi nepăsător față de harul care e ste întru
tine, care ț i s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoțimii” (1 Tim. IV, 14). “Te îndemn
să ții aprins h arul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâ inilor mele ” (2 Tim. I, 6).
Taina Sfintei Preoții o poate săvârș i numai episcop ul și de partea ei vazută ține
rugăciunea rostită de el: “Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindeca și pe cele
cu lipsa le împlinește, hirotonește pe (N) întru diacon (pe di acon întru preot, pe preot întru
episcop…”) și punerea mâ inilor episcopului slujito r pe capul celui ce se hirotoneș te.
Taina Hirotoniei are trei trepte, toate adeverite de Sfânta Scriptură și de Sfânta Tradiție
și bine cunoscute încă din timpul sfinților apostoli, și anume : diaconia, preoția ș i arhieria.
În Faptele sfin ților apostoli se arată cum a luat ființă treapta diaconească, pe urma
alegerii și hirotoniei celor șapte diaconi î n Biserica din Ierusalim. “Pe aceștia i -au pus înain tea
apostolilor, și rugându -se și-au pus mâ inile peste ei” (Fapte VI, 6).
Sfinț ii apos toli au hirotonit preoți în mai multe cetăț i (Fapte XIV, 23) ; de asemenea,
sfântul apostol Pavel a așezat ș i episcopi, pe care, prin viu grai și prin scrisori, îi sfătuiește să
îndrepteze cele ce mai lipsesc și să așeze preoți prin cetăț i (Tit I,5).
Și sfinții părinți dau mărturie neântreruptă și netăgăduită despre ce le trei trepte ale
Sfintei Preoț ii, unul din ei scriind: “Supuneți -vă toț i episc opului precum Iisus Hristos Tatălui,
și preoților ca apostolilor, cinstiț i pe di aconi ca pe legea lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni
să nu facă ceva din cele ce aparțin Bisericii” (sfâ ntul Ignatie Teoforul, Epistola că tre
samarineni, VIII, 1, 2).
Spre Sfânta Pr eoție poate păși numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după
cercetarea lui de că tre duhovnic prin Taina Sfi ntei Spovedanii. Dar harul odată împărtăș it prin
hirotonire nu se pierde niciodată . Cel hirotonit poate fi doar oprit, pentru pricini de ab ateri de
la buna purtare preoteasca, de la săvârș irea celor sfinte.
Potrivit treptei în care se află , primito rii Tainei Preoției au puterea să săvârșească cele
sfinte legate strâns de treapta preoț iei lor. Astfel, episcopul are puterea să săvârșească toate
Sfintele Taine și toate slujbele bisericești, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot și,
împreună cu î ncă doi arhierei, întru anhiereu și de a sfinți într -un sobor de arhierei, Sfântul

9
Mir. Treapta arhierească , venind de -a dreptul de la apostol i, prin succ esiune apostolica sau
episcopală, deți ne plinătatea celor trei puteri : de a învăța, de a săvârș i cele sfinte ș i de a
conduce Biserica.
Preotul primeș te de la arhiereu, prin hirot onie, cele trei puteri: învățătorească,
sfințitoare și de condu cere, însă fără dreptul de a hirotoni și de a sfinți Sfântul Mir ș i
Antimisul.
Diaconul este ajută tor al preot ului și al episcopului, în întreita lor activitate, spre
mântuirea credincioșilor, neputând săvârși nici o Taină ș i nici o Ierurgie. Pe baza Revelației
dumnezeiești, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Sfânta Biserică ne învață că
Taina hiroto niei a fost instituită de Mântuitorul Hristos și că sfinții apostoli au împărtăș it harul
Hirotonie i numai episcopului, preotului ș i diac onului. Acestea sunt cele trei t repte ierarhice
avandu -si baza în voința Mâ ntuitorului.
“Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Și pe foarte bună
dreptate, căci slujba aceasta n -a rânduit -o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere
creată de Dumnezeu, ci însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoț ii, încă pe când
sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii î n ceruri. Pentru
aceasta preotul trebuie să fie atât de curat ca și cum ar s ta chiar în cer printre cetele îngere ști.
Preoții sunt aceia cărora li s -a încredințat zămis lirea noastră cea duhovnicească ; ei sunt
aceia cărora li s -a dat să ne nască prin Botez. Prin preoți ne îmbrăcăm î n Hri stos (Gal. III, 27) ;
prin preoți suntem îngr opați împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. V I, 4 ; Col. II, 12) ; prin
preoț i ajunge m mă dularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin urmare este drept ca
preoț ii să fie pentru noi… mai cinstiți și mai iubiți chiar decât părinții. Părinții ne -au născut
din sânge și din voința trupului (Ioan I, 13); preoții însă ne sunt pricin uitorii naș terii noastre
din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri din nou, ai libertății celei adevarate și a înfierii după
har” (Sfâ ntul I oan Gură de Aur, Despre Preoț ie).
„Preotul este socotit, apreciat și simțit ca părintele sufletesc al tuturor enoriașilor. El
nu este un străin, necunoscut de obștea sa, un vrășmaș sau un potrivnic al lor , ci un om
apropiat tuturor”4. Pentru fiecare are o vorbă bună, pentru fiecare găsind un loc în ruga lui.
Pasajul rapid de la apelativele părintele cel nou sau părintele cel tânăr, la cel de părintele
nostru are și în acest caz relevanța maximă. „Raportul viu dintre Dumnezeu și preot se
realizează prin rugăciune. Rugăciunea e calea sigură p rin care preotul primește întreg darul și
sprijinul de la Dumnezeu, fără de care el nu poate fi preot. Ea e aripa credinței, oglinda iubirii,

4 Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.,
București, 2004, p. 284 .

10
pecetea virtuții, zăvorul păcatului, sămânța nădejdii și chezășia preoției vrednice. Fără
cucernicia ce i -o dă rug ăciunea, preotul nu poate fi preot cu adevărat”5.
Descoperim aici cum acest simbol al mărturisirii de credință este și un element de
identitate al preotului. Noblețea dată de aceasta practică îl va însoți, îi va lumina viața și -i va
limpezi gândurile. „Preotul e slujitor prin excelență. Preotul trebuie să dea prioritate grijii față
de ceilalți. Faptul că el trebuie să se roage pentru toți, arată că el trebuie să pună în rugăciunea
pentru fiecare, simțirea pe care o pune fiecare în rugăciunea pentru sine . El trebuie să vibreze
pentru durerile, pentru problemele, gr ijile tuturor credincioșilor. Preotul nu are preferințe
pentru unii. Pe toți t rebuie să -i iubească la fel”6. Aici poate fi un moment unde se alege grâul
de neghină și uleiul de apă. De ce dimens iune trebuie să fie vocația de slujitor, câtă dragoste
de semeni poate acumula și cât de mult lasă de la sine pentru a fi omul potrivit să mijlocească
între orice om și Dumnezeu?
„Vai de preotul care nu se roagă, care nu a luptat să -și câștige deprinderea rugăciunii,
care nu vede în slujba dumnezeiască decât o povară, care a sti ns în sine duhul rugăciunii” .
Această atenționare dă fiori atât prin conținut ci și prin asocierea cu o altă afirmație
zguduitoare pe care marele teolog o atașează aici. Nu -i aparțin e, dar și -o asumă, pecetea pusă
pe ea trezind rapid și înfricoșător la realitate: „Preotul este cel mai nenorocit dintre oameni,
dacă nu e cel mai fericit dintre creștini”7. O alternativă ce ne pune pe gânduri, radicalizând
stările de fapt ale celui chemat și investit ca lucrător în via Domnului. Preotul nu se poate
ascunde, nu se poate eschiva. În joc e chiar esența misiunii sale. Chiar dacă „o greșeală a unui
slujitor, o vorbă neîngăduită, un act necugetat suficient nu știrbește Biserica de sfințenie și de
curăție” , cel chemat nu se va ascunde sub acoperemântul acestui adevăr, mascând astfel rostul
său. Plecând de la alternativa de mai sus și înclinând balanța spre talerul nenorocirii, slujitorul
Domnului „se privează în primul rând pe si ne de ajutoarele de care are nevoie, de darurile
dumnezeiești care l -ar ajuta să înainteze pe calea creștină a desăvârșirii, de bucuriile înalte,
nesfârșit de variate ale întâlnirii cu Dumnezeu în rugăciune. El minte apoi pe Dumnezeu
necontenit, adresându -i cu gura niște laude de care nu e convins” . Impostor este cel descris
aici. Părintele Stăniloae nu se ferește să aducă în pagină, spre meditație, și astfel de cazuri. Își
exprimă gustul amar generat de un asemenea slujitor, care, fără a fi preocupat de al ții,
dovedește că se neglijează pe sine chiar, batjocorind relația cu Dumnezeu. Nu numai viața

5 Dr. Corneliu Sârbu, „Educația de sine a preotului”, R. T., Anul XXXVII, nr. 1 -2…, pp. 408 -409.
6 Pr. prof. D. Stăniloae, „Menirea preotului printre credincioși”, Îndrumătorul pastoral, Alba Iulia, 1978, p. 66.
7 Augustin Largent, Les devoirs du prêtre la Pr. Prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 308 .

11
pastorală va fi întinată, ci și propria viață. Trimiterea la piatra de moară legată de gât se
potrivește și aici!
„Se cuvine ca preotul să fie credincios, având mereu gândul la Dumnezeu și în
răspunderea lui în fața lui Dumnezeu pentru credincioși…Să nu fie lacom și distant de
oameni, ci atent cu ei și comunicativ, dar și serio s în ceea ce vorbește cu ei”8. Între imaginea
preoției prezentată la venirea sa în comun itate și imaginea ulterioară a păstorului sufletesc, să
nu fie nicio diferență. El este și rămâne păstorul lor, purtătorul de grijă al tuturor celor
încredințați, omul lui Dumnezeu. În contextul acesta, dacă-și neglijează menirea, va
contra -produce prin orice întreprinde. „Preotul care nu se roagă cu simțire, nu -și îndeplinește
datoria față de credincioșii, pe care trebuie să -i păzească, să -i ajute cu rugăciunile sale,
înmulțind în viața lor darul dumnezeiesc” . A se ruga cu simțire, ia tă o stare reclamată de orice
credincios. Încă o dată preotul poate arăta că este potrivit pentru locul acela și compatibil cu
așteptările celor încredințați lui. Cuprinzându -i pe toți în rugăciunea sa , prin credință, pune
din nou în ecuație spiritul comunitar și oferindu -se, poate aduce rezultatul dorit. Fiind autentic
în actul rugăciunii, ajută pe cel debusolat să se redreseze, să se regăsească, să reziste. „Dacă
rugăciunea este manifestarea cea mai p uternică a credinței, iar fără credință nu se poate pune
cineva în legătură cu Dumnezeu, credincioșii trebuie să se asocieze cu rugăciunea credinței
lor la rugăciunea credinței preotului, ca prin rugăciunea preotului și prin actele lui, să lucreze
Dum nezeu asupra credincioșilor” .
Comparația cu un personaj biblic de notorietate sporește însemnătatea misiunii
preotului, oferindu -i, din experiența biblică, o nouă perspectivă, ca rugător, ca păstor de
suflete. Purtător de grijă, prin definiție, desc operă în rug ăciune, un mijloc accesibil și eficient.
„Sufletele încredințate lui luptă în calea vieții cu tot felul de greutăți și de ispite; preotul este
un Moise care se roagă pe munte. Dacă își ține brațele sufletului ridicate spre cer în rugăciune,
credincioșii l ui înving în lupta lor grea. Dacă le lasă să cadă, dintr -o moleșeală, pe care n -o
explică excesul muncii, căci el e destinat mai ales muncii spirituale a rugăciunii și a
învățăturii, își trădează credincioșii în luptă și aceștia vor fi înfrânți” . Momentele de invocare
din cadrul cultului ortodox, ne conduc ușor la realitatea pe car e proorocul amintit a
înnobilat -o, aducând atâta bucurie, salvare, chiar, poporului ales și greu încercat în pustiu.
„Prin rugăciune îi vin omului puteri nenumărate și nesfârșite. Când cineva face efortul
de a se ruga, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, întărindu -i acest efort și atrăgându -l în
adâncimile vieții și puterii sale, din care capătă noi puteri” . Sfântul Vasile cel Mare, cu

8 Pr. prof. D. Stăniloae, nota 753 la „S fânta Scriptură”, în Lumina din inimi, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 439.

12
frământarea caracteristică, și -a pus o întrebare privitoare la standardul de concentrare la vreme
de rugăciune, căutând un criteriu sigur în vederea unei reușite sigure: „Cum obține cineva
concentrarea în rugăciune? Fiind convins că Dumnezeu este în fața ochilor lui. Dacă cineva
văzând pe un demnitar sau pe un întâistătător și discutând cu el are privirea neîmprăștiată, cu
atât mai mult se cuvine, ca acela care se roagă lui Dumnezeu să aibă mintea concentrată la
Cel care cerc etează inimile și rărunchii”9.
Energia consumată la rugăciune nu est e o energie pierdută. Aici, mai mult ca în alte
momente sau perioade, se poate demonstra că dăruind vei dobândi. Sfatul următor este
convingător în integralitatea lui: „Rugați -vă cu toată nădejdea; de ce vă pierdeți atât de des și
atât de mult încrederea? Nu se poate fără cruce, fără jertfă. Dar nu -i nimic mai frumos, mai
măreț, mai lăudat și mai încununat ca un biruitor. Și să nu uitați că în Do mnul Hristos se poate
orice”10. Adevărat și sublim! Suntem tributari uitării, în multe feluri și de multe ori. Să nu
uităm însă convingerile salvatoare, șansele uimitoare pe care ni le dăruiește Hristos. S -a jertfit
pe Sine pentru noi și ni se oferă mereu, ca noi viață să avem în numele Lui (In. 20,31).
„Prin puterea lui Hristos, omul ajunge în stare de pocăință, de s merenie, de trezvie,
umilință și luare aminte la sine, dobândește puterea de a ruga în chip haric lui Dumnezeu
pentru a învăța faptele bune. Tocmai în acest moment Domnul îi încredințează darul Sfântului
Duh, care treptat îl face curat, neprihănit, drept, neînfricat în ispite, înțelept în învățăturile
dumnezeiești și în modul de viață, compătimitor, milosti v, iubitor de oameni și bun”11.
Într-un comentariu filocalic distinsul profesor de teologie găsește o nouă calitate a
rugăciunii, un alt rost al ei, de o amplitudine maximă, ce privește întreținerea vieții:
„Rugăciunea hrănește sufletul pentru că aduce puterea lui Dumnezeu în el, pentru că prin
dialogul cu Dumnezeu i se comunică sufletului puterea și viața Lui. Dacă ar fi o simplă
lucrare a omului, ea n -ar putea hrăni sufletul cu ceva ce nu e în el însuși. Căci dacă ființa lui e
rea, de unde să scoată din ea o putere prin care să biruiască această slăbiciune?”12
O comunitate poate fi păstrată prin diverse mijloace, unele chiar constrângă toare,
urmărindu -se doar eliminarea oricăror elemente care pot duce la dezintegrare, la ruinare.
Comunitate creștină însă are ca temelie, dar și liant, elementul numit comuniune, unde
rugăciunea ocupă un loc central. Practica rugăciunii ne -a fost recomanda tă de Fiul lui

9 Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile morale, P.S.B., vol. 18, trad., introd., indici și note de Iorgu D. Ivan, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă al B.O.R., București, 198 9, p. 402 .
10 Arhim. Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Constanța 2000, p. 63.
11 Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, trad. de arhim. Paulin Lecca, Ed. Anastasia, București, 1996, pp. 29 -30.
12 Tâlcuire Pr. Stăniloae la Calist și Ignatie Xanthopol, „Metoda sau cele 100 capete”, cap. 29 în Lumina din inimi…, p. 449.

13
Dumnezeu Întrupat, de Sfinții Apostoli și sfinții Părinți ai Bisericii noastre, tocmai pentru
accesibilitatea ei, și marele câștig, cu care se încununează.
Preotul, în calitate de continuator al lucrării celebrilor săi înaintași, va fi și învățător,
dar și practicant al rugăciunii, și prin intermediul acesteia justificându -și prezența și menirea.
„Rugăciunile lui sunt foarte împletite cu ale poporului, deși fiecare are o altă poziție în ele. De
aceea, atât rugăciunea, cât și rugăciunea credincioșilor e necesară. E un fel de dialog continuu
între preot și credincioși, pentru a chema, împreună, prin rugăciunil e lor îmbinate, pe
Dumnezeu” . Majoritatea acestor alcătuiri de cinstire au verbele la plural, încă o dovadă a
faptului că cel ce le înalță împletește șansa sa cu nevoința celor încredințați.
Astfel rugăciunea are atât consistență, cât și arie de acoperire maximă. Pleacă așadar
de la unul pentru toți, către Unul care are dragoste față de toți, luminându -l pe primul ca
acesta să -i încăl zească apoi pe cei dați în grijă. Iată o mostră de rugăciune care susține cele de
mai sus și care se înscrie în spațiul recomandat de părintele Stăniloae: „Duhule Sfinte,
Împărate veșnic și Dătătorule al vieții nestricăcioase, privește în nesfârșita Ta mil ă asupra
neputințelor firii noastre. Luminează -ne și sfințește -ne. Fă ca lumina cunoștinței Tale să
strălucească în inimile noastre întunecate. Și în vasele de lut ale firii noastre arată puterea ta
nebiruită!”13
Preotul este omul iubitor și înțelegător, pr in excelență. Nu va prege ta să facă uz de
aceste competențe în orice împrejurare, scopul fiind câștigarea fiecărui suflet pentru Hristos,
prin Biserica lui Hristos, pentru o viață în Hristos. De iubire și înțelegere a dat dovadă și
părintele Stăniloae, în recomandările de suflet pe care ni le face nouă, celor ce slujim lui
Dumnezeu și oamenilor: Prima, care vizează virtutea teologică, are următorul conținut: „Am
înțeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți. Și că, fără aceas tă comuniune,
lumea nu e decât amărăciune , ruină, distrugere, masacre. Dacă ar voi numai să trăiască în
această iubire, lume a ar cunoaște viața veșnică” ; a doua trimitere are în vedere atitudinea
creștinească a înțelegerii unor realități, care, fără a le denigra, să le folos im în folosul
comuniunii: „Să avem milă, ca preoți, de credincioșii noștri, care n -au vremea noastră la
dispoziție, pentru rugăciune, nu stau să se roage ca noi, pentru că n -au putut cheltui ani pentru
pregă tire specială în acest sens” .
Actul fila ntropic înnobilează orice fișă a postului din orice domeniu. Este dovada
limpede a înțelegerii existenței umane, nu doar pe plan vertical, ci și prin intermediul
„nișelor” ei, unele atât de dureroase. Cel care dă, să aibă conștiința că împlinește un cuvânt

13 Ahimandritul Sofronie, Rugăciunea, experiența vieții veșnice, trad. și prezentare de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu,
2007 , p. 84.

14
mântuitor care transmite că trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele
Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua (F.A. 20, 35), nesărăcind prin
actul daniei, ci dimpotrivă, împărtășind ceea ce Dumnezeu a bi necuvântat să aibă, făcându -se,
prin gestul său, părtaș la fericire. „Milostiv este acela care miluiește pe aproapele din cele ce
le-a primit de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncare, fie tărie, fie cuvânt de folos, fie rugăciune,
fie putere de a mângâia pe c el ce are lipsă de ea, socotindu -se că e datornic”14.
Sfântul Simeon Noul Teolog ne îndrumă, cu multă claritate, spre obiectivele care aduc,
realmente, roadele dorite, plăcute și lui Dumnezeu și de folos semenilor, în fapt un corolar al
rugăciunii: „Noi t rebuie să ne rugăm nu numai pentru mântuirea și bunăstarea noastră, ci și
pentru toți membrii Bisericii lui Hristos: pentru cei pierduți, robiți, rătăciți, răniți, căzuți
ridicați, pentru cei ce călător esc, pentru cei desăvârșiți” . O constatare a Sfântului Ioan Gură de
Aur surprinde esențialul, prin împlinire aducând un mare câștig, iar în absență, lăsându -ne
fără replică: „Dacă lipsesc faptele, numele de creș tin nu folosește la nimic”15. În topul faptelor
bune, cele de milostenie sunt prioritare. Credința l ucrătoare prin iubire este prezentată în
adevărata ei lumină, doar în contextul faptelor vrednice, prin care învățăm și sprijinim mediul
atât de des așteptat, și atât de generos recompensat (nu de către oameni), al milostivirii.
„Aveți milă de cei ce plâng și vă rugați ca suferințele lor să fie alinate. Aveți milă de
cei ce păcătuiesc și vă rugați ca să li se lumineze ochii sufletului și să și se întărească voința
spre bine. Rugați -vă pentru pacea lor și pentru pacea lumii. Rugați -vă pentru cei ce nu se
roagă. Și câți su nt azi acei ce nu se roagă!”. Așezând pe paliere nobile atât mila cât și
rugăciunea, descoperind compatibilitatea lor și imensa lor utilitate, realizăm rostul
amândurora. „Nu înseamnă că ai făcut milostenie, dacă ea n -a servit unui echilibru real. Nu
interesează faptul în sine că te -ai lipsit de ceva, ci important e ste să te fi lipsit cu sens” . În
cazul rugăciunii logica este aceeași. Fără sens rugăciunea parvine, și nu convine, învinge
diverse stări, dar nu convinge. „Când devine formală, e c onsiderată mai degrabă osteneală,
decât rugăciune. De aici, probabil, a ieșit cuvântul: E atâta rugăciune aici, c ă nu mai ai timp să
te rogi” .
Privită în integralitatea ei, scrutând și valorificând întregul univers pe care -l
stăpânește, putem descoperi sim țit și sigur că „ea aduce nu numai mângâierea, ci și bucuria. În
rugăciune se trăiește preludiul vieții eterne, ea aduce primele parfumuri ale patriei în care
nădăjduim să ajungem. Cum ne vom împărtăși de ea, dacă nu ne deprind em cu acest preludiu
al ei?”. Părăsind panta retorică a chestiunii, părintele Stăniloae găsește o argumentație ce vine

14 Semințe duhovnicești. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Ed. Lumea credinței, București, 2009, p. 86.
15 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia despre pocăință” la Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 93.

15
în sprijinul ideii că omul responsabil pentru latura spirituală a existenței sale, nu s -a rupt de
„prefața” eternității, mai mult, o consideră „colac de salvare”, în situații dr amatice. „Omul
simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune
se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găsește în rugăciune mijlocul de a fi în
comuniune cu Du mnezeu. Cel ce se roa gă ia cunoștință de rădăcinile sale în realitatea
personală, infinită a lui Dumnezeu și nu se lasă pradă valurilor superficiale ale v ieții”16.
Subiectului acțiunii pastorale îi șa de bine în mediul cald și sigur al rugăciunii izvorâtă din
credință, cadru c u reglementări precise, cu arie largă de răspândire și unde nu există
solitudine. Bucuria cea mai mare este rezultatul rugăciunii, și anume lucrarea lui Dumnezeu
pentru om, pentru folosul și înălțarea lui. „Dacă rugăciunea este manifestarea cea mai
puterni că a credinței, iar fără credință nu se poate pune cineva în legătură cu Dumnezeu,
credinciosul trebuie să se asocieze cu rugăciunea credinței lui la rugăciunea credinței
preotului, ca prin rugăciunea preotului și prin actele lui să lucreze Dum nezeu asupra
credincioșilor” .
Neobosit slujitor la altarul teologiei, părintele Dumitru Stăniloae ne -a lăsat, așadar, și
facilitatea oferită de rugăciune, spre a înțeleg e și a trăi viața după reguli serioase și sigure. Și
cum nu putem trăi singuri, nu putem să ne auto -păstorim doar, s -a decis să ne pună la
îndemână acest mijloc eficient prin care, ca preoți, ca oameni pentru alții, să facem accesibilă
calea spre Dumnezeu, celor pe care tot Dumnezeu ni i -a încredințat și pentru care vom da
socoteală. Părintele profesor nu ne -a lăsat doar sub acest spectru al fricii generate de neputințe
umane, ci ne -a făcut părtași la a cunoaște cum ne învață și ne ghidează Hristos, ce vrea
Hristos de la noi și cu câtă dragoste ne urmărește.
Preotul, ca lucrător în via Domnului, investit de Biserică să -L urmeze pe Hristos, spre
salvarea semenilor, are în rugăciune un real „manual mântuitor”, un ghid întotdeauna
accesibil și de mare utilitate pentru sine, și, prin sine, pentru alții.
Mântuitorul ne -a dat cuvântul Tatălui, prin împărtășire, ca să fim sfințiți întru adevăr,
rugându -se nu numai pentru cei ce puteau asculta cuvintele Sale (Apostoli și ucenici
contemporani), ci și pentru cei care îi vor asculta pe aceștia și pe urmașii lor întru ale preoției.
Scopul era cât se poate de limpede: Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu
întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una…Și slava pe care Tu Mi -ai dat -o le-am dat -o lor ca
să fie una (In 16, 21 -22).

16 Rugăciunea lui Iisus ș i experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 33.

16
1.2.Hirotonia și Hirotesia

În limbajul teologic, general și în cel liturgic în special sunt folosiți doi termeni care
adesea se confundă de către cei care nu le cunosc semnificația. Este vorba de hirotonie și
hirotesie . Deși etimologic ei sunt apropiați sau înrudiți, totuși ei se deosebesc fundamental.
A hirotoni înseamnă a întinde mâna, iar hirotonia este slujba prin care se dă sau se
transmite Taina sau slujirea preoției. Hirotonia se oficiază prin întinderea sau pune rea
mâinilor episcopului pe capul candidatului la preoție, invocând și transmițând puterea
Duhului Sfânt asupra lui. La început, întinderea mâinilor mai însemna și „votare” sau
,,alegere”, căci candidații pentru preoție se alegeau prin votare sau ridicare de mâini, alegere
care era confirmată de episcop tot prin întinderea sau punerea mâinilor, adică prin actul
sfințirii. Termenul de hirotonie indică deci slujba Tainei consacrării clericilor, cunoscută și
sub denumirea de hirotonire sau hirotonisire. Prin h irotonie se face consacrarea candidaților
pentru treptele clerului superior și anume sfințirea în treptele de diacon, preot și arhiereu sau
episcop.
Cât privește cel de -al doilea termen, de hirotesie, el înseamnă punerea mâinilor, adică
tot o slujbă, de ob icei mai scurtă decât hirotonia, constând mai ales dintr -o rugăciune prin care
se acordă una din treptele clerului inferior: cea de cântăreț sau citeț și de ipodiacon, adică o
treaptă inferioară celei de diacon și care nu reprezintă în biserică o funcție s acramentală. În
trecut, și cântăreții ca și ipodiaconii purtau o rasă preotească și primeau o consacrare în cult.
Astăzi, această consacrare o primește numai ipodiaconul, cântărețul aparținând stării
laicatului. În bisericile de limbă greacă, ei primesc în că această consacrare.
Tot prin hirotesie se primește și unul din rangurile onorifice care se dau slujitorilor
pentru merite deosebite pe tărâm pastoral (sachelar, iconom și iconomstavrofor – pentru
preoții de parohii, și sincel, protosincel, arhimandrit – pentru preoții călugări), ca și una din
funcțiile bisericești administrative (protoiereu, consilier, stareț sau egumen). De asemenea,
prin hirotesie se încredințează și calitatea de duhovnic care nu este un har special, ci
îndreptățirea de a administra Ta ina Spovedaniei.
Așadar, între hirotonie și hirotesie este o mare deosebire: prima este o Taină (una din
cele șapte), iar a doua este o binecuvântare. Prin Taina hirotoniei se transmite un har deosebit,
prin hirotesie – o împuternicire administrativă.
Atât hirotonia, cât și hirotesiile se săvârșesc numai de către episcop, prima în altar,
celelalte în afara altarului și numai în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, la momentele îndătinate.

17
Atât hirotesiile premergătoare diaconiei cât și hirotoniile se săvârșe sc numai de
Episcop (Arhiereu). Atât hirotoniile cât și hirotesiile, după canoane, se săvârșesc numai în
biserică. Anume, hirotoniile înlăuntru altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hir otesiile se fac în
fața altarului, pe locul dinaintea Ușilor Împărătești.
Când se săvârșesc hirotoniile și hirotesiile? Hirotonia preotului și a arhiereului se
săvârșește numai la Liturghia deplină, adică la Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile;
hirotonia diaconului se poate face și la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Nu se pot
hirotoni mai multe persoane pentru aceeași treaptă la o Liturghie; hirotesii se pot face mai
multe la una și aceeași Liturghie (mai mulți citeți sau ipodiaconi). Hirot onia diaconului se
face după sfințirea Darurilor, și anume după ce arhiereul zice ecfonisul: «Și să fie milele
Marelui Dumnezeu…». Hirotonia preotului se face înainte, de sfințirea Darurilor (după
Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte și anume du pă cântarea «Sfinte Dumnezeule».
E rugăciunea de hirotonie «Dumnezeiescul har…», rostită de Episcopul hirotonisitor,
prin care el cheamă harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului îngenuncheat în
fața Sfintei Mese, în timp ce clericii împreună -liturghisitori cântă încet și dulce: «Doamne
miluiește», de mai multe ori. După aceasta, arhiereul în fața ușilor împărătești dă celui
hirotonit veșmintele treptei pentru care a primit hirotonia, arătându -le pe rând poporului și
zicând «Vr ednic este!», la c are corul și credincioșii răspund de trei ori: «Vrednic este!»

1.3.Sfânta Taină a Preoției. Preoția obștească
Preoția, ca sfântă slujire, este aleasă și înaltă atât prin temeiul său dumnezeiesc, cât și
prin lucrarea ei apostolească. Preoția este slujirea aleasă și înaltă din pricina temeiului ei
dumnezeiesc, fiindcă acest temei este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care a devenit Mare
Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu ”după rânduiala lui Melchisedec” (Ev. 8, 12) și
Care a stat în ceruri de -a dreapta Tronului slavei ca liturghisitor al celor sfinte și al cortului
adevăratei mărturii, pe care le -a întemeiat Dumnezeu și nu omul17.
Preoția este o rânduială tainică, dar simțitoare, având putere duhovnicească, arătâ ndu-l
pe preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog și liturghisitor al dumnezeieștilor ierurgii, prin
preoție un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin și voința proprie, săvârșind
pentru oameni, cele către Dumnezeu.

17 Sf. Nectarie de Eghina, "Despre preoție", editura Sophia, București, 2008, p. 9.

18

Referitor la temeiurile pr eoției în Biserică, această taină își are începutul de la
pogorârea Duhului Sfânt peste ucenicii și apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, aceștia
neavând vrednicia slujirii preoțești sacramentale până la acel moment când Duhul Sfânt îi
„prohirisește” sau desăvârșește ca preoți în sensul de sacerdoți. Era așadar necesară
pogorârea, ca să fie unși prin Duhul Sfânt (F.A 2, 2 -6).
Deși prin Cina cea de Taină s -a instituit Taina Sf. Euharistii, nici textul biblic, nici
părinții apostolici sau Sfinții Părinți nu mărturisesc că „frângerea pâinii” s -ar fi săvârșit de
ucenici și apostoli, până după evenimentul pogorârii Duhului Sfânt, ceea ce ne îndreptățește
să mărturisim că numai prin darul preoției, împărtășit în chip minunat de milostivirea divină la
Cincizecime, preoția primește odată cu definirea ei caracterul de i conomie a Tainelor lui
Hristos.
Ierarhia bisericească a primit în timp valențele cunoscute astăzi, odată cu
propovăduirea creștinismului la toate neamurile, unde apostolii au lăsat urmași și slujitori ai
tainei tainelor ce aveau să fie gustate și simțite în tot pământul. Pentru săvârșirea lucrării de
sfințire, de propovăduire și de păstorire a credincioșilor, după porunca Mântuitorului Iisus
Hristos, Apostolii au rânduit pe preoți, adică pe slujitorii b isericii din cele trei trepte ale
ierarhiei: episcopi, preoți și diaconi. Potrivit cu harul dumnezeiesc primit de fiecare la
hirotonie, ei continuă în lume însăți lucrarea de mântuire săvârșită de Iisus ca Arhiereu, Profet
și Împărat.18
Scriitorii cărților Noului Testament arată limpede că slujitorii din cele trei trepte
bisericești ale preoției și -au început lucrarea lor în diferite obști de credincioși încă din
primele zile ale bisericii. Scurtă vreme după ziua Cincizecimii, ierarhia bisericească se
înfăți șează deplin constituită, căci dacă pentru ascultarea adevărului despre Iisus și săvârșirea
de rugăciuni credincioșii se puteau aduna în curtea Templului, în jurul Apostolilor, însă pentru
cuminecare și agapă frățească, precum și pentru celelalte acte de s eamă ale cultului religios al
creștinilor în epoca apostolică, era nevoie de slujba preoților și a diaconilor în bisericile
rânduite în casele încăpătoare ale un or credincioși (F.A 2; 42, 26).
Potrivit rânduielilor liturgice, poporul lui Dumnezeu este stru cturat ierarhic și nu poate
fi conceput fără o asemenea ierarhizare, dar el nu e împărțit în două, ci structurat în episcopi,
preoți -diaconi, ipodiaconi, citeți, laici botezați catehumeni, Biserica veche, cunoscând încă și
alte diferențieri. Nu în schema î mpărțirii în două, în preoți și laici, ci în principiul structurării

18 Patriarh Iustin Moisescu, Patriarhul Iustin -OPERA INTEGRALĂ -"Ierarhia bisericească în epoca apostolică", editur a
Anastasia 2002, p.9

19
poporului lui Dumnezeu, în care împărțirea în cler și laici este într -adevăr cea mai importantă
(dar nu unica) își are locul și monahismul.19
Lucrarea unificatoare a lui Hristos se exprimă prin aceea că preoții ca întemeietori ai
comunităților locale sunt aduși la unitate într -un centru văzut, care este episcopul. Episcopul
are o responsabilitate deosebită pentru propovăduire, păstrarea învățăturii de credință și
supravegherea săvârșirii co recte a Tainelor de către preoți în eparhia sa20.
Ținând seama de acestea, „în fiecare parohie -comunitate este un om al tuturor
oamenilor, chemat fie ca martor, fie ca sfătuitor sau ca reprezentant în toate actele cele mai
solemne ale vieții, care ia pe om de la sânul mamei sale și nu -l lasă decât la mormânt, care
binecuvintează ori sfințește leagănul, nunta, patul morții și sicriul; un om pe care copilașii se
obișnuiesc a -l iubi, a -l venera și a se teme firește de el; pe care chiar necunoscuții îl numesc
părinte; la picioarele căruia creștinii merg și depun mărturisirile lor cele mai intime; un om
care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenoricirilor sufletelor și ale trupurilor;
mijlocitor obligat între bogăție și sărăcie, care vede și pe cel sărac ș i pe cel bogat bătând la ușa
sa, rând pe rând; cel bogat pentru a -i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără
a se rușina, care nefiind de nici o treaptă socială, ține deopotrivă la toate clasele: la clasele de
jos prin modestia și simplit atea vieții; la clasele înalte prin educația, știința și înălțimea
sentimentelor, ce inspiră și recomandă o religie a iubirii de oameni; în fine, un om, care știe
toate, care are dreptul de a spune toate și al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligențelor și
asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești. Acest om este preotul21.”
Sublimă, sfântă, înfricoșată și plină de răspunderi este această misiune înaltă a preoției
pentru că este slujirea lui Hristos, puterea și izvorul preoției harice. Mântu itorul Iisus Hristos
a instituit taina preoției și a încredințat -o oamenilor care păstoresc, să a prindă în sufletele
credincioșilor săi căldura iubirii de Dumnezeu și flacăra luminii harului celui mântuitor care
mistuie și curățește întinciunea păcatelor ș i alungă năvălir ea patimilor celor potrivinice.
În lucrarea „Despre preoție” Sf. Grigorie de Nazianz spunea că: „preoția urmărește să
întraripeze sufletul, să -l smulgă din lume, să -l dea lui Dumnezeu, să -l facă să păzească chipul
lui Dumnezeu, dacă nu l -a pierdut; dacă e în primejdie să -l piardă, să -i arate calea ca să și -l
păstreze; iar dacă și l -a stricat, să -l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să
facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Și în sfârșit, scopul cel mai

19 Karl Christian Felmy, "Dogmatica experienței eclesiale -înnoirea teologiei ortodoxe contemporane", editura Deisis, Sibiu,
1999, p.296
20 Valer Bel, "Unitatea bisericii în teologia contemporană", editura Limes, Cluj -Napoca, 2003, p.204
21 Pr. Prof. Petre Vintilescu, "Preotul în fața chemării salede păstor al sufletelor", București, 1935, p. 65 -66.)

20
de seamă al preoției este să -l facă Dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus, pe cel ce aparține
cetei de sus, pe om22.”
Fiecare om își poartă sarcina sa el însuși, însă sarcina preoției o poartă cu fiecare preot
în parte Însuși Domnul nostru Iisus Hristos cel ce a făgăduit că va „fi cu noi pînă la sfârșitul
veacurilor” (Mt. 28, 20). Tocmai acest fapt înalță misiunea preoției mai presus de orice
demnitate și slujire omenească, fiindcă preotul nu lucrează și nu administrează cele sfinte
numai cu pute rea și capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu i nima și cu puterea lui Hristos.
Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleșii săi, are drept scop să
mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeiești necesare mântuirii și sfințirii
sufletelor noastre, căci prin lucrarea preoției, Mântuitorul Iisus a lăsat sar cina preoților grija
mântuirii sufletului omenesc, răscumpărat cu prețul scumpului Său Sânge.
În această artă a zidirii sufletești a credincioșilor, constă toată greutatea și sublimul
preoției creștine, căci, parafrazându -l pe Sf. Grigorie Teologul, preoț ia nu este așa de grea
prin faptul că trebuie să observi , să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viața lor, voința
lor, alte asemenea acestora din om, ci prin faptul că prin preoție , preotul trebuie să izgonească
din suflet și din trup tot ce este animalic și sălbatic și să pună în loc, statornicind deopotrivă în
inimă, tot ce este blând și plăcut lui Dumnezeu.
Acestea îi făcea pe Sfinții Părinți să se sfiască în fața primirii vredni ciei de preot, iar în
anumite situații aproape că nu cutezau să o primească.
Chiar Sfinții Trei Ierarhi s -au temut de această vrednicie, socotindu -se nevrednici de
această chemare, deși erau curați ca îngerii. Sfiala Sfinților Părinți de a primii acest ma re dar
”care pe cele neputinciose le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește” a făcut încă din cele
mai vechi timpuri ca preoția să îndemne candidatul la responsabilizare și transfigurare din
toate punctele de vedere, ca plecând din „interiorul sufletulu i” harul Duhului Sfânt să
înmiresmeze sufletul rău mirositor al păcatului23.
Referindu -se la această sfială a slujirii Sfintelor Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur, în
alcătuirea liturgică a rugăciunii din timpul cântării heruvimice al Sf. Liturghii mărturise a
odinioară, iar noi mărturisim astăzi și până la sfârșitul veacurilor că: „Nimeni din cei legați cu
pofte și cu de sfătări trupești nu este capabil să vină, să se apropie sau să -ți slujească Ție,
Împărate al slavei; căci a sluji Ție este lucru mare și înfr icoșător chiar pentru puterile cele de
cerești”, arătând prin sublimitatea teologiei sale cât de mare și minunat este darul preoției, pe
care trebuie să -l primim, să -l păstrăm și nu în ultimul rând să -l privim cu sfiala sfințeniei și a

22 Sf. Grigorie de Nazianz, "Despre preoție", trad. De Pr. Dumitru Fecioru, București, 1987, p.170.
23 " Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p.47

21
dragostei creștine. Preoția este poarta care se deschide prin mijlocirea Sf. Duh oamenilor
pentru întâmpinarea noastră în bucuria legii harului, primită prin jertfă de Sânge dumnezeiesc,
jertfă care nu se termină niciodată și poartă care nu se închide pentru nimeni din cei de zlegați
de pofte și de desfătări trupești.
Același mare dascăl al lumii și ierarh continuă în rugăciunea tainică a cântă rii
heruvimice, pentru a întări dogma tainei preoției în fața ereziilor care zguduiau biserica
vremurilor și care clatină uneori și bis erica inimii noastre, zicând: „Dar totuși, pentru iubirea
Ta de oameni cea negrăită și nemăsurată, fără mutare și fără schimbare Te -ai făcut om și
Arhiereu (mare preot) al nostru /…/ și învrednicește -mă, cu puterea Sfântului Tău duh, pe
mine, cel ce sunt î mbrăcat cu harul preoției, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia și să
jertfesc Sfântul și Preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge”. Iată deci că Mântuitorul Iisus,
făcându -se om s -a făcut și mare Arhiereu, „hirotonind” prin puterea Sfântului Său D uh pe cei
ce prin aceasta îmbracă harul preoției, ca să stea (să locuiască sau să se învrednicească a locui
veșnic) înaintea sfintei Sale mese (a ospățului celui veșnic, care nu se sfârșește niciodată) și să
jertfească Trupul și Sângele Tainic și adevevăra t în același timp a „arhi -hiroto nitorului” său
prin excelență.
Aceasta este taina preoției tâlcuită cu atâta pricepere de Sfinții Părinți în general și în
mod special de Ierarhii Sfinți care au compus textele liturgice definitorii pentru preoție, unite
în buchetul dumn ezeieștii Liturghii răsăritene.
Preoția este asemenea chipului Bisericii celei adevărate: adică un factor biblic,
tradițional și dinamic. Preoția este biblică pentru că își are temeiuri biblice zămislite în Legea
Veche, născute și plinite pri n har și jertfă în Legea cea Nou ă, în chip trinitar și plenar.
Preoția este tradițională pentru că s -a păstrat și transmis în chip văzut prin succesiune
apostolică în Duhul Sfânt, primind confirmarea veridicității și a autenticității a tuturor
generațiilo r de până acum și până la sfârșitul veacurilor.
Preoția a fost, este și va fi dinamică pentru că întotdeauna a împlinit, împlinește și va
împlini setea de har și binecuvântare sfințitoare a bisericii celei vii. Mai mult decât atât
preoția prin unealta sa, adică prin preot, întotdeauna a deservit poporului prin toate aspectele
existenței sale; și când spunem aceasta ne referim la funcțiile pe care le -a avut, le are și le va
avea preoția în toate dimensiunile existenței umane. Prin preoție hristică oamenii a u primit,
primesc și vor primi iertarea de la Dumnezeu; prin preoția hristică oamenii au primit
binecuvântare, mângâiere, alinare și vindecare de la Dumnezeu. Prin preoția hristică oamenii
dintotdeauna s -au unit sfidând dezbinarea demonică. Prin preoția hr istică oamenii s -au dedicat
în totalitate lui Dumnezeu, devenind monahi, iar mai apoi sfinți ai lui Dumnezeu și modele de

22
viață pentru alții asemenea lor. Prin preoția hristică oamenilor li s -au deschis ochii moralității
creștine, învățând să ierte pentru a fi iertați și pentru a se putea unii cu Ziditorul, Mântuitorul
și Sfințitorul. Prin preoția hristică oamenii au învățat că a face bine, înseamnă a primi binele
cel mai presus de lume. Prin preoția hristică a luat ființă filantropia creștină, care la ora
actuală domină sfera filantropiei mondiale și nu se va sfârși niciodată. Iată, deci un imn al
dinamicii preoției, care împotriva tăgăduitorilor acestei lumi nu va cădea niciodată pentru că
este dată în dar de Marele Arhiereu, Iisus Hristos Mântuito rul, înt âiul și veșnicul preot.
Preoția oferă marele prilej al transfigurării prin vocație, chemare, rugăciune, har și
permanentizare a păstrării tainei îndestulării din ospățul duhovnicesc al Sf. Liturghii.
Frumesețea preoției este mereu actuală și la fel de proa spătă și înmiresmată asemenea
dragostei celei dintâi pentru Dumnezeu, focul purificator al preoției putând arde cu mistuire
sufletul celui care o primește întru nevrednicia desfrânării sufletești. Preotul este o prescură
pentru cuminecătură, este pomul car e poate rodi sau usca și arunca în foc. Prescura pentru
cuminecătură, având pecete, chip și consistență devine Trup ș i Sânge a Celui Care a
zămislit -o, iar prescura nepecetluită este aruncată la o parte și îngropată în pământ, asemenea
trupului pieritor24. La fel și preoția neprețuită devine o dramă veșnică și osândă pentru cel
care primindu -o nu o prețuiește și își întinează sufetul, în care ea sălășluiește, făcând o preoție
care își răn ește primitorul și Dăruitorul.
Mântuitorul Iisus spune apostolilor ș i ucenicilor că sunt sarea pământului și lumina
lumii. Prin sare și lumină totul se simte și se vede. Omul nevăzător se clatină și suferă, la fel
ca cel care nu se poate bucura de gustul mânc ării. Aceasta dorește a arăta Mântuitorul
apostolilor și ucenicil or și tuturor urmașilor lor, și anume că prin preoție și propovăduire au
misiunea de a da lumii gustul Euharistiei și de a arăt a lumina dezlegării de păcate.
Concluzionând putem admite, fără să greșim că preoția, asemenea praznicelor
împărătești sărbători te de Biserica Ortodoxă, nu reprezintă o un act comemorativ, un fapt
stocat într -un interv al istoric, ci este o taină, la fel ca celelalte taine ale Bisericii, prezentă
astăzi și în fiecare zi din nou în marea taină, dar și realitate a vieții noastre: tain a creștinătății.
În Biserica Ortodoxă există o relație cu totul specială între drept și harismă. Ea nu
recunoaște preoției un har sacramental -desprins de „drept”. Astfel, hirotonia episcopului nu
este conferită în mod absolut, ci concret, adică pentru un anumit scaun episcopal, la
schimbarea eparhiei un episcop nefiind hirotonit din nou, la fel petrecându -se și în cazul
preoților și a diaconilor.

24 Arhimandrit Teofil Tia, "Elemente de pastorală misionară pentru o societate pos -ideologicăi", Editura Reontreg irea, Alba –
Iulia, 2003, p. 161.

23
Biserica Ortodoxă a păstrat nealterată învățătura despre Taina preoției așa cum a
primit -o de la Mântuitorul Hristos și Sfinții Apostoli. Dacă s -a transformat totuși în obiectul
unei dezbateri teologice aprinse în cadrul ecumenismului contemporan , aceasta se datorește
faptului că Taina Preoției a devenit mărul discordiei dintre Catolicism și Protestantism, în
cadrul tradiției apusene. Faptul că nici până astăzi, după patru secole de la apariția Reformei,
nu s-a putut ajunge la o convergență fundam entală între Biserica Catolică și cea Protestantă
asupra acestei probleme, înseamnă că divergențele dintre ele sunt fundamentale, fi indcă și una
și alta s -au îndep ărtat de adevărul Bisericii nedespărțite. Pentru a înțelege mai bine învățătura
ortodoxă desp re Taina Preoției, dar și punctul de vedere al sectanților, care prin mentalitatea
și poziția lor aparțin tradiției occidentale, vom începe prin a prezenta doctrina catolică și cea
protestantă despre Preoție.
La originea polemicii contemporane în jurul Tai nei Preoției se află o exacerbare
nejustificată a ei, din partea teologiei catolice. Departe de a păstra distanța dintre preot și
Hristos, care nu este numai om, ci Dumnezeu în primul rând, teologia catolică a început din
dorința de a exagera rolul episcop ului de Roma să prezinte pe papa și o dată cu acesta pe
episcopi și preoți că acționează ,,în persoana Christi", așa cum pretinde Conciliul II de la
Vatican, adică să indentifice preotul cu Hristos și să -l substituie în Biserica lui Hristos.
Conciliul II Vatican afirmă că ,,preoții îndeplinesc într -un mod eminent și vizibil rolul lui
Hristos și acționează în persoana Lui.
Procedând astfel însă, teologia catolică n -a facut decât să descentreze Biserica din
relația ei cu Dumnezeu și să o cen treze în preoție, dar mai mult chiar, să o separe de poporul
credincios și să o suprapună acestuia. Nu este de mirare dacă Conciliul II Vatican susține că
"între sacerdotiul comun al credincioșilor și sacerdotiul ministerial, (adică preoția), diferă
între ele nu numai după grad, dar și după esență", ca și cum preoții ar fi încetat să mai fie
oameni. Pe baza acestor texte conciliare și ale altor multe asemănătoare care pretind că papa
este Vicarul lui Dumnezeu pe pământ și că episcopii acționeaza "în loco De i", se poate spune
că teologia catolică a exacerbat rolul preoției transformând -o în instrument de putere și
dominație în biserică, infirmând și minimalizând rolul și importanța sacerdoțiului universal al
credincioșilor. Când se afirmă că între preoți și c redincioși există diferențe, esențiale", aceasta
vrea să spună că obștea credincioșilor a fost transformată într -o categorie de gradul doi,
nutrind aversiuni clericaliste.
Abuzul catolic cu privire, la preoție a dus la scindarea Bisericii apusene în două t abere
adverse: catolicismul și protestantismul. Născându -se dintr -un protest împotriva ierarhiei
Bisericii catolice, Reforma protestantă a luat poziția hotărâtă împotriva preoției ca atare.

24
Dându -și însă seama de trebuință unor slujitori în sânul comunităț ilor creștine, Reforma a
recurs la soluția următoare: a stabilit o deosebire între sacerdoțiu și ministerii, între preoție și
slujire. Preoția aparține tutur or celor credincioși , însă slujirea e încredințată de comunitate
unor persoane anume . Tot poporul c redincios are, în baza preoției generale dreptul de a
predica cuvântul, de a administra Tainele, dar exercitarea acestui drept o încredințează unor
anumite persoane. Deci, aceste persoane n -au o preoție specială, primită de la Dumnezeu
direct, ci ele predi că și săvârșesc Tainele prin delegație de la credincioși. Astfel, daca la
catolici se consideră că credincioșii sunt dependenți de preot, la protestanți se ajunge la
dependența pastorului de credincioși.
În "Manifestul către nobilime", din iunie 1320, Luth er declara: "Toți creștinii sunt fară
îndoială din starea bisericească. Noi toți suntem consacrați preoți prin botez". Hirotonia, nu
este deci o taină. Nu există o ierarhie de caracter sacramental. Ministrul cultului nu este decât
un funcționar. Teologia c atolică pune accentul pe persoana preotului. Cea protestantă, din
aversiune față de catolicism, se mulțumește să pună accentul doar pe funcția ministrului sau
pastorului. De aceea, puterea lui e revocabilă. "Toți cei ce se știu creștini, știu de asemeni cu
certitudine, ca noi toți suntem preoți de același grad". Încă din 1519 Luther scria: "Sunt foarte
frapat de textul Apostolului Petru, (1 Petru II, ), care afirma ca noi toți suntem preoți".
Pentru rânduiala în comunitate, poporul credincios deleagă exer cițiul dreptului de a
predica cuvântul și de a săvârși Tainele anumitor persoane. "Precum zece frați, fii de împărați
aleg pe unul, zice Luther, ca să guverneze moștenirea, deși toți sunt la fel de împărați, având
aceeași putere, la fel și comunitatea creș tină instituie pe pastorii ei". Sau, "preoția și slujba
bisericească sunt două lucruri deosebite, prima e comună tuturor creștinilor, a doua, nu".
Pastorii nefiind preoți, nu e deosebire între ei și diaconi.
Suprimând preoția particulară, protestantismul a fost obligat să renunțe la treptele
ierarhiei bisericești de episcop, preot și diacon, dar și la succesiune a apostolică prin care se
transmite Taina Preoției, prin lucrarea Sfântului Duh coborât peste Sfinții Apostoli
la Cincizecime . "Suprimarea ierarhiei a deposedat lumea protestantă de darurile Cincizecimii,
comunicate în Tainele și cultul Bisericii prin ierarhie, care a primit puterea ei de la Apostoli și
de la urmașii lor. Lumea protestantă, din aceasta cauză, devine asemănătoare creștinilor care,
deși botezați "în numele Mântuitorului Iisus", n -au primit Sfântul Duh, pe care mâinile
Apostolilor îl transmiteau de sus". Pe cât de mult a exagerat rolul preotului în Biserică
catolicismul, pe atât de mult l -a suprimat protestantismul. De aceea spunem că polemica
actuală în jurul preoției a fost provocată de confruntarea dintre Biserica romană și Biserica
Reformei, amândouă aparținând tradiției apusene.

25
Ca să precizăm punctul de vedere ortodox asupra Ta inei Preoției trebuie să spunem
trei lucruri importante. Împotriva protestantismului trebuie arătat că preoția particulară este o
Taină instituită de Mântuitorul însuși și transmisă de Sfinții Apostoli. Sfânta Scriptura ne
arată că Mântuitorul, dorind ca opera Sa de mântuire să se continuie peste veacuri și să fie
folositoare tuturor oamenilor, și -a ales 12 Apostoli, pe care i -a luat din mulțimea cel or ce -L
crezuseră (Luca VI, 13). Pe aceștia i -a ținut în jurul Său și timp de 3 ani i -a învățat tainele
împărăției lui Dumnezeu. Apoi le -a dat puterea de a -i continua opera. Aceasta se vede din
cuvintele pe care le rostește către ei, după învierea Sa: ..Pr ecum M -a trimis pe Mine Tatăl, vă
trimit și Eu pe voi". Și grăind acestea, a suflat asupra lor și le -a zis: … Luați Duh Sfânt: cărora
veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute" (Ioan XX, 21 -2)). Deci
le dă putere de a învăța, de a conduce și a împărtăși Harul. Iar acest lucru îl face Mântuitorul
nu numai cu cuvântul, ci și prin suflare, adică printr -un semn sensibil, sacramental.
Mântuitorul îi instituie astfel în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu și prin aceasta i nstituie
și Taina Hirotoniei.
Puterea deplină pentru slujba în care sunt rânduiți o primesc ei în ziua Cincizecimii,
prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor, când încep să propovăduiască și să boteze pe cei ce
credeau în Evanghelie. Slujba dată l or și inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la ei, ci
și la urmașii lor. Domnul le spune că va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor (Matei XXVIII,
20).
După înălțarea Domnului la cer, Sfinții Apostoli mijlocesc și altora harul, adică
puterea pe car e au primit -o de la Mântuitorul. Această mijlocire o fac printr -un anumit ritual
și anume prin punerea mâinilor. Prin punerea mâinilor sunt instituiți cei șapte diaconi pe care,
i-au înfățișat înaintea Apostolilor, care, după ce s -au rugat, și -au pus mâini le peste ei" (Fapte
VI, 6). Tot prin punerea mâinilor sunt instituiți și preoții. Sfântul Pavel și Barnaba, după ce au
propovăduit Evanghelia în Listra, Iconia și Antiohia, ,,cu rugăciuni și cu ajunuri, le -au
hirotonit preoți în fiecare Biserică" (Fapte XI V, 2''5).
Harul slujirii lui Dumnezeu îl primesc tot prin punerea mâinilor și episcopii. Sfântul
Apostol Pavel îi scrie lui Timotei episcopul, "Te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, cel
ce este în tine, prin punerea mâinilor mele" (II Tim. 1,6) . Taina Hirotoniei implică conferirea
unui har special al Sfântului Duh, succesiunea apostolică și existența celor trei trepte
ierarhice, episcop, preot și diacon.
Pe langă preoția universală a credincioșilor există în Biserică și o preoție specială care
nu este dată tuturor creștinilor. Chiar Petru, car e vorbește de preoția generală a tuturor
creștinilor (I Petru II, 9), vorbește de presbiteri cărora le este dată în seama spre păstorire toată

26
turma (I Petru V, 1 -2). Numai întrucât sunt deosebiți de pagâni prin harul Botezului, întrucât
sunt un neam ales și sfânt, creștinii se pot numi toți o preoție, așa cum poporul evreu era în
Testamentul Vechi un popor ales, ceea ce nu anula o preoție deosebită. Harul acesta special,
neavându -l poporul, nu -l poate nici da.
Numai Apostolii au avut plenitudinea da rurilor ordinare în Biserică prin coborârea
Duhului Sfânt peste ei la Cincizecime și ei l -au dat unor anumite persoane, episcopilor, ca
urmași ai lor. Iar aceștia au dat din ele preoților și diaconilor, ca ajutători ai lor. "Alegerea și
voința omenească nu pot singure, să înlocuiască actul divin al punerii mâinilor, pe care -l
săvârșea de pildă Sf. Apostol Pavel și după el Timotei (I Tim. V, 22 si Tit I, 5), nu poporul. Și
funcționarul ales de comunitate nu devine ierarhic prin faptul acestei alegeri; el nu -și însușește
puterea ierarhică, nu devine harismatic". Numai episcopul și preotul pot săvârși Tai nele; de la
început a existat conștiința că mireanul nu poate săvârși Tainele (afara de Botez), nu că se
reține benevol de la săvârșirea lor de dragul ordinii. "În veacul post -apostolic, administrarea
Tainei Trupului și Sângelui aparține numai episcopilor și preoților". Actul hirotoniei are
caracter supranatural fiindcă împărtășește un har special care permite preotului să săvârșească
Sfintele Taine.
De aceea, "ierarhia poartă în ea însăși această putere misterioasă, supraomenească și
supranatura lă de a săvârși Tainele", care împiedică orice confuzie a ei cu preoția universală.
Unele expresii ale Sfintei Scripturi despre preoția universală au cu totul alt înțeles decât acela
care li se atribuie de protestanți. Literatura patristică, începând cu Pă rinții Apostoli și până la
Sf. Ioan Damaschinul, ne oferă numeroase mărturii despre caracterul de Taină al Hirotoniei și
că o stare deosebită de starea mirenească sau de preoția universală a credincioșilor. Chiar
Calvin a stabilit, atât cât a putut, o deosebire între clerici și mireni , iar anglicanii consideră
hirotonia ca Taina.
Împotriva exceselor catolice trebuie arătat că teologia ortodoxă face deosebirea
între preoția particulară și cea universală a credincioșilor, dar nu așează preotul deasupra
comunității ca locțiitor al lui Hristos pe pământ. Suntem de acord cu afirmaț ia Sfântului
Ciprian, episcopul Cartaginei că "episcopul este în Biserică precum Biserica este în episcop și
dacă cineva nu este cu episcopul nu este în Biserică" . Aceasta pentru doua motive. Mai întâi
textul arată că episcopul este centrul puterii spirituale bisericești, că Biserica este în episcop,
fiindcă numai el poate institui preo ți și diaconi. "Treptei episcopatului, zice Sfântul Epifanie,
îi aparține îndeosebi menirea să nască părinți, căci episcopilor li se cuvine a înmulți părinți în
Biserica lui Hristos.

27
Treapta a doua a preoților, nu poate naște părinți. Ea naște prin Botezu l Bisericii, fii,
nu parinți". Pe de altă parte, însă, textul mai arată că episcopul nu șade deasupra Bisericii, că
este în Biserică, că nu lucrează separat de Biserica, ci împreună cu Biserica locală pe care o
conduce. "Taina Hirotoniei se săvârșește în m ijlocul comunității adunate la Sfânta Liturghie
pentru săvârșirea ei. Duhul Sfânt nu hirotonește pe cineva episcop în afara Sfintei Liturghii,
deci în afara comunității liturgice și a rugăciunii ei. De aceea, chiar de la originea acestei
calități și slujir i, episcopul este "pars în toto", nu "pars pro toto"', fiindcă episcopul nu se
suprapune credincioșilor ci rămâne în Biserică și alcătuiește o comuniune cu poporul
credincios, așa cum se desprinde din întreaga Liturghie.
Credincioșii nu alcătuiesc o Biseri că de categoria a doua, ci lucrează împreună cu
preotul la zidirea trupului lui Hristos. Este adevărat că preotul învață în Biserică, dar și
credincioșii contribuie la apărarea credinței, mai ales când avem de înfruntat
pericolul prozelitismului sectar . Taina hirotoniei îi conferă preotului dreptul de a săvârși
Sfânta Euharistie, dar și credincioșii se pregătesc duhovnicește pentru ca prim irea ei să aibă
roade sfințitoare.
Nici sămânța cea bună nu încolțește într -un pământ pietros. Tot preotul este președinte
al adunării parohiale, dar și credincioșii fac parte din diferitele comitete parohiale, ba sunt
membri în Adunarea naționa lă bisericească. Rolul preotului nu este cel de a domina pe
credincioși și nici să se lase dominat de credincioși, ci să lucreze împreună cu ei la edificarea
spirituală și duhovnicească a Bisericii. "Preoția este de doua feluri, spune Mărturisirea de
credi nța ortodoxă, una duhovnicească și alta dobândită prin Taină. La preoția duhovnicească
sunt părtași toți creștinii ortodocși.
Atât clerul cât și credincioșii sunt mădulare care lucrează împreună la susținerea și
dezvoltarea Trupului lui Hristos. Chiar dac ă rolul mădularelor este diferit, fiecare contribuie
la susținerea întregului. "Egalitatea în cinstire a mădularelor, spune Sf. Ioan Gură de Aur, se
datorește faptului că cele mai mici iau parte la îndeplinirea lucrurilor mai mari, ca valoarea
unitară a lucrului comun se răspândește ca un nimb peste toate mădularele care iau parte la
îndeplinirea lui. Căci în trup, cele mai mici, nu îndeplinesc lucruri mici, ci lipsind ele se
păgubesc și cele mari…". Dacă totul ar fi un mădular singur, unde ar mai exista corpul? Nu se
formează corpul prin faptul că unul din mădulare este mai mare sau mai mic, ci pentru faptul
că sunt multe și felurite. Căci precum tu, care constitui corpul, ești mai mare, așa și acela
pentru că este mai mic. Deci micimea lui, când trebuie să zidească corpul, devine egală în
tine, în aceasta împreună -lucrare, căci poate face același lucru cu tine".
Biserica este comuniune, nu instituție de putere. De aceea toate mădularele se bucură

28
de o cinstire comună care infirmă orice tentativă de a ridica bariere ontologice între cler și
popor, așa cum se întamplă în alte Biseric i creștine. S -a văzut mai sus că în timp ce catolicii
consideră pe preot ca delegat a lui Hristos, protestanții, că și unele denominațiuni, socotesc că
pastorul este delegat al comunității, făcând abstracție de rolul și importanța Tainei preoției.
Însă atâ t împotriva concepției catolice, cât și a celei protestante trebuie arătat, în al treilea
rând, că, din punct de vedere ortodox, preotul este, în virtutea Tainei preoției, atât
reprezentant al lui Hristos înaintea comunității, cât și reprezentant al comuni tății înaintea lui
Dumnezeu. Sunt momente în care preotul binecuvântează pe credincioși în numele lui
Dumnezeu, după cum sunt alte momente în care se roagă cu comunitatea lui Dumnezeu,
adresând cereri (ectenii) sau invocând binecuvântarea divină (rugăciune a amvonului ).
Rolul preotului este dublu, în cadrul Liturghiei. Pe de o parte, el invocă Duhul Sfânt să
coboare peste slujitori, peste darur i și peste credincioși, ci să sfințească Biserica. Pe de altă
parte, rolul său este să călăuzească, prin Duhul Sfânt, sufletele credincioșilor către Dumnezeu.
În primul sens, Sf. Ioan Gură de Aur, arată că: ..preotul stă în fața Sfintei Mese: nu po goară
foc din cer, ci pe Duhul Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să se pogoare o flacără de
sus spre a mistui cele puse înainte, ci ca să pogoare harul peste jertfa, spre a aprinde cu ea
sufletele tuturora și a le face mai strălucitoare decât argint ul înroșit în foc.
În cel de -al doilea sens, Sf. Grigore de Nazianz spune că: ,,preoția urmărește să
înaripeze sufletul să -l smulgă din lume, să -l dea lui Dumnezeu; să -l facă să păzească chipul
lui Dumnezeu, dacă nu l -a pierdut; dacă e în primejdie să -l piardă, să -i arate calea, ca să și -l
păstreze, iar dacă l -a stricat, să -l aducă din nou la starea dintâi. Preoția urmărește să facă să
locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Și, în sfârșit, scopul cel mai de
seama al preoției este să -l îndumnezeiască ca să devin partaș fericirii de sus pe cel ce aparține
cetei celei de sus, pe om". Aceasta este adevărata preoție a lui Hristos.
Din cele spuse anterior rezultă că rolul preotului nu este cel de a se prevala de Taina
preoției ca să domine p e credincioși, așa cum se întamplă în catolicism care a transformat
Biserica în instituție de putere și dominație universală, dar nici credincioșii nu au menirea să
se prevaleze de sacerdotiu lor comun pentru a dezbraca pe preot de veșmintele lui
sacrament ale ca să poată domina după bunul lor plac. În ambele cazuri este vorba despre
transformarea Bisericii într -o arenă a luptei dintre cler și credincioși, uitându -se de scopul
esențial și primordial al preoției, înălțarea duhovnicească a omului către Dumneze u,
îndumnezeirea omului. Despre această înălțare vorbește însuși Mântuitorul în rugăciunea
adresată Tatălui în grădina Ghetsimani , în noaptea sfintelor Sale patimi: ,,După cum, Tu,
Părinte întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu

29
M-ai trimis" (Ioan 17,21). Nimeni nu se poate apropia și înălța către Dumnezeu dacă urăște pe
aproapele său. De aceea preotul înde amnă mereu pe credincioși: ,,să ne iubim unii pe alții, ca
într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și
nedespărțită,,.
Aceasta fiindcă, după cum spune Mântuitorul, ,,întru aceasta vor cunoaște toți că
sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții" (Ioan 13, 35). Preoția este
Taina comuniunii și iubirii întemeiată pe Jertfa și iubirea Mântuitorului Hristos. Tradiția
apuseană n -a vrut să înțeleagă acest lucru și a transformat preoția în instrum ent de putere și
dominație lumească, provocând criza gravă spirituală și dezorientarea care confrunta
creștinismul contemporan. S -ar putea ca documentul de la Lima, cunoscut sub numele de
BEM, adică Botez, Euharistie, Minister, și care se află în centrul d ezbaterilor ecumeniste
contemporane, să fie un început pe calea descoperirii adevăratului sens al preoției, așa cum a
fost moștenită și păstrată de la Biserica apostolică de Tradiția noastră răsăriteană. Preoția este
pusă în slujba puterii dumnezeiești care nu este putere de dominație și aservire, ci putere de
iubire și comuniune.
Hristos este în inima noastră. Aici își zidește tem plu. Pe Crucea Golgotei a pecetluit
acest legământ cu noi. Duhul Sfânt ne reâncarcă cu putere de Sus. Toate inimile jertfite lui
Mesia formează Biserica. Termenul latin Ecclesia cuprinde nuanța de unire a sufletelor
credincioșilor în jurul Altarului.
Nu că rămizile, termopanele și alte materiale de construcții formează unitatea celor
adunați în aceeași credință, ci slujirea în Duh și în adevăr. Hristos are o chemare pentru toți,
nu doar pentru unii privilegiați. Preoții sunt doar intermediarii Cer -pământ.
Duhul Sfânt este o putere ce trebuie administrată, dozată, împărtășită tuturor. Așa a
vrut Hristos ca apostolii și urmașii lor să fie uneltele prin care lucrează Tatăl. Vrem să
ajungem la Lumina, dar avem nevoie de cineva care să ne reaprindă lumina când ne mutilăm
sufletul inconștienți.
Ești bolnav, ai cancer, mergi la doctor. Nu ești multumit de doctor, să zicem. Asta nu
înseamnă că nu mergi la alt doctor, că nu încerci să te tratezi, să te salvezi. Nu capitulezi,
chiar dacă știi că ești subiectiv în judec ata păcătoasă pe care ai făcut -o doctorului. Nu -ți
convine duhovnicul, cauți altul. Curios este că cei mai mulți nemulțumiți de duhovnici nu au
unul și nu au avut vreodată. Nu au căutat Cerul, ci le place să bage de vină cu și fără motiv.
Merită să găsești un duhovnic bun. Dacă el se mântuiește, ai mari șanse să te tra gă
după el . Nu suntem puși să anchetăm păcate, ci să le iertam. Spunem despre cutare ce păcate a
făcut el acum doi ani, dar nu cunoaștem că poate îi sunt iertate prin spovedanie sinceră, nu le

30
mai repetă, face milostenie, e sincer, se mântuiește, câtă vreme noi rămânem farisei, repetăm
păcatul bârfei, smintim oamenii, nu suntem sinceri, nu ne mântuim. Să fim blânzi cu alții și
duri numai cu noi.
Aceasta este preoția: schimbarea gândirii, a preo cupărilor, a iubirilor. Dacă se
oglindește în credincioși, merită jertfa. Tu îl cauți pe Dumnezeu și ai nevoie de un ghid. Fără
ghid vei merge la întâmplare și ai mari șanse să ajungi la alta destinație decât cea dorită.
Restul e teorie. Un singur lucru co ntează: să vrei să te întânlești cu Dumnezeu. Tatăl te
botează prin preot, Tatăl te iartă prin preot, Tatăl se unește cu tine prin Euharistia liturghisită
de preot. Țeava pe unde curge harul este preotul. Chiar și o mică picătură, unită cu credința ta,
te poate mântui. Preotul este portavocea faptelor bune. El îți reamintește că la Judecata
Mielului nu vei fi întrebat ce loc de muncă ai avut, cum ți -ai făcut mașina etc. Altceva vei
auzi: ai dat de mâncare celor înfometați, ai dăruit haine celor goi, te -ai rugat, ai postit, ai
iertat? Asta, dacă vrei Cerul. Dacă vrei pământul, îți asumi riscurile aferente.
Nu cere bani (obsesia iehoviștilor) pentru el preotul, ci pentru Hristos și pentru săracii
Lui. E trist că mulți nu știu că există o cutie a milei, din car e sunt îmbrăcați și hrăniți frații mai
mici ai lui Hristos. Cutia aceea nu este suma tuturor indulgențelor, ci poate fi începutul
întâlnirii tale cu Cerul. Restul e sminteala.
Vai de cei ce trăiesc fără grija în Sion, în Casa Domnului… Nu e vorba de cei din lume
în profeția lui Amos, ci de poporul ales al lui Dumnezeu, de cei de o parte și de alta a
iconostasului, care nu mai pot spune că daca nu știu, păcat nu ar avea, pentru că acum știu.
Știu că Tatăl îi iubește și ei îi întorc spatele. Știu că cei nev oiași au nevoie de ei și trec grăbiți
pe lângă ei, precum preotul și levitul din pilda samarineanului milostiv.
Atunci, ce este Taina Preoției, dacă nu misterul, de neexplicat pentru un sceptic, prin
care un păcătos este îmburdat în Eden de Tatăl prin alt păcătos. Asta e întâlnirea. Acesta e
mesagerul Cerului. Contează și viața mesagerului pentru model, dar contează în primul rân d
vestea transmisă de el: sunteț i așteptați de Cel înviat.
În acest sens, preotul este conducător al credincioșilor spre Eden, înv ățător al Legii
Harului, sfințitor din încredințarea Celui Vechi de Zile. Biserica este sfântă pentru ca Hristos
Capul e sfânt și izvor de sfințenie. Dacă unele mădulare ale Ecclesiei sunt bolnave, ele nu
trebuie excluse, ci, dimpotrivă, au venit la locul potrivit pentru a se vindeca. Hristos e
Doctorul sufletelor și al trupurilor care reâmprospătează toată suflarea. Preotul este unealta
harului, administrator al sacramentelor care restaurează omul și creația, ghid spre împărăție,
mai presus de îngeri în Eu haristie.

31
Să nu ne batem cu pumnii în piept că suntem și noi fii ai lui Avraam, tă iați sau netăiați
împrejur, acuzându -i pe cei “bolnavi” de erezie, ca din orice piatră poate Tatăl să ridice urmaș
al patriarhului. Apoi, Mesia a venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei sanătoși. Nu în ultimul
rând, dacă -i marginalizăm pe cei ce gândesc “a ltfel”, ne mândrim și nu credem că Hristos a
murit pentru noi păcătoș ii, ,,dintre care cel dintâi sunt eu ,,. Nu dacă zicem Doamne, Doamne
ajungem la întâlnire, ci dacă înțelegem ce schimbare a adus Mesia asupra gândirii umane.
Odată ce am înțeles de ce a ș ocat mesajul mesianic o lume, să șocăm și noi prin bunătate.
De fapt, pân ă aici am vorbit despre un singur lucru. O chestiune controversată pentru
atei, dar de pus în practică pentru rămășița celor ce cred până la capăt. Este vorba de preoția
universală, f aptul că fiecare dintre noi îl poate oglindi pe Mesia celor din jur. Lumina noastră
să lumineze pe frați, ca și ei să preamarească pe Tatăl. Un creștin – preot universal este
luminat de Sus, dar ghidat și de jos de mesagerul hirotonit.
Un Botez ne unește, o împărăție ne revendică. Atunci, de ce să ne certăm… Mesagerul
hirotonit devine împăciuitorul, iertătorul de șaptezeci de ori câte șapte, modelul nostru uman
după modelul hristic. Administratorul Tainelor cerești ne pregătește să ne întâlnim cu Domnul
Dum nezeul nostru.
Mesagerul hirotonit nu este preot de dragul lui, să aibă și el o ocupație, preoția nu este
un scop în sine. Mesia a vrut ca lucrarea Lui în lume să fie continuată de apostoli și urmașii
acestora (episcopi, preoți și diaconi). Mesagerul hirot onit devine continua tor al minunilor
făcute de Hristos . Miracolul zilnic rămâne Euharistia, taina salvării și a regăsirii păcii
interioare.
Hristos pune în balanță două preoții: una veșnică și una trecătoare. Prima e vitală,
numită după Melchisedec, mister iosul personaj biblic, a doua e utilă temporar, e o călăuză
spre adevăr, a lui Aaron (fratele lui Moise). Epistola către Evrei îl identifică pe Hristos ca
Arhiereu Veșnic, după rânduiala lui Melchisedec.
Mesia Arhiereu nu e scutit de supliciu. Ca să ajung ă la înviere, a trecut prin Cruce.
Traseul e identic pentru discipolii de atunci și de azi. Preotul devine, în acest sens, un însoțitor
de bord în Crucea vieții. Avraam ar fi putut să jertfească un berbec în locul fiului său.
Dumnezeu și -a jertfit efectiv Fiul, în această jertfă constă puterea preoției, care sacrifică iar și
iar pe Fiul pe altar și îl oferă ucenicilor spre veșnicie.
Deja drumul la cruce începe să aducă rod: Simon din Cirene devine mai întâi în
exterior, mai târziu în interior un om care a p urtat crucea, devine un ucenic – preot universal
al Arhiereului Veșnic Hristos. Preotul urmează același itinerariu și îi conduce pe ucenici după
el spre Golgota.

32
Iisus atârnă în locul lui Baraba între zeloți, ba mai mult, în locul nostru… Moartea lui
Iisus are, deci, o semnificație înlocuitoare. Facem această jertfă în amintirea Lui. Preotul
vesteș te suferința și se roagă pentru resurecție. Trecătorii hulesc pe Christul răstignit, ereticii
îl imită, preotul intuiește învierea.
Peste țară se lasă întunericul , pământul se cutremură, Iisus Arhiereul poartă păcatul și
despărțirea de Deus a întregii lumi. Pogoară -Te de pe cruce! Aceasta e cea mai profundă
ispită, în mijlocul unor chinuri inimaginabile, de a abandona lucrarea de mântuire. Preotul
este ispitit de L ucifer să renunțe, dar cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui.
Care e rezultatul morții Arhiereului după rânduiala lui Melchisedec: triumful
diavolului, nu; sfârșitul cetei ucenicilor, nu; sfârșitul lui Iisus, nu. Moartea Lui este preludiul
istoriei învierii: învierea sfinților, deci, începutul unei noi creații. Cutremurul de pământ și
ruperea în două a catapetesmei templului vestesc că s -a încheiat Vechiul Legământ al preoției
lui Aaron. La final se află biruința lui Iisus. Preoții sunt mesagerii ace stei biruințe.

33
Capitolul I I
2.1.Viața Sfântului Ioan Gură de Aur
S-a născut în Antiohia din părinți nobili: tatăl său, Secundus, ofițer superior în armata
imperială, a murit la scurt timp după nașterea sa, astfel încât Ioan a fost crescut de mama sa,
Antuza, care era creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeț. A primit educația pe lângă
mentorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars, timp î n care a practicat o
aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până
când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.
A fost hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohi ei, iar mai apoi preot
în 386 de către episcopul Flavian I al Antiohiei. De -a lungul a doisprezece ani, a devenit
foarte cunoscut datorită predicilor sale. Sfântul Ioan insista foarte mult asupra teologiei
aplicate, adică asupra filantr opiei teologice sau milosteniei . El se îngrijea foarte mult de
nevoile duhovnicești și materiale ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor celor
bogați și al luat apărarea celor săraci și nedreptățiți de un sistem aristocratic și sclavagist.
În urma unei revolte a antiohienilor care se cerea pedepsită cu moartea de împărat, Ioan
intervine pe lângă împăratul Teodosie I în favoarea oamenilor, deși aceștia erau vinovați de
crimă de lesmajestate, statuile împărat ului și ale familiei sale fiind distruse. De -a lungul
Postului Mare, în anul 397, Sf. Ioan ține 21 de predici în care arată poporului greșelile pe care
le făcuse. Acestea au avut o influență extraordinară asupra multora: mulți păgâni s -au
convertit la creștinism în urma acestora. Cu această ocazie, răzb unarea împăratului Teodosie
nu a fost atât de aspră pe cât putea fi: acesta s -a mulțumit să schimbe statutul legal al cetății cu
unul, inferior.
În anul 397, Sf. Ioan a fost chemat de împărat să devină episcop de Constantinopol. A
vândut toate mobi lele și obiectele de lux ale palatului arhieresc, iar banii i -a folosit pentru
mesele săracilor. Biografii săi afirmă ca avea grijă de câteva mii de săraci care veneau zilnic
la bis erica unde slujea cerând hrană. Aceasta i -a adus popularitatea în rândul poporului, dar nu
și pe cea a bogaților și clerului superior. Reforma clerului pe care acesta o întreprinde i -a adus
nemulțumiri în rândul acestuia. El le -a cerut predicatorilor itineranți să se întoarcă, fără nici o
plată, la bisericile unde fuseseră rând uiți să slujească. În general, el impunea preoților un
statut financiar egal cu a credincioșilor lor, sancționând orice derapaj. Nu cerea nimănui ceea
ce el nu făcea, având o viață de un ascetism sever și plină de Liturghie, de rugăciune și de
predică.
Perioada petrecută în Constantinopol a fost mult mai tulbure decât cea din Antiohia.

34
Teofil, Papă al Alexandriei dorea să aducă și Constantinopolul sub influența sa și s -a opus
numirii lui Ioan în scaunul constantinopolitan. Fiind un opozant al învă țăturilor lui Origen, el
l-a acuzat pe Sf. Ioan de origenism. Teofil mustrase patru monahi egipteni (cunoscuți drept
"Frații cei lungi") pentru că susțineau învățăturile lui Origen. Aceștia fug din Alexandria și
sunt primiți de Ioan. Așadar, Patriarhul Teo fil, Eudoxia și ceilalți dușmani ai săi s -au aliat
împotriva lui. Aceștia au convocat un sinod în anul 403 pentru a -l condamna pe Sf. Ioan, sub
acuzația de origenism. Ca urmare a acestui sinod, este depus și exilat. Împăratul Arcadie îl
recheamă însă aproa pe imediat, din cauza nemulțumirii poporului. Mai avusese loc și un
"cutremur" în iatacul imperial (se crede că a fost vorba fie un cutremur de pământ, fie de
faptul că împărăteasa pierduse o sarcină sau dăduse naștere unui prunc mort), ceea ce fusese
interpretat ca un semn al mâniei lui Dumnezeu. Pacea a fost de scurtă durată. O statuie de
argint a împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei Aghia Sophia. Ioan critică
atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărăte sei pe un ton dur:
"Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan"
(aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Este din nou exilat, de data
aceasta în Caucaz, în Georgia, în ciuda pr otestelor Papei Inochentie I al Romei și a altor
arhierei.
Marele Ioan a scris o serie de scrisori care încă aveau o mare influență în
Constantinopol, astfel încât a fost exilat și mai departe, la Pityus (pe malul răsăritean al Mării
Negre). Nu a ajuns însă la destinație, deoarece a trecut la Domnul în timpul călătoriei. Zdrobit
de bolile cronice de care suferea, ostenit și chinuit zilnic de soldații care îl sileau să meargă pe
jos, plin de răni și de durere, marele glas al Biseri cii, s-a cerut să fie așezat cu față către
pământ, pentru a simți puterea lui Dumnez eu care a devenit Om pentru noi . Ultimele sale
cuvinte au fost: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" .

2.2. Preoția în teologia Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur este cel mai mare predicator al Bisericii lui Hristos și
dascălul pocăinței, culme a teologiei și creator al Anaforalei liturgice care a primit apoi
numele lui, izvor al exegezei biblice și începător al oratoriei creștine.
Printre operele cele mai valoroase ale Sfântului Ioan Gură de Aur se numără și tratatul
„Despre preoție“ în care autorul dorește să justifice fuga sa dinaintea hirotonirii. Considerată
o lucrare clasică și una dintre cele mai prețioase comori ale literaturii patri stice, Sfântul Ioan
compară în tratatul său viața preoțească cu cea monahală. Călugării sunt cei care trăiesc

35
precum îngerii, iar preoții, care reprezintă o realitate cerească, au primit o putere pe care
Dumnezeu nu a încredințat -o îngerilor.
La doar câțiv a ani după moartea Arhiepiscopului Constantinopolului, un monah din
delta Nilului, Isidor din Pelusia, scria referitor la tratatul „Despre preoție“: „Nimeni nu a citit
această lucrare fără a simți inima înflăcărată de iubirea lui Dumnezeu. Ea exprimă cât d e mult
Taina Preoției este înaltă, însă și dificilă, și arată cum ar trebui să ne comportăm pentru a o
îndeplini cum se cuvine. Ioan, Episcopul Constantinopolului, înțelept interpret al tainelor
divine, lumina întregii Biserici, a compus acest tratat cu un așa talent și precizie încât cei care
îndeplinesc misiunea lor preoțească în conformitate cu voința lui Dumnezeu, precum și cei
care o îndeplinesc în mod neglijent găsesc descrise virtuțile și viciile lor“ („Scrisoare“ 1, 156).
Împreună cu un prieten din tinerețe, Vasile, a cărui identitate rămâne un mister pentru
cercetători până astăzi, Ioan decisese să -și consacre viața postului, ascezei și rugăciunii,
ducând o existență retrasă, departe de zgomotul lumii. Însă Providența divină a vea alte planuri
cu el și -l va conduce până la ocuparea celei mai înalte poziții ierarhice în Constantinopol.
Mulți sunt teologii Antichității care consideră această lucrare superioară oricărei alte scrieri
hrisostomice datorită profunzimii gândirii, măies triei expresive și eleganței stilului. Efectiv,
„Despre preoție“ a fost considerată mereu o lucrare clasică și una dintre cele mai prețioase
comori ale literaturii patristice.
Până la Sfântul Ioan Gură de Aur, viața monahală era comparată cu viața angelică .
Monahul, datorită ascezei cotidiene și a castității liber alese în vederea Împărăției cerului,
imită încă de pe acest pământ stilul de viață contemplativă al îngerilor, ființe spirituale lipsite
de trup material. Sfântul Evagrie Ponticul, în lucr area sa „Despre rugăciune“, afirmă că
„monahul ajunge să fie egal îngerilor datorită exercițiului contemplației“. Chiar și Sfântul
Ioan Gură de Aur, într -una din catehezele sale baptismale, vorbește astfel despre viața
îngerească a monahilor: „Noi nu privim doar a parențele exterioare, ci pătrundem cu atenție în
stilul de viață specific vieții îngerești“ („Cateheza baptismală“ VII, 4). Călugării sunt aceste
faruri mereu aprinse care orientează călătorii aflați în pelerinaj pe pământ spre Patria cerească.
În tratatul „Des pre preoție“, acest rol îl au preoții: ei reprezintă o realitate cerească. În timpul
slujbelor liturgice îngerii se țin în jurul preotului în semn de contemplație și adorație înaintea
Celui care coboară pe Altar la cuvintele preotului. De asemenea, pr eotul, având locuința sa pe
pământ, este chemat să administreze realitățile spirituale din ceruri și a primit o putere pe care
Dumnezeu nu a încredințat -o nici îngerilor, nici arhanghelilor: „Când îl vezi pe Domnul jertfit
și întins pe altar, iar preotul ț inându -se deasupra victimei în rugăciune și îmbibat cu acest
sânge prețios, mai poți crede că ești încă printre oameni și că trăiești pe pământ? Nu -ți vine

36
mai degrabă să crezi că te -ai mutat în ceruri și, respingând orice gândire trupească, nu vezi în
jurul tău, doar datorită sufletului precum un spirit pur, ceea ce se vede în ceruri? Ce
minunăție!… Celor care locuiesc pe pământ, unde -și au locuința, le -a fost încredințată
misiunea chivernisirii lucrurilor cerești și au primit o asemenea putere pe care D umnezeu nu o
dă nici îngerilor, nici arhanghelilor“. Puterea de a ierta păcatele este o taină cerească deoarece,
de origine cerească, are o eficacitate și o funcție veșnică. Această descriere a Tainei Preoției
ne face să ne gândim la „Ierarhia cerească și bisericească“ a lui Pseudo -Dionisie Areopagitul.
Superioritatea preotului în comparație cu monahul nu pare a fi doar spațială, precum
superioritatea unei funcții cerești, ci și harismatică datorită harului lui Dumnezeu care
împărtășește oamenilor perfecțiu nea darurilor Sale. Această superioritate harismatică este un
dar al Duhului Sfânt, fiindcă preoția este un har al Duhului Sfânt. Darul preoției se
concretizează în responsabilitatea și autoritatea succesiunii apostolice. Este vorba deci despre
o putere sp irituală exersată asupra întregii comunități creștine și care necesită din partea
preotului să corespundă cu demnitatea vieții sale curate.

2.3.Virtuțile preotului și ale monahului

Importanța Tainei Preoției este datorată faptului că înainte de toate este orientată în
slujirea aproapelui. Preotul nu poate face nimic pentru sine însuși. El pune doar la dispoziția
lui Dumnezeu trupul, sufletul și viața pentru a fi un instrument în mâinile Domnului prin care
împlineș te mântuirea tuturor. De aceea, în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, preoția se
poziționează deasupra vieții monahale în măsura în care binele particular este inferior binelui
comun. De altfel, Sfântul Ioan recunoaște că lupta dusă de monahi este dură ș i mare este
osteneala lor, însă în comparație cu ostenelile datorate slujirii preoțești, atunci când este bine
trăită, diferența este tot atât de mare ca aceea dintre un simplu om și un rege. Există deci o
diferență fundamentală între asceza monahală și mi siunea preotului. Efectiv, acesta din urmă
este expus ă în orice moment amorului propriu, orgoliului, lingușelilor, disprețului față de cei
săraci, servilității față de cei bogați, complacerii față de femei, geloziei, pe când monahul are
nevoie doar de o să nătate robustă și de locuri adaptate pentru a trăi viața sa contemplativă,
fiind la adăpost de toate aceste pericole care bântuiesc viața preotului. Preotul și episcopul
trebuie să dobândească virtuțile sociale: să știe să intre în relații cu oamenii de to ate
categoriile sociale, însă în același timp să se ferească de mondenitățile care le -ar putea păta
sufletul și încetini zelul pastoral. Pentru Sfântul Ioan, preoția creștină are originea sa imediată
în Hristos și deține întreaga sa realitate de la Hristos , de aceea el este convins de superioritatea

37
acestei forme de viață în comparație cu cea monahală. Totuși, aceasta din urmă nu este mai
puțin importantă: datorită rugăciunii stăruitoare a călugărilor, viața monahală stabilește o
legătură directă și permane ntă între Dumnezeu și omenire. Rugăciunea preoților însă este și
mai importantă deoarece la invocația lor Duhul Sfânt coboară pe Altar pentru a sfinți darurile
care devin Trupul și Sângele Domnului pentru viața lumii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur
cunoa ște foarte bine calitățile pe care Biserica le cere unui păstor chemat să fie la cârma
comunităților creștine. Convins fiind de chemarea sa la viața monahală, el experimentează
frica și ezită îndelung să accepte Taina Preoției, responsabilitățile și ispite le specifice acestei
vocații, de care se menține la adăpost atâta vreme cât nu acceptă preoția.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu încurajează monahii să se prezinte în grabă pentru a primi Taina
Preoției. Convingerea sa este că un bun monah nu va fi în mod obligatoriu și un bun episcop
sau preot.
Totuși, din scrierile Părinților răsăriteni vedem că aceștia nu ezitau să invite monahii
să accepte preoția și chiar arhieria atunci când Biserica le cere acest lucru. Sfântul Ioan însuși,
devenind Arhiepiscopul Constantinopolului, nu va ezita să -și aleagă colaboratorii săi imediați
din rândurile monahil or și va hirotoni chiar și episcopi pentru a -i pune la cârma diferitelor
eparhii. Întrebarea sa însă este: câți monahi pot îndeplini aceste funcții în Biserică? Unii dintre
ei, revenind în mijlocul poporului, n -au reușit să se impună prin autoritate, iar a lții s-au lăsat
antrenați de valul ispitelor specifice preoției. Arhiepiscopul Constantinopolului recunoaște că
uneori monahii chemați să primească preoția s -au dovedit a fi buni păstori, însă alteori aceste
hirotoniri s -au dovedit a fi adevărate catastrof e, atât pentru ei, cât și pentru comunitățile
creștine încredințate spre păstorire, deoarece n -au fost antrenați pentru a intra în bătălia
specifică Tainei Preoției.
Lupta creștinilor se desfășoară sub comanda preotului, iar dacă preotul nu este la
înălțimea luptei sau dacă ieromonahul nu este antrenat pentru un asemenea război, se poate
întâmpla să combată mai degrabă pentru diavol decât pentru Hristos. Deci, invitația monahilor
pentru a obține preoția sau episcopatul nu este evidentă în ochii Sf ântului Ioan Gură de Aur.
Sfatul pe care -l dă monahilor este acela de a nu accepta cu prea mare ușurință misiunea
preoțească sau cea episcopală.
Preoția se săvârșeș te pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Ș i pe foarte bună
dreptate, căci slujba ace asta n -a rânduit -o un om sau înger sau un arhanghel sau altă put ere
creată de Dumnezeu, ci însuș i Dumnezeu . Sfântul Duh a rânduit ca preoț ii, încă pe când sunt
în trup să aducă lui Dumnezeu aceeaș i slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta
preotul t rebuie să fie atât de curat ca ș i cum ar sta chiar în cer printre cetele îngeresti.

38
Preoția este taina prin care se săvârșesc toate celelalte sfinte taine ale Bisericii, căci
numai preotul sau arhiereul poate săvârși sfintele taine și dumnezeieștile slujbe ale Bisericii,
fiind mijlocitor al credincioșilor la tronul lui Dumnezeu. Prin taina preoției, Iisus Hristos a
împlinit făgăduința făcută ucenicilor: ,,Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul
veacului. Amin” (Matei 28, 19 -20), rămânâ nd alături de creștini în chip nevăzut, prin Sfântul
Duh, Mângâietorul prezent în sfintele taine, și în chip văzut, prin preotul care săvârșește
lucrarea mântuitoare.
Preoții, purtători ai acestei taine, sunt numiți în multe feluri în Sfânta Scriptură:
,,trimișii Celui veșnic” (Agheu 1, 12 -14), ,,trimișii lui Hristos (Ioan 20, 21), ,,îngerii Bisericii”
(Apocalipsa 1, 20; 2, 1), ,,apostoli ai lui Hristos și conlucrători” (Filipeni 2, 25), ,,săvârșitorii
tainelor dumnezeiești” (I Corinteni 4, 1) sau ,,iconomi ai darului lui Dumnezeu” (I Petru 4,
10).
Taina preoției a fost așezată în Biserică de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
care, înainte de Învierea Sa, i -a învățat pe apostoli și ucenici misiunea lor, ca slujitori ai lui
Dumnezeu. După botez, postul aspru în pustie și biruin ța întreitei ispite, Iisus și-a ales
doisprezece apostoli, pe care i -a trimis să vestească Împărăția lui Dumnezeu: ,,Umblând,
propovăduiți, zicând: s -a apropiat împărăția cerurilor, pre cei bolnavi vindecați, pre cei leproși
curăț iți, pre cei morți înviați, dracii scoateți; în dar ați luat, în dar dați” (Matei 10, 7 -8).
Încă din Vechiul Testament, taina preoției era preînchipuită în preoții Legii Vechi,
care se ungeau cu untdelemn sfințit (Ieșirea 40, 12 -16), îmbrăcau veșminte preo țești și
arhierești, slujind lui Dumnezeu cu jertfe și arderi de tot. Ei erau purtători ai cuvântului lui
Dumnezeu și călăuzitori ai poporului evreu.
În Legea Nouă, Dumnezeu Tatăl Îl trimite pe pământ pe Fiul Său, care este ,,arhiereu
mare, carele au străb ătut cerurile” (Evrei 4, 14), pentru a Se aduce pe Sine jertfă pentru
iertarea păcatelor oamenilor: ,,Iar Hristos, venind arhiereu bunătăților celor viitoare, prin
sângele său au intrat odată întru cele sfinte, veșnică răscumpărare aflând” (Evrei 9, 11 -12).
Și precum Hristos este marele preot și arhiereul cel veșnic, după cum mărturisește
proorocul David: ,,Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Psalmi 109, 4), prin
harul și puterea care le -au fost date de Mântuitorul, preoții Îi urmează Lui în toate,
preînchipuindu -L în săvârșirea tainelor și a slujbelor dumnezeiești.
Preoția este sfânta taină prin care se coboară, asupra celui ales cu bună rânduială, harul
Sfântului Duh dându -i arhiereului și preotului putere de a învăța și propovădui Evangh elia,
după cum Însuși Mântuitorul le -a poruncit: ,,Și au zis lor: mergeți în toată lumea și
propovăduiți Evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16, 15); de a săvârși sfintele taine, slujbele

39
dumnezeiești și de a lega și dezlega păcatele; de a păstori și călău zi credincioșii pe calea vieții
și a mântuirii către Împărăția lui Dumnezeu: ,,Drept aceea, luați aminte de voi și de toată
turma, întru care Duhul Sfânt v -au pus pre voi episcopi, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu,
care o au câștigat cu sângele lui” ( Faptele Apostolilor 20, 28).
Arhiereul, ca urmaș al apostolilor, are deplinătatea darurilor și puterea de a vorbi și
lucra în numele Domnului. Pe lângă puterea deplină de a săvârși toate tainele Bisericii ca
preot, arhiereul sfințește preoți, diaconi, sfân tul mir, antimise și biserici, iar la săvârșirea
slujbelor, el este întotdeauna cel mai mare sau primul dintre preoți.
Preoții, ,,slujitorii lui Dumnezeu și ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,
1), au puterea de a săvârși toate slujbele și tainele Bisericii, în afară de cea a preoției, și
păstoresc credincioșii pe care i -au primit în grijă de la episcopul lor, iar diaconii slujesc ca
ajutoare ale arhiereilor și preoților.
Preoția este una din puținele taine de care nu se învrednicesc toți cr edincioșii, ci numai
partea bărbătească, și din aceasta numai cei mai virtuoși. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește
astfel despre cei vrednici de taina preoției: ,,Să fie puși în această slujbă înaltă numai bărbații
aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul
decât iudeii în înălțimea trupului (I Împărați 10, 23). Pe cât e de mare deosebirea dintre
ființele necuvântătoare și oameni, tot la fel între păstor și păcătoși”.
Iar Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Că se cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca
un iconom al lui Dumnezeu; nefăcând spre plăcerea sa, nemânios, neocărâtor, negrabnic a
bate, neagonisitor de dobândă urâtă; ci iubitor de străini, iubitor de bine, întreg la minte, drept
cuvios, înfrân at; țiindu -se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca puternic să fie și a
îndemna cu învățătura cea sănătoasă, și pre cei ce grăiesc împotrivă a -i certa” (Tit 1, 7 -9).
Trei sunt treptele preoției – cea a Episcopului, a Preotului și a Diaconului, du pă cum
trei sunt treptele vieții duhovnicești: curățirea, luminarea și îndumnezeirea. Fiecare dintre
aceste stadii corespunde unei anume trepte a preoției. Înainte, Sfinții Părinții erau foarte atenți
pe cine hirotoneau. Diacon era hirotonit acela care se afla în stadiul curățirii. Și când acesta
înainta în viața duhovnicească și urca la treapta luminării, îl hirotoneau preot. Și, atunci când
acesta, ca preot, înainta încă mai mult și ajungea la o treaptă mai înaltă, a îndumnezeirii, îl
hirotoneau episcop, Arhiereu al lui Hristos! La starea în care am ajuns noi acum, iubiții mei,
Dumnezeu să ne miluiască!… Eu, care vă spun acestea, sunt Episcop și ar fi trebuit să mă aflu
la treapta îndumnezeirii, dar încă nu am trecut nici de prima treaptă, de treapta curăț irii. De
aceea, nici nu spun vreodată că „m -am învrednicit” să devin Episcop, ci spun totdeauna că
„m-a miluit” Dumnezeu, prin multele și marile Lui milostiviri, și am devenit Episcop.

40
l) Treapta diaconiei (de la cuvântul grecesc diaconos – slujitor) este cea mai joasă
treaptă a preoției de instituire divină. Cel care a primit această treaptă asistă și ajută la
săvârșirea Sfintelor Taine, dar nu oficiază nici una dintre ele. Diaconul cu statut de călugăr se
numește ierodiacon, ia r cel care a primit shima se numește si ierodiacon. Diaconul superior
care face parte din clerul de mir se numește pr otodiacon (primul diacon), iar c el din tagma
călugărească se numește arhidiacon (diaconul cel mare).
2) Treapta preoției, presbiteriei – de la grecescul presviteros – stareț), care se mai
numește preot sau iereu (de la grecescul iereis – preot), acești slujitori pot săvârși 6 din cele 7
Sf. Taine, excluzându -se doar Sf. Taină a Preoției. În treapta preoției poate fi hirotonit doar
acela care are de acum hirotonia de di acon. Preotul care este și călugăr se numește ieromonah
( de la grecescul ieromonahos – preot călugăr sau shiieromonah daca are shimă). Preoții
superiori dintre preoții de mir se numesc protoierei sau protopresbiteri (primul preot), iar
călugării în aceast ă treaptă se numesc egumeni (conducători ai frăției călugărești) și
arhimandriți (conducătorii mănăstirilor); cei care au primit shima se numesc, respectiv,
shiegumeni și shiarhimandriți.
3)Treapta episcopatului (de la grecescul episcopos – supraveghetor) este cea mai înaltă
slujire preotească care are dreptul de a săvârși toate cele 7 Sf. Taine. În această treaptă poate fi
hirotonit doar acel creștin care a primit deja celelalte două.

2.4.Un exemplu din viața cotidiană a preoților

Putem evidenția diferențele între preoți și monahi scoțând în evidență un exemplu tipic
întâlnit în tratatul „Despre preoție“: relațiile cu femeile. „Este imposibil ca șeful comunității,
care se îngrijește de întreaga turmă, să se ocupe doar d e bărbați și să neglijeze femeile. De
aceea, întreținerile cu femeile necesită mai multă atenție din cauza facilității lor de a aluneca
spre păcat. Cu toate acestea, este necesar să se preocupe și de sănătatea lor atunci când a
primit misiunea guvernării B isericii. Efectiv, trebuie să le viziteze când sunt bolnave, să le
consoleze când sunt în dificultate, să le corecteze când sunt în stadiu de lenevie, să le ajute
când sunt împovărate. În asemenea situații, sunt numeroase ocaziile în care s -ar putea strecu ra
cel rău dacă nu s -ar păzi cu o gardă solidă“, spune Sfântul Ioan. Femeile nu trebuie evitate sub
pretextul unei vieți ascetice. Chiar dacă ispitele sunt foarte mari și periculoase, Sfântul Ioan
prezintă idealul vieții preoțești ca fiind inaccesibil pasi unilor datorită sobrietății neîntrerupte
în toate.

41
Preoții sunt purtători ai Duhului Sfânt. Prin hirotonire, Duhul Sfânt face locuința Sa în
ei unindu -i mai strâns cu Dumnezeu. De aceea, ei trebuie să fie puri pentru a înfrunta
dificultățile și ispitele mi siunii pastorale. Prin obligațiile lor pastorale, preoții sunt mult mai
expuși decât monahii să -și păteze sufletul dacă nu ar fi mereu vigilenți și cu garda ridicată. De
aceea, preotul trebuie să fie foarte înțelept și să fie dotat cu o experiență pastoral ă cât mai
dezvoltată. El trebuie să arate atenție sporită și să cunoască lucrurile cu care se confruntă
zilnic oamenii din lu me, însă în același timp trebuie să se țină la distanță de toate acestea mai
mult decât monahii care s -au retras în pustiu sau în s olitudinea munților: „Deoarece preotul
trăiește înconjurat de oameni care au o soție, o familie de întreținut, care posedă slujitori, care
dețin mari bogății, care administrează afacerile statului, care au sarcini importante, trebuie să
fie diferit. Când s pun diferit nu înseamnă că trebuie să fie doar în aparență, sau lingușitor, sau
ipocrit, ci într -adevăr liber și încrezător, știind să se pună la nivelul tuturor în mod eficace,
atunci când exigențele contextului o cer, să fie în același timp bun și fără c ompromisuri.
Efectiv, toți cei care sunt sub autoritatea sa nu pot fi tratați la fel, precum nu este posibil ca
medicii să aplice același tratament tuturor bolnavilor sau un marinar să cunoască doar un
singur fel de a lupta împotriva furtunii și valurilor mării“.
Chiar dacă la prima vedere Sfântul Ioan Gură de Aur consideră preoția aproape „mai
spirituală“ decât viața monahală, totuși el are o stimă destul de importantă pentru stilul de
viață ascetic al monahilor care l -a atras la început și care a orientat întreaga -i viață preoțească
și episcopală. În predicile sale reamintește cu plăcere viața frumoasă a monahilor care au ales
să trăiască în această lume stilul de viață al îngerilor, „filosofia sublimă“. Deseori propune
creștinilor din Antiohia și apoi cel or din Constantinopol sobrietatea și cumpătarea în toate a
monahilor ca exemple de imitat. Călugării sunt niște faruri care din pustiul vieții lor solitare
luminează și orientează pașii creștinilor spre unirea cu Dumnezeu. Totuși, în mod obiectiv,
Sfântul Ioan declară: „Dacă cineva mi -ar oferi oportunitatea să aleg între o reputație bună,
fiind la cârma Bisericii, sau împărtășind viața monahală, aș acorda sufragiile mele primei
propuneri; efectiv, nu am încetat deloc să afirm înaintea ta (Vasile) fericiți c ei care sunt
capabili să îndeplinească, așa cum se cuvine, o asemenea slujire“. Însă, în opinia sa, chiar
dacă este convins că nu -i este posibil să se mântuiască fără a face un efort pentru mântuirea
aproapelui, preferă mai bine să nu conducă la mântuire p e alții decât să fie cauza condamnării
lor veșnice și a lui însuși.
Milos tenia, iubirea față de credincioși, sunt cu siguranță cauzele tuturor bunurilor pe
care Hristos le cere celor aleși pentru a împărtăși cu el Taina Hirotoniei. Preoția este o dovadă
de iubire și un har al Duhului Sfânt. Preoția este un har al lui Dumnezeu la care omul nu poate

42
răspunde decât prin oferta întregii sale persoane, devenind astfel „teofor“, purtător de
Dumnezeu.
2.5. Preoția în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur
Măreția teologiei marelui antiohian pentru istoria Bisericii lui Hristos este cu neputință
de a fi supraevaluată. Întreaga retorică a Bisericii a primit veșmântul discursivității sale,
omiletica eclesială este plină de forța sa analitică și comparativă, Liturghia veacurilor cerești a
primit chipul Anaforalei sale, dogmatica ortodoxă fără de analogiile marelui Hrisostom este
incompletă, exegeza biblică a ajuns la culmile prof unzimii hermeneutice în opera.sa.
Putem spune asfel, că spiritul său retoric este o quintesență de valori acumulate și
dăruite prin har. Sfântul Ioan cunoștea toate valențele discursului oratoric al strămoșilor lui de
limbă greacă, filosofi și gânditori de geniu care au marcat definitiv spiritul umanității. Cu
simțul evidenței, afirmăm că Ioan avea meșteșugul retoricii într -o îmbinare fascinantă de
istorie și inovație, pătrunzând în duhul ancestorilor, dar întrecându -i pe ei cu puterea harului
lui Dumnezeu. Cuvântările lui eclesiale sunt o lecție de istorie a retoricii grecești și unive rsale
și o transcendere a acesteia în lumina slavei lui Dumnezeu.
Ritmul interior al frazei, simetria armonică a cuvintelor, poetica lăuntrică a cuvintelor,
elocvența intimă a frazei care se sfârșește ca un cântec de leagăn și -i dă mireasmă liturgică,
desciderea discursului la persoana a doua și oralitatea împărășită, interogația retorică care
străpunge convenționalul de ascultător, toate acestea îl fac unul dintre cei mai aleși scriitori ai
umanității. Avea solemnit atea homeriană a eroilor Eladei , puterea care izvorăște din c uvânt
dobândită de la Empedocle , trecea cu ușurință prin virtutea excelenței în etică a lui Socrate,
avea cu sine aversiunea pentru autonomia (și implicit alienarea) c uvântului practicată de
sofiști , împărtășea cu eleganță duhul dialectic al ideilor cu Platon, avea apetitul pentru logica
formelor și pentru persuasiune al lui Aristotel, toate acestea scăldate într -un pragmatism
sfințitor al luminii lui Dumnezeu, în care Cuvântul se întrupează în sfinți, iar ideea devine
realitate mai presus de fire.
Toate valorile istoriei pe care le asumase le -a cufundat în colimvitra dumnezeiască a
Evangheliei, în care Dumnezeu vorbește lumii, o judecă în Sângele Fiului Lui, dându -i verdict
de nemurire. Gândirea lui este însă trecută și prin focul paulin al dăruirii de sine lui
Dumnezeu, așa că el continuă și lămurește prin focul minții , tain ele incifrate de marele
Apostol.Pavel. Puterea lui de a vorbi și de a schimba vieți pentru totdeauna, aruncându -le ca
prin niște catapulte spre rai, nu era nicidecum o volută a minții omenești, ci revărsarea de

43
dumnezeiască valoare a Duhului Sfânt în sfinții Lui și o întrupare duhovnicească (în Duhul) a
Cuvântului în lume.
Ioan iterează scopul fundamental al științei cuvântului, al filoso fiei și al culturii în
general, acela de a moși (în duhul maieutic socratic) nașterea Cuvântului în oameni, adică
nașterea nemuririi în creaturile muritoare care -și zic oameni. Este ceea ce printr -o
surprinzătoare intuiție rugătoare va sintetiza Goethe spu nând că Viața este pruncia nemuririi
noastre. Umbra luminoasă a cuvintelor lui Ioan nu privește nicidecum realitățile mundane de
putere, plăcere și avere, ci trimite în mod nevăzut, dar irezistibil, către Împărăția cea de
dincolo de moarte, acolo unde Hris tos cel mort și înviat domnește și se unește cu oamenii,
pentru. veșnicie.
Una dintre armele cuvântului Sfântului Ioan era interogația. Predicile sale nu sunt
nicidecum și niciodată expuneri seci de concepte și idei, ci fermentație fericită a must ului
minții pentru a deveni vin euharistic, prin Liturghie. Mintea omului este un altar, pe care se
aduce jertfă însuși Fiul lui Dumnezeu, Împăratul veacurilor. Ea trebuie curățită mereu și
mereu, pentru a da naștere vieții incubate în ea, așteptând căldur a Duhului Sfânt să sfințească
universul. Întrebarea din cuprinsul discursului lui pune pe ascultător într -o situație
inconfortabilă, dar ascute atenția, deschide izvoarele problematizării, devine dezbatere de sine
și ceilalți, coboară mintea în inimă și pe rsonalizează adânc fiecare idee, asumând istoria
mântuirii în istoria ta, cel ce asculți cuvintele raiului hrisostomic.
Tratatul său „Despre preoție” este una dintre cele mai profunde analize teologice ale
demnității sacerdotale și o culme a oratoriei cre știne, în care valențele alegorice se împletesc
în mod firesc cu analitica practică și cu comparatismul biblic de sorginte antiohiană25. Nimeni
n-a mai scris despre preoție și despre Marele Preot Hristos așa cum a scris Ioan Hrisostom. Și
aceasta pentru că a simțit cu toată ființa sa noblețea și înțelesul mântuitor, puterea de nemurire
revărsată de Dumnezeu în Biserică prin Taine, mireasma de rai a preoției, frumusețea cerească
a Liturghiei, unirea tainică a sufletului cu Dumnezeul cel nemuritor în Euharisti e. Preoția este
pentru Sfântul Ioan cea mai sublimă și mai înaltă treaptă a acestei lumi, cerul revărsat pe
pământ, oceanul iubirii lui Dumnezeu concentrat în lucrarea cutremură toare a slujirii Lui pe
pământ. Pentru a demonstra aceste afirmații vom purcede a arăta câteva dintre aspectele
preoției Bisericii, surprinse de Sfântul Ioan Gură de Aur și aprofundate pe ntru viitorime în
lucrările lui .

25 Sf.Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf.E frem Sirul, op.cit, p. 137.

44
2.6. Preoția – semnul iubirii lui Hristos

Taina Preoției este numită de Sf Ioan „cel mai mare semn al iubirii lui Hristos”:
„Pentru ce și -a vărsat Hristos sângele Său? Pentru ca să dobândească aceste oi, pe care le -a
încredințat lui Petru și celor de după el (adică preoților)” . Și Ioan continuă: „Postul, culcatul
pe pământul gol, privegherile prelungite și toate celelalte pot fi îndeplinite cu ușurință de
mulți credincioși, nu numai bărbați, ci și femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii,
când e vorba de încredința p urtarea de grijă a atâtor suflet e, femeile să se dea la o parte din
fața unei slujbe atât de înalte, și chiar cea mai mare parte din bărtbați. Să fie puși în această
slujbă înaltă numai bărbații aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni, în virtutea
sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii la înălțimea trupului, și chiar cu mult mai
înalți” . Și adaugă: „pe cât de mare este deosebirea dintre necuvântătoare și oameni, tot așa de
mare să fie și deo sebirea dintre păstor și păcătoș i, ca să nu spun em chiar ceva mai mult” .
Sublimitatea preoției sacerdotale în Biserică vine din simțirea cu adevărat a prezenței lui
Hristos în ea până la sfârșitul veacurilor și a prezenței lui Hristos în suflet, prin rugăciune.
Înțelegerea preoției este cu adevăr at o culme a simțirii mistice a Mântuitorului în viața
marelui Ioan. El spunea: „preoția este o demnitate cu atât mai mare decât cea de împărat, pe
cât este de mare sufletul față de trup”26.
Superioritatea preoției în Biserică față de orice altceva de pe pământ o arată Sfântul
Ioan și într -o analiză comparativă de o profunzime aparte, care a devenit definiția universală a
preoției în Biserică: „Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereș ti. Și pe
bună dreptate, că slujba aceasta n -a rânduit -o un om, sau înger, sau arhanghel, sau vreo altă
putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă pe
când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri.
Teologia sacerdotală a Sfântul Hrisostom nu se rezumă doar la înfățișarea acestei
demnități cerești a preoției, ci pătrunde în inima preoției, adică acolo unde sfântul mistic
înțelege și simte cu sufletul durerile pe car e trebuie să le simtă un preot pentru credicioșii săi,
puterea pe care o are să -i smulgă din moarte și din stricăciune prin Sfintele Taine, împreună
lucrarea harului cu libertatea în sacerdoțiu, primejdiile cumplite ale acestei demnități și povara
infinită a responsabilității veșniciei celorlalți, pentru care de fapt a și fugit de preoție.

26 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, trad: D.Fecioru, Editura Sophia, București,
2004;

45
2.7. Preotul – născător de viață în Biserică
Taina Preoției este poarta de intrare a credincioșilor în Biserică și în Împărăția lui
Dumnezeu. Sfântul Ioan este foarte elocvent când afirmă faptul că fără Sfintele Taine nu
există mântuire în Biserică, iar administratorii, iconomii acestor Taine mari și cerești sunt
preoții. „Dacă nu poți intra în Împărăția cerurilor, de nu te naști din noi din apă și din Duh,
dacă pierzi viața veșnică, de nu mănânci Trupul Domnul și nu bei Sângele Lui, iar dacă toate
acestea nu se săvârșesc altfel, decât prin mâinile acelea sfinte al e preoților, atunci cum vei
putea fără preoți să scapi de focul gheenei sau să dobân dești cununile cele pregătite?” .
Una dintre ideile Sfântului Ioan cu privire la preoție este aceea că preoția este
paternitate duhovnicească, demnitatea de tată ș i de mamă a preotului față de credincios. De
aceea, el afirmă fără putință de tăgadă că preotul trebuie să simtă pentru credincioși ceea ce
simte mama pentru fiii ei, iubirea preotului față de fiii duhovnicești fiind însă nu numai o
iubire născătoare, ca a mamei față de prunci, și o iubire întemeietoare de nemurire și de viață
veșnică. Duhovnicul este mama născătoare de viață veșnică a credinciosului, iar iubirea
nețărmurită a Sfântul Pavel față de fiii săi duhovnicești este un model al preoției în Biserică :
„Pe dinafară lanțul dușmanilor, pe dinăuntru lanțul dragostei. Primul făurit din fier, al doilea
din iubire, primul îl lepăda adeseori, al doilea niciodată. Și după cum femeile care au născut și
au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i -au născut, oriunde ar fi ele, tot așa și
Pavel, legat pentru totdeauna cu inima de cei pe care îi născuse din nou putea să rostească: O,
copiii mei pentru care sufăr durerile nașterii, până când Hristos va lua chip în voi! Nașterile
cele trupești durează cât ăva vreme; trec după ce copilul a ieșit din pântecele mamei; cât
despre nașterile cele duhovnicești însă, nu -i așa; durează luni întregi; uneori aceste dureri au
ținut un an întreg, și Pavel tot n -a născut pe cei zămisliți, în nașterile trupești numai trup ul
suferă dureri; în nașterile cele duhovnicești durerile nu muncesc pâ ntecele, ci sfâșie însăși
tăria. sufletului” .
Maternitatea duhovnicească a păstorului de suflete arată vocația născătoare a
preotului. Acesta trebuie să iubească pe Dumneze u atât de mult încât să devină născător de
viață în Duhul Sfânt prin Sfânta Taină a Botezului. Preotul, ca tată al fiilor săi duhovnicești nu
trebuie niciodată să îi abandoneze sau să -i înțarce pe aceștia, cum fac părinții după trup, ci
pururea uniți cu ce i botezați, să -i hrănească mereu de la Sânul cel preasfânt al Bisericii mamă,
cu Sfintele Taine. „Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naște astfel de copii,
încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela
care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare

46
ca, pe cei o dată născuți și crescuți, dar avortați, să -i nască iarăși și să -i plăsmuiască din nou?
Astfel, Ioan spune: „Preoții sunt aceia cărora li s -a încredin țat zămislirea noastră în Duhul
Sfânt, ei sunt aceia cărora li s -a dat să ne nască prin Botez. Prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos,
prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu, prin preoți ajungem mădulare
ale F ericitului Cap al lui Hristos. Părinții noștri ne nasc pentru viaț a de acum, preoții pentru
viața, viitoare” .
Sfântul Ioan vorbește și despre pericolele cumplite care stau la drumul preotului și
atacă viața acestuia când simt slăbiciune sau păcat. Marele Ioan vorbește despre slava deșartă
ca despre o stâncă înfricoșătoare pe marea vieții, mai rea decât stânca sirenelor, de care s -au
sfărâmat atâtea corăbii. Și pe această stâncă a morții sălășluieste multe fiare omorâtoare nu de
trup, ci de suflet și de viață veșnică: mânia, t ristețea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna,
fățărnicia, uneltirea, pornirea împotriva acelora care nu ne -au făcut niciun rău, bucuria și
mulțumirea pricinuite de cusururile și greșelile celorlalți slujitori, mâhnirea provocată de
succesele și bunăstar ea altora, dragostea de a fi lăudat, dorința după posturi de cinste – dintre
toate aceste pătimi aceasta duce cel mai mult la pieirea sufletului omenesc, predicile rostite
pentru a fi pe placul credincioșilor, lingușelile slugarnice, dezmierdările josnice, disprețuirea
săracilor, lingușirea bogaților, onorurile nemeritate, hatârurile vătămătoare, frica servilă,
vrednică numai de cei mai ticăloși robi, lipsa de îndrăznire, smerenia mare de ochii lumii, nu
smerenia adevărată, îndepăr tarea dojenirii și a mustr ării.” .
Atenția excepțională pentru detalii și cunoașterea intimă a sufletului omenesc, specifice
Sfântului Ioan îl fac un chirurg de geniu al patimilor omenești, și mai ales a patimilor de care
suferă preoții. Viziunea sa plină de Duhul Sfânt, „care pe cele neputincioase le vindecă și pe
cele cu lipsă le plinește” e o cauterizare dureroasă a preoției fiecăruia, un catharsis integrator,
o ardere de tot a răutății personale a celor care îl citesc cu sabia cea dublă a Cuvântului lui
Dumnezeu care p ătrunde între încheieturi și măduvă, adică în zona de creștere a oaselor, acolo
unde mobilitatea se unește cu ființa, adică purifică și curățește viitorul absolut al umanității.
Actualitatea cuvintelor mare lui preot este astăzi mai mult decât evidentă și e o radiografie
spirituală a preoției fiecăruia dintre noi, scrisă de Dumnezeu pe pergamentul vieții noastre.
Sfântul Ioan examinează cu atenție preoția sacerdotală în Biserică și arată că ea e o lupt ă
pe viață și pe moarte (pe viață veșnică și pe moarte veșnică) pe un câmp de bătălie neprielnic,
dintre suflete și ucigașul cel dintru început al neamului omenesc. Preoția ca război înfricoșat
împotriva iadului stăpânitor de lume este una dintre ideile fo rță ale Hrisostomului în întreaga
sa operă: „preoții trebuie să fie ca și ostașii viteji de pe câmpul de bătaie, care luptă cu curaj și
cad cu bărbăție”. Așadar , preoția e o demnitate cumplită și sublimă în același timp, cu

47
primejdia morții veșnice a ta și a celor încredințați ție permanent asediind cetatea Bisericii.
O altă idee forță a Sfântul ui Ioan în ceea ce privește preoția în Biserică este capacitatea
ei de a fi izvor de iertare și de milostivire a lui Dumnezeu pentru credincioși.
Biserica, prin Sfânta Taină a Mărturisirii, anulează consecințele Judecății universale,
anihilează păcatele celor căzuți în oceanul milostivirii lui Dumnezeu, dăruiește iertarea și
înființează raiul în inimile celor condamnați la iad. Așa cum Dumn ezeu a adus lumea din
neființă la ființă din iubirea Sa infinită, tot așa din iubire infinită desființează răul din sufletele
oamenilor prin Spovedanie și sădește din nou semințele vieții veșnice pe pustiul pârjolit de
focul păcatului din sufletul omenesc.
Preoția cumpănește așadar și dăruiește Izvorul cel pururea curgător al harului lui
Dumnezeu, zdrobind puterea morții prin Crucea lui Hristos și dăruind viața și învierea prin
Euharistie. Spovedania est e antidot împotriva morții iar Euharisti a este medicamentul
nemuririi. Această forță a preoției de a sfărâma puterea morții prin Trupul care se sfărâmă și
se împarte al Mielului lui Dumnezeu, puterea de a -L frânge pe Hristos pentru ca umanitatea să
nu se frângă în moarte veșnică, este cea mai mare put ere de pe pământ, căci rădăcinile ei sunt
în ceruri, la Tronul slavei lui Dumnezeu. Pocăința în Biserică și plângerea păcatelor este
așadar me dicina vieții celei nemuritoare , chirurgia care extirpează cancerul păcatului și
terapia cea sfântă cu veșnicie: „ Ai păcătuit? Intră în Biserică și șterge -ți păcatul. Nu -i așa că
ori de câte ori cazi când mergi pe drum tot de atâtea ori te ridici? Fă tot așa ori de câte ori
păcătuiești. Nu deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăiește -te a doua oară ca nu cumva
din pricina trândăviei să cazi desăvârșit din nădejdea bunătăților ce -ți stau în față. De ești la
adânci bătrâneți și păcătuiești, intră în Biserică, pocăiește -te! Biserica e spital, nu tribunal!
Nu-ți dă pedeapsă pentru pă cate, ci iertare pentru păcate” .
Un alt aspect al preoției este responsabilitatea uriașă față de valorile pe care
Dumnezeu le -a lăsat în oameni și care trebuie să fie făcute să rodească. Preotul va fi judecat
cumplit dacă nu a stimulat și cultivat î n oameni dorul după Dumnezeu în conformitate cu
vocația fiecăruia și cu darurile primite de la Creator. Această demnitate grea este cu atât mai
mare pentru episcop: el trebuie să discearnă în Duhul Sfânt pe fiecare preot și să cumpănească
darurile fiecărui a spre mântuirea credincioșilor care sunt atât de diferiți, dar și să stăvilească
patimile fiecăruia: „ce trebuie să facă episcopul când are de luptat cu atâtea vânturi? Cum va
ține piept atâtor valuri? Dacă rânduiește lucrurile după dreapta judecată, îi f ace vrăjmași și
inamici și ai lui și ai celor numiți de el, pe toți cei care au propus pe alții. Și aceștia încep să -i
facă episcopului fel de fel de șicane. Stârnesc în fiecare zi tulburări, batjocoresc în fel și chip

48
pe cei numiți de el. Episcopul se ase amănă atunci cu un căpitan de corabie, care are în corabie
pirați, care mereu îl atacă și pe el, și pe corăbieri și pe călătorii de pe vas” .
2.8. Preoția ca legătura oamenilor cu Dumnezeu
Sfântul Ioan spune că preoția este un lanț de aur de la pământ la cer care leagă raiul de
lume și pe Dumnezeu de oameni. Această conștiință a legăturii indestructibile dintre Hristos și
Biserica Sa, prin preoție, a fost testamentul teologic al vieții marel ui Hrisostom. Sfântul Ioan a
lucrat toată viața sa conștient și simțitor al acestei legături întemeietoare de viață dintre
Hristos și Biserică și a simțit primejdia uriașă din partea celui rău care dorește să separe
Trupul de Cap, adică Biserica de Hristos , prin exilarea Mântuitorului în ceruri și prin dorința
de putere și de stăpânire a oamenilor. Pentru acest adevăr, al prezenței lui Hristos în Biserică
până la sfârșitul veacurilor, Sfântul Ioan și -a dat viața sa pământească. Legătura dintre Hristos
și Bi serică este singura care ne salvează de la moartea veșnică prezența și stăpânirea lui
Hristos în Biserică este Nădejdea slavei (Hristos în noi – nădejdea slavei – Coloseni 1, 27),
singura ancoră de scăpare din robia morții și a neantului.
Conștiința vremelniciei acestei lumi și a stării noastre de moarte în Hristos l -a
împiedicat pe Ioan să dea vreo însemnătate lumească vredniciei preoțești, care este demnitatea
eshatologică prin excelență: „Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Astfel, Ioan afirmă realitatea consanguinității noastre cu
Dumnezeu în Trupul lui Hristos care este Capul Bisericii și care este nedespărțit de Trupul
Lui în veșnicie. „Precum, dacă tai capul de trup, moare și trupul, moare ș i capul împreună cu
el, tot așa Biserica moare fără Hristos și Hristos moare fără Biserică”. Aceste cuvinte de o
îndrăzneală deschizătoare de cer arată iubirea hrisostomului pentru Hristos până la moarte și
până în veșnicie și simțirea mistică a prezenței Mielului lui Dumnezeu în viața și slujirea lui
preoțească.
2.9. Preotul slujitor al Cuvântului
Necesitatea puterii cuvântului pentru fiecare preot este evidențiată mereu de către
Sfântul Ioan în scrierile sale. Predica este lucrarea cea mai complexă a preotului alături de
săvârșirea Jertfei celei sfinte, și ea trebuie săvârșită mereu în lucrarea mis ionară a preotului,
pentru că ea este puterea lui Dumnezeu dăruită lumii, care lucrează minuni nevăzute în
sufletele oamenilor care se întorc la Dumnezeu: „Dacă am avea puterea să facem minuni, nici
n-am mai avea nevoie de predică; dar pentru că n -a rămas în noi nici urmă din puterea facerii

49
de minuni și pentru că din toate părțile ne atacă dușmani mulți și nenumărați, este neapărată
nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru ca să nu fim loviți
de săgețile vrăjmașului, ci s ă-i lovim noi pe ei” .
Predica însuflețită și plină de teologie este așadar făcătoare de minuni, pentru că
înființează în inimile credincioșilor mireasma harului dumnezeiesc și aprind dorul sfânt după
Hristos în viața acestora.
2.10. Preotul – luptător împotriva diavolului
Diversitatea vrăjmașilor Bisericii, atacurile furibunde din exterior și din interior,
viclenia extensivă a îngerului căzut care atacă Biserica, slăbiciunea firii omenești, mulțimea
de opi nii și de educații între credincioși, stigmatul cel greu al păcatului care rănește
umanitatea dinlăuntru, toate acestea trebuie contracarate de preot în lucrarea sa de nemurire a
credincioșilor în Hristos.
De aceea, Sfântul Ioan arată că preotul trebuie să fie tuturor toate, îmbrățișând lumea
în iubire și luptând „cu toate armele lui Dumnezeu” pentru scăparea credincioșilor din mâna
„lupului c elui înțelegător”. „Cel care se luptă cu toți acești dușmani, trebuie să cunoască felul
de luptă al fiecăr uia. Preotul trebuie să fie și arcaș, și aruncător cu praștia, și căpetenie, și
ostaș și general, și pedestraș și călăreț, să știe să se lupte și pe mare și pe metereze”.
Lupul cel înțelegător (lykos noetos), din rugăciunea Sfântul Ioan Gură de Aur dinaint ea
Sfintei Împărtășiri, este diavolul, despărțitorul, adică lupul care lucrează în minte, lupul
inteligibil, lupul înțeles cu mintea și nevăzut, care schimbă mintea și o transformă în țărână
prin patimi. Traducerea „lupul cel nevăzut” amputează semnificați a teologică a expresiei
hrisostomice. Metafora teologică a lupului lucrător în minte este preluată din revelația
dumnezeiască, din cuvintele Mântuitorlui: „Păstorul cel Bun își pune viața pentru oile Sale,
iar cel plătit, care nu este păstor, și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă
oile și fuge, iar lupul răpește și risipește oile, Cel plătit fuge pentru că este plătit și nu -l doare
inima de oi. Eu sunt păstorul cel bun și cunosc oile Mele și ele mă cunosc pe Mine, precum
Mă cunoaște p e Mine Tatăl, și Eu cunosc pe Tatăl, și Eu îmi dau v iața pentru oile Mele”(Ioan
10,11-15).
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește mai ales despre pericolul lăuntric din Biserică, adică
de oamenii fără vocație care văd preoția ca pe o slavă a acestei lumi sau ca pe o sursă de bani,
și care rănesc cumplit oile prin nepăsarea și patimile lor, fiind lupi îmbrăcați în piei de oaie:
„Dacă preotul nu cunoaște toate felurile de luptă, diavolul știe să răpească oile, că bagă

50
înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n -a păzit -o bine” . Lipsa de
vocație și nepăsarea față de cele sfinte, rutina slujirii și căderea în iubirea de bani sunt cele
mai cumplite fiare care rănesc Trupul Bisericii lui Hristos, căci dacă un creștin este pătimaș,
sau păcătos, își face rău doar lui și celor din jurul său, însă dacă un slujitor al lui Dumnezeu
are ac este năravuri, strică și distruge mulțime mare de credincioși.
Înfricoșata responsabilitate a preotului își are înțelesul în judecata lui Dumnezeu care va
discerne parte de vină a fiecăruia în viață, dar și osteneala preotului în salvar ea lor. Pre otul
este responsabil de viața veșnică a credincioșilor, de nemurirea lor, de fericirea lor eternă sau
de osândirea lor pentru vecie. Sfântul Ioan este foarte tranșant când vorbește despre osânda
preotului nepăsător sau nepriceput: „Cât prăpăd și cât foc s e adună pe ticălosul cap al
preotului pentru fiecare suflet pierdut, nu -i nevoie s -o afli de la mine, că tu însuți știi bine
aceasta” .
2.11.Preotul – educator al credicioșilor spre nemurire
Marele Ioan Gură de Aur aseamănă misiunea preotului cu educația copiilor de către
părinții lor și presupune stăruință necontenită, iertare la nesfârșit, iubire totală și nestrămutată,
răbdare și înțelegere a suferinței și a neputinței, capabilitatea de a te transpune în inima și
viața cel ui căruia îi vorbești, simțire a dorințelor acestora etc. „Așa trebuie să se poarte preotul
cu credincioșii săi, precum se poartă un părinte cu copiii lui mici de tot. După cum părinții nu
se supără pe copilașii lor când aceștia îi ocărăsc, îi lovesc sau c ând plâng, dar nici nu se
îngâmfă, când râd sau când vorbesc cu drăgălășenie, tot astfel nici preotul nu trebuie să se
îngâmfe când credincioșii îi laudă predicile, dar nici să cadă abătut de dure re câ nd e criticat
fără.temei”.
Preotul reconstitu ie așadar spiritual pruncia ontologică a umanității, prinde de mână pe
oameni și -i duce în raiul Hristos, păstrează deschide rănile Mielului ceresc pentru ca Sângele
lui Dumnezeu să curgă și să vindece de moarte umanitatea. Preoția e creșă a veșniciei și
școală a Duhului Sfânt, unde oamenii învață să trăiască veșnic în Hristos, Cuvântul cel
nemuritor al lui Dumnezeu. Sfântul Ioan insistă asupra curăției preotului ca și premisă
fundamentală a sălășluirii lui Hristos în El. Puritatea inimii, ochiul fără de pa timă, sufletul de
prunc fără de viclenie, mai mult decât atât, preotul trebuie să fie biserică sfințită a Duhului
Sfânt pentru a dărui și credincioșilor harul cel dumnezeiesc prin Sfintele Taine. Ioan
amintește în prologul Omiliilor sale de la Matei despre marii teofori ai umanității și felul în
care Dumnezeu a scris pe pergamentul de iubire al inimilor lor Scriptura cea dumnezeiască:

51
„Dumnezeu n -a vorbit prin Scriptură cu Noe, cu Avraam și cu urmașii lui cu Iov și cu Moise,
ci a vorbit cu ei față către faț ă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a
căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris
a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumneze u. Gândește -te cât de rău am ajuns! Noi car e eram
datori să viețuim atât de curat încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de
hârtie, să fi dat Duhul inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta și am
ajuns să avem nevoie de scrieri. Ba dimpotrivă disprețui m Scripturile socotindu -le zadarnice
și fără rost, agonisindu -ne mai mare osândă .
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai mare predicator al Bisericii lui Hristos, mintea
cea sfântă a Duhului Sfânt, potir preacurat de Taine cerești plin ochi de Sânge le lui
Dumnezeu, inimă preacurată sângerând de dorul Mirelui Ceresc, purtând cu înțelepciune
tezaurul harului dumnezeisc prin care a străpuns cerurile Tainelor lui Dumnezeu și le -a adus
pe pământ în cuvintele Cuvântului ceresc. Elocința lui, purtând și pli nind toate mințile
strălucitoare ale antichității , filosofia greacă pe care a supus -o și a sfințit -o în dogma
mântuitoare, oralitatea practică mântuitoare în care metafora slujește cu frică și cu cutremur
scopul mântuirii oamenilor, nedevenind niciodată ex ercițiu stilistic sau livresc, toate acestea
împreună cu o viață închinată Liturghiei l -au făcut să devină trâmbița veacurilor ce vestește
pocăința, adică desființarea răului din lume prin harul Celui răstignit. Cunoașterea deplină a
Sfintelor Scripturi, a scultarea în har și în adevăr a cuvintelor Sfântului Pavel, asceza inimii și
pruncia duhovnicească, dreptatea necruțătoare cu relele acestei lumi, duhul de jertfă prin care
s-a frânt pe altarul de iubire al Celui răstignit, lumina învierii care i -a inundat ființa în fiecare
clipă prin Liturghie sunt doar câteva raze ale acestui soare strălucitor al Bisericii. În talerul
istoriei, fiecare preot slujitor de cele cerești se poate cântări pe sine în neputința și vremelnicia
sa, cu Marele Preot Ioan, sluga cea s fântă a Marelui Arhiereu. În această judecată interioară
de sine, toți și fiecare vom ajunge la smerenia cea întemeietoare de viață văzând cât suntem de
mici față de acest Potir preacurat al Duhului Sfânt.
Dacă privim în adâncul învățământului teolo gic de astăzi, vom vedea că ne aflăm în
fața unui paradox în ceea ce privește vocația de preot. Pe de o parte avem foarte mulți studenți
pe băncile facultăților de teologie, iar pe de altă parte se găsesc tot mai puțini preoți cu
vocație.
Într-un asemenea context este pe deplin justificată afirmația domnului Mihail Neamțu
care spune că: ortodoxismul emite doar interjecții inapte să -și articuleze i deea27. Deși dură

27Mihail Neamțu, Gramatica Ortodoxiei, Ed. Polirom, 2007, p.23.

52
această expresie totuși acesta este pulsul teologie de astăzi, fiind prinși în lumea conceptelor
prefabricate, a mutării reflectoarelor de pe Hrist os pe propria noastră persoană. Acest fapt
este dăunător într -o lume ce se află în perpetuă tranziție, deoarece instinctiv ne aruncăm într -o
luptă care nu este a noastră, ci este lupta lu i Hristos și a Bisericii. De aceea când Biserica este
atacată, teologii trebuie să se pună de comun acord și să dea un răspuns adecvat prin
pluralitatea glasurilor sau a peniței. Dar răspunsul să fie în duhul lui Hristos sau în duhul
părinților, care nu es te altul decât duhul iubirii. Orice problemă bisericească trebuie să treacă
prin lentila sfinților părinți.
Un asemenea sfânt părinte este și Ioan Hrisostom, despre care profesorul Martin
Ritter afirmă magistral: pentru mine, Ioan, cu supranumel e Hrisostom, marele predicator, om
al Bisericii și reformator28 de la cumpăna dintre secolele IV -V d.Hr. este, fără nici un fel de
îndoială sfâ nt. Este cu totul îmbucurător că această afirmație nu vine din partea unui ortodox,
ci din partea unui cercetător de la Facultatea de Teol ogie Evanghelică din Heidelber.
Tratatul său despre preoție este cartea clasică a creștinismului asupra dumnezeieștii
Taine a Hirotoniei, care a călăuzit și a înălțat continuu milioane de preoți cr eștini de -a lungul
veacurilor29, ei bine, această carte citită cu mare luare aminte poate redeștepta vocații sau
poate tăia din elanul pseudo -vocațiilor. Preoția oferă nuanța fiecărei religii, dacă preoții unei
religii se ridică prin evlavia, știința, viața lor până la apogeul acestei religi i, ei întruchipează
cu adevărat idealul acestei credințe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei,
în religiile superioare la acelea de prooroci și înțelepți, iar în c reștinism la acela de sfinți”30,
ori lumea de astăzi cere modele, cere sfinți, ba mai mult, așteaptă să vadă sfinți din rândul
preoților.
Prin sfințenia vieții lui, prin cugetarea lui genială, prin Ortodoxia învățăturii, prin
dragostea lui de Dumnezeu și de aproapele, prin lucrarea de îmb unătățire a vieții oamenil or31
a trăit preoția în toată splendoarea ei, făcându -se deschizător de drumuri în ale preoției. Preoții
de astăzi nu au nici o scuză atunci când greșesc în preoție justificându -se prin lipsa de modele.
Predica rostită după un anumit șablon, transformă pred icatorul într -un bufon, iar pe
ascultători îi poate priva de mântuire. Sfântul Ioan este tranșant în problema aceasta, susținând
o aprofundare temeinică a textului evanghelic și mult studiu. Când nu I se poate găsi nici un

28 A.M.Ritter, Studia Hrisostomica, trad: Daniel Buda, Ed.Andreiană, p.11
29 Ioan G. Coman, Patrologie, Ed Mănăstirii Dervent, p.138.
30 Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, Studii Teologice, nr. 9 -10, 1949, p. 739.
31 Pr. Ștefan Alexe, Considerații despre pre oție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în BOR, 1 -2, 1972, p. 54.

53
cusur, atunci poate mustra și mân gâia pe toți credincioșii săi cu câtă autoritate voiește.32
Atunci când se pregătește, predica lui o să fie o reușită, dar, trebuie să fie atent la
laude, să se mândrească: dar măreția sufletească a conducătorului turmei nu trebuie să se arate
numai în dis prețuirea laudelor și a aplauzelor, ci trebuie să se întindă și mai departe, pentru ca
să nu -i fie nedesăvârșit câștigul.33 Predica trebuie alcătuită să -I placă lui Dumnezeu mai întâi,
iar cei place lui Dumnezeu este imposi bil să nu le placă și oamenilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, pune sub lumina adevă rului viața morală a preotului.
Pornind de la textul din Iezechiel 33, 6 de unde aflăm următoarele: Dacă atunci când vine
sabia, străjerul nu trâmbițează poporului și nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei , ia un
suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna
străjerului și bineînțeles de la textul din Evrei13,17: Ascultați de mai -marii voștri și
supuneți -vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voas tre, ca unii ce vor da seama de ele, Sf.
Ioan încercă să ne inducă și nouă sentimentul fricii și al responsabilității prin care el însuși
trecea atunci când se gândea la chemarea preoției.
El este de părere că viața monahală poate fi uneori mult mai ușoară decât viața u nui
preot care trăiește în lume : omul care intră în stadionul luptelor preoțești trebuie să
disprețuiască mai cu seamă slava, să nu se mânie și să fie priceput34. Viața unui preot este
mult mai ispitită de diavol decât viața unui mirean , iar păcatele unui preot sunt cu mult mai
grave decât păcatele unui mirean. Cam așa arată radiografia tratat ului despre preoție a
Sfântului Ioan Hrisostm, cert este că în calitatea lui de părinte sufletesc al credincioșilor din
Antiohia, a fost în acele î mprejurări tragice asemenea Păstoru lui celui bun din Evanghelie35,
prin aceasta dând o mai mare autoritate spuselor lui. Cu alte cuvinte, spusele lui au un grad de
aplicabilitate de sută la sută.
Tratatul său despre preoție este o adevărată capodope ră literară a întregii l iteraturi
creștine din lume36. Totodată, acest tratat este o limpezime a minții omenești, deoarece îl
putem lua exemplu de viață, mai ales cei care sunt doritori de a atinge Taina Hirotoniei.
Sfântul Ioan Gură de Aur, prin Liturghia închinată acestuia, aduce fiecărui creștin în parte,
comuniunea cu Dumnezeu și Împărtășirea prin Taina Euharistiei.

32 Sf.Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf.Efrem Sirul, op.cit, p. 137.
33 Ibidem, pp, 152 -153.
34 Ibidem, p.175.
35 Pr. Sp. Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în B .O.R. nr.10, anul 1957, p.941.
36 Ibidem, p.925

54
Capitolul III
3.1. Chipul preotului după Sfântul Vasile cel Mare
În istoria religiilor, preoția a jucat un rol esențial și decisiv. Preoția este aceea care
dădea culoare unei religii și care fixa ritmul de urmat: “dacă preoții unei religii se ridică prin
evlavia, știința, viața lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul
acestei credințe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei, în religiile
superioare la acelea de prooroci și înțelepți, iar în creștinism la acela de sfinți”37.
Preoția Vechiului Testament era de origine divină, reprezentând o cinste inegalabilă,
pe când diferitele preoții ale păgânismului nu depășeau stadiul de magie. Preoția creștină, mai
apoi, are cu totul altă față. Ea devine o instituție divină creată pri n harul Domnului Iisus
Hristos și are caracteristica de a continua opera Lui în lume. Scopul pe care și -l propune
preoția lui Hristos, este menționat și lămurit încă cu primele scrieri creștine, începând cu Sf.
Apostol Pavel și continuând cu acelea ale Sf. Părinți38. Preoția creștină avea să fie, potrivit
cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur “semnul iubirii lui Hristos”.
Sfinții Părinți, în general, văd în ea “cea mai sfântă și folositoare slujire a
credincioșilor și un omagiu adus lui Hristos -Dumne zeu”39. De aceea, nu este lipsit de
importanță că în creștinism apar tratate elaborate ce analizează toate implicațiile ce decurg din
însușirea unei astfel de res ponsabilități. Încă de la primii Părinți și Scriitori ai Bisericii, poate
chiar imediat după Sf . Ap. Pavel, au apărut aprecieri asupra Tainei Preoției, ca dintre cele mai
importante Taine ale Bisericii. Odată cu adâncirea noii învățături și sistematizarea
concepțiilor teologice în primele cinci secole, apar tratate care se vor referi exclusiv la Tai na
preoției așa cum știm că au scris Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Efrem
Sirul. Practic, ele concentrau în sine toată concepția acelor prime secole despre modul în care
înțelegeau creștinii preoția. Se înțelege că nu era lucru de nelua t în serios, ba era Taina care
implica cele mai adânci responsabilități asupra cărora nu se mai putea reveni ușor. Însuși Sf.
Vasile cel Mare, chiar dacă nu a scris ca și ceilalți doi Capadocieni un tratat pe această temă,
vedea preoția ca pe o “ sarcină de grea răspundere ce necesită o pregătire atentă și o viață
curată, preotul fiind un om al faptelor”40. Deci de la Sfântul Vasile nu ne -a rămas o “sumă de
gândire” pe marginea acestei probleme, tratată într -un corpus unitar, dar nu putem spune nici
că nu a f ost preocupat de problematică, când știm prea bine că întreaga -i viață și -a dedicat -o

37 Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, “ST”, nr. 9 -10, 1949, p. 739.
38 Ibidem, p. 741.
39 Pr. Prof. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1 -2, 1972, p. 54.
40 Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIII la Geneză II, 4, Migne, PG, LIII, 110, cf. Pr. Prof. I. G. Coman, Atitudinea practică a
Sfinților Trei Ier arhi, “GB”, 10, 1956, p. 540; Alexe, op. cit., p. 56.

55
slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui. Însă ce gândea el concret la adresa acestei Sfinte Taine,
și ce îndemnuri dădea celui care “îndrăznea” s -o îmbrățișeze, vom încerca să redăm în
rândurile ce urmează.
Acest mare Sfânt Părinte a fost înzestrat cu calități morale și intelectuale deosebite pe
care și le -a pus în slujba Bisericii, ca preot și ierarh. A fost, cum deja cunoaștem, excepțional
păstor de suflete, străl ucit teolog al Duhului Sfânt, fapt ce a produs impunerea supranumelui
de “cel Mare” în conștiința urmașilor și a întregii Biserici. Deși a avut o viață frământată și
tulburată, Sf. Vasile a lăsat foarte mult Bisericii, dar și lumii, în general. S -a remarca t, în
special, prin opera caritabilă ce a întreprins -o, dar nu mai puțin prin opera teologică prin care
a dat o lovitură de grație ereziilor vremii ( Contra lui Eunomiu, Despre Sfântul Duh ). El este
autorul unora dintre cele mai profunde rugăciuni folosite până azi în Biserica Ortodoxă, este
autorul unuia dintre cele trei texte ale Sfintelor Liturghii care s -au impus la noi, la ortodocși,
este de asemenea autor de reguli și rânduieli pentru monahi, dar și rânduitor al vieții morale
prin impunerea de canoane, valabile și acestea până azi, și nu mai puțin sfătuitor al preoților
de atunci și de acum pentru ca ei să -și poată îndeplini slujirea cu toată cinstea ce se cuvenea41.
Sf. Vasile s -a identificat cu adevărurile teologice și a înțeles că “preoția este aposto lat și o
stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii și credincioșilor, servind aspirațiile păstoriților săi de a
merge spre mai bine”42.
Chiar dacă el nu a scris un tratat cu privire la preoție, a lăsat în urmă exemplul nescris
al unei vieți anga jate pe deplin în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Exemplu care sună
mereu a îndemn43. El ne -a lăsat peste timp modelul adevăratului preot “prin sfințenia vieții
sale, prin cugetarea sa genială, prin ortodoxia învățăturii, prin dragostea sa de Dumneze u și de
aproapele, prin lucrarea sa de îmbunătățire a vieții oamenilor”44 și chiar dacă nu a apucat să
culeagă roadele muncii sale (a murit la numai 49 de ani), el a semănat totuși pentru viitor,
cum frumos spune un autor străin45. Cu alte cuvinte, el ne -a prezentat prin propria -i existență
chipul adevăratului preot, prin aceea de se fi străduit să trăiască preoția în toată dimensiunea
și măreția ei, constituind pildă de urmat pentru preoți și pentru cei ce se pregătesc de o
asemenea responsabilitate46. Ca atare, am încercat și noi să redăm coordonatele principale
care definesc chipul unui preot, potrivit cerințelor marelui ierarh care înțelegea prin preoție
misiunea întregului sacerdoțiu creștin în care intră diaconii, preoții și episcopii. Lucrarea

41 Idem, Actualitatea gândirii Sf. Trei Ierarhi despre preoție, “ST”, 1 -2, 1984, p. 94.
42 Drd. Irineu Pop, Învățături morale și sociale în opera Sf. Părinți, p. 278.
43 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1 -2, 1970, p.
99.
44 Alexe, op. cit., p. 93.
45 Aimé Puech, Histoire de la littérature greque chretienne, III, Paris, 1930, p. 249.
46 Ibidem.

56
preotului este “sublimă și complexă, pretinzând de la preot calități deosebite, o pregătire
temeinică, un suflet ales, răbdare în toate, însă mai ales dragoste de Dumnezeu și față de
oameni”47. Pentru că preoții sunt în primul rând slujitorii lui Dumnezeu cel nevăzut, spiritual,
dar omniprezent prin atotputernicie, au datoria de a cunoaște și a iubi pe Dumnezeu cu toată
ființa sa, de a -I sluji în curăție, sfințenie, smerenie48.
Dar, preoția depinde mult și de vocația, căreia Sfinții Părinți îi dau mare imp ortanță.
Sfântul Vasile cerea ca Taina preoției să fie precedată de o atentă analiză a candidatului, de o
cercetare a faptelor trecute și toate acestea se cer însoțite de o judecată matură pentru că, după
ce va fi primită hirotonia, nu mai pot exista circu mstanțe atenuante, ci numai responsabilități.
Cel ce simte o asemenea vocație este invitat să mediteze asupra măreției misiunii care i se va
încredința și la posibilitățile personale pe care el le poate oferi acestei slujiri. Iată concr et, cum
relatează Marele Părinte felul în care se recrutau preoții: “ Nu se primeau altădată preoții decât
după ce au fost examinați timp îndelungat. Se fixa un examen riguros al vieții lor trecute, se
informau dacă ei nu erau clevetitori, bețivi, dacă au f ost credincioși în tinerețe și dacă erau
înzestrați cu calitățile necesare pentru a cuceri sfințenia, fără de care e imposibil a vedea pe
Dumnezeu”49. Toate acestea se impuneau ca necesare și obligatorii pentru cei ce vor voii să
aleagă calea preoției. Înce puseră să apară în epocă moravuri ușoare la creștini și chiar în
rândul multora dintre candidați, moravuri față de care Sf. Vasile nu putea să nu ia atitudine,
mai ales atunci când era vorba de doritori de astfel de sarcini mari. Se mai întâmpla un lucru:
date fiind frământările dogmatice prin care Biserica trecea (Sf. Vasile, să nu uităm, trăise în
preajma celui de -al II-lea Sinod Ecumenic) se ajungea de multe ori la compromisuri, unii fiind
primiți în cler pentru a nu trece de partea adversarilor, fără a se verifica în prealabil dacă
respectivul are vreo înclinație către preoție. Nu sunt rare cazurile în care ereziarhii ademeneau
cu preoția, ba chiar cu funcții înalte în cler pe mulți dintre aceia care le -ar fi putut aduce din
aceste poziții servicii. Odat ă ajunși în aceste funcții ecleziastice, se întâmpla și ca respectivii
să plătească polițe celor care altădată li se opuseseră sau care avuseseră îndrăzneala să apere
adevărul. Câți dintre ierarhii ortodocși nu sfârșiseră în exiluri în primele șase secole datorită
unor astfel de situații?50
Pornind de la cuvintele Sf. Ap. Pavel, “ Nu-ți pune mâinile peste nimeni prea degrabă ”
(I Tim. V, 22), Sf. Vasile fixa în “Regulile” sale monahale să nu se ajungă la atari

47 Ibidem, p. 102.
48 Rămureanu, op. cit., p. 99.
49 Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV, Migne, PG, XII, 400, apud J. Riviere, Saint Basile eveque de Cesaree, Paris, 1925, p.
217, cf. Pr. Mircea Basarab, Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi, “MO”, 1 -2, 1970, p. 4.
50 Coman, Sensul preoției, p. 743.

57
compromisuri și, ca urmare, “ hirotonia să nu fie d ată cu ușurință, ci cu băgare de seamă. Viața
preoților și a diaconilor se impune a fi ireproșabilă”51.
Sfântul Părinte fixa și criteriile după care se impunea o astfel de alegere: fizice,
religios -morale, intelectuale. Candidatul la preoție trebuia să îndeplinească, mai întâi, anumite
condiții de ordin fizic: să fie sănătos și integru din punct de vedere fizic, fapt pentru care
pretindea o educație oarecare a mișcărilor trupului. Nu este de ignorat nici pregătirea religios –
morală, condiție supremă pentr u preoție, deoarece curățenia morală înseamnă sfințenie, iar
sfințenia este unul dintre atributele lui Dumnezeu. Sfințenia este conferită preoției prin harul
Sf. Duh, împreună cu dragostea. Preotul trebuie, într -un cuvânt, să fie virtuos și cu viață
irepro șabilă52.
Sfântul Vasile constata cu durere că există mulți nedemni de slujirea preoțească. La
începutul episcopatului său, el scria horepiscopilor “să fie mult mai atenți și să aplice
canoanele Părinților atunci când recomandă pe cineva la diaconie sau pr eoție, deoarece s -au
strecurat în rândul clerului mulți nevrednici, admiși fie din motive de rudenie, fie din alte
motive afective, mai ales că mulți vor să scape de serviciul militar ”53. În această situație,
Sfântul nu putea decât să condamne păcatul simon iei prin care se săvârșea o dublă fărădelege:
luarea de bani pe un lucru sfânt și promovarea în cler a unor elemente nevrednice pentru o
asemenea slujire54.
Una dintre marile dimensiuni pe care preoția trebuia să le arate creștinismului și lumii
întregi, î n afară de sfințenie de care depindea moralitatea unui preot, era și dragostea față de
Dumnezeu și de oameni. Datorită acestei mari dimensiuni a preoției, Sfinții Trei Ierarhi au
făcut din preoția lor o “realitate profundă, cuceritoare și transformatoare d e inimi”55. Preotul
era dator cu dragoste semenilor pentru că aceștia formează Biserica lui Hristos în lume. Din
dragoste față de apro apele, Sf. Vasile a creat ac ea instituție de asistență socială – Vasiliada – și
tot aceeași dragoste i -a dat putere să se a plece asupra rănilor celor mulți și oropsiți, oferindu –
le mângâiere.
Apoi, din profilul moral al preotului nu poate lipsi evlavia, care tot din dragoste
trebuie să izvorască; “ evlavia dă tărie în ceasurile de ispită iar prin ea preotul capătă forța de a

51 Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, Migne, PG, XXXI, 816D -820A, apud Coman, Sensul preoției, p. 744.
52 Idem, Sensul și sarcinile preoției…, “MO”, 1972, p. 9.
53 Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV cătr e horepiscopi, ed. Yves Courtonne, Saint Basile, Lettres I, Paris, 1957, p. 139 -140,
cf. Alexe, Actualitatea, p. 101. Probabil că gândul acesta al Sfântului Vasile despre cei care aleg preoția ca să scape de
serviciul militar a alimentat concepția mai nouă că monahismul ar fi și el rezultat al unei asemeni intenții. Concret, mulți
intrau în monahism din aceleași motive enunțate de Sf. Vasile, mai ales după ce unii dintre împărați fixaseră prin lege că ce i
care îmbrățișau monahismul erau scutiți de serviciul militar – vezi Savva Agouridis, Μοναχισμός (Monahismul), Atena, 1997.
54 Sf. Vasile cel Mare, Epistola LXXX către horepiscopi, ed. cit., p. 138 -139, cf. Alexe, op. cit., p. 101.
55 Coman, Atitudinea practică, p. 537, Alexe, op. cit., p. 96 .

58
răspândi liniște în sufletul credincioșilor ”56. În acest sens, una din datoriile preotului este
aceea de “ a feri pe credincioșii săi de patimile trupești și sufletești care pot pune stăpânire pe
ei, iar când acestea au cuprins pe unii dintre ei să -i ajute să se elibereze”57.
În cele din urmă, Sfântul Vasile îndeamnă pe preoți să se ferească de cele materiale, care nu
fac altceva decât să -i coboare.
Candidatul la preoție, pe lângă vocație, sfințenie și dragoste, trebuie să posede o
pregătire intelectuală soli dă, care să dubleze profilul său moral. Marele ierarh cerea ferm de
cel ce se pregătește să devină preot, ca toți ceilalți Părinți, “ să facă dovada unei temeinice
pregătiri intelectuale, a unui orizont larg și a unei cunoașteri aprofundate a teologiei ”58.
Preotul trebuie să se inițieze la fel de bine în filosofie și -n științe în scopul de a -și forma o
pregătire multilaterală. Dar, în primul rând, trebuie să facă dovada cuno așterii doctrinei
ortodoxe. Pe lângă acestea, se mai cerea preotului să fie și un bun cunoscător al sufletelor,
adică un bun psiholog, datorită problemelor dificile cu care va fi confruntat. Însă, cultura
rămâne inoperantă fără concursul cuvântului, fapt p entru care Sf. Vasile mai spune: “odată
stăpân pe cuvânt, Evanghelia trebuie predicată cu toată îndrăzneala și tăria, iar adevărul să fie
mărturisit, chir dacă unii pun piedici și persecută până la moarte pe predicatori”59. Cuvântul,
însă, “nu trebuie spus cu ostentație sau spre lingușirea ascultătorilor, ci spre slava lui
Dumnezeu”60.
Iată câteva dintre regulile ce trebuia un preot să și le impună pentru ca preoția sa să fie
roditoare. În ce privește activitatea unui preot, aceasta trebuia să se desfășoare pe patru
planuri: haric, moral, social și misionar -pastoral. Pe plan haric, lucrarea preotului este centrată
în Sf. Euharistie: “ lumina și dragostea trimisă de Dumnezeu prin Sf. Taine trebuie să umple
sufletul preotului. Prin Sf. Taine, preotul unește pe c ei ce-au fost cu cei ce sunt și cu cei ce vor
fi”61. În acest plan se întâlnesc cele trei slujiri hristice, de sfințitor, jertfitor și liturghisitor care
dau, de alt fel, măreție slujirii acesteia. Este ceea ce -l făcea pe pr eot superior chiar și îngerilor.
Cuvintele Sf. Vasile sunt sublime atunci când se referă la aceste aspecte sau când vorbește de
latura jertfitoare a preoției. Nu se poate îngădui un preot fără ca acesta să fie un liturghisitor
cu adevărat, or aici exemplul personal al Marelui Ierarh este p rea evident. Pe plan moral,
activitatea preotului trebuie să decurgă ca un corolar necesar din activitatea pe plan haric62.
Lipsa curățeniei morale a preotului duce la anularea tuturor faptelor acestuia. Preotul nu poate

56 Basarab, op. cit., p. 7.
57 Rămureanu, op. cit., p. 102.
58 Basarab, op. cit., p. 4.
59 Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, 13, Migne, PG, XXXI, 825D, 828A, apud Coman, Sensul preoției, p. 753.
60 Idem, Regula LXX, 23, PG, XXXI, 836A, apud ibidem.
61 Ibidem.
62 Ibidem.

59
avea cuvânt printre credincioși decâ t prin puterea exemplului personal. Atunci când acesta nu
există, întreaga activitate pastorală este pusă în pericol. Cu alte cuvinte, îndemnul său era ca
“principiul fundamental al activității preotului pe plan moral să fie desăvârșita armonie între
cuvân tul și fapta sa”63. Și continua prin a -i îndemna pe preoți să aibe o ținută corespunzătoare
slujirii ce li s -a încredințat și asta mai cu seamă în timpul săvârșirii Sf. Liturghii, pe care acest
Mare Părinte punea atât de mare accent. Să vedem ce învățături dădea el aceluia care s -ar
încumeta la asumarea răspunderii asupra căreia ne face mereu atenți: “ Sârguiește -te, o, preote,
a te arăta pe tine lucrătoriu nerușinat, învățând drept cuvântul adevărului și niciodată să nu
stai la slujbă având vrajbă asupra cui va, ca să nu izgonești de la tine pe Mântuitorul Duh. În
ziua slujbei să nu te judeci, nici să te pricești (cerți) cu cineva, ci în biserică stând, roagă -te și
cetește până la ceasul întru carile și se cade să săvârșești Dumnezeiasca Liturghie și așa să st ai
cu umilință și cu inimă curată înaintea Sfântului Jertfelnic și să nu cauți aici și acolo, ci cu
groază și cu frică să stai înaintea Învățătorului ceresc, să nu te grăbești a săvârși (sfârși)
rugăciunile pentru vreo slujbă omenească, nici să le scurtezi , nici să iei fața cuiva, ci să cauți
către singur împăratul cel ce stă înainte și către puterile îngerești ce stau împrejurul lui. Fă -te
vrednic pe sine sfintelor canoane. Să nu slujești împreună cu aceia care sunt opriți, nici cu
ereticii. Vezi cum Îi st ai înainte, cum lucrezi cele sfinte și pe cine cumineci cu dânsele. Să nu
uiți porunca cea stăpânească și pe cea a Sfinților Apostoli, că zice: «Nu dați cele sfinte
câinilor, nici nu aruncați mărgăritare porcilor ». Vezi să nu vinzi pe Fiul lui Dumnezeu în
mâinile celor nevrednici. Să nu te sfiești, nici să te rușinezi de cei slăviți ai pământului, nici de
însuși cel cu coroană încoronat în ceasul acela, iară pe cei vrednici de împărtășire să -i
împărtășești în dar precum și tu însuți în dar ai luat. Pe aceia cărora dumnezeieștile canoane
nu le dă voie, să nu -I împărtășești. Caută ca nu cumva din lenevirea ta să se atingă de
Dumnezeieștile Taine vreo molie sau vreun șoarece sau altceva de acest fel. Nici să se
umezească sau să se afume sau să se uneltească de cei nesfințiți și nevrednici. Aceste și pe
cele asemenea acestora de le vei păzi, vei mântui pe sine și pe cei ce te vor asculta pe tine”64.
Iată, deci, cât de importantă era pentru Sf. Vasile purtarea preotului, mai ales față de cele
sfinte. Dar această gr ijă nu poate izvorî decât dintr -o viață morală pe măsură, care să poată
stârni în preot acei fiori sacrii, care să -l facă responsabil de toate acestea. Asupra tuturor
faptelor de genul acesta încerca Marele Părinte bisericesc să -i sensibilizeze pe cei ce v or dori
preoția.

63 Sf. Vasile, Regula LXX, PG, XXXI, 824 CD, apud ibidem.
64 Învățătură a Marelui Vasilie către preot, în “Catihisis sau Învățătura pe scurt despre hristianitate”, tipărit cu binecuvânta rea
IPS Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, ediția a IV -a, Iași, 1838, p. 126 -127.

60
Activitatea pe plan social ar trebui să urmeze celorlalte două coordonate sau să fie o
încununare a lor. Este știut că preotul epocii patristice s -a remarcat prin grija față de oamenii
simpli, în suferință. Sfinții Părinți au depus din to tdeauna eforturi pentru reformarea stărilor
sociale din vremea lor. Întru aceasta s -a remarcat Sf. Vasile cel Mare în mod deosebit. În
sarcina episcopatului din vremea sa intrau: ajutorarea văduvelor, primirea străinilor călători,
ajutorarea fetelor orfane sărace, îngrijirea bolnavilor, toate dublate de activitatea eminamente
pastorală, adică de vizitele canonice făcute în toate locurile pe care le avea în jurisdicție.
Toate aceste sarcini au devenit la Sf. Vasile cel Mare instituții. Am mai amintit că Sf . Vasile
crease la Cezareea, spre 369, un așezământ cu scop caritabil, ce -și propusese susținerea acelor
sarcini pe care el le punea în seama preoției. Nu de puține ori a intervenit și pentru înlăturarea
efectelor distrugătoare ale stihiilor naturii: secet ă, grindină, inundații, cutremure sau a luptat
pentru înlăturarea foamei. Nedreptățile sociale stârneau în sufletul său revolta, fapt care îl
făceau să le înfiereze cu fiecare ocazie. Acesta era cu adevărat chipul preotului în viziunea
Marelui Părinte al B isericii din veacul al IV -lea. Nu o cerea numai altora, ci el însuși se arăta
cu exemplul, atunci când nu îl predica. Apoi, să nu uităm că își pusese la bătaie propria avere
pentru a realiza toate acele lucruri pe care le cunoaștem ca fiind opera caritabil ă a Sf. Vasile.
Pe de altă parte chiar recomanda, ca soluție pentru înlăturarea nedreptăților, “să se facă
împărțirea celor necesare după nevoile fiecăruia”65. Recurgerea la un atare gest ar fi înlăturat
orice tensiune pe care posesiunea de averi o induce î ntr-o comunitate.
În fine, cel de -al patrulea plan pe care trebuia să se desfășoare activitatea preotului era
cel misionar -pastoral, ceea ce implica misiunea sa de învățător, educator (pedagog) și
predicator. Din perspectiva aceasta, preotul era văzut de Sf. Vasile ca doctor de suflete, care
trebuie “ să facă tot ce -i stă în putință spre a preveni pe cele sănătoase, a vindeca pe cele
bolnave și a smulge din ghearele morții pe cele în agonie”66. Atunci, piscul operei misionare a
preotului este mântuirea credi ncioșilor. Dar mântuirea face și obiectul celorlalte planuri pe
care se află preoția, căci trebuie să se afle pe toate cele patru nivele deodată. Cele patru
planuri pe care se desfășoară această activitate a preotului e bine să se afle într -o permanentă
întrepătrundere, fără de care toată această lucrare ar fi lipsită de o ordine și de logică. În
preoție, cele patru lucrări se completează și așa finalitatea este cu adevărat mântuirea celor
păstoriți.
Preotul, în concepția Sf. Vasile cel Mare, este o contin uare a celui din paginile Sf.
Scripturi, fiind susținut de puterea exemplului personal. Marele Ierarh a criticat aspru tot ceea

65 Sf. Vasile, Comentariul la Psalmul XIV, PG, XXIX, 261C, 264A, apud Rămureanu, op. cit., p. 104.
66 Pr. Prof. I.G. Coman, Idei pastorale, misionare și sociale înnoitoare la Sfinții Trei Ierarhi, “ST”, 1 -2, 1951, p. 102.

61
ce contravenea acestei atitudini, nedreptățile și necinstea și a predicat dragostea, pacea,
slujirea lui Dumnezeu și a aproapelu i. Pe drumul pe care el așează preoția sunt chemați să
meargă toți cei ce o îmbrățișează.
În final, încă o învățătură a Sf. Vasile trebuie să anime pe fiecare dintre aceia care se
încumetă să facă acest pas spre cele înalte: “am păstrat în mine învățătura despre Dumnezeu
pe care am primit -o în copilărie de la fericita mea mamă…n -am schimbat părere după
părere”67. Spunem aceasta pentru a sugera că preotul este dator să vegheze asupra turmei sale,
dar nu este mai puțin adevărat că trebuie să vegheze și pentru sine însuși, căci dacă nu o face
cu sine, e greu de crezut că o va realiza cu cei încredințați lui. Sfântul Vasile ne pune în față,
prin ceea ce a spus sau prin ceea ce a făcut, chipul complet al preotului, pentru care, foarte
important este ce învățătură a primit din primii săi ani de viață, cum a păstrat -o, cum o va
încredința altora și în ce măsură va dubla cuvântul cu fapta. Înțelegem din tot ceea ce ne
învață Marele Vasile că misiunea preoției este sublimă, deși nu lipsită de ispite, de greutăți,
dar depășibile atunci când cugetul este curat, iar învățătura despre Dumnezeu nealterată.
Despre el Sf. Grigorie de Nazianz spunea foarte frumos: “ Frumusețea lui a fost virtutea,
mărimea lui a fost teologia, mersul său a fost înaintarea continuă, care prin urc ări treptate l -a
urcat până la Dumnezeu, iar puterea lui a constat în semănarea și împrăștierea învățăturii”68.
Credem, odată cu Sf. Grigorie Teologul și cu Sf. Vasile cel Mare, că acestea trebuie să
caracterizeze pe preotul din toate timpurile, fără oseb ire.

67 Irineu, op. cit., p. 288.
68 Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huși, 1931, p. 119, 186; Alexe, op. cit., p. 56.

62
Capitolul IV
Vocația preoțească în Tratatul despre preoție al Sfântului Grigorie de Nazianz

„Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să
înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu,
ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfinț esc pe alții.” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvânt
despre Preoție)
Într-o lume secularizată, în care plăgi precum disperarea, falsele religii, stresul și
patimile biciuiesc trupul umanității, într -o societate aflată într -o profundă suferință și care nu
ne poate lăsa indiferenți, preotul, ca unul luat dintre oameni și rând uit pentru oameni, are un
rol covârșitor, și anume acela de a se jertfi și de a da dovadă de un eroism moral pentru a
schimba fața lumii. El are sarcina și misiunea să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos
în inimile oamenilor și să -l facă pe om păr taș fericirii celei de sus. Duhul Sfânt se sălășluiește
în inimile noastre prin chemarea și participarea la Sfintele Taine unde toți creștinii devin
membri ai Bisericii. Chemarea la aceste lucrări sfinte o face Dumnezeu tuturor pentru ca „toți
să se mântui ască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 40), devenind mlădițe vii ale
aceluiași trup (Ioan 15, 1). Măreția neîntrecută a slujirii preoțești stă în faptul că ea este
mijlocire între oameni și Dumnezeu, căci dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni
pentru a le face cunoscută voia Sa și a le trezi sufletul, preotul vine cu răspunsul, care pleacă
dintru cele de jos spre ceruri, cu răspunsul la apelul lui Dumnezeu făcut cunoscut prin profet.
A sfinți viața prin Sfintele Taine și a conduce pe calea mântuirii, a învăța pe credincioși
cuvântul lui Dumnezeu sunt funcții fundamentale ale preoției sacramentale. Aceste slujiri le -a
exercitat Însuși Mântuitorul în timpul activității Sale mesianice, slujiri ce se continuă până
astăzi p rin mijlocirea preoților slujitori care sunt organe văzute ale preoției Lui nevăzute.
Învățătura pe care ei o comunică nu este a lor și prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea
lor și harurile lor, ci ale lui Hristos. Preoția creștină este așadar încadr ată în preoția veșnicului
Arhiereu. „Darul preoției depășește cuvântul”
Sfinții Părinți s -au remarcat în istorie ca exemple vii, trăitori ai unei vieți de mare
sfințenie, ca oameni ai căror lucrări au fost pătrunse de Duhul Sfânt, ca mari luptători
împotri va ereziilor și ca mari apărători ai Biserici, ca mari fondatori de obști monahale și ca
deosebiți apărători și sprijinitori ai tuturor celor suferinzi atât trupește cât și sufletește.
Activitatea lor a vizat în mare măsură și slujirea preoțească pe care a u prezentat -o, ridicând -o
la înalte culmi, în scris și în faptă, slujire pe care s -au învrednicit a o purta până la jerfelnicie

63
și dincolo de aceasta, conștienți fiind de profunda responsabilitate ce au acceptat să o poarte
pe umeri.
Sublimitatea preoției precum și sentimentul nevredniciei ce -i pătrundea pe Sfinții
Părinți i -a determinat pe aceștia să lase moștenire posterității neprețuite lucrări, tratate, scrieri
care caută să pună în atenția cititorilor, atât mireni cât și clerici, minunata și nespusa sl ujire
sacerdotală, slujire pe care mereu au comparat -o cu slujirea îngerească. Astfel, Sf. Efrem
exclamă: „Ce să spun sau ce să laud? Darul treptei preoțești depășește cuvântul”, iar Sf.
Vasile cel Mare vedea preoția ca pe o slujire îngerească, îndemnând p e preoți să fie
responsabili și conștienți de lucrarea lor, știind că nu au fost chemați la o slujire pământească,
ci la o slujire cerească, că nu au primit o slujire omenească, ci una îngerească.

4.2.Cauze ale fugii de preoție la S f. Grigorie de Nazianz
Încă din începutul expunerii sale din tratatul despre preoție, Sfântul Grigorie de
Nazianz mărturisește că motivul cel mai important care l -a determinat să adopte o astfel de
atitudine de fugă este teama de cele sfinte și păcatele cl erului timpului său, pe care le
condamnă realizând un tablou deosebit de expresiv, menit să trezească până și conștiințele
cele mai amorțite, la lumina revenirii în sine.
El folosește acest prilej pentru a arăta semnificația duhovnicească a ascultării față de
mai marii noștri, ea fiind „cea dintâi poruncă a rațiunii”, dar și responsabilitatea ce apasă pe
umerii preotului. Astfel, el își argumentează atitudinea combătând conduita de neascultare și
de nesupunere a creștinilor și enumerând cu deamănuntul motiv ele fugii sale.
Primul dintre motive, așa cum am mai spus, era teama de slujirea preoțească la care a
fost chemat pe neașteptate, ceea ce l -a determinat să aibă acea atitudine de neascultare.
Un alt motiv a fost acela că Sfântul dorea viață pusnicească ceea ce nu se potrivea cu
slujirea preoțească, el fiind îndrăgostit de frumusețea sihăstriei. „Eram întrăgostit dintru
început de singurătate, cum nu știu să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta
retorică. Iar în vremea primejdiilor m ari și cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui
Dumnezeu să trăiesc în pusnicie. Gustasem chiar ceva din viața pusnicească. Ajunsesem
oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei virtuți mi -a aprins și mai mult dorul de sihăstrie”.
Un al treilea moti v al fugii sale a fost frica și rușinea de a se alătura unora care au făcut
din preoție o meserie ca oricare alta sau o sursă de câștig. Astfel deplânge decadența morală a
unora dintre clericii printre care nu vrea să se numere, fapt ce -l și determină, pe lângă multe
altele, să fugă de preoție. El zice: „Mi -a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți, care cu

64
nimic mai buni decât gloata − mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi − intră în locurile cele
preasfinte cu mâinile nespălate, cum se spune, și cu sufletele necurate; care, înainte de a fi
vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie și se împing în jurul Sf.
Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu -i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu -i slujire plină de
răspundere, ci do mnie fără îndatoriri.” Acești preoți nu sunt conștienți de faptul că odată cu
„trecerea timpului și cu creșterea răului, n -au să mai aibă pe cine păstori”.

4.3.Calitățile preotului în viziunea Sfântului Grigore de Nazianz
Sfântul Grigore evi dențiază calitățile necesare adevăratului preot, oferind ca model de
preoție deplină pe Sfântul Apostol Pavel. Prima calitate a preotului după Sfântului Părinte o
constituie curăția sufletească și sfințenia vieții sale, deoarece el trebuie să fie un adevăr at
model și o pildă vie pentru păstoriții săi, iar sfințenia este o însușire absolut necesară
slujitorului bisericesc. El „trebuie, întocmai ca argintul sau ca aurul, să nu sune niciodată fals,
să nu aibă sunet de alamă, oriunde s -ar găsi, în orice împreju rare din viață și orice treburi ar
avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât cel
de pe pământ”.
În viziunea sa, preoția este trăire în har, din har și pentru har; ea este o sfințenie
progresivă a întregii ființe a preotului atât prin lucrarea continuă a harului personal pe care l -a
primit la hirotonie, cât și prin influența pe care o exercită asupra lui neîncetata împărtășire a
harului pe care el o face credincioșilor prin Sfintele Taine.
Preoții trebuie să fie pilde și modele de virtute pentru că omul poate cădea în păcat
foarte ușor și cu atât mai mult atunci când observă acel păcat la păstorul lor. Dar nu același
lucru se întâmplă și cu virtuțile deoarece „dobândirea virtuții este grea și anevoioasă, chi ar
când sunt mulți cei care ne îndeamnă și ne atrag”, pentru că „virtutea se prinde greu de om, ca
și focul de lemne ude”.
Un adevărat slujitor al altarului trebuie să săvârșească binele în mod constant, fără
măsură și fără să se mândrească și „să facă totdeauna din binele săvârșit treaptă pentru pașii
următori”.
Preotul trebuie să cunoască sufletul omenesc , să fie un bun psiholog „aceasta pentru
că trebuie să atragă pe credincioși pe ca lea virtuților” cu dragoste, răbdare și nădejde.
Referindu -se la munca preotului, Sfântul Grigorie o aseamănă cu aceea a unui om care „ar
încerca să conducă și să îmblânzească o fiară cu multe fețe și cu multe chipuri, alcătuită din
multe fiare și mai mari și mai mici și mai domestice și mai sălbatice”. Biserica fiind alcătuită

65
din oameni ce gândesc, se comportă și sunt din fire diferiți, preotul trebuie să știe să lucreze
cu fiecare, potrivit nivelului lui duhovnicesc, fiind simplu și unitar, potrivit cu s piritul de
dreptate pe care trebuie să -l aibă în toate, dar și multiform și variat, potrivit cu firea deosebită
a fiecărui credincios, iar în cuvânt folositor și destoinic tuturor.
El vede preoția „mai grea și mai de preț” decât medicina, căci dacă medicin a este
„știința vindecării trupurilor”, preoția este „știința vindecării sufletelor”. Omul este
dihotomic, alcătuit din trup, care este din pământ și din suflet, care este de la Dumnezeu. Nu
putem vorbi despre trup separat de suflet, dar nici despre sufle t separat de trup. Medicina se
ocupă cu trupul, care este „materie trecătoare și pieritoare”, pe când preoția se ocupă cu
sufletul, care este nobil și superior trupului. Ea „urmărește să întraripeze sufletul, să -l smulgă
din lume, să -l dea lui Dumnezeu, să -l facă să păstreze chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 26), iar
dacă l -a pierdut, să -i arate calea ca să și -l păstreze; iar dacă l -a stricat, să -l aducă din nou la
starea cea dintâi, scopul cel mai de seamă este să -l facă pe om dumnezeu și părtaș fericirii
celei de sus”.
O calitate esențială care se cere preotului este tactul pastoral pentru că „nu toți oamenii
au aceleași gânduri, nici aceleași porniri. Bărbații unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii
altele; săracii unele, bogații altele; cei veseli un ele, cei triști altele; cei bolnavi unele, cei
sănătoși altele”. De asemenea, există numeroase diferențe și în ceea ce privește viața sau
starea socială și civilă.
Sfântul Grigore face și câteva referiri la predică, aceasta fiind una dintre îndatoririle de
căpetenie ale preotului pentru că „nu este un lucru ușor să chivernisești cu judecată adevărul
dogmelor, să vorbești despre toate câte s -au filosofat în Scriptură, despre lume și lumi, despre
materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spiri tuale”. Predica trebuie să fie
fundamentată pe Sfânta Scriptură și pe scrierile Sfinților Părinți, să fie adâncă, pătrunzătoare,
capabilă să schimbe în bine starea duhovnicească a sufletelor, iar vorbirea preotului, ca și
prezența lui, trebuie să aducă pac e și să îndemne spre fapte bune. Predica lui este ascultată
dacă el pune suflet în ceea ce spune, dacă faptele de virtute din propria viață pecetluiesc
cuvintele sale, deoarece credința vine din auzite, dar se oprește la faptă.
“Este vrednic de harul preoț iei cel care a luat crucea lui Hristos și s -a hotărât să -I
urmeze Lui până la capăt”
Citând din scriitorii Vechiului Testament (proorocii Miheia, Ioil, Avacum, Maleahi,
Zaharia, Iezechiel, Ieremia), Sfântul Grigorie arată cum trebuie împlinită slujirea preoțească,
aceste pilde evidențiind măreția preoției, dar și responsabilitatea preotulu i. „Cu aceste gânduri
trăiesc ziua și noaptea. Acestea îmi topesc măduva, acestea îmi macină trupul și nu mă lasă să

66
fiu îndrăzneț și să privesc în sus. Acestea îmi smeresc sufletul, îmi îngenungheză mintea, îmi
pune lanț limbii și mă fac să nu mă gândesc la preoție, nici să îndrept și să ocârmuiesc pe alții,
lucru mare și covârșitor, ci să pot scăpa de urgia cea viitoare și să pot să -mi scutur puțin
rugina păcatului”.
Vremurile în care a trăit Sfântul Părinte nu au fost prea liniștite pentru că dispăruse ș i
„bruma de dragoste”, iar preotul nu era decât „un nume gol”. Preot bun nu era socotit cel care
avea frică de Dumnezeu, ci acela care era clevetitor și din gura lui ieșea venin de aspidă.
Sfântul Grigore spune că este compatibil și vrednic de harul preoți ei cel căruia i s -a
aprins inima de cuvintele cele curate și în foc lămurite (Ps. 11, 6), cel care a contemplat
frumusețea Domnului, cercetând Biserica Lui (Ps. 26, 8), cel care a pătruns vistieriile
duhovnicești și a urcat pe treapta contemplației, cel ce s-a unit cu Însuși Cuvântul și s -a
împărtășit cu El, cel ce a luat crucea lui Hristos și vrea să -I urmeze Lui până la capăt.
Simpla dorință de a te uni cu Hristos nu este suficientă, ci ea trebuie sprijinită de o
pregătire specială, credinciosul fiind în permanență asistat de către preotul duhovnic care
trebuie să dea dovadă de un deosebit tact pastoral, fiind absolut necesar să stăpânească „știința
vindecării sufletelor, să întraripeze sufletul, să -l smulgă din lume, să -l dea lui Dumnezeu; sa -l
facă să pă zească chipul lui Dumnezeu căci nu l -a pierdut, […] urmărind să facă să locuiască
prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor”.
Ne temem când citim tratatele privind slujirea preoțească, de faptul că Sfinții Părinți ar
dori parcă să ne descura jeze în fața unei atât de înfricoșătoare realități a sacerdoțiului, în fața
responsabilității pe care o implică această slujire. Însă Sfinții Părinți se îngrijesc și de inima
păstorului pe care o doresc învăluită în dragoste față de Dumnezeu și față de oam eni asemeni
modului în care mierea învăluie fagurele, o doresc întărită spre orice lucru bun, o doresc
pregătită pentru întâmpinarea oricărui pericol, în fața oricăror ispite ce i -ar veni din afară sau
de la diavolul. Acest mesaj este firul roșu al tuturor tratatelor despre preoție, absolut fiecare
capitol fiind o etapă în pregătirea slujitorului altarului ce parcurge aceste texte.

67
Capitolul V
5.1.Vocația sacerdotală și misiunea preoțească
Prin vocație, înțelegem o chemare deosebită, o aptitudine către ceva, sau, mai bine zis,
o predispoziție manifestată printr -un interes deosebit față de un anumit obiect sau profesie.
Vocația presupune o serie de orientări, un complex de preferințe și înzestrări naturale pentru o
anumită formă de muncă. A avea vocație pentru o profesie înseamnă a avea aptitudini psiho –
fizice pentru exercitarea ei în cele mai bune condiții. Ace ste predilecții și înzestrări naturale
determină orientarea noastră către o anumită formă de activitate ce ne pasionează sau către o
îndeletnicire care se potrivește posibilităților noastre fizice și psihice. Fiziologic vorbind, este
vorba de un fond nativ . Acest fond, pentru a se putea manife sta și contura în viața noastră ,
este absolută nevoie ca el să fie format și canalizat prin muncă perseverentă și prin acțiunea
factorilor educativi, sociali și religioși: familie, școală, biserică, colectivitate, îndr umarea
părintească a duhovnicului, presa, mijloacel e mass –media etc.
De aceea , vocația nu se poate depista în totalitate în faza copilăriei, pentru că atunci
predispozițiile sunt în stare latentă și germinativă. Abia pe la vârsta de 18 -20 de ani încep e să
descopere și să se cultive propriu -zis vocația, pentru că adolescența implică maturizarea
gândirii și lărgirea orizontului de cunoaștere a lumii, a mediului și a vieții în genere, sub toate
aspectele ei. Acesta este momentul oportun, când se cristaliz ează aptitudinile vocaționale și
abia de aici încolo se poate orienta și direcționa tânărul în raport cu înclinațiile sale. De felul
cum înțelegem alegerea profesiei, depinde calitatea roadelor muncii noastre de mai târziu. Cu
alte cuvinte, vocația determi nă randamentul muncii în orice domeniu de activitate, fiindcă
omul de vocație se identifică cu profesia pe care și -a ales -o. El nu muncește din obligație, ci
din pasiune. În mod firesc, munca pentru el nu mai este considerată o povară, ci un izvor de
binec uvântare, de plăcere, un mijloc de progres și o necesitate vitală.
Marile genii și celebrități ( savanți, inventatori și creatori de artă ) au fost oameni de
vocație, pentru că și -au valorificat talentul la maximum și ceea ce au realizat au făcut din
spirit altruist, din plăcere și din dragoste, și nu din interese personale. Vocația pentru preoție
este o înclinație firească sau înnăscută spre această misiune nobilă și sfântă. Ea se manifestă
în perioada copilăriei și a pubertății și se recunoaște printr -o serie de calități sufletești care îl
disting în mod deosebit pe tânăr, cum ar fi: sinceritatea, seriozitatea în purtări,
comportamentul ireproșabil, firea blândă, sentimentală și delicată, înclinată spre meditație și
rugăciune, modestie, decență în cuvânt și fapte, generozitatea, stăpânirea de sine, iubirea față
de semeni și, în mod deosebit, predispoziția spre evlavie și religiozitate concretizată în

68
participarea regulată la slujbele bisericești, îndeplinirea poruncilor Bisericii, respectarea
posturilor, cinstirea fețelor bisericești și a lucrurilor sfinte, lecturarea cărților ascetico –
filocalice și a Sfintei Scripturi, evitarea distracțiilor și a plăcerilor lumești, mărturisirea și
impărtășirea periodică în cursul celor patru posturi de peste an, buna cuv iință creștinească,
afectivitatea față de cei din jur și râvna neistovită de a cunoaște și aprofunda cunoștințele
religioase și cuvintele dumnezeiești ale Scripturii (2 Timotei 3,15).
Toate aceste preocupări și trăsături religios morale sunt semne evide nte ale vocației
preoțești. Dacă cel care le posedă și practică este însuflețit de gândul și dorința sinceră și
curată de a deveni preot, spunem despre un asemenea tânăr că are chemare de sus sau vocație.
Vocația este confirmată de virtuțile și îndeletnic irile sale duhovnicești și de imboldul său
lăuntric de a deveni slujitor al altarului. Acest impuls firesc apare în mod vădit în ființa sa ca o
necesitate organică care îl împinge în mod spontan spre slujirea lui Hristos și a oamenilor din
convingere nestr ămutată și din dragoste creștinească sinceră, arzătoare și nobilă de a lucra cu
cuvântul și cu fapta la mântuirea sufletelor. Această dragoste exclude orice formă de egoism,
stinge dușmăniile și ura și înăbușă toate barierele subiective ale intereselor mat eriale, mărunte
și meschine, pentru că esența preoției creștine stă în iubirea de Dumnezeu și zeul apostolic de
dăruire și jertfire pentru semeni, spre a -i uni cu Hristos, “păstorul cel bun care îșî pune
sufletul pentru oile Sale” ( Ioan 10,11 ). Această i ubire evanghelică definește misterul și
sublimul preoției și colorează întreaga activitate pastoral -misionară a preotului de vocație,
pentru că devotamentul și zelul pastoral este “superlativul dragostei preotului pentru păstoriții
săi ; este acea dragoste care nu se liniștește, nu simte odihnă și împăcare până ce nu a făcut
totul, până ce nu a încercat toate mijloacele, până ce nu a plătit toate jertfele pentru câștigarea
sufletelor “69. Acesta este termometrul și busola adevăratei slujiri preoțești, iar ce l ce vrea să
îmbrățișeze această misiune înaltă și plină de răspundere “trebuie să ardă de dragoste pentru
credincioșii săi înainte chiar de a intra în cler. Nu -i nevoie să -i cunoască mai întâi personal și
individual, pentru ca inima lui să vibreze de o as tfel de dragoste “70. Purtarea evlavioasă,
educația creștinească și râvna de a împlini virtutea sunt însușiri care zugrăvesc și profilul
religios -moral al adevăratului creștin, însă viitorul preot, pe lângă aceste calități, trebuie să
facă dovada unui eroism moral mai înalt car e implică renunțare, nevoință asiduă, înțelepciune,
tact, răbdare, luptă acerbă împotriva răului, prudență și perseverență plătite adeseori cu prețul
jertfelor. În aceasta constă cheia introspecției și a analizei pe care trebuie să și -o facă cel ce
aspiră să primească harul preoției. El trebuie să se cerceteze bine pe sine, să vadă dacă

69 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, București, 1935,
70 Ibidem, p.96.

69
descoperă în inima sa acest foc sacru, atât de viu ca să -l arunce cu toata ființa în acțiune, să -l
sustină într -o lucrare prodigioasă, rodnică și sensibilă intemeiată pe sac rificiu, pe jertfirea de
sine pentru binele obștesc. Preoția nu este o slujbă ca oricare alta. Cel ce consideră preoția o
carieră, o sursă de venit sau un mijloc de trai cât mai comod și mai luxos , se înșeală amarnic
și dacă intră în preoție cu astfel de gânduri și preocupări, va deveni un om ratat care își va
pierde sufletul său și -i va duce la pieire și pe alții, devenind pentru cei mai mulți pricină de
osândă și de sminteală” (Matei 18,6 -7). Unul ca acesta nu va deveni niciodată un păstor bun,
ci un sim plu funcționar sau, mai bine zis, un năimit care nu intră în staulul oilor prin ușă, ci
sare pe aiurea, căci nu vine cu gând sincer și devotat de a păstori turma, ci de a o exploata în
beneficiul său personal “ (Ioan 10,1).
Atunci, de unde împrumută tânărul elanul, însuflețirea și entuziasmul pentru a sluji cu
abnegație și dăruire misiunea sacră de sfințitor și păstor de suflete? Din exemplul
Mântuitorului, al Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți care ne -au lăsat în persoana și
activitatea lor, inegalabile modele de slujire preoțească și trăire creștină. Însă și astăzi mai
întâlnim exemple de preoți distinși care se străduiesc să întruchipeze în faptă idealul
evanghelic al apostolatului creștin, încercând să -i îndrepte pe credincioși pe calea mâ ntuirii cu
cuvântul și cu exemplul vieții lor pilduitoare, căci “ turma care urmează cuvântul și purtarea
păstorului, înaintează în viața duhovnicească mai mult văzând pilda acestuia decât auzind
îndrumările”71.Trebuie așadar, “ ca frumusețea sufletului pre otului să strălucească în toate
împrejurările din viața lui ca să poată în același timp și bucura, dar și lumina sufletele celor
ce-l privesc “ 72.
Astăzi , mai mult ca oricând , avem nevoie de asemenea modele de preoți care “ să
atragă pe credinc ioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuților lor”73, adică să reprezinte în
fața enoriașilor lor simbolul moralității impecabile, al neprihănirii, al iubirii dezinteresate, al
sobrietații, al smereniei și al virtuții, căci “multe rele s -ar putea desfii nța și multe bunuri
morale s -ar putea înrădăcina în popor dacă păstorii îi vor conduce pe calea măntuirii cu
exemplul lor bun“74 . Închei aceste scurte aserțiuni cu îndemnul stăruitor al Sf. Ap. Petru,
adresat tuturor slujitorilor bisericești din toate timp urile și locurile: “Pe preoții cei dintre voi îi
rog ca unul ce sunt împreună preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce

71 Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, trad. în rom. de pr. prof. dr. Alexandru Moisiu, Sibiu, 1987, p.
51.
72 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad. în rom. de pr.D. Fecioru, București, 1987, p. 72
73 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, sau Despre preoție, trad. în rom. de pr. D. Fecioru,
București, 1987, p.166.
74 Pr. prof.dr. Ioan Coman, Sublimul preoției creștine, București, 1940, p.21.

70
va să se descopere: păstoriți turma lui Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste, nu ca
și cum ați f i stăpâni peste biserici, ci pilde făcându -vă turmei” (Petru 5,3).
5.2.Activitatea social -filantropică a Bisericii

După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos se arată ucenicilor și le spune:
„Mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh, invațându -le toate câte v -am poruncit vouă”. Și puțin mai târziu: „Și iată Eu sunt cu voi
în toate zilele până la sfârșitul veacului ”. (Matei 28, 19 -20). Expresia “ toate” arată natura și
porunca misiunii.
Misiunea se realizează pe baza scripturii și a tradiției liturgice și patristice, căci Iisus
Hristos Însuși a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul”
(Ioan 16,13). Conștiinț a misiunii trebuie lărgită. Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem
legătura cu Mântuitorul Iisus Hristos), trebuie să se înțeleagă că acest trup al Bisericii este și
organizat după concepția paulină, din Epistola către Efeseni. Așadar, Biserica și Iisu s Hristos
sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este
relația Lui Dumnezeu cu semenii și invers. Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci
nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma
cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la ușă și bat”… Chemarea ei se îndreaptă către toți, și face
acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci
mărturisirea credinței cre știne îi aparține doar Ei, în acest fel ajungându -se la o relație
simfonică dintre Biserica luptătoare și cea triumfătoar.
Încă de la inceputurile ei, Biserica a avut o deosebită preocupare privind activitatea
social filantropică care incepe chiar din timp ul prezenței Mântuitorului Hristos, se continua cu
activitatea apostolilor și se desăvârșește continuu, de către sfinții părinți și care nu poate fi
mai grăitoare decat exemplul Sf. Vasile cel Mare.
Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel Mare a fondat spitale pentru bolnavi și victime ale
bolilor contagioase, cămine pentru săraci și aziluri pentru călători și străini. El căuta o aplicare
practică a adevărurilor de credință, traducându -le personal în opere de caritate pentru cei
nevoiași și suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa față de oameni s -a concretizat, mai
ales, în importantul așezământ filantropic pe care credincioșii l -au numit Vasiliada , după
numele Sfântului Vasile, așezământ care cuprind ea de fapt instituții de asistență socială: azil,
ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate , spital (și de leproși), școli tehnice. Și cum
atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili de a se mișca, dar nu lipsiți cu totul de

71
posibilit atea de a lucra ceva cu mâinile, li s -au clădit și acestora ateliere, pentru ca din
produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreținerea așezământului.
Sfântul Vasile a trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei
care s -au abăt ut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile
a constrâns pe bogați să predea grâul pe care -l păstrau ca să -l vândă la prețuri mari. Grâul
adunat era apoi împărțit săracilor amenințați de foamete. Sfântul Grigorie de Naz ianz îl
aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu
grâul egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de înfometați
adunându -se în piețele Cezareei, unde el împărțea hrana trupeasc ă apoi treceau cu toții la
biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a
cuvântului lui Dumnezeu. Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale
cuvântări: Că Dumnezeu nu este autor ul răului, Despre secetă și foamete și Despre cuvintele
Evangheliei ,, Strica -voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi ,,. Caritatea fusese practicată de la
început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează sistematic, în toată
comple xitatea ei, dându -i dimensiuni istorice și sens de universalitate și oferind -o ca model
statului roman. Această organizație a stimulat apoi organizațiile creștine similare din toată
lumea.
Biserica Ortodoxă desfășoară o bogată operă de caritate, dar care spre deosebire de
celelalte confesiuni are caracteristici specifice. Primul aspect sub care se desfășoară această
activitate este strâns legată de cultul divin public, de viața liturgică. Această lucrare are la
bază porunca evanghelică a iubirii aproapelu i și care și -a găsit exprimarea cea mai concretă
sub forma milosteniei. Cultivând ideea iubirii aproapelui, a solidarității cu cei aflați în nevoi și
în suferințe, dând expresie acestor simțăminte și virtuților creștine în rugăciunile cultului divin
care a re prin excelență un caracter comunitar. Biserica Ortodoxă a găsit și dezvoltat forme de
manifestare a carității având strânsă legătură cu viața liturgică.
Biserica, ca și orice altă instituție din societate are un sistem administrativ –
organizatoric, propr iu, separat de cel al celorlalte instituții, dar în același timp conlucrează și
are relație cu ele, contribuind astfel la bunul mers al societății care cunoaște și îndeplinește
legile și normele statului „dând cezarului ce este al cezarului” (Matei 19:31), făcându -se
prezentă în fiecare comunitate socială, prin organizarea credincioșilor săi într -o parohie
(Statutul de organizare și funcționare al BOR), având ca și conducător spiritual pe preotul
paroh, care este reprezentantul de drept al episcopului din a cel loc. Sistemul de organizare al
Bisericii Ortodoxe Române este structurat ierarhic în ordine descrescândă, începând cu
Patriarhia care este forul superior, urmând apoi calea ierarhică până la parohie, care este

72
unitatea administrativă de bază și u8nde î și desfășoară activitatea unul sau mai mulți preoți.
După anul 1990, activitățile tradiționale cu caracter social s -au amplificat și diversificat,
adresându -se unui număr mai mare de persoane și de problematică socială, generate de
transformările p rofunde ce au avut loc în societatea românească actuală.
Odată cu apariția acestor probleme sociale, într -o perioadă de tranziție și reformă în
toate domeniile de activitate, societatea se confruntă cu o serie de disfuncții, generate de
starea generală de sărăcie existentă la nivel național. Acesta fapt face obiectul de lucru al unor
instituții ale statului, care au ca obiectiv o cât mai bună ordine socială. Biserica își oferă
serviciile ei ca o alternativă la serviciile sociale guvernamentale sau private, având o structură
caracteristică proprie. Obiectivele sistemului bisericesc de asistență socială sunt dintre cele
mai diverse. Ea și -a fixat obiectivele în funcție de problemele existente în societate, începând
cu organizarea și dezvoltarea de servicii de asistență socială în special la nivelul comunitar,
pentru diverse categorii de persoane defavorizate aflate în situații de risc social.

73
Concluzii

În istoria religiilor, preoția a jucat un rol esențial și decisiv. Preoția este aceea care
dădea culoare unei religii și care fixa ritmul de urmat: “ dacă preoții unei religii se ridică prin
evlavia, știința, viața lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul
acestei credințe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei, în religiile
superioare la acelea de prooroci și înțelepți, iar în creștinism la acela de sfinți ”75.
Preoția Vechiului Testament era de origine divină, reprezentând o cinste inegalabilă,
pe când diferitele preoții ale păgânismului nu depășeau stadiul de m agie. Preoția creștină, mai
apoi, are cu totul altă față. Ea devine o instituție divină creată prin harul Domnului Iisus
Hristos și are caracteristica de a continua opera Lui în lume. Scopul pe care și -l propune
preoția lui Hristos, este menționat și lămur it încă cu primele scrieri creștine, începând cu Sf.
Apostol Pavel și continuând cu acelea ale Sf. Părinți76. Preoția creștină avea să fie, potrivit
cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur “ semnul iubirii lui Hristos ”.
Sfinții Părinți, în general, văd în ea “ cea m ai sfântă și folositoare slujire a
credincioșilor și un omagiu adus lui Hristos -Dumnezeu ”77. De aceea, nu este lipsit de
importanță că în creștinism apar acele tratate elaborate ce analizează toate implicațiile ce
decurg din însușirea unei astfel de responsabilități. Încă de la primii Părinți și Scriitori ai
Bisericii, sau și mai bine, chiar de l a Sf. Ap. Pavel, au apărut aprecieri asupra Tainei Preoției,
ca dintre cele mai importante Taine ale Bisericii. Odată cu adâncirea noii învățături și
sistematizarea concepțiilor teologice în primele cinci secole, apar tratate care se vor referi
exclusiv la Taina preoției. Practic, ele concentrau în sine toată concepția acelor prime secole
despre modul în care înțelegeau creștinii preoția. Se înțelege că nu era lucru de neluat în
serios, ba era Taina care implica cele mai adânci responsabilități asupra căror a nu se mai
putea reveni ușor.
Toată lumea deja cunoaște că doi din cei Trei mari Ierarhi ai Bisericii, Sf. Grigorie de
Nazianz și Sf. Ioan Gură de Aur au scris chiar câte un Tratat despre Preoție, rămase clasice
până astăzi. Sf. Ioan Gură de Aur scria Tr atatul său despre Preoție, nu din mândrie, cum
fusese acuzat, ci, de ce să n -o spunem, o făcea pentru toți cei ce ar fi îndrăznit să gândească la
a îmbrățișa o atare Taină de foc. Nu mai puțin Teologul, Sf. Grigorie, își înfățișa tratatul nu ca
pe o sumă d e invățături pentru novici, ci ca pe o Apologie, un cuvânt de apărare pentru fuga

75 Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul p reoției la Sfinții Părinți, “ST”, nr. 9 -10, 1949, p. 739.
76 Ibidem, p. 741.
77 Pr. Prof. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1 -2, 1972, p. 54.

74
sa de la Preoție. Însuși Sf. Vasile cel Mare, chiar dacă nu a scris ca și ceilalți doi Capadocieni
un tratat pe această temă, vedea preoția ca pe o “ sarcină de grea răspunder e ce necesită o
pregătire atentă și o viață curată, preotul fiind un om al faptelor ”78.
De la Sfântul Vasile nu ne -a rămas așadar o “sumă de gândire” pe marginea acestei
probleme, tratată într -un corpus unitar, dar nu putem spune că nu a fost preocupat de ea, când
știm prea bine că întreaga -i viață (deși scurtă, dar extrem de densă) și -a dedicat -o slujirii lui
Dumnezeu și a aproapelui. Însă ce gândea el concret la adresa acestei Sfinte Taine și ce
îndemnuri dădea celui care “îndrăznea” s -o îmbrățișeze, v om reda mai departe. În ce -l
privește pe Sf. Vasile cel Mare, el s -a adresat oamenilor Bisericii prin scrisori. Corespondența
Sf. Vasile cel Mare include 366 epistole79 prin care el s -a adresat atât oamenilor Bisericii, dar
și oamenilor de stat, împărați sa u guvernatori. Practic, canoanele Sf. Vasile, în număr de 92,
sunt extrase din această corespondență80 după cum vom mai avea prilejul să constatăm.
Acești mari Sfinți Părinți au fost înzestrați cu calități morale și intelectuale deosebite
pe care și le -au pus în slujba Bisericii, ca preoți și ierarhi. Au fost, cum deja cunoaștem,
excepționali păstori de suflete, străluciți teologi al Duhului Sfânt și ai întregii Treimi, fapt ce a
produs impunerea supranumelor de „Teologul”, sau “cel Mare” sau „Gură de Aur” în
conștiința urmașilor și a întregii Biserici.
Deși au avut o viață frământată și tulburată, au lăsat foarte mult Bisericii, dar și lumii,
în general. S -au remarcat în special prin opera teologică prin care a dat o lovitură de grație
ereziilor vremii, pr in imnele lor (avem doi autori de Liturghii și un poet), prin opera caritabilă
ce au întreprins -o, îndeosebi Sf. Vasile cel Mare, prin puterea cuvântului, precum Sf. Ioan. Ei
sunt și autori ai unora dintre cele mai profunde rugăciuni folosite până azi în B iserica
Ortodoxă, de asemenea autori de reguli și rânduieli pentru monahi, dar și rânduitori al vieții
morale prin impunerea de canoane, valabile și acestea până azi, și nu mai puțin sfătuitori ai
preoților de atunci și de acum pentru ca ei să -și poată înd eplini slujirea cu toată cinstea ce se
cuvenea81. Sf. Trei Ierarhi s -au identificat cu adevărurile teologice și au înțeles că “ preoția
este apostolat și o stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii și credincioșilor, servind aspirațiile
păstoriților săi de a merge spre mai bine ”82. În ce -l privește pe Sf. Vasile, chiar dacă el nu a

78 Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIII la Geneză II, 4, Migne, PG, LIII, 110, cf. Pr. Prof. I. G. Coman, Atitudinea practică a
Sfinților Trei Ierarhi, “GB”, 10, 1956, p. 540; Alexe, op. cit., p. 56.
79 Numărul epistolelor diferă de la o colecție la alta: coecția J.P. Migne conține 366 de epistole (PG, XXXII), pe când col ecția
„Les Belles Lettres” a lui Yves Courtonne apărută în trei volume la Paris, în 1957, 1961, 1966, 368 de epistole – cf. Prof. Dr.
Iorgu Ivan, Opera canonică a Sf. Vasile cel Mare și importanța ei pentru unitatea Bisericii , în vol. „Sf. Vasile cel Mare” ,
editura IBMBOR, 1980, p. 358.
80 În realitate cele 92 de canoane sunt extrase din doar 8 dintre epistole, cât și din opera sa „Despre Sf. Duh” (doar două
canoane)
81 Idem, Actualitatea gândirii Sf. Trei Ierarhi despre preoție, “ST”, 1 -2, 1984, p. 94.
82 Drd. Irineu Pop, Învățături morale și sociale în opera Sf. Părinți, p. 278.

75
scris un tratat cu privire la preoție, a lăsat în urmă exemplul nescris al unei vieți angajate pe
deplin în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Exemplu care sună mereu a îndemn83.
Toți trei ne -au lăsat peste timp modelul adevăratului preot “ prin sfințenia vieții lor,
prin cugetarea lor genială, prin Ortodoxia învățăturii, prin dragostea lor de Dumnezeu și de
aproapele, prin lucrarea de îmbunătățire a vieții oamenilor ”84 și chiar dacă nu au apucat să
culeagă roadele muncii lor imediat, au semănat totuși pentru viitor, cum frumos spune un
autor străin85. Cu alte cuvinte, ei ne -au prezentat prin propria -i existență chipul adevăratului
preot, prin aceea de se fi străduit să trăiască p reoția în toată dimensiunea și măreția ei,
constituind pildă de urmat pentru preoți și ierarhi și pentru cei ce se pregătesc de o asemenea
responsabilitate86.
Practic, tratatele pe care ei le -au elaborat sau părerile expuse în epistole devenite și
însușite ulterior ca și canoane pentru întreaga Biserică, Biserică la a cărei unitate au ținut în
mod deosebit, (cum poate nimeni n -o va mai face vreodată), aceste tratate se constituie ele
însele într -o sumă de norme disciplinar -moralizatoare menite să remedieze situații defectuase
față de care întotdeauna toți cei trei vor lua atitudine. În sensul acesta, un autor contemporan
spunea: „Canoanele pe care Biserica le -a întărit cu obligativitate generală, extrase din
epistolele și lucrările Sf. Vasile, pentru adevăru rile pe care le cuprind, sub aspect teoretic –
doctrinar și practic -disciplinar pot fi bune călăuze și în zilele noastre pentru cei care doresc să
păstreze unitatea Bisericii pentru a cărei apărare Sf. Vasile și -a pus toată înțelepciunea și
puterea lui de mu ncă”87.
Pentru ei, lucrarea preotului este “sublimă și complexă, pretinzând de la preot calități
deosebite, o pregătire temeinică, un suflet ales, răbdare în toate, însă mai ales dragoste de
Dumnezeu și față de oameni ”88. Pentru că preoții sunt în primul râ nd slujitorii lui Dumnezeu
cel nevăzut, spiritual, dar omniprezent prin atotputernicie, au datoria de a cunoaște și a iubi pe
Dumnezeu cu toată ființa, de a -I sluji în curăție, sfințenie, smerenie89.
Preoția depinde mult și de vocația , căreia Sfinții Părin ți îi dau mare importanță.
Sfântul Vasile cerea ca Taina preoției să fie precedată de o atentă analiză a candidatului, de o
cercetare a faptelor trecute și toate acestea se cer însoțite de o judecată matură pentru că, după
ce va fi primită hirotonia, nu ma i pot exista circumstanțe atenuante, ci numai responsabilități.

83 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”, 1 -2, 1970, p.
99.
84 Alexe, op. cit., p. 93.
85 Aimé Puech, Histoire de la littérature greque chretienne, III, Paris, 1930, p. 249.
86 Ibidem.
87 Iorgu Ivan , op. cit, p. 368.
88 Ibidem, p. 102.
89 Rămureanu, op. cit., p. 99.

76
Cel ce simte o asemenea vocație este invitat să mediteze asupra măreției misiunii care i se va
încredința și la posibilitățile personale pe care e l le poate oferi acestei slujiri. Iată concret, cum
relatează Marele Părinte Vasile felul în care se recrutau preoții: “Nu se primeau altădată
preoții decât după ce au fost examinați timp îndelungat. Se fixa un examen riguros al vieții lor
trecute, se info rmau dacă ei nu erau clevetitori, bețivi, dacă au fost credincioși în tinerețe și
dacă erau înzestrați cu calitățile necesare pentru a cuceri sfințenia, fără de care e imposibil a
vedea pe Dumnezeu”90.
Toate acestea se impuneau ca necesare și obligatorii pentru cei ce vor voii să aleagă
calea preoției. Începuseră să apară în epocă moravuri ușoare la creștini și chiar în rândul
multora dintre candidați, moravuri față de care Sf. Ierarhi nu puteau să nu ia atitudine, mai
ales atunci când era vorba de doritori de astfel de sarcini mari.
Părinții sec. IV erau alarmați de unele moravuri inadmisibile cu ocazia recrutării
preoților. Sf. Ioan Gură de Aur, în al său Tratat, enumeră unele din criteriile reprobabil e
practicate în vremea lui: aristocrația familiei, bogăția care avea avantajul că preotul nu avea să
fie întreținut din veniturile bisericii, trecerea într -un anumit partid, protecția, rudenia cu
cineva și nu de puține ori lingușeala. Unii erau primiți în cler ca să nu treacă de partea
adversarilor. (Erau cazuri când alegerile de preoți umpleau bisericile de omoruri91.). Se mai
întâmpla un lucru: date fiind frământările dogmatice prin care Biserica trecea (să nu uităm,
trăiseră în preajma celui de -al II -lea Sinod Ecumenic) se ajungea de multe ori la
compromisuri, unii fiind primiți în cler pentru a nu trece de partea adversarilor, fără a se
verifica în prealabil dacă respectivul are vreo înclinație către preoție. Nu sunt rare cazurile în
care ereziarhii ademe neau cu preoția, ba chiar cu funcții înalte în cler pe mulți dintre aceia
care le -ar fi putut aduce din aceste poziții servicii. Odată ajunși în aceste funcții ecleziastice,
se întâmpla și ca respectivii să plătească polițe celor care altădată li se opuses eră sau care
avuseseră îndrăzneala să apere adevărul. Câți dintre ierarhii ortodocși, preoții sau monahii
mărturisitori nu sfârșiseră în exiluri în primele șase secole datorită unor astfel de situații?92
Moravurile politice și sociale introduceau în preoție și ierarhie pe atâția nechemați,
împingând la periferie sau înlăturând definitiv elemente de valoare. De multe ori chiar
stăpânirea era aceea care impunea ierarhiei zdrențe morale și intelectuale pentru preoție93. Și
să nu mai amintim că și erau cazuri în care preoția se cumpăra. De aceea, Sf. Vasile adresa

90 Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV, Migne, PG, XII, 400, apud J. Riviere, Saint Basile eveque de Cesaree, Paris, 1925, p.
217, cf. Pr. Mircea Basarab, Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi, “MO”, 1 -2, 1970, p. 4.
91 Coman, Sensul preoției la Sf. Părinți, p. 743.
92 Ibidem .
93 Ibidem, p. 744.

77
episcopilor sufragani două epistole94 a căror esență vor deveni Canoanele 89 și 90, cu referire
la hirotoniile făcute pe bani fără o cercetare prealabilă, evident epistole de condamnare fermă
a acestor m oravuri. Sfântul Vasile constata cu durere că există mulți nedemni de slujirea
preoțească. La începutul episcopatului său, el scria acestor horepiscopi ce -i erau sufragani “ să
fie mult mai atenți și să aplice canoanele Părinților atunci când recomandă pe cineva la
diaconie sau preoție, deoarece s -au strecurat în rândul clerului mulți nevrednici, admiși fie din
motive de rudenie, fie din alte motive afective, mai ales că mulți vor să scape de serviciul
militar”95. În această situație, Sfântul nu putea decât să condamne păcatul simoniei prin care
se săvârșea o dublă fărădelege: luarea de bani pe un lucru sfânt și promovarea în cler a unor
elemente nevrednice pentru o asemenea slujire96.
Împotriva practicilor enunțate mai sus s -a ridicat cu vehemență și Sf. Ioan care
înțelegea să le stârpească prin aplicarea a trei principii de bază: integritatea fizică și morală
desăvârșită a candidatului, pregătirea religioasă și intelectuală, dar și responsabilitatea
neștirbită a episcopului hirotonisitor pentru candidații pe care i -a admis la marea cinste a
preoției.
Pornind de la cuvintele Sf. Ap. Pavel, “ Nu-ți pune mâinile peste nimeni prea degrabă”
(I Tim. V, 22), Sf. Vasile fixa în “Regulile” sale monahale să nu se ajungă la atari
compromisuri și, ca urmare, “hirotonia să nu fie dată cu ușurință, ci cu băgare de seamă. Viața
preoților și a diaconilor se impune a fi ireproșabilă”97.
Candidatul la preoție trebuia să îndeplinească, mai întâi, anumite condiții de ordin
fizic: să fie sănătos și integru din punct de vedere fizic , în vederea unei educații oarecare a
mișcărilor trupului. Nu este de ignorat pregătirea religios -morală, condiție supremă pentru
preoție, deoarece curățenia morală înseamnă sfințenie, iar sfințenia este unul dintre atributele
lui Dumnezeu. Sfințenia este conferită preoției prin harul Sf. Duh, împreună cu dragostea98.
Una dintre marile dimensiuni pe care preoția trebuia să le arate creștinismului și lumii
întregi, în afară de sfințenie de care depindea moralita tea unui preot, era și iubirea față de
Dumnezeu și de oameni. Datorită acestei mari dimensiuni a preoției, Sfinții Trei Ierarhi au
făcut din preoția lor o “ realitate profundă, cuceritoare și transformatoare de inimi ”99. Preotul

94 Este vorba despre epistolele 53 și 54 din colecțiile amintite – vezi Iorgu Ivan, op. cit., p. 362.
95 Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV către horepiscopi, ed. Yves Courtonne, Saint Basile, Lettres I, Paris, 1957, p. 139 -140,
cf. Alexe, Actualitatea, p. 101. Probabil că gândul acesta al Sfântul ui Vasile despre cei care aleg preoția ca să scape de
serviciul militar a alimentat concepția mai nouă că monahismul ar fi și el rezultat al unei asemeni intenții. Concret, mulți
intrau în monahism din aceleași motive enunțate de Sf. Vasile, mai ales după ce unii dintre împărați fixaseră prin lege că cei
care îmbrățișau monahismul erau scutiți de serviciul militar – vezi Savva Agouridis, Μοναχισμός (Monahismul), Atena, 1997.
96 Sf. Vasile cel Mare, Epistola LXXX către horepiscopi, ed. cit., p. 138 -139, cf. Alexe, op. cit., p. 101.
97 Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, Migne, PG, XXXI, 816D -820A, apud Coman, Sensul preoției, p. 744.
98 Idem, Sensul și sarcinile preoției după Sfinți Părinți ai primelor patru secole, “MO”, nr. 1 -2, 1972, p. 9 – 15.
99 Idem, Atitudinea practică, p. 537, Alexe, op. cit., p. 96.

78
era dator cu dragoste semenilor pentru că aceștia formează Biserica lui Hristos în lume.
Frumos spunea Sf. Ioan Gură de Aur că preoția este semnul iubirii lui Hristos. Din dragoste
față de aproapele, Sf. Vasile a creat aceea instituție de asistență socială – Vasiliada – și tot
aceeași dragoste i -a dat putere să se aplece asupra rănilor celor mulți și oropsiți, oferindu -le
mângâiere.
Apoi, din profilul moral al preotului nu poate lipsi evlavia, care tot din dragoste
trebuie să izvorască; “evlavia dă tărie î n ceasurile de ispită iar prin ea preotul capătă forța de a
răspândi liniște în sufletul credincioșilor”100. În acest sens, una din datoriile preotului este
aceea de “a feri pe credincioșii săi de patimile trupești și sufletești care pot pune stăpânire pe
ei, iar când acestea au cuprins pe unii dintre ei să -i ajute să se elibereze”101.
În cele din urmă, Sfântul Vasile îndeamnă pe preoți să se ferească de cele materiale,
care nu fac altceva decât să -i coboare. Tot astfel, pentru Hrisostom, indiferentismul și ru tina
în actele liturgice, sacramentale erau motive de cădere și scădere a credinței, căci ele vin
adesea din lipsa de vocație și de cultivare continuă a sentimentului religios102.
Dar, candidatul la preoție, pe lângă vocație, sfințenie și dragoste, trebuie să posede o
pregătire intelectuală solidă, care să dubleze profilul său moral. Marii Ierarhi cereau ferm de
la cel ce se pregătește să devină preot “ să facă dovada unei temeinice pregătiri intelectuale, a
unui orizont larg și a unei cunoașteri aprofundate a teologiei”103. Preotul trebuie să se inițieze
la fel de bine în filosofie și -n științe în scopul de a -și forma o pregătire multilaterală. Dar, în
primul rând, trebuie să facă dovada cunoașterii doctrinei ortodoxe. Pe lângă acestea, se mai
cerea preotului s ă fie și un bun cunoscător al sufletelor, adică un bun psiholog, datorită
problemelor dificile cu care va fi confruntat. Pregătirea intelectuală, deci, este o altă calitate
cerută pentru preot. Sf. Grigorie Teologul critica sever lipsa de pregătire, dar și de evlavie a
multor preoți, cât și ignoranța semeață. Și tot el spunea în Apologia sa că preotul nu are limită
în a instrui și a fi instruit104.
Însă, cultura rămâne inoperantă fără concursul cuvântului, fapt pentru care Sf. Vasile
mai spune: “odată stăpân pe cuvânt, Evanghelia trebuie predicată cu toată îndrăzneala și tăria,
iar adevărul să fie mărturisit, chir dacă unii pun piedici și persecută până la moarte pe

100 Basarab, op. cit., p. 7.
101 Rămureanu, op. cit., p. 102.
102 Coman, Sensul preoției la Sf. Părinți, p. 746.
103 Basarab, op. cit., p. 4.
104 Coman, Sensul preoției la Sf. Părinți, p. 748.

79
predicatori”105. Cuvântul, însă, “nu trebuie spus cu ostentație sau spre lingușirea ascultătoril or,
ci spre slava lui Dumnezeu”106.
În ce privește activitatea unui preot, aceasta trebuia să se desfășoare pe patru planuri:
haric, moral, social și misionar -pastoral.
Pe plan haric, lucrarea preotului este centrată în Sf. Euharistie: “lumina și dragostea
trimisă de Dumnezeu prin Sf. Taine trebuie să umple sufletul preotului. Prin Sf. Taine, preotul
unește pe cei ce -au fost cu cei ce sunt și cu cei ce vor fi”107. În acest plan se întâlnesc cele trei
slujiri hristice, de sfințitor, jertfitor și liturghisitor care dau, de altfel, măreție slujirii acesteia.
Este ceea ce -l făcea pe preot superior chiar și îngerilor precum spunea Sf. Ioan: „Preoția se
săvârșește aici pe pământ, dar are rang în dregătoriile cerești. Nici om, nici înger, nici
arhanghel, nici o altă putere creată, ci Însuși Paracletul a întemeiat această servire. El a stabilit
ca în timp ce suntem în trup să facem serviciu îngeresc. De aceea trebuie ca cel hirotonit să fie
pur ca și cum s -ar afla în ceruri, în mijlocul puterilor îngerești. ..”108. Lipsa curățeniei morale
anulează toate faptele preotului. Același Sfânt spunea că păcatele preotului irită și
scandalizează mai mult decât ale celorlalți pentru că el se dă păstor și pretinde turmei ceea ce
nu face el însuși de multe ori. Și dacă preoții vor fi pedepsiți pentru păcatele poporului,cu atât
mai mult pentru ale lor propri109. Ca urmare, principiul fundamental al activității preotului pe
plan moral trebuie să fie desăvârșita armonie între cuvântul și fapta sa, potrivit considerațiilor
Sf. Vasile110. Lipsa curățeniei morale a preotului duce la anularea tuturor faptelor acestuia.
Preotul nu poate avea cuvânt printre credincioși decât prin puterea exemplului personal.
Atunci când acesta nu există, întreaga activitate pastorală este pusă în pericol.
Cuvintele Sf. Vasile sunt sublime atunci când se referă la aceste aspecte sau când
vorbește de latura jertfitoare a preoției. Nu se poate îngădui un preot fără ca acesta să fie un
liturghisitor cu adevărat, or aici exemplul personal al Marelui Ierarh este prea evide nt.
Îi îndemna pe preoți să aibe o ținută corespunzătoare slujirii ce li s -a încredințat și asta
mai cu seamă în timpul săvârșirii Sf. Liturghii, pe care acest Mare Părinte punea atât de mare
accent. Sf. Vasile se adresa preoților îndrumându -i ca după hir otonie să știe cum să se poarte
în biserică, mai ales în timpul Liturghiei. Să vedem ce învățături dădea el aceluia care s -ar
încumeta la asumarea răspunderii asupra căreia ne face mereu atenți: “ Sârguiește -te, o, preote,
a te arăta pe tine lucrătoriu neru șinat, învățând drept cuvântul adevărului și niciodată să nu

105 Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, 13, Migne, PG, XXXI, 825D, 828A, apud Coman, Sensul preoției, p. 753.
106 Idem, Regula LXX, 23, PG, XXXI, 836A, apud ibidem.
107 Ibidem.
108 Idem, Sensul și sarcinile preoției, p. 10.
109 Idem, Sensul preoției la Sf. Pă rinți, p. 755.
110 Moralia , Regula LXX, Migne, PG XXXI, col. 824CD, cf. Coman, Sensul Preoției , p. 757.

80
stai la slujbă având vrajbă asupra cuiva, ca să nu izgonești de la tine pe Mântuitorul Duh. În
ziua slujbei să nu te judeci, nici să te pricești (cerți) cu cineva, ci în biserică stând, roagă -te și
cetește până la ceasul întru carile și se cade să săvârșești Dumnezeiasca Liturghie și așa să stai
cu umilință și cu inimă curată înaintea Sfântului Jertfelnic și să nu cauți aici și acolo, ci cu
groază și cu frică să stai înaintea Învățătorului ceresc, să nu te grăbești a săvârși (sfârși)
rugăciunile pentru vreo slujbă omenească, nici să le scurtezi, nici să iei fața cuiva, ci să cauți
către singur împăratul cel ce stă înainte și către puterile îngerești ce stau împrejurul lui. Fă -te
vrednic pe sine sfi ntelor canoane. Să nu slujești împreună cu aceia care sunt opriți, nici cu
ereticii. Vezi cum Îi stai înainte, cum lucrezi cele sfinte și pe cine cumineci cu dânsele. Să nu
uiți porunca cea stăpânească și pe cea a Sfinților Apostoli, că zice: ,,Nu dați cel e sfinte
câinilor, nici nu aruncați mărgăritare porcilor ”. Vezi să nu vinzi pe Fiul lui Dumnezeu în
mâinile celor nevrednici. Să nu te sfiești, nici să te rușinezi de cei slăviți ai pământului, nici de
însuși cel cu coroană încoronat în ceasul acela, iară pe cei vrednici de împărtășire să -i
împărtășești în dar precum și tu însuți în dar ai luat. Pe aceia cărora dumnezeieștile canoane
nu le dă voie, să nu -i împărtășești. (Caută ca nu cumva din lenevirea ta să se atingă de
Dumnezeieștile Taine vreo molie sau vreun șoarece sau altceva de acest fel. Nici să se
umezească sau să se afume sau să se uneltească de cei nesfințiți și nevrednici.) Aceste și pe
cele asemenea acestora de le vei păzi, vei mântui pe sine și pe cei ce te vor asculta pe tine ”111.
Iată, deci, cât de importantă era pentru Sf. Vasile purtarea preotului, începând cu cele sfinte.
Dar această grijă nu poate izvorî decât dintr -o viață morală pe măsură, care să poată stârni în
preot acei fiori sacrii, care să-l facă responsabil de toate acestea. Asupra tuturor faptelor de
genul acesta încerca Marele Părinte bisericesc să -i sensibilizeze pe cei ce vor dori preoția.
Preotul, în concepția Sf. Trei Ierarhi este o continuare a celui din paginile Sf. Scripturi,
fiind susținut de puterea exemplului personal. Marii Ierarhi au criticat aspru tot ceea ce
contravenea acestei atitudini, nedreptățile și necinstea și au predicat dragostea, pacea, slujirea
lui Dumnezeu și a aproapelui.
Pe drumul pe care ei așează preoția sunt chemați să meargă toți cei ce o îmbrățișează.
Ei s-au implicat în toate aspectele vieții sociale și aflăm de la Sf. Ioan Hrisostom că, în sarcina
episcopatului cădea ajutorarea văduvelor, găzduirea străinilor, ajutorarea fetelor orfane sărace ,
îngrijirea bolnavilor, vizitarea enoriașilor, judecata bisericească și altele ca acestea. Nu de
puține ori interveneau pentru înlăturarea efectelor distrugătoare ale stihiilor naturii: secetă,
grindină, inundații, cutremure sau luptau pentru înlăturarea foamei. Nedreptățile sociale

111 Învățătură a Marelui Vasilie către preot, în “Catihisis sau Învățătura pe scurt despre hristianitate”, tipărit cu binecuvânta rea
IPS Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, ediția a IV -a, Iași, 1838, p. 126 -127.

81
stârneau în sufletele lor revolta, fapt care îl făceau să le înfiereze cu fiecare ocazie. Din
perspectiva aceasta, preotul era văzut de Sf. Trei Ierarhi ca doctor de suflete, care trebuie “să
facă tot ce -i stă în putință spre a preveni pe cele sănătoase, a vindeca pe cele bolnave și a
smulge din ghearele morții pe cele în agonie”112. Ei stăruiau pe lângă autorități pentru
ușurarea impozitelor nefericiților cetățeni storși de sărăcie și nenorociri, sancționau pe
împărați cu peniten ță publică pentru crime comise împotriva poporului, creștinau pe barbari,
răscumpărau prizonieri, dar mai mult, nu pregetau nici un gest pentru unitatea Bisericii:
demisionau sau se lăsau trimiși în exiluri. Acesta era cu adevărat chipul preotului în viziu nea
Marilor Părinți ai Bisericii din veacul al IV -lea.
Se vede bine că îndemnurile lor disciplinar -moralizatoare adresate în primul rând
slujitorilor Bisericii, nicidecum mai ai Bisericii decât ceilalți – diaconi, preoți, episcopi –
porneau întâi de toate din chiar trăirea lor care ni se recomandă azi și nouă. Erau atunci, ca și
astăzi, ca și până la sfârșitul veacurilor, situații față de care Marii Ierarhi au simțit impulsul de
a lua atitudine, din dragoste întotdeauna și în scopul păstrării unității Biser icii pentru care au
trăit. “Frumusețea lor a fost virtutea, mărimea lor a fost Teologia, mersul lor a fost înaintarea
continuă, care prin urcări treptate i -a urcat până la Dumnezeu, iar puterea lor a constat în
semănarea și împrăștierea învățăturii”113.
Ei ne dau modelul, dar de noi depinde acum cum ni -l vom însuși și cum vom ști să
observăm și să învățăm a nu repeta greșelile trecutului. Dar aceasta vine după înțelegerea
faptului că îndemnurile lor, devenite norme cu caracter disciplinar -moralizator, mai ales cu
privire la preoție, sunt extrem de actuale, iar Sfinții Trei Ierarhi sunt pentru noi reper. Așadar
nu suntem lipsiți de repere, ci doar le ignorăm. Este datoria noastră să nu repetăm din greșelile
trecutului și să veghem, ierarhi și dascăli , asupr a moralității castei pe care o formăm sau o
păstorim, pentru că, așa cum spuneam, nu mai există – pentru noi oamenii Bisericii –
circumsatnțe atenuante, ci doar responsabilități. Dar responsabilitatea vine din dragoste, din
înțelegerea celuilalt, așa după cum „ Sfinții Părinți au iubit Biserica și pe oameni până la totala
lepădare, -spunea un dascăl al nostru – au renunțat la averi, la glorie, la sănătate și la viața lor
de dragul turmei iubite. Iată un stil duhovnicesc vrednic de imitat. Înapoi la Părinți ! Dar nu
numai cu vorba, ci și cu viața noastră ! ”114.

112 Pr. Prof. I.G. Coman, Idei pastorale, misionare și sociale înnoitoare la Sfinții Trei Ierarhi, “ST”, 1 -2, 1951, p. 102.
113 Este o parafrazare după Sf. Grigorie de Nazianz a Cuvântă rii funebre în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N.
Donos, Huși, 1931, p. 119, 186; Alexe, op. cit., p. 56.
114 Idem, Sensul preoției , p. 762.

82
Bibliografie
Augustin Largent, Les devoirs du prêtre la Pr. Prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 308.
Arhim. Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Constanța 2000, p. 63.
Ahimandritul Sofronie, Rugăciunea, experiența vieții veșnice, trad. și prezentare de diac. Ioan
I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 84.
A.M.Ritter, Studia Hrisostomica, tr ad: Daniel Buda, Ed.Andreiană, p.11
Aimé Puech, Histoire de la littérature greque chretienne, III, Paris, 1930, p. 249
Dr. Corneliu Sârbu, „Educația de sine a preotului”, R. T., Anul XXXVII, nr. 1 -2…, pp. 408 –
409.
Drd. Irineu Pop, Învățături morale și s ociale în opera Sf. Părinți, p. 278.
Ioan G. Coman, Patrologie, Ed Mănăstirii Dervent, p.138.
Mihail Neamțu, Gramatica Ortodoxiei, Ed. Polirom, 2007, p.23.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică , vol. III, E.I.B.M.B.O.R., București
2003 ;
Pr. Prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credințe , Arad, 1992.
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2004, p. 284.
Pr. prof. D. Stăniloae, „Men irea preotului printre credincioși”, Îndrumătorul pastoral, Alba
Iulia, 1978, p. 66.
Pr. prof. D. Stăniloae, nota 753 la „Sfânta Scriptură”, în Lumina din inimi, Ed. Trinitas, Iași,
2003, p. 439.
Pr. Stăniloae la Calist și Ignatie Xanthopol, „Metoda sau cele 100 capete”, cap. 29 în Lumina
din inimi…, p. 449.
Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, Studii Teologice, nr. 9 -10, 1949, p.
739.
Pr. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în BOR, 1 -2,
1972, p. 54.
Pr. Sp. Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în B.O.R. nr.10, anul 1957,
p.941.
Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinț ii Părinți, “ST”, nr. 9 -10, 1949, p. 739.
Ibidem, p. 741.
Pr. Prof. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, “BOR”,
1-2, 1972, p. 54.

83
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor dup ă Sfinții Trei
Ierarhi, “BOR”, 1 -2, 1970, p. 99.
Pr. Prof. I.G. Coman, Idei pastorale, misionare și sociale înnoitoare la Sfinții Trei Ierarhi,
“ST”, 1 -2, 1951, p. 102.
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Bu curești, 1935,
Pr. prof.dr. Ioan Coman, Sublimul preoției creștine, București, 1940, p.21.
Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, “ST”, nr. 9 -10, 1949, p. 739.
Pr. Prof. Ștefan Alexe, Considerații despre preoție și Biserică la Sfinți i Trei Ierarhi, “BOR”,
1-2, 1972, p. 54.
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei
Ierarhi, “BOR”, 1 -2, 1970, p. 99.
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Si rul, Despre Pre oție, traducere pr.
Dumitru Fe cioru, Editura Biserica Ortodoxă, 2004;
Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile morale, P.S.B., vol. 18, trad., introd., indici și note de
Iorgu D. Ivan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al B.O.R., București, 1989, p.
402.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, trad. de arhim. Paulin Lecca, Ed.
Anastasia, București, 1996, pp. 29 -30.
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia despre pocăință” la Antonie Plămădeală, Biserica
slujitoare, Sibiu, 1986, p. 93.
Sf.Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf.Efrem Sirul, op.cit, p. 137.
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, trad:
D.Fecioru, Editura Sophia, București, 2004;
Sf.Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf.Efrem Sirul, op.cit, p. 137.
Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIII la Geneză II, 4, Migne, PG, LIII, 110, cf. Pr. Prof. I. G.
Coman, Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi, “GB”, 10, 1956, p. 540; Alexe, op . cit., p.
56.
Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV, Migne, PG, XII, 400, apud J. Riviere, Saint Basile eveque
de Cesaree, Paris, 1925, p. 217, cf. Pr. Mircea Basarab, Chipul preotului după Sfinții Trei
Ierarhi, “MO”, 1 -2, 1970, p. 4.
Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, Migne, PG, XXXI, 816D -820A, apud Coman,
Sensul preoției, p. 744.
Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV către horepiscopi, ed. Yves Courtonne, Saint Basile,
Lettres I, Paris, 1957, p. 139 -140, cf. Alexe, Actualitatea, p. 101

84
Sf. Vasile cel Mare, Epistola LXXX către horepiscopi, ed. cit., p. 138 -139, cf. Alexe, op. cit.,
p. 101.
Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, trad. în rom. de pr. prof. dr.
Alexandru Moisiu, Sibiu, 1987, p. 51.
Sf. Ioan Gură de Au r, Despre preoție, trad. în rom. de pr.D. Fecioru, București, 1987, p. 72
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, sau Despre preoție, trad. în
rom. de pr. D. Fecioru, București, 1987, p.166.
Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIII la Gene ză II, 4, Migne, PG, LIII, 110, cf. Pr. Prof. I. G.
Coman, Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi, “GB”, 10, 1956, p. 540; Alexe, op. cit., p.
56.