Ipostaze ALE Naturii In Poezia Lui Mihai Eminescu

IPOSTAZE ALE NATURII

ÎN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I. PERSONALITATEA LUI MIHAI EMINESCU

1.1. Originile lui Mihai Eminescu

1.2. Expresia absolutului

CAPITOLUL II. Universul poetic eminescian

2.1. Etapele de creație

2.2. Afirmarea poetului în literatură și marile teme

2.3.Gândirea poetică

2.4. Raportul dintre național și universal

2.5. Originalitatea poeziei eminesciene

CAPITOLUL III. NATURA ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

3.1. Natura ca sursă de inspirație

3.2.Universul natural rural din creațiile poetului

3.3. Natura în poeziile Floare albastră, Sara pe deal și poemul Călin

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Lucrarea de față – intitulată „Ipostaze ale naturii în poezia lui Mihai Eminescu” – a apărut dintr-un impuls, nu numai sentimental, cum s-ar crede, ci mai degrabă corelat cu o mare curiozitate pentru opera lui Mihai Eminescu – o personalitate remarcabilă, un mare creator, având concepții vaste, care ne-au marcat prin profunzimea și unicitatea lor. Acest motiv este sustinut de tendințele actuale de redimensionare și reinterpretare într-o nouă viziune a operei eminesciene. Subiectul trezește un anumit interes în zona exegezelor moderne, datorită posibilității de cunoaștere și aprofundare a operei sale, vizând valori literare specifice romantismului cu reluări și extinderi în literatura europeană. Marile teme și motive eminesciene sunt romantice: timpul și spațiul – coordonate fundamentale ale existenței; cosmosul în totalitatea sa, sau numai fragmentar; imaginile cosmogonice de început de lume; natura și dragostea, privite într-o relație de structură interdependentă; miturile și visul; dimensiunea istoriei; condiția omului de geniu.

Din marile teme și motive ale creației eminesciene, prezenta lucrare analizează sentimentul cel mai puternic al naturii. La Eminescu, natura este însăși materia în veșnică prefacere, schimbare și metamorfoză.

În primul capitol, intitulat Personalitatea lui Mihai Eminescu, am descris personalitatea marelui poet român, personalitate influențată mai ales de legăturile sale cu viața satului, cu elementele naturii cu producțiile artistice ale poporului cu universal rustic, și cu precădere de originea sa țărănească.

Al doilea capitol este dedicat universului poetic eminescian și a operelor sale – ce concentrează în evoluția ei – așa cum spunea marele critic G. Ibrăileanu – câteva perioade anterioare ale poeziei românești.

Perioadele creației eminesciene împreună cu operele lor reprezentative le-am prezentat în acest capitol, pentru ca, în ulitmul capitol să descriu în detaliu simfonia vieții rustice reprezentată de poeziile eminesciene în care este prezentă natura, raiul copilăriei poetului de la Ipotești, ambianța sfântă a văii și dealului, a codrului, muzica lui de murmure și ciripiri sălbatice, cu lacul tremurând sub clar de lună în joc de oglinzi schimbătoare și cu toate voluptățile lui, de vraja cărora poetul va rămâne atât de adânc pătruns, își vor amplifica mereu ecoul în poezia sa.

Între marile teme proprii creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei, asupra vieții sociale sau asupra existenței în general, slăvirea iubirii și a frumuseților naturii ocupă un loc foarte însemnat, manifestând un înțeles extrem de adânc. Întregind universul liric al petului, de o nespusă „grandoare”, de o autenticitate impresionantă și de o inalterabilă actualitate estetică, iubirea și dragostea de natură, sentimente îngemănate în poezia sa, constituie o temă unitară izvorâtă din sensibilitatea pură, din melancolia structurală a poetului și, deopotrivă, din setea lui de perfecțiune, de absolut.

La Eminescu, iubirea și natura nu constituie un capitol aparte, nu se izolează tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care luminează și tulbură deodată, mai ales când cele două sentimente îngemănate se convertesc într-o stare sau o forță cosmică ce hotărăște destinul ființei umane.

Mai mult decat atât. Se poate spune că, mai ales, cu poezia iubirii și a naturii din creația lui Eminescu se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, prin lărgirea considerabilă a orizontului și prin îmbogățirea ei pe toate laturile — de la lumea ideilor, a atitudinilor, și până în domeniul limbii, al simbolurilor și muzicalității versurilor.

CAPITOLUL I. PERSONALITATEA LUI MIHAI EMINESCU

Originile lui Mihai Eminescu

Ne întrebăm și astăzi cum a reieșit din viața și fantezia poetică personalitatea marelui poet. Este totuși ușor de spus, mai ales dacă urmărim anumite momente din viața sa, amănunte pline de însemnătate și evenimente ce au impact asupra personalității sale.

Referitor la moștenire de la părinți, așa cum precizează D. Caracostea, "nici un fapt nu îndeptățește părrerea lui maiorescu și a altora că în ascendența lui Eminescu ar fi fost elemente tulbire, germene de boală"

Din firea mamei, pe care poetul a iubit-o în mod deosebit, pe lângă notele de religiozitate si de resemnată hărnicie, se remarcă următoarea trăsătura : „când imbea ; când ura, ura".

Poetul s-a nascut într-un timp când gospodaria părinteascsa era în creștere, chiar în anul când caminarul Eminovici, tatăl poetului a devenit proprietar la Ipotesti. Se dovedește astfel că nu era proletar, lipsit de rădăcină ci era vlăstar de clasă de mijloc,așa cum precizează D. Caracostea în studiile sale effectuate asupra autorului.

La Ipotești s-a dezvoltat din plin, nestânjenit, ca un adevărat copil al naturii. Fantezia, hrănită și încântată de toată acea atmosferă poporamă proprie unui ținut ce nu ieșise încă din primitivitatea proaspată a tinereții, s-a dezvoltat pe un teren prielnic. Când instinctul înnăscut de pribegie a început să se afirme, înainte de a se îmbina, cu alte instincte, el a luat forma dorului nestăpânit după cuibul părintesc, făcându-1 să străbată pe jos, nu o dată,drumul de la Cernăuți la Ipotești.

Din aceasta întreită origine: Gh. Eminovici, soția lui Raluca, și Ipoteștii copilăriei a crescut s-a dezvoltat, potrivit propriei legi și împrejurarilor cunoscute din biografie, acela care avea sa devină M. Eminescu.

Cu privire la înfățișarea și la puterea lui de viață ne putem cu ușurință da seama din portretele și descrierile sau caracterizarile transmise de cei care 1-au cunoscut, de la vârsta copilariei și până la deplina sa maturitate, și care ni-1 înfățisează ca pe un om bine închegat, în care se afirma o deosebită putere vitală. Iată că avem și o pagină, ce e drept mai puțin cunoscută literaturii în care Anghel Demetriescu, care deși nu-1 iubea pe Eminescu, avusese ocazia totuși să-1 observe încă de pe vremea studiilor la Berlin.

„Eminescu, ce e drept, nu purta nici o stigmata de diformitate pe corpul său, nu era cocoșat ca Leopardi, nici șchiop ca Byron, nici chinuit de o boală dureroasă și incurabilă ca Lenau și ca Heine. Dimpotrivă, se bucura de o sănătate perfectă. Talia sa era înaltă, osatura si musculatura admirabile, umerii lați iar pieptul bine dezvoltat permitea plămânilor să se dilate si să respire cu toată libertatea. Capul său de Apollo era împodobit cu un păr bogat și strălucitor, frunte înalta și puțin recurbată înapoi, trăsăturile faciale armonice cu o expresie virilă, ochii mari de oriental cu o privire dulce si meloncolică, o gură cu buze cărnoase și senzuale, total anunța într-însul o viață luxuriantă și rezistentă. Înfățisarea lui era așa de frapantă, încât nimeni nu 1-ar fi văzut pentru întâia oară fără să întrebe cine este el.

Seva vietii, într-însul se ridică necontenit și în toate ramurile; vegetația interioară a dorinței, a speranței și a iluziei era continuă în frumoșii ani ai tinereții; intemperiile lumii și asprimile vieții nu puteau sa-1 face a lâncezi. Niciodata el n-a cunoscut resignația totală sau parțială, care este de ordinar fructul experienței, și care duce, dacș nu la fericire, cel puțin la potolire."

După ce am observat înfățișarea, privim sufletul, cautând să-1 înțelegem în unitatea lui adânc umană.

Dintre contemporani, unii l-au văzut superficial, alții au prins numai crâmpeie din el, interpretare potrivit propriului lor fel de a fi, sau vederilor teoretice pe care le reprezentau. Mai presus de toate părerile se ridică cele date de Maiorescu, Slavici și Caragiale.

Unul din meritele cele mai de seamă au fost cele ale lui Maiorescu care a văzut clar latura intelectuală a lui Eminescu. Vestita schiță din 1889 va trăi pentru că este prima încercare de a descifra pe poet nu din înconjurime, ci din propria lui fire. Convingerea lui Maiorescu stă în aceea că dominanta poetului era intergența: lumea lui Eminescu era exclusiv lumea ideilor generale. Chiar și în viața pasională, aceasta latură era predominantă. În ființa iubită poetul vedea o copie imperfectă a unui prototip ce nu poate fi atins. De aceea caută el un refugiu în lumea gândului. Și din acest fel de a fi a izvorât Laceafărul.

Numeroase mărturii vin să dea greutate dacă nu interpretării lui Maiorescu, măcar asurpa celor de ordin intelectual. Nesațul de a înțelege, de a trăi în „cerurile înalte" ale ideilor, este o trăsătură esențială, și înca de timpuriu, de când se dusese vestea de școlarul care citise întreaga bibliotecă a gimnaziului din Cernăuți, fără să mai amiritim pe aceea a lui Aron Pumnul. Când străbatem manuscrisele lui și vedem urmele necurmatei și feluritei lecturi și meditari, când vedem din însemnările lui Stefanelli și ale altora felul cum sta adâncit în lucru zile întregi, uitând parcă tot ce era străin preocupărilor intelectuale, când citești mărturii ca aceea dată de Mitte Kremnitz, că tindea să străbată până la „izvoarele indice ale culturii urnane", când vedem din spusele lui Slavici cum șția poetul să utilizeze fiecare clipă, învățând de la oricine, răsfoind un suflet de om ca pe o carte, când aflăm cum adâncea necontenit firea limbii și marturiile istorice, vezem coatinuitatea, dezinteresarea și adâncimea preocupărilor lui, și a numeroaselor fapte care confirmă caracterizarea lui Maiorescu. Si toate aceste preocupări erau departe de curiozitatea multiplă a poetului, preocupări izvorâte din adânci nevoi ale sufletului.

1.2. Expresia absolutului

Eminescu se situează, prin opera sa, pe treapta cea mai de sus în literatura națională și își revendică un loc de frunte între exponenții cei dântâi ai marii literaturii niversale. Luceafăr al poeziei românești, căreia, asemenea lui Hyperion din poemul său, a izbutit să-i dea patina eternității, -Eminescu este, în același timp unul dintre numele de glorie din literatura lumii din toate timpurile. Reprezentând forma de expresie absolută a puterii de creație artistică a poporului român, Eminescu este tocmai prin aceasta un geniu național și universal.

Marele poet român nu întruchipează însă o apariție întâmplătoare și nici un astru aruncat de o mână zgârcită a destinului pe firmamentul poeziei naționale și universale. Forța creației lui provine, în primul rând, din vastitatea culturii și a concepțiilor lui, din orizontul lui afectiv si spiritual, fără limite.

Mihai Eminescu este considerat de către critici și nu numai un creator al operelor literare ce străbat timpul, trăind într-o continuă actualitate. Semnificația lui și a operelor sale a devenit. G.Călinescu îl numea poet "nepereche", reprezentând în literatura română un reper inestimabil fiind considerat atât în literatura universală, alături de Dante, Hugo, Goethe, cât și în literatura română un specific național, așa cum este de părere T.Vianu.

Opera marelui Eminescu se prezintă ca fiind variată, complexă. Speciile lirice utilizate frecvent de marele poet sunt: idila (predominante în poezii precum Dorința, Lacul, Sara pe deal), egloga (în Floare albastră), satira (în poezii precum Junii corupți, Scrisorile, Criticilor mei), epistola (în Scrisori), elegia (în poezii preucum Revedere, Mai am un singur dor), glosa (poezia reprezentativă fiind Glossa), poemul (în marile poezii Călin file din poveste, Luceafărul, Memento mori), doina (Ce te legeni…, Doina).

Maromână un specific național, așa cum este de părere T.Vianu.

Opera marelui Eminescu se prezintă ca fiind variată, complexă. Speciile lirice utilizate frecvent de marele poet sunt: idila (predominante în poezii precum Dorința, Lacul, Sara pe deal), egloga (în Floare albastră), satira (în poezii precum Junii corupți, Scrisorile, Criticilor mei), epistola (în Scrisori), elegia (în poezii preucum Revedere, Mai am un singur dor), glosa (poezia reprezentativă fiind Glossa), poemul (în marile poezii Călin file din poveste, Luceafărul, Memento mori), doina (Ce te legeni…, Doina).

Marele poet național aduce prin opera sa un limbaj nou, mereu proaspăt. Referitor la graiul (limbajul) utilizat putem spune că pentru marele poet acesta nu a trebuit stăpânit, deoarece acesta a plecat mereu de la impresiile extrem de bogate ale copilăriei sașe țărănești, sprințare și voioase, universul poetic a lui Eminescu rămânând astfel un univers rustic. Natala vâlcioară, pădurea și colinele, iazul și răchitele, verdele strâns al bălților, toate învăluite într-o bogăție cromatică, ce trece de la verdele crud al grâului și iervii la negrul geometric al arpturilor de primăvară, la albul caselor țărănești cu prispele încinse cu brâuri de sineală, la umbrele salcâmilor și plpilor proiectate pe drumuri, la imensa boltă a cerului inundată de blânda lumină a lunii, ce se arcuiește noaptea între orizonturi, și până la negura ce se lasă melancolic pe vale, sunt tot atâtea priveliști și imagini receptate de poet din împărăția de aur a copilăriei. Pline de vraja marilor armonii ale naturii, de poezia suavă a culorilor și miresmelor de tot felul – provocând, rând pe rând, adormire, înfiorare, ostenire, moleșeală sau sublime însingurări – aceste imagini îl vor urmări pe poet tot restul vieții și îi vor lumina la tot pasul conștiința artistică.

Setea arzătoare de a cuprinde în mod spiritual, universul întreg, patosul către totalitate și absolut, titanismul său romantic, uimitoarea sensibilitatea și fantezia lui cuceritoare, asociate reprezentărilor unei firi meditative, visătoare, determină vastul relief al operei sale, în care vibrează nelimitate corzi lirice, cu ecouir multiplicate până în cele mai tăinuite profunzimi ale ființei noastre morale, și fac din el una din personalitățile creatoare cele mai de seamă ale lumii.

Nici un scriitor român nu a relizat în opera lui, într-o viață atât de scurtă și în condiții atât de neprielnice, o mai vastă și mai adâncă sinteză de atitudini și de valori lirice și filosofice ca marele poet. Intrând de timpuriu într-o multiplă și variată experiență a existenței și cam tot atât de timpuriu a fost însuflețit de o fenomenală acumulare de cultură românească și universală, cu viziuni contemplative și lirice rafinate, desăvârșite de marii clasici universali precum Homer, Dante, Shakespeare sau Goethe, pe temeiurile izvoarelor veșnic vii și răscolitoare ale tuturor tradițiilor noastre populare, Eminescu se înaltă ca un uriaș cu fruntea de azur deasupra lumii contemporane, pe care o judecă, de la înălțime, cu dreptate și severitate.

Mihai Eminescu este poetul natonal pentru ca surprinde în opera sa nu doar ideile romantismul, ci si trasaturi fundamentale pentru modul de gandire romanesc.

Poetul nostru național a ridicat limba română pe cele mai înalte trepte ale expresivitătii. Scriierile lui au constituit un adevarat imn de glorie inaltat poporului roman.

Impresionat în adolescență și în tinerețe de farmecul poeziei eminesciene, Mircea Eliade avea să-i consacre mai tîrziu numeroase recenzii, analize, sinteze, articole comemorative și cîteva eseuri, texte care, toate laolaltă, dovedesc o profundă cunoaștere a operei genialului nostru poet.

Materialele semnate de către Eliade despre B. P. Hasdeu, N. Iorga, V. Pârvan ș. a., cît și corespondența sa particulară, mai constituie și pînă astăzi o mină neexplorată pînă la capăt, care tăinuiește în adîncurile sale judecăți, reflecții și sugestii de valoare privind viața și creația lui Mihai Eminescu.

Remarcăm faptul că M. Eliade reflectează temeinic despre Omul deplin al culturii române în toamna lui 1926, specificînd următoarele: „Eminescu n-a avut timp să-și definească toate contururile personalității sale”, dar el „a vădit totuși o structură enciclopedică”, asemeni lui D. Cantemir, B. P. Hasdeu, I. Heliade Rădulescu, N. Iorga, M. Vulcănescu, C. Noica, E. Cioran ș. a.

Îndrăgostit de opera marelui poet, Mircea Eliade rămîne, oricum, lucid în aprecierile sale. Astfel, în articolul Momentul Eminescu, Eliade ține să remarce: „Eminescu rezistă vremii, opera lui crește cu cît trec anii, viața lui ne ajunge mai scumpă cu cît se împuținează amănuntele inedite. Revenirea aceasta la Eminescu nu este apologetică, nici elegiacă. (…). Eminescu e destul de mare ca să se poată dispensa de orice mit și de orice superstiție crescută în jurul numelui său. Studiile pe care le provoacă necontenit constituie dovada că opera lui e mai prețioasă decît legenda, că geniul lui e mai presus de mitologie. Miturile, legendele, admirația naivă, simplismul didactic lasă locul cercetării critice, monografiei erudite, operei de lucidă și completă interpretare. Geniul nu are nimic de pierdut din această migăloasă și severă cercetare. Dimpotrivă, el ni se descoperă mai organic, mai superb. Se revine mereu la Eminescu pentru că scrisul său încurajează orice punct nou de vedere, orice interpretare nouă. Ca și scrisul oricărui alt geniu…”

Mircea Eliade vedea în Eminescu „o minte enciclopedică înclinată spre sinteze personale” dar și pe „cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe”.

„Un Mihai Eminescu, spune Eliade, verifică rezistența celulei românești tot atît de sigur ca o luptă istorică împotriva unei cotropiri străine. Oare s-a temut Eminescu de vreo cultură, de vreo filosofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul care a pătruns pretutindeni în cultura universală fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă de influențe și sterilitate? Volumele recente ale d-lui G. Călinescu aduc un enorm material inedit în care descoperim marea foame spirituală a lui Eminescu și toate „influențele” veacului. De la buddhism și Schopenhauer pînă la romanticii francezi și poezia clasică – a rămas ceva pe care să nu-l fi gustat Eminescu, a rămas vreun teritoriu spiritual pe care să nu fi pătruns măcar provizoriu și în pripă? Și același lucru se verifică pretutindeni: Dante, Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Goethe – toți au fost oameni dîrzi, neînfricați de influențe” .

Cel mai mare filosof al istoriei religiilor consideră că „nu putem vorbi de o perioadă pesimistă și de alta optimistă în creația eminesciană. Ambele orientări au existat permanent”. O pătrunzătoare sinteză în această ordine de idei e finalul recenziei lui M. Eliade la cartea Rosei del Conte despre Mihai Eminescu: „Poate că în această „coexistență a contrariilor” constă „enigma” lui Eminescu: fiind „pesimist” în filosofia lui teoretică, era atît de „optimist” cînd interpreta istoria și politica românească; faptul că acest „conservator” a înfăptuit cea mai radicală „revoluție” lingvistică, fundînd în bună parte poetica română modernă și contribuind ca nimeni altul la purificarea, însănătoșirea și îmbogățirea prozei literare și didactice. Poate că această „coexistență a contrariilor” era cerută chiar de structura „omului universal”, așa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu”.

Făcînd o paralelă între scriitorul clasic portughez Camoens și poetul român Eminescu, Mircea Eliade subliniază contribuția adusă de aceștia la îmbogățirea geniului latin: „Geniul latin se îmbogățește prin creația poetică a lui Eminescu întocmai cum s-a îmbogățit prin creațiunile lui Camoens, care a încorporat în universul estetic european nenumărate „ținuturi necunoscute”, care a transformat în „bunuri spirituale” o infinitate de tezaure necunoscute, care a îmbogățit substanța latinității cu experiențe, cu peisagii și cu „gesturi” considerate pînă atunci fără nici o posibilitate de a fi prefăcute în obiecte de contemplație, în valori spirituale de circulație”

„Cuceritor de lumi noi”, M. Eminescu, asemeni lui Camoens, „a încorporat o vastă și sălbatecă „terra incognita” și a transformat în valori spirituale experiențe considerate pînă la dînsul ca lipsite de semnificație. Camoens a îmbogățit lumea latină cu peisaje maritime, cu flori excentrice, cu frumuseți exotice. Eminescu a îmbogățit aceeași lume cu o noutate geografică, Dacia, și cu noi mituri”.

Poetul nostru național, așadar, venea în cultura europeană și universală cu un nou peisaj și noi experiențe spirituale, ceea ce înseamnă, spune tot acolo Eliade, că „sensibilitatea latină e îmbogățită cu o viziune a vieții care nu se aseamănă cu a nici unuia din poeții pesimiști ai Europei”.

Edificator în această ordine de idei pare a fi exemplul poemului Luceafărul, capodoperă care e considerată „ca una din cele mai frumoase poeme din literatura universală și metafizica ei, amplitudinea cosmică în care se desfășoară drama lui Hyperion, frumusețea ciudată, s-ar putea spune, liturgică a versurilor sale, sunt tot atîtea adausuri la universul mental al latinității. Această „geografie barbară”, care era Dacia pentru cei dintîi români, a creat o experiență personală a vieții, un Weltanschauung specific, o caracteristică în fața Cosmosului și a lui Dumnezeu. (…). Scriind Luceafărul, Eminescu a schițat cea mai bună autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sieși însuși și lumii întregi” (Ibidem).

În centrul universului poetic al lui Eminescu, de aici pornind, fapt observat și de Rosa del Conte, tema cosmogonică se îmbină cu motivul Magului și domină Timpul. „Viermele vremurilor roade în noi”, scria poetul în poezia În van căta-veți (1879) sau, după cum o spune un proverb românesc, „ceasul umblă, lovește, dar vremea stă, vremuiește”. Anterior însemnărilor Rosei del Conte și celor ale lui Mircea Eliade, filosoful Mircea Vulcănescu a observat diferența dintre durata istorică (acea curgere dramatică: „ceasul … lovește”) și timpul cosmic, ce stă pe loc, în poeziile eminesciene redat prin „stă, vremuiește”, deoarece este circular. Primul, după Eliade, e Timpul uzurii, al îmbătrînirii și morții, cel de al doilea e un Timp „intact”, conducând la maturitate, și care îndeplinește, toate formele Universului.

Cel mai ilustru poet al neamului era, în viziunea lui Mircea Eliade, și unul dintre cei mai erudiți filosofi printre contemporanii săi: „Traduce Critica rațiunii pure și studiază în profunzime pe toți marii maeștri ai gîndirii, începînd cu Upanișadele. (…). Elaborîndu-și opera poetică, este mereu concentrat asupra unor meditații filosofice. Caietele sale dovedesc curiozitatea sa fără limite care îl face să încerce să asimileze totalitatea cunoașterii umane”.

Mihai Eminescu a fost în același timp, și un mare patriot, care credea cu tărie în destinul neamului său și în misiunea lui istorică: „Eminescu știa foarte bine, specifică Eliade, că Europa nu ar fi interesată de un popor care ar fi maimuțărit ultima modă de la Paris sau de aiurea. A luptat pentru a dovedi în toate manifestările geniul autentic al poporului român; în artă ca și în politică, în filosofie ca și în economie. Eminescu s-a străduit să impună realitățile naționale. Erau, după opinia sa, singurele realități ce ar fi putut interesa Europa, singurele contribuții fecunde pentru armonia între popoare. Scrierile politice ale lui Eminescu au contribuit, astfel, enorm la fundamentarea patriotismului român modern. Este un rar privilegiu a fi, în același timp, cel mai mare poet al poporului său și creatorul doctrinei sale naționaliste”.

Poet și filozof, Eminescu a consacrat o neînchipuită energie și clarviziune în perioada studiilor universitare vieneze și berlineze, în descifrarea și asimilarea cugetării și motivelor poetice ale marilor antici și latini – Platon, Aristotel, Homer, Plutarch, Ovidiu, Horațiu, Catul, Tibul,etc- pentru ca apoi – dincolo de cultura antică și de tezele budiste – bogăția de proporții fabuloase, a tezaurului spiritual al poetului, carepotențează la maximum forța creatoare a geniului său, să includă, deopotrivă, rând pe rând, evul mediu, renașterea, clsicismul, romantismul și anturalismul filozofic al veacului trecut. Spiritul său creatir ăși desfășoară larg aripile și își ia zborul de dimensiuni dintre cele mai mari, asemenea Luceafărului din poemul spu, ce-și proiectează luminile peste nemărginirea timpului și spațiului.

Simțim astfel, în nemuritoarea operă a lui Eminescu ecoul tuturor lecturilor sale adâncite din Kant și Schopenhauer, Din Lessing și Spinoza, din Marx și Engels, apoi din Calidassa, Rig-Veda, Dante, Shakespeare, Goethe, Coleridge, Lamrtine, Hugo și mulți alții – toate influențele, înrâuririle și confluențele de motive din planul literaturii europene și universale fiind asimilate și ăncorporate în complexitatea viziunii adânc originale a poetului. Putem spune că scenografia ideilor și amotivelor câte au circular în literatură și cultlura europeană de-a lungul atâtor veacuri, și mai ales în veacul său, Eminescu își are momentul lui propriu, cel izvorât din succesiunea vieții lui interioare, din propria-i biografie.

Apoi, dacă dintre latini Horațiu, iar dintre greci Homer sunt, în opinia lui Eminescu, poeții cei mai reprezentativi ai antichitatii clasice, nici Ovidiu, cu a lui Ars amandi, nu este străin poetului nostru în lirica lui de iubire. Episodul „Cătălin" din Luceafărul pare grăitor în acest sens. Dar tonurile lirice, intime, colocviale, din poezia de iubire a lui Eminescu, mereu purtat pe aripile dorului, deși pun în lumină și unele elemente comune cu poezia erotică orientala, — a cărei frenezie este cunoscută poetului nostru prin germanii Heine sau Schlegel, sunt pur eminesciene, topite, cu toate rezonanțele lor, când senzoriale, când platoniene, în poezia sa ca într-un adevărat imn de slavă închinat iubirii pure, înălțătoare.

În ceea ce privește influența filozofiei lui Kant și Schopenhauer, destul de puternică în opera lui Eminescu, ne sprijinim pe afirmația lui George Călinescu, potrivit căreia Eminescu căreia Eminescu „pornește de la Kant", și „ccnstruiește în spiritul lui Schopenhauer". Însă întrucât în opera lui Eminescu pesimismul se înfruntă cu optimismul, așa cum dragostea ce viață se înfruntă cu dezolarea — în timp ce pesimismul lui Schopenhauer este rece, are un caracter negativist, de anulare totală a rnarilor virtuți ale vietii, pesimismul lui Eminescu este profund uman, contemplativ, sau de natură protestatară, izvorând din ccnflictele sale cu strâmba alcătuire a lumii pe care aspiră să o îndrepte. Pesimismul poetului nostru este, am putea spune, un pesimism creator.

Imaginea geniului la Eminescu, prin rara capacitate a poetului de a armoniza rațiunea cu fantezia, se deosebește fundamental de imaginea geniului conceput de Schopenhauer. Geniul al Eminescu nu mai este damnat, un tip misterios sau chiar tenebru, poetul umanizeayă geniul dăruindu-i lumină și aspirații omenești supreioare, îl apropie de existență, deși geniul rămâne și la el o natură de excepții, consecvent doar sieși.

Adânc convins de necesitatea unei literaturi cu caracter național și popular, Eminescu îmbină elementul istoric cu cel popular-mitic în numeroase proiecte dramatice, rămase în manuscris. Încă din prima faza a activității lui creatoare, Eminescu, dominat de problemele genezei poporului român, proiectează să scrie epopei și drame despre momentul daco-roman, sau piese de teatru, în care evocarea trecutului medieval rămăsese să constituie tema principală, încredințat că asemenea drame istorice au de îndeplinit o funcție socială de prim ordin, un mare rol în dezvoltarea conștiinței naționale și patriotice a maselor.

Plecând, apoi, de la considerația că fiecare popor are specificul său național, tradiții, trăsături și valori caracteristice, modul lui de viță, Eminescu caută să arate că acest specific național nu este numai o simplă condiție, ci factorul hotărâtor al unei opere artistice de valoare și durată. Marii dramaturgi sunt mari cu adevărat numai în măsura în care sunt „naționali". Aceste idei ale lui Eminescu sunt cu atât mai semnificative și mai salvatoare, cu cât ele se manifestă tocmai într-o epocă de mari strădanii și împliniri naționale ale poporului nostru și de luptă împotriva atitudinilor și practicilor cosmopolite, care încercau să întineze ființa intimă a poporului.

Adept hotărâtor al artei cu sensuri social-educative și adversar temut al tendințelor aristocratizante și decadente în artă și literatură, Eminescu susține că scriitorul trebuie să scrie pentru masa cea mare a publicului existent sau în formare, iar scrisul lui să înalțe poporul până la nivelul său și să-1 ducă chiar mai departe. Acest lucru este posibil numai dacă scriitorul își va pleca urechea necontenit acolo unde bate inima poporului său și dacă va avea în vedere rosturile educative ale creației sale.

După cum se știe, încă din adolescență, poetul lasă să pătrundă în multe din poeziile sale o adevărată explozie lirică de patriotism. Poezii ca La , Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, și chiar în Epigonii schițează încă de pe atunci două coordonate temporale pe care se va proiecta idealul patriotic al lui Eminescu: trecutul glorios de luptă pentru libertate natională și viitorul luminos al neamului.

Convins ca tradiția reprezintă factorul de conservare și consolidare activă specificului național al unui popor, Eminescu apelează la istorie și, lovit de spectacolul mascaradei politice burgheze, își strigă indignarea, reînviind cu mândrie o pagină de cronică din trecutul glorios al neamului, oprindu-se la personalitatea domnitorului Mircea cel Bătrân, în Scrisoarea III, ca sa-1 dea drept pildă contemporanilor săi politici patriotarzi, gângavi și nevolnici.

Ideea națională la Eminescu, cel mai mare poet pe care 1-a dat lumii sufletul românesc — este o permanență care emană e misterioasă influentă asupra conștiinței sale urnane și artistice.

Există în concepția lui Eminescu despre viața spirituală a unui popor, despre cultura și artă, două principii fundarnentale: sentimentul național și ideea moralității — proiectate de poet într-un raport intim de interdependență și având drept finalitate, întotdeauna, respectarea adevărului. Pe drumul acesta, Eminescu combate, în spirit polemic, anumite realități și susține instaurarea altora. Apoi, pentru că cele două componente de bază purtătoare ale specificului național sunt arta și limba, Eminescu cere, în consecință, aducerea publicului în direcția receptării unei arte adevărate, realiste. Sentimentul național trebuie să fie un catalizator în dezvoltarea valorilor spirituale ale poporului și acesta nu trebuie să-și asume dreptul de a contraveni adevărului care slujește morala.

Crezul său și personalitatea se vor reflecta în marile poezii mereu citite și mereu în redescoperirea noilor sensuri. Fără mare mirare este faptul că de fiecare dată se dezvăluie noi virtuți ale marelui poet, și se aduc noi interpretări ale operei sale, și, fără doar și poate aceste reinterpretări vor exista și peste sute de ani.

Trăind atât de adânc în viața naturii și a poporului său, din care-și trage rădăcinile și idealurile, și contopind sau topind toate izvoarele, confluențele și înrudirile în sufletul lui, de o nebănuită puritate și mobilitate, ca într-o matriță stilistica originală, Eminescu își fundamentează opera pe terneliile infinite ale cugetării proprii si dă sentimentelor ornenești perspective și adâncimi nebănuite. Tot ce fusese împrumutat de poet se mistuie ireductibil în miracolul creatiei sale originale.

Poet cosmic, prin avânturile și sferele înalte care-1 animă și-n care peregrinează Eminescu rămâne, cel din urmă mare romantic al lumii, care a încercat și a izbutit să realizeze, în opera sa, o sinteză organică între romantism și rigoarea spirituiui clasic.

Răsărit din profunzirnile milenare ale sufletului și codrului românesc, dar pătrunzând, prin traduceri și studii, în atâtea limbi străine, de mai mare sau mai mică circulație, Eminescu se face astăzi cunoscut tot mai mult și se impune ca mare poet universal, asemenea unui munte, identic cu el însuși, în stare să reziste furtunilor, oricât de pustiitoare ar fi, ale timpului.

CAPITOLUL II. Universul poetic eminescian

2.1. Etapele de creație

Cariera literară a lui Mihai Eminescu însumează 17 ani, de la 16 la 33 ani și poate fi împărțită în 4 etape.

Prima etapă – 1866-1869 – este o fază de început ce se derulează sub influența predecesorilor (Alecsandri, Bolintineanu și I. H. Rădulescu). În prima perioadă a scris 43 de poezii dar nu a publicat decât 12. În 1869 avea terminată o piesă de teatru inspirată de o poezie a lui Alecsandri. Mai avea gata un roman: Geniu pustiu. Câteva din poeziile scrise în această perioadă: Când ești ogliinda mării, Replici – sunt extrase dintr-un poiect romantic – Mira. În 1869 încheiase tabloul dramatic Mureșanu. Prima poezie publicată: La mormântul lui Aron Pumnul, prima poezie publicată într-o revistă: De-aș avea – în revista Familia condusă de Iosif Vulcan la Pesta.

A doua etapă (1870-1874) include perioada studiilor la Viena, Berlin – în această perioadă scrie 200 de pagini de poezie. Poemele din perioadă se caracterizează prin amplitudine: Feciorul de împărat cu stea – 844; Memento mori – 302; Mortua est, Noaptea, poemul Adânca mare face parte din proiectul liric Decebal. Caracteristica generală este constructia antitetică a poemelor, caracterul lor violent, romantic și abundența de imagini constituită pe bază de antiteze.

A treia etapă este cuprinsă între 1875-1879 – biografic vorbind ea cuprinde faza ieșeană când Eminescu a îndeplinit unele funcții obscure și primii ani bucureșteni când a fost redactor la Timpul sub conducerea lui Maiorescu.

În această perioadă a scris 316 pagini de poezie. Între poemele semnificative ale acestei periode menționăm: Călin nebunul, Fata în grădina de aur, Miron și frumoasa fără corp, poemul Melancolic. Această etapă a fost o fază a lidurilor.

A patra perioada – 1879-1883 – perioadă de apogeu – este caracterizată de scrierea a 202 pagini de poezie. E etapa Scrisorilor, a ultimilor elegii, a Luceafărului și a ultimei sale poezii publicată autumă, Kamadeva (înainte de moarte).

În total a scris 800 de pagini de poezie din care a publicat o pătrime. Drumul literar a fost extrem de normal. Începând de la invitabilele influențe literare, trecând prin faza de cristalizare a propriei formule artistice, poetul a ajuns să se exprime într-o manieră esențializată către finalul carierei atunci când a dat seria sa de capodopere.

Eminescu a fost un romantic, cel mai mare poet romantic al nostru și unul dintre cei mai mari ai lumii. În ordine cronologică el e ultimul dar nu si cel din urmă.

Teme sale romantice au fost: iubirea, natura, istoria și timpul (microcosmosul și macrocosmosul) și comosul, titanismul (marile geneze, marile căderi, marile prăbușiri cosmice), soarta omului de geniu, zburătorul, îngerul și demonul, treansfirgurarea sufletului, omul și umbra, etc.

Motivele trate au fost: luna, codrul, lacul, teiul, muzica sferelor, floarea albastră, stelele, nebunia, speranța, visul, iar dispozițiile lăuntrice afectiv-sentimentale întîlnite in poezii sunt: extaz, bucurie, dor, luciditate, satiră, revoltă, sarcasm, etc.

Simion E. menționa: "Prozator romantic cu nimic mai prejos de creatorii genului, Hoffman, Novalis, Edgar Poe". Eminescu e recunoscut atât pe plan național cât și pe plan universal ca poet dar și ca prozator de o acută originalitate, însușirile fundamentale ale prozei sale fiind marea forță de creație, fantezia proiectată în toate zonele universului existent, simțul adânc al realului, puterea de a armoniza viziuni cosmice tulburătoare.

Relieful adevărat, vast înalt și spiritual al prozei eminesciene afost scos în evidență, a fost demonstrat fără putință de tăgadă abia în deceniul 4 al veacului trecut prin studiile lui G. Călinescu. Aplecându-se cu migală asupra manuscriselor eminesciene, G. Călinescu a scos la iveală un prozator surprinzătir prin titanismul lui romantic, prin fantezia obișnuită a cerceta abisurile și orizonturile largi ale existenței.

Fundamentată liric, proza lui Eminescu, luată în totalitatea ei finală nu numai un peisaj individual ci și o tipologie umană diferențiază prin latura ei de demonism și înflăcărare patriotică. La aceasta se adaugă dactura stilistică, particulară și o viziune de o origine inconfundabilă.

În 1870, Eminescu introduce în proza românească fantasticul romantic în formele lui evouate, acordate uneo vibrații spirituale și unei viziuni cosmologice. Tot el fixează fundamentul de idei al prozei asociind reflexivitatea și dând anecdotei caracter intelectual după modelul cunoscut al poveștilor romantice ce dezvăluie în etape succesive o idee fundamentală cu implicați sociale și morale. Eminescu și-a depășit modelele impunând o structură nouă și un simbol neașteptat. La Eminescu corespondențele cu proza romantică europeanu nu sunt decât puncetele de plecare, coordonate generale suprinse și topite de o fantastică artă originală.

2.2. Afirmarea poetului în literatură și marile teme

Eminescu reprezintă în mișcare de idei a secolului XIX "momentul în care romantismul românesc afirmat mai înainte atinge expresia lirică cea mai strălucită". Se disting trei valuri romantice la noi, ultimul fiind reprezentat de Eminescu . A existat un romantism elegiac stăpânit de modelele Cârlova, Gr. Alexandrescu, după care răsună accente puternice ale unui romantism mesianic, înflăcărat patriotic precum cel al lui Bolliac, Belcescu, Alecsandri.

Atașamentul față de trecutul național, notele iluministe profunde, prețuirea literaturii populare și împărtășirea idealurilor poporului au impus acestei mișcări literare direcții progresiste care vor asigura întreaga cultură. Preluând aceaste idealuri ale generației anterioare, Eminescu le asociază cu atitudinea sa de reacție față de tot ceea ce limitează manifestarea personalității omului.

Romantismul capătă prin contribuția sa dimensiuni noi – în primul rând una spirituală. El (Eminescu) dă romantismului o viziune și o structură ce depășeșste orizonturile spațiului nostru, integrându-l mișcării literare europene. Proiectele scriitorilor antici sunt reluate de Eminescu din perspectiva culuturală și a concepției artistice.

Și Eminescu a fost însuflețit de dorința de a crea o epopee dacică dar din unghiul altei gândiri estetice. Toți eroii săi (întâlniți în proza sa și în proiectele sale dramatice) sunt naturi chinuite, stăpânite de aspirații mari, unind satanimul romantic cu iubirea pătimașă pentru patre. Mai toți eroii sunt inadaptați, superiori, metafizici, ce nu pot prin forma lor spirituală și puritatea morală să se integreze unei civilizații pozitiviste, restrictive, brutal-materialiste. Idealismul lor e protestar, stoicismul e o formă superioară de detașare iar visul o formă de terapie morală. Eminescu a lărgit apoi cadrul de inspirație al romantismului anexându-i experiența sa proprie și fantasctică în expresia lui filosofică aplecându-se asupra individului de rând, a ridicării datelor reale la o atitudine unde concretul capătă o aureolă de mister, o grandoare romantică.

Experiența eminesciană cuprinde și alte aspecte legate de forma arrtistică. El utilizează ironia romantică, expresie superioară de detașare, asociată dezamăgirii și înnobilată prin surâs. Nota umoristică e introdusă alături de timbrul elegiei apare în opera cu elemente comice trecând de la ironie la sarcasm.

Toate acestea sunt expresia unei concepții estetice superioare ce ridică proya lui Eminescu cu mult deasupra unor experiențe. Aria prozei eminesciene e cu mult mai vastă, valoarea ei constând numai în descrieri și ai ales în vibrații artistice și intelectuale, în cutezanța de a supune un univers vast rigorilor creațiilor, de a introduce cu decizie fantastică și expresia omului de geniu.

Cu Eminescu, sensibilitatea romantică în marile ei aspirații li istorisiri dureroase se afirmă pe terenul prozei.

În imensul relief al operei sale, Eminescu îmbrățișează nelimitate priveliști pământene și cosmice, ce prin uimitoarea-i sensibilitate și fantezia lui cuceritoare, au darul să trezească în noi emoții pe care, poate, nici o altă operă de asemănătoare înălțime, din literatura universală nu izbutește să ni le dăruie.

Temeperament prin excelență liric, dar întru totul familiarizat ca gânditor cu lumea ideilor, Eminescu se lasă de timpuriu dominat de marile întrebări asupra condiției omului în univers, căutând cu ardoare modalitățile de realizare a unui acord înre existența umană și enența ei, între teluric și înalt, între libertate și necesitate aducându-ne necontenit între-o lume a năzuințelor creatoare și a ordinii morale depline.

Opera poetului dobândește, astfel, prin însăși structura ei, semnificația unei zguduitoare biografii, destinată să ilustreze toate elanurile, toate bucuriile și durerile existenței, trăite la înălțimea geniului, a omului unei desăvârșite superiorotăți spirituale. Expresie sublimă a propriului său destin, opera poetului ăși trage sensurile ei universale tocmai din această profundă originalitate, din acest profun umanism, adaptat climatului natțional și învățuit într-o neasemuită aură poetică care cuprinde laolaltă peisaje, oameni, sentimente, acțiuni….

Viața i-a fost atât de scurtă dar Eminescu a trăit o nespus de adâncă și bogată experiență în care intreă copilăria cu copilăria, cu ingenuitate ei inepuizabilă, peregrinările prin țară din anii adolescenței sale visătoare, anii de studii universitare din străinătate, cu maturizările lor spirituale, apoi elanurile creatoare, dezamăgirile, îndurerile și răzvrătirile sale amare și adânci, izvorâte din legăturile inevitabile cu societate rău întocmită în care a trăit. Experiența adâncă a poetului cuprinde mai cu seamă uimitoarele lui realizări artistice, cu care izbutește să ne desprindă din lumea noastră și să ne înalțe într-un univers prin excelență fermecat.

"Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte" – cum a spus-o poetul însuși – , Eminescu pune în valoare, prin opera lui, întreg registrul poetic al limbii române, evoluând de la versurile tumultoase de tinerețe la simplitate și puritatea cristalină a creațiilor sașe de vârf, aducând la lumina marii poezii ideile cele mai înalte – geneza, sensurile existenței, natura orizonturile lumii, eternitatea – și sentimentele cele mai adânci – dragostea de țară și de popor, revolta împotriva nedreptăților sociale, iubirea, zădărnicia și moartea. Proiectate în nemărginirea spațiunui și în infinitul timpului, acestea dobândesc expresiile cele mai fermecătoare din câte a îmbrăcat vreodată simțirea și gândirea românească.

Stăpânit de patima totalității, a absolutului, poatul a pătruns în adâncurile de taină ale Universului ori s-a avântat, înaripat în sferele siderale, ajungând până la acea miraculoasă nuntire a etrericului cu materia, a pendulat între Cer și Pământ, privind ca printr-o oglindă de cristal libertatea elementelor cosmice, dar Eminescu transfigurează în opera sa, cu deosebire, lumea noastră, peisajul românesc, în care se proiectează propria-i viață, folosind, cu o neobișnuită frecvență, imgini, sonorități, culori și ritmuri specifice pământului și graiurlui romînesc.

Ceea ce alimentează cu o substanță densă și originală meditația lirică a lui Eminescu, sugestivele lui imagini, este, în primul rând, universul nostru rustic, universul rural românesc, natura țării noastre – cu plaiurile ei bogate, cu coloritul peisajului autohton, cu pădurile necuprinse de pe dealuri și văi străbătute de ecourile vieți, cu acele genii șăgalnice ce sperie fetele bălaie, cu zimbrii cei cu stemă în frunte ai Dochiei, cu duhuri înmiresmate trecând cu trupul lor străveziu prin crengiși prin întunecimi, peste care luna aruncă bruma ei de diamante, cu glasul apelor, cu foșnetul frunzelor și sonul cântecului înmiit al păsărilor, cu plânsul vîntului și freamătul codrului care suspină, încărcat de atâtea voluptăți și mistere.

Universul rustic nu coonstituie, așadar, în opera lui Eminescu doar un sector al viziunii sale existențiale, care ar putea fi discutat în legătură cu o anume perioadă a vieții și activității sale creatoare. Universul rural nu ține la Eminescu numai de acel paradis al copoilăriei, greu de uitat, în cunoașterea căruia poetul va fi pătruns rpin partea vrăjită a amintirilor sau prin lumea mitologiei, căruia poetul va fi pătruns din partea vreojită a amintirilor sau prin lumea mitologiri populare, cu care a păstrat continui și sistematice legături. Universul rural la Eminescu este indisolubil legat de toate etapele vieții sale afective și intelectuale. Poate cp niemni în scrisul nostru n-a fost mai adânc pătruns de duhul satului și al creației artistice a poporului – în sensul acelor nestăvilite afluvii vitale, ce vin spre noi din străfundurile pămîntului și sufletului național – ca Eminescu – afară, doar , de celălalt vlăstar al satului românesc, marele său prieten, humuleșteanul Ion Creangă, și mai târziu, de Sadoveanu.

Este greu de determinat astel unde încep și unde sfârșesc în opera lui Eminescu peisajul, tradiția și mitul național. Spiritul poporului, peisaul rustic sunt pretutindeni evidente în opera marelui poet – în mărturisirea teoretică ca și în cea creatoare a concepției sale artistice, în poezia naturii și a iubirii, în poezia de inspirație folclorică, ca și în poezia social – filozifică.

Lumea poetică a lui Eminescu ar putea fi definită ca o uimitoare simfonie în care "sara pe deal buciumul sună cu jale", armonizându-și chemarea tainică cu cea a cornului din sesișul codrilor, "care sună dulce, sună greu", ambele instrumente ale spațiilor largi și adânci, care-și asociază, al rându-le "natala vâlcioară scăldată-n cristalul pârâului de-argint", mișcarea molcomă a turmelor cu tânguiosul sunet a tălăngilor, fluieratul murmurat al ciobanilor la stână, scârțâitul cumpenei la fântână, dangătul clopotului de la biserica satului, care "împle cu galsul lui sara", adierea blândă a vântului, freamătul frunzelor de salcâmi care îngână glasul "dulcei mame", apa care "plânge", " melodica șoptire a râului ce geme "…și tot astfel, alte și alte elemente ale universului rural, care trezesc, laolaltă în sufletul poetului cînd împăcare și farmec, cînd neliniști, înaripări, când tristețe, melancolie, visare….

Coerent și organic, universul creației lui Eminescu constituit din elemente ale peisajului rustic românesc- deal, vale , vâlcea, codrii, izvoare, lacuri, câmpii, mare, turme, fântâna, iubire și moarte, țintirim, vegetație luxuriantă . este un univers aperceptiv, iyvorât dintr-o experiență bogată și profund originală, din durerisele căutări și aspritații ale poetului, dominat de acel uluitor vis al Luceafărului, a cărui lumină vine din "a soarelui lume eternă".

Arta cuvântului la Eminescu este, deopotrivă, uluitoare și exemplară. Eminescu a dus o luptă necurmată cu lexical, cu limba, cu morfologia și sintaxa ei, cu bogăția sau cu rigiditatea formelor ei de expresie, luându-și drept temelie și izvor în opera sa graiul viu al poprului, cu toată simpllitatea sau podoabele lui. În același timp, profund ancorat în realitățile tradiției culturale românești, – dragostea și interesul lui pentru înaintași evoluând de la cronicari până la Bălcescu, Eliade, Alecsandri, folosind tot ce acești predecesori, mai mari sau mai mici, i-au putut pune la îndemână – poetul a izbutit în această luptă asiduă să folosească toate disponibilitățile limbii române, rupând-o din vechile ei tipare și înăltând-o la o genială expresivitate și forță de sugestie.

Opera lui Eminescu demonstrează că poetul lucrează asemenea altor exponenți de frunte ai literaturii și culturii universale, cu cele mai înalte concepte făurite de rațiunea omului.

Opera poetului dobândește prin însăși structura ei, semificația unei zguduitoare biografii, destinată să ilustreze toate elanurile, toate bucuriile și durerile existenței, trăite la înălțimea geniului, a omului unei desavârșite superiorități spirituale. Expresie subliă a propriului său destin, opera poetului își trage sensurile ei universale tocmai din această profundă originalitate, din acest profund umanism, adaptat climatului național și învăluit într-o neasemuită aură poetică, care cuprinde, laolaltă, peisaje, oameni, sentimente, acțiuni…

Poezia eminesciană ilustrează întinderea unei claviaturi de care nici un alt liric român n-a dispus. Eminescu a trăit într-o ubicuitate afectivă și expresivă, pe care numai lira sa a putut să o înfățișeze drept experiență fundamentală prin care personalitatea, se revelă și se propagă. El își întemeiază poezia pe acea încercare de reconstrucție a lumii, specifică fanteziei marelui creator, care supă ceea ce spune Baudelaire "descompune întreaga creațiune și, cu materialele îngrămădite și dispuse după reguli a căror origini nu o putem afla decât în zona cea mai profundă a sufletului, creează o lume nouă."

Dorind să reconstituie ipotetic, din fragmentele publicate sau inedite ale unei opere neterminate, o schemă a universului eminescian, G. Călinescu pleacă de la postulatul că "poetul tindea să creeze un univers în semicerc(…), având ca orizonturi nașterea și moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale". Opera lui Eminescu "izvodește din fiorul comogonic. Poemele lui se învârtesc toate mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar." Oricât am vrea să ne îndepărtăm de aest lucru, nu vom reuși, acest fior cosmogonic fiind o realitatea esențială a operei marelui prozator.

Ioana Em. Petrecu îl considera pe marele poet puternic ancoraat în spiritalitatea pașoptistă, mai ales în prima etapă a creației sale unde dezvoltăp un model comologic platonician dar tematizat explicit în viziuni poetice, precum în poemul Ondina. Motivele dominante ale acestei perioade sunt: gândirea divină (și cea consubstanțială ei, gândirea umană), cântecul (cu varinatele de zbor sau de plutire), lumina ca substanță a lumii, aceste motive însă vor reapărea pe parcursul operei însă modificate.

Personajele caracteristice acestei perioade ale creației eminesciene sunt copilul, si mai ales bardul, adică "varianta ritualizat-mesianică a poetului, cultivată de epoca pașoptistă într-o tradiție ce trece de romantism și renaștere, revendicându-și drept prim avatar imginea platoniciană a poetului inspirat de muză" din dialogul Ion.

În ultima perioadă a creației eminesciene, relația gândire umană-univers e resimțită ca o opoziție. Modelul cosmologic platonician e abandonat în favoarea celui kantian, componenta kantină a viziunii constând în conceperea univerului ca o pluralitate de lumi ce izvorăște și moare perpetuu ca în imaginile comogonice din Luceafărul, în care lumile și-au pierdut pitagoreica muzică a sferelor și s-au cufundat într-o tăcere de gheață- E liniștea spațiilor cosmice străbătute în zborul lui Hyperion – e liniștea uitării sau adâncul, asemene uitării celei oarbe. Conincidențele cu cosmogonia kantiană se opresc însă la ideea genezei continue, opusă universului platonician stabil, idee ce-și găsește ecouri inconștiente în imaginea înserărilor eminesciene (resimțite în poeziile : Sara pe deal, Povestea magului, Luceafărul, Sarmis, etc) și, în al doilea rând la viziunea morții sistemului solar (din care Eminescu face, în Scrisoarea I, o imagine a morții întregului univers). Această perpetuă naștere și moarte a lumilor nu mai e însă pentru Eminescu – Aș cum era pentru Kant – dovada perfectului mecanims al universului guvernat de o divină inteligență mecanică. Divinul devine la Eminescu neființă, nedeterminare pură, care visează însă, în adâncul repaosului etern, să-și redescopere sensul și se proiectează, cosmogonic, într-o lume oglindă. Gândirea umanp e oglinda prin care divinitatea ajunge să se înțeleagă pe sine. Dar gândirea umană nu se mai poate reclama de la nici o partrie celestă, căci o asemenea patrie nu i-a fost dăruită niciodată. Instrument sacrificat în dorul de autocunoștere al zeului inform, spiritul uman aspiră zadarnic la liniștea uitării; ca și Hyperion, econdamnat să-și suporte eternitatea și să susțină veșnic, povara lumilor care renasc din moarte, ca unic reper al identității. "Optimismul" viziunilor platoniciene din începuturile creației lui Eminescu și "pesimismul" shopenhauerian caracteristic celei de a doua etape își pierd sensul din perspectiva finală a operei care cucerește dincolode pesimism sau de optimism, o conștiință tragică a existenței într-un univers în care zeii s-au refugiat în neființă, dar condamnă lumea să existe fpurindu-și prin gândire, chipul și istoria. Ipostaza caracteristică pentru personajul eminescian al acestei etape este Cezarul, care-și asumă în deplină lkuciditate destinul creatorului de ordine (în gândire, în existență, în istorie). Cezarul (care poate deveni Traian în eposul dacic, sau Napoleon în epopeea Europei moderne) moștenește voința de ordine a bardului și luciditatea demonului. Dar, condamnat la existență, al a moștenit de asemena singurătatea absolută a zeului și destinul creatorului de lumi:"când regii mor,/Când ceru-apune a lui gânduri,……/ Când am pierdut ideea-eternității,/Eu singur stau s-o reprezint aici."

Observăm de asemena în lirica eminesciană ca fiind prezent motivul luminii. Aacest fapt a fost observat și de criticul T. Vianu care preciza că Eminescu "nu este un pictor al formelor ci un pictor al luminii". Interpretarea criticului atrage atenția supra expresivității motivului, fără a epuiza valorile lui semnatice. Astfel, în poezia de debut a lui Eminescu, La mormântul lui Aron Pumnul, Bucovina îndoliată plânge-n tânguire, moartea geniului nalt și mare – luceafăr, lumina, dalbă stea – stins din pleaiada auroasă a țări.

Simbolistica luminii devine însă cu adevărat eminesciană în monologul Geniului Luminii ce deyvăluie structura unui cosmos solar (Eu vin din centrul lumii încununat cu sori).

Acest motiv predomină și marile imagini escatologice din Memento mori și Scrisoarea I ce reprezintă coșmaruri ale gândirii obosită să susțină lumea în ființă și obsedată de agonia luminii, de stingerea aștrilor, de năruirea lumilor în repaosul neființei. Dar în variantele poeziei La steaua, Eminescu visează o altă apocalipsă, o încremenire a lumilor în lumină: "Că tot ce naște-n univers,/ Aceea și declină/ De-ar înceta totul în mers/ S-ar naște lumina, lumină!"

2.3.Gândirea poetică

Prin firea sa, Eminescu e un băștinaș al acestei lumi despre care el vorbește în poezii, el gândește ca în basme, adică gândește poetic. Acest fel de gândire de însoțește în toată creația sa. Temele pe care le tratează nu sunt în general deosebite de acelea care circulaseră în vremea saînsă el valorifică prin forța expresivă a versurilor aceaste teme. Înclinarea către legendă și vasm, către mitologie și preistorie îl îndeamnă pe Eminescu să treacă dincolo de trecutul atestat în document e și să ajungă în trecutul fabulos. Aici închipuirea lui se mișcă în voie și își creează o lume a ei, uriașă, fantastică, cu zei și eroi. Dintre poeziile publicate, Streigoii ilustrează acest domeniu al creației eminesciene.

Poezia însă surprinde și notează în chip adânc geneza visului romantic.

O bună parte a liricii sale este consacrată dragostei. Poeziile lui de dragoste, datorită atât conținutului cât și faptului că unele dintre ele au fost puse pe muzica lăutarilor, câteva dintre ele având un aspect de romanță, sunt desigur cea mai cunoscută parte din opera poetică a lui Eminescu.

Eminescu a căutat și a găsit în folclor un stimulent și uneori chiar un izvor de teme poetice, și nu numai. Spre exemlu basmul Făt Frumos din lacrimă e, desigur un basm de origine folclorică care prin personajele sale tradiționale, Făt Frumos , Muma Pădurii, prin întâmplări care apar în povești, deși au originea folclorică, Eminescu le dă o amre strălucire. El are o precizie a fantasticului, un gel de realism al mănuntului fantastic, o viziune concretă a suprarealului și supranaturallui și, mereu, însușirea lui de a gândi poetic și de-a înălța în supradimensional întâmplările cele mai obișnuite. Cu elemente simple, țărănești, luate din poveștile poporului, el face o operă de mare poezie, adăugând sau mai bine zis amestecând în țesătura populară a basmului câteva dire din gândirea lui poetică.

Aplecat din fire spre visare melancolică și înclinat de asemenea să sufere din cauza nepotrivirii dintre visul său și realitate, Eminescu a fost împins către o dureroasă revoltă de cptre împrejurările neprielnice în mijlocul cărora a trăit.

Toate aceste cauze au determinat desigur atitutdinea pesimistă a lui Eminescu. Totuși, în ciuda fondului pesimist expresia lui este de-o atât de mare strălucire, încât efectul este luminos și nu sinistru. Lucrul este perfect explicabil oricât de întunecate ar fi printre ele însăși temele pe care ea le trasează. Tristețea din Odă în metru antic nu deprimă, ci înalță. Poeziei lui Eminescu i se potrivește perfect definiția pe care Edgar Poe, marele romantic al poeziei engleze o dă principiului poetic."Principiul poetic, spune Poe, este, în chip strict și simplu, aspirația omului către o frumusețe superioară, manifestarea principiului este întotdeauna de găsit între-o stimulare înălțătoare a sufletului." Este tocmai efectul pe acare îl produce asupra noastră orice poezie a lui Eminescu, de la Melancolie până la Somnoroase păsărele, de la Diana până la Luceafărul, alunecând pe toate coardele poetului.

2.4. Raportul dintre național și universal

În cazul lui Eminescu, mai mult decât la oricare scriitor român se pune problema raportului dintre național și universal. În termeni filosofici raportul dintre național și universal este raportul de la individual la general, și de la concret la abstract. Naționalul și universalul sunt doi termeni inseparabili ai aceleiași ecuații, care se presupun și se intercondiționează reciproc. Nu există universalitate pură și abstractă, ci numai universalitate prin naționalitate.
Un fenomen abisal ca Eminescu nu poate fi explicat și înțeles decât prin prisma teoriei inconștientului colectiv al lui Karl Gustav Yung. Din această perspectivă psihanalitică modernă, Eminescu ne apare ca un produs al subconștientului colectiv românesc. De aceea noi toți ne regăsim în Eminescu și ceva din Eminescu există în noi toți.

Eminescu exprimă în universalitate spiritul românesc așa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes spiritul spaniol, Shakespeare spiritul englez, Voltaire spiritul francez, Goethe spiritul german, iar Pușkin și Lermontov spiritul rus. În jurul lui Eminescu s-a construit în timp, o întreagă disciplină, și anume eminescologia, așa cum în jurul lui Dante s-a construit dantologia, iar în jurul lui Shakespeare s-a construit shakeaspearologia. Eminescologia este o disciplină vastă care cuprinde contribuțiile unor cercetători și exegeți români sau străini la cunoașterea vieții și operei lui Eminescu.

Dintre criticii și istoricii literari români care s-au ocupat de Eminescu cei mai importanți, în ordine cronologică sunt: Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Garabet Ibrăileanu, Nicolae lorga, Dumitru Caracostea, Tudor Vianu, George Călinescu, D. Popovici, Constantin Noica, Edgar Papu, George Munteanu și Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Dintre istoricii străini cei mai importanți rămân: eminescologia italiană Rosa del Conte, cu lucrările ei de referință „Eminescu sau despre absolut”, istoricul literar francez Allen Guillermou, cu lucrarea sa „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”, cercetătorul rus Iuri Kojevnikov, cu lucrarea sa „Eminescu și problema romantismului”, cercetătoarea indiană Amita Bhose, cu lucrarea sa „Eminescu și India” și exegeta elvețiană de origine română Zvetlana Paleologu-Matte, cu eseul „Eminescu și abisul ontologic”.

2.5. Originalitatea poeziei eminesciene

Românii se consideră o anțiune poetică în genere. De aceea este de așteptat ca și poezia cultă să se afle pe o treaptă relativ înaltă, ami ales în comparație cu a altor popoare, unde literatura, dezvoltată simultan cu o cultură tânără are de înfruntat împrejurări nefavorabile. Lirica româneacă a atins apogeul cu Mihai Eminescu.

Cercetarea acestei personalități originale nu ne oferă o imagine senină. Este adevărat că în operele lui Eminescu ard și strălucesc splendide culori de basm, este adevărat ca răsuna ca vrăjite melodii dulci și gingase, dar ,aceste melodii se pierd în tristețe și tânguiri melancolice, asemănător doinelor ciobanilor români, în care durerile întregului popor se transformă simplu și emoționant în sunete melodioase. Și din operele lui Eminescu ni se dezvăluie o viata plină de suferință.

Dacă ne lăsăm cuprinși de vraja dulce-melancolică a poeziilor sale, ne apare în față chipul poetului așa cum la descries prietenul său, dramaturgul Caragiale: fața clasică, încadrată de bucle lungi, negre, cu fruntea înaltă, luminoasă, ochii mari, din care privește cu un zâmbet plinde blândețe și profundă melancolie sufletul său bogat. Pare a fi un sfânt coborât dintr-o icoană veche, un copil predestinate suferinței, în trăsăturile căruia stă scrisă o grea durere.

Trăsăturile fundamentale ale lui Eminescu au fost bândețea, bunătatea și un idealism senin. Vița dușmănoasă a gonit însă speranța și orice bucurie din inima sa, l-a izolat într-un pesimins disperat, singura sa dorințp fiind liniștea veșnic rece a Nirvanei. Încă din timpul studiilor la Viena și s-a simțit puternic atras de filozofia lui Schopenhauer, care de aici încolo îi va umple întreaga viață. Sufletul lui Eminescu era prea blând și prea gingaș
pentru lupta aspră cu greutățile lumii; a fost învins, s-a prăbușit, sleit complet trupește și sufletește.
Eminescu este în imperiul poeziei prototipul tuuror acelor oameni care din cauza unor slăbiciuni și a lipsei echilibrului nervos sunt constrânși de deziluziile vieții să treacă de la cel mai nobil idealism la un pesimism fără speranțe. Și creatia sa poetică reprezintă cronica acestei evolutii sufletești.

Opera cea mai caracteristică pentru stilul lui Eminescu ți una din cele mai reunite este poezia Luceafărul.

Aică găsim înmănunchiate toate trăsăturile poeziei sale: gingașia și puritatea liricii de dragoste, plasticitatea plină de viață a descrierilor, profunzimea gândurilor și toate acestea turnate într-un minunat limbaj muzical. Iată cum originalitatea spiritului poetului, se reflectă în minunata poezie:

„A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,", atunci se îndrăgosti frumoasa fiică a împăratului de luceafăr. Și în vis se roagă de steaua dulce a nopților ei să coboare pe o rază și să-i umple de lumina inima și viața. La rugămintea nevinovată a fetei, luceafărul se prăbușește din înălțimi și născându-se din mare se înfățișează iubitei într-o lumină strălucitoare, un mort frumos cu ochii vii. Ea nu poate însă să-1 urmeze, căci străină îi este ființa și fără de viață strălucirea lui, iar privirea îi îngheață inima, și iarăși îl vede noaptea cum își revarsă lumina blândă peste mare, trimițând o rază luminoasă în iatacul ei. Și din nou o cuprinde dorul dulce și își reînnoiește rugămintea. Învăluit în văpaia amurgului, luceafărul coboară a doua oară, iar din fața palidă, gânditoare, strălucesc profund și tainic ochii săi negri. Dar fata spune:

"- O, ești frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată !…..

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Și ochii mari și grei mă dor,

Privirea ta mă arde."

Ea nu poate înțelege, nu poote gândi, dar știe că îi va dărui adevărata iubire decă devine un muritor obișnuit. Luceafărul marturisește Atotputernicului dorința sa, dar acesta îi îndreaptă privirea spre pământ, unde fate se odihnește în brațele unui paj vesel și îndrăznet, capabil să-i satisfacă dorințele omenești și s-o facă să uite visul de luceferi. Dezamăgitul fiu al cerului nu mai coboară, nu mai dorește fericirea muritorilor, ci rămâne în lumea sa nemuritor și rece.

Din această alegorie profundă ne vorbește mai mult decât o iubire neînțeleasă a poetului ; ea constituie caracterizarea generală a atitudinii sale față de lume; aidoma luceafărului se simte deasupra creaturilor pământului, singuratic în bogăția lui, „nemuritor și rece". Totuși nu, nemuritor, dar rece, așa ar trebui să spunem, căci în cuvintele pline de mândrie ale fiului cerului străbate o dureroasa renunțare; pentru o oră de iubire și-ar fi dat cu plăcere nemurirea și același sentiment îl stăpânește pe Eminescu.

Având în vedere concepția pesimistă despre viață a poetului, mila sa pentru cei asupriți și indignarea împotriva asupritorilor este ceva firesc, dar el nu a înțeles adevăratele necesități ale vremii sale. Aceasta o dovedește și poezia sa Împărat și proletar, plină de forță la început și de resemnare disperată în final. Autorul găsește cuvinte pline de originalitate și de emoție pentru mania și emoția copiilormizeriei îngrămădiți pe băncile aspre într-o tavenă mohorâtă, conștienți de soarta lor.

Emoționantă și măreață este descrierea izbucnirii indignării lor în revolutia pariziană, care transformă capitala lumii într-un abis de flăcări, totuși sufletul său se simte atras fără voie de figura împăratului deasupra haosului. Copleșit de gândul că nimic în afara formei nu se schimbă, că până la sfârșit totul rămâne cum a fost, acesta renunță la luptă.

Înstrăinat de lumea prezentului și neîncrezător în viitor, Eminescu și-a găsit, așa cum se întâmplă cu toate firile asemănătoare lui, idealul în trecut. În culori strălucitoare descrie în una din scrisorile sale eroismul simplu al vechilor români, de a căror dragoste de patrie și libertate s-a sfărâmat forța atotbiruitoare a mândrului sultan Baiazid pentru a pune apoi alături pe urmașii lui Mircea Vodă, Ștefan cel Mare, ce-și primesc educația în bordelurile Parisului, nesfiindu-se să se împodobească cu toate defectele vestului supracivilizat. Plin de indignare poetul exclamă: „Cum nu vii tu, Țepes doamne, ca punând mâna pe ei,/
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și din două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!"

Poeților din generație veche le opune pe cei tineri, pe epigoni : „Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!" Considerându-se el însuși un epigon, repetă cu inirna sângerândă trista învățătură: „Tu rămâi la toate rece, nu spera și nu ai teamă".
În versurile sumbre și triste din Melancolie poetul își compară inima pustie cu o biserică veche și părăsită prin ale cărei ferestre numai vântul își murmură cântecul său trist. Când se gândește la viața sa, i se pare moartă de mult, ca povestea unor suferințe străine rostită de o gură străină.

În acest timp al frigului și al pierzaniei a rnurit tot ceea ce trecutul avea frumos, chiar și forța veșnic veselă a naturii apare moartă ochilor săi triști.

Din cauza zgomotului trenurilor – se,meșe imeo stăpâniri străine și neînduplecate — ce coboară în goană prin voile sălbatice și singuratice ale Carpaților spre valea liniștită a Dunării, păsările au amuțit, izvoarele au secat, iar pădurea, „fratele românului", își înclină tristă ramurile copacilor săi seculari.

Sufletul lui Eminescu este complet dăruit pădurii și doinei, ale cărei sunete meledioase și triste răsună din fiuierele ciobanilor. Și poezia lui Eminescu și-a tras hrana sa bogată din aceste cântece populare simple. Pe lângă numeroase poezii mai mici scrise în ton popular, cum ar fi Revedere sau Ce te legeni…, una din cele mai reunite opere ale sale din ocest
punct de vedere este basmul poetic Călin.

Descrierea plină de viață a naturii, a cerului cu stelele sale argintii, pădurii cu păsărele cântătoare se împletește aici cu povestea de dragoste a fiului de împarat. Reîntors după mulți ani de despărțire își regăsește copilul și iubita și, mișcat din nou de frumusețea și nevinovația ei, își sărbătorește nunta. Poetul se desfată aici în sentimentele unei iubiri pure și pătimașe, a dragostei gingașe față de natura plină de taine și totuși atât de înrudită inimii umane.

Era normal ca o personalitate poetică atât de strălucitoare ca Eminescu să-și găsească o serie întreagă de imitatori, dar cu toată sincera admirație pe care o nutrim pentru personalitatea și operele sale, având în vedere neputința și descurajarea ce domină creațiile sale nu putem tăinui faptul că nu este potrivit ca model.

Tocmai acei epigoni pe care Eminescu nu i-a criticat niciodata îndestul și pe care i-a disprețuit atât, acea mulțime lipsită de energie și țeluri, fiind prea leneșă și prea egoistă pentru a-și crea un ideal, coută să-și ascundă nimicnicia în spatele melancoliei și pesimismului, recunoscând în poet pe maestrul și reprezentantul lor poetic, denaturând motivele psihologice ale pesimismului său. În comparație cu această ceață, Eminescu se află la înălțimea stelelor.

Cine se va aplece cu profunzime și seriozitate asupra personalității sale, așa cum reiese ea din operele sale, va cunoaște un suflet bogat și nobil, luptând din greu cu durerile vieții.

CAPITOLUL III. NATURA ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

3.1. Natura ca sursă de inspirație

În general, ceea ce se numim noi de obicei natură – aspecte legate de geologie, faună și/sau floră – la marele poet Eminescu o putem găsi într-un mod simplu. Nota principală o constituie dimensiunea și cantitatea. Versurile conțin numai noțiunea simplă de de codru, dar într-o mare proporție. Pădurea noastră în viziuinea teoretică are o durată limitată, fiind supusă dezintegrării, în shimb codrul eminescian “crește” dincolo de mărginirea timpurilor domnitorilor, peste acelea ale popoarelor, el devine veșnic. Această imagine parcă desprinsă dintr-un peisaj din Egipt, precum în versurile eminesciene, denotă trăinicia dincolode milenii determinând totodată dimensiunea de nivel microscopic a omului și trezește în cititor sentimentul de a se lăsa în voia și dinamica sorții.

Printre marile teme ale creației eminesciene slăvirea iubirii și a frumuseților naturii ocupă un loc foarte însemnat, manifestând un înțeles extrem de adânc. Întregind universul liric al peetului, de o nespusă "grandoare, de o autenticitate impresionantă și de o inalterabilă actualitate estetică, iubirea și dragostea de natură, sentimente îngemănate în poezia sa, constituie o temă unitară izvorâtă din sensibilitatea pură, din setea lui de perfecțiune, de absolut.

Eminescu definește natura și iubirea nu ca pe niște înalte sfere ale evadării din viață și nici ca pe niște motive de capitulare în lupta împotriva răului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului sau neîntrerupt în fața frumuseițlor lumii, menit să-i regenereze elanurile creatoare istovite de eforturi.

Contemporan cu Alecsandri, Eminescu a făcut un salt uriaș de la convenționalismul predecesorilor la exprimarea uneo autentice sensibilități romantice în consonanță cu lirica europeanu a secolului al XIX.lea, perfecționând în același timp tehnica artistică.

În acest sens, Eminescu nu numai că se situează în compania celor mai alese spirite ale poeziei universale, dar chiar le depășeșete prin sinceritatea și profunzimea sentimentelor, prin muzicalitatea încântătoare a versurilor.

„Însușirea lui Eminescu este de a fi un mare erotic, de a ridica modul obișnuit de turburare sexuală la o putere aproape neatinsă de vreun alt poet.

Lucrul ăsta va zgudui întotdeauna și va fi în bună parte cauza farmecului eminescian. Poeții erotici sunt în general niște esteți debili ai simțurilor, epicurei eliberați de sclavia pasiunii prin experiență. Opera lui Musset, așa de slăvită pentru elementul
pasional, e totuși o artă de a iubi, ușor amarâtă, malițioasă, în fond ușuratică și rece. Mai serios în emoțiile lui, Goethe n-a trecut nici el de marginile unei experiențe erotice conduse cu rațiunea. Însă la Eminescu uimește adânca gravitate erotică, religia sexuală. Așa iubește poporul, o singură dată, în vremea înfloririi vieții bărbătești."

Confruntându-ne cu manuscrisele poetului sau, mai bine zis, cu tainele ispititoare, câte sunt și câte prezintă originea oricăreia dintre marile sale creații — fie ele antume sau postume — și, totodată, cu treptele succesive prin care trec acestea, de la plămada fără formă, neînsuflețită și până la statura împietrită, superbă și fără de moarte, la care ajunge în marile sale poeme, nu putem să nu-1 situăm pe Eminescu printre cei mai mari creatori ai lumii, a cărui năzuință se îndreaptă nu numai către epocile romantice ale istoriei, dar și către leagănul de pace si uitare al iubirii și al naturii.

Se poate spune că, mai ales, cu poezia iubirii și a naturii din creația lui Eminescu se trece la un alt nivel al liricii românești, prin lărgirea considerabilă a orizontului și prin îmbogățirea ei pe toate laturile — de la lumea ideilor și a atitudinilor ajungând până în pe tărâmul limbii cel plin de simboluri și al versurilor melodioase.

Eminescu privește iubirea și natura nu ca pe niște înalte sfere ale evadării din viață și nici ca pe niște motive de renunțare a luptei împotriva răului social, ci ca pe singurul izvor al exaltării sale neîntrerupte în fața frumuseților lumii.

Viața rustică cu muzicalitatea ei, raiul copilăriei poetului de la Ipotesti, ambianța sfântă a văilor și dealurilor, a pădurii pline de ciripiri sălbatice, cu luciul lacului tremurând sub clarul de lună impreună cu farmecul cărora poetul va rămâne puternic pătruns și atașat, își vor amplifica mereu ecoul în poezia sa, — poetul regretându-le cu patimă, mai cu seamă, în anii cumplitelor încercări la care este supus poetul în perioada activității la ziarul „Timpul" din București.

Sufletul poetului se prezintă a fi răvășit, natura e singura care îl consolează și reechilibrează oarecum – pădurea mult îndrăgită, plină de energie vitală și inepuizabilă, plină de farmecu și mișcare în toate elementele ei, cu vegetația și esențele ei tulburătoare, care conferă ambianță a minunilor.

Adânc grăitoare pentru această rentoarcere a lui Eminescu spre natură ca spre o permanență salvare, ca spre însăși veșnicia în care se risipește efemera dramă omenească, rămâne mărturisirea lirică din Revedere.

Revedere e o elegie filozofică ăn care nostalgia poetului pentru cadrul copilăriei – simbol al tinereții eterne – acumulează o putere emotivă și o expresie artistică rar întâlnită, dând, în același timp sentimentului trecerii ireversibile a timpului nebănuite nuanțe și profunzimi.

"Codrule, codruțule,/Ce mai faci drăguțule/Că de când nu ne-am văzut/Multă vreme a trecut/ Și de când m-am depărtat/ Multă lume am îmblat….."

La rându-i codrul cel fără de moarte, nepăsător la trecerea timpului, răspunde poetului, privind cu superioară compasiune vremeinica omului:

"Ia eu fac ce fac de mult,/Iarna viscolul l-ascult,/Crengile-mi rupându-le,/Apele-astupându-le,/ Troienind cărările/Și gonind cântările;/Și mai fac ce fac de mult/ Vara doina mi-o ascult/ Pe cărarea spre izvor/Ce le-am dat-o tuturor…."

Natura este motivul preponderent în opera eminesciană. Motivele de ordin vegetal cât și cele ce țin de faună atrag atenția autorului și sunt folosite în mod frecvent de acesta.

Lirica eminesciană este supusă unor noi note interpretative în urma analizării preponderenței utilizării speciilor de vegetație, a diversității lor întâlnite în poezii precum și a rolului atribuit acestora în poezii. Astfel putem remarca foarte ușor bogăția de motive vegetale ce întregesc ideea comuniunii omului cu natura și a naturii cu omul.

Natura în poeziile eminesciene este vie, plină de viață, asemenea codrului și luncii versificate:,,Pare că și trunchii mândri poartă suflete sub coajă…”

Codrul ca motiv al poeziei este folosit într-o proporție destul de mare în poezia lui Eminescu, și mai ales toate componentele ce o alcătuiesc: creangi, frunze, iarbă, flori, copaci,etc. Pădurea reprezintă un teren plin cu copaci tineri, în care întîlnim în mod frecvent animale sălbatice neferoce și e deseori este la înemâna omului, acesta putând ajunge cu ușurință în ea. Spre deosebire de aceasta, codrul reprezintă pădurea mai puțin accesibilă muritorilor plină cu copaci seculari.

Codrul eminescian este spațiul în care poetul atinge absolutul în armoniile naturii –nenumărați copaci, puzderie de frunze, noian de flori îi vor fi alături în căutarea fericirii primordiale. Motivul codrului îl marchează pe Eminescu încă din prima perioadă a scrierii sale, până în ultima. Un eminescolog D. Murărașu face un inventar al motivului și constată un numar de 168 de apariții. Codru adânc, codru întunecos, codru bătrân, codru străvechi, exprimă un spațiu plin de taină, de necunoscut, îndicând aspirația poetului spre statornicie, durabilitate, veșnicie. În multe poezii codrul devine ”o ființă” cu care poetul comunică: „Codrule codruțule, ce mai faci drăguțule..”.

Așa cum observă și criticul George Călinescu, poetul are printre copaci, câteva esențe la care ține în mod deosebit: teiul, bradul, plopul, arinul, stejarul, fagul, salcia, nucul.

Teiul este preferatul poetului, cu un număr de 34 de apariții, fiind copacul care se află în centrul naturii emineciene. Principala calitate a teiului provine din acțiunea magică a florilor, efectul de vrajă pe care-l exercită.

”E-un miros de tei în copaci…”

(Lasă-ți lumea…)

”Deasupra-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga…”

(Mai am un singur dor)

„Sub șirul lung de mândri tei,

Ședeau doi tineri singuri” (Luceafărul)

Bradul este prezent în legende, basme, colinde, proverbe, participă la numeroase activități spirituale: naștere, nuntă, înmormântare. Românul îl are aproape în momente importante din viață.

În  Mai am un singur dor:

”Alunecă luna,

Prin vârfuri lungi de brad

………………………………….

Luceferi ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni

O să-mi zâmbească iar.”

Nucul exprimă o stare sufletească de tristeșe și de singurătate, în poezia „De ce nu-mi vii”:

”Vezi rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-așează bruma peste vii,

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii”

Putem spune așadar că pădurea lui Eminescu este vie, pulsează la trăirile poetului, respiră, trăiește alături de poet, participând la momentele de fericire, fiindu-i alături în momentele de cumpănă.

Stejarul – arbore face parte din foioase, stejarul deținând o proporție majoritară de prezență în pădurile românești. Multe legende ne povestesc de pustnicii care locuiau în scorbură de stejar. Tot în asemenea locuri își făceau sălaș diferite spirite ale pădurii: muma pădurii, vrăjitoarea, fetele pădurii, făpturi întâlnite în basmele populare românești.

„El văzu Muma Pădurii,

Rătăcind printre stejari.”  (Miron și frumoasa fără corp)

Stejarul reprezintă de asemenea un simbol al voiniciei, dăinuirii peste veacuri, precum și a bărbăției marilor viteji.

„Vin de întunecă pământul la Rovine în câmpii

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”  (Scrisoarea III)

Salcia este o specie de arbori care crește pe malul apelor căreia Eminescu îi acordă numeroase calități și caracteristici precum sfântă, argint, argintoasă. Sfințenia sălcii provine din priveliștea parcă desprinsă din rai a decorului natural pe care-l creează.

„Pe când salcii argintoase tremur sfinte peste râu”  Memento Mori

Salcâmul are aceeași pentru poet acceași semnificație ca și teiul, acela de a fi un arbore sfânt, sub care îndrăgostiții par a fi sub ocrotire divină, în poezia eminesciană cuplul îndrăgostit trece în eternitatea naturii.

„Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea-ntreagă”  (Sara pe deal)

Întâlnim la Eminescu și alți arbori din diverse ținuturi (munte, deal, șes): arini, plop, paltini, mesteacăn, corn, alun.

Plopul – și în mod special imaginea sa de arbore cu frunze tremurătoare este utilizată de poet în exprimarea stărilor de melancolie și tristețe.

„Pe lângă plopii fără soț,

adesea ai trecut,

Mă cunoșteau vecinii toți

Tu nu m-ai cunoscut

Pe lângă plopii fără soț

„Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii

E ca în minte să te am

Și-ncet să te apropii” (Și dacă)

Putem preciza că și alte plante ierboase sunt prezente ca motive în poezii, acestea deținând un număr de 233 apariții.

În timpurile de început ale existenței pământul era loc divin, un adevărat paradis, poetul încearcând să refacă în lirica sa imaginea primordială a raiului.

„Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălcii pletoase,

Viorelele-s ca stele vinete de dimineață,

Ale razelor lumine împle stânca cu roșeață,

Ale crinilor potire sunt ca urme de argint” (Memento mori)

Analizate statistic, dintre specii se detașează roza – 38 de apariții, crinul – 20, viorele, garoafe, macul, narcisa, nufărul.

Aceste flori intră în diverse contexte, ca simboluri legate de culoare și miros. Fascinația magică a mulțimii de flori se regăsește în povestea Făt Frumos din lacrimă. Trandafiri, crini, lăcrămioare, viorele, maci vin să transforme întregul univers în grădini de flori și de stele.

Natura i-a fost alături în momente fericite, dar și în cele de tristețe un prieten de nădejde. „Codrule,codruțule/Ce mai faci drăguțule…”

În acest context se poate concluziona că natura joacă un rol important în viața omului, fiind parte integrantă din existența lui. Omul aparține naturii. Revenind la natură, omul va redescoperi izvorul fericirii.

Întregind universul liric al peetului, de o nespusă "grandoare, de o autenticitate impresionantă și de o inalterabilă actualitate estetică, iubirea și dragostea de natură, sentimente îngemănate în poezia sa, constituie o temă unitară izvorită din sensibilitatea pură, din melancolia structurală a poetului și, deopotrivă, din setea lui de perfecțiune și de absolut.

3.2.Universul natural rural din creațiile poetului

În imensul relief al operei sale, Eminescu îmbrățișează nelimitate priveliști pământene și cosmice, ce prin uimitoarea-i sensibilitate și fantezia lui cuceritoare, au darul să trezească în noi emoții pe care, poate, nici o altă operă de asemănătoare înălțime, din literatura universală nu izbutește să ni le dăruie.

Temeperament prin excelență liric, dar întru totul familiarizat ca gânditor cu lumea ideilor, Eminescu se lasă de timpuriu dominat de marile întrebări asupra condiției omului în univers, căutând cu ardoare modalitățile de realizare a unui acord înre existența umană și enența ei, între teluric și înalt, între libertate și necesitate aducându-ne necontenit între-o lume a năzuințelor creatoare și a ordinii morale depline.

Opera poetului dobândește, astfel, prin însăși structura ei, semnificația unei zguduitoare biografii, destinată să ilustreze toate elanurile, toate bucuriile și durerile existenței, trăite la înălțimea geniului, a omului unei desăvârșite superiorotăți spirituale. Expresie sublimă a propriului său destin, opera poetului ăși trage sensurile ei universale tocmai din această profundă originalitate, din acest profun umanism, adaptat climatului natțional și învățuit într-o neasemuită aură poetică care cuprinde laolaltă peisaje, oameni, sentimente, acțiuni….

Viața i-a fost atât de scurtă dar Eminescu a trăit o nespus de adâncă și bogată experiență în care intreă copilăria cu copilăria, cu ingenuitate ei inepuizabilă, peregrinările prin țară din anii adolescenței sale visătoare, anii de studii universitare din străinătate, cu maturizările lor spirituale, apoi elanurile creatoare, dezamăgirile, îndurerile și răzvrătirile sale amare și adânci, izvorâte din legăturile inevitabile cu societate rău întocmită în care a trăit. Experiența adâncă a poetului cuprinde mai cu seamă uimitoarele lui realizări artistice, cu care izbutește să ne desprindă din lumea noastră și să ne înalțe într-un univers prin excelență fermecat.

"Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte" – cum a spus-o poetul însuși – , Eminescu pune în valoare, prin opera lui, întreg registrul poetic al limbii române, evoluând de la versurile tumultoase de tinerețe la simplitate și puritatea cristalină a creațiilor sașe de vârf, aducând la lumina marii poezii ideile cele mai înalte – geneza, sensurile existenței, natura orizonturile lumii, eternitatea – și sentimentele cele mai adânci – dragostea de țară și de popor, revolta împotriva nedreptăților sociale, iubirea, zădărnicia și moartea. Proiectate în nemărginirea spațiunui și în infinitul timpului, acestea dobândesc expresiile cele mai fermecătoare din câte a îmbrăcat vreodată simțirea și gândirea românească.

Stăpânit de patima totalității, a absolutului, poatul a pătruns în adâncurile de taină ale Universului ori s-a avântat, înaripat în sferele siderale, ajungând până la acea miraculoasă nuntire a etrericului cu materia, a pendulat între Cer și Pământ, privind ca printr-o oglindă de cristal libertatea elementelor cosmice, dar Eminescu transfigurează în opera sa, cu deosebire, lumea noastră, peisajul românesc, în care se proiectează propria-i viață, folosind, cu o neobișnuită frecvență, imgini, sonorități, culori și ritmuri specifice pământului și graiurlui romînesc.

Ceea ce alimentează cu o substanță densă și originală meditația lirică a lui Eminescu, sugestivele lui imagini, este, în primul rând, universul nostru rustic, universul rural românesc, natura țării noastre – cu plaiurile ei bogate, cu coloritul peisajului autohton, cu pădurile necuprinse de pe dealuri și văi străbătute de ecourile vieți, cu acele genii șăgalnice ce sperie fetele bălaie, cu zimbrii cei cu stemă în frunte ai Dochiei, cu duhuri înmiresmate trecând cu trupul lor străveziu prin crengiși prin întunecimi, peste care luna aruncă bruma ei de diamante, cu glasul apelor, cu foșnetul frunzelor și sonul cântecului înmiit al păsărilor, cu plânsul vîntului și freamătul codrului care suspină, încărcat de atâtea voluptăți și mistere.

Universul rustic nu coonstituie, așadar, în opera lui Eminescu doar un sector al viziunii sale existențiale, care ar putea fi discutat n legătură cu o anume perioadă a vieții și activității sale creatoare. Universul rural nu ține la Eminescu numai de acel paradis al copoilăriei, greu de uitat, în cunoașterea căruia poetul va fi pătruns rpin partea vrăjită a amintirilor sau prin lumea mitologiei, căruia poetul va fi pătruns din partea vreojită a amintirilor sau prin lumea mitologiri populare, cu care a păstrat continui și sistematice legături. Universul rural la Eminescu este indisolubil legat de toate etapele vieții sale afective și intelectuale. Poate cp niemni în scrisul nostru n-a fost mai adânc pătruns de duhul satului și al creației artistice a poporului – în sensul acelor nestăvilite afluvii vitale, ce vin spre noi din străfundurile pămîntului și sufletului național – ca Eminescu – afară, doar , de celălalt vlăstar al satului românesc, marele său prieten, humuleșteanul Ion Creangă, și mai târziu, de Sadoveanu.

Este greu de determinat astel unde încep și unde sfârșesc în opera lui Eminescu peisajul, tradiția și mitul național. Spiritul poporului, peisaul rustic sunt pretutindeni evidente în opera marelui poet – în mărturisirea teoretică ca și în cea creatoare a concepției sale artistice, în poezia naturii și a iubirii, în poezia de inspirație folclorică, ca și în poezia social – filozifică.

Lumea poetică a lui Eminescu ar putea di definită ca o uimitoare simfonie în care "sara pe deal buciumul sună cu jale", armonizându-și chemarea tainică cu cea a cornului din sesișul codrilor, "care sună dulce, sună greu", ambele instrumente ale spațiilor largi și adânci, care-și asociază, al rându-le "natala vâlcioară scăldată-n cristalul pârâului de-argint", mișcarea molcomă a turmelor cu tânguiosul sunet a tălăngilor, fluieratul murmurat al ciobanilor la stână, scârțâitul cumpenei la fântână, dangătul clopotului de la biserica satului, care "împle cu galsul lui sara", adierea blândă a vântului, freamătul frunzelor de salcâmi care îngână glasul "dulcei mame", apa care "plânge", " melodica șoptire a râului ce geme "…și tot astfel, alte și alte elemente ale universului rural, care trezesc, laolaltă în sufletul poetului cînd împăcare și farmec, cînd neliniști, înaripări, când tristețe, melancolie, visare….

Coerent și organic, universul creației lui Eminescu cinstituit preacumpănitor din elemente ale peisajului rustic românesc- deal, vale , vâlcea, codrii, izvoare, lacuri, câmpii, mare, turme, fântâna, iubire și moarte, țintirim, vegetație luxuriantă . este un univers aperceptiv, iyvorât dintr-o experiență bogată și profund originală, din durerisele căutări și aspritații ale poetului, dominat de acel uluitor vis al Luceafărului, a cărui lumină vine din "a soarelui lume eternă".

3.3. Natura în poeziile Floare albastră, Sara pe deal și poemul Călin

Între marile teme proprii creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei, asupra vieții sociale sau asupra existenței în general, slăvirea iubirii și a frumuseților naturii ocupă un loc foarte însemnat, manifestând un înțeles extrem de adânc. Întregind universul liric al peetului, de o nespusă "grandoare, de o autenticitate impresionantă și de o inalterabilă actualitate
estetică, iubirea și dragostea de natură, sentimente îngemănate în poezia sa, constituie o temă unitară izvorită din sensibilitatea pură, din melancolia structurală a poetului și, deopotrivă, din setea lui de perfecțiune, de absolut.

La Eminescu, iubirea și natura nu formează ceea ce numim un capitol aparte, nu se izolează, totuși, tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care luminează și tulbură deodată, mai ales când cele două sentimente îngemănate se convertesc într-o stare sau o forță cosmică ce hotărăște destinul ființei umane.

Mai mult decit atât. Se poate spune că, mai ales, cu poezia iubirii și a naturii din creația lui Eminescu se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, prin lărgirea considerabilă a orizontului și prin îmbogățirea ei pe toate laturile — de la lumea ideilor, a atitudinilor, și până în domeniul limbii, al simbolurilor și muzicalității versurilor.

Natura și iubirea își fac apariția în creatia lui Eminescu încă de la întâia sa poezie publicată în „Familia" — De-as avea…—, mai cu seamă în Mortua est, în cadrul căreia întâlnim primul pastel eminescian, țesut din lumini delicate, din străluciri fantastice și întruchipări de basm. Dar, abia după ce scrierea poeziilor Junii corupți, și Epigonii precum și Împărat și proletar, iubirea și mareția naturii vor fi din adânc trăite, nuanțat receptate și fermecator cântate în poezia sa. Iubirea și natura devin acum inima creației eminesciene — înțeleasă cum trebuie numai dacă o privim în cadrul multiplelor ei corelații.

Predilecția pentru codrul cu verdeață și pentru lacul din inima lui, pentru cântecul de izvoare, pentru baterea domoală a ramurilor, pentru torsul greierilor, pentru șoapte și îngânări, pentru vaiere, sau pentru dulcele cântec de corn — tipic motiv romantic și eminescian — sau pentru lumina de lung argintie, proiectata pe mari întinderi devine acum o înclinație statornică.

În poezii ca : Făt-Frumos din tei, Floare albastră, Crăiasa din povești, Povestea codrului, Povestea teiului, Lacul, Dorința, Lasă-ți lumea… Calin-File din poveste, Noaptea, O, rămâi, Și dacă, Sara pe deal, natura este singura martoră permanentă și ocrototitoare totodată a iubirii. În acest cadru iubirea și natura se întrepătrund până în momentul în care ajung la contopire.

Dacă balada lirică Făt-Frumos din tei este specifică pentru sonoritățile dulci și nostalgice ale cornului, pentru susurul izvorului, care determină o atmosferă de basm, și pentru acele largi proiecții argintii de lumină lunară, în schimb, varianta Povestea teiului, izvorâtă din același fond moral popular, oglindește dragostea de viață a Blancăi, sortită calugăriei. Aceasta găsește împlinirea în focul iubirii, prin întâlnirea ei cu Făt-Frumos, care pribegea prin codru. Sonoritatea blândă a cornului sau susurul izvorului îi dă poetului prilejul să pună în fața neliniștii omului pacea naturii:

"Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăștiet,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe…, mai departe…"

plinătate a naturii multicolore, în care totul palpită în tonalități variate și mângâietoare și în care poetul își învăluie iubirea, își află sinteza într-o armonie supremă, a cărei pace îmbie la liniștea binemeritată după aprigele frământări și amărăciuni ale vieții în Somnoroase păsărele:

…„Peste-a nopții feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis și armonie —

Noapte bună !"

În La mijloc de codru…— bijuterie poetică de neîntrecută grație – iubirea devine ea însăși un element al naturii.

Tot astfel poemul Călin- file din poveste circumscrie, sub forma recreării unei povești populare, cântarea plină de pasiune a iubirii petrecându-se în acelasi cadru al peisajului eminescian. „Pădurea de argint", cu întunericul ei tainic, cu „mândra" ei glăsuire, cu lumina lunii care tămâiază văzduhul și florile albastre care „tremur ude", ca și nunta micilor gâze, care mișună voioase prin tufe și ierburi, sunt tot atâtea elemente de vrajă din natura înconjurătoare, pe care se sprijină poetul în elogiul iubirii depline, a cărei torță irezistibilă este angrenată ea însăși în cele mai profunde straturi ale naturii.

Natura, prietenă permanentă a omului, ia parte apoi la sărbătorile lui intime. De pildă, ea însoțește dragostea poetului în Povestea codrului, în care copacii discută cu cerbii, cu ciutele și caii mării despre iubirea ce se desfășoară în preajrna lor, înțelegând tainele inimii celor dol îndrăgostiți, care „visează visul codrilor de fagi l"

Acest motiv al comuniunii dintre om și natură, al interesului naturii pentru iubirea poetului, ca și cel al cucului care invocă imaginea iubitei, este absorbit de Eminescu din izvorul veșnic viu și răcoritor al imaginației populare.

Durerea părăsirii și a insingurării în iubire, atât de dramatic resimțită de poet, cu profundele ei implicații, își asociază din natură ritmul frunzelor care cad rânduri-rânduri, bătaia valurilor, coborîrea treptată a umbrelor, mișcarea înceată a undelor, toamna care întârzie „pe-un istovit și trist izvor" plopii ce„se cutremur", bruma așezată peste vii, vântul care „zvîrle-n geamuri grele picuri" și alte asemenea priveliști sau momente din natură, menite să-i adoarmă conștiința de sine și să-i aline suferințele. Stau drept pildă, în acest sens, poeziile Freamăt de codru, Trecut-au anii, A fară-i toamnă…,Te duci, De ce nu vii?

În locul acestei lumi de idei a eternității „cerurilor nalte", cu „stelele" și „norii" lor și a mormintelor civilizației faraonice din „piramidele-nvechite" de pe „câmpile asire" sau a râurilor ce se pierd necurmat în „întunecata mare", iubita prin glasul căreia vorbește însuși poetul propune în schimb, „codrul cu verdeață", „ochiul de pădure", bolta senină a cerului și locul din mijlocul codrului, lângă ale cărui trestii line vor ședea impreund „în foi de mure". Ea vorbește iubitului într-un limbaj cald, curat și simplu:

— „Hai în codrul cu verdeață,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se pravale în prăpastia măreață.

Acolo-n ochiu de pădure…

Vom ședea în foi de mure—

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ținea de subsuoară,

Te-oi ținea de după gât.

Pe cărarea-n bolți de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutari pe cale,

Dulci ca florile ascunse".

Ce se desprinde din aceste versuri nu caracterizează numai nepotolita sete de iubire deplină a visătorului, legat totuși prin toate fibrele ființei lui de pământ și de viață, dar și modul în care el distinge arnănuntele plastice ale naturii și, mai cu seamă, efectele ei de lumină, resimțind intim toate palpitațiile firii, toată ispititoarea ei alcătuire.

Motivul literar al Florii albastre capăta însă sensuri multiple în creația poetului nostru. Astfel, în Călin-File din poveste tărâmul feeric al pădurii de argint e împodobit cu minunata floare („Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet"), dar respectivele „flori albastre" au aici sensul unor simple podoabe, ce sugerează ideea de prospețime vegetală. Pădurea de argint, în mijiocul căreia se petrece sărbătoarea nupțială fiind fermecată, fata de împărat, în clipa supremei fericiri, „Flori albastre are în păru-i și o stea în frunte poartă".

Comuniunea dintre sentimentul iubirii și al naturii apare și în poezia Sara pe deal — care este în principiu, o idilă, un poem ce sintetizează, pe o anume latură, peisajul autohton. Este vorba de poezia din vremea iluziilor și idealurilor din tinerețea prozatorului, când dorea, din toată ființa lui, întâlnirea cu iubirea desăvârșită, cu plentitudinea clipei de iubire, trăită într-un cadru rustic.

Urmărind evoluția operei lui Eminescu, de la primele poezii publicate în „Familia" și până după apariția Luceafărului, constatăm că anumite motive, probleme sau înclinări spirituale se mențin de-a lungul întregii sale activități creatoare, toate, laolaltă, devedind legătura organică a poetului cu viața poporului său, cu năzuințele și bucuriile acestuia, cu viziunea lui despre lume și despre frumusețe.

Astfel, încă din anii copilăriei— căutând cu ardoare tovărășia ciobanilor și a prisăcarilor pe dealurile și în pădlurile din jurul Ipoteștilor, sau a bătrânilor din sat, care-i spuneau cimilituri și povești cu zâne, cu palate luminoase de argint, cu păduri și scorburi de tărnâie, cu lumi minunate, sau care îi cântau doine și cântece bătrânești — Eminescu îndrăgea creația artistică a poporului, care avea să constituie până la sfârșitul vieții sale o sursă vie de inspirație și indreptarul lui estetic cel mai de seamă.

Sunt nenumărate poeziile și poemele de maturitate ale poetului care însumează detaliile și amintirile „paradisului" natal, sau care supradistilează origini ale creației populare. Însăși mama poetului a însemnat un mijlocitor important în apropierea sensibilă a copilului de ispitele edenului folcloric — așa cum avea s-o mărturisească poetul însuși :

„Mama-i știa atâtea povești pe câte fuse,

Torsese în viață… deci ea 1-au învățat

Să tâlcuiască semne și a păsgăilor spuse

Și murmura cuminte a râului curat"…

Apoi, în perioada peregrinarilor prin țară din anii adolescenței, ideea ființei străvechi a poporului a pătruns pe nesimțite în sufletul poetului tot prin țăranii sau ciobanii care îl întrețineau cu povestile lor despre vechile mituri ale Dochiei și ale cojoacelor ei, sau cu legendele despre descălecat. Țăranii i-au fost cei dintâi dascăli, care l-au dăruit cu elementele istoriei eroice consemnate de creația artistică a poporului, transmise din generație în generatie. Căci, din Bucovina și până in inima Ardealului, la Blaj, trecând din sat in sat, poetul adolescent umbla cu carnetul în buzunar, culegând, cu obsesivă fidelitate, cântecele, basmele, doinele și legendele auzite, sau însemnându-și cu migală particularități ale limbii vorbite de popor prin diversele ținuturi străbătute. De la prietenii țărani, alături de care își petrecea adesea timpul, din cântecele și din poveștile lor a invatat poetul mai intii ce este dreptatea și ce înnobilează simțirea omului, adevărata prețuire a muncii și a vieții, drămurirea binelui și a răului.

Sute de pagini de poezii populare culese de poet s-au păstrat în caietele sale manuscrise, numai din perioada activității în cadrul societății „Orientul" din București, când se angajează să culeaga folclor din Moldova de nord.

Nici anii de studii de la Viena si Berlin n-au intrerupt contactul direct al poetului cu folclorul national, întretinut acum prin studenții transilvăneni, munteni sau moldoveni, care învățau aici, sau prin soldații români din armata habsburgică.

La întoarcerea de la Berlin, în drumul spre țară oprindu-se la Konisberg, Cracovia și Lemberg, Eminescu cerceteaza arhivele ce-i stau la dispoziție culegând documente în legatură cu istoria poporului român, pentru ca, revenit în țară, poetul sa intre din nou, începând cu perioada revizoratului scolar, într-un contact nemijlocit și neîntrerupt cu viața satului și cu folclorul. Manuscrisele poetului din anii aceștia păstrează, între atâtea culegeri folclorice, și urmele unor reîntoareceri la Ipotești.

Mai târziu, în etapa gazetăriei, la ziarul „Timpul" din București și în anii marilor sale creații, problemele folclorului, dezbătute pe plan teoretic, angrenate cu cele de istorie și de literature veche, se integrează, printr-o informare continuă, în concepția lui generală despre cultura românească ca și în dorința lui de a crea o asemenea cultură proprie geniului poporului nostru. Cum consideră Perpessicius interesul lui Eminescu pentru folclor, legatura lui nemijlocită cu creația populară, dincolo de valorificarea ei creatoare, se realizează pe alte două planuri, ce se completează reciproc: planul culegerilor și planul problemelor teoretice.

Culegerile de poezii populare ale lui Eminescu au rămas în manuscrise, în primul rând pentru că poetul nu intenționa să le publice. Cum mărturisise, încă din 1866, poetul păstra aceste culegeri pentru laboratorul său poetic.

În privinta cunoasterii aprofundate a literaturii populare si a folosirii ei ca sursa de inspiratie, Eminescu urrneaza calea marilor Indrumatori ai vietii culturale din Tara Romaneasca si Moldova din preajma revolutiei de la 1848 — Balcescu, Alecu Russo, Kogalniceanu si Alecsandri. Literatura populara este prezentă în toata complexitatea ei in colectia lui Eminescu : poezie, balade, basme în proză, producții dramatice, proverbe, cântece de lume. Gama variata a acestor producții populare dovedeste multilateralitatea preocupărilor poetului, care, în scopul documentărilor temeinice, se adresează uneori culegerilor mai vechi, cum ar fi, de exemplu, colectia de proverbe a lui Iordache Golescu.

Încă din 1874, vorbind despre importanța cronicilor și poeziei populare, Eminescu declară cu patos tineresc :

„Trecutul m-a fascinat întotdeauna, Cronicile și cântecele populare formează, în clipa de față, un material din care culeg fondul inspirațiilor."

Folclorul nu cuprindea, în concepția poetului, numai cântece și basme răzlețe, ci întreaga lume a poeziei populare, considerate parte esențială a traditiei literare si forma cea mai fidela de expresie a conceptiei poporului despre lume si viata. Pretuind poezia populare, poetul pretuia in acelasi timp, darul ei de a exprima, intr-o forma simplă, naturală și concentrată, sufletul omului, prețuia sistemul rnijloacelor de realizare artistica pe care poporul le-a elaborat și le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ducându-le mereu mai departe în timp.

„Farmecul poeziei populare -scria Eminescu— îl găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simțământului și a gândirii. Lăsând la o parte tot ce este natural, ea nu este decât limba simțământului și pentru ca această limbă să fie totdeauna curată, adeseori se renunță și la rimă, și căutându-se cuvântul cel mai apropiat, nu se impure nici o silă la construirea versului. Și să sperăm că se vor mai găsi suflete care sa nu fie jignite de rima neîndemânatecă, sau de simplitatea unui cuvânt vechi, ci vor prefera a se adăpa mai bine la izvorul curat ca la mura și mai pretios ca aurulal poeziei no noasstre populare, decât să bea din izvorul cu apă de zhăr, cu portocale"—înțelegând, prin expresia din urmă, dezgustul poetului față de literatura formalistă, nesinceră și cosmopolită a epocii. Continuând tradițiile patruzecioptiste, Eminescu se îndreptă, așadar spre folclorul literar nu numai cu interesul cercetătorului, care descoperea în acest domeniu un copleșitor material de studiu, dar și cu pasiunea creatorului care recunoștea în popor pe genialul, pe nemuritorul lui maestru.

Literatura cultă pe care o preconizeaza poetul ( trebuie să aibă la temelie geniul poporului. Căci, „o literatură trainică, care sa ne placă noua și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul via al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui"

Situându-se pe o asemenea poziție, Eminescu integreaza literatura populara in conceptia sa largă despre cultura nationala si explica modul in care se stabilesc, in chip firesc, legaturile dintre cele doua mari ramuri ale literaturii nationale, dintre literatura populara orals si literatura scrisa sau cultă.

Astfel, consecvent acestei concepții, poetul contribuie prin opera sa la stralucirea tot mai puternica a geniului popular, valorificind folclorul prin prelucrari de basme si poezii populare, sau prin creatii originale de inspiratie folclorica.

Din bogatul material folcloric, cules de poet din toate regiunile romanesti, s-au nascut multe din creațiile sale în proza sau în versuri, Eminescu prelucrând izvoare sau teme populare, fie lasând neatins motivul de bază asupra căruia s-a oprit, fie, uneori, transformându-1 sau îmbogățindu-1 cu adaosuri originale de mare valoare artistică. Din categoria unor asemenea prelucrari fac parte, de pilda, basmul in proză Făt-Frumos din lacrimă, basmul în versuri Călin Nebunul, sau poeziile De-aș avea, Revedere, Ce te legeni…, La mijloc de codru… etc.

Făt-Frumos din lacrima, publicat în „Convorbiri literare", în noiembrie 1870, în primul an de studii la Viena, este un model strălucit de proză poetică, țesută pe elementele unui basm popular. Eminescu retuseaza cu simtul sau artistic deosebit compozitia basmului de la care pleaca, schimba numele unor eroi, dezvolta unele episoade, gradeaza naratiunea, fare opriri analitice, si completeaza basmul cu acel cadru feeric al naturii, in care introduce tablouri de uimitoare măreție.

Călin Nebunul, basm provenind din Moldova de nord și transcris de poet în întregime în perioada de trecere de la Viena la Berlin, presupune o documentație mai bogată. Prelucrarea în versuri a basmului începe la Berlin și este terminată în anii șederii la Iași. Ea respectă narațiunea populară, cu toate întâmplările ei, făcând-o însă fluentă printr-o versificație ritmată. Poetul intervine cu prelucrarea sa mai cu seamă în transpunerea dialogului, folosind cuvintele si expresiile cele mai caracteristice vorbirii țăranesti, detaliind descrierea firii oamenilor, a comportamentului personajelor, a luptelor lui Călin cu Zmeii, în cadrul unei naturi fabuloase. În îmbinarea eposului de basm cu liricul descriptiv, în realizarea, pe un plan poetic, a aceleiași atmosfere de tranziție dintre vis și viață, Eminescu atinge în prelucrarea sa o treaptă superioară.

În creația erninesciană, elementul popular ocupă un loc deosebit, mai cu seamă in poezia de iubire. Resursele folclorice utilizate spontan de poet în poezia în care cântă acest nobil sentiment i-au sporit caracterul popular și i-au asigurat deplina ei accesibilitate.

De as avea…— prima sa poezie publicată în „Familia" lui Iosif Vulcan, la vârsta de 16 ani,— este o compoziție în versuri, în stil popular, în care se simte influența liricii de iubire a lui Alecsandri. Asemenea compuneri ale poetului în stil popular, dimpreună cu variantele acestora pe care le atestă rnanuscrisele sale sunt destul de numeroase. Acestea pun în lumină tendința poetului spre adâncime, spre concentrare si gradatie si tot astfel tendinta lui de a introduce mai totdeauna in continutul for elementul biografic.

Poezia Revedere, publicată în „Convorbiri literare" din 1 octombrie 1879, deși fusese scrisă cu câțiva ani mai înainte, este o creație a poetului, elaborată însă dupa același procedeu al stilizării sau prelucrării versului popular, al filtrarii și generalizării imaginilor rapsozilor anonimi, prin adâncirea lirismului. Folosind elemente din mai multe doine populare, poetul le trece prin filtrul sensibilitatii și gândirii sale autentice, renunțând la imaginile mai putin poetice, ca apoi să sistematizeze materialul obținut și să-1 încadreze într-un remarcabil dialog dintre codru — simbol al vesnicei tinereți — și om — ființă trecătoare, concretizarea artistică săvârșindu-se prin rnijlocirea celui mai simplu limbaj popular:

„Codrule, codruțule,

Ce mai faci drăguțule,

Că de când nu ne-am văzut

Multa vreme au trecut

Si de când m-am departat,

Multă lume am îmblat…

„-Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scinteie pe lacuri,

Că de-i vremea rea sau bună,

Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Și de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunarea.

Numai omu-i schimbător,

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ținem,

Cum am fost așa rămânem…"

Pornind de la imaginea codrului etern, a vesnicei tinereti și vitalitati a naturii, poetul transforms doina populara, cu elernentele ei variate, într-o elegie filozofica pe tema condiției vremelnice a omului.

Ce te legeni – scrisă în 1883, dar apăruta pentru prima oară în ediția Maiorescu din 1884, izvorând din prototipul popular Ce te legeni, plopule, ce se află culegerile poetului, precum și din alto două doine de jale și dor, este tot o elegie meditativă,cu simbol principal natura, și ăn speță codrul— de data aceasta, pe tema participării naturii, a codrului, la viața sufletească a omului. Unificind motivele din cele trei doine populare de la care pleacă, poetul își concentrează aici atenția creatoare asupra tristeții omului pricinuită de involuția lumii fenomenale prin trecerea ireversibilă a timpului. Imaginile sunt însă atât de împrospătate de poet, sunt atât de eminesciene, încât putem spune că „Ce te legeni… se înalță considerabil deasupra rnodelului popular.

Tulburatoarea imagine a codrului, cu frunzișul rărit de puterea iernii și cu crengile aplecate la pământ, într-o stare de amorțire, simbol al batrâneții și al mortii apropiate și viziunea stolurilor de rândunele, care duc în negura neeunoscutului „gândurile" și „norocul", lăsând în suflet numai „dorul" veșnic și neliniștit, presupune o totală identificare afectivă a poetului, ca și a omului din popor, cu natura înconjuratoare. Poezia lui Eminescu capătă astfel, sensul unei meditații asupra existenței și a aspirației spre nemurire. Fiorul liric nostalgic, pe care poetul îl dăruiește cântecului, asigură versurilor o încântație inefabilă:

„-Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ ?

-De ce nu m-aș legăna,

Daca trece vremea mea

Ziua scade, noaptea crește

Și frunzisul mi-1 rărește …

…Trec în stoluri rândunele,

Ducând gândurile mele

Și norocul meu cu ele.

Și se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând

Si se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Și mă lasă pustiit

Veștejit și amorțit

Și cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el !"

La miiloc de codru…, din 1883, prelucrează, de asernenea, un motiv popular, insistând asupra muzicalitătii versurilor, carora le asigura an caracter variat si sprinten ca intr-o adevarata capodopera de orchestratie — codrul fiind, ca si in poezia populara, cadrul ideal al iubirii poetului.

Eminescu se va înălța însă cu izvoarele sale din creația populară pe culmile artei cuvântului, cu deosebire în poemele sale originale de inspirație folclorică, Călin-File din poveste și Luceafărul, unde motivele populare de la care pleacă sunt transfigurate în imagini neîntrecute și purtate de ritmul și melodia fără pereche a versurilor sale spre culmile marii poezii, ale poeziei totale, desăvârșite.

Călin-File din poveste, ca poem ce descrie natura în toată splendoarea ei a apărut în „Convcrbiri literare", la 1 noiembrie 1876, reluând tema din Călin Nebunul, dar nu mai păstrează din aceasta prelucrare decât un singur episod, și anume reîntâlnirea lui Călin cu fata de împărat în bordeiul oropsit din mijlocul codrului, unde trăia împreună cu copilul ei, urgisită de tatăl sau. În rest, poemul Călin-File din poveste este o creație a poetului, de inspirație folclorica, profund originala.

Privind legendele care însoțesc geneza unor asemenea poeme „miraculoase", precum și a misterelor gestației în creația eminesciană, Perpessicius arăta care este raportul dintre diversele versiuni eminesciene ale motivului popular de la care pleacă și această ultimă formă evoluată a poemului său, rnenționând că:

„Lucrat timp de 5 ani, până să ajună de la motivul pur folcloric, din 1871, la poemul de inspiratie si dedicatie veroniană, din 1876, Călin cuprinde părți definitiv șlefuite încă de la Berlin".

Astfel, dacă în Călin Nebunul este vorba de reflectarea măreției morale a omului simplu din popor, pe care acesta o dezvăluie în lupta lui cu forțele răului — poemul Călin-File din poveste înfățișează o poveste de iubire, în care puritatea și sinceritatea dragostei biruie în cele din urmă nefericirea.

De fapt, Eminescu foloseste in poemul sau, in mod creator, motivul popular al Zburatorului, întâlnit la Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae si reluat in literatura noastra moderna de Ion Eliade Radulescu — în a cărui poezie Zburiitorid mitul se proiecteaza pe un fond solemn—bucolic—, apoi de Cezar Boiliac, sau de C. Stamati intr-o prelucrare dupd Victor Hugo. Eminescu este deseori preocupat în creatia sa de motivul Zburatorului, pomenit nu o data în proiectele sale dramatice și chiar într-un preambul postum al Luceafărului: Peste codri stă cetatea.

În credința poporului, Zburătorul este un fel de strigoi, având înfățisarea unui tinar voinic si frumos care trezește sentimentul iubirii în sufletul tinerelor fete. În literatura romantică, Zburatorul reprezintă întruchiparea idealizată a iubitului. El vine în preajma fetei de obicei în amurg, o ține sub vraja lui toată noaptea și dispare în revărsatul zorilor.

Eminescu modifică în mod creator motivul tradițional al mitului și, îrnbinând fantasticul cu existența posibilă, înlocuiește strigoiul din chipul Zburătorului cu un voinic — un fel de Făt-Frumos — ale cărui isprăvi sunt însuflețite de sentimentul iubirii. Poetul umanizează astfel personajul — care nu mai are nimic supranatural în făptura și comportarea sa dându-i un nume românesc des întâlnit în mediul rustic.

In felul acesta, ferrnecatoarea poveste a zburatorului și a îndrăgostitei fete de împărat — Calin-File din poveste — devine o stralucită sinteza a atâtor elemente de gândire poetică eminesciană, cu un foarte accentuat caracter liric, care,a păstrând punctul inițial de contact cu folclorul, atinge, prin rafinament, culmile cele mai înalte ale poeziei.

Poemul Călin-File din poveste, concentrând exuberanța sentimentelor tinerești ale poetului, cuprinde opt părți sau episoade, in care iubirea, natura inspiratia romantică de esență populară converg, se contopesc, izbutind în mod strălucit să asigure creației varietatea în unitate.

Dominate de procedeul specific eminescian al contrastului, episoadele se înlănțuiesc organic în arhitectura generală a poemului, de la scenele de dragoste din castelul singuratic la cele de după părăsire, de la acestea la urgisirea fetei de împarat de către tatăl său, de la regasirea din coliba mizeră din codru și până la finalul fericit din pădurea minunată.

Poemul ineepe cu descrierea castelului singuratic cu „zidiri de cetățuie",din mijlocul codrilor străvechi, către care urcă din greu un voinic „acățat de pietre sure", până ce ajunge să rupă gratiile „ruginite-a unei bolți" să pătrundă în „ietacul tăinuit", unde doarme fata de împărat nespus de frumoasă, străjuita, simbolic, de o pânză de păianjen.

…„Al ei chip se zugraveste plin și alb : cu ochiul măsuri

Prin usoara-nvinetire a subtirilor matasuri ;

Ici si cob a ei haină s-a desprins din sponci ș-arată

Trupul alb în goliciunea-i curația ei de fată.

Rasfiratul par de aur peste perini se-mprăștie,

Tâmpla bate, liniștită ca o umbră viorie,

Și sprincenele arcate fruntea alba i-o încheie

Iar pe patu-i și la capu-i presurați-s tradafiri "…

Voinicul rupe „pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe", își îmbrățisează iubita, o sărută și apoi dispare.

Al doilea episod ne-o înfățișează pe fata de împărat, care vrăjită de cele întâmplate, fara sa-si poata da seama de-au fost in vis sau aievea, îl îmbie pe voinic în șoaptă:

„Zburator cu negre plete, vin la noapte de mă fură !".

Al treilea episod, sondând până-n adâncurile lui tăinuite sentimentul dragostei pure la tinerele fete — mitul Zburatorului făcând posibilă aici apropierea de narcisism înfățisează pe fata de împărat privindu-se în oglifida — ea însăși indragostita de chipul ei feciorelnic fermecator -vorbinduși cu mirare:

„Vis frumos avut-am noaptea. A venit un Zburator

Și strângându-1 tare-n brate, era mai ca sa-1 omor…

Și de-aceea când mă caut în paretele de-oglinzi,

Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz

Și mă-mbrac în părul galben, ca un strai usor țesut,

Și zărind rotundu-mi umar mai ca-mi vine să-l sarut.

Și atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz —

Cum nu vine Zburătorul, ca la pieptul lui sa caz ?…"

Cel de-al patrulea episod expune plenitudinea iubirii luminoase dintre cei doi, care concretizeaza, în fond, la un nivel de mare arta, setea de iubire a poetului, încrederea lui neclintită într-o dragoste pură, ideală, care împlineste și înalță.

Contopirea elementelor culte cu cele populare, — evidente în modul în care fata de împărat îl îmbie pe voinicul gata de fugă și apoi în raspunsul voinicului, in incredintarile lor intime, în reciprocitatea iubirii lor, — se desfasoară sub semnul marii poezii, izvorâtă din adâncurile cele mai intime ale ființei poetului și ancorata în fibrele cele mai viguroase ale vietii :

”O, rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,

Zburator cu plete negre, umbră fără de noroc,

Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit,

Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit.

Se poate vorbi în versurile care urmează, de o corespondență perfectă între descrierile de natură și stările sufletești ale fetei de împărat.

Episodul al cincelea arata pe fata de împărat părăsită de Zburatorul care dispare, urmindu-si destinul. Fata sta toata ziua la fereastra, suspina si jeleste, arzându-și ochii si frumusetea cu dorul si plinsul, pina ce „dulce noaptea for se stinge"…

Cel de-al șaselea moment at poemului descrie chipul fizic și moral al împăratului care, aflând de iubirea neîngăduită dintre cei doi, incapabil de a o înțelege și neîndurator, își alungă fata de la curtea împărătească, urgisind-o să trăiască intr-o coliba din mijlocul codrilor sălbatici, unde aceasta își va naște copilul. Poetul îl ironizeaza și-l ridiculizează pe împărat:

„O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,

Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii.

Bine-ți pare să fii singur, crai bătrân fără de minți,

Să oftezi dup-a to fată, cu ciubucul între dinți ?…

Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinți

În coliba impistrită ea să nasc-un pui de prinț".

Condamnând izgonirea fetei, Eminescu își mărturiseste, indirect, protestul împotriva prejudecăților care stinghereasc libera dezvoltare a omului si aspirațiile lui spre fericire.

Astfel, stralucirea fabuloasa din primele episoade ale poernului, în cadrul cărora se petrec scenele de dragoste, exaltate de poet până la nivelul fericirii romantice depline, la un murmur inefabil de soapte și incredintari intime, începe a se stinge încă din cel de-al cincelea episod, ca mai apoi să se întunece de-a binelea.

Nici inceputul celui de-al șaptelea episod, cu prezentarea celebrului tablou din natură, care precede reîntâlnirea lui Călin cu fata de împărat, nu este mai puțin cenușiu și trist. Realizarea contrastului impunea aceasta cu necesitate :

„Sura-i sara cea de toamna ; de pe lacuri apa sură

Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură;

Iar pădurea lin susping și prin frunzele uscate

Rânduri-rânduri trece-un freamat, ce le scutură pe toate…

Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creanga farmă —

Singuratece izvoare fac cu valurile larmă"…

Dar, în cadrul unui asemenea peisaj de toamna, după ani de zile de căutare, Călin întâlnește în codru „un copil umbând desculț și cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulți". Aici reîntâlnim ilustrată natura ce pare a favoriza întânirea voinicului cu propriul copil. Nautra, reprezentată prin codru ascunde și redă ceea ce trebuia să fie. Călin se prinde cu copilul în vorba, își dă seama că are în față pe copilul lui și iata-i împreună în coliba mizeră din pădure, de autentica alcătuire țărănească, în care Călin își regăsește iubita:

„Atunci intră în coliba și pe capătu-unei laiți,

Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiț;

Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,

Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă;

Hârâită, noduroasă, sta în colb râșnița veche,

În cotlon torcea motanul pieptănându-și o ureche;

Sub icoana afumata unui sfânt cu comănac,

Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;

Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint uscată

Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată…"

Suferintele fetei de împărat iau astfel sfârșit și povestea iubirii ei se termină cu o nunta ca-n basme, într-un cadru feeric de natură. Trebuie reținut faptul că, în toată opera lui Eminescu, doar aici ne întâlnim singura data cu regăsirea și reluarea de la capat a iubirii, încununată, de astă dată, cu deplina fericire a nunții.

Cadrul din natură, în mijlocul caruia se petrece nunta, păstrând elemente ,din basmul inițial, este de o feerie memorabilă și unică în întreaga noastra literatură descriptivă:

„De treci codri de arama, de departe vezi albind

Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint;

Acolo linga izvoară, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur unde în văzduhul tămâiet;

Pare-ca si trunchii vecinici poartă suflete sub,coajă

Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.

Iar prin mândru intuneric al pădurii de argint,

Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind…"

Nuntasii, cei ce iau parte la ceremonie, Feții-frumoși, Zmeii, împărații și împărătesele, Pepelea, nașii Soarele și Luna — sunt laolaltă personaje bine cunoscute din lumea basmului românesc. Mireasa însăși apare din codru ca o zână mlădioasă, cu păru-i „de aur moale" până-n pământ „care-i cade peste brațe peste umerele goale", cu flori albastre în păru-i ăi-n funte purtând o stea semn al măreției.

În același cadru minunat din natură, alături de nunta lui Călin cu fata de împărat, se petrece și nunta din lumea micilor vietăți ale codrului — a unui fluture cu o floare – Viorica — la care participă greierii, furnici, albine, cosasi, bondari si alte asernenea gâze si flori. Prin participarea și comportamentul lor aceste vietăți minuscule pun în lumina datini și obiceiuri specifice celor mai autentice nunți țărănești, sporind considerabil fastul și măreția, arătându-ne dacă mai era cazul, încă o dată că natura este alături de om din totdeauna.

Construit în manieră tradițională a povestilor poporului, finalul poemului înfățisează astfel încheierea fericită a unor întâmplări pline de strălucire dar și de amar, ce se desfășoară sub semnul sentirnentului dureros al iubirii prigonite.

Poemul aparține perioadei în care poetul însuși crede cu patima în împlinirea năzuințelor sale intime în posibilitatea unei ideale.

Totul se încadrează în spiritul credinței poporului potrivit căreia virtuțile morale ale omului înving, până la urmă, în lupta cu ceea ce este întunecat în viață.

Natura, atât de îndrăgită de poet, este prezentă pretutindeni în compoziția poemului. Natura nu este însă folosită în descrierile sale doar ca un element care să sugereze sau să întregească atmosfera, ci ca un mijloc de punere în valoare a sentimentelor umane, participând, ocrotitoare, la toate întâmplările și zbaterile din viața omului.

Strălucirea fabuloasă, caracteristică primelor episoade, își face astfel începutul cu descrierea răsăritului de lung ce-nvăluie castelul singuratic din mijlocul codrilor străvechi, cu zidirile lui de cetățuie cufundate într-un farmec misterios. Luna răsare pe deal „ca o vatră de jăratec", rumenind codrii străvechi și castelul singuratic. Apele râurilor „sclipesc fugind în ropot", iar în văi „coboară tânguiosul glas de clopot".

Mai apoi, culorile naturii se întunecă, devin cenușii, neguroase, când poetul înfățișează tristețea și singuratatea la care este condamnată de împărat.

Seara de toamna e „sură", apa pe lacuri tot „sură", iar pădurea „suspină" lin „prin frunzele uscate",scuturate „rânduri rânduri" de freamătul rece ce-o străbate.

Folosind aceleași nuanțate epitete, metafore, comparații și personificări, îmbinând de minune imaginile auditive cu cele vizuale, poetul sugerează apoi, cu aceeași maiestre artistică, ideea participării naturii la viața omului, pentru ca, în ultima parte a poemului, Eminescu să realizeze pastelul cel mai fermecător din cîte literatura noastra va fi dat vreodată la lumina. Cadrul romantic, în mijlocul căruia se petrece nunta, este atât de strălucit sugerat prin memorabilele versuri:

„De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint"…

Pădurea este pretutindeni prezentă în poem, ca și în poezia populara. De data aceasta însă pădurea este rând pe rând ,de aramă"„,de argint" sau „de aur", iar in mjlocul ei, lângă lac, unde se văd izvoarele licurind în lumina lunii, este așezată masa oaspeților. În descrierea concentrată a peisajului în mijlocul căruia se desfășoară ceremonia nupțială, poetul pare ca strânge laolaltă tot farmecul naturii românești. Se poate spune că niciunde, în opera poetului, prospetimea de necrezut a vegetalului, fluiditatea si transparenta apelor sub lumina lunii, muzicalitatea inefabiă a codrului nu sunt mai vii, mai apropiate, mai mângâietoare, ca în finalul poemului Călin -File din poveste. Când poetul introduce, alături de nunta lui Calin cu fata de împărat, nunta, „mirelui flutur" și a „miresei Viorica" la care iau parte gâzele pădurii, în prefigurații antropomorfice, tabloul capătă o infinită grație, iar poemul atinge culmea cea mai de sus și cea mai pură a artei cuvântului.

Convoiul nuptial din lumea micilor viețuitoare care trece peste podul din pânza de păianjen, ca să petreaca alături de ceilalți nuntași, este un motiv folcloric răspândit. Dar Eminescu realizează aici un tablou de o mișcare și somptuozitate lirică nemai întâlnită. Toate obiceiurile și datinile legate de desfășurarea unei nunți țărănești, specifice poporului nostru, sunt concentrate aici și actualizate. Alaiul este precedat de purici „potcoviți cu oțel"; bondarul, reprezentând elementul clerical, „glăsuiește pe nas ca popii"; furnicile poartă sacii de făină, albinele aduc mierea-„colb mărut de aur" cariul devine „meșter faur", fluturii sunt„șegalnici și berbanți",„vornicel" e greierul, iar țânțarii sunt lăutarii.

Nunta împărateasca și cea a gâzelor sunt, într-adevar, fantastice, dar ele se desfășoară pe un fundal perfect realist, întărit de graiul personajelor și de lexicul atât de bogat în elemente luate din vorbirea și din viața obișnuită a poporului, la care se adaugă interventia continuă a poetului cu efectul pictural al umorului său delicat.

CONCLUZII

Adânc conștient de ceea ce își nota odată în caietele sale, într-o formulă de aură poetică neegalabilă – "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar" – marele poet s-a înălțat necontenit în umbra mitului său și de pe aeste înalte culmi el rămâne și astăzi să ne încânte prin strălucirile operei sale ce-și trage izvoarele din treadițiile și modul de viață al truditorilor din veacuri ai pământurilor românești.

Pătruns până în adâncurile ființei sale de de ordinea fundamentală a universului, de vraja naturii eterne – Eminescu preferă universul rustsic deoarece îi este plăcut codrul, izvoarele, sunetul de corn cu fermecarea lui dureroasă, în general natura. Poetul preferă casa de la țară – casa în care viața își urmează procesul pe dimensiuni de mare vigoare, casa dintre arbori, dintre salcâmi și plopi, sub grinzile căreia cântă necurmat greierii, casa în care miroase a buxuioc și levănțică dincolo de care se desfășoară o vegetație năvalnică sau se aude susurul apelor, tălăngile, scârșâitul fântânii sau fluierul domol al ciobanului de la stână.

Poetul preferă natura veșnică a munților, a codrilor, a colinelor și a dumbrăvilor, a câmpiilor întinse ce sugerează vaste solitudini și reverii și în mijlocul cărora iubirea – supremul resort al vieții – crește, ca în sufletul omului de la țară, până la proporțiile slăvitelor mistere cosmice.

Eminescu își trage izvoarele operei lui din tot ceeea ce înseamnă timp și spațiu românesc, din adâncurile înnegurate ale istoriei românești, din tot ce adună în inima lui peisajul național – de la culmile Carpaților, la freamătul codrilor de aramă sau la iinegalabilul aer de melancolie al plopilor fără soț și al salcâmilor ce se scutură de ploaie și de vânt, din necuprinsul câmpurilor roditoare, tratându-le în cadențe folclorice și recreându-le în armonii de orchestrație desăvârșită, introducând cu mândrie natura în marea poezie a lumii.

Deși creația marelui poet a fost și este un subiect interminabil pentru întreaga generație, cu prilejul acestei lucrări, am încercat să analizez un corpus de texte poetice eminesciene, evidențiind aspectele pe care le-am considerat esențiale. Teza noastră a necesitat o meticuloasă investigare a unor structuri literare, cu rădăcini în câteva culturi europene. Am folosit opinii, texte și idei critice relevante, în vederea ilustrării unor particularități existente în opera eminesciană. În acest mod, ideile, situate în context istoric, critic și estetic sunt supuse unor vizibile confruntări. Opiniile unor cercetători și exegeți de profil sunt îmbogățite cu date noi, ele rezultând din adâncirea lecturii textelor și privirilor comparative. Contribuțiile asupra temei cercetate sunt prezentate pe tot parcursul lucrării. Ele vizează nu numai lămurirea unor aspecte teoretice asupra problemelor abordate, asupra unor noțiuni și concepte critice importante pentru elucidarea fenomenelor cercetate, cât și viziunile proprii. Astfel, am evidențiat personalitatea formidabilă a geniului, cultura sa vastă. Pătrunzând în universul creației sale, am evidențiat elementele vitale ale artei sale,manifestarea sa ca un apărător adânc convins al artei militante,ca un admirator entuziast al unor valori,sau simboluri de luptă și jertfă in slujba realizării marilor idealuri sociale și naționale.

Astfel am evidențiat rolul pe care l-a avut marele poet asupra literaturii române. Oricât am încerca să-l analizăm, de fapt nu vom avea niciodată certitudinea că știm exact adâncurile personalității acestui poet universal, căci este imposibil să-i pătrundem în profunzimea sufletului.

BIBLIOGRAFIE

Bhose, Amita, Eminescu și India, Editura Minerva, București,1978.

Caracostea, D., Studii eminesciene, Editura Minerva, București, 1975.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, cu o prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982.

Călinescu, G., Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, București, 1983.

Călinescu, George, Viața lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, București, 1966.

Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-II, E.P.L., București, 1969-1970

Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii moderne, Editura Didactică și  Pedagogică, București, 1971.

Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, IV, Editura Eminescu, București, 1984.

Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, II, Editura pentru literatură, București, 1967.

Cornea, Paul, Itinerar printre clasici, Editura Eminescu, București,1984.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a doua revizuită și adăugită, Editura Minerva, București, 1982

Densușianu, Ovid, Literatura română modernă, vol. II, Editura Minerva, București,1985.

Diaconescu, Traian, Eminescu și clasicismul greco-latin: studii și articole, Editura Junimea, Iași,1982.

Dragomirescu, M., Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1976

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu,București, 1986.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu – cultură și creație, Editura Eminescu, 1976.

Ibrăileanu, Garabet, Mihai Eminescu: studii și articole, ed. îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1974.

Iorga, Nicolae, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1981.

Lovinescu, E., Istoria literaturii române moderne, vol. 1, 2, 3, editura Minerva, București, 1981.

Munteanu, George, Eminescu și eminescianismul, Editura Minerva, București, 1976,1988

Munteanu, G. Hyperion. Viața lui Eminescu, Editura Minerva, București,1973.

Maiorescu, Critice, II, 1892

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, Ed. Saeculum, București, 2000.

Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică și pedagogică, București, 1980.

Munteanu, George, Eminescu și eminescianismul. Structuri fundamentale, Editura Minerva, București, 1987.

Munteanu, George, Hyperion. Viața lui Eminescu, Editura Minerva, 1973.

Negoițescu, I., Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Editura Minerva, București, 1991.

Negoițescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru literatură, București, 1966.

Negoițescu, I. Poezia lui Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1980.

Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Editura Eminescu, 1975

Noica, C., Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Editura Eminescu, 1971

Paleologu-Matta, Svetlana, Eminescu și abisul ontologic, Editura Științifică, 1994.

Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Editura Eminescu, 1971.

Papu, Edgar, Din clasicii noștri, Editura Eminescu, 1977.

Papu, Edgar, Barocul ca tip de existență, vol. I-II, Editura Minerva, B. P.T., 1977

Petrescu, Ioana Em., Eminescu și mutațiile poeziei românești, Viitorul românesc, 1998.

Petrescu, Ioana Em., Eminescu Modele cosmogonice și viziune poetică, Ed. Paralela 45,

Pitesti, 2000

Petrescu, Ioana Em., Studii eminesciene

Petrescu, Ioana Em., Eminescu – poet tragic, Iași, Editura Junimea, 1994, ed. a II-a, Iași, Editura Junimea, 2001

Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, București, 1981.

Piru, Al., Analize și sinteze critice, Editura Scrisul românesc, Craiova,1973.

Piru, Al., Valori clasice, Editura Albatros, București, 1978.

Popovici, D., Poezia lui Eminescu, Editura Albatros, București, 1972.

Rosa Del Conte, Eminescu despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990.

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, București,1971.

Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2006.

Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, Editura pentru Literatură, București, 1964.

Streinu, Vladimir, Clasicii noștri, Editura Tineretului, București, 1968.

Streinu, Vladimir, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1989.

Tiutiuca, Dumitru, Literatura marilor clasici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005.

Vianu, Tudor, Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1974.

*** ISTORIA LITERATURII ROMÂNE (colectiv), vol. 3, Editura Academiei, București, 1973.

*** Dicționarul general al literaturii române, Coordonator general: acad. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, 2005.

*** Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979.

*** Istoria literaturii române, vol. III, Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973.

BIBLIOGRAFIE

Bhose, Amita, Eminescu și India, Editura Minerva, București,1978.

Caracostea, D., Studii eminesciene, Editura Minerva, București, 1975.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, cu o prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982.

Călinescu, G., Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, București, 1983.

Călinescu, George, Viața lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, București, 1966.

Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-II, E.P.L., București, 1969-1970

Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii moderne, Editura Didactică și  Pedagogică, București, 1971.

Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, IV, Editura Eminescu, București, 1984.

Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, II, Editura pentru literatură, București, 1967.

Cornea, Paul, Itinerar printre clasici, Editura Eminescu, București,1984.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a doua revizuită și adăugită, Editura Minerva, București, 1982

Densușianu, Ovid, Literatura română modernă, vol. II, Editura Minerva, București,1985.

Diaconescu, Traian, Eminescu și clasicismul greco-latin: studii și articole, Editura Junimea, Iași,1982.

Dragomirescu, M., Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1976

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu,București, 1986.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu – cultură și creație, Editura Eminescu, 1976.

Ibrăileanu, Garabet, Mihai Eminescu: studii și articole, ed. îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1974.

Iorga, Nicolae, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1981.

Lovinescu, E., Istoria literaturii române moderne, vol. 1, 2, 3, editura Minerva, București, 1981.

Munteanu, George, Eminescu și eminescianismul, Editura Minerva, București, 1976,1988

Munteanu, G. Hyperion. Viața lui Eminescu, Editura Minerva, București,1973.

Maiorescu, Critice, II, 1892

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, Ed. Saeculum, București, 2000.

Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică și pedagogică, București, 1980.

Munteanu, George, Eminescu și eminescianismul. Structuri fundamentale, Editura Minerva, București, 1987.

Munteanu, George, Hyperion. Viața lui Eminescu, Editura Minerva, 1973.

Negoițescu, I., Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Editura Minerva, București, 1991.

Negoițescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru literatură, București, 1966.

Negoițescu, I. Poezia lui Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1980.

Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Editura Eminescu, 1975

Noica, C., Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, Editura Eminescu, 1971

Paleologu-Matta, Svetlana, Eminescu și abisul ontologic, Editura Științifică, 1994.

Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Editura Eminescu, 1971.

Papu, Edgar, Din clasicii noștri, Editura Eminescu, 1977.

Papu, Edgar, Barocul ca tip de existență, vol. I-II, Editura Minerva, B. P.T., 1977

Petrescu, Ioana Em., Eminescu și mutațiile poeziei românești, Viitorul românesc, 1998.

Petrescu, Ioana Em., Eminescu Modele cosmogonice și viziune poetică, Ed. Paralela 45,

Pitesti, 2000

Petrescu, Ioana Em., Studii eminesciene

Petrescu, Ioana Em., Eminescu – poet tragic, Iași, Editura Junimea, 1994, ed. a II-a, Iași, Editura Junimea, 2001

Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, București, 1981.

Piru, Al., Analize și sinteze critice, Editura Scrisul românesc, Craiova,1973.

Piru, Al., Valori clasice, Editura Albatros, București, 1978.

Popovici, D., Poezia lui Eminescu, Editura Albatros, București, 1972.

Rosa Del Conte, Eminescu despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990.

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, București,1971.

Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2006.

Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, Editura pentru Literatură, București, 1964.

Streinu, Vladimir, Clasicii noștri, Editura Tineretului, București, 1968.

Streinu, Vladimir, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1989.

Tiutiuca, Dumitru, Literatura marilor clasici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005.

Vianu, Tudor, Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1974.

*** ISTORIA LITERATURII ROMÂNE (colectiv), vol. 3, Editura Academiei, București, 1973.

*** Dicționarul general al literaturii române, Coordonator general: acad. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, 2005.

*** Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979.

*** Istoria literaturii române, vol. III, Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973.