Ipostazele Exilului

=== fb1c08a06da44c3f18d12e8483ab715b95812264_663450_1 ===

VIRGIL TĂNASE

IPOSTAZELE EXILULUI

CUPRINS

Argument
I. VIRGIL TĂNASE- Prezentare generală
1.1.Portretul unui provincial român
1.2.Debutul literar

1.3. Stilul oniric al lui Virgil Tănase
1.4.Un scurt popas înainte de exil: regizor de teatru
1.5.Premii și distincții
II. DE LA CENZURĂ LA EXIL
2.1.O nouă viață la Paris
2.2. Confesiuni din exil: Un scriitor român, redus la tăcere, vorbește

2.3. Virgil Tănase: Istoria unei ere, istoria unei vieți
III.ROMANE INSPIRATE DIN REALITATE
3.1. Apocalipsa unui adolescent de familie
3.2. Leapșa pe murite
3.3. Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut

3.4. În profunzimea textului
IV. DIN CORESPONDENȚA LUI VIRGIL TĂNASE

4.1 Pentru o “etică a esteticului”
CONCLUZII
BIBLOIGRAFIE

Argument

Această lucrare urmărește să aducă în prim-plan, în ochii cititorilor, un sciitor autentic și valoros, rar menționat și doar în revistele de performanță literară sau teatrală.

Întorcându-ne în timp în primul capitol al prezentei lucări vom regăsi un tânăr ucenic al misterelor literaturii, care reușește prin meșteșug, în anii 1960-1970, să intre într-un paradis literar, misterios și enigmatic.

Cel de-al doilea capitol va prezenta refugiul artistic al lui Virgil Tănase, cunoscut sub numele de Oneirism, în care autorul a trait în ultimile trei decenii. Unul din obiectivele prezentei lucrări este acela de a prezenta literatura lui Virgil Tănase, ce se referă la viață, idei, speranțe, ale unori oamenii care au scăpat în Occident de povara sistemului totalitar. Voi încerca să evidențiez modul în care Virgil Tănase dezvăluie o voință deliberată de a sparge toate tiparele, o a se sustrage de la toate obligațiile prestabilite de societatea comună.

Cel de-al treila capitol va încerca să prezinte modul în care, prin operele sale, în drama sau proză, Virgil Tănase, portretizează un personaj sensibil și visitor, rebal dar și empancipat, preocupat de societatea în care trăiește. Virgil Tănase împletește narațiunile sale în mod strategic, riguros, însă, în același timp intr-un ritm melodios complex. Exilul intern și extern, combinat armonios, au fertilizat temele prozei sale.

Capitolul IV, încheie lucrarea de față, prin corespondențele lui Virgil Tănase, într-o societate unde si-a dobândit dreptul la exprimare fără conspirații și fără teamă.

CAPITOLUL I

VIRGIL TĂNASE- Prezentare generală

Portretul unui provincial roman

Virgil Tănase s-a naște la data de 16 iulie 1945, în orașul Galați, fiu al lui Dumitru Tănase, magistrate și al Larisei Scurtulescu, medic. În sânul unei familii modeste și educate acesta urmează cursurile gimnaziale și liceale în Galați, în perioada 1952-1963. Pasionat de limba franceză acesta optează pentru secția de limba franceză a Facultății de Limbi Romanice la Universitatea din București, în perioada 1963-1968. Totodată iubitor al teatrului acesta urmează și cursurile Regiei de Teatru la Teatrul I.L.Caragiale (1970-1974). Acesta se înscrie și la cursurile Facultății de Litere, însă este exmatriculat după primul an de studii, din cauza faptului că îl menționează pe Emil Cioran la o conferință a tinerilor scriitori. Urmează o scurtă perioadă în care lucreză ca betonist la Combinatul siderurgic din Galați, unde i se impune, pentru a fi reprimit la facultate să ia parte la “supravegherea informativă a legionarului grațiat Petrișor Marcel”. Deși acceptă această condiție, din arhiva CNAS reiese faptul că Tănase nu își va respecta angajamentul luat și la numai câteva luni după reprimirea lui în facultate va fi “exclus din sistemul informativ”.

Continăndu-și activitatea de dissident, Virgil Tănase funcționează ca regizor la Teatrul Național din Iași și Teatrul municipal din Reșița, până la plecarea din țară în 1977.

Acesta se stabilește la Paris, împreună cu familia sa, unde își continuă activitatea literară. Devine licențiat la Ecole des Hautes Etudes în 1977 și apoi doctor în sociologia și semiologia artelor și literelor în 1978, cu tema Semiologia regiei de teatru, sub coordonarea lui Roland Barthes.

Figura 1. Virgil Tănase, sursa: www.ziaristionline.ro/

1.2 Debutul literar

Debuteză cu povestirea “Însemnările celor ce merg spre somn”, în revista Luceafărul (1968). Mai târziu în 1970 acesta publică articolele “Rața sălbatică” și „Desenat într-o parte”, tot în revista Luceafărul și un poem despre dragoste, moarte și eternitate, intitulat “Doamna cu licornul”, în revista România Literară.

În „Doamna cu licornul”, Virgil Tănase relansează cu adevărat și în mod semnificativ simbolul insulei. Insula nu mai este un refugiu din lumea fără sens, nici locul sacru, compensator, râvnit de ființa umană decăzută, ci simbolizează imobilitatea acesteia. Găsim în „Doamna cu licornul” o propoziție proustiană, în formă de lagună, leneșă, insidioasă, dar, spre deosebire de Proust, a cărui teză joacă rolul de a fundamenta progresul gândirii, la Virgil Tănase devine calculate, pentru a se asigura că imobilitatea se concentrează în simbolul insulei.

Încă de la începutul carierii literare se manifestă ca adept al literaturii onirice, alcătuind așa numitul „grup oniric”, al anilor 60, împreună cu D. Tepeneag, L.Dimov, V. Ivanceanu, D. Turcea, V. Mazilescu și alții. M-ai publică câteva proze scurte în România literară și Luceafărul, însă primul roman oniric, intitluat “Portret de om cosind în peisaj marin” (1972), depus la Editura Cartea Românească este respins publicării. Aceași soartă are și cel de-al doilea roman “Apocalipsa unui adolescent de familie”. Cele două romane vor fi traduse în limba franceză și publicate la Paris în 1976.

Domiciliat în Franța, acesta își continua activitatea literară, concepând mai multe opere în limba franceză printre care: L’amour, l’amour (1982), Cest mon affaire (1983), Cette mort quiva et vient et revient (1984), Le bal sur la goelette du pirate aveugle (1987), Le bal autour du diamante magique (1987).

De asemenea Tănase se remarcă printr-o intensă activitate publicistă la Actuel (1981-1988), Medias (1984-1989), L’Economie (1983), Grenoble mensuel (1984-1988), dar și la postul de radio “Europa libera”. Acesta execută și numeroase traduceri în română, din scriitori francezi precum R. Barthes, Tv. Todorov, Moliere și Gogol (pentru spectacole teatrale la Iași și Reșița). Traducere și opere ale unor autori români precum V.Voiculescu, St. Banulescu, N. Breban sau D.R. Popescu, în limba franceză.

Printre romanele publicate în limba franceză se numără:

Portrait d’homme a la faux dans un paysage marin, Flammarion, 1976

Apocalypse d'un adolescent de bonne famille, Flammarion, 1980; (Apocalipsa unui adolescent de familie), București, 1992

L'Amour, l'amour, Paris, 1982; (Evenția Mihăescu: Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut), Craiova, 1994

C'est mon affaire, Paris, 1983;

Cette mort qui va et vient et revient, Hachette, 1984

Le bal sur la goélette du pirate aveugle (Illustrated by Pierre-Marie Valat, and Willi Glasauer), Paris, 1987

La Vie mystérieuse et terrifiante d'un tueur anonyme, Ramsay, 1990

Ma Roumanie (Entretiens avec Blandine Teze-Delafou), Paris, 1990; (România mea), traducere de Irina Petraș, București, 1996

Ils refleurissent, les pommiers sauvages, Ramsey, 1991

Zoïa, éditions Non Lieu, 520 pagini, 2009

1.3. Stilul oniric al lui Virgil Tănase

Virgil Tănase este recunoscut ca fiind reprezentantul Onirismului, debutând ca prozator onirist în Apocalipsa unui adolescent de familie, Portet de bărbat cosind în peisaj marin sau Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut. Ulterior și-a schimbat maniera onirică de a scrie, trecând la una accesibilă cititorilor, creându-și un stil propriu și inconfundabil, păstrând visul produs ca motiv central al întregii sale opere.

Modalitaea în care istoria adevărată se află în contiguitate cu visul lucid creează romane raționale, bazate pe fenomenul irațional al visului. În ceea ce privește onirismul său, Virgil Tănase susține că și-a scris primul roman fără să cunoască tendința literaturii europene de a se căuta pe sine și a se reinventa și conștientizând ulterior că,,imaginile reale sunt simptomele reale ale unei realități dinlăuntrul nostru, căreia rațiunea trebuie să-i recunoască existența fără a o putea explica, nici tălmăci”.

În viziunea scriitorului, onirismul românesc s-a format în urma unei descoperiri, în conștiința scriitorilor, că există în mintea fiecăruia câte o realitate ce poate fi dezvăluită ca atare cititorului, fără niciun act mimetic, tocmai pentru a-l face părtaș la actul creației, transformându-l în OM. Literatura onirică încearcă să cuprindă neantul într-o ipostază aleatorie, dar incontestabil reală. În lumea sa interioară, autorul creează vise, le fabrică în mod lucid, nu le declanșează, cu scopul de a deveni parte dintr-un univers paralel iluzoriu, menit să evidențieze în final umanitatea ființei umane. Asemănătoare viselor din timpul somnului, care combină diverse bucăți de realitate aparent fără nicio logică, visele produse se nasc din dorința scriitorilor onirici de a-și justifica existența în lume, creând imagini și texte îmbinate după propria lor logică.

Continuând analogia dintre visul reprodus și cel produs, Virgil Tănase concluzionează în Leapșa pe murite că nici un om nu visează abstract, visele fiind produse reale ale minții noastre, ale unei realități psihice care nu poate fi explicată, dar care există.

Se întelege că literatura onirică sondează incomprehensibilul, fără a le oferi cititorilor de vise șansa de a-l descifra. Scopul final al demersului său narativ este acela de a trezi în conștiința cititorului ideea că este participant la actul creației prin însăși lectura cărții, căci fără aceasta implicare a lectorului, opera rămâne la stadiul de piatră seacă, ,,nu fac decât să stârnesc cu literatura mea forța de creație a cititorului, energia artistică a acestuia”.

Fiecare cititor receptează opera în mod diferit, cuvintele declanșează în mintea lui imagini diverse pe care le trăiește în funcție de propria creativitate.mReceptarea creațiilor lui Virgil Tănase presupune o aventură a cititorului prin textele care abundă de metafore narative, de proiecții fantasmatice, de simboluri ale existenței, purtătoare de valențe: zăpada, caii, trenul, marea, visul, moartea, fiind doar câteva dintre motivele recurente care transformă realul în ireal și realitatea în vis produs, nu reprodus. Lectorul pătrunde într-o lume pe dos, unde frontierele dintre faptele concrete și himere, dintre trecut și prezent devin permeabile sau chiar se confundă. Ca o consecință, narațiunile sunt dinamice și deloc previzibile, ținând cititorul în captivitatea unei rețele de simboluri inserate cu scopul de a crea o lume a deplinei lucidități și nicidecum a delirului.

Apocalipsa unui adolescent de familie reprezintă un roman mozaic, în care suferința se întrepătrunde cu burlescul, creându-se un univers halucinant al degradării istoriei, în general și al omului, în particular.

Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut reprezintă o parodie onirică. Trilogia Balurilor cuprinde trei romane convenționale, aparent pentru copii, în care ludicul glisează în irealitățile visului. Din romanul compact Au înflorit iar vișinii și merii transpare istoria adevărată transpusă într-un destin aflat la limita realului. Zoia apare sub forma unui bazar epic în care cronica unei epoci se suprapune cronicii unei vieți, iar Viața misterioasă și terifiantă a unui ucigaș anonim este un pamflet adresat marilor edituri, cât și întregii societăți consumeriste.

Impresia de puzzle literar este susținută printr-o construcție narativă inedită, printr-un limbaj metaforic, prin jocuri de cuvinte aparent ilogice, dar care, în final, dau naștere unor texte transparente și lucide. Viziunea regizorală devine evidentă, iar tehnicile epice postmoderne sunt vizibile. Textele fără nicio arhitectură, sunt de fapt romane dramă, în care underground-ul social se întrepătrunde cu himerele, realul glisează în ireal, iar realitatea e concurată de lumea paralelă.

În conformitate cu coordonatele onirice, autorul renunță la principiile canonice ale literaturii: pactul dintre realitate și ficțiune, la cei trei piloni ai narațiunii, spațiu, timp, erou și la rigoarea construcției narative în favoarea unor elaborări onirice. Aceste episoade, împreună cu cele care surprind realitatea, dau textelor o continuitate aparte, fără să lase loc ideii de fragmentarism.

Romanele fac apel la emoțiile cititorului, care îl duc pe acesta spre un rezultat purificat de orice indiciu izomorfic. De aceea, textele nu pot fi analizate după vechile reguli ale criticii literare, deoarece culorile, sunetele, eufoniile fac parte din sfera esteticului, o știință imperfectă, cu accent pe subiectivism și pe frumos.

În final, ,,scriitorul oniric nu face altceva decât să experimenteze cu voluptate diversitatea eurilor lumii lui psihologice, iar scenele, momentele, tablourile sunt fixate narativ în jurul unor stări psihotice, a unor obsesii, care i-au marcat lăuntric existența”.

Scenele bizare și neverosimile alternează cu pasaje narative de o intensă forță epică, creând o narațiune dinamică, care menține suspansul, deoarece ,,în vis nu există timp, iar tot felul de simultaneități sunt posibile”, acțiunea nefiind rectilinie, înregistrându-se întoarceri în timp sau anticipări ale unor întâmplări.

Întreaga operă a lui Virgil Tănase abundă de semnificații, reconstruind, folosindu-se de blocuri epice disparate, imaginea unei lumi supuse totalitarismului, o lume unde dreptul de a folosi puterea cuvântului este negat, unde exprimarea propriilor idei este interzisă. Iar Onirismul creează o nișă utilizată tocmai pentru a da iluzia unei libertăți de creație, o nișă a formulărilor aluzive, a exprimărilor indirecte. Literatura onirică devine astfel un manifest artistic, o negare a pozitivismului marxist, refuzând orice fel de compromis. Iar visul creat de oniriști nu se subordonează nici unui scop metafizic ca la romantici, nici unuia psihologic ca la suprarealiști, ci unuia estetic și artistic. Asociațiile onirice devin tehnici de lucru în construcția operei literare, a unui univers în care realitatea ,,este în permanență dinamitată de inserții de roman gotic, de basm negru și de literatură absurd”.

Simona Modreanu conchide că proza lui Virgil Tănase este una sofisticată, cu schimbări de unghiuri, de planuri, de focalizare, solicitând astfel cititorul să își folosească ingeniozitatea pentru a recrea, prin propria imaginație, opera pe care o citește, împlinindu-se astfel crezul artistic al scriitorului. Evenimentele se succed în relație cu visul, despre care Jean-Paul Sartre spunea că impune limite, fiind inversul libertății, ”O conștiință care visează și-a pierdut locul în lume și nu o să îl regăsească decât în trezire”. Această idee propune interpretarea onirismului dintr-un alt unghi, oniricul se infiltrează în conștiința poetică, determinând restrângeri de sens.

Narațiunea lui Virgil Tănase se formează din acumulări de informații, schimbări bruște și insistențe picturale asupra evenimentelor, ceea ce a determinat-o pe Alina Bako să afirme că romanele se apropie de picturile lui Salvador Dali prin relativizarea raportării le realitate. Întreaga sa operă devine în ansamblu un amplu labirint de imagini și sunete, care se succed amețitor. Imagistica fascinantă, sunetele și sensurile își găsesc unitatea armonică în texte de o intensă forță epică, probându-se astfel teoria lui Dumitru Țepeneag, conform căreia literatura onirică reprezintă un fel de muzică pictată. Însuși autorul mărturisește că romanul, Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut, se structurează muzical în virtutea unor legături armonice și contrapunctice, iar întâmplările se succed după legi melodice. Muzica onirică va continua și în Au înflorit iar vișinii și merii prin episoadele din istoria românească și europeană, prin suferința omului aflat sub apăsarea unei epoci ostile și prin realitatea reală concurată de secvențele onirice, iar cuvintele sunt întregite de o melodie.

Dacă Alexandru Vlad căuta o aromă, iar Costache Olăreanu un ton de mozaic policrom, Virgil Tănase caută o melodie pe notele căreia așează bucăți de real și de vis, care se întrepătrund ca niște instrumente muzicale. Dorința de a crea un limbaj-partitură se împlinește într-un roman cu personalitate muzicală, menit să recontituie lumea prin sunet, așa cum Costache Olăreanu reconstruiește un univers în Cvintetul melancoliei prin limbajul-culoare.

Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut reprezintă o parodie onirică, un text fără nicio arhitectură, cum l-a definit însuși autorul, în care tema romantică a metempsihozei se combină cu intertextualitatea ludică. Trecutul invadează prezentul la fel ca în vis, prin fragmente fără consistență, ceea ce indreptățește afirmația lui Jose Ortega y Gasset conform căreia realitatea e percepută fragmentar, pe două planuri: trecutul prin continuitatea stării de veghe și un plan de care nu ne dăm seama, dar care reprezintă baza reveriei. De asemenea, planul oniric trece în planul real, realitatea alunecă în vis, iar visul se scurge în realitate.

Acvaticul se confundă cu terestrul ca în romanele realist-magice sud-americane. De aici impresia de mișcare excesivă, de plutire continuă întocmai ca valurile mării. Tema călătoriei, precum și motivul trenului și al tramvaiului șterg barierele dintre lumi și dintre realități, senzația de stabilitate lipsește, dar mobilitatea neîntreruptă dinamizează textul ,,în răstimpul acestei lungi călătorii, orașul tot a alunecat spre mare, s-a-ndepărtat de țărm”, personajele îndepărtându-se și ele de lumea reală, evadând în universul oniric unde orice îngrădire a fost anulată.

Aleatoriul firesc al vieții face ca evenimentele să nu se succeadă într-o relație logică nici în viața reală. Cu atât mai mult, în proza onirică, fragmentele nu urmăresc o finalitate epică anume, ci se acumulează, dând naștere, în mintea fiecărui cititor, la imagini unice. Logica este înlocuită cu propriile reguli ale realității onirice, așa cum stabilește Dumitru Țepeneag, imagini din subconșient și din realitatea hazardului obiectiv se combină în text după regula visului, accentuând procesul de producere, nu de reproducere a unor adevăruri deja existente. Destine diferite se amestecă sau se continuă, Margareta Veliceanu, când mireasă, când laborantă și logodnicul ei vaporean fiind personajele principale ale cărții. Cei doi reprezintă avatarii parodici ai unei fete dintr-un secol revolut și ai viitorului său soț ucis în ceasul nunții sale. Această metempsihoză perpetuă, simbol al continuității, deschide calea spre perfecțiune, spre eternitate. “Timpul se dilată sau se comprimă după voie, își încetinește sau își accelerează curgerea, timpul curge cleios și dulce, devine o ființă vie care deformează realitatea și lasă în urmă indicii ale trecerii sale prin lume, minutele, cum trec, lasă pe lucruri niște umbre întortocheate, un fel de iz de râmă, un fel de mucezeală”. Anotimpurile se inversează sau se suprapun, “zăpada cade luminată și regina-nopții înmiresmează atmosfera, iar primăvara devine un refren al romanului, afară este luna aprilie”.

Marea, caii, trenul, zăpada, nunta, focul alcătuiesc o lume a himerelor, a mișcării continue, a posibilităților infinite de a trăi un eveniment, devenind motive centrale ale unui roman viu, ce se scurge printre degete, iar lectura nu poate reține din el decât o acceptare și o magie deosebite.

Un roman ce nu poate fi tăiat, rearanjat, prins și de care lectura nu se poate lepăda. Ca întreg, scrierea degajă o atmosferă de complicitate, dată de senzația că acțiunea se reia la nesfârșit pentru fiecare cititor în parte. Vocile și perspectivele narative se schimbă, naratorul obiectiv îi lasă loc și unui narator subiectiv, care este când Margareta, când Emanuel sau dublul său, Mauriciu. Lectorul devine co-referent, naratorul adresândui-se direct pentru a-l implica în narațiune și a-l face părtaș la desăvârșirea ei.

Veritabil artizan al cuvântului, Virgil Tănase dă dovadă de o fină ingeniozitate compozițională și duce romanul într-o zonă a experimentului, abolește regulile de punctuație și de sintaxă, schimbă punctele de vedere rapid, imaginile capătă libertate totală de asociere, creând imagini și senzații halucinante.

Un deosebit simț al limbii îl ajută să utilizeze cuvinte care se cheamă unele pe altele prin conotație, denotație, imagistică sau sonoritate, fapt care îl determină pe cititor să caute alte sensuri, dincolo de cuvinte, când, de fapt, mesajul este încifrat chiar acolo. Ca în poezie, miezul creației se află printre litere, în însăși substanța acestora, ființa romanelor îmbrăcându-se în cuvinte purtătoare de lumină.

1.4 Un scurt popas înainte de exil: regizor de teatru

Ajuns în Franța, cu o situație materială precară, se refugiază într-un teatru marginal de la Montparnasee (Centru dramatic național de artă și experiment). Aici își începe lungul șir, de peste trezeci de spectacole teatrale regizate atât în România cât și în Franța. De asemenea aceasta a adaptat pentru teatru texte diverse de la “Povestirile deșucheate” ale lui Balzac la “Crimă și pedeapsă” de Dostoievski și de la “În căutarea timpului pierdut” de Proust la “Micul print” de Antoine de Saint Exupery.

Printre textele sale dramatice pot fi citate De Crăciun după revoluție (jucat la Teatrul național din București), Copilul acestui secol extraordinar (jucat la Teatrul Corbeil-Essonnes) sau Salve Regina (jucat pentru prima dată la Espace Saint Sabin de la Paris), acest spectacol depășind cinci sute de reprezentații. Câteva dintre aceste texte au fost publicate în 1997 la Editura Eminescu, iar revista Drama a publicat în 2008 piesa Moderncarnavaltango.

Figura 2. Imagine din piesa Salve Regina, regizată de Virgil Tănase, sursa: https://www.fav.ro

Cele mai cunoscute puneri în scene si spectacole de teatru ale lui Virgil Tănase sunt:

1983: Le Paradis à l'amiable, Théâtre Le Lucernaire, Paris

1993: Veneția mereu, Teatrul Mundi, Bucuresti (1997)

1994: Salve Regina, Théâtre de l'Ile St. Louis, Paris (1997) (versiunea românească jucată la Teatrul Nottara 1998)

1994: Petites calamités heureuses (versiunea românească publictă în volumul de Teatru)

1994: De Crăciun după revoluție, Teatrul național București (1995)

1995: L'enfant d'un siècle colossal, Théâtre de Corbeil-Essonnes (1998) (versiunea românească publicată în volumul de Teatru)

1996: Moderncarnavaltango (2007 pentru versiunea româna publicată în revista Drama)

1997: Teatru, volum la editura. Eminescu, București – Premiul Academiei române

1997: Les Jumeaux de Goldoni, Théâtre Le Lucernaire, Paris (1997)

1998: Le Complexe d’Œdipe

2003: Comme vagues d’écume hurlantes (Robert et Clara Schumann)

2008: L’extraordinaire enlèvement de la belle-fille du pape

2009: Ton mari, mon frère, Tchékhov

2010: Une tasse de thé…, spectacol la Festivalul de la Grigny

2011: Fiarele, spectacol la Teatrul Fanny Tardini Galați, text publicat în revista Literatorul, august- noembrie 2011

2011: Le démon du jeu, spectacol la Festivalul de la Grigny

1975: Molière – Burghezul gentilom, Teatrul național Iași

1976: Il pleut, si on tuait papa-maman de Yves Navarre la Coupe-Chou Beaubourg cu Marie-Georges Pascal și Jean-Claude Robbe

1995: Le Rouge et le noir adaptare de Emmanuelle de Boysson după Stendhal la Théâtre du Lucernaire cu Julie Debazac

2006: Le Petit Prince adaptare de Virgil Tanase după Antoine de Saint-Exupéry la Comédie des Champs-Elysées

2012: Mais n'te promène donc pas toute nue ! de Georges Feydeau la Festival d'Avignon Off și Théâtre Buffon

1.5 Premii și distincții

Între 1993 și 1997 a ocupat funcția de consilier la Ministerul Afacerilor Externe și director al Centrului Cultural Român din Paris, funcție pe care o reia între 2001 și 2005. Este profesor invitat la Universitatea Paris VIII și la Universitatea din Versailles. Începând cu anul 1999 acesta predă Istoria civilizațiilor la Institutul Internațional de Imagine și Sunet de la Paris. A publicat romane și piese de teatru pentru care a primit, în 1998, Premiul pentru dramaturgie al Academiei Romane și Premiul pentru literatură al Uniunii Latine, fiind singurul obținut vreodată de un autor roman, în 2004.

Figura 3. Premiul Cartea anului 2016, Virgil Tanase, sursa: www.agentiadecarte.ro

Printre acestea se numără următoarele premii și distincții: Doctor Honoris Causa al “Universității Dunărea de Jos”, Galați, Premiul Ordinul Artelor și Literelor din Franța (1987), Ordinul Cavaler de Ordinului Serviciu credincios (2002), Premiul Șerban Cioculescu al “Muzeului Literaturii Române pentru memorialistică” (2012), Premiul Salonului de Biografie de la Hossegor (2013) și Premiul Cartea anului 2016 pentru “Viața misterioasă și terificantă a unui ucigaș anonim” și “Balul de la castelul bantuit”, apărute la Editura Muzeului Literaturii Române și pentru “Cehov”, publicat de Editura Tracus Arte.

CAPITOLUL II

DE LA CENZURĂ LA EXIL

2.1 O nouă viață la Paris

Începând cu 1977 s-a stabilit la Paris împreună cu familia Virgil Tănase, după ce publică acolo un roman interzis în România, pe acest motiv cerându-i-se să părăsească definitiv țara. Continuă astfel să publice numerose texte și înteprinde manifestări împotriva regimului politic din țara mamă. Printre astfel de acțiuni cele mai remarcante se numără, în vara anului 1980, cu prilejul vizitei lui Ceaușescu în Franța, protestul public organizat singur de acesta, încercând astfel să atragă atenția Occidentului că îi acordă prea mare încredere dictatorului, iar în 1982, cu câteva luni înaintea de spectaculoasa sa “răpire”, Tănase public un articol intitulat “Majestatea Sa Ceaușescu I, un rege comunist”, publicat în revista “Actuel”.

2.2 Confesiuni din exil: Un scriitor român, redus la tăcere, vorbește

Fost disident, Virgil Tanase a mărturisit, într-o scrisoare transmisă EVZ, că a colaborat cu Securitatea în timpul studenției, acesta fiind și principalul motiv pentru care a părăsit țara, domiciliându-se în Franța.

Pentru a fi reprimit în facultate, scriitorul s-a văzut nevoit să accepte un angajament și să dea informații despre prietenii săi. Scriitorul conturează în respectiva scrisoare împrejurarile în care a devenit informatorul fostei Securități.

Pe langă respectiva scrisoare, Virgil Tănase a fost pomenit în această ipostază și într-un articol publicat în suplimentul “Aladine” al "Romaniei libere" de scriitorul Bujor Nedelcovici. Acesta l-a inclus pe dramaturg într-o insiruire de foști colaboratori ai Securității, printre care se numără: Mircea Iorgulescu, Mircea Ionescu-Quintus, Virgil Tanase, George Balaita, Stefan Augustin-Doinas, Liviu Calin. Bujor Nedelcovici a dezvaluit în cartea sa "Un tigru de hârtie", trecută aproape neobservată la apariție, în 2003, că unul dintre cei 28 de informatori care au dat note despre el era criticul Mircea Iorgulescu. Hăituit de un ucigaș al Securitații, fost director al Centrului Cultural Roman de la Paris, Virgil Tanase apare alături de Paul Goma într-unul dintre cele mai spectaculoase episoade ale exilului românesc din timpul comunismului.

În 1982, eliminarea lor devenea una dintre prioritățile serviciilor secrete, după ce Goma și Tănase, stabiliți la Paris din 1977, atacau cu perseverența regimul în emisiunile de la Europa Libera și BBC. Celebra afacere "Haiducu" a avut implicații grave asupra relațiilor lui Ceaușescu cu Franța. Ofițerul "Matei Pavel Haiducu", cu nume real Hirsch – fiul unui înalt demnitar din Ministerul de Interne din anii ‘50 -, primea de la generalul Nicolae Pleșița sarcina de a-i reduce la tacere. Ajuns la Paris, acesta își divulga misiunea ofițerilor de la Direcția Generală de Securitate Exterioară franceză – DGSE, care concep o operațiune de "intoxicare". Cei doi disidenți dispar subit, fapt care stârnește proteste în Franța, fiind ascunși în realitate de DGSE. După câteva luni, iese la iveala jocul dublu al agentului Haiducu și faptul că cei doi sunt în viață.

Declarațiile liderului francez legate de această afacere întortocheată era o mănușă aruncată conducerii României de la acea vreme și un avertisment public, fără precedent pentru Ceaușescu. De asemenea, vizita anunțată și ulterior amânată a lui Francois Mitterrand a fost o palmă diplomatic gravă la adresa lui Ceaușescu.

Figura 4. Fragment din publicatia franceza privind disparitia lui Virgil Tanase si Paul Goma, sursa: parcfilm.ro

Consecința cea mai gravă a acestei povești o reprezintă întreruperea oricăror relații diplomatice dintre Franța și România, până în1989.

2.3. Virgil Tănase: Istoria unei ere, istoria unei vieți

Cele mai importante influențe literare încep pentru scriitorul Virgil Tănase cu Gide’s Les Faux-Monnayeurs (The Counterfeiters), o nuvelă care creează calea către misterele operelor literare pentru tânărul romancier. Acesta citește cu plăcere Thomas Mann, Jack London, Mark Twain, dar și poezie, fiind fascinat de universul liric al lui George Bacovia. Pe de altă parte Tănase excelează în traducere și colaborează cu poetica lui Jacques Prevert, Barthes (Sur Racine, 1968), Tzvetan Todorov (Introduction a litterature fantastique, 1970), Beckett (Acte sans parols/Acts without Words, 1971) sau Balzac (Les Cent Contes drolatiques – Droll Stories). Însă adevarata aventura a operei este declanșată de contactul cu literatura lui Dostoievsky, Faulkner, Proust and Gogol.

Limba personalizată a scriitorului este adesea cuprinsă (pe alocuri chiar exagerată) de un sens poetic și metaforic care obstrucționează pentru câteva momente calea cititorului în cadrul dezvoltării naturale ale textului. Cu toate acestea, Virgil Tănase, cu spiritul său dornic, cu excelenta acuitate regizorală, stăpânind tehnicile de scriere moderne și postmoderne, constituie un joc de cuvinte, aparent ilogic, care dezvăluie, la sfârșitul labirintului narativ, o scriere deschisă, transparentă și lucidă, într-un stil viu și cameleonic, provocând cititorul să compună în cele din urmă un puzzle.

Omul și artistul Virgil Tănase a rămas și va rămâne în spatele perdelelor, permițând din când în când să fie cunoscut și recunoscut prin arta sa, apoi să găsească un refugiu în universul său de necontenit, așteptând momentul în care el, romancierul, este absolut necesar din nou. În caz contrat, după o introspecție profundă și îndelungată, Virgil Tănase, se definește ca un individ unic, analizând mai ales contextul pe care artistul îl trăiește zilele acestea, afirmând că: “trebuie să se întample ceva în această creație pentru ca prezența mea să devină o necesitate și moartea mea, o aberație”.

Autorul eticului și esteticului, care transformă existența personală intr-o aventură semnificativă la nivelul istoriei si artei, sfidează uitarea și prin vizibilitatea sa rebelă pe scena socială a exilului reușește să nu fie niciodată un „om singuratic”.

Înainte de a invada spațiul istorico-literar al Gloss-ului din Leapșa pe murite, publicat la Editura Adevărul, 2011, în care mitul Sisyphus este ascuns, autorul și-a luat libertatea de a anunța publicarea cărții “Ma Roumanie” (România mea), un autentic izvor de gânduri și sentimente, o construcție literară originală, publicată pentru prima dată în Franța, de Editura Ramsay-de-Cortanze, în 1990, imediat după Revoluția din România (1989), și re-publicată șase ani mai târziu în România de către Editura Didactica și Pedagogica.

Romanul pare a fi o călătorie în timp, un amestec de memorii și o stare de reflecție asupra existenței umane sau altfel spus o încercare umilitoare de autobiografie cu accente bibliografice. Titlul cărții poate fi înșelător, pentru că “România Mea nu este un ghid turistic, cu implicații subiective sau o expoziție istorică cu scopuri propagandistice”(Virgil Tanase). În această lucrare, remarcabilă prin rafinamentul stilistic și concepția elegantă, jurnalistul francez Blandine Teze Delafon, încercă să descifreze enigma unei țării printr-un personaj, la fel de enigmatic și contradictoriu. Este necesar de subliniat faptul că această conversație sau confesiune a cărții, România Mea, reprezintă o introducere interesantă în lucrările scriitorului, dezvăluind o mărturie distrugătoare a destinului și sentimentelor unui om obligat la exil. Se citește printre rânduri faptele tragice ale unei întregi țării și ale unui întreg popor, personajul din cartea sa identificându-se cu numeroși cititori români.

Deși destinul lui Virgil Tănase, atât bărbat cât și scriitor, nu este deloc banal, în biografia sa există o mulțime de aspecte pe care unii dintre noi ar putea să le înteleagă mai bine sau chiar să se identifice cu el și cu experiența lui.

CAPITOLUL III

ROMANE INSPIRATE DIN REALITATE

Întrucit universul prozei lui Virgil Tănase este îmbogățit prin viziuni onirice, el încearcă să creeze cu ajutorul visului „o lume paralela, nu omologa, ci analoga, lumii obisnuite" (D. Tepeneag). Explorarea visului care argumentează lumea reală se face, pe urmele suprarealiștilor, dar spre deosebire de opera acestora, se produce într-o stare de hiperluciditate, excluzînd halucinația. Tipul de personaj creat cu predilecție de onirici este acela al ratatului ce iși conștientizează eșecul sau al captivului într-un univers con-centraționar.

Primul dintre romanele concepute de Virgil Tănase în limba română și publicat, prin forță împrejurărilor, în limba franceză “Portret de om cosînd în peisaj marin” (1976), se întemeiază pe motivul obsesiv al căutării și al imposibilității de a atinge o țintă imprecisă. Formula lui este aceea de monolog incontinent, în rama căruia sunt aglomerate de-a valma imagini banale din viața cotidiană, peisaje marine sau scene de război. Se remarcă de la bun început calitatea de expert în arta scriiturii lui Virgil Tanase.

3. 1. Apocalipsa unui adolescent de familie

Mult mai semnificativ este romanul alcătuit din nouă secvențe, aparent fără legătură între ele, “Apocalipsa unui adolescent de familie” (1980). Este un roman mozaical în care cronologia apare desființată, iar personajul-narator (sau personajele) sunt greu de fixat într-un plan consistent al realului. Adolescentul „de bună familie" este surprins, în cele nouă capitole, la diferite vârste și, de obicei, în împrejurări tragice. Narațiunea începe în tradiționalul stil realist prin prezentarea unui convoi de refugiați din Basarabia în august. Naratorul (la vârsta copilariei) împreună cu mama sa se află într-un tren care trebuia să-i ducă în Ardeal. În secvența următoare însă, realitatea se prelungește în vis, iar descrierea realității se transformă în descrierea visului. 

Visul presupune chemarea în cancelaria scolii spre a-și clarifica statutul de refugiat, suspect și culpabil, adolescentul are în fața ochilor imagini de coșmar. Dintr-o data se produce fisura în normalitatea banalului.

Figura 5 Apocalipsa unui adolescent de familie, Virgil Tanase, sursa: https://www.google.ro

Viziunea lui este de-a dreptul urmuziana: directorul era „virit de la briu in sus intr-o bila de sticla cu formol"; două doamne de limbi străine „cintau nadusind la balalaica"; etc. Într-un plan simultan al narațiunii, acțiunea, cel mai probabil, din anii '50, se muta în lumea deportaților de la Canalul Dunăre-Marea Neagra. Naratorul (care poate fi identificat aici cu tatal adolescentului) relatează pe un ton sarcastic despre părăsirea coloniei de muncă. Si de această dată lumea reală e concurată de lumea paralelă, analogă, creată de prozator.

În drum spre penitenciar, deținutii răcnesc cântece patriotice, în timp ce gardienii dansează bezmetic, peste această imaginea a coloanei de deținuți se suprapune o imagine din copilarie a unei coloane de pionieri defilind festiv prin fața tribunei oficiale. În acest punct, textul are accente satirice la adresa regimului.

Un laic motiv al prozei lui Virgil Tanase este trenul, fie el trenul refugiaților basarabeni, al deținuților înghesuiți în vagoane de marfă sau, pur, și simplu, al călătorilor obișnuiți plecați spre o destinație imprecisă. Tot în tren se afla și personajul din secvența a noua, blocat, din cauza zăpezii, în mijlocul munților. Procedeul glisarii planului real in ireal devine mai evident în a șasea secvență a romanului, unde trenul este înlocuit cu autobuzul iar personajul central este un medic navetist care, din pricina vremii nefavorabile e nevoit să aștepte în autogară. Pentru a-și umple timpul, personajul pătrunde într-o frizerie care comunică, într-altă camera, cu o arena de circ unde frizerul și sotia lui, Astrid, devin acrobați. Romanul continuă cu alte schimbări de fond și întamplări tragice, până la sfarșitul acestuia.

Personajul anonim, mereu cu altă identitate, în jurul căruia sunt concentrate evenimentele prin indicii presărate la întâmplare în cuprinsul textului este un marginalizat în fond, un fel de paria al societății. Lumea conturată de prozator este îndeobște o lume a disoluției, în care banalul capată înfățișări monstruoase, culminând cu viziunea apocaliptică din secvența a opta a romanului oniric.

3.2. Leapșa pe murite

Leapșa pe murite este un roman nonfiction, mai degrabă un documentar polițist autobiografic, reprezentând o încercare a autorului de a își prezenta istoria personală, “intenția”(sa) nu este, deci, să scriu o carte de memorii – încă una!-, ci să-mi fac, cinstit, meseria oferindu-vă un roman, de data aceasta adevărat, pentru că emoțiile pe care vrând-nevrând vi le stârnește să vă dea prilejul de-a fi, vremelnic și fictiv…vă poate ajuta, despărțind mai limpede binele de rău, să găsiți temeiul pe care vreți să-l dați vieții dumneavoastră”.

În roman sunt prezentate curajul, spaima, lașitatea, minciuna, corupția, ipocrizia, trădarea și crima, atât din punct de vedere moral, cât și din punct de vedere politic. Cu o adolescență zbuciumată, prezentată în capitolele anterioare, fugind la Paris, Virgil Tănase se lovește de același piedici ca în România, o cenzură neiertătoare, o mass-media care minte și manipulează – “amandouă solidare în efortul de sfărâma indivizii pentru a-i transforma într-o pastă socială care poate fi modelată după voie, fară nici o rezistență..”, și căruia încercă sa îi facă față.

Figura 6. Leapsa pe murite, Virgil Tanase, editura Adevarul, sursa: https://www.google.ro

Romanul arată cum întâmplări fortuite capătă miez, devenind un destin, în care nu se regăsește nimic fictiv, în care totul este întărit de dovezi și documente, de probe, fie înlocuite, acolo unde lipsesc, de deducții logice de-o evidență simplă. În acesta se povestește întocmai deducțile mass-mediei din perioada de haos a poveștii de asasinat a autorului, însă, conform recenziei din “România Literară”, nr. 46, oferită de G. Dimisianu, aceasta este prevăzută cu fragmente în care i se reproșează autorului că în unele zone ale „romanului biografic și de senzație„ al acestuia, „Leapsa pe murite”, că ar fi renunțat la obiectivitate.

3.3 Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut

Romanul reprezintă o parodie onirică, un text fără nicio arhitectură, cum l-a definit însuși autorul, în care tema romantică a metempsihozei se combină cu intertextualitatea ludică. Trecutul invadează prezentul la fel ca în vis, prin fragmente fără consistență, ceea ce indreptățește afirmația lui Jose Ortega y Gasset conform căreia realitatea e percepută fragmentar, pe două planuri: trecutul, continuitatea stării de veghe și un plan de care nu ne dăm seama, dar care reprezintă baza reveriei.

Figura 7. Evenția Mihăescu (..) , Virgil Tanase, sursa: https://edituramnlr.ro

De asemenea, planul oniric trece în planul real, realitatea alunecă în vis, iar visul se scurge în realitate. Acvaticul se confundă cu terestrul ca în romanele realist-magice sud-americane. De aici impresia de mișcare excesivă, de plutire continuă întocmai ca valurile mării.

Tema călătoriei, precum și motivul trenului și al tramvaiului șterg barierele dintre lumi și dintre realități, senzația de stabilitate lipsește, dar mobilitatea neîntreruptă dinamizează textul ,,în răstimpul acestei lungi călătorii, orașul tot a alunecat spre mare, s-a-ndepărtat de țărm”, personajele îndepărtându-se și ele de lumea reală, evadând în universul oniric unde orice îngrădire a fost anulată.

Aleatoriul firesc al vieții face ca evenimentele să nu se succeadă într-o relație logică nici în viața reală. Cu atât mai mult, în proza onirică, fragmentele nu urmăresc o finalitate epică anume, ci se acumulează, dând naștere, în mintea fiecărui cititor, la imagini unice. Logica este înlocuită cu propriile reguli ale realității onirice, așa cum stabilește Dumitru Țepeneag, imagini din subconșient și din realitatea hazardului obiectiv se combină în text după regula visului, accentuând procesul de producere, nu de reproducere a unor adevăruri deja existente.

Destine diferite se amestecă sau se continuă, Margareta Veliceanu, când mireasă, când laborantă și logodnicul ei vaporean fiind personajele principale ale cărții. Cei doi reprezintă avatarii parodici ai unei fete dintr-un secol revolut și ai viitorului său soț ucis în ceasul nunții sale. Această metempsihoză perpetuă, simbol al continuității, deschide calea spre perfecțiune, spre eternitate. Timpul se dilată sau se comprimă după voie, își încetinește sau își accelerează curgerea, “timpul curge cleios și dulce, devine o ființă vie care deformează realitatea și lasă în urmă indicii ale trecerii sale prin lume minutele, cum trec, lasă pe lucruri niște umbre întortocheate, un fel de iz de râmă, un fel de mucezeală”. (p. 28)

Anotimpurile se inversează sau se suprapun, zăpada cade luminată și regina-nopții înmiresmează atmosfera, iar primăvara devine un refren al romanului “afară este luna aprilie”. Marea, caii, trenul, zăpada, nunta, focul alcătuiesc o lume a himerelor, a mișcării continue, a posibilităților infinite de a trăi un eveniment, devenind motive centrale ale unui roman viu, ce ,,se scurge printre degete, iar lectura nu poate reține din el decât o acceptare și o magie deosebite”.

Un roman ce nu poate fi tăiat, rearanjat, prins și de care lectura nu se poate lepăda.Ca întreg, scrierea degajă o atmosferă de complicitate, dată de senzația că acțiunea se reia la nesfârșit pentru fiecare cititor în parte. Vocile și perspectivele narative se schimbă, naratorul obiectiv îi lasă loc și unui narator subiectiv, care este când Margareta, când Emanuel sau dublul său, Mauriciu. Lectorul devine co-referent, naratorul adresândui-se direct pentru a-l implica în narațiune și a-l face părtaș la desăvârșirea ei, “din câte vă puteți da seama, stimate cititor”. (p.57).

Veritabil artizan al cuvântului, Virgil Tănase dă dovadă de o fină ingeniozitate compozițională și duce romanul într-o zonă a experimentului, abolește regulile de punctuație și de sintaxă, schimbă punctele de vedere rapid, imaginile capătă libertate totală de asociere, creând imagini și senzații halucinante. Un deosebit simț al limbii îl ajută să utilizeze cuvinte care se cheamă unele pe altele prin conotație, denotație, imagistică sau sonoritate, fapt care îl determină pe cititor să caute alte sensuri, dincolo de cuvinte, când, de fapt, mesajul este încifrat chiar acolo. Ca în poezie, miezul creației se află printre litere, în însăși substanța acestora, ființa romanelor îmbrăcându-se în cuvinte purtătoare de lumină.

3.4 În profunzimea textului

Apocalipsa unui adolescent de familie reprezintă un roman mozaic, unde tristețea și suferința se contopește cu burlescul, creându-se o lume a degradării istoriei și implicit a omului. În Leapșa pe murite autorul susține că nici un om nu visează abstract, visele fiind produse reale ale minții noastre, ale unei realități psihice care nu poate fi explicată, dar care există. În romanul Zoia, ce apare sub forma unui bazar epic, autorul evidențiază cronica unui epoci ce se suprapune cronicii unei vieți, iar într-un altul Viața misterioasă și terificantă a unui ucigaș anonim, este un pamflet adresat marilor edituri, cât și întregii societăți consumeriste.

Acest mix literar este susținut printr-o construcție narativă inedită, printr-un limbaj metaforic și prin jocuri de cuvinte aparent ilogic, dar care laolaltă compun texte transparente și lucie. În conformitate cu criterile onirice, autorul renunță la principiile canonice ale literaturii: pactul dintre realitate și ficțiune, la cei trei piloni ai narațiunii, respectiv, spațiul, timpul, eroul și la rigoarea construcției narative în favoarea unor elaborări onirice.

Toate romanele autorului fac apel la emoțiile cititorului, care il duc pe acesta spre un rezultat purificat de orice indiciu izomorific. Acest aspect face ca textele să nu poată fi analizate după regulile vechi ale criticii literare, pentru că toate elementele fac parte din știința inperfectă, cu accent pe subiectivism și pe frumos.

Un alt aspect ce se remarcă în operele lui Virgil Tănase este faptul că scenele bizare și neverosimile alternează cu pasaje narative de o intensă forță epică, creând o narațiune dinamică, care susține suspansul, pentru că “în vis nu există timp, iar tot felul de simultaneități sunt posibile”, acțiunea nefiind rectilinie, înregistrându-se întoarceri în timp sau anticipări ale unor întamplări. Întreaga operă abundă de semnificații, reconstruind, folosindu-se de blocuri epice disparate, imaginea unui lumi supuse totalitarismului, o lume unde dreptul de a folosi puterea cuvantului este negat, unde exprimarea propriilor idei este interzisă. Din acest motiv onirismul creează o cale unde poți avea iluzia unei libertății de creație, o nișă a formulărilor aluzive, a exprimărilor indirecte. Literatura onirică devine astfel un manifest artistic, o negare a pozitivismului Marxist, refuzând orice fel de compromise. Visul creat de oniriști nu se subordonează nici unui scop metafizic ca la romantici, nici unuia psihologic ca la suprarealiști, ci unuia estetic și artistic.

Narațiunea lui Virgil Tănase se formează din acumulări de informații, schimbări bruște și insistențe picturale asupra evenimentelor, ceea ce a determinat-o pe Alina Bako să afirme că romanele se apropie de picturile lui Salvador Dali prin relativizarea raportării le realitate. Întreaga sa operă devine în ansamblu un amplu labirint de imagini și sunete, care se succed amețitor. Imagistica fascinantă, sunetele și sensurile își găsesc unitatea armonică în texte de o intensă forță epică, probându-se astfel teoria lui Dumitru Țepeneag, conform căreia literatura onirică reprezintă un fel de muzică pictată. Însuși autorul mărturisește că romanul „Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut” se structurează muzical în virtutea unor legături armonice și contrapunctice, iar întâmplările se succed după legi melodice. Muzica onirică va continua și în „Au înflorit iar vișinii și merii” prin episoadele din istoria românească și europeană, prin suferința omului aflat sub apăsarea unei epoci ostile și prin realitatea reală concurată de secvențele onirice, iar cuvintele sunt întregite de o melodie. Dacă Alexandru Vlad căuta o aromă, iar Costache Olăreanu un ton de mozaic policrom, Virgil Tănase caută o melodie pe notele căreia așează bucăți de real și de vis, care se întrepătrund ca niște instrumente muzicale.

CAPITOLUL IV

DIN CORESPONDENłA LUI VIRGIL TĂNASE

În finalul „Cuvântului lămuritor” care pecetluiește, printr‑o invitație explicită, cooptarea lectorului în aventura „uimitoa‑re” consemnată în paginile „documentului” său „polițist și literar”, Virgil Tănase își definește demersul înscriindu‑l în limitele unui dublu pact – deopotrivă „ficțional”, mai exact „romanesc”, și referențial, cel de‑al doilea orientat atât spre istoria personală, cât și, mai ales, spre marea istorie în care aceasta este „întrețesută”: „Intenția mea nu este deci să scriu o carte de memorii – încă una! –, ci să‑mi fac, cinstit, meseria, oferindu‑vă un roman, de data aceasta adevărat, pentru ca emoțiile pe care vrând‑nevrând vi le stâr‑ nește să vă dea prilejul de‑a fi, vremelnic și fictiv, părtașii unei epoci pe care n‑ați trăit‑o, dar care, mai aprigă poate decât altele, vă poate ajuta, despărțind mai limpede binele de rău, să găsiți temeiul pe care vreți să‑l dați vieții dumneavoastră.”

Proiectul auctorial ce însoțește Leapșa pe murite afirmă, o lectură superficială, ce trimite spre formula ambivalentă a romanului autobiografic mizând pe coexistența și confruntarea a două „coduri antagoniste”. Dezvăluie un program deopotrivă etic și estetic situat pe poziții polemice. De fapt, „farsa” ține de un joc estetic asumat de un romancier care a ridicat literatura la rangul de existență, punând „meseria” de scriitor mai presus de orice „încercări” ale istoriei.

Leapșa pe murite nu poate fi considerată un roman decât la nivelul demonstrației estetice care vine să susțină o narațiune identitară plasată sub semnul „rezistenței prin estetic”. Sub acest aspect, demersul „estetului” are valoarea unui exercițiu de stil prin intermediul căruia „povestirea vieții” se (re)scrie „imitând” mari modele și forme ale romanului: rezultatul fiind o sinteză inedită între, romanul‑cronică, romanul de familie, romanul polițist și de spionaj, autobiografie, memorii și un eseu generator deopotrivă al unei istorii despre sine, despre o epocă și despre permanența literaturii.

Leapșa pe murite este un text secund care vizează autenticitatea istoriei reconstituite și reconstruite din perspectiva prezentului, dar și a viitorului care dirijează ancorarea în „câmpul etic”, ce aparține și unei literaturii concepute ca interfață a istoriei.

Fără îndoială este opera unui romancier care după ce va experimenta în ficțiune, aproape trei decenii, o experiență situată „în spațiile incomprehensibilului” cu „trimitere către ceea ce este și va rămâne probabil mereu tainic minții noastre” își construiește acum povestirea propriei experiențe și a afinitățileor cu „familia” marilor realiști ai ultimelor două secole.

De asemenea este cartea unui moralist cu vocație, dublat, ce prezintă un scenariu organizator al proiectului autobiografic și memorialistic, convertit în temă de meditație eseistică. Povestirea vieții, mereu conectată la panorama „seismelor” istoriei și la mecanismele socialului, devine aici temeiul reflecției moralistului, convins că „ceea ce‑a fost făcut rămâne făcut și nu poate fi înlăturat. […]. “La un anume soroc, cutare sau cutare din înfăptuirile noastre poate părea «greșită», dar această judecată e parțială, din perspectiva unei etape care nu e ultima, și ceea ce regretăm azi poate fi obârșia realizărilor și bucuriilor noastre de mâine. Cu condiția totuși ca, tocmai, să ne ducem viața după principii mai durabile decât situațiile istorice – nu găsesc alt nume pentru aceste alcătuiri vremelnice în care trăim, firește, dar care sunt perisabile […]. Important e ca toate cărămizile pe care le‑am plămădit cu lutul pe care ni‑l propune veacul să se adauge într‑un același edificiu care numai el dă sens și valoare fiecăruia din elementele care‑l constituie.”

Romanul este de asemenea și o lecție care traversează întreaga istorie „pusă în intrigă” în Leapșa pe murite și care vine să sprijine proiectul identitar, având drept miză „configurarea” unei narațiuni „totalizante”, în interiorul căreia „hazardul e transmutat în destin”.

4.1 Pentru o „etică a esteticului”

„Oricât de uimitoare, faptele pe care le relatez sunt adevărate și, dacă li se poate con‑ testa semnificația, nimeni nu le poate pune la îndoială autenticitatea, dovedită de documentele pe care, uneori, îmi voi îngădui să le evoc. Mă voi mulțumi de altfel, pe cât se poate, să evit interpretările pe care le las în seama dumneavoastră, mărginindu‑mă să consemnez evenimentele, în măsura în care mi le amintesc, pentru că, mai puțin încrezător în excepționalitatea destinului meu decât alții în al lor, n‑am considerat niciodată că particip într‑un fel la istoria timpului meu și n‑am ținut jurnale, n‑am strâns arhive și n‑am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat față de cărțile pe care le scriam și care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea nu despre o epocă, cum se spune, ci despre lupta noastră continuă, vrednică, cu monstrul misterios care, schimbându‑și secolul care‑i este haina, nu‑și schimbă nici năravul, nici înverșunarea.”

Citatul de mai sus are darul de a rezuma miza demersului memorialistic al lui Virgil Tănase și de a jalona discret un anume traseu al lecturii‑interpretate: „cititorul model” proiectat de autorul istoriei exemplare din Leapșa pe murite, este el însuși un hermeneut, capabil să descopere o serie de adevăruri general‑umane, ci, mai ales, un adevăr fundamental despre „misiunea” scriitorului angrenat, împotriva voinței sale, în jocurile de pe scena puterii.

„Această carte se încheie aici: ea nu este cea a vieții mele (ale cărei multe încrengături n‑au fost evocate aici nici pe departe), ci romanul adevărat al unei confruntări dintre doi șefi de stat, […] în mâna cărora am fost o carte pe care au jucat‑o fără s‑o poată măslui, cred. Ei înșiși nu erau decât partea vizibilă a înfruntării dintre două plăci tectonice ale istoriei, care au zguduit o parte a lumii până când s‑au așezat una peste cealaltă. Ceea ce pune capăt narațiunii. Înfeudat regulilor acesteia, care‑l îndeamnă să taie‑n carne vie, eliminând fără cruțare tot ceea ce nu duce cititorul direct și personal spre punctul culminant de unde, prăvălindu‑l spre deznodământ, autorul îi strigă: șah și mat! cel al scrierii de față consideră că și‑a împlinit lucrarea și că e de datoria lui să se oprească aici.”

„Lucrare” și „datorie” sunt cei doi termeni care rezumă symbolic în Leapșa pe murite misiunea asumată de Virgil Tănase pe scena vieții personale și a istoriei, în numele păstrării unei libertăți în primul rând interioare care nu echivalează cu autoexilarea din istorie. E vorba despre libertatea artistului în viziunea căruia opera ar trebui să fie forma supremă de integrare în „timpul său” și, totodată, o modalitate de transcendere a acestuia. Virgil Tănase refuză „energic noțiunea însăși de exil”, așa cum lăsau deja să se înțeleagă declarațiile din România mea: „Trebuie spus că, venind în Franța, n‑aveam deloc intenția să mă exilez. Ca urmare, am refuzat energic noțiunea însăși de exil. […] Veneam la Paris ca un om liber, cum om liber fusesem și în România.” Și încă: „Exilul nu este o valoare. Este o situație provizorie și administrativă. Am crezut întotdeauna că viața literară românească nu se poate petrece decât în România. Nu în exil. […] Scriitorul trebuie să trăiască în mediul său natural, ca un animal sălbatic. El trebuie să poată să se bată, să sfâșie și să fie sfâșiat, să se hrănească și să se ascundă, să‑și pândească publicul, să‑l seducă, să‑l agreseze. Libertatea sa asta înseamnă! Exilul este o grădină zoologică, o formă de pierdere a libertății, dacă puteți accepta acest paradox.”

Definiția propusă de Virgil Tănase pentru scriitor afirmă un adevăr ce nu poate fi contestat „natura” scriitorului este circumscrisă de spațiul esteticului, libertatea sa este opera, iar „patria” sa autentică – literatura. Este principiul care guvernează existența acestui „rebel” autor, atât în spațiul de origine, cât și în cel de adopție, căci „ar fi fost absurd să accept în Franța ceea ce refuzasem în România, lăsând să se creadă că scriu ca să «biciuiesc» societatea totalitară și că mă folosesc de literatură într‑o luptă meritorie, desigur, dar superficială.”

Având un impact de necontestat în câmpul politic, disidența lui Virgil Tănase se afirmă în acest spațiu al esteticului, care constituie motorul demonstrației etice din Leapșa pe murite. Autorul „documentului polițist și literar” nu încetează să‑și revendice rolul primordial de scriitor, activ în câmpul literar, „Da, în fine! Scriitor, și nu disident. Scriitor, și nu diligent apărător al drepturilor omului. “Scriitor, și nu martor într‑un proces fie el chiar istoric și de care nimeni nu mai are nevoie de îndată ce s‑a pronunțat sentința.” Această expresie a unui orgoliu nedisimulat al artistului care „ispitit nu de mărturie, ci de farmecele literaturii”, își apără libertatea de creație împotriva oricăror imixtiuni extra-estetice.

Moștenind principiul lovinescian al autonomiei esteticului scenariul identitar legitimator care structurează Leapșa pe murite nu contrazice nicidecum preceptele unei „etici a neuitării”, în ciuda poziției polemice adoptate de autor în raport cu discursurile revizioniste ale adepților „esteticii”. Numai că, spre deosebire de aceștia din urmă, Virgil Tănase afirmă răspicat dreptul la „neuitare” al cărților și, implicit, la validarea canonică, dincolo de compromisurile le‑au permis oamenilor supraviețuirea în istorie, înlesnind adesea supraviețuirea cărților înseși: „Este fără îndoială o eroare – câtuși de puțin inocentă, de altfel – cea pe care o fac cu bună știință unii comentatori ai epocii de dinainte de 1989 atunci când, pentru a emite judecăți privind contestația regimului totalitar de către scriitori și, mai general vorbind, de către artiști, se referă la persoane, prin firea lucrurilor vulnerabile, și nu la opere, la texte. E atât de ușor, și de parșiv, și atât de asemănător, ciudat de asemănător cu modul de funcționare a totalitarismului care judecă după «dosar», să dai deoparte literatura acelor ani eliminând persoanele pentru a evita riscul confruntării cu opera.”

Virgil Tănase prin cartea sa își pune în intrigă istoria personală, scrisă semnificativ, în românește, într‑un limbaj ce amintește, pe alocuri, de farmecul „cronicăresc” al limbii sadoveniene ce poartă amprenta acestei poziționări simbolice și afective. Este, aici, un alt sens al „eticii esteticului” – „accentuarea ethosului atașat unui spațiu”– pe care scriitorul îl poartă cu sine în lumea culturală pariziană, în care ajunge (și la care aderă), potrivit declarațiilor din România mea, tot „din motive estetice”.

„Romanul este o Moarte – spunea Roland Barthes, într‑un celebru eseu publicat în anii ’50 – prin el, viața devine destin, amintirea – un act util, iar durata – un timp orientat și semnificativ.

Virgil Tănase demonstrează, în Leapșa pe murite, că și‑a însușit și această caracteristică. Conștient, fără îndoială, de presiunea exercitată de câmpul social (unul al „puterii”) asupra câmpului literar – așa cum o atestă, de altfel, incipitul „Cuvântului lămuritor” – autorul jocului etic și estetic care transformă existența personală într‑o aventură semnificativă deopotrivă în planul istoriei și al artei (înțeleasă ca „viață”) sfidează uitarea (o moarte, firește) și, singularinzându‑se, rebel, pe scena socială a exilului, reușește să nu rămână niciodată „un om singur”.

Concluzii

În concluziile prezentei lucrări trebuie să reținem că una dintre cele mai importante personalități ale elitei intelectuale din diaspora românească de la Paris și unul dintre seniorii romanului postbelic, Virgil Tănase oferă, în memoriile publicate nu doar o fascinantă povestire a vieții inserată în cronica unei jumătății de veac, ci și o demonstrașie deoptrivă etică și estetică având ca obiect angajamentul scriitorului în istorie și rezistența cărților.

Structurată în conformitate cu o etică a esteticului, asa cum am prezentat în capitolele precedente, și configurată în poziții polemice est-etice, narațiunea identitară a lui Virgil Tănase este opera unui moralist “ispitit de farmecele literaturii”.

Consider în închiere că obiectivele propuse la începutul acestei lucrări au fost atinse, printr-o expunere a vieții sociale, artistice și literare a lui Virgil Tănase, însă, nu fără a constientiza că o astfel de operă vastă și complexă poate furniza în permanență noi analize interpretări, ce pot face obiectul altor lucrări științifice.

Bibliografie

Călinescu, Matei, Un altfel de jurnal, ieșirea din timp, ed. Humanitas, București, 2016.

Comănescu, Ileana, Repere ale parabolei, ,,Caiete criticeŗ, nr. 10-12, 1993.

Coroiu, Constantin, Virgil Tănase între onirism și realism, ,,Cultura literarăŗ, nr. 450, 12 decembrie 2013

Cristofor, Ion, Confesiunile unui exilat, ,,Tribunaŗ, nr. 23, 1990.

Enache, Daniel Cristea, Virgil Tănase: „Pentru noi onirismul n-a fost o țintă, ci doar o revelație pe care ne-am grăbit s-o întoarcem în lumeŗ, ,,Ziarul de Duminicăŗ, 1 martie 2013

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, ed. Saeculum, 2000.

Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, București, ed. Iriana, 19941997. Modreanu, Simona, Pluri-dialog cu Virgil Tănase în ,,Scriptorŗ, nr. 3-4, 5-6, 7-8, 2017. Negoițescu, Ion, Despre proza lui Virgil Tănase, ,,România literarăŗ, anul XXIII, nr. 27, 1990.

Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românesti, Cluj Napoca, ed. Casa cărții de știință, 2007

Simion, Eugen, Convorbiri cu Virgil Tănase, ,,Caiete criticeŗ, nr. 10 (312) 2013.

Simion, Eugen, El vaporean, ea buzoiancă, ,,Literatorulŗ, nr. 48, 1994.

Simion, Eugen, Romanul lui Virgil Tănase, ,,Literatorulŗ, anul III, nr. 25, 1993.

Tănase, Virgil, Evenția Mihăescu. Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut, ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2014.

Tănase, Virgil, Leapșa pe murite, ed. Adevărul Holding, București, 2011.

Tănase, Virgil, România mea, București, 1996

Tănase, Virgil, Însemnările celor ce merg spre somn, Luceafărul, nr. 47 (395), 1969

Țarălungă, Eugenia, Virgil Tănase: arondat lucidității, ,,Observator culturalŗ, 25 noiembrie 2016

Vlad, Ion, Coborând în infern, ,,Tribunaŗ, nr. 17, 1993. Vlad, Ion, În labirintul lecturii, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1999.

https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/intalnire-cu-virgil-tanase-scriitorul-disident-pe-care-securitatea-a-incercat-sa-il-asasineze-in-exil

Scriitorul Virgil Tănase îi spulberă pe Pleşu şi Liiceanu: Profitori fără scrupule ai sistemului totalitar. Pleşu, elogii “înduioşătoare” lui Ceauşescu, Liiceanu la Heidelberg. VIDEO

https://www.cotidianul.ro/afacerea-virgil-tanase-charles-hernu/

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V22/pdf

http://adevarul.ro/cultura/carti/securitatea-scriitorii-romani-1_50ad435e7c42d5a66391d077/index.html

http://convorbiri-literare.ro/?p=9550

http://www.tvr.ro/afacerea-tanase-leapsa-pe-murite_18750.html#view

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/afacerea-tanase-leapsa-pe-murite-de-ziarul-de-duminica-11485604

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/un-desant-virgil-tanase-in-romaneste-de-stelian-turlea-14867146

http://www.formula-as.ro/2013/1096/lumea-romaneasca-24/virgil-tanase-m-a-ghidat-intotdeauna-sentimentul-onoarei-mostenit-din-starpea-razeseasca-a-tatei-17131

Un mare scriitor și un simbol al anticomunismului: Virgil Tănase