Ipostaza Femeii ÎN Basmele Lui Creangă

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, PSIHOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC

PROF.UNIV.DR. BODIȘTEANU FLORICA

ABSOLVENT STOI, D, OANA-FLORINA

ARAD, 2016

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, PSIHOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

IPOSTAZA FEMEII ÎN BASMELE LUI CREANGĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC

PROF. UNIV.DR. BODIȘTEAN FLORICA

ABSOLVENT

STOI, D, OANA-FLORINA

ARAD, 2016

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” DIN ARAD APROBAT

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, PSIHOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DOMENIUL / PROGRAMUL DE STUDIU DECAN

Nr. __________ din ___________

VIZAT

Îndrumător științific

DATE PERSONALE ALE CANDIDATULUI

Date privind identitatea persoanei

Numele:__________________________________________________________

Numele anterior:_____________________________________________________

Prenumele: _________________________________________________________

Sexul: (M/F)

Data și locul nașterii:

Ziua / luna / anul __________ / __________ / __________

Locul (localitate, județ) _________________________________

Prenumele părinților:

Tata: _____________________________________

Mama:____________________________________

Domiciliul permanent: (str., nr.,localitate, județ, cod poștal, telefon, e-mail):

___________________________________________________________________

Sunt absolvent(ă) promoția: ______ / ______

Forma de învățământ pe care am absolvit-o este: (cu frecvență, cu frecvență redusă, ID), cu taxă/fără taxă

Locul de muncă (dacă e cazul):__________________________________________

Solicit înscrierea la examenul de …………………………. (licență, diplomă, disertație):

Sesiunea ________________________________ anul _______________________

Lucrarea de …………………………… (licență, diplomă, disertație) pe care o susțin are următorul titlu:

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Îndrumător științific:

___________________________________________________________________

12. Menționez că susțin examenul de …………………………………. finalizare a studiilor (pentru prima oară, a doua oară – după caz) _______________________________ și declar pe propria-mi răspundere că am luat la cunoștință de prevederile art. 143 din Legea 1/2011. Declar că prezenta lucrare nu este realizată prin mijloace frauduloase, fiind conștient de faptul că, dacă se dovește contrariul, diploma obținută prin fraudă îmi poate fi anulată, conform art. 146 din Legea 1/2011.

SEMNĂTURA

REFERAT

PRIVIND LUCRAREA DE ………… (LICENȚĂ, DIPLOMĂ, DISERTAȚIE)

A

ABSOLVENTULUI/ ABSOLVENTEI …………………………………………..

DOMENIUL / PROGRAMUL DE STUDIU …………………………………….

PROMOȚIA …………………….

Titlul lucrării …………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………….

Structura lucrării ……………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….………………………………………………………………………….………………………………………………………………………….………………………………………………………………………….………………………………………………………………………….………………………………………………………………………….…………………………………………………………………………….…………………………………

Aprecieri asupra conținutului lucrării de .. (licență, diplomă, disertație), organizare logică, mod de abordare, complexitate, actualitate, deficiențe

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………

Aprecieri asupra lucrării (se va menționa: numărul titlurilor bibliografice consultate, frecvența notelor de subsol, calitatea și actualitatea surselor consultate; modul în care absolventul a prelucrat informațiile din sursele bibliografice, contribuții originale)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Concluzii (valoarea lucrării elaborate de absolvent, relevanța studiului întreprins, competențele absolventului, consecvența și seriozitatea de care a dat dovadă absolventul pe parcursul documentării și elaborării lucrării)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Redactarea lucrării respectă/NU respectă normele de redactare (dacă nu respectă, care sunt acestea…).

Nu există/ Există suspiciuni de realizare prin fraudă a prezentei lucrări (dacă există, care sunt acestea…).

Consider că lucrarea îndeplinește/ NU îndeplinește condițiile pentru susținere în sesiunea de Examen de …………………………………………. (licență, diplomă, disertație) din ……………………(dacă nu îndeplinește, se scrie motivația…)

Arad, Data Îndrumător științific

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………6

Fata…………………………………………………………………………………….9

Fata babei și fata moșneagului………………………………………..9

Povestea lui Harap-Alb…………………………………………………

Femeia……………………………………………………………………………….

Povestea porcului………………………………………………………….

Povestea lui Stan Pățitul………………………………………………..

Introducere

”O prejudecată neașteptată este aceea a unui Creangă autor satiric. Creangă e jovial, are umor, adese mușcător, e, da, malițios, însă fără răutate. Comicul, veselia, nu sunt neapărat satiră. Într-un fel, am putea spune că satira profundă nu e veselă, ci amară, implică adică decepție, mizantropie și, în forme extreme, chiar dispreț. Satiricul e un spirit absolut, care, contrar părerii răspândite, n-are umor (în înțelesul de ”înțelepciune„), cerând de la viață mai mult decât poate da”. [1].

„Siretul împarte Moldova la epoca în care se naște Ion Creangă în două ținuturi fundamental deosebite. Pe stânga lui, mergând spre gură, se rostogolesc coline aride, egale, în chipul valurilor rotunde ale unei smoale. Priveliștea e de o măreție barbară, care înspăimântă. Satele, mizerabile, răsfirate, aproape că nu se zăresc, cu toate că surele coame ale dealurilor sunt în genere fără păduri. Pusta iluzionează, spinările par cupolele unei biserici subterane cu mii de turle rămase la suprafață, și când orașul răsare dintre văi, el pare colosal, mirific, și nu e în realitate decât un târg ticălos.” (Călinescu, I: 1)

„Ca tip, țăranul, păstrându-și individualitatea sa daco-romană, începe să aducă aminte că nu suntem departe de marile stepe din preajma Pontului Euxin. Cât despre oraș, el este mai pestriț, șiplămădeala seculară n-a atins cu totul culorile din care s-a făcut. Cetățeanul e tolerant față de străin. Nu numai fizionomia oamenilor e deosebită ( femeile sunt sau slabe, cu fața anguloasă și gura tăiată larg sau, fiind împlinite, adesea cu maxilarul de jos proeminent), dar și aspectul moral.” (Călinescu, I: 2)

„Femeia toarce lână și țese, și adesea, iarna, când n-au altceva de făcut, mai torc și bărbații. Oamenii se duc cu toporul la pădure, se coboară cu plutele, mână turmele, fac caș, merg cu oile la iernat, se duc să-și vândă produsele la târguri. Femeia nici ea nu stă locului și muncește aproape cât un bărbat. În lipsa omului, care e mai totdeauna dus, ea reprezintă familia și, ca atare, aleargă, cumpără, vinde și trăiește ca o adevărată văduvă.” ( Călinescu, I: 5)

„Strămoșii dinspre mamă a lui Ion creangă s-au tras pe partea moldovenească a munților de prin Maramureș pe la sfârșitul veacului al XVIII-lea, cam între 1787-1788. Era după răscoalele moților, și ei ziceau că fug din pricina papistășiei. Este cu putință ca propaganda pentru lărgirea unirii cu catolicii, să fi luat, după răzmeriță, un avânt supărător pentru românii de sub munți, de obicei foarte păstrători de datini. Din Ardeal s-au strămutat familii întregi de mocani, un Dediu, un Ciubuc Clopotarul, un Creangă cu toți ai săi și alții neștiuți. Familia dinspre mamă a lui Creangă se poate socoti dar curat ardeleană, de vreme ce moșul însuși, tatăl mamei, venise, o dată cu părinții, de dincolo. Capul familiei băjenărite se chema Ion Creangă, și fiindcă trecea cu patru copii – David, Nică, Vasile și Petrea – putem presupune că era în vârstă cam de 30 de ani. La 1831, când catagrafia îl arăta ca nevolnic, trecut ca vârstă, să tot fi avut peste 70 de ani. Cu Ion ar fi venit și doi frați, Ștefan și Gheorghe. Ștefan răposa în 1855, în vârstă de 84 de ani. Născut deci pe 1771, el era flăcăuandrucând descindea din Ardeal, puțin mai răsărit decât nepoții săi de frate. Copil, povestitorul, ar fi putut foarte bine cunoaște nu numai pe tatăl mamei, dar și pe unchiul moșului, trei generații înaintea sa. Dar de strămoș el nu își amintește nimic, fie că nu îl văzuse la față, fie că și după catagrafie, genealogie e încurcată.” (Călinescu, I: 7-8)

„Ion Creangă cu frații și copiii lui s-au așezat în Pipirig, sat smârcos, inundabil, precum numele-l arată, pe apa Neamțului, nu departe de Valea Bistriței. Comuna era alcătuită din cătunele Pipirig, Plotonul, Boboești, Agapieni, Cujbeni, Pițilăgeni și Țărățeni. Ion e înscris în catagrafia din 1820 a județului ca fruntaș, în 1831 ca bătrân, fără putere. Gheorghe, frate-său, în 1820 e mijlocaș, în 1831 birnic. Ștefan, la 60 de ani, în 1831, era holtei. A doua generație este înfățișată prin David Creangă și frații săi ( Nică, Vasile, pe care povestitorul îi numește o dată Alexandru și Petrea), veniți și ei o dată cu părintele lor din Ardeal. Dintre frați, David e cel mai cu vază. În 1820 e fruntaș, de pe la 1828 înainte este vornic, adică primar. Nică și Vasile au neveste și copii, căsătoriți la rândul lor și cu altă generație de copii, încât arborele devine stufos. Cât despre David, însurat cu o Nastasia, acesta are șase copii, de vârste foarte felurite, făcuți pe toată întinderea lungii lui vieți. Smaranda e mama povestitorului. În vremea zaverei, la 1821, David fuge de răul turcilor, care veneau să jefuiască Pipirigul, cu nevastă-sa, cu Smaranda și cu un frate de-al acesteia, Ioan. Într-o albie, pe o prispă, uitase pe o Ioană. Avea atunci, deci, trei copii, și ceilalți sunt veniți mai în urmă. Pe Vasile și pe Gheorghe îi dăduse înainte de 1848 la școala lui Balș din Broșteni, la învățătorul Nanu, care profesa de la 1840. Deci acești copii erau născuți înainte de acest an, copilul cel mai mic, coleg de clasă cu povestitorul și totuși unchi al lui. Vasile, de pildă, se însura în 1849 cu Maria, fata popii din Borca. Dacă ar fi avut atunci vreo 20 de ani, se născuse prin 1829. Nu prea deosebit la vârstă de el trebuie să fi fost Gheorghe, căsătorit întâi cu o Smarandă, în 1850, apoi cu o Ecaterină. Va fi preot la paraclisul spitalului din Neamț și bun prieten al povestitorului, care îi va spune „bădie”, deși părintele îi era unchi. Nastasia, nevasta lui David, era ea însăși o ardeleancă, descendentă a acelui Ciubuc, coborât de peste munți o dată cu Dediu și cu Creangă. Ciubuc nu era însă nici tatăl Nastasiei și nici bunicul Smarandei, ci „bunicul mâne-ta, Smarandă”, adică bunicul Nastasiei, și mai limpede „unchiul unchiului mamei mele”, adică al Smarandei, de unde urmează că, neputând fi el așa bătrân încât să fie moș de moș, era un colateral, un „unchi”, adică fratele tatălui ori mamei Năstăsiei. De altfel, Ciubuc n-a avut nici femeie, nici copii, și spre bătrânețe, cuprins de gânduri cucernice, și-a dat toată averea Mănăstirii Neamțului și s-a călugărit. (Călinescu, I: 9-10)

„Nastasia, strănepoata lui Ciubuc Clopotarul, era, după ce făcuse șase copii, o femeie simțitoare, care lăcrăma din nimic. Nu mânca de milă carne de vită și bocea toți morții, rude și străini, din cimitir. După atâta maternitate, se mai prăpădea încă pentru copiii copiilor. Singurătatea, lipsa oricărui exercițiu al sentimentelor într-o viață petrecută numai cu torsul, cu țesutul, cu grelele treburi ale casei, dau femeilor de la țară astfel de descărcări afective. Se pare că, zdrunciunată după atâția prunci, Nastasia înfățișează și un caz de slăbire nervoasă. Era, cum se zice, o femeie fără minte, care se pierdea cu firea plângând la orice prostie și față de care David putea trece cu drept cuvânt ca un om înțelept. Constituția ei nervoasă a trecut și la fată, Smaranda, care dezvăluiește tulburări mai grele.

Ginerele lui David Creangă, soțul Smarandei, era un Ștefan a Petrei, zis și Ștefan sin Petrea Ciubotariul, pentru că era la rându-i feciorul unui Petrea Ciubotariul. Precum se vede, cineva din neam făcuse odată ciubote. Și cum porecla o poartăstrămoșul însuși, care era însă gospodar, înseamnă că exercitarea meșteșugului trebuie împinsă în veacul celălalt. Dar moldovenii purtau pe atunci opinci, Încât comerțul cu ciubote nu putea să prospere. E de bănuit deci că și familia ginerelui era descinsă din Ardeal, de unde au venit mai toate meșteșugurile. Deși David nu pomenește în Amintirile nepotului de aceasta, e foarte firesc, cunoscând sistemul închis al familiei ardelenești, ca David să fi ales pentru fata lui un consanguin.” (I: 11-12)

„Sreămoșul, Ioniță Ciubotariul, care ar fi avut oi, moare la Humulești în 1831. Lasă doi copii, știuți, pe Petrea, moșul povestitorului, pe care acesta putea să-l cunoască, fiindcă bătrânul murea la 10 ianuarie 1846 în vârstă de 60 de ani, după date încă nesigure, și un Luca sin Ioniță Ciubotariul. Petrea, moșul lui Creangă, era spre sfârșitul vieții om sărac, fiind scutit de bir. Petrea avea trei fii, pe Vasile, pe Andrei și pe Ștefan, câteștrei cu multă progenitură. Vasile era „fratele tatei cel mai mare” și era însurat cu mătușa Mărioara, de la care avusese patru copii (Ion, Maria, Ana, Smaranda). Creangă își amintește de Ion, Ion Mogorogea, văru-său, cu care mergea la scăldat. Andrei este „fratele tatei cel mai mic”. Însurat cu vestita Măriuca, avusese doi copii, pe Paraschiva și pe Chiriac. În sfârșit, Ștefan, fratele mijlociu dintre feciorii Petrei, va avea opt copii.” (I: 13)

„Data căsătoriei lui Ștefan este ușor de ghicit. Dacă Ion, copilul cel mare, s-a născut în martie 1837, atunci, afară de cazul că ar fi fost un prunc înainte, dar mort în leagăn, Ștefan și Smaranda s-au luat în anul 1836.” (I: 17)

„Dintr-un fel de economie biografică, mulți vor să vadă în Ștefan pe omul întunecimii, cu care se războiește Smaranda, cea aducătoare de lumină. Contrast artificial. Nici Ștefan nu pune bețe-n roate viitorului copiilor, nici Smaranda nu visa ceea ce era să se-ntâmple. ” (I: 18)

La țară, familiile își foloseau băieții ca mână de lucru, iar școala era văzută ca pe o piedică, de aceea, atunci când Smaranda vrea să își trimită fiul, pe Ion, la școală, Ștefan e contrariat. Nu putem spune că este vorba de ură, ci de „încredințarea că treburile gospodăriei nu se fac cu cartea”(I: 18). Ștefan nu vede viitorul, el este prins în trecut, în ceea ce trăise. Știa că rolul fetelor era să se căsătorească și a băieților să muncească pământul, să fie buni negustori. După ce discută cu socrul său, David, vornic în satul lui și vede că fratele cel mare, Vasile, își dăduse copilul la școală, Ștefan se lasă înduplecat d un argument practic pe care trebuie să îl aibă fiecare părinte.. El socotește că dacă Ion ajunge preot, poate fi sprijinul fraților cei mici, dar cu condiția că Ion „are să urmeze cum vrem noi, nu cum vrea el”. Își vede fiul ca fiind leneș, bun de nimic, dar părerea sa se schimbă, când după un timp, observă că Ion e bun la învățătură și cântă în biserică. Deși fi preot era o ambiție răspândită în acele vremuri, la țară, însemna a fi respectat, a primi de la toți și a avea un anume statut.

Smaranda își iubea întâiul fiu, cu deosebire, și-i zicea când ieșea soarele după ploaie: „Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea”. Dar Smaranda este pierdută în viziuni glorioase, răpind copilului libertatea și supunându-l planurilor sale, cu scopul de a se mândri în sat, iar meseria aleasă pentru fiul său, cea de preot, este una greșită. Dacă nu ar fi trecut la cele veșnice, nu l-ar fi lăsat pe Ion să părăsească biserica și cu siguranță, i-ar fi ales o soție pe placul ei. Meritul Smarandei în cariera lui Ion, este acela de a-l fi dat la școală, luptând împotriva soțului său, pe când restul, a fost o întâmplare.

Copilăria și tinerețea lui Ion Creangă sunt cunoscute prin opera sa „Amintiri din copilărie”. În anul 1846, toamna, Creangă începe învățarea de carte la școala primară din satul natal, unde este pregătit de dascălul din sat, în incinta bisericii, clasa fiind mixtă. Fiindcă anul al doilea de studiu al lui Creangă nu fusese întreg din cauza dascălului Iordache, mama sa îl încredințeaza bunicului matern, David Creangă, la Crăciun, care îl duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde își continuă studiile. Între 1849 și 1850, Smaranda reușește a îndupleca pe soțul său să își dea fiul la psaltul de la biserica Adormirea din Târgul-Neamțului, „la Simion Fosa care cerea trei scorcoveți și sfârcâia toată ziua la tabac”. (II: 43)

Cel mai probabil din lipsa banilor și neglijența învățătorului, copilul nu mai merge la școală timp de trei ani. Această perioadă coincide cu partea a II a Amintirilor, când Ion face cele mai multe năzdrăvănii. Fură cireșele mătușii Mărioara, pupăza din copac, o ajută pe mama sa la tors, primind porecla de „Ion Torcalău” și se scaldă în baltă. Fetele îi plac, îndeosebi Smărăndița, merge la șezători

În 1853 este înscris la “Școala Domnească„ din Târgu Neamț, probabil în clasa a III-a, sub numele de Ștefănescu Ion, după cum era moda școlară a acelei vremi, unde unul dintre profesori este părintele Isaia Teodorescu. Ion, devenit leneș din cauza mamei sale care îl râzgâia, stăteaîntr-o bancă, probabil una lungă, împreună cu Gheorghe Atanasiu, Ștefan Posa, Vasile Conta și încă unul. Băieții nu erau de aceeași vârstă, deoarece Creangă avea 16 sau 17 ani, iar Vasile Conta născut la 1845, avea doar 8 ani. Ion este însemnat ca „bun”, la învățătură, dar „rău” la purtare, lipsind mult de la cursuri.

Ion supărăcios din fire, vrând să scape de mustrările preotului Duhu, care îi trage băiatului „un pui de bătaie, așa, din senin”, cere mamei să-l trimită și pe el la „fabrica de popi”, unde era înscris vărul său, Ion Mogorogea. Smaranda, ambițioasă, își ia fiul în serios și îl înscrie la Școala catihetică din Fălticeni în toamna anului 1854.

Aici apare sub numele de Ion Creangă, pe care l-a păstrat tot restul vieții. Dar Creangă nu merge mai deloc la școală, deși părintele Grigorescu afirma a-l ține bine minte. Creangă, uitând de Smărăndița, nu mai aleargă după fetele din sat, ci este interesat de cele din oras, în deosebi fiica preotului de la Fălticenii-Vechi, pe care nu o lăsa multă vreme „nemângâiată”. Fata, naivă din fire, dăruia lui Ion mere domnești, iar într-o zi îi dărui o năframă de mătase și „zgărdița” de la gât.

După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, în 1855, urmând cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola. Cu toate că aveau de întâmpinat mari dificultăți financiare, acumulând datorii, ambii părinți se arătară neînduplecați și orice împotrivire a băiatului fu de prisos.

Plecarea la Iași nu-i surâde, iar Ion se desparte cu greu de viața de la țară, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Despre șederea lui Ion la Socola se știu însă puține lucruri și se pot doar bănui câteva. În bancă stătea cu un Gheorghe Ienăchescu, care îi va fi bun prieten povestitorului, dar dovedind a fi la sfârșit, invidios. La seminar se învățau îndeosebi materii teologice, cu profesori din rândul clerului. Se învățau însă și materii precum aritmetica, gramatică, geografie , istorie și limba latină, printre altele.

„Pentru aceasta din urmă, Creangă își cumpărase cu 22 de lei și 20 de parale o Gramatica latină de profesorul Dimitrie Stoica, de la acel seminar, și fiindcă se vede că colegii aveau obișnuința să-și fure cărțile între ei, „chirie”Creangă amenința în scris pe o pagină că cine o va lua urma să fie „afurisit cu tot neamul lui, în vecii vecilor, amin”. ” (III: 64-65)

Dar creangă nu a avut amintiri bune despre viața de seminar, după spusele unora. Este bătut adesea, în special de un călugăr firav, care era nemulțumit de progresul său la cântecele bisericești.

În 1859, după ce își împlinește cursul inferior de patru ani, luându-și atestatul, revine în satul natal, Humulești, după decesul tatălui său, rămânând capul familiei. Renunță la al doilea curs pentru a deveni diacon și scrie comitetului seminarului să îi elibereze atestatul, spunând că tatăl său murise, mama era bolnavă de patru ani, avea șapte frați mai mici și o datorie de 1600 de lei, „fiind în cea mai mare sărăcie”. Primește atestatul înainte de Crăciunul anului 1858, și rămâne acasă, în așteptarea căsătoriei și hirotonisirii, alături de mama sa.

Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, „ o fetiță de 14-15 ani, care nu se știe cum era, dacă plăcu sau nu clericului blond” (III: 69). Ioana era fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, Ion devenind diacon al acesteia, pe 26 decembrie 1859. În căsătoria aceasta nu exista niciun factor sentimental, „ci numai o socoteală profesională” (III:67), Ion fiind în căutarea unei biserici cu o fată de măritat.

La 19 decembrie 1860, Ioana dă naștere unui fiu, Constantin.

În 1861, Creangă se înscrie la Facultatea de teologie, deschisă pe 26 octombrie 1860, dar după un an, se închide. Fiind înscris din 1858 la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, fără să o frecventeze din lipsă de bani, la 8 ianuarie 1864 se prezintă printre cei 23 de concurenți, Titu Maiorescu fiind acum la conducerea școlii preparandiale. Maiorescu nu a făcut din Creangă un om cult, ci îi dă povestitorului încrederea că putea înțelege psihologia și pedagogia. Creangă este numit învățător la Școala Trei Ierarhilor din Iași, i se acordă suplinirea clasei I, probabil la recomandarea lui Maiorescu.

Simțindu-se încrezător, părăsește casa socrului, cu care avusese numeroase conflicte de-a lungul vremii, în iunie 1864, merge la Bărboiu, unde va sluji fără să accepte bani, doar pentru locuință. Maiorescu intervine la minister pentru a numi preparanzii buni în învățământ, astfel, Creangă este numit învățător la aceeași clasă, printr-un decret domnesc, la data de 2 noiembrie 1864.

După 12 ani, timp în care este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului la 10 octombrie 1872, deoarece își părăsește soția, trage cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și se tunde ca un mirean, lucruri considerate incompatibile statutului de diacon. Ca urmare, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” publicat în anul 1868.

În 1873 se încheie procesul de divorț, copilul de 12 ani fiindu-i încredințat lui. Căutând o casă în care să se mute, alege o locuință în mahalaua Țicău.

În anul 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Publică ”Soacra cu trei nurori” și ”Capra cu 3 iezi”, în cadrul revistei ”Convorbiri literare”.

Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

La 1878 , pentru activitatea sa didactica, este decorat cu ordinul Bene-merenti. Publică basmul Ivan Turbincă.

Între 1883 și 1889 se îmbolnăvește de epilepsie și suferă foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu și al Veronicăi Micle.

Umorul lui Creangă este însuși umorul vieții, al acestui fenomen organic, în care durerea și bucuria, răul și binele, prostia și inteligența, umbra și lumina se îmbrățișează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea.

La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormîntat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași. Ion Creangă a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului, în 1993.

"În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă românul lui Filimon anticipează cu două decenii Amintirile.” [3]

Pompiliu Constantinescu

„Talentul lui Creangă e de a complica, aproape cu erudiție, lucrurile, de a obscuriza, când aluzia ajunge prea departe, întelesurile, de a devia intențiile prea directe si de a întări impresia inițială prin observații mai directe, când faptele ies prea mult din câmpul relatării imediate.

Reala frumusețe a poveștilor și basmelor lui Creangă decuge din caracterul lor simbolic și universal. Poveștile, adevărate nuvele țărănești, în maniera veche, dezvoltă, în norme fabuloase „observații morale milenare”; arta esențială a lui Creangă, e aceea de comediograf. Ca și Caragiale, Creangă caracterizează ”dialogic” și pune accentul pe umorul verbal. Fantasticul propriu poveștilor și basmelor e tratat realistic, ”cu multă culoare locală”, încât textul pare un amestec de ”fabulos și țărănie, de ireal și realism. O altă însușire, esențială, e accea ce decurge din jovialitate. .pe acest plan, Creangă se întâlnește cu mari scriitori universali, iar G. Călinescu nu ezită a-l compara cu Rebelais (apropierea se făcuse, mai înainte, de către Jean Boutière și N. Iorga). Din acest punct de vedere, Creangă, așa cum îl înțeleg generațiile mai noi, e în bună parte creația lui G. Călinescu.” (Prefață de Eugen Simion, pentru ”Ion Creangă” de G. Călinescu)

Capitolul 1 “Fata„

„Ion Creangă nu își amintește cu înfrigurare, ca Eminescu, întâia dragoste, nu povestește nicăieri solemnitatea întâiei sărutări, jurământul pe viață, credința în femeia predestinată. Țăran, el are onestitate, nu adâncime pasională, pentru care trebuie și complicație intelectuală.

Ionică umblă după catrință, nu se îmbolnăvește de tristeți neștiute altora, nu este rănit de nepăsarea vreunei fete. Smărăndița nu-i displace, deși îl atrage mai mult ideea că prin ea ar putea să ajungă popă la Sf. Nicolai. Băiatul numai de 15 ani aleargă după fete fiindcă i s-au deșteptat simțurile, dar se gândește la însurătoare de pe acum.” (Călinescu, 1966: 44)

1.1 Fata babei și fata moșneagului

Atunci când un autor publică povești populare, este posibil să își conceapă rolul în mai multe moduri.

Întâi, păstrând în linii mari intriga povestirii originale, poate să îi modifice forma după plac; astfel, un material împrumutat, se transformă într-o operă personală.

De asemenea, poate, invers, să reproducă poveștile culese cu exactitate, respectând până si cele mai neînsemnate amănunte, jucând rolul, în acest caz, al unui simplu aparat de înregistrat.

Poate avea rol de intermediar, care a fost acela al primilor editori de povești populare, frații Grimm: acesta constă în reproducerea cu fidelitate a povestirilor culese, păstrându-se libertatea de a completa, prin compararea mai multor variante ale aceleiași teme, poveștile modificate și de a corecta, dacă e cazul.

Erau odată un moșneag și-o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase. Dar această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei. (Fata babei și fata moșneagului, Ion Creangă)

”Basmul ”Fata babei și fata moșneagului”, de Ion Creangă, debutează cu un dezechilibru al funcțiilor Yin-Yang, cu o mică familie țărănească.

Dezechilibrul este cauzat de ascendența femeii malefice, care zdrobește autoritatea bărbatului, care este redus la tăcere, total divirilizat și determinat să renunțe la propria fiică, pentru a ieși învingătoare baba și odrasla sa, după cum spune și Creangă în basm ”acum apucase a cânta găina la casa lui, și cucoșul nu mai avea nici o trecere”.

Acțiunea este construită ”în oglindă”, iar simetria inversă, pe lângă faptul că dispune personajele, devine un procedeu compozițional.

Dezechilibrul este restabilit de fata moșneagului, care învinge prin bunătate, hărnicie si dăruire tirania mamei vitrege.”

Fata moșneagului reprezintă personajul pozitiv în această povestire cu iz de basm. Ea are calitățile unei persoane bune și drepte, fata moșneagului însă era frumoasă, harnică și ascultătoare și bună la inimă".

Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară, ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-și mai strângea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea.

Deși i s-ar cuveni laude, ea este batjocorită și tratată ca o servitoare de către sora și mama vitregă. Este alungată de acasă, pentru că cele două nu ii suportau frumusețea, hărnicia și bunătatea, ceea ce îi lipseau fetei babei.

În călătoria sa, fata moșneagului dă dovadă de aceleași calități (bunătate și hărnicie), având grijă de cațelușă, de păr, de fântână și de cuptor. Ajunsă în slujba Sfintei Duminici nu cedează în fața muncii grele ,însa tare în credință și cu nădejde în Dumnezeu, fata nu se sparie", îi pregătește acesteia bucate nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mâncat și are grijă de copiii mai puțin umani ai bătrânei.

Cand vine momentul să-și aleagă lada pentru sarcinile îndeplinite, fata dă dovadă de modestie, ș-alege pe cea mai veche și mai urâtă dintre toate.

Întorcându-se spre casă cu lada de la Sfânta Duminică, este așteptată de cuptor cu plăcinte calde, fântâna este plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. Și pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine și a pornit înainte.

Părul încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea, își pleacă crengile, în semn de recunoștință față de fată, iar aceasta mănâncă din ele și își ia la drum câte are nevoie. Cățelușa, îi dă fetei o salbă de aur, pentru grija pe care i-a purtat-o cand era bolnavă.

Odată ajunsă acasă, este întâmpinată cu bucurie de tatăl său, iar deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi ies din ea, încât moșneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogății!

Fata moșneagului reușește să ducă la capăt sarcini grele, fără puteri fantastice, doar prin muncă, hărnicie și modestie.

Fata babei, unul dintre cele două personaje antagoniste, în schimb, este prezentată de autor ca fiind ” slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă”, fiind opusul fetei moșului. Vicleană din fire, ”pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului.”.

Își acuză sora vitregă de lenevie și își atribuie rezultatele muncii acesteia, păcălind-o, mințind și furând fusele netoarse de ea, pentru a se lăuda mamei cu ele. Având-o pe mama sa de partea ei, ele sunt partea dominantă a gospodăriei, personajele antagoniste, care

„Când se duceau amândouă fetele în sat la șezătoare seara, fata moșneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga și ea cu mare ce câte-un fus; ș-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz și zicea fetei moșneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ție până va sări și ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul și fuga în casă la babă și la moșneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica și sărbătorile, fata babei era împopoțată și netezită pe cap, de parc-o linseseră vițeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moșneagului era oprită cu asprime de la toate aceste.„

Invidioasă din fire, fata babei, văzând că sora sa vitregă a fost răsplătită de Sfânta Duminică, de cățelușă, de păr, de cuptor și de fântână, ” și-a luat inima-n dinți și a zis:

– Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogății; mă duc să-ți aduc eu și mai multe.”

Pornește pe drumul parcurs de fata moșneagului, ”cu ciudă, trăsnind și plesnind”; întâlnește cățelușa cea slabă și bolnavă, părul cel ticsit de omide, fântâna cea mâlită, seacă și părăsită, cuptorul cel nelipit și aproape să se risipească, dar când o roagă și cățelușa, și părul, și fântâna, și cuptorul ca să le îngrijească, ea le răspunde „cu ciudă și în bătaie de joc:

– Da' cum nu!? că nu mi-oi feșteli eu mânuțele tătucuței și a mămucuței! Multe slugi ați avut ca mine?”

Aceștia au lăsat-o să își continue drumul, fără să îi mai ceară ajutorul, știind că ” mai ușor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată și leneșă”.

Ajunge, în sfârșit la Sfînta Duminică, unde aceasta îi cere aceleași lucruri, precum îi ceruse surorii sale vitrege. Dar fata babei se comporta ” hursuz, cu obrăznicie și prostește”.

În loc să pregătească bucatele numai bune și să aibă grijă de copiii Sfintei Duminici cum a făcut fata moșneagului, ea i-a opărit pe toți, „de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… și când a venit Sfânta Duminică de la biserică, și-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă.„

Dar Sfânta Duminică, blândă și îngăduitoare, îi spue fetei babei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă și să plece spre casă. Fata atunci și și-a ales lada cea mai nouă și mai frumoasă; „căci îi plăcea să ia cât de mult și ce-i mai bun și mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea”. Apoi, cum se dădu jos din pod cu lada, nu își ia ziua bună și binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci pleacă și se tot duce înainte, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică, să pornească după dânsa, să-i ia lada.

Fata ajunge la cuptorul cu plăcinte în el, calde si rumene, dar când se apropie de el, focul o arde și nu poate lua. La fântână, paharele de argint erau pe margină, și fântâna era plină cu apă, dar când a vrut fata să ia apă, paharele s-au cufundat, iar apa din fântână într-o clipă a secat!

Când trecu prin dreptul părului, parcă ”bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeți c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Și-atunci… scobește-te, fata babei, în dinți!”.

Mergând mai înainte s-a întâlnit și cu cățelușa, care avea salbă de galbeni acum la gât. Dar când a vrut fata să i-o ia, cățelușa a mușcat-o „de i-a rupt degetele și n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Își mușca fata acum degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face„.

În sfârșit, a ajuns și ea acasă, la mama sa, dar nici aici nu a găsit ceea ce spera. Căci, deschizând lada, o mulțime de balauri au ieșit dintr ea și pe loc le-au mâncat pe babă, si pe fata sa, „de parcă n-au mai fost pe lumea asta, și apoi s-au făcut balaurii nevăzuți cu ladă cu tot„.

1.2 Povestea lui Harap-Alb

” Povestea lui Harap-Alb este un basm cult scris de Ion Creangă. A apărut în revista Convorbiri literare, la 1 august 1877, apoi a fost publicat în același an în ziarul Timpul de catre Mihai Eminescu.

Pornind de la modelul folcloric, autorul reactualizează teme de circulație universală trecându-le prin filtrul propriei viziuni; asistăm astfel la un text narativ complex, amplu și pluriepisodic, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice.”

Fata împăratului Roș este personaj secundar, cu puteri supranaturale, o farmazoană. Debutează în basm, în momentul în care spânul, îi cere lui Harap Alb, pe care îl înfățișează drept slugă a lui, el dându-se ca nepot al împăratului Verde, să îi aducă fata pentru a o lua de soție.

Pentru a o găsi, Harap Alb este supus unor probe, cu elemente ale supranaturalului și este ajutat de crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, de Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Flămânzilă și Setilă.

“Fata Împăratului Roș este entitatea feminină a uniunii sacre ce ar putea deschide și garanta o nouă epocă de echilibru și sănătate a ciclului pământesc. Pentru a o cuceri, eroul trebuie să treacă proba sângelui – tatăl ei, împăratul Roș, este regentul sângelui – biruind toate patimile și toate instinctele ce-și au sediul și suportul în sânge.

Pe drumul de întoarcere, cei doi se îndrăgostesc unul de altul, nu pentru că se simt destinați unul altuia, cum se întâmplă în basmul folcloric, ci pentru că trăiesc, privindu-se, miracolul descoperirii erosului și aceasta se întâmplă prin conspirația cerului ce desăvârșește astfel inițierea.

Fata, din „cumplita farmazoană” care era la casa părintelui său, odată intrată sub stăpânirea lui Harap-Alb, pactizează definitiv cu acesta și îl repune în drepturi. Avem aici scenariul ”îmblânzirii scorpiei”, al umanizării prin eros sau, în plan mitic, ”domesticirea” focului care, nestăpânit, poate pustii lumea. Un personaj complex, cu două fețe, departe de stereotipia fetei de împărat din basmul folcloric ce avea rolul doar de a răspunde instinctului social și erotic al eroului.

Fata focului are rol decisiv în deznodământul basmului, căci, demascând impostura, ea face să înceteze contractul și grăbește desăvârșirea eroului.”

Capitolul 2 ”Femeia”

„Femeia nu va fi pentru Creangă o icoană, cum nu e în genere pentru țăran. Însurat mai târziu cu o fată delicată de 15 ani, o va părăsi pentru o țiitoare vulgară. Această indiferență respectuoasă față de femeie există la spiritele cele mai fine care fumegă pe o structură țărănească. Ion se dezvoltă deci ca un băiat comun de la țară, și nimic, multă vreme, nu va arăta la el în suflet excepțional, o minte genială.

Creangă e un exponent. Dacă sentimentul romantic pentru femeie nu încolțește în Ionică, se dezvăluie însă un vițiu fizic care va face din el un personaj rebelaisian.” (Călinescu, 1966: 44)

2.1 Povestea porcului

Dintre personajele create de Creangă, oamenii de la țară ocupă locul cel mai important. Ei sunt eroii poveștilor și, chiar atunci când joacă un rol secundar, autorul îi însuflețește cu bunăvoință sub ochii noștri.

În ”Povestea porcului”, de exemplu, nu există decât două personaje vii: moșul și baba, care apar doar în episodul inițial al adoptării porcului și cererii în căsătorie; dimpotrivă, prințesa, fiica împăratului, eroina principală, e lipsită de relief.”

Aceasta văzându-și soarta în mâinile părinților, se obișnuiește cu ideea casătoriei cu porcul: ”Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dumnezeu, apoi așa să rămâie.”

” Noaptea, purcelul lepăda pielea cea de porc și rămânea un fecior de împărat foarte frumos.

Ascultând de sfaturile mamei, fata de împărat a aruncat pielea de porc în foc, distrugând învelișul blestemat. Gestul său necugetat nu este săvârșit din rea intenție, dar vinovată fiind de intervenția într-o ordine cosmică, este pedepsită : un cerc de fier îi cuprinde mijlocul, iar cand aceasta se va rupe, ea va naște pruncul.

Văzându-se singură, femeia pornește la drum să-și caute soțul, străbătând trei cercuri regentate de cele trei sfinte: Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică.

”Călătoria este aici a femeii, nu a bărbatului, și scopul ei este nu doar expiator, ci si restitutoriu, căci prin suferință, consecvență și iubire, răul este anihilat. Traseul este unul labirintic, lung de patru ani, în căutarea ieșirii la lumină, o străbatere a vârstei de fier spre cea de aur anticipată prin darurile celor trei sfinte: fusul, vârtelnița, tipsia și cloșca cu puii de aur. Ea însăși este purtătoarea germenului de aur, fiul nenăscut, care nu se poate ivi decât după ce fierul este tocit, cu puterile epuizate. Pentru a ajunge la centrul spiritual suprem, fata trebuie să străbată cercurile inferioare, reprezentate de cele trei sfinte, să se împărtășească din merindele euharistice cu funcție inițiatică evidentă (pâinea și vinul dăruite de sfinte) și să readucă în centru obiectele ce-i sunt reprezentative.

Timp de un an de zile a mers unde a văzut cu ochii. Prima oprire a făcut-o la casa Sfintei Miercuri de la care a primit o furcă de aur; după alt an de călătorie a ajuns la Sfânta Vineri de la care a primit o vârtelniță de aur, și după alt an, fata de împărat a ajuns la Sfânta Duminică care i-a dăruit o tipsie de aur și o cloșcă de aur, plus un ciocârlan care știa drumul spre Mânăstirea-de-Tămâie, locul unde se afla Făt-Frumos.

Vestea că o necunoscută deține o furcă magică a ajuns la urechile babei-cloanța, care-și dorea obiectul prețios. L-a obținut în schimbul cazării fetei, pentru o noapte, în camera împăratului. La fel a ajuns în mâna babei și vârtelnița.

În ultima noapte, drumeața i-a dat babei și ultimele obiecte fermecate în schimbul șederii în camera lui Făt-Frumos. De această dată planul viclean al babei a dat greș: pe timpul zilei de vânătoare, împăratul a fost înștiințat de prietenul său credincios de cele întâmplate și astfel Făt-Frumos nu a mai băut laptele ce-i aducea somn, doar s-a prefăcut că doarme până când a ajuns soția sa în cameră.

Și-n această noapte, soția lui Făt-Frumos s-a rugat de acesta să-i atingă cercul cu mâna, ca acesta să plesnească și ea să aducă pe lume pruncul lor. Chiar așa s-a și întâmplat.

Fata de împărat i-a povestit soțului întâmplările prin care trecuse, iar hârca de babă și-a primit răsplata după cum avea și sufletul.

Finalul poveștii este o eliberare la propriu, Făt-Frumos punând mâna pe cercul de fier în care se afla împărăteasa, permițând copilului să se nască.

Povestea se termină cu nunta celor doi, nuntă care a ținut trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a fi sfârșit.”

„Povestea porcului” arată că pentru o mamă și cel mai pocit prunc e un Făt-Frumos. Moșul nu socotește deloc nebună ideea ca el, un simplu țăran să își trimită fiul să pețească fata de împărat. Când porcul, un tânăr vrăjit de Talpa-Iadului, deschide gura și îndeamnă pe tatăl său să meargă la împărat, bătrânul nu se sperie, ci doar se întreabă cu oarecare temere:

„ – D-apoi ai să-l poți face, dragul tatei?”

Bătrânul, împreună cu fiul său pornesc îndată spre palatul regal, unde împăratul, supărat, îi spune:

” – Da bine, moșnege, când ai venit în cela rând, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Și cine te-a pus în cale să mă iei, tocmai pe mine, în bătaie de joc?”

Ceva asemănător se petrece în Istoria lui Aladin din O mie și una de nopți (care pare să fie izvorul îndepărtat al acestei povești). Aladin, fiul unui croitor, își trimite mama în pețit la sultan. Fastul curții este înfățișat cu întreg sentimentul deosebirii de clase. Femeia din popor pătrunsă de maiestatea împăratului, vine de câteva ori în divan fără a îndrăzni a deschide gura, apoi vorbește cu o stilizare ceremonioasă care dezvăluie tot sentimentul nimicniciei ei:

„ – Monarh mai presus de toți monarhii lumii… înainte de a vădi maiestății-voastre pricina extraordinară și aproape de necrezut care mă face să mă înfățișez înaintea tronului sublim, o rog să-mi ierte îndrăzneala, ca să nu zic neobrăzarea cererii pe care am să i-o fac: ea este așa de neobișnuită, încâte tremur și mi-e rușine s-o înaintez sultanului meu.”

Se înțelege că și sultanul se poartă față de femeie cu toată cuviința. Când purcelul-fecior de împărat din povestea lui Creangă face minunea de a zidi palatul, împăratul se sperie și dă fata. Povestitorul nu poate să descrie strălucirea arhitectonică, totul reducându-se la nota simplistă că palatul era plin de „toate bunătățile de pe lume”. Dimpotrivă, sultanul din O mie și una de nopți e încântat, și palatul e descris cu mare simț al somptuozității feerice. Sultanul este un estet fin, care se extaziază în fața pietrelor prețioase dăruite de Aladin: „Ah! ce frumusețe! Ce bogăție!”

Deși fiu de croitor, Aladin are simțul marelui lux. Mireasa lui e înconjurată de o sută de sclave, îmbrăcate măreț, însoțită de ceauși, de eunuci negri pe două rânduri, dusă în sunet de instrumente. Și, ca unei adevărate fete de împărat, i se hotărăște o viață de festinuri mari în saloane, luminate de mii de lumânări.

Mireasa porcului începe dimpotrivă o viață cu nimic deosebită de a unei fete de țăran. Ea se apucă pe dată „de gospodărie”. Palatul e o „casă” cu „sobă”, în care sobă femeia aruncă pielea de porc pe care bărbatul o lasă peste noapte. Cu mare greutate, tânăra femeie, părăsită de bărbat și pedepsită să nu poată naște fără dezlegare de la el, îl găsețte undeva departe. Făt-Frumos are și aici obiceiuri țărănești: el bea înainte de culcare câte-o cupă cu lapte dulce. (Călinescu, 1966: 292-294)

Basmul “Povestea porcului” se întinde pe o arie considerabilă din Europa până în India și Indonezia, apoi în Africa și în America, cu o frecvență rar întâlnită, fiind unul dintre puținele basme atestate încă din antichitatea clasică, prin faptul că a fost inserat de scriitorul latin Apuleius în romanul Măgarul de aur din al II-lea secol al erei noastre, scriitorul latin preluându-l, la rândul său, din circulația orală.

Capodopera lui Lucius Apuleius (c. 125 – c. 170), Metamorfoze sau Măgarul de aur este un roman fantastico-satiric, care relatează avatarurile tânărului Lucius: în urma unei încercări eșuate de aplicare a practicilor magice, ucenicul vrăjitor este transformat în măgar (păstrânduși însă simțămintele omenești), urmând să îți recapete înfățișarea de om cu ajutorul zeiței Isis, care îi dezvăluie în vis leacul. Eroul parcurge un traseu plin de primejdii (ca și fata împăratului plecată în căutarea soțului ei), pornind din atacul unei curtezane versate pentru a ajunge în templul zeității.

Evocarea călătoriei pline de peripeții a protagonistului constituie un adevărat tur de forță narativ, în care autorul își demonstrează extraordinarele abilități literare. Cele unsprezece cărți ale “Măgarului de aur” sunt îmbogățite cu o tât de plăcută substanță, cu o asemenea excelență și varietate de povești înfloritoare, încât nimic nu poate fi mai plăcut și mai încântător, fiind pe drept numite cărțile “Măgarului de aur”, pentru cursivitatea lor. Talentat și inovator, Apuleius ne oferă, alături de Petronius, reperele exemplare ale începuturilor prozei europene.

Povestea fetei de împărat și a Avatarului, așa cum îl numește Lovinescu, este asemănătoare cu cea al lui Amor, sau Cupidon, și Psyche, basm pe care Apuleius îl inserează la jumătatea romanului său. În mitologia romană, Cupidon este cunoscut și sub denumirea de Eros, fiul Afroditei. Legenda din romanul lui Apuleius ne vorbește despre povestea dintre Cupidon și muritoarea Psyche. Venus era geloasă pe frumusețea acestei fete, drept pentru care i-a ordonat lui Cupidon să o omoare. În loc să facă asta, el s-a îndrăgostit de ea și a luat-o de soție.

Fiind muritoare i s-a interzis să-l privească. Psyche a fost cea mai fericită ființă până când sora sa a convins-o să se uite la soțul ei, așa cum și mama fetei din basmul Poveste porcului și-a convis fata să ardă pielea de porc a soțului. Pentru a o pedersi, Cupidon a părăsit-o lăsând-o într-un câmp pustiu. Dorind să-și regăsească iubitul, Psyche a intrat în templul zeiței Venus și i-a cerut sfatul.

Venus i-a dat o serie de îndatoriri una mai periculoasă decât cealaltă. Dintre ele, ultima se referea la o călătorie pe tărâmul lui Hades pentru a-i aduce zeiței într-o cutie, puțin din frumusețea soției zeului întunericului. Cea mai grea sarcină era, în schimb, nu călătoria în sine ci, rezistarea în fața tentației de a nu o deschide. Psyche a cedat și drept răsplată a căzut într-un somn mortal din care doar dragostea nemărginită pe care i-o purta Cupidon a mai putut să o trezească. Mișcată de iubirea dintre cei doi, Venus a decis să o facă și pe ea zeiță.

O surprinzătoare identitate de schemă narativă găsim și între “Trandafiru” din colecția Schott și “Povestea porcului”. În “Trandafiru” există motivul blestemului ca soția să nu poată naște până nu va fi din nou îmbrățișată, motivul darurilor vrăjite de la cele trei sfinte, precum și cel al prafului de somn dat de noua soție (vrăjitoare), cum nu se află asamblate în nicio variantă.

2.2 Povestea lui Stan Pățitul

În ”Povestea lui Stan Pățitul”, femeia este creația diavolului, Chirică, care ajunge în slujba lui Stan din întâmplare. Stan, trecut de vârsta însurătorii, după cum spune Chirică ” omul se însoară singur numai pana la 20 de ani, ca peste această vârstă să îl însoare alții, o baba dincolo de 25 de ani și numai dracul după 30”, face un pact cu diavolul, să își sporească averea și să își îndeplinească dorința de a s însura cu o fată cumsecade.

Cât despre însuratoare, dialogul dintre Chirică și Stan e cu totul în firea lucrurilor:

"-Stăpâne, să nu bănuiești, da am să zic și eu o vorbă: de ce nu te însori? Că mâne-poimâne te-i trezi c-ai îmbătrânit și nu-ți rămâne nici un urmaș. După viață este și moarte. De unde știi ce se întâmplă, ferească Dumnezeu! și-atunci, cui rămâne atâta avere?

– Ce vorbești tu, mai Chirică? Daca nu m-am însurat cu când am fost de însurat, apoi la vremea asta ț-ai găsit să mă însor? Pe semne vrei să-și facă dracul râs de mine?

– Da ia lasă-mă la pardalnicul, stăpâne, că-i sparie oamenii cu voițele d-tale. Nu te mai face așa de bătrân, ca doar nu ți-i vremea trecută.”

” – Apoi dă, măi Chirică, știu eu ce să fac? Parcă tot m-aș însura; când aș da peste-o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi iau pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă și pe urmă să nu-l pot scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamete și de însurat, și de avere, și de tot!

– De asta ți-i acum în grijă, stăpâne? dac-a rămas treaba până la atâta, apoi las’ pe mine, că te-oi face eu să iei un drăguț de femeie care nu se mai află! Căci eu șed călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. Despre asta nu mi-e rușine; pot să-ți aleg una și noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreau numaidecât să te văd om ca toți oamenii, în rând cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie!

– Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum! scoți omul din minți cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit! Nu știu cine te-a îndreptat la casa mea, că știu că ești berechet bun. Ș-apoi, mult stau eu câteodată și mă gândesc în mintea mea, de unde ai tu atâta putere? Mai că-mi vine să zic și eu, ca boierul cela. Nu știu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. Numai fii ce-i fi, asta nu mă privește; mie unuia știu că mi-ai priit bine, n-am ce zice! Ei, ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie?

– Ia, în duminica viitoare, stăpâne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte, cu băieții, iar d-ta să te prinzi în joc lâng-o fată care ți-a plăcea. Eu atunci mi-oi târâi piciorul pe lângă d-ta, oi ochi-o bine și apoi ți-oi spune eu ce zace într-însa.”

Odată însurat, Stan vrea să își încerce soția, tăria de caracter, care se dovedește a fi destul de precară, deși avea doar o coastă de drac, și nu trei, cum au restul femeilor. Deghizat de diabolica lui slugă, Stan merge la baba mijlocitoare. Aceasta e rea din cale-afară, ca toate babele din poveștile lui Creangă, e un talpoi de babă, capabilă de lucruri îngrozitoare. Pe ea o va lua Chirică drept simbrie pentru cei trei ani de slujba, căci Scaraoschi îi atrăsese atenția că trebuie întărită una din fundațiile șubrede ale iadului. Personajul se definește cu o claritate extraordinară prin oralitatea limbajului. Luând din mâna lui Stan punga cu bani, spre a mijloci întâlnirea cu propria-i nevastă, baba se se preface că îi e rușine și promite numai pe jumatate:

"- Om bun, mânca-te-ar puricii, să te mănânce! Eu știu ce vrea să zică durerea de inimă, bat-o pardalnica s-o bată!.. Nu știu, zău, cum a sta și asta; îmi plesnește obrazul de rușine, când gândesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia cu vorbe de acestea. Mă duc și eu într-un noroc, să vedem, și de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iară de nu, mi-i crede și d-ta, că știu cum se fac de greu trebile acestea și rar le scoatem la capăt.”

Cu ajutorul babei, Stan reușește să își aducă soția de la nuntă, îmbată cele două femei și ia copilul. Dimineața, observând dispariția copilului, baba o sfătuiește pe tânără să înfășoare motanul în ”niște petice, să îl punem în albiuță și apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieșim afară. Și când s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura mare și a striga: foc! foc! și, pân-or sări oamenii de la nuntă, până nu știu ce, casa are să se topească. Și când or găsi motanul scrum, au să creadă că a ars copilul, și poate s-o tămăduim.”

Zis și făcut! Cele două înscenează moartea copilului arzând casa babei, iar a doua zi, tatăl soției lui Stan, trimite un argat pentru a le aduce acasă. Pe drum, femeia îi propune babei să se vâre într-un sac, să stea ascunsă până la plecarea lui Chirică. Ajunsă acasă, femeii îi este scoasă coasta de drac de către Chiriță, îndeplinindu-și ultima promisiune la împlinirea celor trei ani în slujba lui Stan.

Capra cu trei iezi

„Capra cu trei iezi este un basm cu animale, pe tema feminității maternale, iubitoare, generoase, care se dăruie centrigug, împărțindu-și din plin harurile rodniciei sale.”

Spre deosebire de soția lui Stan, eroina poveștii ”Capra cu trei iezi”, este tipul femeii vaduve de la țară, o mamă care pedepsește nedreptatea și violența în numele dragostei față de copiii săi.

Basmul este împărțit în două mari secvențe, în două povești, una a crimei și alta a răzbunării, reflectând ca morală a poveștii, zicala „După faptă și răsplată”, sau în cuvintele caprei, „Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură”.

În prima secvență, capra este victima, iar lupul, călăul care ia viața a doi dintre cei trei fii ai săi, fără milă. A doua secvență, schimbă drastic rolurile celor două personaje, capra și lupul, capra devenind călău, iar lupul victimă, plătind pentru păcatul comis.

”Expoziția prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor și obișnuințele ”casei„, între care drumul caprei pare a fi unul intrat în rutină (căci e vorba de acțiunea de procurare a hranei zilnice).

Intriga – pânda lupului care intenționează să profite de lipsa mamei – e introdusă prin formula ”Păreții au urechi și fereștile ochi„; plecarea caprei de acasă favorizează o zi neobișnuită, evenimentul.

Desfășurarea surprinde încercările lupului impostor de a intra în casă, dezbaterea iezilor urmată de inițiativa celui mai mare, care deschide ”mămucăi„ ușa.

Punctul culminant e desfășurat în trei etape, gradate ca tensiune: e mâncat iedul cel mare care se află la vedere, asemenea iedul cel mijlociu e găsit sub cheresin, în sfârșit, scapă mezinul ascuns în horn. Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu funcție intimidatoare, care dovedește că lupul a ucis nu numai pentru hrană: ”așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciudă caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum.”

Deznodământul, amplu, reunește mai multe episoade: sosirea caprei, informarea ei despre cele întâmplate, bocirea iezilor morți, inițiativa de-a riposta, planul răzbunării, punerea lui în practică.

Basmul, unul dintre cele mai cunoscute de către copii, se adaptează mai multor vârste pretându-se la niveluri diferite de interpretare.

Interpretarea didactică vede în această istorie o lecție despre efectele neascultării de părinți, textul poate fi privit ca o fabulă cu funcție social-morală concretă. În acest caz, personajele se grupează în rolurile binecunoscute ( prezente, în aceeași distribuție. Și într-o fabulă mai transparentă cum e Puiul lui I. Al. Brătescu-Voinești). Lupul e pericolul dintotdeauna al copilăriei, „omul negru”, „baubaul”, copilăriei întreținut de funcția similară pe care o are și în alte basme (Scufița roșie), dar și antimodelul uman: sperjur, ipocrit (mimează, prin limbaj, pietatea, mila creștinească), ticălos, laș (sugerează că vinovat de uciderea iezilor ar fi ursul).

Capra – mama iubitoare, responsabilă, avizată, gospodina desăvârșită, care simte primejdia și vrea să o prevină, plânge moartea iezilor și îi răzbună, în fine, capul familiei. Iezii cei mari, copiii neascultătoti, creduli, imaturi, orgolioși, dornici de avenură; cel mare e individualizat prin aceea că își arogă caliățile de lider al grupului pe temeiul superiorității de vârstă. În sfârșit, mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligență pătrunzătoare, care separă aparența de esență, arată dragostea frățească și filială.

Dacă ne focalizăm asupra pasajului răzbunării, mesajul basmului mai poate fi formulat și prin referire la puterea omului care nu stă în forță, ci minte, dovadă că o ființă slabă și fără apărare reușește să învingă un adversar de temut.

Interpretarea realistă vede în basm o istorioară din viața țărănească, „o nuvelă din viața țărănească”, cum atrage atenția Garabet Ibrăileanu: „Capra cu iezii ei nu-s decât megieși ai feciorului lui Ștefan al Petrei, o biată văduvă necăjită cu trei copii. Puneți în loc de capră – un nume femeiesc, în loc de iezi – copii, și-n loc de lup – un țăran hain, și veți avea o nuvelă din viața țărănească” (Ibrăileanu, 1968, I:36).

În această perspectivă, capra este femeia singură, lipsită de apărarea unui bărbat, considerată pradă ușoară în mâinile aventurierului – Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1963: 57) vede și ea în lup un „don Juan rustic” care, spre a-i câștiga grațiile, se erijează în prieten și protector al familiei: „Nănașul nostru și prietenul d-tale…”. Ba mai mult, lupul sperjur își întărește pactul cu neagresiune cu un jurământ chiar pe părul său.

Limbajul aluziv, „coțcăresc”, al textului permite depistarea în subsidiar a unei relații erotice ratate între capră și lup:

„– Ei, las`, că l-oiu învăța eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană si c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea? Și pe voi să vă puie la pastramă? Nicio faptă fără plată… Ticălosul și mengositul! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt [s.m]. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu mine ți-ai pus boii-n plug? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne!”.

Citind basmul prin această grilă, acțiunea lupului este o vendetă personală prin care un țăran afemeiat plătește o poliță femeii virtuoase care refuză să-i răspundă la avansuri. Iezii nu sunt decât instrumentul răzbunării, cel mai eficient, căci lupul o atacă pe capră în punctul cel mai sensibil. Numai astfel se justifică notația naratorului care sugerează interpretarea gestului aparent gratuit al lupului ca o demonstrație de forță și de autoritate: „ca să facă și mai mult în ciudă caprei”. Caz în care capra ar trebui să vadă în uciderea iezilor un mesaj implicit, un advertisment pentru rezerva ei orgolioasă. De fapt, dialogul dintre capră și lup, dialog „oblic”, în care adevărul e mereu ocolit cu subtilitate, se încheagă nu numai în cadrele limbajului religios, ci și în cele ale exercițiului cotidian cu aluzii licențioase. Iată două fragmente care își răspund la distanță:

„ – […] Nu-ți face și d-tale inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.

– Așa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au mai dus!

– Apoi dă, cumătră; se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișorii cei mai tineri.”

” – Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac și de iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți: știi, colè, să treacă focul printr-înșii [s.m].”

Că replica caprei poate fi citită în dublu registru e clar. Oricum, ea este un răspuns ironic și la ipocrizia lupului care „o plesnește” cu cuvinte din scriptură și la propunerile sale anterioare.

Acțiunea vindicativă a caprei este exemplul tipic de reacție feminină în fața nedreptății, demonstrează studiul Roxanei Sorescu, Creangă și Sadoveanu. Scenarii justiționare sau „Nicio faptă fără plată”. Acolo unde un bărbat pedepsește pe față și tocmai din această cauză are mai multe rețineri (cazul lui Oreste sau al lui Hamlet), femeia se vede obligată să compenseze slăbiciunea fizică prin viclenie și dismulare și să procedeze „oblic”.

Scenariul poate fi regăsitși în proza realistă. Și capra, și Vitoria Lipan adoptă aceeași soluție, pedepsesc vinovatul fără să-și asume răspunderea morală a unei noi ucideri. Și una, și cealaltă suprimă criminalul fără a înfăptui o crimă pentru că nu fac altceva decât să-i întindă cu abilitate cursa, să-l atragă pe agresor în preajma gropii pe care singur și-a săpat-o. Cum reușesc asta? Întâi prefăcându-se a nu ști cine e vinovatul și invitând călăul la praznicul de înmormântare al victimei, iar apoi transferând responsabilitatea îndeplinirii dreptății asupra unui factor exterior, o realitate mecanică (groapa cu jăratic, scăuieșul din ceară) sau o făptură exterioară codului moralei umane, căinele Lupu, cel de la care i se trage moartea lui Calistrat Bogza.

În cazul amândurora, în spatele uneor formule creștinești utilizate de circumstanță și în spatele unor împrejurări păstrând aerul de hazard, dar în fond anume căutate spre a le servi, se ascunde mentalitatea puternică a Vechiului Testament: „moarte pentru moarte”.

Explicația lipsei de ezitări de care dă dovadă femeia în acțiunea de pedepsire a ucigașului stă în aceea că „în virtutea instinctului de conservare a speței, femeia care dă viață nu poate recunoaște niciun sens morții, ritualice sau neritualice” ( Sorescu, 2000: 116),

Într-o interpretare mitologică, basmul reprezintă compementaritatea Soacrei cu trei nurori, deloc întâmplător fiind faptul că ele au fost scrise unul după altul. Laolaltă, cele două texte configurează un model al lumii cu dihotomia sa, cu polii săi de atracție.

Primul desenează zona infernală, temelia bazică a lumii dată de forța de retenție a Tălpii Iadului, celălalt e deschiderea ei luminoasă, lumea astrală a caprei care nu este altcineva decât capra mitică, providențială, Amaltheea, doica lui Zeus, din care grecii au făcut o constelație, astfel că Soacra și Capra reprezintă zenitul și nadirul operei lui Creangă ( Lovinescu, 1989: 68-70).

Lumea de jos e la fel de necesară pentru sănătatea cosmică precum și cea de sus, căci în cazanele infernale se ard rezidurile care ar putea degenera funcționarea ciclului. Cine mai iese din acest vârtej, iese transfigurat, revivicat pe un alt palier de existență.

Între SUS și JOS, continuitatea e asigurată de cele trei gune, prezentate și în basmul de față în ipostaza celor trei iezi. Și tot ca în Soacra cu trei nurori, în iedul cel mic întâlnim întâlnim precizată tendința ascendentă, exaltantă a lumii.

Specificările funcționale ale capreidin basmul lui Creangă readuc în discuție atributele sale mitice, în povestea ei sunt transparente trama și simbolistica mitului grecesc despre Cronos și Rhea. Știind printr-o profeție că va fi detronat de unul dintre proprii copii, Cronos îi înghite îndată ce s-au născut. Singur Zeus scapă prin vicleșugul Rheei, care îi dă soțului ei să înghită un bolovan învelit în scutece și îi încredințează apoi copilul caprei Amaltheea, doica lui Zeus, care îl va alăpta în peștera de pe muntele Ida, pe insula Creta, în traducere, „insula caprei”.

Înghițirea este evident simbolică, e moartea inițiatică, urmată de o renaștere, moartea ca devenire, ca evoluție superioară, eveniment impus în general de sfârșitul decadent al unui ciclu care reclamă o primenire a sa. Cât despe capra divină, ca răsplată pentru serviciile aduse, Zeus menește să-i fie cornul veșnic plin cu bunătăți (cornul abundenței) și o proiectează pe cer în chip de constelație.

Ca și în mitul grecesc, capra – Amalthea și lupul – Cronos ( simbolic, timpul devorator) sunt ilustrarea a două principii opuse, cel al abundenței și cel al distrugerii, principii care nu au neapărat un sens moral, ci reprezintă mișcările inverse ale Universului.

Capra din basmul lui Creangă pleacă să culeagă fructele văzduhului și ale pământului, pentru ale aduce în dar iezilor.

Despre expediția ei, Vasile Lovinescu spune că: „are solemnitatea rituală a culegerii fructului lumii, a smântânirii galaxiilor, ca să aducă copiilor divini Ambrozia și Nectarul, omagiu al cosmosului. Nu e vorba de o hrană zilnică, ci de o comuniune (1989: 72).

Lupul, în schimb, vine în Hadesul primordial, din același loc ca și soacra, e gura deschisă pentru a acapara, e aviditatea, foamea nepotolită. Atâta doar că „lupul mănâncă pe cine trebuie să mănânce”, fie elementele de prisos care nu merită să supraviețuiască, fie ființele care trebuie să se nască a doua oară. De aici, „simbolul matricial al pântecelui lupului care mistuie într-o mișcare centripetă lumea, pentru ca prin alta, succesivă și solidară, s-o verse din nou afară centrifug” (Lovinescu, 1989: 80). Astfel se explică dublul simbolism al lupului care cumulează, mai ales în ipostaza sa feminină – legenda despre Remulus și Romulus – și valențe maternale, ocrotitoare sau, în alte cazuri providențiale .

Dintre iezii caprei, numai mezinul n-are nevoie să treacă prin burta lupului, spre a fi re-gestat. Ceilalți doi regresează în uterul cosmic, unde la căldura unui foc „mocnit”, un foc viu, sunt arse reziduurile pentru ca, prin dezintegrarea lupului (prefacerea lui în scrum), ei să poată ieși la suprafață curați ca lamura, cum se întâmplă și în alte versiuni ale basmului nostru sau într-una dintre cele mai cunoscute versiuni ale Scufiței roșii, cea a Fraților Grimm, în care lupul își eliberează prada, teafără și nenăscută.

Sub aparența unei istorii conflictuale, basmul derulează un scenariu vechi de când lumea , este un basm despre moartea inițiatică, necesară, despre moartea ca transfigurare, ca prag spre o nouă condiție.” (Bodiștean, 2007: 76-81)

2.4 Soacra cu trei nurori

În anul 1875, Ion Creangă îl întâlnește pe Mihai Eminescu, iar între cei doi se leagă o prietenie adevărată; în același an, la 1 octombrie are loc debutul său, în revista „Convorbiri literare”, cu povestea „Soacra cu trei nurori”.

Ne este narată povestea unei mame cu trei băieți „nalți ca niște brazi […] dar slabi de minte”. Cum legea satului spunea că băieții nu trebuie să părăsească casa părintească, femeia mai dură încă două case alăturea, una la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești; astfel, la nurori și la copii, femeia se gândește că va găsi sprijin în zilele grele, iar rânduiala averii nu o face decât în pragul morții.

A venit și vremea de însurătoare pentru fiul cel mare, iar alegerea viitoarei sale soții s-a făcut după bunul plac al mamei sale și nu după preferințele acestuia. Aceeași soartă a avut-o și băiatul mijlociu însă, mezinul îi și aduce o noră pe cuptor. Femeia n-are ce face și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut și astfel aceasta devine soacra cu trei nurori.

Naive din fire, primele două nurori nu au ieșit din cuvântul soacrei și astfel, noaptea, în timp ce femeia dormea, cele două cumnate munceau de le săreau capacele, de teamă ca nu cumva, ochiul de la spate al mamei-soacre să le observe stând. Soția fiului cel mic nu a căzut pradă planului viclean al bătrânei. Aceasta lasă baltă munca pe timpul nopții și se apucă de petrecut alături de celelalte două fete măritate. Ca să le atragă de partea ei, aceasta menționează că va lua asupra ei vina, în cazul în care soacra se va trezi și le va vedea: Când v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. Cele trei au petrecut pe cinste, cu bucate alese cu grijă de mezină și au destins atmosfera prin cântec: Soacră, soacră, poamă acră!/De te-ai coace, cât te-ai coace,/Dulce tot nu te-i mai face…

În dimineața următoare, nurorile sunt găsite dormind de mama-soacră, iar istețimea mezinei este pusă în practică. Aceasta a găsit soluția salvatoare: Da’ bine, mămucă, nu știi c-au venit tătuca și mămuca și le-am făcut de mâncare, și le-am scos un cofăiel de vin; și de aceea ne-am chefăluit și noi oleacă.

Știrea că au fost cuscrii în casa ei și au văzut-o dormind a înfuriat-o și mai tare pe soacră, făcându-le nurorilor zile negre.

Sătulă de dirijarea babei, mezina conturează planul pentru obținerea averii cât mai repede cu putință: nurorile s-o bată pe babă și s-o trântească cu capul de pereți. Zis și făcut. Au dat buzna în casa acesteia și au trecut la treabă: intrară cu toatele în casă, luară pe babă de păr și-o izbiră cu capul de pereți […] apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piper.

„Tratamentul” aplicat de nurori îi aduc mamei-soacre moartea și astfel averea a fost împărțită: fratele cel mare să ieie locul și casa cea despre răsărit; cel mijlociu cea despre apus, iar noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească. [5]

Capitolul 3 ”Baba”

3.1 Punguța cu doi bani

Între 1875 și 1876, Ion Creangă continuă publicarea poveștilor în „Convorbiri literare”: „Punguța cu doi bani”; „Dănilă Prepeleac” și „Povestea porcului”.

Personajele poveștii „Punguța cu doi bani” sunt moșul, cocoșul, baba și găina.

Găina babei se oua de câte două ori pe zi. Moșneagul, îi cere femeii câteva ouă, însă aceasta refuză, sugerându-i chiar, batjocoritor, să-și bată cocoșul pentru ca aceasta să-i ofere ouă. Moșul ascultă de babă și bate cocoșul, iar după ce acesta scapă din mâinile stăpânului, pleacă de acasă. Pe drum, găsește o punguță cu doi bani. În acele clipe, trăsura boierului întâlnește cocoșul, iar la îndemnul boierului, vizitiul oprește și-i ia cocoșului punguța. Supărată cocoșul nu se dă bătut și se ia după trăsură, strigând: Cucurigu! boieri mari,/Dați punguța cu doi bani!.

Boierul cere vizitiului să prindă cocoșul și să-l azvârle în fântâna din apropiere. După ce ieși din fântână, cocoșul a pornit din nou pe urmele trăsurii, repetând aceeași fază: Cucurigu! boieri mari,/Dați punguța cu doi bani!.

Ajuns acasă, boierul cere bucătăresei să prindă musafirul nepoftit și să-l arunce în cuptorul plin cu jăratic. Nici jăraticul nu-l omoară pe „cucoș”, căci vărsă toată apa strânsă din fântână, stingând jăraticul.

Cocoșul scapă cu viață și merge la geamul boierului, cerând-i punguța furată. Din nou, cocoșul este luat și aruncat, cu gândul ca astfel va pieri. De această dată, este aruncat în cireada vacilor și a boilor. Scăpând de primejdie și de această dată, cocoșul își reia vechiul obicei, mergând la fereastra boierului și cerându-i acestuia punguța cu doi bani. Un alt loc destinat pierzaniei păsării este haznaua cu bani. Scapă din nou și se duce iar la boier. Sătul de insistențele cocoșului, boierul cedează și-i dă acestuia punguța.

Animalele din curtea boierului văzând vitejia cocoșului, decid să-l urmeze, părăsind astfel traiul de până acum.

Ajuns din nou la casa moșneagului, cocoșul îi aduce stăpânului numai bucurii și averi.

Invidioasă, baba îi cere moșului niște galbeni, dar acesta îi spune să își bată si ea găina, așa cum si-a bătut el cocoșul. Urmându-i exemplul, baba prinde găina și o bate. Găina pleacă de acasă, aducându-i stăpânei o mărgică. Supărată, femeia își bate găina până o omoară, rămânând săracă, în timp ce moșul era bogat.

3.2 Povestea porcului

În „Povestea porcului” întâlnim două tipuri de babe: baba malefică, Talpa Iadului, și mama adoptivă a lui Făt-Frumos, „o babă de nouăzeci de ani”.

Titlul, „Povestea porcului”, enunță atât specia literară (povestea/basmul) cât și numele protagonistului; copilul mult dorit al unei babe de nouăzeci și al unui moșneag de-o sută de ani, care, ajunși la capătul puterilor, simt lipsa unui copil, pe care-l doresc din ce în ce mai mult, deși nu aveau o situație materială prea bună: un bordei ca vai de el, niște țoale rupte, așternute pe lăiți, și atâta era tot.

Chiar dacă Dumnezeu nu s-a îndurat să le dea și lor o ființă omenească, care să le zică „mamă și tată”, baba îi mărturisește bărbatului său că s-ar mulțumi cu orice altă jivină pe care vom crește-o și noi cum vom putea, și acela să fie copilul nostru.

În ziua următoare, moșneagul își ie traista în băț și face cum i-a zis baba și așa pleacă în căutarea copilului mult dorit. Pornește el și se duce tot înainte pe niște ponoare, până ce dă peste un bulhac. Aici, o scroafă și cei doisprezece purcei ședeau tolăniți în glod și se păleau de soare. Scroafa simțind primejdia o rupe la fugă, și purceii după dânsa. Numai unul, care era mai răpănos și mai răpciugos, neputând ieși din glod, rămâne pe loc. Pe acesta, moșneagul îl prinde, ducându-l acasă. De cum îl vede baba își asumă rolul de mamă.

Intrarea purcelului în casa celor doi bătrânei simbolizează venirea pe lume a „noului născut”; acest eveniment important este urmat de moșit. La fel a procedat și baba cu purcelul: îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaiț pe la toate încheieturile, îl strânge de nas și-l sumuță, ca să nu se dioache odorul! Apoi îl piaptănă și-l îngrijește așa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală. Bătrâna îl tratează pe animal ca pe un copil, ajungând chiar să-l învelească ca pe un pepene.

BIBLIOGRAFIE

[1] Dan Ilie, „Destinul unui clasic, Ion Creangă”, editura Albatros, 1990, București

[2] http://grozavemilia.blogspot.ro/2015/05/informati-scriitori-romani.html, accesare 16.04.2016

[3] http://documents.tips/documents/portofoliu-lbromana.html, accesare 16.04.2016

http://www.cartiletinerilor.com/povestea-porcului-ion-creanga/, accesare 25.04.2016

[5] http://www.cartiletinerilor.com/soacra-cu-trei-nurori-ion-creanga/, accesare 18.04.2016

[2] Călinescu

https://ro.wikisource.org/wiki/Capra_cu_trei_iezi, accesare 22.04.2016