Ipostaze ALE Magicului In Diacronie Si Sincronie
IPOSTAZE ALE MAGICULUI ÎN DIACRONIE ȘI SINCRONIE
Cuprins
Introducere
Capitolul I- Magia: câteva considerații teoretice
1.1.Magia primitivă
1.1.1. Distincția între magie și religie la primitivi
1.2. Magia în istorie
1.3.Magia în imaginarul și în practicile medievale
1.4. Magia populară în spațiul românesc. Dreptul canonic ortodox
Capitolul II- Concepte, definiții și delimitări
2.1. Terminologia magicului
2.2. Definiții și delimitări etnologice
2.3. Delimitări ale magicului pe teren
Capitolul III- Structura magicului
3.1. Actul magic. Componente, relații între acestea și finalitate
3.1.1. Instrumentarul magic
3.2. Actanții magici. Diferențierea de gen a actanților
3.3. Practicarea magiei: aspecte rituale și aspecte empirice
3.2.1. Timp și spațiu în magie
3.2.2. Sărbătorile vrăjitoarelor: un calendar magic
Studiu de caz: Practicile magice în Răsuceni
Concluzie
Anexe
Bibliografie
Introducere
Pentru realizarea acestei lucrări pe tema magiei populare în satul contemporan, cărțile au fost cele mai importante surse documentare la care am apelat, acestea ajutându-mă, în primul rând, să îmi fixez o idee asupra magiei universale și a istoriei ei ca mai apoi să îmi îndrept atenția către practicile magice regăsite la nivel local, putând astfel să le încadrez în cadrul fenomenului mai amplu al magiei populare pe teritoriul țării noastre și în al doilea rând să dețin informațiile necesare cu ajutorul cărora să pot clasifica și interpreta datele obținute pe teren.
CAPITOLUL I
Magia: câteva considerații teoretice
1.1 Magia primitivă
„ Nu există popoare, oricât de primitive, lipsite de religie și magie”
Pentru a putea vorbi despre magie ar trebui să facem o incursiune în istoria acesteia pentru a putea înțelege de câte feluri este și prin câte etape a trecut de-a lungul istoriei omenirii. Istoria magiei ar fi greu de scris deoarece nu se cunoaște când a apărut și nici unde își are originea însă îi putem schița perioadele și cum a fost ea utilizată și percepută de oamenii fiecărei epoci și ai fiecărei culturi. Nu se poate stabili o dată sau un loc de naștere al magiei considerându-se că a apărut odată cu primii oameni.
În cadrul magiei se disting multe feluri de abordări, interpretări și practicări de la populație la populație, de la regiune la regiune, de la continent la continent și de la o perioada istorică la alta.
La nivelul percepției societăților față de practicile magice au existat, de asemenea, păreri diferite fiind când blamată, când ridicată la rang de știință.
În secolele XVII și XVIII cercetătorii și oamenii de știința considerau magia ca fiind o adunătură de practici absurde, rituri ridicole și conceptii iraționale, iar pe magicieni drept oameni îndeletniciți cu păcălirea celor mai creduli care cădeau în plasa lor.
Părerea aceasta venită din mediul academic și știintific asupra magiei a început să dispară odată cu cercetările etnografice și antropologice de la începutul secolului al XIX-lea, constatându-se în urma rezultatelor cercetărilor de teren că magia nu este nici pe departe însușirea câtorva „șarlatani dibaci”, ci reprezintă un stadiu de evoluție în cadrul gândirii umane. Magia, stând la temelia tuturor credințelor popoarelor primitive, este o concepție despre lume care pentru primitivul studiat oferă răspunsuri la întrebările legate de existența, timpul și spațiul în care acesta își duce activitatea zilnică.
Magia a început astfel să fie considerată mult mai complexă decât până atunci, iar studierea ei părea impetuos necesară deoarece ar fi putut descifra multe dintre misterele lumii.
De aceea mulți cercetători au început să-și îndrepte atenția asupra acestui fenomen regăsit în toate societățile și în toate culturile.
În urma studierii fenomenelor magice la mai multe populații, Frazer califică magia drept o pseudoștiință cu ajutorul căreia omul primitiv încearcă să intervină în mersul naturii pentru a-l modifica în favoarea sa.
Primitivul crede că regulile sale magice sunt similare cu legile naturii, ajutând-o practic pe cea din urma să genereze un rezultat pe care oricum l-ar fi putut realiza, dar pentru ca rezultatul să fie mai rapid realizat trebuie să fie impulsionată, să îi fie date directive pentru ca ea să îndeplinească ceea ce omul își dorește. El nu consideră că solicită favoarea unei ființe superioare, a vreunui zeu, ci se consideră posesorul puterii de a domina lumea doar prin simpla respectare cu strictețe a ritualului magic performat.
Primitivul consideră magia ca fiind guvernată de ordine, ordinea fiind percepută ca fiind principiul fundamental al tuturor lucrurilor, deși nu de puține ori magicianul o folosește tocmai pentru a crea dezordine.
Magia primitivă se bazează pe două concepții, care duc la două serii de rituri: magia imitativa și magia contagioasă. Cea dintâi magie constă în vrăji bazate pe legea similitudinii prin care reprezentantul societăților primitive consideră ca poate nimici sau răni o persoană, alcătuindu-i o imagine pe care o distruge sau o vatămă, iar magia contagioasă pornea de la premisa că două lucruri care au fost cândva în contact continuă să se influețeze reciproc și după despărțirea lor.
Consecințele sociale pe care practicile magice le aveau în societățile primitive erau unele importante, puterea politică putând trece în mâinile unui individ excepțional prin faptul că deținea cunoașterea magică, urmând să își asume rolul de magician al tribului și apoi rolul de rege. Posesorul științei magice obținea fără prea mult efort puterea în cadrul grupului și putea revendica cu ușurință o funcție de conducere.
În urma cercetărilor, Marcel Mauss și Henri Hubert ajung la concluzia că, pentru ca magia să poată fi definită vrând să se obțină o explicație cât mai exactă a acesteia, ar trebui luate în considerare cât mai multe sisteme magice pentru a se putea vedea în ansamblu și nu izolat fenomenul.
Nu putem defini ceva dacă nu ne ocupăm de toate modurile în care se manifestă pentru că ar ieși o definiție care caracterizează ceea ce studiem doar parțial. Oricât de diferite ar fi societățile studiate, magia conține elemente comune esențiale, deci este peste tot aceiași, chiar dacă se poate prezenta diferit la nivel de reprezentare, concepții sau unele aspecte culturale.
Sistemele magice din societățile primitive nu sunt foarte diferite de sistemele magice din societățile diferențiate având ca punct de plecare aceleași principii și concepții despre sacru, despre lume și despre explicația găsită pentru fenomenele naturale.
Magia cuprinde agenți, acte și reprezentări, iar magicianul nu trebuie să fie neapărat un profesionist pentru a realiza aceste acte. Reprezentările magice fac referire la ideile și credințele corespunzătoare actelor magice, care în cazul înșiruirilor într-un anumit fel prescris pot crea riturile magice.
Actele magice se caracterizează prin încrederea de care se bucură din partea unui întreg grup social. Riturile magice țin de tradiție, în timp ce riturile care nu fac parte dintr-un cult organizat sunt private, secrete, misterioase, ocupând un rol foarte important în cadrul obiceiurilor sociale ale unei comunități.
Magia poate fi individuală sau publică. În cazul celei de-a doua forme de magie, magicianul nu mai este un practician privat, ci devine un funcționar public care trebuie sa îndeplinească cerințele membrilor comunității care apelează la puterile și la tehnicile lui magice. El devine un membru al societății cu statut aparte care, datorită funcțiilor pe care le îndeplinește, capătă o mare influență și reputație în cadrul tribului, beneficiază de onoare adusă de către cei cărora le oferă serviciile sale, obține bogăție și putere și poate câștiga repede rangul și autoritatea unui rege.
1.1.1 Distincția religie-magie la societățile primitive
Marcel Mauss încadrează magia în grupul fenomenelor sociale care trebuie studiate în cadrul societăților observate de etnologi și o definește ca ansamblul de rituri și credințe care sunt foarte greu de desprins și delimitat de religie în cazul societăților primitive deoarece magicianul practicant este în același timp și preot, și deținător al altor înalte grade în societatea secretă.
Încercând sa definească magia și sa o delimiteze de religie în cadrul societăților primitive, antropologii și etnologii secolului trecut reușesc sa găsească suficiente argumente pentru a susține diferențele dintre acestea.
Astfel, Frazer consideră că aceste două concepte diferă deoarece magia presupune controlarea naturii, stăpânirea ei prin tehnici intreprinse de magician cu strictețe, fără intervenția altor forțe, pe când religia presupune credința că întreg universul este coordonat de niște ființe superioare pe care intermediarul cu sacrul (preotul) trebuie, prin rugăciuni, adorație și implorare, să reușească să le obțină îngăduința sau binevoința să îi îndeplinească cererea.
Efectul magic se produce în mod mecanic, fiind rezultatul coordonarii gesturilor, uneltelor și agenților fizici, astfel întregul rezultat punându-se pe seama tehnicii cu care se execută actul magic.
Privită de către etnologul britanic ca pe o etapă a evoluției gândirii umane, magia este calificată ca stând la baza gândirii tuturor popoarelor, precedând astfel religia care a apărut atunci când gândirea omului evoluase și ajunsese la un grad superior de inteligență și culminând cu gândirea științifică care ar fi ultima etapă la care gândirea umană a ajuns.
Magia este văzută ca fiind în primul rând o tehnică ce constă într-o mulțime de mijloace materiale și simbolice – mai ales verbale, pentru a controla forțele naturii și pe cele supranaturale. Magia a avut în perspectivă diacronică, un rol progresist și a adus mari servicii omenirii, magicianul putând fi considerat precursorul chirurgului și al fizicianului datorită minuțiozității și grijii cu care săvârșea ritualurile.
Frazer consideră că, în funcție de treapta de evoluție pe care se situează societatea, membrii ei beneficiază de o anumită gândire din cele trei enunțate mai sus. El încercă să arate modurile în care omul a înțeles natura, la început prin magie, apoi prin cultul zeilor despre care acesta credea că stăpânesc forțele naturii (cultele vegetaționale).
Totuși, Frazer uită să ia în considerare faptul că societățile așa-zis evoluate prezintă toate cele trei forme de gândire, că acestea pot apărea în contexte sociale diferite, că se pot împleti la nivelul gândirii unei singure persoane în funcție de împrejurare, context, stare emoțională, loc sau timp și că, de fapt, fiecare societate dispune de credință în magie, de elemente magice și de o anumită doză a caracterului magic distribuită inegal membrilor unei comunități.
Raporturile între magie și religie variază în funcție de societate. Marcel Mauss spune că religia consideră magia ca fiind continuatoarea unor culte vechi păgâne ale căror rămășițe le perpetuează, chiar înainte ca acestea să fi încetat de a mai fi practicate.
Apropiindu-se de concepția lui Frazer, el identifică diferențe între magie și religie la nivel de practică deoarece ritul religios este public, presupune prezența întregii comunități la oficierea lui, locul de desfășurare fiind unul central, iar timpul desfășurarii fiind unul diurn, pe când ritul magic este individual, locul de desfășurare a ceremoniei magice fiind de obicei în pădure, departe de locuințe, la vreme de noapte sau pe înserate, în ape, la hotar, într-un loc care are rolul să-l oculteze pe magician care săvârșește actul magic pe furiș.
Chiar și în cazul în care vraciul trebuie sa îndeplinească un rit licit acesta își ocultează formulele magice prin pronunțarea lor în așa fel încât cei prezenți să nu înțeleagă ceea ce zice. Un motiv pentru care face acest lucru este fîntre magie și religie variază în funcție de societate. Marcel Mauss spune că religia consideră magia ca fiind continuatoarea unor culte vechi păgâne ale căror rămășițe le perpetuează, chiar înainte ca acestea să fi încetat de a mai fi practicate.
Apropiindu-se de concepția lui Frazer, el identifică diferențe între magie și religie la nivel de practică deoarece ritul religios este public, presupune prezența întregii comunități la oficierea lui, locul de desfășurare fiind unul central, iar timpul desfășurarii fiind unul diurn, pe când ritul magic este individual, locul de desfășurare a ceremoniei magice fiind de obicei în pădure, departe de locuințe, la vreme de noapte sau pe înserate, în ape, la hotar, într-un loc care are rolul să-l oculteze pe magician care săvârșește actul magic pe furiș.
Chiar și în cazul în care vraciul trebuie sa îndeplinească un rit licit acesta își ocultează formulele magice prin pronunțarea lor în așa fel încât cei prezenți să nu înțeleagă ceea ce zice. Un motiv pentru care face acest lucru este faptul că actul magic nu ar mai avea efect, că și-ar pierde pe viitor eficacitatea ca magician sau că alt membru al grupului ar putea să îi fure meseria.
De fapt chiar una dintre definițiile date magiei o caracterizează ca fiind "ansamblul de proceduri magice executate în secret de un practician, vrăjitorul, pentru a satisface o cerere care antrenează acțiunea unui om împotriva altui om și care poate să provină fie direct de la oficiant, fie de la un terț pentru care el va acționa".
Caracterul secret al tradiției magice o face pe aceasta să se diferențieze de religie, iar raporturile ei cu tehnicile și artele o apropie de știință. Un rit magic este săvârșit de indivizi care acționează în nume propriu, actantul și actul rămânând învăluiți în mister.
Și Emile Durkheim face aceasta distincție între magie și religie, spunând că magia este practică individuală, pe când religia presupune un act colectiv care îi leagă pe oameni unii de alții printr-un „sistem solidar de credințe și de practici relative la lucrurile sacre, adică separate, interzise care îi adună pe oameni în aceiași comunitate morală numită Biserică pe toți cei care aderă la ele”
Între magician și indivizii care îl consultă pentru a obține ceea ce își doresc nu se creează legături durabile sau grupuri spirituale, ca în cazul religiei.
Credințele religioase au influențat și influențează profund viața spirituală și practică a societăților. În consecință, atât modelele comportamentale din diferitele societăți și normele morale generale, cât și structurile instituționale și normele juridice, au fost impregnate de permanenta raportare la ideologia religioasă.
Cuvântului religie îi sunt asociate două etimologii latine. Una deriva din verbul latin relegere: "a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege". Religia este deci "rememorare, celebrare a unui trecut sau a unui eveniment din trecut, deci actualizarea permanentă a acestui eveniment".
Cealaltă etimologie a cuvântului derivă din verbul religare, care înseamnă “a lega”, „a fixa”. "Când exercită o influență efectivă, religia unește, constituie și fundamentează ceea ce poartă numele de liant social". Religia, de fapt, definește și stabilește în multe epoci istorice regulile viețuirii în comun, care "creează legături și-i leagă efectiv pe membrii unei societăți". Legăturile dintre membrii societății create de către religie sunt, în primul rând, afective și, de aceea, foarte puternice.
Asemănările pe care le găsește Durkheim magiei cu religia sunt la nivel de structură, ambele fiind alcătuite din credințe și rituri.
Încercând să găsească un mod de clasificare al riturilor, van Gennep împarte sacrul în parte teoretică pe care o numește religie, iar partea tehnică a religiei (ceremonii, acte, rituri) o numește magie, susținand astfel că acestea două sunt interdependente, neexistand religie fără magie și nici magie fără elemente religioase.
Magia se înrudește cu religia, pe de-o parte, prin faptul că ambele au ca punct de plecare credința în forțele supranaturale, și cu tehniciile și știința, pe cealaltă parte.
În ceea ce privește modul de învățare al ritualurilor magice, Bronislaw Malinowski susține faptul că “magia tinde sa devină specializată, ereditară în cadrul unei familii sau unui clan”, astfel explicându-se existența unei familii care deținea cunoașterea magică în cadrul comunității și faptul că secretul se conserva în interiorul ei și se transmitea din generație în generație.
Omul a întrebuințat magia în scopuri personale cât și colective, dar cert este că aceasta l-a urmat în decursul vieții sale pe pământ. Magia a fost considerată un adjuvant în viața omului, având ca practici performative chiar acte menite să urmărească bunul mers al activităților omenești (vânat, pescuit, lucru în grădină, comerț) și reglarea tulburărilor sufletești și stărilor emoționale umane (dragostea, boala și moartea, riturile de trecere).
Toate tipurile de magie, indiferent de spațiul etno-cultural de origine susțin că în afara lumii de aici există și o lume invizibilă, prin urmare în spatele fiecărui lucru există o forță, o energie, pe care etnologii au denumit-o „Mana” după termenul polinezian care o desemnează.
Principiul manei sau orendei se referă la forța supranaturală, impersonală pe care fiecare element al naturii îl posedă, care este regăsit oriunde înflorește magia și care poate pune în mișcare lumea și produce toate evenimentele cu adevărat importante din domeniul sacrului.
1.2 Magia în istorie
Încă din Antichitate magia a fost clasificată în magie albă și magie neagră. Se cunosc exemple de cult magic în Grecia, unde zeița Hecate avea cultul ei fiind adorată de vrăjitoarele timpurilor acelea.
Curente târzii ale magiei antice apar în Bizanț și apoi se răspândesc în Occident în secolul al XII-ea, ca mai apoi cultul zeiței Diana și al diavolului să fie practicat de vrăjitoarele din Evul Mediu. Acest lucru demonstrează faptul că magia a continuat cu aceleași metode ale magiei practice.
În epoca medievală se credea că magia poate provoca “iubirea durabilă sau unirea a două persoane, obținerea protecției unei persoane sus-puse, sporirea averii și negoțului, aducerea norocului într-un oraș, împiedicarea construcției unei clădiri, salvarea unui prizonier din închisoare, despărțirea prietenilor, a soților, alungarea cuiva din casă, garantarea succesului într-o acțiune intreprinsă, vindecarea rănilor, înmulțirea recoltelor, vindecarea mai multor infirmități, modificarea voinței unui om.”
Credința este condiția prealabilă magiei. Nu se poate face nimic dacă nu crezi „cei credincioși în Dumnezeu sunt mult mai ușor de făcut să creadă și în magie”.
Magia a însoțit dintotdeauna pașii omului, fie fiind practicată în umbra religiilor, fie chiar în interiorul lor sau într-o „îndârjită concurență” cu acestea. Este practic și ea o modalitate de accedere la sacru prin care îi este oferită omului certitudinea că poate interveni asupra lucrurilor naturale pentru a le schimba după bunul său plac.
Fenomenul magic a cunoscut schimbări istorice extrem de importante de-a lungul timpului suferind sedimentări succesive până să ajungă la formele actuale pe care le uziteză.
La popoarele antice, magia avea rol foarte important fiind fie apreciată (chaldeeni considerau magia ca fiind singura modalitate de apărare împotriva atacurilor demonilor; la babilonieni magia era instituționalizată fiind întreținuți magi la curte), fie temută (magia egipteană oprea astrele din mers pe bolta cerească, stârnea furtuni, producea sau oprea catastrophe), fie interzisă (Codul lui Hamurabbi interzicea vrăjitoria).
În Evul Mediu, gândirea magică domina mentalitățile europene, oamenii tratau magia cu foarte mare seriozitate și mare interes indiferent de nivelul de educație pe care îl aveau.
Atât cei școliți cât și cei analfabeți credeau în existența ș
i eficacitatea practicilor magice, mulți oameni de știință ai acelor vremi neevitând să găsească răspunsuri la întrebările lor științifice studiind magia.
Pentru oamenii instruiți din Evul Mediu, magia era ambivalentă, continuând tradiția magiei antichității care se împărțea în magie albă, sau theurgie, și magia neagră, care invoca demonii pentru îndeplinirea cerințelor vrăjitorului, numită goetia.
Magia, parcurgând atâtea etape în decursul istoriei sale, a acumulat tradiții si a trecut prin sedimentări culturale sucesive până a ajunge în vremurile noastre.
1.3 Magia în imaginarul și în practicile medievale
Preocupările teologice pentru fenomenul magiei erau intense, mulți teologi apuseni dedicându-și timp pentru a studia și teoretiza care este originea practicilor magice, ce forțe sunt responsabile de eficacitatea acestora și în ce relație ar fi acestea cu Biserica Catolică.
Studiile cu caracter teologic erau preocupate de asemeni de clasificările perioadei respective, care împărțeau magia în magie demonică, ce presupunea o alianță a practicantului cu demonii care îi ofereau ajutor în ceea ce solicita în schimbul sufletului său și magia naturală care se considera că apela la puterile speciale ale naturii pentru a exploata ceea ce aceasta îi putea oferi.
Poziția Bisericii apusene față de magie a suferit schimbări de-a lungul timpului. Astfel, dacă până în secolul al XIII-lea aceasta avea o poziție îngăduitoare față de aceste practici pe care le considera rămășițe ale unor ritualuri păgâne, iar forțele cărora se adresau ar fi zeii panteonului păgân, în secolul al XIV-lea aceasta și-a schimbat atitudinea într-una mai severă considerându-i pe vrăjitori a fi iluzionați fals, ca mai apoi, poziția să se schimbe radical și să adopte o atitudine severă odată ce forța invocată de către vrăjitoare a început să se considere a fi Satan însuși.
Pactul cu diavolul a fost de asemeni o idee ce a dominat gândirea oamenilor medievali care credeau că practicantul magiei își vindea sufletul diavolului pentru ca acestă să îi îndeplinească cerințele pe care le avea. Practicantul magiei trebuia să ofere, în afară de sufletul său, pentru care obținuse harul, câte-un sacrificiu pentru fiecare cerință pe care i-o adresa diavolului, după principiul do ut des. Relația contractuală dintre cei doi era una negociabilă, bazându-se pe o noțiune difuză de schimb.
Această gândire a fost profund influențată de poziția Bisericii care îi atribuise magiei o origine diabolică, calificând-o drept artificiu oferit oamenilor de către îngerii răi pentru a-i face să se creadă stăpâni pe natură, să creadă că pot obține lucruri pe cont propriu printr-un simplu act magic înfăptuit fără să apeleze la divinitate și să aștepte mila lui Dumnezeu.
În învățătura creștină timpurie, toate formele de vrăjitorie sunt considerate înrâuriri ale forțelor demonice. Biserica susține faptul că magia funcționează doar prin intermediul ajutorului diabolic și de aceea trebuiesc evitate toate practicile cu caracter magic, inclusiv cele considerate ca aparținătoare magiei albe theurgice sau a celei naturale (care depindea de fazele lunii), întrucât toate se folosesc de puterea diavolului care are scopul său binedefinit de a atrage cât mai multe persoane de partea sa rătăcind astfel cât mai mulți oameni de la drumul spre mântuire, indiferent prin ce mijloace face acest lucru. Biserica susținea că efectele produse de actul magic sunt produse de diavol, nu de magician.
Scriitorii de atunci includeau în cadrul magiei toate practicile de divinație practicate, fie cele ce presupuneau o acțiune deliberată din partea magicianului cum erau datul în bobi, ghicitul în cafea sau în palmă, precum și practicile naturale cum erau ghicitul prin urmărirea zborului păsărilor, ghicitul în măruntaiele animalelor, explicația destinului uman prin caracteristicile înnăscute ale liniilor din palmă, fazele lunii în funcție de care fenomenele naturale se desfășoară.
De asemeni erau incluse în cadrul practicilor magice și haruspiciile, invocarea morților, provocarea zeității (demonilor), vorbirea din stomac (ventrilocia), chiromanția, necromanția, descântecele, vrăjile, farmecele, făcăturile, desfacerile, ghicirea în momente de transă, practicile șamanice, oracolele, tălmăcirea semnelor și multe alte forme de magie.
Practicanții necromanției aveau ca scopuri ale magiei lor uciderea altor persoane, încercarea de a influența mintea și voința incitând la ură sau iubire, provocând favoruri, constrângând la săvârșirea unei acțiuni nedorite în mod natural de persoana respectivă sau stricând mințile oamenilor. Ei creau iluzii și puteau invoca demonii în oglindă. Necromanții aduceau păsări ca jertfă demonilor și înfierbântau pietre pe care apoi le îngropau.
Mentalitatea oamenilor epocii era dominată de această percepție asupra magiei, iar uimirea și teama de efectele sale erau împărtășite de majoritatea dintre ei.
Cea mai aprigă vânătoare împotriva vrăjitoarelor a fost în Elveția și în Imperiul Sfânt. În istoria proceselor de vrăjitorie din Europa, marea majoritate a acuzaților era formată din femei. Când vrăjitoria era văzută ca erezie, majoritatea practicanților erau bărbați.
Calamitățile naturale erau cele care antrenau instabilitatea socială, de aceea în perioadele în care astfel de manifestări ale naturalului afectau o regiune, oamenii deveneau suspecți unii pe ceilalți, nemaiavând încredere unii în alții și căutau să găsească vinovați și țapi ispășitori pentru ceea ce se întâmpla în jurul lor, fie că era vorba de secetă, fie de inundații și de epidemii.
Aceste calamități erau văzute în mentalul colectiv ca fiind fie efectul acțiunilor malefice ale vreunui vrăjitor cu putere mare care putea să abată necazuri asupra unei comunități întregi, fie reprezentau pedepse din partea divinității în urma unor păcate grave care s-au săvârșit în interiorul societății și care de obicei erau tăinuite, neștiind nimeni de ele, cum ar fi relațiile incestuale, crime nepedepsite sau abaterea mai multor persoane de la legile morale după care funcționa întreaga localitate sau țară.
În cazul nefericirilor individuale sau necazurilor care păreau că nu se mai sfârșesc asupra unei familii sau asupra unui individ ceilalți membrii ai comunității, dar și familia sau individul, puneau imediat acest lucru pe seama existenței unor dușmani care le doresc răul și vor să-i nimicească, iar pentru a realiza acest lucru apelau la vrăjitori ca să trimită răul asupra lor.
Trupul uman era considerat un element extrem de fragil, vulnerabil și deschis care era amenințat de boli, de furtuni și de catastrofe, de foamete, de epidemii, de războaie, de crime și de răzbunări, toate acestea fiind interpretate printr-o mentalitate magico-religioasă prin care răul era fie o pedeapsă divină, fie o manifestare a spiritelor diabolice fie rezultat al unei acțiuni magice. De aceea, trupul trebuia să fie protejat prin rituri apotropaice.
În Renaștere apar pentru prima data apărătorii magiei care susțineau că magia nu invocă demonii, ci reprezintă o știință care îl poate face pe om să dețină o tehnică de manipulare a naturii. În secolele XV-XVIII este perioada rugurilor în Vestul european, iar secolul XVI este marcat de Sabatul vrăjitoarelor.
Prin magie se considera că se poate circula fără restricții de timp și spațiu, se pot influența oamenii în luarea deciziilor și condițiile meteorologice stricând ordinea și intervenind în firescul lucrurilor.
Principala magie de care se plângeau contemporanii renascentiști era magia erotică, iubirea fiind privită în acea perioadă ca o boală ce se manifestă prin stări depresive și melancolie. Medicii vremii nu ezitau să apeleze la practici magice pentru ca pacienții lor sa treacă peste tristețile provocate de iubirile neîmplinite.
Ocultarea iubirii reprezenta unul dintre elementele esențiale ale ritualului erotic. Iubirea era văzută ca sentimentul care slăbește ființa umană, care o constrânge și o leagă de alte persoane, reprezentanții umaniști spunând că omul ar putea să se desăvârșească spiritual doar dacă nu ar avea sentimentul iubirii.
În urma teoriilor Evului Mediu cu privire la poziția omului în univers, cu relația sa de înrudire cu divinitatea, de descendența sa din sacru, omul se vede îndreptățit să se folosească de beneficiile pe care le poate obține prin magie.
Știința se dezvoltase foarte mult în aceasta perioada și aproape toți oamenii de știință ai vremii studiau fenomenul magiei, reforma umanistă antropocentristă admitând și încurajând magia și practicile ei considerând-o a fi o modalitate prin care omul se poate folosi de elementele naturale pentru a-și atinge scopurile și a stăpâni natura și lumea; magia era privită ca o precursoare a știintei.
Considerarea spiritului uman ca deținând puteri magice de atragere, care ieșea prin corp la fiecare suflare și privire, a dus la un fenomen general de frică, oamenii temându-se de deochi, considerat a fi opusul privirii admirative și contemplative a îndrăgostiului, o privire ce capta energia celui privit cu invidie până când organismul slăbea și ceda în cele din urma în urma deficitului de vitalitate.
Ficino, filosof umanist, dar și practician al magiei, a lansat teoria conform căreia pentru fiecare lucru pe care magicianul îl cere prin intermediul magiei există niște demoni care slujesc îngerilor căzuți care guvernează planetele și astrele.
Astfel, pentru darul contemplației erau responsabili demonii saturnieni; puterea guvernării și suveranității era atribuită demonilor jupiterieni; îndrăzneala sufletului, demonilor marțiali; limpezimea simțurilor care face posibilă divinația trebuia cerută de la soare și demonii solari; pentru vrăjile de dragoste magicienii apelau la demonii venerieni; luna și demonii lunari sporeau generația, iar pentru o capacitate de interpretare și de expresie mai bune se cereau favorurile demonilor mercuriali.
Giovanni Pico dela Mirandola, continuatorul teoriilor lui Ficino, plasează omul pe o poziție privilegiată față de toate ființele de pe pământ, el fiind singurul care rezumă în sine toate nivelele Cosmosului, de la Dumnezeu până la materie și fiind singurul capabil să purceadă prin spiritul său rațional în lumile invizibile. El se convertește la catolicism și este iertat de papă dupa ce scrie un tratat împotriva astrologiei.
Giordano Bruno, autorul lucrarii Malleus Maleficarem, a clasificat magia pe nivele, încercând să susțină că primele categorii (sapienția, magia naturalis, praestigiatoria-medicina și chimia, mathematica-oculti philosophia) sunt naturale și nu presupun invocarea demonilor, spre deosebire de ultimele nivele care erau demonice (magia disperatorum-demonologia și metafizica, theurgia, necromanția, maleficium și divinatio sau prophetia).
Cu toate că vorbim de același continent, nu putem să vorbim însă și despre aceiași viziune asupra magiei. Diferențele între Estul european și Occident erau multe, la acest capitol.
În Răsărit predomina magia populară cu filoane moștenite păgâne, iar în spațiul ortodox nu s-au luat măsuri prea drastice de eradicare al acestui fenomen care persistă până în ziua de astăzi.
În spațiul românesc au fost atestate primele acuzații de vrăjitorie în anul 1613 la curtea princiară a Transilvaniei unde intrigiile din mediile aristocratice, conflictele de putere, conflictele familiale pentru moștenire dădeau posibilitatea să se creadă că unul sau altul apelează la serviciile vrăjitoarelor pentru a-și obține scopul și pentru a-și îndeplini dorința.
Datorită Bisericii Catolice și a iezuiților, în Transilvania și în Banat, provincii integrate modelului cultural vestic, sunt atestate sute de arderi pe rug sau alte pedepse exemplare aplicate presupușilor vrăjitori în secolele XVI, XVII și XVIII, vânătoarea de vrăjitoare atingând proporții uneori demne de Occident.
Pe de altă parte, în cazul Moldovei și Valahiei, sunt menționate puține, dar semnificative persecuții anti-vrăjitorești (un proces în Moldova, trei în Valahia, plus numeroase alte semnalări izolate de practici și credințe cu bază magică).
Pedepsirea vrăjitoarelor în est a început mai târziu și a durat până în secolul XVIII.
Vrăjitoarele aici, erau supuse la proba apei, pe care dacă o treceau erau considerate nevinovate.
Subiectul practicilor magice în societatea românească de la începuturile sale până în zilele noastre este comun până la un punct practicilor similare întâlnite la alte popoare și în alte culturi. Fără îndoială, magia populară ascunde încă multe taine, unele de abia întrezărite de istorici, etnologi și cercetători ai fenomenilui magic.
În țara noastră, Biserica nu s-a putut constitui ierarhic până în secolul al XIV-lea, acest lucru putând fi considerat un motiv important pentru care nu s-a purces niciodată la persecuții împotriva vrăjitoriei care este atestată doar sub forma unor credințe populare sau informații despre ea erau adăpostite în niște cărți rare și îndoielnice, nefiind atestată de izvoare scrise provenite de la persecutori.
Așa-zisa vânătoare de vrăjitoare din Țara Românească se referea de fapt la câteva cazuri de vrăjitoare ucise în 1714 din ordinul domnitorului Ștefan Cantacuzino, una prin zidire de vie, iar alte două pentru că făcuseră vrăji soției suveranului muntean.
1.4. Magia populară în spațiul românesc. Dreptul canonic ortodox
Pe continetul european, o altă distincție din acea perioadă se făcea în ceea ce privește magia. Astfel magia ajunsese un termen specializat care definea acele acțiuni cu care se îndeletniceau magicienii proveniți din clasele educate care învățau această artă din cărți și urmau școli pentru dobândirea însușirilor și puterilor provenite din aceasta.
Aceștia se bucurau de simpatia regelui, existând la fiecare curte regală câte-un magician căruia îi era solicitat ajutorul în anumite situații în care era nevoie de intervenția puterilor sale.
Pentru a numi practicile magice la care apelau oamenii neșcoliți din mediile rurale se folosea termenul vrăjitorie tocmai pentru a se face distincția între înalta magie, studiată în școli, și practicile de multe ori empirice la care apelau țăranii, pe care le moșteniseră din generație în generație și pe care le transmiteau de obicei în cadrul familiei. Aceasta ar fi, după cum va fi numită mai târziu, magia populară.
Vrăjitoria s-a manifestat în istorie pe fondul neputinței omului de a explica anumite fenomene care se desfășurau în jurul lui. Posesor al gândirii magice, țăranul, reprezentantul societăților tradiționale, își explică fenomenele naturale prin magie crezând că tot prin ajutorul practicilor magice poate interveni ca să creeze în natură efectul dorit. El era posesorul modului de gândire al omului religios. Lumea lui homo-religiosus era marcată de prezența sacrului în orice activitate inteprinsă.
Practicile magice sunt generate de superstiție deoarece, la fel ca ea, presupun existența unor interdicții, iar obiectul lor îl reprezintă secretul și neînțelesul. Acestea au apărut din nevoia de ajutor pe care o avea omul aflat în impas, aflat în fața necunoscutului sau în momentul în care a trebuit să se confrunte cu forțele exterioare în fața cărora nu știa cum să acționeze.
Dacă pentru reprezentantul societăților primitive magia guverna toate aspectele cotidiene, la omul societăților tradiționale europene aceasta s-a refugiat în practicile cu caracter religios, în cadrul obiceiurilor ce însoțeau riturile ce marcau pragurile de trecere din viața unui om cum erau nașterea, nunta și înmormântarea, dar și în ocupațiile rurale: păstorit, albinărit, pescuit, agricultură, boală, afaceri, experiențe erotice sau sentimentale, să explice neexplicatul și să schimbe ce nu-i convine în mersul firesc al lucrurilor.
Religia populară este impregnată de credința în magie, de multe ori confundându-se practicile magice cu actele rituale creștine transmițând percepte pseudo-creștine cu valoare de învățături creștine. Preotului i se atribuie prerogative pseudovrăjitorești fiind privit ca cel care trebuie să combată de la egal la egal practicile magice.
Pentru omul de la sat nu există delimitare între maslu și descântecele pe care le aude de la vecina, întrucât, atâta timp cât ambele practici au scopul de a vindeca persoanele bolnave, este clar faptul că ele nu pot fi solicitate decât de la Dumnezeu, mai ales că multe dintre descântece de leac se aseamănă cu rugăciunile, invocând binevoința Maicii Domnului sau a sfinților specializați pentru vindecarea unei anumite boli.
Specialiștii contra-magiei erau numiți ghicitori și descântători. Oamenii apelau la aceștia și la practicile lor magice de contracarare a practicilor vrăjitorești atunci când boala era pusă pe seama unor răufăcători care tot prin magie i-au trimis victimei boala.
Magia medicală și cea protectoare erau unele dintre cele mai solicitate tipuri de magie în satele europene de aceea numărul celor care le cunoșteau era așa de mare întrucât într-un sat se putea ca aproape fiecare familie să aibă câte-un membru care era cunoscător al unui sau a mai multe descântece menite să vindece bolile, iar practicile de apărare erau cunoscute de toți deoarece frica de efectele vrăjilor era una generalizată.
Descântecele se adresează bolii în sine, performatorul cuvintelor cu caracter magic poruncindu-i acesteia să plece.
De multe ori în textul descântecului este numit diavolul ca fiind agentul responsabil de boală, având astfel formă de exorcism, iar după performarea sa, bolnavul trebuia să poarte o amuletă pentru ca răul să nu se poată întoarce la el în perioada imediat următoare, perioadă caracterizată de vulnerabilitate crescută.
Magia populară, pe lângă practicile acestea de vindecare, conținea și magia defensivă sau vrăjitoria ce consta în practici care provocau răul asupra persoanelor asupra cărora erau înfăptuite.
Magia erotica acționa asupra unei persoane la nivel social întrucât implica manipularea voinței altei persoane și violarea libertății acesteia. Magia erotică era fie durabilă, atunci când se dorea căsătoria cu o anumită persoană, fie sexuală, persoana vrăjită gratificând imediat dorințele persoanei care apela la serviciile magice. Vrăjitoria aducea atingeri căsătoriei deoarece vrăjile vizau manipularea dorințelor, sentimentelor și a voințelor.
Magia ca practică para-religioasă este condamnată în Sfânta Scriptură pentru că ea propune ca substitute lui Dumnezeu niște ființe inferioare, manipulabile care în mentalitatea tradițională românească sunt considerate pe aceași treaptă în domeniul sacrului, fie că este vorba de demoni, fie de spirite malefice, fie persoane care acceptă o astfel de îndeletnicire.
Mențiunile biblice despre magie sunt unele din care reiese clar faptul că această practică le era interzisă de către Dumnezeu iudeilor fiind considerată a fi o învățătură provenită de la îngerii căzuți, responsabili de răul din lume.
În societatea biblică, magul era considerat a fi vrăjitor păgân, marele preot al egiptenilor care era chemat pentru a face vrăji:„ atunci a chemat Faraon pe înțelepții Egiptului și pe vrăjitori și au făcut asemenea lucru cu vrăjile lor” (Ieșire 7, 11). Din paginile Vechiului Testament reiese că evreilor nu le era îngăduit să aibă vrăjitori: „ Să nu găseasă la tine din aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător sau descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morții” (Deuteronom 18, 11).
Pedeapsa care le era atribuită vrăjitorilor în Biblie era una capitală: „Pe vrăjitori să nu-i lăsați să trăiască” ( Ieșire 22, 18 19) sau „orice bărbat sau femeie de se va îndeletnici cu vrăjitoria, cu moarte să se omoare, cu pietre să-l ucideți: vinovați sunt! (Levitic 20, 27)
Biserica condamnă astfel de practici incluzând vrăjitoria în categoria păcatelor publice alături de adulter, prostituție, profanarea bisericilor, camătă și crimă.
Sf. Nicodim Aghioritul clasifică magia în 13 categorii:
interpretarea viselor, descoperirea de comori;
ghicitul în palmă, în măruntaie;
farmecele – provoacă stări de boală unei persoane, necromanția;
vrăjile – farmece care utilizează obiecte creștine (busuioc, cruce, tămâie, lumânări) și întrebuințează rugăciuni;
descântecul (legarea gurilor fiarelor sălbatice, anihilarea mușcăturilor de șarpe);
otrăvirea – folosirea licorilor pentru dragoste oarbă;
oionoscopia – înmulțirea roadelor, credința în superstiții ( zbaterea ochiului, zborul păsărilor, mâncărimi în palmă, nas, ursită, noroc);
citirea în nori;
astrologia;
confecționarea de amulete, talismane;
ghicitul în cafea, bobi, hematoscopia;
magia de apărare de rele, creșterea productivității turmei, insuflarea unor decizii la distanță, deschiderea cărții de către preot;
farmece simpatetice cu rol erotic, nodurile și filtrele (păr, unghi, sânge);
Biserica a condamnat întotdeauna aceste practice magice și vrăjitorești pe care teologii le-au numit perversiuni ale științei și religiei.
Biserica spune că vrăjitoria nu are efect asupra celor care viețuiesc în virtute, argumentând aceasta prin exemplul blestemului vrăjitorului Balac din Biblie care s-a transformat în binecuvântare (Numeri, cap. 24) și, de asemeni, prin exemplul vrăjitorului Ciprian din Antiohia ale cărui vrăji nu au reușit să îi schimbe voința tinerei Iustina, magia erotică nefiind capabilă să producă decât fantasme.
Figura mitică a vrăjitoarei în calitatea ei de aliat al diavolului interesează sfera religiei. Dacă pentru Biserica Apuseană pedepsele recomandate în Biblie pare că au constituit modele pentru prigoana medievală a vrăjitoarelor, Biserica Răsăriteană ortodoxă s-a arătat mult mai indulgentă în raport cu vânătoarea de vrăjitoare, magia suferind, în Europa orientală, mai puțin influența prigonirilor eclesiastice și juridice care aveau drept scop uniformizarea credințelor populare.
Încadrarea vrăjitoriei în cadrul păcatelor este făcută chiar în Biblie: „căci păcat este vrăjitoria” (Deuteronom 18, 12), păcat distrugător de suflet.
În încercarea de a diminua amploarea mentalității magice a oamenilor satelor care practicau un soi de creștinism popular, cu slabe trăsături dogmatice și cu viguroase filoane magico-păgâne, care era considerată a fi nocivă și a-i fi concurentă, biserica a luat anumite măsuri.
Una dintre măsurile Bisericii Răsăritene de combatere a practicilor magice și vrăjitorești, regăsite în special în mediul rural, a fost ilustrarea pe pereții bisericilor a Judecății de Apoi care prezenta focurile Gheenei și chinurile iadului unde un loc de chin aveau și vrăjitorii care ardeau în râul de foc împreună cu bețivul, curvarul, crâșmarul, mincinosul și ucigașul.
Reprezentarea vizuală a vrăjitorilor arzând în fundul iadului a impresionat puternic atât pe vrăjitori, cât și pe cei care apelau la serviciile lor.
În „Viața și minunile Sfântului Vasile cel Nou” sunt descise cele 24 de vămi prin care trece sufletul după moarte, printre care este și vama fermecătoriei și vrăjitoriei.
Lupta bisericii împotriva practicilor magice s-a desfășurat și pe cale livrească, cu rezultate modeste în rândul oamenilor care erau analfabeți. Cel mai important rol în lupta pentru eradicarea practicilor vrăjitorești îl aveau preoții care prin predicile lor trebuiau să îi convingă pe enoriași de originea diavolească a vrăjitoriei și urmările care îi așteaptă pe cealaltă lume dacă o practicau sau apelau la serviciile ei.
Pedepsele aplicate de Biserică pentru practicile magice erau unele la nivel spiritual, canonul 6 de la Sinodul al VI-lea ecumenic și canonul 83 al Sfântului Vasile condamnând de asemenea și pe cei care se duc la vrăjitori și la descântători sau la fermecători și pe cei care se supun norocului și ursitei, cei care se numesc gonitori de ploi și pe cei ce confecționează amulete și pe prezicători interzicându-le 6 ani să se împărtășească, iar dacă nu vor renunța la îndeletncirile lor să fie excomunicați.
Canoanele 65 și 67 ale Sfântului Vasile spun că cel ce practică vrăjitoria și ”toate cele ce, în de dânsa, i se va da timpul de pocăință ca la cel ce a săvârșit uciderea,” adică 20 de ani. Alte canoane precum cele din pravila de la Govora condamnau pe cei care luau mana grâului sau a animalelor sau a vinului cărora li se dădea timp de pocăință 4 ani în care trebuiau să facă câte 100 de metanii pe zi.
Pentru a ilustra cât de atașați erau oamenii satelor românești de vrăji, gesturile și practicile magice dublând efectiv toate acțiunile și evenimentele sociale, individuale sau naturale pe care le făceau, o să redau un pasaj din cartea „Sfaturile a înțeleajerii cei sănătoase” scrisă de Tichindeal și tipărită la Buda în anul 1802 pe care o citează Andrei Oișteanu: Din vremile cele de demult s-au obicinuit românii cu descântece și vrăji și până în ziua de astăzi le țin (însă prostimea), așa încât, când se nasc vrăjesc, când se botează vrăjesc, când se însoară sau mărită vrăjesc, la serbători mari vrăjesc, când se betejesc, când mor încă vrăjesc și pentru ca să poată merje sufletul la Dumnezeu încă vrăjesc, când cumpără, când vinde, când merg să fure, când merg la judecată, vrăjesc, și toată întâmplarea și tot beteșugul au a lor osebite descântece și farmece pe care oamenii cei proști le țin și le cred ca pe niște legi firești și dumnezeiești.
Capitolul II
Concepte, definiții și delimitări
2.1. Terminologia magicului
Magia este un termen general care găzduiește sub umbrela sa un întreg ansamblu de practici oculte și multe forme de manifestare a forțelor supranaturale controlate printr-o anumită tehnică de către om.
Definită de Dicționarul explicativ al limbii române ca fiind reprezentată de totalitatea procedeelor, formulelor și riturilor prin care se invocă forțe supranaturale spre a produce miracole, termenul magie desemnează acum, în limbajul comun, mai mult formele de iluzionism sau pe cele practicate de magicieni spre amuzamentul spectatorilor. O a doua explicație a termenului se referă la puterea de atracție, farmec, încântare sau vrăjire pe care cineva sau ceva o poate manifesta asupra altcuiva.
Magia constă într-un sistem de ceremonii și acțiuni determinate de credința în puterea magicului de a acționa asupra realității obiective cu ajutorul forțelor supranaturale și prin alte mijloace oculte sau paranormale. La populațiile primitive, ea se bazează pe credința în existența unor forțe în sine în natură numită mană sau kami. Magia primitivă consta în activități practice precum tămăduirea celor bolnavi, dirijarea atracției erotice, procurarea hranei, acțiunile militare și practicile agresive de omorâre a dușmanului.
În practicile oculte, magiile se referă la sisteme de acțiuni și formule cu ajutorul cărora vrăjitorii credeau că pot impune sau răsturna legile naturii și pot provoca fenomene miraculoase.
Cuvântul magie a pătruns în limba română relativ târziu, pe filieră franceză. Sensul cuvintelor magie, mag, magician, provin din asirianul maga –sacerdot, transformat ulterior în mag, de către persani, de la care termenul a ajuns la romani, fiind preluat din latină în toate limbile europene. Magia se referă la arta de a stăpâni și a comanda forțele Naturii, asemenea pe cele supranaturale, oculte și, de regulă, pe cele ale Răului.
Termenul maghie a fost introdus pentru prima dată în scrierile românești de Dimitrie Cantemir alături de cuvântul alchimie.
Deoarece nu este un cuvant specific limbii române, cu atât mai puțin nu se regăsește în limbajul tradițional. Cu toate acestea, face parte din contrucția magie populară, care desemnează toate manifestările, practicile, actele și riturile înfăptuite de oamenii satelor, această construcție fiind folosită de cercetătorii care au studiat acest fenomen.
Reprezentanții societății tradiționale românești folosesc o serie de termeni care definesc practicile magice. Ei pot fi fie diferiți, dar se referă, în esență, la același act magic, fie se utilizează același termen (pe care oamenii îl folosesc să desemneze mai multe acte magice, nefăcând distincția între ele).
Societatea tradițională este impregnată cu magie, țăranul crezând în eficacitatea ei și, de aceea, îi este foarte greu să renunțe să o utilizeze. Țăranul se folosește de magie în toate aspectele vieții cotidiene: când începe sau când sfârșeste o acțiune, la începutul unei călătorii, în muncile agricole, la ceremoniile din cadrul riturilor ce însoțesc evenimentele principale din viața sa (botez, cununie, înmormântare, etc.), în caz de primejdii (se mobilizează întreaga comunitate pentru îndeplinirea unor ritualuri magice colective, pentru protecția împotriva ciumei, pentru alungarea grindinii și a furtunilor, pentru aducerea ploii în caz de secetă etc.), în caz de boală (exista un întreg repertoriu de descântece pentru vindecarea unor diverse probleme de sănătate) etc.
Prin magie, omul se crede stăpân peste creația lui Dumnezeu, și crede că poate să contracareze efectele nedorite ale duhurilor rele care îi pot provoca neplăceri. Se induce în acest mod sentimentul de liniște și de siguranță, pe care doar dogma religioasă nu ar putea să o ofere, într-o lume în care răul pândește la tot pasul.
Pentru țăranul român, practicile magice nu sunt denumite cu un termen general, ci pentru el există practici magice cu scopuri benefice, pe care le numește descântece și practici magice malefice pe care le atribuie vrăjitoarelor.
Magia populară este componentă a religiozității populare, viziunea magică însoțindu-l pe omul spațiilor tradiționale și în biserică, și era practicată de oamenii de rând, în marea lor majoritate analfabeți, care nu considerau că înfăptuiesc lucruri interzise de Biserică, considerând că practicile lor sunt imemoriale și creștine, ajutorul pentru eficacitatea actelor magice fiind cerut de la Dumnezeu.
Religiozitatea populară are un caracter predominant ritual, este exteriorizată, așa că pentru sătean, practica și ritul stau înaintea trăirii, el punând accent mai mult pe numărul rostirii, timpul, locul în care săvârșește rugăciunea sau orice act religios decât pe starea sufletească pe care trebuie să o trăiască în acel moment. De aceea putem spune că el trăiește religia într-un mod magic.
Vrăjile, farmecele, descântecele, ca manifestări ale magiei, care au pus stăpânire pe oameni, reprezintă reminiscențe ale păgânismului ce au fost transmise din generație în generație prin tradiții orale, și trecute toate, în afară de unele vrăji, prin creștinismul purificator. În toate se găsesc frânturi de elemente creștine, chiar dacă rostul lor este opus învățăturilor bisericești.
În societatea tradițională există o categorie de termeni care pot fi considerați că alcătuiesc limbajul magic al spațiului rural.
Termenii care alcătuiesc câmpul lexical al magiei populare românești desemnează incantația magică și acțiunea ei (descântece, vrăji, farmece, făcături, desfaceri, boscoane, năvrăjii, moșmoande, desfaceri), dar și pe actanți (vrăjitor/ vrăjitoare, descântător/ descântătoare, fermecătoare, solomonar).
Pe lângă aceste acte magice mai sunt și practicile magice înfăptuite la sărbători, de ghicire a ursitei, de aflarea condițiilor meteorologice, rituri magice apotropaice pentru animale sau gospodărie, gesturi cu caracter magic menite să alunge deochiul sau pur și simplu credințe sau prescripții magice în care oamenii cred și pe care încearcă să le respecte pentru ca lucrurile să meargă bine, fără să întâmpine impedimente (ex: nu se pun rațe, gâște sau alte păsări, care clocesc o lună de zile, la clocit la începutul lunii pentru că bobocii sau puii ies lunatici și nu trăiesc. Totuși, dacă ies lunatici, pentru a nu muri se trec prin roata unui cărucior și se spune: „cum nu se ajunge spiță cu spiță așa să n-ajungă moartea, boala, de deochiul în lunatici!”).
2.2. Clasificări și delimitări etnologice
În încercarea sa de a clasifica și delimita cei trei termeni care desemnează trei specii diferite de poezie populară, după care se denumesc și actele pe care le însoțesc, S. Fl. Marian spune că nu ar trebui să se confunde vrăjile cu farmecele sau cu desfacerile deoarece acestea sunt diferite. Diferențele nu le găsește la nivelul formei textuale, ci scopul urmărit de acestea reprezintă pentru Marian criteriul după care le deosebește.
Astfel, descântecele au scopul precis întotdeauna de a alina, vindeca diferite boli corporale atât de la oameni cât și la animale, dar și de a întorce boala la cel care a trimis-o sau a provocat-o.
Scopul vrăjilor este acela de a constrânge pe cineva în a lua decizii, de a-l face să realizeze lucururi împotriva voinței sale, de a despărți soții care trăiesc în cea mai bună înțelegere, de a despărți doi tineri care se iubesc și vor să se căsătorească, de a lua laptele de la vaci, de a aduce nenorociri asupra unei familii, de a îmbolnăvi pe cineva sau chiar a-l omorî.
Vrăjile sunt deci niște acțiuni înfăptuite pentru a provoca un rău altei persoane asupra căreia vrăjitorul are sentimente de invidie sau de ură sau pentru care este plătit de altcineva să-i provoace pagube sau pur și simplu își îndreaptă vrăjile către o persoană de la care vrea să obțină prin „furt” sporul roadelor secătuindu-i belșugul și norocul.
Deoarece scopul vrăjilor este acela de a provoca răul, și mijloacele de care acestea se folosesc sunt la fel de dăunătoare. Pentru cuvântul vrajă există în limba română mai mulți termeni care înseamnă aproape același lucru cum sunt fapt sau dat, făcătură, dătătură și aruncătură, în unele zone fiind termeni specializați care desemnează fiecare doar un tip de vrăji, dar în limbajul comun popular crează confuzii și pot fi adesea considerate a fi unul și același lucru.
Marian distinge farmecele de vrăji atât în privința cuprinsului, al scopului ce-l urmăresc și a mijloacelor pe care le întrebuințează, cât și asupra timpului când se fac.
Farmecele sunt înfăptuite de fermecătoare care se folosesc de lucruri curate (apă neîncepută, rouă, miere) sau lucruri sfinte (busuiocul), pentru a curăța și limpezi pe cineva care crede că a călcat în aruncături, care este victima unor vrăji de urât, dar mai ales pentru a-i face pe ceilalți să vadă frumos pe cineva, să fi plăcut de lume.
La aceste practici recurgeau în special fetele aflate în preajma vârstei de măritat pentru a fi frumoase și, astfel, plăcute de băieți.
Scopul farmecelor este acela de face pe cineva să pară frumos, să fie plăcut, atrăgător și fermecător pentru cei din jurul său, și astfel să fie iubit, apreciat, stimat de toată lumea sau de o anumită persoană pe care o iubește și pe care, prin farmec, poate să și-o apropie, adică poate „să fure mințile celui iubit” .
Farmecele se fac în special de fetele mari sau pentru ele de către o femeie la care acestea apelează pentru a fi văzute bine, vorbite de bine, plăcute, iubite și jucate de flăcăi la hore.
Desfacerilor, Marian le găsește două scopuri și anume unul bun și unu rău, dar cu toate acestea, de multe ori se pot confunda cu vrăjile, deoarece chiar și acele desfaceri ce au scopul bun sfârșesc prin a face rău întrucât fermecătoarele nu rămân doar la înfăptuirea practicilor menite să desfacă vraja, ci întorc răul pe cea sau cel care au făcut legătura sau făcătura.
Primul dintre scopuri se referă la acțiunea acestora de combatere a efectelor instalate în urma vrăjilor sau farmecelor, de a depărta de la o persoană toate vrăjitoriile și farmecele, adică toate făcăturile și aruncăturile, tot faptul și tot datul, toată mânia, urgia și urâciunea și orice acțiune a vreunui farmec sau vrajă care schimbă mintea sau impune iubirea cu de-a sila.
Cel de-al doilea scop al desfacerilor este întotdeauna unul bun pentru cel care sunt făcute întrucât au rolul asemănător cu acela al farmecelor de a face pe cineva plăcut celorlalți.
În urma cercetărilor efectuate, Gheorghe Pavelescu califică cei trei termeni cei mai des regăsiți și uzitați de oameni și anume, decântec – de origine latină, farmec – de origine greacă și vrajă- de origine slavă, ca exprimând în limbajul popular același lucru, fără distincție semantică. Astfel împrumutul s-a realizat doar la nivel lingvistic, nu și la nivel cultural.
Prin această concluzie la care a ajuns, el contrazice clasificarea lui S.Fl. Marian conform căreia există o distincție clară între cei trei termeni. Pavelescu propune o altă clasificare în funcție de rezultatele pe care acțiunile magice le urmăresc. Astfel, descântatul și desfacerile sunt practici ale magiei defensive, pe când vrăjile și farmecele se folosesc de magia ofensivă.
Cu toate acestea, la nivel lingvistic, acești termeni pot varia sau se pot confunda, fiind folosiți de oameni pentru a desemna mai multe tipuri de acțiuni magice cu ajutorul unui singur cuvânt sau o singură acțiune magică apelând la termeni diferiți chiar în interiorul aceluiași act comunicațional, așa că nu se poate face o distincție foarte precisă, mai ales la nivelul limbajului.
Încercarea de sistematizare a practicilor magice din satele românești întreprinsă de Marian, a fost combătută de A. Gorovei în Descântecele românilor unde acesta susține că nu ar trebui să se facă o distincție decât între descântece, de o parte, și vrăji și farmece, de altă parte spunând că ”vraja și farmecul este unul și același lucru și însemnează operația sau acțiunea săvârșită în scop de a face cuiva bine sau rău cu ajutorul unor forțe supranaturale de care dispune o anumită persoană în legătură cu puterile oculte”, pe când „descântecul este formula verbală, care uneori poate face parte integrantă dintr-o vrajă” .
2.3. Delimitări terminologice în teren
În urma cercetării realizate pentru această lucrare am observat că în teren lucrurile sunt mai complicate în ceea ce privește diferențierile terminologice decât clasificările realizate de cercetătorii fenomenului magic.
Un prim motiv pentru care lucrurile se complică atunci când vorbim despre practicile magice în spațiul rural actual este faptul că s-au produs multe schimburi de informații în interiorul satului, dar și din exterior, cu privire la magie, încât nu se poate vorbi despre o singură viziune asupra ei și a practicilor sale, ci aproape fiecare individ, membru al aceleiași societăți, are propria viziune conturată în urma experiențelor trăite sau a experiențelor celor din jur.
Cu toate acestea, diferențele dintre aceste viziuni nu sunt considerabile pentru că au fost construite în același spațiu cultural care până nu demult era închis și pe același fond magic moștenit.
Pentru ca ceea ce am expus mai sus să fie înțeles voi încerca să explic în cele ce urmează. Schimbul de informații la care mă refer s-a produs datorită faptului că oamenii care s-au confruntat cu acțiunile malefice ale vrăjilor au aflat de mai multe remedii sau mijloace prin care puteau scăpa de efectele nefaste ale acestora.
Schimbările pe care le-a suferit satul în ceea ce privește mișcarea populației din ultimul secol, dinspre sat către oraș, nu putea să nu lase urme și în ceea ce privește credința în magie a oamenilor. Astfel, dacă analizăm acum credința în magie a locuitorilor vom observa că aceasta este încă una vie per ansamblu, dar că, există urme de scepticism mai ales în rândul bărbaților și în rândul tinerilor.
Credința în magie a celorlalți se bazează pe experimentarea unei situații sau prin auzirea de la vecini sau de la rude a unor situații cu implicații magice. Cei mai mulți, mai ales în ceea ce privește eficacitatea descântecelor în vindecarea bolilor, sunt convinși că aceasta chiar există, susținând că au avut chiar ei această experiență în urma căreia boala i-a părăsit sau descântecul performat de către descântătoare” le-a luat doru’ cu mâna”.
Satul Răsuceni a suferit o gravă depopulare în ultimii ani ai comunismului, precum majoritatea satelor sudice, prin plecarea tinerilor în mediul urban, în special în București.
Această situație a dus ca la momentul de față localitatea să aibă locuitori majoritari bătrâni care nu prea s-au îndepărtat de perimentrul satului decât cu treburi pe la târg în localitatea vecină sau de câteva ori pe an la oraș pentru rezolvare problemelor de natură juridică.
Aceste persoane în vârstă sunt cei care cred cu tărie în eficacitatea practicilor magice de care se folosesc și ele ori de cîte ori este nevoie sau când o situație o impune.
La nivelul diferențierilor pe care le fac locuitorii satului cu privire la terminologia magicului analizată mai sus, este interesant faptul că nu se încadrează perfect în nicio clasificare realizată de cei trei cercetători pe care le-am expus. Cu toate că prezintă foarte multe aspecte comune, nu trebuie neglijate nici deosebirile și explicațiile proprii date de către aceștia termenilor magici. De aceea o să expun mai jos explicațiile terminologice locale.
În cele ce urmează, nu voi încerca să fac vreo clasificare, întrucât nici nu și-ar avea rostul, ci o să expun așa cum am reușit eu să observ diferențele, de multe ori vagi, pe care oamenii le fac atunci când vorbesc despre practicile magice, în urma cercetării mele.
Astfel, ei fac distincție, la fel ca Pavelescu, între practicile magiei defensive, în care încadrează descântecul, și magia ofensivă care este practicată de vrăjitoare prin actele sale numite vrăji.
Alături de vrăji și totuși distincte de ele sunt farmecele. Acestea pot avea mai multe scopuri, de aceea ele sunt greu de delimitat și de definit.
Un loc aparte îl au aici farmecele, care în viziunea oamenilor sunt greu de încadrat în vreuna dintre cele două categorii (defensivă sau ofensivă), întrucât pentru persoanele care au apelat la ele sunt acțiuni benefice ce nu presupun înfăptuirea vreunui rău (au rolul de a face pe cineva să fie plăcut de către ceilalți), iar ceilalți care nu au apelat la ele au păreri diferite (unii cred că nu pot fi lucruri rele, deoarece nu provoacă prejudiciu nimănui altcuiva, ci doar creează o părere) și cei care cred că farmecele povoacă mult rău, întrucât intervin asupra voinței altei persoane și o pot manipula după cum vrea fermecătorul sau persoana care săvârșește farmecul.
Despre farmece ar putea fi scrisă o lucrare întregă întrucât sunt foarte multe lucruri de spus.
Farmecele se referă în special la magia erotică și se leagă foarte mult de înțelesul verbului a fermeca. De fapt acesta este scopul lor, acela de a crea iluzie.
Farmecele de dragoste la care se apela în trecut și în acest sat erau performate de femei care le cunoșteau și care nu erau denumite în niciun fel. Termenul de fermecătoare era mai rar folosit și numai atunci când oamenii se refereau la vrăjitoare.
Și aici există o mare confuzie la nivel lingvistic între termeni, dar dacă se analizează faptele la care persoanele se referă se poate constata că termenii pot migra pentru a numi o operațiune sau alta, dar operațiunea nu se schimbă din această cauză.
Farmecele de dragoste erau înfăptuite de către fata care voia să se mărite sau care voia să își aducă mai repede ursitul, aceasta fiind învățată, de regulă, de către o femeie ce pași trebuie să urmeze pentru a duce la capăt actul magic. Actul putea fi înfăptuit și de mama fetei care nu se mărita.
Un exemplu mai aproape de contemporan prin care se explică efectul farmecelor este cel al reușitei unei femei din sat. În vârstă de cincizeci și opt de ani astăzi, de profesie medic, în tinerețe era văzută mereu cu stârlici de miere în păr. Toată lumea se mira de faptul că era plăcută de toți și privită bine pe unde se ducea pe la școli, deși ei o cunoșteau ca neavând calități strălucite, iar bănuiala tuturor se îndrepta către vecina ei pe care toată lumea o cunoștea ca fiind vrăjitoare. În urma acestui exemplu constatăm că vrăjitoarea era cunoscătoare și a farmecelor.
De asemeni, farmecele erau atât de bine cât și de rău. Farmecele de rău erau numite și vrăji sau mai bine zis, erau vrăji întrucât provocau rele, dar tot la nivel erotic, despărțind soții, făcând pe cineva să se însoare cu cine dorește fără ca acea persoană să fie de acord, schimbând mintea oamenilor, provocând ceartă și dezbinare în familii, toate având ca motiv dezamăgiri erotice ale foștilor iubiți sau pur și simplu ură și invidie manifestate prin răzbunarea prin farmece.
Un exemplu pentru a ilustra acest tip de vrăji care s-a încheiat cu moartea persoanei spre care erau îndreptate l-am identificat în cercetarea de teren intreprinsă. Astfel am aflat de la o informatoare despre o întâmplare (auzită de la mama ei) în care, la întoarcerea de la cununie, o mireasă a luat foc din senin în căruță, lângă mire, fără nici o sursă de foc. Oamenii au pus acest fapt pe seama mamei mirelui, care nu și-ar fi dorit-o de noră și care ar fi apelat la serviciile unei vrăjitoare pentru a o omorî.
În urma celor afirmate mai sus aș putea să spun că farmecele sunt tot vrăji, dar că țin le latura magiei erotice, sunt deci vrăji erotice.
Uneori termenul este folosit pentru a desemna acțiunile unei femei de întrajuorare a unei fete care nu se mărită unde ar avea mai mult rolul de desfacere. Cuvântul desfacere nu l-am întâlnit pe teren, practica prin care se contracarează efectul vrăjilor fiind numită descântec.
Descântecul, de asemeni un termen folosit în sat are două sensuri. Primul sens se referă la textul și actul menite să alunge răul, să vindece o boală, sau să dezlege o vrajă, dar mai ales pentru vindecarea unor afecțiuni ale trupului se întrebuințează, fiind cunoscute multe texte și indicații practice cu privire la actul magic menit să alunge boala de la victima care a căzut pradă datorită vulnerabilității sale, diavolului, care este văzut ca fiind responsabil de boală și ca fiind sursa tuturor relelor de pe pământ.
Al doilea sens al descântecului este cel care se referă doar la textul poetic. Acest text se întrebuințează și la vrăji și la farmece, oamenii, atunci când vorbesc spunând că se realizează o vrajă, practica o numesc vrajă, iar vorbele pe care vrăjitoarea le rostește le numesc simplu, descântec.
Descântecele se practică în mod public, farmecele mai tăinuite, iar vrăjile pe ascuns. Cei care fac „vrăji” nu înseamnă că nu au credință în Dumnezeu, dar optează în anumite situații să îndeplinească astfel de ritualuri, pe care le consideră cele mai eficace. În lipsa unor cunoștințe întemeiate în chestiunile religioase, ei se folosesc de îmboldirile lor firești în rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Iar scepticismul țăranului îl face să renunțe greu la practicile sale ancestrale și care, se pare, dau rezultate.
Un mare aport în crearea viziunilor difuze despre magie a avut faptul că oamenii au început să iasă din sat, iar atunci când se confruntau cu efectele vrăjilor nu mai aveau ca singură modalitate de contracarare a acestora mersul la descântătoare sau la altă vrăjitoare pentru a-i dezlega, ci au apelat la ajutorul bisericii.
Prin rugăciunile de dezlegare și cu ajutorul antidoturilor oferite de biserică precum busuiocul – planta sfântă, apa sfințită și în primul rând, crucea, arma cea mai puternică împotriva dușmanului diavol, cauzator al tuturor bolilor și înfăptuitor al tuturor cerințelor vrăjitoarelor, oamenilor li se oferea posibilitatea să scape de problemele cauzate de magie fără să apeleze la descântece, alte mijloace de rătăcire ale diavolului, după cum susține Biserica.
Astfel, am auzit practici de dezlegare de la oameni ce presupuneau mersul la o anume mănăstire, ținutul postului, protejarea de efectul vrăjilor prin consumarea zilnică a unei ceșcuțe de aghiasmă, mersul de nouă ori la slujbele de dezlegare citite vinerea la unele biserici cu renume în dezlegarea vrăjilor și farmecelor .
Odată cu „rezolvarea pe calea bisericii” a problemelor cu care oamenii s-au confruntat, datorate vrăjilor, acestora li s-a schimbat și modul de gândire, considerând, precum biserica ne învață, că toate practicile magice au origine demonică. De aceea ei nu mai apelează la serviciile descântătoarelor pe care spun că le consultau adesea înainte.
Alt termen utilizat în sat este cel de moșmoande și acțiunea de a moșmondi care se referă la acțiunea de a vrăji. Subsatantivul moșmoandă este utilizat mai mult la forma lui de plural și se referă la acțiunea magică pe care cineva o vede a fi înfăptuită de vrăjitoare mai ales prin mimică și gestică.
Verbul a moșmondi se referă mai ales la partea orală a vrăjii, la acțiunea prin care vrăjitoarea spune vorbe neînțelese, în șoaptă, și tot la fel, ține de momentul în care cineva o vede sau o aude. Se folosesc aceste cuvinte pentru a desemna acțiunile ciudate pe care le observă cineva la o femeie manifestate prin rostirea unor vorbe, scuiparea în sân, scuiparea spre cine aceasta vrea să vrăjească, etc.
Pe lângă aceste trei practici magice regăsite în sat ce constituie partea pricipală a magiei populare, mai sunt întâlnite și practici de ghicire a viitorului, a ursitului, de apărare (contra-magii), practici cu rolul de a spori rodul grânelor, și practici ce se înfăptuiesc cu prilejul unor anumite sărbători, fie creștine, fie sărbători populare.
CAPITOLUL III
Structura magicului
3.1 Actul magic. Componente, relații între acestea și finalitate.
Actul magic este un act complex care este compus din parte practică reprezentată de un anumit ritual marcat mimic și gestual și de o parte verbală care este reprezentată de textul magico-poetic performat de actant, care de cele mai multe ori se numește descântec. (faceri și ziceri ).
Pe lângă aceste două părți componente ale actului magic mai există, de asemeni, și alte aspecte care trebuie menționate și fără de care actul magic nu ar exista. Mă refer la forța la care actantul apelează pentru ca actul magic să aibă efectul dorit, la puterea și la forța magică pe care le deține actantul și toate lucrurile și fenomenele naturale și, nu în ultimul rând, poate cea mai importantă calitate care trebuie îndeplinită este aceea a credinței în magie.
Această credință în magie se prezintă sub trei aspecte complementare, după cum Levi-Strauss constată. În primul rând este nevoie de credința vrăjitorului în eficiența practicilor sale. Apoi, credința bolnavului pe care îl îngrijește sau a victimei asupra căreia vrea să își îndrepte vrăjile este cea care face ca actul magic să se poată înfăptui. În aceiași măsură, rol foarte important are și încrederea pe care opinia publică a comunității i-o oferă actantului și actului magici întrucât fără aceasta nu ar mai avea pentru cine să se săvârșească riturile magice, iar vrăjitorul ar rămâne fără „clienți”.
Condiția principală pentru care magia există în sate este persistența încrederii de care se bucură din partea oamenilor.
Forța magică pe care am amintit-o mai sus se referă la acea forță produsă prin credința oamenilor culturii tradiționale că pot controla și dirija forțele naturii și este localizată exclusiv în om și poate fi mânuită numai de el în condiții speciale și într-o manieră prescrisă tradițional.
Puterea magică presupune obiectivarea a ceea ce este gândit, iubit și dorit, conferă valoare lucrurilor din jur și semantizează actele și instrumentarul întrebuințate, cuvintelor rostite și gândite și îi este atribuită actantului despre care ceilalți membrii ai comunității îl consideră a fi posesorul ei, fie prin înzestrare, fie obținută în urma învățării practicii, fie era socotită a fi oferită de către diavol în schimbul sufletului său care după moarte va ajunge în fundurile iadului.
Forța la care actanții magici din comunitățile românești tradiționale apelează este diferită de forța la care se referă Levi-Strauss. Forța aceasta nu este impersonală, ci este o forță superioară pe care actantul magic o invocă.
Aceasta este chemată în ajutor sau invocată și este diferită pentru descântător, care apelează la ajutorul Maicii Domnului sau a unor sfinți care sunt recunoscuți ca fiind taumaturgi pentru o anumită boală, vrăjitorul, care invocă forțele răului și pe temutul diavol spre a-i îndeplini cele cerute și pentru femeia care dă în bobi sau citește cum va fi vremea în calendarul de ceapă din noaptea de Anul Nou.
Toate popoarele au credința conform căreia majoritatea bolilor sunt datorate activității malefice a duhurilor rele. Credințele românilor referitoare la acest aspect nu se deosebesc prea mult la acest capitol de restul credințelor cu substrat păgân.
Astfel de duhuri necurate care populează văzduhurile sunt adesea vrăjmașe lucrării Lui Dumnezeu, provocând omului neliniști și frici. Sunt mereu periculoase pentru om și au la noi o identitate bine definită, răsfrângându-se într-un bogat panteon la ființelor mitologice malefice autohtone.
Pe primul lor în ierarhia duhurilor periculoase se remarcă dracii și diavolii fiind aici vorba și de o categorică influență iudeo-creștină, dar care a valorificat credințele anterioare precreștine despre duhuri rele, credințe conservate în practicile populare.
Dracul, în spațiile tradiționale, e denumit prin poreclele sale, deoarece nu este bine să-i fie spus numele, existând credința că atunci când acesta își aude rostit numele vine deîndată. Așa că oamenii l-au denumit dintotdeauna eufemistic: Durlea, Aghiuță, Antihrist, Bală, Bată-l Sfântul, Bălosul, Bălțatul, Bedă, Benghisul, Boieru-lumii, Carcandilă, Cel de pe comoară, Cel din baltă, Cel din scorbură, Chioru, Chirilă, Codică, Cornea, Dodielnicu, Ducă-se pe pustii, Eosfor, Faraon, Făcăduța, Frângă, Găvozditul, Iaca-cui, Împiedicătorul, Împielițatul, Moflea, Mutul, Naipa, Năpustul, Nefărtatul, Necuratul, Neprietenul, Pârlea, Piedicașul, Pârdalnicul, Sărsăilă, Săcretul, Scaraoschi, Slutul, Spurc, Tărtărău, Triscatarat, Vătaful, Vicleanu, Zgâmbea, Ucigă-l Toaca, etc.
Tot la români, atunci când un demon este responsabil de natura unei boli, numele acelei boli se identifică cu cel al demonului. Buba, Junghiul, Tusea, Năjitul, Vărtejul, Brânca și mulți alții sunt amenințați în textele descântecelor prin trimiterea lor în locuriAcești demoni-duhuri sunt de fapt bolile mici. Personificările bolilor mari, ale epidemiilor, au o răspândire mai largă și sunt nimeni altele decât Ciuma, Holera, Vărsatul, Frigurile.
Acum, după ce am arătat din ce este compus un act magic și de cele alte aspecte este legat, voi încerca să arăt de câte feluri sunt actele magice regăsite în satul Răsuceni prin exemplificări.
Actele magice pot avea scop malefic, precum sunt vrăjile și unele farmece, pot vindeca boli sau dezlega vrăjile, precum sunt descântecele, pot apăra și preveni oamenii, animalele domestice, gospodăriile sau satul de efectele forțelor naturale, a animalelor sălbatice sau a vrăjilor sau acțiunilor malefice, precum deochiul, pot prevesti viitorul, precum practicile magice de ghicire a vremii (calendarul de ceapă), de aflare a ursitului, de aflare a rodniciei anului agricol, de ghicire a evenimentelor concrete (datul în bobi), etc.
Farmecele, sau practicile magice erotice, au de cele mai multe ori rolul de a face persoana pentru care se săvârșesc sau care le înfăptuiește singură, să reintre în social.
Aceste farmece care acționează în sfera magiei erotice îndeplinesc mai multe scopuri. În mentalitatea tradițională, căsătoria era o etapă obligatorie pentru fiecare membru al comunității, iar cine ajungea la vârsta nubilă sau o depășea și nu trecuse încă în rândul celor căsătoriți se considera că pot exista două motive principale pentru care se întâmplase acest lucru.
Primul motiv era unu natural, în cazul când fata era considerată urâtă, avea vreo boală sau vreun handicap, sau în cazul băiatului, atunci când acesta avea unele apucături ce-l împiedicau ”să-și facă casă” precum faptul că îi plăceau băutura și fetele (în cazul băieților aspectul fizic nu era considerat un criteriu care ar contribui la șansele sale de însurătoare, mentalitatea tradițională considerând că bărbatul trebuie să fie puțin mai frumos ca dracu’ ).
Al doilea motiv pentru care fetele puteau rămâne fete bătrâne sau băieții holtei era unul de natură magică aceștia putând fi victimele unor blesteme aruncate asupra lor, sau se putea ca cineva care avea dușmănie pe ei să le fi făcut vrăji de legare a soartei, pecetluindu-le astfel viața. Aceste persoane vrăjite, de cele mai multe ori nu se mai căsătoreau niciodată.
Astfel de cazuri au existat și în satul Răsuceni unde este cunoscută situația a șase frați dintre care cea mai mare soră ”a apucat să se mărite” înainte ca vrăjitoarea, o mătușă de-a lor ”să le lege soarta”. Ceilalți cinci frați (trei surori și doi frați) au rămas singuri până la bătrânețe : cele trei surori au locuit în aceiași casă, singure.
Situațiilor sau evenimentelor din viață li se dă o explicație apelându-se la ideea de magic atunci când acelea par a nu mai fi simple coincidențe sau întâmplări. Faptul că toți frații au avut aceiași soartă a pus pe gânduri lumea satului care a tras concluziile că asupra lor s-ar fi aruncat vrăji de legare a a soartei. În general, oamenii vorbesc în interiorul uni comunități mici, de aceea, chiar și numele celei care ar fi înfăptuit această nedreptate este cunoscut.
În aceste situații de legare a soartei, persoanele în cauză trebuiau să apeleze la descântătoare sau la preot să le dezlege pentru că altfel ar rămâne singure toată viața.
Alte cazuri în care fetele apelau la ajutorul femeii care știa să facă de dragoste erau acelea când fetele trecuseră de o anumită vârstă și nimeni nu venea în pețit, cum era cazul a trei fete ale unui preot dintr-o localitate vecină care veneau săptămânal pe jos în sat la o femeie care știa să facă cu busuiocu’. Tot așa, la farmecele de dragoste apelau și cele care credeau că din cauza însușirilor lor fizice mai puțin atrăgătoare pentru flăcăi nu reușeau să se mărite, așa că apelau la farmece pentru a fi placate de către băieți sau de către un băiat anume pe care ele puseseră ochii.
Alte exemple de farmece care ar intra tot în sfera magiei erotice sunt farmecele (vrăjile) prin care cineva vrea să spargă o casă, adică să despartă doi soți deoarece fie bărbatul i-a fost iubit înainte de a se însura femeii care acum face farmecele și aceasta dorește să se răzbune, fie datorită rivalității pe care o are cu femeia respectivă și a invidiei care o macină când vede că celei din urmă îi merge bine.
Alte exemple tot din aceiași categorie sunt vrăjile care au scopul de „ a închide ochii bărbatului”. Acestea se fac de obicei cu țărână de la mort pentru ca soțul să nu mai vadă defectele soției, să nu o mai certe pentru greșelile comise, să n-o prindă că-l înșeală, etc.
Atunci când o femeie dorea să se mărite cu un bărbat anume căruia inițial îi este indiferentă aceasta apelează la farmecele cu ulcica. Ulcica vrăjită trebuia ascunsă sau îngropată astfel încât bărbatul dorit să nu o găsească niciodată. Dacă o găsea și o spărgea, vraja se spărgea , iar el vedea iarăși lucrurile cu propriii ochi.
3.1.1 Instrumentarul magic
Pentru a putea fi îndeplinite, actele magice presupun un anumit ritual ce trebuie înfăptuit de către actant. Pentru a realiza ritualul respectiv este nevoie de anumite lucruri pe care vrăjitorul sau descântătorul le folosește.
Orice obiect are o dublă valorizare la fel cum și sacrul este ambivalent. Un obiect oarecare poate avea o valorizare și o întrebuințare profană în timpul zilei și una cu implicații în sfera sacrului odată cu lăsarea întunericului sau în cadrul prescripțiilor rituale.
Același obiect pe care oamenii îl consideră banal poate avea o întrebuințare magică și poate servi ca ingredient sau obiect magic.
Drept instrumentar la aceste incantații magice se foloseau : obiecte din metal (clopot, seceră, cuțit, ac, „săgeata de la fulger”, cuie, fier de plug, dinți de pieptene, potcoave găsite etc), plante magice ca mătrăguna, busuiocul, cicoarea, avrămeasa, accesorii de îmbrăcăminte, scame sau fire de păr ale persoanei iubite, sarea, fus, oase de mort, picior de iepure, argint-viu, lătură de la mort, ață de la mort, pământ de la mort, unghii, păr de la mort (de aceea trebuie ca familia mortului să aibă mare grijă până la înmormântare deoarece vrăjitoarele pândesc să ia obiecte care au luat contact cu trupul mort săvârșind cu ele cele mai periculoase vrăji, acelea pentru omorârea unei persoane), „apă neîncepută” etc
Pentru a trimite vrăjile la destinatar vrăjitoarea se folosea de broaște, de pisici, de băzăuni.
3.2. Actanții magici. Diferențierea de gen a actanților
În cadrul magiei populare românești actanții înfăptuitori ai riturilor magice sunt specializați pentru un anumit tip de magie dintre magia defensivă și cea ofensivă.
Practicanții magiei defensive pot fi atât persoane care cunosc un număr mare de formule magice de vindecare, ocrotire și dezlegare (descântece), care sunt puține la număr prin sate, și se numesc descântătoare, dar și persoane care cunosc câteva descântece pe care le spun doar pentru membrii familiei sau pentru vecini.
Aceștia pot fi și femei și bărbați. In sat sunt și bărbați care știu să descânte de deochi și de năjit. In satul Răsuceni sunt cunoscute în prezent două descântătoare la care vin și oameni din colțuri îndepărate ale țării pentru ”a le rezolva” problemele.
Reprezentanții magiei ofensive sunt vrăjitoarele și fermecătoarele care prin vrăjile și farmecele lor provoacă mult rău. De obicei, actanții vrăjitoriei erau femei.
Intre producerea și transmiterea actului performativ magic și genul căruia aparține actantul există o legătură strânsă. Actul performativ este asumat cu predilecție de universul feminin al lumii satului tradițional. Foarte rar se întâlnesc vrăjitori bărbați, dar informațiile care există spun că aceștia sunt mult mai puternici decât vrăjitoarele.
Performanța specializată este atunci când vorbim despre cineva care practică actele magice ca pe o meserie obținând și foloase materiale de pe urma performării sale. Există însă și autoperformarea, în cazul farmecelor de dragoste, pe care fata le spune singură, efectul așteptat fiind asupra propriei ei persoane.
In cazul descântecului, se spune că nu are leac dacă este spus de mamă pentru fiică sau fiu. Performatoarea nu trebuie să aibă vreo legătură de sânge cu bolnavul. In cazul în care fiica descântătoarei se îmbolnăvea, descântătoarea punea o lingură de lemn în sân și zicea :
”Lingura ți-e mumă
Și eu îți sunt străină.”
Apoi, cu lingura în sân, putea să spună descântecul care acum era eficace.
În cultura populară magică – mimica, gestica, aspectul și comportamentul ocupau un loc important în executarea practicilor magice. Magicienii populari nu ocupau o poziție înaltă în ierarhia socială, dar în cultura populară aveau un loc de prim ordin fiind respectați și temuți.
Principalul scop al lor era provocarea unor prejudicii la nivel economic, social sau la nivelul sănătății celor pe care oficiantul îi considera dușmani.
Dacă cineva amenința pe cineva cu pedepsirea prin folosirea mijloacelor magice în urma unui conflict, membrii comunității evitau acea pesoană.
Reputația de vrăjitoare se răspândea repede în cadrul comunității, oamenii transmițând întâmplările de la unul la altul, ferindu-se totuși ca acele vorbe să nu ajungă la urechile vrăjitorului de care se temeau că le-ar putea face ceva rău pentru că au vorbit despre acest lucru și de aceea ar putea să se răzbune.
De multe ori vrăjitoarele recunoșteau singure că au făcut vrăji cuiva :„ Fă, v-am făcut fermece și-o să vă fac, până o-ți muri de foame-n casă ! De-o mai avea ginerit-o serviciu și de s-o mai însura nepoată-ta ! ”
„Vraciul și vrăjitoarea împart domenii specifice de acțiune, dezvoltând procedee magice diferențiate, dar amândoi joacă un rol important în imaginația locală ca intermediari cu lumea ocultă.”
In societatea românească tradițională, oamenii apelează la serviciile descântătoarelor considerându-le a fi femei care pot vindeca bolile și dezlega vrăjile, dar și la serviciile vrăjitoarelor, dar numai pe ascuns, fără ca ceilalți oameni să știe.
Deși apelează la serviciile lor, în același timp, oamenii se tem de capacitățile lor, mai ales de cele ale vrăjitoarelor care invocă tot felul de spirite pe care riscă să nu le mai poată controla.
Despre vrăjitoare se vorbește doar în mediile familiare, celor apropiați în care există încrederea că vor fi solidari în păstrarea secretului deoarece există frica de răzbunare.
3.3. Practicarea magiei : aspecte rituale și aspecte empirice
Magia se bazează pe „un sistem de principii care dictează maniera în care actul trebuie să fie performat”. Actul magic, ca orice rit, trebuie să respecte anumite interdicții și să urmărească a duce la îndeplinire anumite prescripții.
Descântecele și vrăjile sunt considerate a fi mijloace de rezolvare pentru unele situații care nu pot fi explicate în logica realului.
Actul magic, compus din partea rituală manifestă prin gesturi și partea verbală reprezentată de descântec are nevoie și de alte lucruri pentru a putea fi îndeplinit.
Un element interesant îl constituie aici așa-numita dozare a ritualului magic, constând în repetarea descântecelor într-o anumită ordine și de un anumit număr de ori. Astfel, în magia de vindecare se obișnuia ca șapte femei bătrâne să posteasca o zi pentru a determina însănătoșirea unei persoane bolnave. Importanța numărului se vedea și în prescripțiile ce priveau actul în sine: se postea nouă marți (de luni pâna în seara de marți, când se iveau stelele), "ca să se împlinească ceva"'. Se pare că aceste gândiri magice au pătruns și în interiorul practicilor religioase întrucât, pentru eficiența maslului, preotul a rugat bolnava să ia făină și bani de pomană de la trei văduve, pentru ca rugăciunea să aibă leac.
Apoi, pentru ca descântecele să fie eficiente, ele trebuiau să fie repetate de mai multe ori, în general de trei, șase sau nouă ori. Unele vrăjitoare considerau "de leac" doar a noua repetare. Altele spuneau că leacul se obține după ce sunt spuse toate cele nouă descântări în parte.
Procedeul repetărilor se baza pe credința în proprietatea magică a anumitor numere, în special trei, șase și nouă. Valoarea magică a numerelor se intâlnea și în diferite ocazii cum ar fi – de exemplu – persoanele care trebuiau să îndeplinească o acțiune magică: șapte babe, nouă văduve, șapte preoți, trei copii, o fată puberă, etc. și numărul obiectelor pentru ritual era marcat precis ca prescripție magică în lipsa căreia actul magic nu ar mai fi avut sens: nouă cărbuni, unsoare de nouă feluri, apă din șapte izvoare etc. In descântece sunt adesea invocate ființe magice al căror număr este nouă sau nouăzeci și nouă. (99 de bube de 99 de feluri)
Alt număr căruia nu i-am găsit vreo explicație este numărul 41 care apare în descântecul bobilor : „ Voi patruzeci și unu de bobi,
Patruzeci și unu de frați
Dintr-un porumb curățați
Bine știți, bine să-mi dați!
Cum știți, câmpu’ să-nverziți,
Lumea să hrăniți
De la răsărit până la apus,
Așa să știți să-mi dați
Despre..(ce vrei: știrea lui cutare)
Dacă cutăriță vine astăzi
Să vă deschideți pe cinci cu bucurii.
Dacă nu să-mi dați pe nouă,
La inimă două,
Fără pic de bucurii.”
In urma celor spuse mai sus, constatăm că unele numere primesc o valorizare magică proprie, fiind deținătoare a unor puteri speciale, transmisibile obiectelor, ființelor și acțiunilor.
O foarte mare importanță în săvârșirea actului magic o are spațiul și timpul în care acesta trebuie să se desfășoare pentru avea eficacitate.
3.3.1. Timpul și spațiul în magie
Gândirea magică a țăranului se manifestă prin credința în forțe superioare, iar de multe ori, din cauza fricii pe care o simțea față de necunoscut, reprezentat de spațiu străin sau de timpul nopții în care simțurile lui nu îl mai pot ajuta să cunoască tot ce se desfășoară în jurul său îi dau o stare de nesiguranță, de teamă.
El nu poate controla ce se întâmplă de aceea își imaginează că ceea ce nu cunoaște sunt un spațiu și un timp dominate de forțe supranaturale, iar în aceste locuri sau perioade de timp vulnerabile, orice mișcare din natură el o poate confunda cu manifestarea unor forțe supranaturale de care se teme, cu care nu vrea să se întâlnească și pe care încearcă să le evite.
Timpul, văzut prin prisma magiei era și el prezent în tradițiile populare românești. De exemplu, practica descântătoarelor prevedea ca "apa neîncepută" să fie adusă de la izvor înainte ca soarele să răsară, cine o aducea trebuia să respecte anumite prescripții: să nu vorbească cu nimeni nici la dus nici la întors, să nu se întâlnescă cu nimeni să fie nemâncat.
Descântecele pentru "cășunătură" nu trebuiau să se facă după răsăritul soarelui. De dimineață, în zorii zilei se făceau descântecele de dragoste și scăldatul în rouă (pentru sănătate).
In schimb, imediat dupa asfințitul soarelui începe timpul rău, în care demonii și vrăjile își desfășurau acțiunile nefaste. De aici o serie de precauții magice: nu se împrumută nimic, gunoiul nu se scoate afară. De asemenea, seara nu se lasă apă descoperită afară pentru că se crede că se va contamina de malefic, deoarece noaptea umblă duhurile necurate prin văzduh.
Oamenii credeau că orice acțiune este periculos a fi intreprinsă noaptea în afara locuinței, spațiul fiind străbatut în concepția lor de ființe supranaturale: zmei, iele, vrajitori, strigoi etc, care puteau cauza nenorociri pentru cei care le întâlneau.
Odată cu ivirea zorilor, vestită de cântatul cocoșilor, toate aceste arătări dispar și vine timpul propice practicării farmecelor de dragoste.
Timpul nopții era cel al vrăjilor. Vrăjile de dragoste, ca de exemplu culegerea mătrăgunei, se săvârșeau după niște anumite prescripții. Luatul manei se făcea tot înainte de răsăritul soarelui. In general manoperele de magie neagră se desfășurau noaptea.
Precum noaptea își avea regulile ei magice, tot așa și zilele saptamanii cunoșteau o sumedenie de opreliști, variind de la un sat la altul. De pildă, se obișnuia să nu se scoată gunoiul din casă lunea (ca uliul să nu mănânce păsările domestice). De asemenea nu se împrumută nimic lunea și vinerea (ca să nu pierzi sporul de bani). Lunea se zice că este ziua soartei și ursitei, iar fetele și băieții necăsătoriți ar trebui să postească. Femeile nu spală în această zi pentru a asigura soartă bună fetelor ei. Tot această zi alături de vineri sunt considerate a fi ziele în care vrăjile au cel mai puternic efect. Lunea se fac vrăjile de dragoste și de legare a soartei, iar vinerea se fac vrăjile de moarte. Vinerea este respectată ca o sărbătoare multe dintre treburile casnice fiind interzise. De ziua Sfintei Vineri (Sf. Parascheva) nu se coace pâine, nu se lucrează în vie, nu se coase, nu se croiește pentru că orbești.
Timpul, în viziunea omului dominat de credințe magice, era o înșiruire de zile bune și de zile rele (faste și nefaste), sărbatorile marcând momentele esențiale ale anului, legate îndeosebi de schimbarea anotimpurilor și fazele muncilor agricole. In mentalitatea magică, prima zi a anului era cea în care toate evenimentele ce urmau să se întâmple în anul ce urma puteau fi ghicite. De aici rezultă vechile obiceiuri de Anul Nou din noaptea de 31 decembrie când fetele își ghiceau, ca sa vadă daca se vor marita și bărbații făceau calendarele de ceapă, prin care ghiceau cum va fi vremea – uscată sau ploioasă.
In gândirea magica însă, viața era formată dintr-o succesiune de momente deosebite la nivel calitativ, care trebuiau celebrate prin practici speciale.
Locurile indicate pentru practicarea actelor magice erau spațiile cu încărcătură magică ce marcau de obicei o trecere, erau un spațiu liminal. Locuri în care se făceau vrăjile erau de obicei locuri de trecere dintr-un spațiu în altul precum poarta, hotarul, pragul casei sau puteau fi locuri încărcate de sacru precum răscrucile, fântânile, podurile, pădurile și bălțile.
Așa-numitele locuri rele sau oprite, din credințele populare, erau locurile prin care se considera că spiritele rele au trecut. Astfel de locuri sunt acelea pe unde au jucat ielele sau unde s-au bătut șerpii. Cimitirele, răscrucile, podurile, stâncile, peșterile, morile, casele părăsite erau numite "locurile rele", bântuite de ființe demonice.
3.3.2 Sărbătorile vrăjitoarelor : un calendar magic
Studiu de caz : Practicile magice în Răsuceni
Bibliografie :
Aghioritul, Sf. Nicodim, Despre vrăjitorie, traducere din limba greacă de Ion
Diaconescu, Sofia, București, 2003;
Augé, Marc 1995 (1982 Génie du paganisme) Religie și antropologie, traducere și prefață de Ioan Pânzaru, Jurnalul literar, Seria „Labirint”, București;
Balandier, Georges, Antropologie politică, Amarcord, Timișoara, 1998;
Valeriu Bălteanu, Terminologia magică populară românească, Paideea, București, 2000;
Valeriu, Bălteanu, Dicționar de magie populara românească, Paideea, București, 2003;
Ernest, Bernea, Cadre ale gândirii populare românești, Cartea Românească, București, 1985;
Bernea, Ernest, Tehnica și magia, Tiparul Universitar, 1940;
Jean-Michel Besnier (coord.), Conceptele umanității. O istorie a ideilor științifice, politice, sociale, religioase, filozofice, artistice, București, Editura Lider, 1996
Biblia,
Nicoleta Coatu, Eros, magie, speranță, Rosetti Educațional, București, 2004;
Camus, Dominique, Puteri și practici vrăjitorești, traducere de Muguraș
Constantinescu, Polirom, Iași, 2003 ;
Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere, 1484, traducere de Dan
Petrescu, Nemira, București, 1999 ;
Durkheim, Emile, Forme elementare ale vieții religioase, Polirom, Iași, 1995;
Evseev, Ivan, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara, Amarcord, 1998;
Eliade, Mircea, Făurari și alchimiști, trad. din franceză de Maria și Cezar Ivănescu, Humanitas, București, 2008;
Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, Humanitas, București ;
Eliade, Mircea, Morfologia religiilor, Jurnalul Literar, București, 1993;
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Humanitas, București, 1992;
Floca, Nicolae, Textele canoanelor, Drept Canonic Ortodox, EIBMBOR, București, 1990;
Frazer, James George, Creanga de aur, Vol 2, Minerva, București, 1980;
Gorovei, Artur, Descântecele românilor, Imprimieria națională, București, 1931;
Leroi-Gourhan, Andre, Gestul si cuvîntul, trad. de Maria Berza, pref. de Dan Cruceru, Vol. 1-2, București, Meridiane, 1983;
Levi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura politică, București, 1978
Oișteanu, Andrei, Ordine și haos: mit și magie în cultura tradiționala românească, Polirom, Iași, 2004;
Olteanu, Antoaneta, Metamorfozele sacrului, Paideea, București, 1998;
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, București, Albatros, 1983;
Malinowski, Bronislaw, Magie, știință și religie, trad. de Nora Vasilescu, Ed. Modova, Iași, 1993;
Marian, Simeon, Florea, Vrăji, farmece și desfaceri. Descântece poporane române, Editura Coresi, București, 1996;
Mauss, Marcel, Manual de etnografie, Institutul European, Iași 2003;
Mauss, Marcel, Teoria generală a magiei, Polirom, Iași, 1996;
Muchembled, Robert (coord.), Magia și vrăjitoria în Europa din Evul Mediu pâna astăzi, trad. din franceza Maria și Cezar Ivănescu, București, Humanitas. 1997;
Palou, Jean, Vrăjitoria, note și prefață de Florica Mihuț, Corint, București, 2003;
Gheorghe Pavelescu, Cercetări asupra magiei la românii din Munții Apuseni, Institutul Social Român, Institutul de Cercetari Sociale al României, București, 1945;
Pavelescu, Gheorghe 1998 Magia la români. Studii și cercetări despre magie, descântece și mană, Ed. Minerva, București;
Pop-Curșeu, Ioan, Magie și vrăjitorie în cultura română, Cartea românească, București, 2013;
.
Bibliografie :
Aghioritul, Sf. Nicodim, Despre vrăjitorie, traducere din limba greacă de Ion
Diaconescu, Sofia, București, 2003;
Augé, Marc 1995 (1982 Génie du paganisme) Religie și antropologie, traducere și prefață de Ioan Pânzaru, Jurnalul literar, Seria „Labirint”, București;
Balandier, Georges, Antropologie politică, Amarcord, Timișoara, 1998;
Valeriu Bălteanu, Terminologia magică populară românească, Paideea, București, 2000;
Valeriu, Bălteanu, Dicționar de magie populara românească, Paideea, București, 2003;
Ernest, Bernea, Cadre ale gândirii populare românești, Cartea Românească, București, 1985;
Bernea, Ernest, Tehnica și magia, Tiparul Universitar, 1940;
Jean-Michel Besnier (coord.), Conceptele umanității. O istorie a ideilor științifice, politice, sociale, religioase, filozofice, artistice, București, Editura Lider, 1996
Biblia,
Nicoleta Coatu, Eros, magie, speranță, Rosetti Educațional, București, 2004;
Camus, Dominique, Puteri și practici vrăjitorești, traducere de Muguraș
Constantinescu, Polirom, Iași, 2003 ;
Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere, 1484, traducere de Dan
Petrescu, Nemira, București, 1999 ;
Durkheim, Emile, Forme elementare ale vieții religioase, Polirom, Iași, 1995;
Evseev, Ivan, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara, Amarcord, 1998;
Eliade, Mircea, Făurari și alchimiști, trad. din franceză de Maria și Cezar Ivănescu, Humanitas, București, 2008;
Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, Humanitas, București ;
Eliade, Mircea, Morfologia religiilor, Jurnalul Literar, București, 1993;
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Humanitas, București, 1992;
Floca, Nicolae, Textele canoanelor, Drept Canonic Ortodox, EIBMBOR, București, 1990;
Frazer, James George, Creanga de aur, Vol 2, Minerva, București, 1980;
Gorovei, Artur, Descântecele românilor, Imprimieria națională, București, 1931;
Leroi-Gourhan, Andre, Gestul si cuvîntul, trad. de Maria Berza, pref. de Dan Cruceru, Vol. 1-2, București, Meridiane, 1983;
Levi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura politică, București, 1978
Oișteanu, Andrei, Ordine și haos: mit și magie în cultura tradiționala românească, Polirom, Iași, 2004;
Olteanu, Antoaneta, Metamorfozele sacrului, Paideea, București, 1998;
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, București, Albatros, 1983;
Malinowski, Bronislaw, Magie, știință și religie, trad. de Nora Vasilescu, Ed. Modova, Iași, 1993;
Marian, Simeon, Florea, Vrăji, farmece și desfaceri. Descântece poporane române, Editura Coresi, București, 1996;
Mauss, Marcel, Manual de etnografie, Institutul European, Iași 2003;
Mauss, Marcel, Teoria generală a magiei, Polirom, Iași, 1996;
Muchembled, Robert (coord.), Magia și vrăjitoria în Europa din Evul Mediu pâna astăzi, trad. din franceza Maria și Cezar Ivănescu, București, Humanitas. 1997;
Palou, Jean, Vrăjitoria, note și prefață de Florica Mihuț, Corint, București, 2003;
Gheorghe Pavelescu, Cercetări asupra magiei la românii din Munții Apuseni, Institutul Social Român, Institutul de Cercetari Sociale al României, București, 1945;
Pavelescu, Gheorghe 1998 Magia la români. Studii și cercetări despre magie, descântece și mană, Ed. Minerva, București;
Pop-Curșeu, Ioan, Magie și vrăjitorie în cultura română, Cartea românească, București, 2013;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ipostaze ALE Magicului In Diacronie Si Sincronie (ID: 154260)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.