Ipostaze Feminine In Mediul Urban Romanesc

INTRODUCERE

A povesti reprezintă, de cele mai multe ori, o formă de împlinire. Unii oameni consideră că experiența de viață pe care au acumulat-o trebuie să fie transmisă mai departe pentru ca ceilalți să beneficieze de ea. Alții sunt de părere că întâmplările din viața lor sunt atât de intime încât nu le pot împărți cu nimeni. Pentru prima categorie umană, verbul ,,a comunica” a căpătat sensul de ,,a-și împărtăși experiența”, gândurile, trăirile, iar prin aceasta se realizează o comuniune în gând și simțire.

Ȋn Dubla intenție a limbajului și problema stilului, Tudor Vianu precizează: ,,Cine vorbește ‹‹comunică›› și ‹‹se comunică››. O face pentru alții și o face pentru el. Ȋn limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social.[…] Ȋn manifestările limbii radiază un focar de viață.” Așadar, beneficiarul actului de comunicare este, pe de o parte, cel care vorbește, iar de cealaltă parte, cel care ascultă. Acest fapt conduce la lărgirea propriei sfere a cunoașterii și chiar a autocunoașterii. Ascultătorul conștientizează că undeva, cândva, un om a trăit o experiență de viață similară lui, iar aceasta îi unește. ,,A spune sau a asculta o poveste a vieții este o trăire puternică.”

Această lucrare încearcă să împărtășească experiența de viață a cinci femei care au lucrat în industria petrolieră, în perioada comunistă. Vom folosi metoda interviului de tip poveste a vieții, metodă care a fost definită de către Robert Atkinson în lucrarea sa Povestea vieții – Interviul. Astfel, povestirea vieții reprezintă ,,o metodă de cercetare calitativă care permite colectarea unor informații despre esența subiectivă a întregii vieți a unei persoane. Debutează printr-un interviu înregistrat, este transcrisă și se finalizează printr-o povestire fluentă, redată doar cu cuvintele persoanei care o narează.” Adunând poveștile de viață ale celor cinci persoane, urmărim să prezentăm cinci ipostaze diferite ale feminității în societatea comunistă, în special al celei angajate în industria petrolieră, deoarece propaganda comunistă a impus modelul femeii-savant, promovându-se, în mod special, figura Elenei Ceaușescu, al cărei nume era însoțit de titulatura ,,academician-doctor-inginer”.

Deși această lucrare este una științifică, ea include povești de viață narate de persoanele care le-au trăit, astfel încât viața va fi privită dintr-un punct de vedere subiectiv pentru că primul critic al poveștii spuse este însuși povestitorul. Doar prin ochii lui vom vedea realitatea. Povestitorul alege ce și cât să povestească din viața sa, cât permite cercetătorului să pătrundă în intimitatea gândurilor și sentimentelor sale. De asemenea, se consideră că sinceritatea este una dintre trăsăturile pe care povestitorul le respectă fără a fi atenționat în mod special. De altfel, Robert Atkinson menționează și el: ,,O poveste a vieții este o relatare pe care o persoană decide să o facă despre viața pe care a trăit-o, narată cât mai complet și mai sincer posibil, atât cât își amintește și în funcție de ceea ce vrea ca alții să afle – de regulă, ca rezultat al unui interviu dirijat de altcineva.”

Tema acestei lucrări, Ipostaze feminine în mediul urban românesc, este una extrem de interesantă, în primul rând, pentru că oferă un portret moral al femeii din România dintr-o perioadă aflată încă în studiu. Ȋn al doilea rând, merită să aflăm aceste povești de viață și chiar să căutăm să aflăm altele noi pentru că, trăind într-o societate care impunea un fals model de gândire și de viață, femeia româncă s-a simțit oprimată, îngrădită în capacitatea ei creatoare.

Demersul de a aduna poveștile de viață ale femeilor nu este unul nou. Zoltán Rostás și Theodora-Eliza Văcărescu au cules și publicat poveștile unor femei, aflate la vârsta a treia, în volumul Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind. Verbul la gerunziu, prezent în titlu, demonstrează că povestea nu s-a încheiat, alte istorii stau și așteaptă să fie scoase la lumină. Autorii remarcă, în introducerea cărții, cât de șocant au fost priviți de povestitoare atunci când au înregistrat poveștile de viață incluse în volum. Zoltán Rostás mărturisea: ,,Bănuiesc că este vorba de un reflex cultural foarte răspândit și adânc înrădăcinat, conform căruia o femeie trebuie să fie cel puțin Jeanne D’Arc, Marie Curie, Ecaterina Teodoroiu sau ‹‹măcar›› participantă la rezistență, încarcerată din motive politice, sau în orice caz cu performanțe mai însemnate decât media bărbaților.” Aceleași priviri pline de uimire și de întrebări nerostite m-au întâmpinat atunci când am solicitat, la rândul meu, interviul. Persoanele intervievate s-au declarat neîncrezătoare că cineva va fi interesat de povestea vieții lor, de experiențele lor de viață, de gândurile și trăirile lor dintr-o epocă trecută. Lucrarea de față vine să demonstreze că femeile au scris istoria alături de bărbați și fiecare experiență de viață, povestită sau nu, este inclusă în această istorie. Parafrazând celebrul dicton al regelui Ludovic al XIV-lea, putem rosti, cu încredere, ,,Istoria suntem noi!”

Am considerat necesar să includem în lucrare un capitol consacrat statutului femeii în societatea comunistă. Ȋn capitolul final, vom realiza o comparație între cele două imagini: cea reală, dedusă din experiențele de viață culese, și cea nereală, impusă, trasată de conducerea de partid și de stat. De asemenea, un alt capitol prezintă un scurt istoric al industriei petroliere, precum și o prezentare generală a rafinăriilor unde care au fost angajate persoanele intervievate.

Având în vedere că dezvoltarea urbană a municipiului Ploiești a depins în mare măsură de industria petrolieră vom cerceta și aspectul tradiției. H. Culea și Nicoleta Coatu în studiul Etnologia orașului menționează: ,,Socius-ul presupune nu doar coexistența indivizilor, influența lor reciprocă, conștiința unui scop comun etc., ci și o ordine durabilă, o continuitate și o tradiție pentru ca orice societate să ființeze ca o particularitate concretă, specifică.” De aici, cei doi cercetători au ajuns la problema ,,datului” ca fenomen social pe care au studiat-o ținând cont de tradiție – inovație – identitate. Ca urmare, am căutat să descoperim care a fost influența acestei triade în alegerea profesiei de către cele cinci persoane intervievate. De asemenea, vom urmări, prin întrebări dirijate, dacă instrumentele de promovare a imaginii femeii, ,,Scânteia”, ,,Scânteia Tineretului”, revista ,,Femeia”, au influențat în vreun fel viața celor cinci femei.

CAPITOLUL 1

STATUTUL FEMEII ȊN SOCIETATEA COMUNISTĂ. CONCEPTUL DE OM NOU

Conceptul de ‹‹om nou›› a fost introdus odată cu instaurarea regimului comunist în România. Nu numai de la tribunele congreselor partidului se propaga această idee, ci o întreagă literatură, cinematografie, manuale școlare, cursuri universitare veneau să o susțină. Definit, în mod inspirat, de Eugen Negrici ca ,,cel ce a înțeles”, omul nou își are originea în ,,omul sovietic”, o idee preluată de aparatul de partid de la regimul bolsevic instaurat în Rusia și adaptată spațiului românesc. Astfel, prin ,,omul nou” înțelegem omul care face tot ce îi stă în putință, care își sacrifică idealurile personale pentru realizarea idealurilor partidului. Ȋn numele acestei idei abstracte, regimul comunist și-a desfășurat toate forțele care au sacrificat în calea lor orice alt ideal, așa cum, cu câteva decenii în urma lor, conceptul de ,,arian” a implicat într-un război mondial întreaga lume civilizată.

De-a lungul istoriei, societatea a privit în mod diferit femeia. Concepția creștină susținea că rolul femeii este de a fi soție și mamă. Epoca modernă aduce o schimbare de statut a femeii care pătrunde în domenii considerate, pentru mult timp, un apanaj al bărbaților. Laura Grünberg menționează în lucrarea sa (R)Evoluții în sociologia feministă că: ,,Pătrunderea femeilor în lumea academică și științifică, mobilizarea politică a femeilor (mișcarea feministă) din acest secol au schimbat, sau măcar au clătinat, raporturile de putere, conceptualizările despre putere, permițând chestionarea modelelor tradiționale de gândire și din perspectiva ‹‹miopiei de gen›› a științelor sociale.”

O privire atentă asupra societății comuniste conduce la concluzia că rolul femeii a fost exacerbat în România anilor 1948 – 1989 din dorința de a demonstra lumii întregi că epoca nou instaurată este una ideală, supranumele de ,,epoca de aur” venind să sublinieze, încă o dată, că principiile promovate asigură egalitatea de șanse. De altfel, articolele propagandistice ale vremii subliniază acest lucru. Se remarcă abundența superlativelor în fiecare frază a articolului, precum și gradarea ascendentă a ,,grijii” pe care conducerea de partid și de stat susținea că o are pentru femeia româncă, indiferent de ocupația pe care o are aceasta.

,,[…] femeii i s-a rezervat, de fiecare dată, un loc prioritar. Semn că societatea, conducerea de partid și de stat o prețuiesc, o stimează și o respectă pe cea care astăzi e muncitoare, țărancă, ingineră sau profesoară, dar care n-a încetat să fie soție și mamă. Altfel spus, răspunde de avuția materială a țării, dar și de neasemuita bogăție, singura care poate menține tânără și viguroasă o națiune: copiii noștri.”

Modelul impus femeii în societatea comunistă de către Elena Ceaușescu fusese exprimat de Friedrich Engels, unul dintre teoreticienii comunismului, care afirmase în lucrarea sa  Femeia, Familia și Originile Proprietății Private: „Emanciparea femeilor devine posibilă doar atunci când acestea vor putea lua parte la procesul de producție, la scară socială, și când îndatoririle casnice le vor solicita din ce în ce mai puțin. Acest lucru devine posibil numai ca urmare a dezvoltării industriei moderne, pe scară largă, și permite nu numai participarea masivă a femeilor la procesul de producție, dar necesită prezența acestora și, mai mult decât atât, determină transformarea unor sarcini, până atunci domestice, în adevărate industrii.” Astfel, se impune ideea că femeia devine co-participant la construcția societății comuniste multilateral dezvoltate alături de bărbat. Nicolae Ceaușescu susținea, în 1989, implicarea femeii în societate și trasa, de la tribune oficiale, direcțiile de urmat de către întreaga societate. Se remarcă, în întregul discurs, enumerarea multiplelor îndatoriri care îi reveneau femeii:

,,Organizația femeilor trebuie să-și aducă o contribuție sporită la afirmarea plenară a maselor de femei în întreaga viață a societății, la creșterea rolului lor în înfăptuirea politicii partidului, în educația tinerei generații, în buna gospodărire a proprietății socialiste, în ridicarea nivelului de civilizație al națiunii noastre. Va trebui să se acorde mai multă atenție promovării în munci de conducere a unui număr mai mare de femei.”

Revista ,,Femeia” este mijlocul de propagandă prin care femeia româncă este ,,învățată” că principalul ei rol în societate este construcția acesteia, urmat de rolul de mamă și soție. Coperțile revistei publică lunar imagini ale femeilor care au excelat în acest rol. De altfel, orice publicație a perioadei comuniste nu uită să sublinieze, în articolele sale, rolul femeii, accentuându-l pe cel al Elenei Ceaușescu, implicată activ în construcția societății, ca ,,femeie savant – mamă – soție.” Articolul O forță remarcabilă a societății românești din revista ,,Femeia” are în centru figura Elenei Ceaușescu, idealul feminin spre care trebuia să privească orice româncă. Poate fi observată, cu ușurință, încă o dată, gradarea ascendentă a calităților acesteia, devenită regulă de exprimare:

,,Ȋnsuflețite de personalitatea proeminentă a tovarășei Elena Ceaușescu, militant de frunte al partidului, om de știință de renume mondial, activist social cu înalte calități, întruchipare a celor mai nobile virtuți ale româncei, masele de femei, din toate colțurile țării, năzuiesc să atingă modelul vieții și activității sale exemplare, dăruite în întregime celor mai înaripate idealuri ale poporului din mijlocul căruia s-a ridicat. […] Cu un orizont de cunoaștere îmbogățit, cu o practică a activității sociale amplificată, cu o conștiință a răspunderii maturizată, femeia poate opta azi pentru indiferent ce profesie și accede în orice funcție de conducere.”

Societatea comunistă promova principiul egalității dintre bărbați și femei. Conform acestui principiu, femeile își părăseau ocupațiile tradiționale și se angajau ,,activ” în dezvoltarea societății. La fiecare Conferință națională a femeilor, secretarul general al partidului, Nicolae Ceaușescu, preciza: ,,Se impune să fie combătute cu cea mai mare energie și lichidate cu desăvârșire orice tendințe sau manifestări retrograde de subapreciere a femeilor, a capacității lor de a conduce și organiza, de a îndeplini cele mai mari răspunderi în viața socială.”

Referindu-se la egalitatea de șanse dintre femei și bărbați, promovată de comunism, Jill Massino, în studiul Anonimatul femeii în estetica României ceaușiste, citează un articol al Doinei Pașca Harsanyi ,,egalitatea nu implică afirmarea egală a valorilor femeilor și bărbaților deopotrivă, precum și respectarea lor, ci tratarea femeilor ca bărbați” și concluzionează că astfel au fost minimalizate activitățile tradiționale ale femeii.

Așadar, femeia româncă trăitoare în societatea comunistă răspundea ,,ferm” la orice apel venit din partea partidului comunist, ,,ocrotitor neobosit al familiei”. Ca răspuns la această ,,permanentă grijă” ce o însoțea, de pe paginile revistelor răsare un chip zâmbitor, încrezător, gata să își asume și alte responsabilități. Cu toate acestea, considerăm că numai dragostea pentru căminul ei a făcut ca femeia să poarte pe umeri această uriașă responsabilitate: familie și carieră. Ȋn această lucrare vom căuta să observăm cum au resimțit femeile din industria petrolieră obligațiile ce le reveneau, ce eforturi au făcut pentru a reuși și cum a fost influențată viața lor de astăzi de acea perioadă.

Ca urmare a promovării excesive, lozincarde, a figurii Elenei Ceaușescu, portretul moral al femeii în societatea comunistă a fost unidimensionat, redus la o imagine ideală și nereală a femeii care trebuia să fie permanent preocupată de cariera ei, de problemele colegelor de serviciu și, în ultimă instanță, de problemele familiale.

Elena Ceaușescu era tratată ca o eroină națională. Conform modelului promovat, femeia româncă trebuia să fie conectată la problemele întregii comunități feminine, la nivel național, să fie într-o continuă competiție cu sine însăși și cu celelalte, să caute să înțeleagă și să aplice principiile promovate de partid. Jill Massino subliniază că ,,Ceaușescu a prezentat comunismul nu ca pe un import sovietic modern, ci ca pe o caracteristică a spiritualității românești” ceea ce conduce la ideea că această organizare socială trebuia să fie adânc înrădăcinată în mintea femeilor, care erau obligate să gândească, să simtă și să acționeze conform acestor principii.

Mai mult decât atât, portretul moral al femeii, promovat de societatea comunistă, este mai degrabă unul abstract decât unul dominat de calitățile unei persoane vii, capabilă de sentimente. Astfel, revista ,,Femeia” propune cititoarelor sale, în fiecare număr al său, imaginile unor femei a căror mare și singură bucurie este binele obștesc.

Trăind guvernate de politica de partid, femeile nu pot gândi decât în lozinci de genul: ,,Medicul educă și reeducă”, ,,Limba muncii este aceeași”, ,,Eu trebuie să pun la inimă totul”. De altfel, toate articolele care făceau referire la activitatea femeilor începeau, invariabil, cu următoarele cuvinte: ,,Pornind de la sarcinile trasate de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, tovarășa […] a subliniat necesitatea sporirii aportului și a implicării tot mai profunde a comisiilor femeilor […] în ridicarea ștachetei calității produselor”.

Calitatea de membru de partid este catalogată ca ,,suprema cinste” după cum mărturisește, într-un interviu acordat revistei ,,Femeia”, în 1984, Elena Florescu:

,,Am vrut să devin membră a partidului pentru că acest lucru înseamnă pentru mine suprema cinste. Ȋnaintea acestui pas de mare răspundere, m-am pregătit, luând exemplu de la comuniștii care-mi sunt tovarăși de muncă. Solidaritatea care-i unește atât la bine, cât și la greu, și faptul că au un cuvânt important de spus când se ivește o problemă de producție, dar și de viață, au constituit alte motive pentru care am dorit să mă număr printre ei. Sunt nerăbdătoare să particip la viața organizației din care am început să fac parte și, bineînțeles, aștept să mi se încredințeze sarcinide îndeplinit, pentru a dovedi tovarășilor mei că nu s-au înșelat acordându-mi încrederea lor.”

Așadar, în jurul femeii este creată o imagine care să reflecte principiile promovate de partidul comunist. Pe prima pagină a revistei de propagandă, revista ,,Femeia”, când nu apare Elena Ceaușescu sau cuplul Nicolae Ceaușescu – Elena Ceaușescu, apar imagini ale unor femei zâmbitoare, fericite, lipsite de griji, imagini despre care se susține că aparțin ,,eroinelor noastre”. Se observă, fără echivoc, falsitatea de care dau dovadă atât imaginile, cât și discursul.

Ȋn concluzie, femeii în societatea comunistă i se asociase un portret moral care contravenea realității, dar susținea politica partidului, obligând femeia româncă să-și asume, cu fiecare zi, tot mai multe sarcini în ceea ce privește activitatea politică sau cariera și să lase în plan secund familia. Această imagine este cea a omului nou care privește ,,mândru” spre viitorul asigurat de partidul comunist.

Ȋn 1971, prin decretul 301, se înființează Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Acesta avea drept scop:

,,educarea omului nou, profund devotat cauzei socialismului și comunismului, cu o înaltă conștiință revoluționară, militant neobosit pentru înflorirea patriei, pentru promovarea a tot ce e nou și înaintat în viața socială. Omul societății socialiste trebuie să se caracterizeze printr-un larg orizont de înțelegere a proceselor dialectice ale lumii, a legilor dezvoltării sociale și, totodată, printr-o înaltă cultura umanistă, incluzând momentele de seama ale civilizației universale, marile descoperiri ale gândirii și creației contemporane. Realizarea acestui tip uman superior cere desfășurarea unei vaste activități politice și cultural – educative, dirijarea într-o unică direcție și folosirea eficientă a tuturor mijloacelor de influențare a conștiinței, de care dispune societatea noastră socialistă.”

Acest consiliul avea puterea de a controla și refuza publicarea operele literare, filmele sau orice altă realizare ce aparținea culturii. Este semnificativ, în acest sens, supranumele de ,,Dumnezeu” atribuit primului președinte al acestui consiliu, Dumitru Popescu. Primul congres al educației politice și socialiste, 1976, propune ideea de a se înființa Festivalul Național Cântarea României, prezentat ca o ,, acțiune de masă de importanță deosebită pentru dezvoltarea mișcării artistice, angajarea oamenilor muncii atât în calitate de creatori, cât și de beneficiari ai actului de cultură, pentru educarea politică, patriotică și revoluționară a întregului popor”. Ca urmare a acestui festival, se organizau pe stadioane festivități de mare amploare la care participau echipe alese din toate zonele țării. Urmând modul de organizare văzut de Nicolae Ceaușescu în vizita sa oficială în Coreea de Nord, spectacolul urmărea să preamărească figura ,,conducătorului iubit” și să accentueze rolul de conducător unic, de necontestat al partidului comunist.

,,Pe aceeași scenă și în același spectacol au ajuns să urce actorul Gheorghe Cozorici, recitând poezii omagiale alături de corul căminului cultural dintr-o comună obscură, iar corul Madrigal succeda unui ansamblu de dansuri populare al unei întreprinderi fruntașe pe ramură. A fost astfel profund afectat bunul simț național, tocmai prin gravele confuzii dintre valori, dând impresia că oricine poate crea opere de artă, oricine poate fi artist, oricine se poate afirma în public”.

Femeia era prezentată în ipostaze ideale, cu zâmbetul pe buze și o bucurie nemărginită în priviri. Fie că făcea parte din grupurile de cântăreți, de dansatori, de sportivi sau prezenta un car alegoric al vreunei întreprinderi, femeia trebuia să-și ascundă problemele zilnice și să participe la acest ,,omagiu” național. Anca Stere, în studiul Câteva aspecte ale ideologizării culturii populare, menționează: ,,Sistemul comunist de propagandă a utilizat grupurile folclorice drept canale de propagare a mesajelor ideologice, fie sub forma discursurilor agitatorilor culturali, fie sub forma impuneriicreațiilor cu tematică nouă. Constituirea grupurilor performatoare de folclor cu conținut nouse supune unor criterii artificiale, dictate nu de necesitățilecomunității receptoare, ci de cele ale ideologiei comuniste.” Așadar, pentru a sprijini ideologia comunistă, sunt inventate festivaluri care își desfășoară activitatea sub apanajul culturii, dar sunt de fapt organizații care să susțină cultul personalității, să omagieze activitatea de ,,conducător neobosit” a lui Nicolae Ceaușescu. Anca Stere precizează că existau persoane desemnate în mod special, numite ,,agitatori culturali” a căror unică sarcină era promovarea ideilor partidului prin legătură directă cu oamenii. Sub masca sprijinului pentru cultură, se acorda un interes deosebit brigăzilor artistice de amatori (existente în fiecare întreprindere), creatori populari pentru care se organizau concursuri de creație și de interpretare la nivel național. Această activitate a fost numită inspirat de Anca Stere ,,activitate secundă a creației populare”.

Ȋn articolul Falsificarea folclorului, Alex Ștefănescu remarcă:

,,În timpul lui Nicolae Ceaușescu, în mod special după tentativa sa de ‹‹revolutie culturalã›› din 1971, folclorul va intra în malaxorul uriaș al Festivalului Național ‹‹Cântarea României››, care va avea ca principal scop nu culturalizarea maselor, cum s-a pretins, ci deposedarea creației culte de prestigiu artistic și autoritate morală, amestecarea ei până la indistincție cu creația naivă și cu pseudocreația unor activiști culturali. Folclorul propriu-zis este folosit ca muniție pentru tragerea salvelor de naționalism-comunist la fiecare ocazie festivă. Dragostea partidului comunist pentru folclor, de o consecvență remarcabilă, a deformat de fapt folclorul și i-a pus în primejdie existența, ca o monstruoasă îmbrățișare strangulatoare.”

Ȋn activitățile desfășurate în cadrul Festivalului Național Cântarea României erau implicați atât tinerii, cât și cei mai în vârstă. Articolul Afirmarea multilaterală a spiritului creator, publicat în almanahul Scânteia Tineretului, 1982, susține că participarea la festival reprezintă o ,,expresie elocventă a faptului că pe întreg cuprinsul țării, în limba comună a muncii și a creației, toți fiii acestui pământ dau glas bucuriei de a trăi un timp al construcției eroice, al libertății și demnității, al celor mai largi posibilități de afirmare multilaterală a personalității umane.”

Așadar, pentru ideologia de partid și de stat a pus în funcțiune o uriașă mașinărie de propagandă care nu obosea niciodată, ci, dimpotrivă, născocea mereu alte concursuri (ca de exemplu Daciada), festivaluri care să inculce tinerei generații, și nu numai, modul de gândire comunist.

CAPITOLUL 2

LOCUL ȘI ROLUL INDUSTRIEI PETROLIERE ȊN JUDEȚUL PRAHOVA

Este unanim recunoscut faptul că dezvoltarea unei țări depinde de resursele de petrol de care dispune sau de posibilitatea acesteia de a și le procura. România face parte dintre țările care au numeroase zăcăminte de petrol, cărbune, aur, sare etc. Confom site-ului Camerei de Comerț, județul Prahova încă deține monopolul, la nivel național, în privința industriei chimice și petrochimice. Ȋn prezentarea orașului, Prefectura Prahova stabilește pe primul loc industria petrolieră:

,,Județul Prahova are, prin tradiție, o vocație economică industrială. Ponderea industriei din punctul de vedere al cifrei de afaceri în totalul activității economice este de aproape 50%, iar în cadrul activităților industriale, principalele ponderi le dețin industria extractivă, de prelucrare a țițeiului și cocsificare a cărbunelui, industria alimentară, a băuturilor și a tutunului și industria de mașini și echipamente.”

Ȋn această perioadă, exportul industriei prahovene înregistrează 4,5% din exportul național, iar printre primele produse exportate se numără ,,echipament petrolier, chimic și petrochimic – utilaje de foraj: offshore și onshore; valve, compresoare, angrenaje, motoreductoare, piese de schimb”. Același rol important al industriei petroliere, în cadrul economiei naționale, este subliniat și de Agenția Națională Agerpres: ,,În cadrul industriei, un rol semnificativ îl are domeniul petrolier. Cele mai importante resurse sunt hidrocarburile și minereurile nemetalifere, a căror exploatare și prelucrare au contribuit la dezvoltarea industrială a județului.”

Când se vorbește despre orașul Ploiești se atașează imediat sintagma ,,orașul aurului negru”. Resursele de petrol de care dispune zona Văii Prahovei au determinat o dezvoltare industrială capabilă să exploreze, să exploateze și să prelucreze țițeiul și derivatele lui.

Petrolul sau ,,aurul negru” cum i se mai spune, datorită avantajelor pe care le oferă, deține, la ora actuală, puterea în întreaga lume. Petrolul dictează prețurile, leagă alianțe și, uneori, influențează împărțirea teritorială a statelor. Ȋncă din 1919, când ministrul francez Henry Bérenger îi scria primului ministru francez Georges Clemenceau, în ajunul conferinței franco-britanice de la Londra asupra viitorului Europei Orientale și Asiei Mici, era recunoscută puterea deținută de această resursă naturală: ,,Cine va avea petrol va avea Imperiul! Imperiul mărilor prin petrolurile grele, imperiul aerului prin esențele ușoare, continentele prin gazolină și petrol lampant, imperiul lumii prin puterea financiară atașată unei materii mai prețioase, mai fermecătoare, mai dominatoare a planetei decât însuși aurul.”

Fructificând resursele naturale ale zonei, Ploieștiul sau ,,orașul aurului negru” a fost locul unde s-a construit prima rafinărie din lume, în 1857, de către frații Teodor și Marin Mehedințeanu. Instalațiile rafinăriei erau destul de primitive, toate utilajele fiind formate din vase cilindrice din fier sau fontă, încălzite direct cu foc de lemne. ,,Fabrica de gaz” a fraților Mehedințeanu a iluminat Bucureștiul, acesta devenind primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant. Pe parcursul celor 158 de ani de industrie petrolieră, în România s-au pus bazele unor mari societăți petroliere: Steaua Română (Câmpina), Româno-Americana (Combinatul Petrotel, astăzi Lukoil), Vega (Concordia, astăzi Rompetrol), Astra Română (Astra, Noris, Lumina), Creditul Minier (Petrobrazi, astăzi OMV-Petrom).

Niculae Napoleon Antonescu menționează că tradiția exploatării petrolului în arealul Văii Prahovei este extrem de veche. ,,Dacii și romanii foloseau păcura, pe care o numeau picula, și smoala în viața de zi cu zi, fie ca medicament, fie la uns osiile carelor și căruțelor, stând ca mărturie în Prahova descoperirile făcute la Hizești-Matița-Păcureți și Târgșorul Nou.” Cea dintâi menționare privitoare la exploatarea petrolului în Prahova este din 1517 în zona satului Secăreani, azi Țintea, numită ,,la Păcuri”. Ȋn vremea lui Matei Basarab (1632-1654), izvoarele de țiței au fost captate prin șanțuri, prin adunarea lui cu vasul sau cu cârpe înmuiate. Treptat, locuitorii au perfecționat metodele de extracție a țițeiului prin gropi speciale, apoi prin fântâni căptușite din care scoteau țițeiul cu găleata.

Odată cu înființarea primei rafinării de petrol din lume, România ocupă, în mod constant, locuri fruntașe atât la nivelul producției, cât și la nivelul exportului. Astfel, în perioada 1857–1900, ,,România ocupa locul al treilea în rândul producătorilor europeni, iar în anii 1935 și 1936, România ocupa locul al patrulea în rândul producătorilor mondiali. În 1928, România se situa pe locul al șaselea în rândul marilor exportatori mondiali, cu 4,10 % din totalul exportului mondial, după SUA, Venezuela, Mexic, Persia, U.R.S.S., iar în 1937 ocupa locul al cincilea în aceeași ierarhie. Pe continentul european, România a ocupat constant locul I sau II, după U.R.S.S., în exportul mondial de petrol.”

Boom-ul economic, adus de prelucrarea petrolului în Ploiești, a condus la dezvoltarea unei comunități din ce în ce mai mari. Apare primul oleoduct din România în 1899, care leagă Ploieștiul de Câmpina (30 km lungime și o grosime de 6 țoli).

Industria petrolieră a menținut orașul Ploiești și zonele din împrejurimi pe cea mai importantă poziție din punct de vedere economic, de aceea își merită cu prisosință supranumele de ,,oraș al aurului negru”. Numărul rafinăriilor a crescut constant. Ȋn zona Ploieștiului numărul rafinăriilor a crescut vertiginos, de la 3 în anul 1870, la 10 în 1907 și, ulterior, la 15 în 1934. Printre rafinăriile care își desfășurau activitatea în Ploiești putem enumera: Concordia, Rafinajul, Petrol-Block, Redevența, Orion, Speranța, Vega, Astra Română, Unirea etc. Ȋn 1928, Ploieștiul devenea primul oraș al țării care introducea alimentarea publică cu gaz de sondă.

Rafinăriile erau amplasate inițial în exteriorul orașului. Ca rezultat al atragerii forței de muncă în zonă, multe localități prahovene au pornit de la stadiul de cătune sau târguri izolate și au ajuns localități urbane dezvoltate și înfloritoare, cum sunt comunele devenite ulterior orașe: Câmpina, Băicoi, Boldești – Scăieni, în jurul cărora s-au dezvoltat comunități stabile și prospere. Totodată, aceste localități au atras în zonă și alte categorii de muncitori, calificați și necalificați, din aproape toate zonele țării, în speranța schimbării standardului de viață. Dezvoltarea urbană a orașului Ploiești nu întârzie să apară. Astfel, populația orașului a crescut într-un ritm foarte rapid, explicabil prin dezvoltarea intensă a economiei sale.

Ȋn 1904, la Câmpina, se înființează Școala de maiștri sondori, prima școală din lume care avea acest specific. Tot în 1904, ia naștere, în Ploiești, o unitate școlară care pregătea laboranți, operatori sau maiștri, unitate care astăzi poartă numele Colegiul Tehnic Lazăr Edeleanu. Ȋn 1922, se înființează o școală de ucenici în industria petrolieră, școală care stăzi funcționează sub numele de Grupul Școlar Industrial Petrol Teleajen. Toate aceste unități școlare au fost preluate de către regimul comunist nou înființat care a păstrat specificul disciplinelor, dar a schimbat, deseori, numele unității școlare sau organizarea.

Schimbarea orânduirii sociale, începând cu anul 1947, și instaurarea regimului comunist au adus mari modificări în dezvoltarea orașului. Abia acum, după trecerea a 25 de ani de la căderea comunismului, societatea începe să înțeleagă faptul că partidul comunist, prin principiile promovate, urmărea alinierea, uniformizarea populației și supunerea ei totală. Această uniformizare s-a urmărit a se realiza atât la nivel spiritual, cât și la nivel arhitectonic, la nivelul vestimentației, școlare sau muncitorești. Ȋn studiul realizat de Cristina Gafu, Aspecte ale cercetării etnologice în spațiul urban românesc, se menționează că: ,,Una din strategiile care au influențat societatea românească, prin ingerința în structurile sale cele mai profunde, a fost restaurarea spațiului fizic prin tendințele de uniformizare, tipizare, ce aveau drept scop omogenizarea memoriei sociale.” Aceasta înseamnă că prefacerile pe care le-a suferit societatea românească începând cu instaurarea regimului comunist au fost rapide, numeroase și de foarte multe ori dureroase.

Ȋn acest sens, putem spune că dezvoltarea economică a avut atât efecte pozitive cât și negative. Din punct de vedere economic, societatea s-a dorit a fi competitivă, transformările fiind dictate politic. Astfel, în Ploiești au apărut cartiere noi, populația a crescut, s-au construit numeroase fabrici legate direct sau indirect de industria petrolieră.

Ȋn 1948, a fost înființat, în București, Institutul de Petrol Și Gaze (ulterior a purtat și numele Institutul de Petrol, Gaze și Geologie) cu două facultăți de profil. Acesta a fost mutat în 1967 la Ploiești, iar numărul facultăților tehnice a crescut la trei.

Efectele negative au avut și ele un mare impact asupra populației. Ȋn timpul regimului comunist, a fost aplicată așa-numita sistematizare de tip nou care presupunea construirea de mii de locuințe care să ofere un drum cât mai scurt muncitorilor de acasă spre locul de muncă. Mulți dintre locuitorii din spațiul rural, rămași fără pământuri din cauza Revoluției Industrial-Agrare, au fost mutați la oraș. Este epoca în care începe să se nască ,,omul nou”: cel care muncește în uzină, care a renunțat la portul popular, care este invitat să renunțe și la Biserică și la celelalte tradiții. Muncitorii locuiau în blocuri, în spații restrânse, total diferite față de casele și curțile copilăriei lor. Pentru a face loc cartierelor muncitorești, casele tradiționale românești au dispărut, chiar biserici au fost mutate din locul lor. Cristina Gafu subliniază în lucrarea sa că: ,,Ȋn general, modelarea spațiului urban românesc a depins de aplicarea deciziilor administrative”. Schimbările produse de societatea comunistă au fost radicale. Oamenii nu-și mai spuneau ,,domnule”, ci ,,tovarășe”. Căsătoria în biserici sau botezul copiilor se realizau fără prea mare fast. Ȋn mod oficial, intrarea în biserici era interzisă, dar oamenii au păstrat în mod tacit toate tradițiile strămoșești, acestea constituindu-se ca o mișcare de rezistență.

Ca urmare a impactului pe care l-a avut industria petrolieră în dezvoltarea orașului, multe străzi poartă și astăzi denumiri care au legătură cu zonele de exploatare a petrolului, cum ar fi: Bulevardul Petrolului, Chimiei, Aleea Petrochimiștilor, Marin Mehedințeanu, Rafinorilor, Laboratorului, Buștenari, Țintea etc.

2.1. Istoricul Rafinăriei Vega

Ȋn articolul Evoluția industriei petroliere românești în perioada 1857-1945, Alexandru Danilov menționează că, în 1895, statul român adoptă o primă lege a minelor care deschide drumul capitalurilor străine în industria petrolieră românescă. Se creează astfel condiții, la nivel național, pentru înființarea companiilor petroliere. Mai târziu, guvernul liberal, condus de Vintilă Brătianu, promovează o politică de apărare a intereselor României față de pătrunderea capitalului străin în țară. Această politică este cunoscută sub numele de ,,prin noi înșine” și a condus la elaborarea, în 1924, a unei noi legi a minelor care încerca să limiteze pătrunderea capitalului străin și chiar să ,,românizeze” societățile petroliere existente. Guvernul liberal facilitează acestor societăți obținerea de noi terenuri sau întărește proprietatea asupra celor deja deținute.

Prima mare companie petrolieră care a luat naștere a fost Steaua Română, înființată cu capital german în 1895. Ȋn 1904, se înființează Româno – Americana (filială a companiei americane Standard Oil deținută de magnatul J.D. Rockefeller), Creditul Petrolifer (1905), Concordia (1907), Societatea de Petrol Franco-Română (1905 – considerată cea mai mare infuzie de capital francez de pe piața petrolieră românească), Compania franco-română Unirea- Aquila (1906), iar în 1910, se înființează o altă companie importantă în industria petrolieră românească Societatea Astra Română, care inițial a fost o modestă fabrică de petrol de la marginea Ploieștiului, fondată în 1880. Între 1910 și 1947, Rafinăria Astra Română a aparținut trustului olandez Royal Dutch Shell.

Ȋn 1905, ia ființă Rafinăria Vega, cu un capital german de 5 milioane de lei aur. Ȋn același an, societatea achiziționează un teren, de aproape 70 de hectare, în partea de nord a orașului Ploiești, pe care se construiesc primele instalații de prelucrare a țițeiului, de distilare a păcurii, de obținere a petrolului lampant și a uleiurilor minerale, de fabricare a bitumului pentru asfaltare. Conform datelor statistice, aceste instalații puteau prelucra 80 de vagoane de țiței zilnic. De asemenea, pentru derularea procesului de producție, rafinăria avea puțuri de apă proprii, care sunt funcționale și astăzi. Ȋn perioada 1906 – 1913, inginerul Lazăr Edeleanu a fost directorul general al rafinăriei. Ȋn 1908, profesorul Edeleanu concepe cea mai însemnată dintre invențiile lui, „procedeul Edeleanu”, care urmărește rafinarea produselor petrolifere cu bioxid de sulf lichid în vederea extragerii selective a hidrocarburilor aromatice. Procedeul a fost aplicat mai întîi, experimental, în România la Rafinăria Vega, apoi industrial în Franța (la Rouen, de către German Borsig Company) și ulterior în lumea întreagă. Ȋn 1956, rafinăria putea prelucra 980 000 tone de petrol pe an.

Din 1997, Rafinăria Vega a devenit membră a grupului Rompetrol, iar astăzi ea aparține firmei KazMunaiGaz, companie de stat din Kazahstan. Spre deosebire de anul 1956, rafinăria poate prelucra, în perioada actuală, 500.000 de tone de țiței pe an și este specializată în prelucrarea de materii prime alternative (naphtha, rafinat de RC, fracție C5-C6, alte fracții petroliere și păcură) și în producția de solvenți ecologici, bitum cu destinație specială, carburanți ecologici pentru încălzire și alte produse specializate.

În 1989, Rafinăria Vega producea gaz-lampant pe care îl vindea la stația Peco – Cina, produs utilizat în activitățile casnice, de asemenea, producea o fracție de benzină, produs de laborator, cunoscută de oameni sub numele de ,,benzină anticancer” care era folosită în scopuri medicinale, dar nerecunoscută de mediile științifice.

2.2. Istoricul Rafinăriei Creditul Minier

Societatea Creditul Minier a fost, încă de la început, una dintre cele mai mari rafinării din România interbelică și a luat ființă cu capital exclusiv românesc, ca urmare a politicii liberale ,,prin noi înșine”. A fost înființată în 1919 și avea sediul în București.

Din consiliul de administrație făceau parte mai mulți fruntași ai grupării politico-economice liberale: I.G. Duca, V. Alimănișteanu, Mircea Djuvara, precum și ingineri români, printre cei mai buni specialiști români în domeniu, Constantin Bușilă, Mihai Constantinescu, Ion Demetrescu, Valeriu Pușcariu, Petre Lucaci, Virgil Tacit, Ilie Popescu.

Rafinăria a jucat un rol important în consolidarea capitalului românesc în industria de profil. Ȋn 1934, Creditul Minier a început construirea în comuna Brazi, lângă Ploiești, a unei rafinării proprii care folosea cele mai performante tehnologii ale epocii. Printre altele, rafinăria producea benzină pentru avioane cu cea mai mare cifră octanică din Europa. Rafinăriile din Ploiești au fost ținta raidurilor avioanelor americane care au bombardat zona provocând mari pierderi materiale.

După război, în 1948, rafinăriile, ca de altfel toate fabricile, au fost naționalizate, activele lor constituind baza înființării întreprinderilor petroliere de stat. Rafinăria Creditul Minier a purtat, în întreaga perioadă comunistă, numele de Combinatul Petrochimic Brazi, dar rafinăria Vega și-a păstrat numele. În această perioadă, sub dictatura partidului comunist se aplică principiile comuniste generale de dezvoltare economică, dezvoltarea realizată în multe cazuri mai mult cantitativ decât calitativ, care a necesitat dezvoltarea tuturor meseriilor industriale. Ȋn 1962, prin hotărâre guvernamentală se ia decizia înființării, în cadrul Combinatului Petrochimic Brazi, a instalației de fabricare a polietilenei de presiune înaltă.

2.3. Istoricul Rafinăriei Astra Română

Rafinăria Astra Română ia naștere, în mod oficial, la data de 9 iulie 1910 prin fuziunea societăților Regatul Român și Astra. Ȋncă din primul an de funcționare, rafinăria Astra Română ,,a obținut, prin exploatarea sondelor pe care le avea la Moreni, Piscuri, Bana, o producție de aproape 340 000 t țiței, reprezentând 25% din întreaga producție a țării.” Astra Română își propune să exploreze și să exploateze terenurile petroliere, ,,prelucrarea, rafinarea și comerțul uleiurilor minerale, prelucrarea și comerțul derivatelor lor”. Rafinăria Astra era o filială a trustului Royal Dutch Shell, care și-a păstrat reprezentanții în Consiliul de Administrație al societății nou înființate, Astra Română, directorul general Otto Stern și vice-președintele Sir Henri W.A. Deterding (proprietarul ‹‹de facto›› al Royal Dutch Shell). Alături de aceștia, din Consiliul de Administrație mai făceau parte Armand Călinescu, A.Em.Lahovary, Gr. N. Filipescu. După Primul Război Mondial, rafinăria Astra Română se menține pe locurile fruntașe în ceea ce privește exploatarea și prelucrarea țițeiului. Ȋn 1910, rafinăria a obținut, prin exploatarea sondelor situate la Moreni, Piscuri și Bana, o producție de aproape 340 000 t țiței, adică 25% din întreaga producție națională. Ȋncepând cu anul 1911, acțiunile de la Astra Română figurau printre acțiunile valorificate la Bursa din Paris. Ȋn întreaga perioadă interbelică, rafinăria și-a continuat politica de dezvoltare, ajungând ca în 1922 să ocupe primul loc în ceea ce privește extragerea și prelucrarea țițeiului.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, începând cu 11 iunie 1948, prin legea naționalizării, toate societățile care aparțineau capitalului privat, românesc sau străin, trec în proprietatea statului român. Rafinăria Astra Română va fuziona cu rafinăriile Orion, Noris și Lumina și va purta numele neutru de Rafinăria nr.1 până în anul 1989, când regimul comunist a căzut. După 1989, rafinăria revine la numele de Astra Română, dar intră într-un proces de conservare din 2004, din cauza schimbărilor survenite în politica românească.

Importanța zonei Valea Prahovei și a rafinăriilor din Ploiești este subliniată și de numeroasele acorduri pe care România le-a semnat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu Germania pentru furnizarea de combustibil mașinii de război germane. Gheorghe Buzatu precizează, pe baza documentelor studiate, că: ,,În Festung Europa a lui Adolf Hitler, România ocupa de departe locul I în producția de țiței brut, iar Ploieștii între centrele petroliere europene. Tocmai de aceea, ‹‹tăierea›› aprovizionării cu petrol românesc constituia o serioasă lovitură pentru efortul militar german, iar bombardarea regiunii Ploiești era recomandată.” Titlul operațiunii de bombardare, Tidal Wave – Valul nimicitor, exprimă și el importanța acordată petrolului românesc și a orașului Ploiești.

CAPITOLUL 3

ASPECTE TEORETICO- METODOLOGICE

Lucrarea Ipostaze feminine în mediul urban românesc abordează o temă aflată la intersecția a patru științe: etnografia, etnologia, antropologia și sociologia. Etnografia este un cuvânt derivat din grecescul ethnos = popor și graphein = a descrie. Conform DEX, etnografia reprezintă ,,disciplina care studiază felul de trai, viața materială și spirituală a popoarelor.” Etnologia este ,,știința care studiază liniile directoare ale structurii și evoluției popoarelor, având un conținut tangent cu alte discipline, ca etnografia, antropologia și istoria culturii.” Cuvântul provine din grecescul ethnos = popor și logos = studiu. Antropologia este ,,știința care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului, în corelație cu condițiile naturale și social-culturale.” Cuvântul antropologie are origini grecești anthropos = om și logos = studiu. Sociologia este ,,știința care se ocupă cu studiul descrierii structurii și fiziologiei societății, al relațiilor interumane în cadrul grupurilor sociale.” Cuvântul are la bază francezul sociologie.

Conform Enciclopediei Britannica, etnografia reprezintă un ,,studiu descriptiv al unei anumite societăți umane sau un proces de realizare a acestui studiu. Etnografia contemporană se bazează aproape numai pe cercetările de teren. Etnograful trăiește alături de populația pe care o studiază timp de un an sau mai mult, învață limba locală și ia parte la evenimentele zilnice, încercând totuși să mențină un grad de detașare obiectivă.”

Narcisa Știucă, în lucrarea sa Cercetarea etnologică de teren, astăzi, accentuează aceste definiții și oferă o explicații mult apropiate de tema noastră. Astfel, citându-l pe Claude Rivière, Narcisa Știucă precizează că etnografia reprezintă o ,,disciplină ce corespunde unei munci descriptive de observație și scriere ce presupune culegerea de date și documente și o primă descriere empirică sub forma înregistrării faptelor umane, a traducerilor, clasării elementelor care sunt socotite pertinente pentru înțelegerea unei societăți.” De asemenea, ,,elaborând materialele furnizate de etnografie, etnologia vizează, după o analiză și o interpretare a acestora, să construiască modele și să studieze proprietățile lor formale la nivel de sinteză teoretică prin analiza comparativă.” Pe de altă parte, antropologia a fost definită de către etnologul francez Jean Copans care ,,identifică patru accepțiuni: ansamblul ideilor teoretice referitoare la om și operele sale elaborate de precursori; tradiție intelectuală și ideologică proprie unei discipline având un anumit mod de înțelegere a lumii; practică instituțională având obiective, obiecte și idei bine definite; metodă și practică de teren.”

Așadar, lucrarea de față va urmări să observe, să descrie, să prezinte evenimentele petrecute în viața unui grup format din cinci femei care au fost angajate în perioada comunistă în cadrul industriei petroliere. Totodată, aceste informații vor fi comparate și analizate. Așa cum am precizat deja, metoda aleasă pentru obținerea informațiilor este interviul de tip povestea vieții.

Pentru realizarea acestui studiu este necesară o cunoaștere prealabilă a societății comuniste. De asemenea, cercetătorul va avea doar ,,rolul de observator, receptor, beneficiar al informațiilor pe care le furnizează sau le mediază informatorii”. Așa cum precizează Cristina Gafu, orice anchetă trebuie să urmărească un plan bine structurat, o ,,parcurgere etapizată a unosr stadii interdependente ale investigației” precum obținerea informațiilor, ,,interpretarea nedistorsionată a materialelor consemnate, prezentarea concluziilor, astfel încât acestea să nu compromită cercetarea întreprinsă.”

Scopul lucrării este de a obține un portret moral al femeii care a lucrat în industria petrolieră în perioada comunistă. Pentru aceasta, metoda interviului folosește întrebări dirijate care să limiteze factorul subiectivitate. Ȋntrebările vor fi astfel concepute încât să nu permită răspunsuri lapidare, de tipul ,,Da” sau ,,Nu”. Cu toate acestea, trebuie menționat că perioada de premergătoare obținerii informațiilor a fost una de documentare, de înțelegere a societății comuniste, în ansamblul ei. Faptul că societatea comunistă a coincis cu perioada copilăriei mele, că în anul 1989 aveam 23 de ani și lucram în Rafinăria Vega, fiind în același timp studentă la Facultatea de Tehnologia Petrolului și Petrochimie, din cadrul Institutului de Petrol și Gaze – Ploiești, își poate pune amprenta asupra interpretării datelor obținute. Se urmărește, în cadrul studiului, obținerea de informații calitative care să permită selectarea unor concluzii, a unor trăsături cerute de tema aleasă, dar nu por fi excluse întrebările de ordin general, care fac referire la viața personală a celor intervievați pentru că se urmărește crearea unui climat propice povestirii. Ȋn același timp, vor fi alese, de comun acord cu persoanele intervievate, spațiul și timpul acordării interviului. Cristina Gafu menționează în lucrarea sa că ,,în cazul interviurilor cu un singur informator, prezența celorlalți membri ai familiei în apropiere, într-o altă cameră, acționează ca un agent de presiune” de aceea, vom alege spații care să le inducă indivizilor un confort psihic, o stare de bine necesară unei discuții mai ample.

3.1. Etapa preliminară

Un cercetător se poate situa pe două poziții: cea de ,,outsider” sau cea de ,,insider”. Ca outsider, cercetătorul trebuie să depună un efort susținut pentru a cunoaște nu numai societatea comunistă și principiile ei, ci și regulile și modul de organizare a unei rafinării. De asemenea, trebuie să-și caute informatorii apelând la relații de familie sau de prietenie. Ca insider, cercetătorul cunoaște deja aceste reguli, modul de funcționare al unei rafinării, instalațiile aflate în funcțiune la un moment dat într-o rafinărie. Toate aceste noțiuni îi sunt necesare pentru a putea depista eventualele exagerări, inadvertențe din partea persoanelor intervievate.

Mai mult, cercetătorul poate apela la foști colegi de muncă sau de școală. Pentru tema abordată în această lucrare am apelat la persoane despre care știam că au lucrat într-o rafinărie, la foști colegi de muncă angajați în alte departamente decât cel în care am lucrat eu și la prieteni. ,,Poziția de insider îi asigură cercetătorului, de la început, o poziție privilegiată din perspectiva numărului mai mare de legături pe care le poate stabili cu posibili informatori, pe baza faptului că este perceput ca fiind o persoană de încredere, de bună credință, sau măcar reprezintă o figură familiară.”

Totodată, bibliografia selectată mi-a oferit posibilitatea unei baze teoretice cu privire la statutul femeii în societatea comunistă. Am căutat și studiat revistele ,,Femeia” publicate în perioada comunistă tocmai pentru că această publicație a constituit organul central de promovare a ideilor propagate de partidul comunist în rândul femeilor. De asemenea, am studiat și alte articole care aveau ca temă comunismul și statutul femeii în societate. Pe de altă parte, utilizarea studiilor de etnografie și folclor au reprezentat un mijloc de înțelegere clară a modalității de realizare a interviului, de selectare a persoanelor intervievate și chiar de formulare a întrebărilor.

3.2. Selectarea intervievaților

Problema selectării persoanelor ce vor fi intervievate a fost una spinoasă. Ȋn primul rând, nu toate persoanele cărora le-am solicitat interviul au răspuns în mod pozitiv. Unele s-au temut de înregistrarea poveștii lor pe un suport tehnic, invocând diferite motive, altele au considerat că povestea lor nu prezintă un interes deosebit astfel încât să fie spusă.

Robert Atkinson menținonează că ,,Partea dificilă a interviului este stilul personal sau mai degrabă interpersonal, care îl invită pe cel ce își relatează povestea să facă acest lucru la nivel profund, sensibil.” Aceasta înseamnă că cercetătorului îi revine sarcina dificilă de a încerca să înlăture tracul, să creeze o atmosferă astfel încât intervievatul să uite de faptul că există un aparat care înregistrează spusele sale.

3.3. Chestionarul

Ghidul de interviu poate avea următoarea configurație:

A. Ȋntrebări generale:

1. Ȋmi puteți spune când și unde v-ați născut?

2. Care este nivelul studiilor?

3. Care este meseria la care ați visat în copilărie sau în timpul școlii?

4. A avut vreunul dintre profesori o influență deosebită asupra dumneavoastră?

5. V-ați făcut prieteni în timpul anilor petrecuți în școală? Petreceați împreună cu ei timpul liber?

6. Ați păstrat legătura cu prietenii făcuți în timpul studiilor?

7. La terminarea studiilor ce meserie doreați să aveți?

8. Unde și cum v-ați angajat prima dată?

9. Cum v-ați simțit în prima zi de muncă?

10. V-ați făcut prieteni printre colegii de muncă? Petreceați timpul liber cu ei? Vă implicați în problemele lor de viață?

11. Unde lucra soțul dumneavoastră? Aveți copii?

B. Ȋntrebări specifice

1. Ce meserii au avut părinții dumneavoastră? Au lucrat tot în industria petrolieră?

2. Cum ați ajuns să lucrați în industria petrolieră? V-ați dorit? V-a influențat cineva?

3. Cum ajungeați la serviciu? Cum era organizat (în schimburi, de zi)?

4. Cum arăta o zi din viața dumneavoastră în acea perioadă?

5. Cum vă petreceați timpul liber? Care erau modalitățile de petrecere a timpului liber?

6. Cum vă împărțeați între îndatoririle de serviciu și cele casnice? Vă ajuta cineva? Ce eforturi ați făcut pentru a reuși?

7. Cum ați resimțit obligațiile de serviciu? Vă gândeați la ele acasă? Le discutați în familie?

8.Ați fost abonată la vreo revistă sau la vreun ziar în perioada comunistă? Ȋl citeați frecvent? Ce articole vă interesau?

9.V-ați regăsit vreodată în portretul moral al femeii așa cum a fost el schițat de către partidul comunist?

10.V-ați propus vreodată să semănați cu acest portret?

11. Cum a fost influențată viața dumneavoastră de astăzi de acea perioadă?

12. Care era opinia dumneavoastră despre rolul femeii în societate în acea perioadă? Care este opinia dumneavoastră acum?

13. Ați urmărit/ participat la Festivalul Național Cântarea României?

14. Partidul comunist susținea permanent grija pentru femei, copii, familie. Cum simțeați acest lucru?

Ȋntrebări de încheiere

1. Există ceva ce am omis din povestea vieții tale?

2. Care sunt sentimentele tale față de acest interviu și de aspectele pe care le-am abordat?

Robert Atkinson remarcă faptul că este necesar ca cercetătorul să formuleze, în încheierea interviului, o concluzie prin care să-i arate persoanei intervievate cât de mult a însemnat pentru el această experiență și că îi este recunoscător pentru tot ceea ce i s-a împărtășit.

3.4. Interviul

Interviul propriu-zis a fost înregistrat la ora și ziua stabilite de comun acord cu fiecare persoană în parte. De asemenea, am urmărit ca spațiul să fie unul care să-i placă celui intervievat. Multe dintre interviuri le-am luat acasă la aceste persoane, la cererea lor expresă.

Pe parcursul interviului am încurajat persoanele prin gesturi sau întrebări suplimentare care trebuiau să fie puse pentru o bună înțelegere a povestii vieții. Am încercat să vorbesc cât mai puțin, dar, încă din prima clipă, am observat emoțiile pe care le aveau persoanele intervievate. Cercetătorul trebuie să demonstreze calitățile unui fin observator al psihologiei umane. Uneori am lăsat povestea ,,să curgă”, chiar dacă povestitorul schimbase ușor subiectul, pentru a nu crea o situație defavorabilă povestirii. Unele întrebări au fost anticipate în timpul discuției de către intervievat, chiar înainte de a le rosti, astfel încât era necesar să renunț a le mai pune și să le înlocuiesc cu altele care să incite la continuarea povestirii.