Ipostazele Antisemitismului Intre Modernitate Si Contemporaneitate

Argument

Lucrarea de față își propune să aducă în prim plan principalele forme ale identificării iudaice cu diferitele stadii ale evoluției sociale. Perioada pe care o studiem se încadrează între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Demersul nostru nu este unul exhaustiv, deoarece ne propunem să analizăm un asamblu de concepte și factori care au determinat creionarea antisemitismului modern și prelungirea miturilor rasiale spre contemporaneitate. Secolul XIX, cel puțin începând cu anul 1848, relevă o importanță covârșitoare în reevaluarea elementelor identitare ale națiunii și a rolului alogenilor prinși fără voia lor într-un angrenaj politic în curs de dezvoltare. Aprofundarea crizei odată cu începutul secolului XX determină existența unor serii de paradoxuri ale integrării și respnsabilității statelor față de evrei. Teoriile rasiale și politica oficială dau aparența unui sistem contradictoriu, dar în realitate dezideratele converg spre eliminarea evreului din viața politică și publică.

Perspective europene moderne:

Pinsker, Marr, Wagner

Identitatea evreului a fost dintodeauna construită între dihotomii ale mitului, deoarece el s-a plasat între perspectiva biblică a poporului ales și realitatea evoluției istorice spre poporul damnat. Principiul alterității dă întotdeauna naștere la eterofobie, ceea ce pentru Leon Pinsker determină în mod obligatoriu și xenofobia. Lipsa unui spațiu de existență definit în termeni statali generează imaginea unei eterne pribegii, în care conștiința de sine se formează prin influențe contextuale și de cele mai multe ori rezultate din perspectiva naționalistă. Chestiunea evreiască nu poate avea o soluție, deoarece construcția Europei la final de secol XIX impunea un echilibru instabil al puterilor, bazat pe tratate gândite în termenii egalității. Problema acestui tip de alcătuire este că nu garantează evreilor siguranță, deoarece ei nu fac parte dintr-un stat, așadar tratativele de concliere nu pot fi purtate cu structuri guvernamentale sau cu o entitate politică de sine stătătoare.

Leon Pinsker utilizează o metaforă foarte sugestivă referitoare la sionism, acesta compară voința evreilor de a se integra într-o națiune cu determinarea unui om bolnav de a se însănătoși. Intrebarea care rezultă din paralelismul trasat de medicul rus este următoarea: oare readucerea apetitului unui om bolnav înseamnă neapărat o însănătoșire, sau trebuie ridicate semne de întrebare dacă el este sau nu capabil să mai și asimileze ceea ce primește ? Din punct de vedere ideatic, unitatea se menține la un nivel spiritual și tocmai acest aspect naște temeri puternice în rândul neamurilor cu tradiție identitară puternică în Europa. Conceptul de „iudeofobie” este transmis din generație în generație de peste 2000 de ani, astfel Leon Pinsker accentuează tocmai caracterul incurabil al acestei demonizări a evreilor văzuți ca persecutori ai lui Hristos, promotori ai ritualurilor păgâne de sacrificiu sau, în general ca exploatatori ai păturilor sărace și ai țărănimii.

Demersul emancipării devine o formă logică de coagulare împotriva denigrării, însă nu orice tip de autoderminare este benefică, deoarece există riscul ca depedendența dintre evrei și nonevrei să-și mențină legăturile generând situații manifestate prin exoduri sau pogromuri. O formă statală considerată ideală pentru condiția evreului la finalul secolului al XIX-lea se întruchipa, mai ales pentru Pinsker, prin exemplul a două state tinere: România și Serbia. Tonul întregului articol este similar unui manifest, deoarece este invocat dreptul de manifestare a conștiinței de sine prin crearea unui spațiu de decizie favorabil etnic și politic evreilor.

Tot ceea ce înseamnă competiție, societate sunt doar elemente de paradă pentru evreu, deoarece el este întodeauna un marginal. Leon Pinsker exagerează în mod vădit anumite trăsături de caracter sau elemente cotidiene ale vieții comunității prin generalizare. Scopul final al manifestului său este de a pleda pentru cauza întemeierii unui stat, astfel autorul trece prin toate stadiile cunoscute sau recunoscute în istoria poporului său punându-le diferite trepte de degradare, în dorința de a releva cauzele care duc la anatemizarea iudaismului. Mesajul trebuie contextualizat în epocă, deoarece fervoarea naționalistă dă naștere la fenomene de amploare în imperiile multinaționale prin crearea de state noi rezultate din fragmentarea autorității centrale, iar finalul de secol XIX relevă un reviriment al conștiinței de sine al evreilor.

Întrebarea care se pune în acest context este vizează ce mare putere europeană își va pune la dispoziție resursele pentru a îndeplini visul lui evreiesc sau comunitatea va reuși prin mijloace proprii să genereze un stat fortificat și unitar ? Textul manifestului capătă un punct de susținere concret prin prezentarea unei platforme de constituire a statului. Autorul consideră că există o serie de etape care trebuie instituite în vederea formării Israelului, însă toate acestea trebuie să rezulte ca o emanație naturală a poporului evreu fără implicări externe. Asfel, avem o gândire strategică în termenul unui darwinism social alăturat contextului extern costruit printr-un sistem de protectorate ale marilor imperii: Britanic, German și Otoman care să asigure caracterul inatacabil al noii entități politice.

Autoemanciparea lui Pinsker nu reprezintă o voce singulară de-a lungul istoriei, deoarece argumentele doctorului evreu s-au născut prin constatarea disensiunilor cu non-evreii din Rusia. Acest sentiment al inegalității este utilizat și ca un pretext pentru cerererile de natură sionistă, dar în același timp dezechilibrul se naște chiar din mentalul colectiv al societăților Occidentale de final de secol XIX. O analiză cuprinzătoare a acestui fenomen ne este prezentată de jurnalistul german Wilhem Marr în pamfletul său: Victoria Iudaismului asupra Germanismului, publicat în februarie 1879. Autorul atestă existența unor preconcepții referitoare la statutul evreului de-a lungul istoriei prin diferite interpretări asupra evenimentelor și atitudinilor care vin să justifice antisemitismul. Trăsăturile cele mai evidente sunt pragmatismul, elitismul și capacitatea de a genera unitate în ciuda lipsei unui teritoriu comun.

Cazul Germaniei la care face referire autorul pamfletului este interesant de studiat deoarece relevă o abilitate de integrare a comunităților evreiești în mediul economic, ceea ce determină în timp evoluția sistemului industrial, agrar, finanicar și politic. Problema apare în momentul în care principalii deținători ai resurselor financiare încep să dețină monopolul asupra unor afaceri sau politici economice ale unei națiuni care doar îi tolerează. Exagerările de natură să creeze argumentul dorit sunt prezente atât la Marr, cât și la Pinsker, deoarece sclavagismul și depravarea morală însoțite de sărăcie determină o perspectivă în oglindă, care, de fapt, relevă problemele unei crize identitare comune.

Un alt punct de legătură între Marr și Pinsker este dat de faptul că amândoi consideră faptul că statul Israel nu își poate relua forma deoarece cotidianul comod și banal a cuprins atât de mult mentalul colectiv încât efortul de consolida o entitate politică devine utopic. Nu putem să nu remarcăm faptul că, în general, argumentele filo-semite sau anti-semite sunt bivalante, pentru că pot fi folosite în același timp ca argument și contraargument, iar acest exercițiu ne este relevat tocmai de doctorul evreu din Rusia și jurnalistul sexagenar din Germania.

Pamfletul lui Wilhelm Marr atrage prin violența intrinsecă a termenilor, deoarece face referire la anti-semitism fără a menționa acest concept în mod concret, însă perifrazele utilizate dovedesc faptul că evreul, sub forma sa generalizată, este pus pe un soclu al infamiei. Comunitatea iudaică nu numai că a fost persecutată de-a lungul timpului de diferite facțiuni ale societății de la intelectuali până la fanatici religioși, dar în același timp prigoana prin istorie a evreilor le-a întărit lor caraterul moral, făcându-i din ce în ce mai prinși în enclava riguroasă a textelor sacre. Prin această trăsătură Marr vedea întreaga sursă de defecte și prejudecăți religioase, dar nu pentru „eternul pribeag” ci pentru occidentalul de rând care devine incapabil să se opună numeroaselor brațe ale evreilor în industrie, agricultură, politică, economie, educație sau justiție.

Marr relevă faptul că procesul de emacipare, la care se referea Pinsker are o tradiție istorică care datează din secolul al XVIII-lea, când teatrul, literatura și evenimentele sociale începeau să le acorde evreilor un statut din ce în ce mai vizibil. Pamfletul deplânge în principal crearea legilor de protecție în favoarea evreilor, iar din acest motiv cercurile internaționale de decizie impun reforme de integrare și reprezentare a minorităților din imperii, mai ales în urma numeroaselor conflicte cu careter naționalist.

Paradoxul remarcat de Wilhelm Marr este faptul că în ciuda lipsei unui stat, iudaismul este capabil să dicteze din punct de vedere politic și social în orice țără. Argumentele sale caută să justifice declinul german prin așa numitul „război de treizeci de ani” , care datează din 1848 când evreii își capătă emanciparea. Consecințele acestui proces sunt vizibile mai ales în planul presei, deoarece Marr consideră faptul că integrarea evreilor în zonele de influență socială determină un dezanvantaj major pentru națiunea germană. Sunt impuse în acest mod premisele unui raport inegal, în care orice critică adusă comunității iudaice era interpretată ca o manifestare a urii. Ziaristul german consideră că „războiul de treizeci de ani” a fost câștigat, cel puțin la nivelul anului 1879 de către iudaism împotriva spiritului german, care devine din ce în ce mai pasiv.

Acestă etnie fără stat, dar care pare să se manifeste unitar în privința intereselor îi lasă lui Marr impresia unui control deplin asupra mediului internațional de decizie, așa cum rezultă în urma Conferinței de la Berlin, din 1878. Jurnalistul analizează sumar cazul României proaspăt ieșite de sub autoritatea Otomană, dar o dată intrată în jocul Marilor Puteri și a intereselor Alianței Israelite se vede nevoită să-și altereze sensul propriei constituții. Observăm în pamflet repetarea ideii „războiului cultural” care se regăsește, în opinia autorului, în fiecare națiune definită printr-un construct identitar mai mult sau mai puțin unitar. Consecința logică a acestui epifenomen este o revoluție care va izbucni în est, însă de o natură atât de covărșitoare încât se va extinde din Rusia până în Occident. Această apreciere făcută în anul 1879 ne ridică serioase semne de întrebare dacă nu cumva perspecitva jurnalistului german asupra revoluției din 1917 este o simplă coincidența sau o deducție pornită de la Capitalul lui Marx contextualizat în criza sistemului politic rusesc de la final de secol XIX.

Conflictul dintre Europa și evreitate nu este unul născut din pură animozitate, ci este un război legitim unde ura nu apare decât ca o consecință inevitabilă a victimelor colaterale sau directe. În acest context războiul pare a se fi generat de mai bine de 1800 de ani între „eternul pribeag” și naționalismul local. Evreul lui Marr este privit sub forma unei condiții generalizante, autorul neatacând direct etnia ci viciile sale și monopolul pe care îl exercită asupra societăților unde se manifestă aparenta lui autoritate. În final inamicul „războiului de 1800” de ani este umanizat prin evidențierea trăsăturilor pozitive și a potențialelor sale sentimente constructive față de societățile Occidentale care i-au oferit un spațiu vital, însă faptul că nu se poate integra în mod natural îl determină să lupte împotriva structurilor sociale.

Germanii sunt simple victime ale uneltirilor datorită lipsei lor de forță în procesul de opoziție, iar evreii sunt incapabili să se schimbe în determinarea lor de control asupra societăților tocmai datorită naturii lor intransigente față de lume și religie. Semnalul de alarmă pe care jurnalistul îl consideră cel mai periculos este faptul că societatea germană și-a inhibat într-o asemnea măsură spiritul combativ împotriva activităților evreilor din presă, economie, politică și justiție, încât toate resentimentele au fost îngropate sub un strat adânc de măhnire. Problema acestui mutism social este faptul că la un moment dat va exploda în defavoarea evreilor, iar paradoxul va fi că însăși oamenii care au polemizat pe tema chestiunii evreiești vor trebui să-i apere pe evrei împotriva mulțimii furibunde. Această premoniție istorică va trebui să aștepte aproximativ jumatate de veac ca ea să fie configurată sub forma doctrinară a Partidului Național Socialist German.

O reevaluare a articolului mai sus prezentat din partea jurnalistului german ne determină să reinterpretăm analiza societății germane dincolo de prisma creștinismului sau a socialismului democrat prin „paradoxul lui Marr”. Documentul prezentat de istoricul Moshe Zimmerman intitulat Testamentul unui Antisemit relevă imaginea unei Europe cuprinse între formele conflictuale ale evoluțiilor politice. Eroarea modurilor de interpretare și acțiune a aversiunii îndreptate împotriva evreilor vine tocmai din utilizarea argumentelor „tronului și a crucii”, ceea ce relevă perspectiva profund creștină și mercantilă a problemei. Antisemitismul la final de secol XIX atrage cititorii și creaază un sistem de editori și proprietari de periodice care caută să profite de tematică în beneficiul financiar propriu. În mod concret decizia politică a social-democraților nu are acoperire, deoarece nu rezovă problema de fond a evreilor naturalizați care continuă să mențină un monopol asupra sectoarelor economice. Marr constată cu amărăciune faptul că el însuși a fost doar o marionetă în 1879, deoarece a generat o reacție prin care s-a plasat deasupra noului val al anti-semitismului modern, care a ajuns să fie pervertit într-o formă pur pragmatică prin care beneficiile de imagine și ecnomice tronau în detrimentul unei soluții reale. Iudaismul nu poate fi înfrânt, deoarece lipsește tăria morală pentru că mecanismul criticii se supunea în mod irevocabil unei gândiri evreiești din parte celor mai determinați antisemeți.

Marr își menține opoziția față de evrei și își asumă promovarea termenului care l-a consacrat în rolul de „patriarh al antisemitismului”, dar preferă o linie individuală prin care atacă, de fapt, slăbiciunea sistemului german evidențiându-i vulnerabilitatea în fața iudaismului.

Richard Wagner s-a făcut cunoscut ca un antisemit abia din septembrie 1850, când publică Iudaismul în muzică, în ziarul la data de însă compozitorul la momentul respectiv se dovedește a fi reticent în fața expunerii, motiv pentru care semnează sub pseudonimul: K. Freigendank. Wagner identifică aceleași probleme legate de emanciparea lor pe care și jurnalistul Wilhelm Marr le menționează 20 de ani mai tărziu, în 1879, însă abordarea are o natură cu totul diferită. Problematica evreului este perceptută prin prisma implicării lui în artă și mai puțin impactul asupra formațiunii statatale. Articolul are trei idei centrale care sunt puse într-o succesiune logică, astfel imaginea diferită a evreului va agresa intodeauna privirea prin faptul că refuză să se integreze, iar limba vorbită lasă mereu impresia unui străin etern datorită alterărilor de natură fonetică tipice pentru idish, chiar dacă „de facto” el este asimilat în mediul lingvistic de generații. A treia idee este similară unui decret etic și estetic prin care Wagner anulează orice efort artistic al comunității. Pentru compozitorul german muzica reprezintă forma elevată a vorbirii, iar o persoană cu înfățișarea atipică și incapacitatea cronică de a reda sentimentele de bază ale națiunii care-l găzduiește nu face altceva decât să altereze sensul real al polifoniei adevărate. Îmbinarea între valoriile asimilate și spiritul speculativ transformă muzica iudaică, chiar dacă prezintă un înalt nivel cultural precum cea a lui Mendelssohn, într-un bazar artistic.

Perspective românești moderne:

Atitudini oficiale, Eminescu și Alecsandri.

Anul 1879 reprezintă pentru România o manifestare puternică a ecourilor antirevizioniste față de articolul 7 al Constituției din 1866. Toate dezbaterile parlamentare sunt consecința Articolului 44 din cadrul Conferinței de la Berlin din iunie-iulie 1878. Principala tabără care susținea modificarea era reprezentată de liberali și oficiosul său Românul. În presa vremii apar numeroase disensiuni între ziarele conservatorilor unde polemiza Mihai Eminescu, în Curierul de Iași și Timpul, pe marginea ideii deplinei egalități între români și alogenii care locuiau pe teritoriul statului rezultat după 1877.

În 1879 se publică și discursurile deputaților conservatori N. Blaramberg, B. Conta și D. Rosseti Tețcanu, acompaniate de cuvântare susținută de Vasile Alecsandri la 10 octombrie. Moțiunea relevă existența unei intruziuni la nivel politc prin art. 44, deoarece afectează dreptul de autoguvernare. Se consideră necesară menținerea unei linii neintervenționiste față de statul Român, ceea ce relevă că exista la nivelul decidenților politici temerea că articolul 7 ar putea genera complicații diplomatice de natură să invalideze indepedența sau chiar să producă a imixtiune directă din partea Marilor Puteri. Constituția din 1866 relevă în Titlul II Despre drepturile românilor, existența unui criteriu insurmontabil în privința exercitării drepturilor fundamentale apartenența la ritul creștin. Așa cum bine sesizează și Keith Hitchins principiile directoare erau de natură liberală, însă principalii beneficiari ai condițiilor constituției s-au dovedit a fi conservatorii, care se evidențiau prin rolul de mari proprietari funciari. Anularea articolului 7 însemna în primul rând oferirea dreptului de a achiziționa pâmânturi și case în zonele rurale, ceea ce destabiliza balanța în favoarea alogenilor. Documentul nu ezită să acuze alterăriile produse de Alianța Istraelită văzută ca o formă de manipulare a opiniei publice și politice europene în detrmientul situației reale a contextului intern. Argumentul cel mai des invocat face trimitere directă la „acapararea pământului Românesc și transformarea lui într-o nouă Palestină”. Exercițiul retoric este interesant, deoarece relevă animozitatea dintre impunerile externe și modul în care societatea, prin rerezentanții ei politici reacționează. Comunitatea în sine este percepută ca un neam de sine stătător, dar care în lipsa unui stat pe care să și-l formeze, sioniștii influentează politica statelor în care sunt găzduiți și, de cele mai multe ori, în defavoare majoritarilor. Explicația găsită de deputații conservatori constă în faptul că tradiția iudaică generează un puternic element de rezistență și continuitate în ceea ce privește adapatarea la normele interne ale statelor adoptive. Devine logic faptul că tolerații nu doresc doar reprezentare politică și drepturi economice, ci vor chiar formarea unui stat în stat care ar afecta în definitiv caracterul omogen și rasial al națiunii.

Într-un asemnea climat de tensiune politică, unde antisemitismul avea o bază de preponderentă în Moldova, datorită prezenței unui număr mai mare de evrei, este greu de crezut că eliminarea interdicției de natură religioasă ar fi inlesnit posibilitatea evreului de rit mozaic sau convertiților să se naturalizeze. Însuși Nicolae Blaramberg ține să sublinieze faptul că „nu vrem de neamul evreiesc nici dacă s-ar creștini”. O asemenea ipoteză confirmă faptul că teoria națiunii se aplică în cazul românesc prin prisma consangvității propuse de Fichte și Herder, iar nu pe principiile identificate de sociologul Anthony Smith: „produs cultural, comunitate și istoricitate”. B. Conta aduce un alt punct de vedere contra modificării articolului 7, deoarece el consideră faptul că statul, chiar și la 1866 simțea nevoia unei protecții de ordin cultural. Argumentul lui înregimentează ritul creștin la evoluție, astfel justifică necesitatea impunerii acestui statut în obținerea cetățenei, deoarece se evită integrarea evreilor și a mahomedanilor. Religiile lor sunt considerate drept neadaptate la situația politică a finalului de secol XIX, motiv pentru care prezența lor nu devine logică în construcția unui stat modern. Corupția rezultată astfel creează disproporții între căștigul unui negustor român, respectiv cel al unui evreu, iar statul nu poate interveni împotriva unor asemenea măsuri, deoarece ar încălca aspectul cutumiar al tradiției iudaice. Nicolae Blaremberg se dovedește a fi cu totul împotriva ideii de integrare a evreilor în sistemul reprezentării naționale. Modul lor de organizare și activitățile comunitare duc în definitiv spre identificarea cu aspectul unei națiuni fără stat, așadar indiferent de prerogativele asumate, evreii vor rămâne: „populațiuni străine” cărora le trebuia interzis dreptul de a deveni proprietari cu drepturi de exploatare asupra terenului din România. Indecizia devine justificată dacă privim acest joc al demersurilor politce din exterior, cel puțin din perspectiva protectoratului Austro-Ungar, care este acuzat de Garibaldi că utilizează tensiunile interne pentru a interveni politic în direcția reconcilierii. Se presupune că Austria viza transformarea României într-un stat independent, însă ca o marionetă care ar fi trebuit să se lase condusă din umbră de Austria, Germania și Alianța Israelită. Perspectiva politicianului italian viza un spectru mai larg decât cel românesc, deoarece considera Germania drept inamic al popoarelor slave și latine, astfel Bismark, la nivelul anilor 1879, urmărea cu orice preț controlul noilor state apărute în Balcani. Condiția evreului la final de secol XIX este pusă în paradigma izgonitului, de aproape toți exegeții.

Vasile Aelcsandri în discursul din data de 10 octombrie 1879 opune două tipologii existențiale: românul ca formă a spiritului, respectiv evreul ca formă a devotamentului față de Talmud. Lipsa conceptului de patrie în cazul alogenului aduce cu sine incapacitatea politicienilor și a societății de a oferi încredere comunității, care pare să devină din ce în ce mai prinsă sub forma unei enclave de tradiții și blocaje între ei și creștini. Alecsandri acuză gândirea pragmatică a liberalilor care se întâlnește cu pârghiile de control social și înavuțire rapidă identificate la evrei, astfel anularea articolului 7 din constituția din 1877 ar releva tocmai: „[…] o tarabă deschisă pe pragul ce desparte Orientul de Occident”. Evreul devine intangibil indiferent de contextul în care se manifestă, iar dacă luăm în calcul și argumentele de ordin statistic aduse în discuție, cetățeanul de la finalul secolului XIX vede numai colosul Alianței Isrealite pregătită să înghită România. Analiza făcută de Vasile Alecsandri privitoare la evoluția demografică indică prezența unui spor de aproximativ 309.000 de evrei între 1859 și 1879. Dinamica este stabilită pe baza recensămintelor, astfel politicul utilizează creșterea natalității, adică îmbunătățirea condiților de trai atât pentru români, care cresc cu aproximativ 460.500, cât și pentru alte minorități ca un factor de prindere din urmă. Argumentul central care reise dintr-o asemena comparație exagerată este că în următorii douăzeci de ani pupulația de rit iudaic o va depăși în natalitate pe cea locală. Acceptarea fără echivoc a articolului 44 al Conferinței de la Berlin ar reliefa tocmai faptul că România își asumă intransigența, deci parte din vină asupra chestiunilor de ordin rasial, iar recunoașterea independenței nu s-ar datora numai anului 1877, dar și manevrelor diplomatice și a suportului din partea Alianței. Pentru conservatori asemenea concluzii reprezentau întocmai afectarea substanței partidului și a modului de gândire tradițional al economiei românești.

Principiile evoluează în funcție de elocvența vorbitorului și capacitatea lui a de a atrage atenția asupra problemei evreiești fie prin exemple concrete, fie prin exagerări contextuale menite să susțină argumentul. Acest etern pribeag este considerat spre finalul secolului XIX mai mult prin paradigmele sale de factor alogen cu caracter negativ, însă acest element rezultă din nemulțumirile unei clase politice nesigure în mecanismele de dezvoltarea ale României, care la acel moment dat erau diputate între mecanismele liberale și formele conservatoare ale puterii. Cazul lui Vasile Alecsandri așa cum apare citat de noi îl impune ca un anti-semit covins, însă așa cum putem observa nici Marr sau Eminescu nu sunt în definitiv opuși evreilor ca rasă, ci evreilor ca elemente de presiune politică prin intermediul cercurilor de decizie europene. Pentru a da o dimensiune comparativă sentimentului românesc de disconfort care rezultă din perspectiva lui Alecsandri, amintim scrisoarea adresată prietenului său, scriitorul Edouard Grenier: Modul de trecere al categoriilor străinului sub paradigma distinctului rezultă dintr-un complex de inferioritate puternic simțit de o întreagă generație politică, astfel pentru politicieni România și 1877 a reprezentat o confruntare a coloșilor din care a luat naștere naționalitate română ca un construct bazat pe jertfa curcanilor.

Pentru ziaristul Mihai Eminescu sesizăm o cu totul altă față, în comparație cu ceea ce ne-a obișnuit lirica sa. Preferințele politice spre conservatorism sunt bine cunoscute pentru poetul bucovinean, care pleda pentru cauza românității și a menținerii spiritului originar în detrimentul influențelor liberale sau a oricăror intruziuni externe. Pentru Eminescu perspectiva asupra condiției evreului este una încadrată mai mult în aspectele de ordin economic și demografic. Conceptul de „uzură” cu sensul de corupție relevă faptul că evreul cămătar, cârciumar sau bișnițar profită de existența unui mediu dominat de lașitate, lene și lipsă de moralitate pentru a se impune în fața românului. Slaba educație a țăranilor împroprietăriți face ca așa numitele „practici de uzură” să fie mascate prin polițe care nu sunt în totalitate acoperite legal, iar astfel datornicul se vede pus în situația de a plăti sumele cerute de speculator fără a putea fi protejat de o instanță. Problema societății românești pare a fi dată nu neapărat de activitățile liberalilor sau ale alogenilor, ci de însăși acțiunea cetățenilor ei care devin atrași de funcțiile birocratice chiar și în lipsa unei pregătiri elementare pentru rolul la care aderă. În acest mod Eminescu reușește să continue teoria formelor fără fond propusă de Maiorescu, reliefând faptul că o criză a societății pornește în primul rând din interior, iar profitorii, pot avea fețe multiple ale dorinței de profit de pe urma nepregătirii românilor. O altă categorie emergentă este cea a proletarilor care se integrează într-un mediu inovator și instabil, unde proprietarii afacerilor se schimbă în funcție de decizia zonei politice, ceea ce îi lasă pe acești țărani reconvertiți în postura unei mase de oameni ușor de manipulat. Din perspectiva articolelor semnate de Eminescu sesizăm faptul că individul de rând are obligația morală de a păstra criteriul de diferențiere etnic și religios, deoarece în lipsa acestor elemente se creea o bază laxă de drepturi politice și civile pentru orice imigrant. Eminescu consideră că prezența evreilor este una nocivă în special pentru Moldova, deoarece vede evoluția lor demografică în sensul sufocării românilor. Poetul bucovinean nu se remarcă doar prin antisemitismul manifestat în articolele de la Timpul și Curierul de Iași, ci și printr-o xenofobie față de influențele culturale externe adaptate sau transformate în mod incoerent în societatea românească. În acest mod alteritatea se menține ca un stigmat, deoarece individul își păstrează mentalitatea și bariera religioasă :„[…] evreul e evreu, se simte evreu și până acum nici n-a voit să fie altceva decât evreu”.

Calitatea membrilor comunității evreiești este pusă între două fațete: „israelit” și „jidan”. Primul termen relevă o imagine pozitivă a individului integrat în viața culturală și economică a statului, iar manifestările lui față de simbolurile naționale pot fi considerate drept forme de patriotism. Conceptul de jidan este conotat negativ prin faptul că această categorie a identității evreiești își refuză integrarea și evoluează prin intermediul cercurilor de influență europene. Pentru Eminescu această deosebire în cadrul etniei i se pare oportună, deoarece expune o stare de fapt, însă din punct de vedere statistic media „israelitilor”,care-și merită drepturile de naturalizare este mult mai mică față de întregul „jidanilor”. Din această apreciere putem deduce faptul că opinia generală a conservatorilor chiar dacă își menținea notele acute în favoarea articolului 7, în cele din urmă cedează în favoarea art. 44 al Conferinței de la Berlin.

Pentru a echilibra balanța între argumentele filo, respectiv antisemite ni se pare necesar să evidențiăm și lucrarea Din trecutul Sionismului în România a profesorului Eliezer Ilan. Autorul relevă faptul că există un contrast puternic între așa numita „burghezie locală” și evreii emancipați, dar în special în statele cu un caracter multi etnic. O asemenea interpretare poate părea la prima vedere superficială și influențată de concepte marxiste, însă o privire mai aprofundată asupra ideii propuse ne relevă un mod de analiză mai puțin părtinitor. Prezența ideilor de consolidare a unui stat al Palestinei se observă în codici încă din 1794, când pentru comunitățile de evrei din Moldova și Muntenia, care practicau diferite activități economice se dezvoltă această idee cu caracter identitar. Observăm faptul că Ilan analizează în aceiași termeni ca detractorii sionismului ideea misticismului și a comunității închise, care creează probleme de raportare între evrei, rabini și non-evrei. Antisemitismul ca politică de stat are particularitatea de a se manifesta ca un mod de coagulare al maselor împotriva unui inamic identificat în interior, astfel fortificând rolul unui partid politic sau al conducătorului acestuia. Conservatorismul, sub forma xenofobiei, va utiliza întotdeuna argumentele intruziunii în politica internă, augumentând riscul reprezentat de alogeni și permițând formarea unei adevărate trambuline politice pentru partidele naționaliste și extremiste. Primele consecințe vizibile ale anului 1879 se traduc prin formarea organizațiilor de întrajutorare evreiești conduse de Samuel Pineles: Ișuv Eretz Israel și Hovovei Țion. Se organizează Focșani prima conferința sionistă din anul 1881,iar după 1900 partidul de stânga Poale Sion va deveni din ce în ce mai vocal. Modul în care Alianța Israelită își va modifica atitudinea față de politică, trecând astfel de la starea neimplicată politic, la cea de activism în favoarea emancipării, denotă faptul că intrăm într-o nouă etapă a condiției evreului. Vedem felul în care foștii lor susținători liberali, prin personalitatea lui Ionel Brătianu, critică atitudinea de frondă manifestată prin activitățile socio-culturale. Evreul se transformă din victimă a oprimării în porta-vocea propriei identități, ceea ce înseamnă că își asumă paradoxul rezultat din dorința de a fi naturalizat, dar și de a-și crea propriul stat. În mintea majoritarilor acest aspect nu putea da naștere decât la o analogie pe cât de simplistă, pe atât de reușită ca argument politic: România era noua Palestină. În acest context antisemitismul nu mai este doar o simplă modalitate de exprimare a demagogiei, ci chiar o frică a mentalului colectiv față de improbabila uzurpare a statutului național.

Un alt moment tensionat al comunicării dintre autoritățile române și Alianța Israelită apare la data de 2 noiembrie 1917, când declarația Balfour recunoaște Palestina ca țară evreiască. Jocurile diplomatice ale Marii Britanii și Revoluția Bolșevică vor da naștere unor forme din ce în ce mai agravante a situației imigranților care veneau în România cu scopul de a se îmbarca la Galați pentru țara mult dorită. În ciuda manifestărilor de solidaritatea ale organizațiilor sioniste din țară Marea Britanie va decide să-și controleze mandatul prin blocarea numărului de emigranți în anul 1921. După finalul Primului Război Mondial activitățile partidelor Poale Zion și Zeire Zion își evidențiază din ce în ce mai puternic coloratura doctrinară a comunismului, deoarece discursul liderilor și modul de acțiune asupra maselor miza, în special, pe generarea unei stări revoluționare de nemulțumire. În acest sens sunt înființate biblioteci sub îndrumarea mișcării, scopul fiind de a culturaliza comunitatea evreiască aflată în imposibilitatea de a-și asigura studiile, dar se observă și intesificarea activităților de propagandă după 1907.

Concluzie

România își accentuează caracterul paradoxal odată cu intarea în Primul Război Mondial, deoarece evreii nu erau recunoscuți ca cetățeni oficiali ai statului, însă aveau obligația legală de a fi incluși în serviciul militar. Se poate sesiza un contrast între pragmatismul numeric al deciziei și menținerea perspectivei negative. În mod definitiv participarea soldaților evrei și români laolaltă aduce la lumină o nouă reformulare a identității și a necesității de emancipare a întregii comunități. Problema este reconfigurată în termeni petiționari pentru acordarea drepturilor politice. Partidele sioniste încep să emită comunicate prin care cereau: „recunoașterea naționalității evreiești din România ca o naționalitate autonomă pe tărâmul politic, cultural și religios”. Momentul 1918 aduce unitatea teritorială a României, dar în același timp produce și noi argumente în favoarea doleanțelor comunității iudaice. Evreul înainte de emancipare reprezintă o abordare juridică și demagogică, deoarece este văzut ca un inamic natural al bisericii, însă ulterior devine inamic al statului pe măsură ce acesta se laicizează.

Problema de raportare între partidele locale și cele sioniste este dată de unghiul diferit de abordare, astfel încât contradicțiile dintre cele două fronturi rezultă în principal din doctrinele politice asumate. De pildă, Poale Zion își asumă ca statut lupta identitară, respectiv emanciparea prin oprirea asimilării evreilor în cultura română, favorizând astfel formarea unui nucleu indepedent. Trebuie observat faptul că cererile de emancipare și recunoaștere vin, în majoritatea cazurilor, în momentele de construcție identitară, așa cum a fost 1877 sau 1918. Contextul pare oportun liberalizării și acceptării, însă modul în care sunt susținute argumentele românilor și ale evreilor nu face altceva decât să aprofundeze sciziunea între semitism și antisemitism, pentru simplul fapt că ambele facțiuni caută să se consolideze în detrimentul celeilalte.