IOSUD ȘCOALA DOCTORALĂ DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI UMANISTE [304546]
[anonimizat]: ISTORIE
TEZĂ DE DOCTORAT
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
Prof.univ.dr. Ioan OPRIȘ
ccccccccccccccccccccccccccccccccccccDOCTORAND: [anonimizat] 2017
[anonimizat]: ISTORIE
ISTORIA BISERICII CATOLICE
DIN JUDETUL VALCEA
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
Prof.univ.dr. Ioan OPRIȘ
aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa DOCTORAND: [anonimizat] 2017
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR ………………………………………………………………………… 5
ARGUMENT ……………………………………………………………………………………….. 6
CAPITOLUL I
MEDIUL GEOGRAFIC ……………………………………………………………. 19
I.1. Delimitarea spațiului ………………………………………………………………………….. 19
I.2. Relieful …………………………………………………………………………………………….. 19
I.2.1. Munții ……………………………………………………………………………………………. 20
I.2.2. Dealurile ……………………………………………………………………………………….. 22
I.2.3. Depresiunile …………………………………………………………………………………… 23
I.3. Apele ……………………………………………………………………………………………….. 25
I.4. Clima ……………………………………………………………………………………………….. 27
I.5. Resursele subsolului …………………………………………………………………………… 30
I.6. Solurile …………………………………………………………………………………………….. 31
I.7. Vegetația ………………………………………………………………………………………….. 33
I.8. Fauna ……………………………………………………………………………………………….. 34
I.9. Rezervații naturale și locuri protejate ………………………………………………….. 36
I.10. Populația ………………………………………………………………………………………… 37
CAPITOLUL II
ISTORIOGRAFIA BISERICII CATOLICE DIN JUDEȚUL VÂLCEA …. 42
CAPITOLUL III
ÎNCEPUTUL CATOLICISMULUI ÎN JUDEȚ ……………………………………… 88
III.1. Ipoteze privind așezăminte de cult catolice ……………………………………….. 88
III.2. [anonimizat] …… 107
CAPITOLUL IV
DEZVOLTAREA BISERICII CATOLICE.[anonimizat] . 127
IV.1. Călători străini despre catolicii vâlceni…………………………………………….. 127
IV.2. Sub ocupație străină ………………………………………………………………………. 140
IV.3. [anonimizat] ……………………… 160
IV.4. Transformarea Râmnicului …………………………………………………………………… 185
CAPITOLUL V
CATOLICISMUL VÂLCEAN ÎN VEACUL AL XIX-LEA …………………………. 192
V.1. Barații, elemente de consolidare a relațiilor de producție capitaliste ………….. 192
V.2. Instituții educaționale catolice ……………………………………………………………….. 218
V.3. Catolicii din județ în veacul al XIX- lea ………………………………………………….. 223
CAPITOLUL VI
BISERICA ROMANO-CATOLICĂ ÎN SECOLUL AL XX-LEA ……………….. 231
VI.1. Perioada antebelică ……………………………………………………………………………… 231
VI.2. Perioada interbelică …………………………………………………………………………….. 250
VI.3. Perioada comunistă ……………………………………………………………………………… 273
VI.4. Perioada postdecembristă …………………………………………………………………….. 283
VI.5. Catolicii de pe Valea Lotrului ………………………………………………………………. 305
CAPITOLUL VII
COMUNITATEA GRECO-CATOLICĂ …………………………………………………….. 321
VII.1. Biserica prigonită ……………………………………………………………………………….. 321
VII.2. Renașterea Bisericii Greco-Catolice din județul Vâlcea ………………………….. 331
CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………. 352
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………… 372
Glosar ………………………………………………………………………………………………………… 387
Lista tabelelor ……………………………………………………………………………………………… 394
Lista anexelor ……………………………………………………………………………………………… 395
ANEXE ………………………………………………………………………………………………………. 396
Lista hărților și graficelor…………………………………………………………………………….. 497
Lista fotografiilor ……………………………………………………………………………………….. 498
Fotografii ……………………………………………………………………………………………………. 503
LISTA ABREVIERILOR
AARCB = Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.
ANR = Arhivele Naționale ale României.
APGCRV = Arhiva Parohiei Greco-Catolice ,,Sf. Rita” din Râmnicu Vâlcea.
APRCB = Arhiva Parohiei Romano-Catolice ,,Sf. Anton” din Brezoi.
APRCRV = Arhiva Parohiei Romano-Catolice ,,Sf. Anton” din Râmnicu Vâlcea.
BOR = Biserica Ortodoxă Română.
BRU = Biserica Română Unită cu Roma.
CNSAS= Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității.
DIR = Documente privind Istoria României.
DRH = Documenta Romaniae Historica.
Ed. = Editura
Ed. A.R.C.B.=Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București
INSDJSV= Institutul Național de Statistică. Direcția Județeană de Statistică Vâlcea.
IPS= Înalt Prea Sfințitul
PF = Prea Fericitul
PS = Prea Sfințitul
SANIC= Serviciul „Arhive Naționale Istorice Centrale“.
SJANA= Serviciul Județean Argeș al Arhivelor Naționale.
SJAND= Serviciul Județean Dolj al Arhivelor Naționale.
SJANS= Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale.
SJANV=Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale.
e.n.= ediție nouă
ms.= manuscris
n.a. = nota autorului
ARGUMENT
Lucrarea ,,ISTORIA BISERICII CATOLICE DIN JUDEȚUL VÂLCEA“ și-a propus să acopere, pe cât posibil, câteva goluri în cercetarea științifică legată de conviețuirea, timp de secole, pe meleagurile Vâlcii, a unor oameni care aveau confesiuni diferite de cea majoritară, dar care au reușit să se înțeleagă, să construiască împreună un areal primitor și să nu genereze conflicte confesionale deosebite.
Există și un motiv subiectiv major în alegerea temei și anume dorința tatălui meu, nepot de canonic asumpționist, născut în vecinătatea Blajului – Mica Romă, de a sprijini moral comunitatea greco-catolică din județul Vâlcea. Născut în anul 1908, la numai 10 ani, Cornel Frâncu, tatăl meu, a trăit direct evenimentul de la 1 Decembrie 1918, fiind semnatar al actului Marii Uniri, în numele copiilor din Transilvania, fiind îndrumat atunci de unchiul său, Amos Frâncu, cel care a organizat Gărzile Naționale Române din Transilvania, pentru a pregăti acele evenimente de mare trăire națională. În memoria lor am considerat că am o datorie morală, aproape testamentară, de a urmări, în timp, evoluția Bisericii Catolice din spațiul geografic unde m-am născut și trăiesc.
În fine, dar nu în ultimul rând ca importanță, iubind Râmnicul și județul Vâlcea, cărora le-am dedicat majoritatea lucrărilor mele din domeniul istoriei, am căutat să acopăr și dintr-o altă perspectivă evoluția acestui spațiu atât de bogat în monumente și locuri atractive.
Tematic, în lucrare, am încercat să subliniez, printr-o abordare nouă, rolul jucat în dezvoltarea economică, socială dar și culturală a Vâlcii de Biserica Catolică, de comunitatea catolică de aici, care a grăbit formarea relațiilor de producție capitaliste, a unor instituții cultural-sociale necesare ( școli, spital, teatru, notariat etc.) și a generat apariția, la locuitorii din zonă, a unor sentimente naționale profunde. Entuziasmul firesc de la început a fost temperat destul de repede când am constatat că tema aleasă deși este una originală, cum am dorit, provoacă apariția unui dezavantaj major, găsind cu greu, în biblioteci și arhive, surse pe care să le folosesc în lucrare.
Mi-am propus inițial să prezint cronologic evenimente legate de Biserica Catolică din județ, în baza metodei de cercetare științifică folosită cel mai mult, cea istorică, ceea ce ar fi
dus la realizarea unei simple cronici a evenimentelor legate de dezvoltarea județului, acoperită cu informații de „nișă“ privind viața comunității catolice.
Analizând însă implicarea Bisericii Catolice, ca instituție, dar și prin reprezentanții ei, în viața cetății, mi-am dat seama că apare nu numai un merit comun al unei conviețuiri pașnice cu populația locului, majoritar ortodoxă, dar s-a cristalizat tot mai mult o idee importantă, provocatoare poate pentru alți istorici, și anume aceea că populația catolică a avut o contribuție importantă la ruperile de ritm generatoare de progres în istoria Vâlcii. Așa am descoperit că ei au făcut, prin breslele formate, să apară un negoț înfloritor în zonă in secolele XVI-XVII, că în următoarele două secole catolicii au pus bazele unui urbanism medieval în Râmnic și județ, că în secolul al XX-lea, ingineri, arhitecți și antreprenori catolici au ridicat multe din clădirile emblematice ale orașului și că își pot revendica, de asemenea, o coparticipare importantă la evenimentele socio-culturale din județ.
Tema aleasă este, deci, una atractivă, nu numai prin originalitatea ei, ci și prin noua viziune pe care o aduce asupra dezvoltării județului Vâlcea, în general, și a Râmnicului în special.
Lucrarea se înscrie în ampla acțiune de cunoaștere reciprocă a bisericilor creștine, de promovare a ecumenismului, de apropriere interconfesională.
Început în anul 1962, cu ocazia Conciliului Vatican II, procesul de apropriere dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă a avut un moment de progres semnificativ cu ocazia vizitei istorice din 9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea în România, prima după Marea Schismă a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă. Atunci, papa a binecuvântat România, numind-o Grădina Maicii Domnului și l-a rugat pe patriarhul B.O.R., Preafericitul Teoctist, să sprijine ecumenismul și ideea de unitate creștină.
Am purtat, în acest sens, discuții, la începutul redactării lucrării, în anul 2010, cu regretatul I.P.S. Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului și cu P.S. Emilian Lovișteanul, la care a participat și scriitorul Dinu Săraru. Am ajuns la ideea că această lucrare este de folos pentru cunoașterea mai aprofundată a vieții desfășurate de fiecare comunitate religioasă din Râmnic, ceea ce va duce la o mai bună înțelegere, la acțiuni comune mai numeroase și la o dorită apropiere. Am apreciat atunci că este bine să realizăm, la Râmnic, un muzeu al ecumenismului vâlcean, ținând seama că au trăit aici numeroase comunități religioase, care au lăsat urme adânci în dezvoltarea orașului: sași, armeni, evrei, maghiari, tătari, bulgari, germani, italieni, austrieci, sârbi, ruși etc., existând cimitire sau zone din cimitirele publice, distincte pentru ortodocși, catolici, protestanți, neoprotestanți, evrei și musulmani. În urma lor au rămas edificii de cult sau sociale, documente, obiecte străvechi, acte, fotografii și este păcat să se piardă astfel de mărturii istorice. Mai târziu, această idee a fost îmbrățișată și de P.F. Cardinal Lucian Mureșan, Întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma.
Cu acea ocazie am discutat despre pașii necesari aducerii unei părți din osemintele lui Constantin Brâncoveanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, din București, la Mănăstirea Horezu – dorință testamentară – lucru realizat deja; despre ce trebuie făcut încât B.O.R. să ia în discuție sanctificarea lui Mircea cel Bătrân – acțiune începută, precum și despre efortul de a schimba Codul Muncii, încât Ziua Sf. Andrei / 30 noiembrie să devină zi de sărbătoare națională nelucrătoare – lucru pe care, senator fiind, în anul 2012, am reușit să-l promovez prin lege, fiind decorat de Preafericitul Daniel, drept mulțumire, cu Crucea Sf. Andrei.
De aceea, începutul redactării acestei teze de doctorat (prin discuția purtată atunci și urmările ei ) a avut deja un impact semnificativ asupra unor evenimente de istorie locală și nu numai, ceea ce mă face să cred că alegerea temei a fost de bun augur.
Această lucrare este trecută pe lista acțiunilor ce alcătuiesc un proiect cultural de mai mari dimensiuni „Râmnicul – centru al ecumenismului românesc“ pentru care s-a găsit deja locație, sprijin financiar și logistic de la Primărie și care și-a propus, printre altele, să promoveze acțiuni concrete de prezentare a spiritualității vâlcene în cultura română. La Muzeul Județean de Istorie am găsit înțelegere pentru ca obiectele și documentele adunate pe parcursul cercetării să fie găzduite de instituția respectivă și pregătite pentru a fi prezentate în expoziții tematice.
În activitatea de cercetare, pentru perioada de început a formării comunității catolice, m-am lovit de puținătatea documentelor concrete existente, trebuind să recurg de multe ori la metoda deducției logice dar și la metodele geografică și regresivă.
Doar pentru perioada secolelor XVI-XIX, am reușit să găsesc în arhivele cercetate mai multe documente care să ajute lucrarea, cele mai multe fiind însă acte de întărire a proprie-tății sau legate de activitatea negustorească, așa încât, aici, a trebuit să fac o selecție riguroasă a materialelor introduse în lucrare.
Pentru perioada contemporană, neașteptata lipsă a lucrărilor tematice editate am suplinit-o mergând personal pe urmele reprezentanților acestor comunități. Le-am vizitat casele parohiale, locașurile de cult, cimitirele și instituțiile sociale, educaționale sau culturale, înființate în timp și scăpate de furia demolărilor.
Am avut șansa să discut direct cu peste 250 persoane trăitoare în acest areal, catolici, protestanți dar și ortodocși. Nume italiene, maghiare, slovace, bulgare sau germane ne-au permis să folosim deducții lingvistice, presupunând că am avea de-a face cu persoane de religie catolică, lucru pe care l-am validat în timpul discuțiilor, în majoritatea cazurilor.
Am strâns, cu această ocazie, mărturii care, fiind așternute pe hârtie sub forma unor declarații pe propria răspundere, au format un mic dosar arhivistic propriu, care a putut să dea un strop de culoare prezentării noastre de final. Cu ocazia acestor discuții am adunat mici obiecte și fotografii pe care le voi dona Muzeului Județean de Istorie, pentru a fi prezentate public.
Dacă despre catolicii vâlceni există puține cărți editate, am găsit totuși destule lucrări care, măcar tangențial, aminteau de Biserica Catolică sau de comunitatea pe care o studiam. În acest fel s-au adunat peste 400 de trimiteri bibliografice care să consolideze caracterul științific al lucrării.
Obiectul cercetării a fost aprofundat în urma cercetării și consultării a numeroase surse bibliografice sau în urma constatării necesității studierii problematicii bazată pe interogațiile epistemologice: „Care este rolul comunității catolice în evoluția societății vâlcene?“, „Au existat conflicte interconfesionale? “
Principalele metode de cercetare folosite au fost cea istorică, bazată pe modelul comparat de cunoaștere și cea descriptivă, prin observație, studiu de teren, analiză de conținut și analiză vizuală-interpretativă. Pentru cercetarea arhivelor (București, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Brezoi, Malaia, Voineasa, Pesceana) am folosit mai mult tehnica fișării documentelor studiate. M-am gandit că pe lângă faptul că pot folosi ușor aceste fișe la elaborarea lucrării, ele pot fi utilizate ulterior și la alte proiecte de cercetare.
Fac precizarea că unele capitole din lucrare au constituit deja suport pentru articole științifice publicate – așa cum mi s-a cerut la începutul temei alese – în diverse reviste științifice din țară.
Unde mi s-a permis, am fotografiat documentele sau obiectivele vizate (Catagrafia latină, la Sibiu – de exemplu), dar în multe cazuri, știind că blitzul aparatului foto poate deteriora materia organică, am folosit doar fișe descriptive. (Anexa III)
Metodologia abordării cercetării s-a concretizat și prin studierea bibliografiei de specialitate: cărți, articole, atât de factură internă cât și externă, care au fost utilizate pentru crearea analogiilor necesare; studierea documentelor din arhive: acte judecătorești și comerciale, zapise domnești, dosare ale parohiilor catolice dar și ortodoxe din județul Vâlcea, foi de zestre, acte de proprietate etc., pentru conturarea atât a istoricului locului, clădirilor cât și a evoluției familiilor instărite din zona vâlceană; și nu în ultimul rând analiza documentelor nescrise vizuale, aparținând culturii spirituale.
Dosarele studiate la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Vâlcea, dar și cele găsite în arhivele parohiale, reprezintă principala sursă inedită a cercetării.
Volumele de izvoare edite precum Călători străini despre Țările Române, Catalogul documentelor Țării Românesti din Arhivele Naționale, Documente privind Istoria României (DIR), Documenta Romaniae Historica (DRH), catagrafii, anuare, surse ce oferă o imagine obiectivă asupra vieții sociale vâlcene, m-au ajutat să am o viziune cât mai corectă asupra activității de zi cu zi, inclusiv religioase, a comunităților din județ, așa cum a fost descrisă de personalitățile care au trecut prin Țările Române, dar și o viziune internă prin documentele emise de domnitori sau boieri. Studii tematice publicate de istorici renumiți (Iorga, Panaitescu, Xenopol, Giurescu, Pascu, Holban, Papacostea, Ștefănescu etc) mi-au oferit suportul științific pentru a înțelege mai bine Evul Mediu românesc și implicarea comunităților catolice în derularea evenimentelor analizate. De mare ajutor au fost și anumite fragmente din studiile publicate de valoroși istorici vâlceni despre comunitatea catolică în diverse perioade de timp (Aurel Sacerdoțeanu, Corneliu și Veronica Tamaș, Nicolae Bănică-Ologu, Ion Soare, Gheorghe Dumitrașcu, Petre Bardașu, Dinică Ciobotea etc).
Prin consultarea surselor din literatura de specialitate internațională mi-am completat cunoștințele despre ortodoxie, catolicism, ordine cavalerești și bisericești.
O altă perspectivă a cercetării a constat în studiul de teren ce a avut ca finalitate observarea obiectivelor, documentarea fotografică și intervievarea, pentru așezarea unor informații, care lipseau din dosarele găsite in arhive.
Arhitectura lucrării am gândit-o ca pe un tot unitar în care capitolele să aibă o continuitate logică, dar și cronologică, fiind structurată în 7 capitole, precedate de ARGUMENT și urmate de Concluzii, Bibliografie și Anexe, lucrarea încheindu-se cu ilustrații și grafice.
În primul capitol, „Mediul geografic“, este prezentată o descriere integratoare asupra zonei care definește arealul vâlcean. La sfârșitul capitolului s-a insistat asupra structurii populației județului și a oportunităților ei de dezvoltare culturală (ziare, televiziuni, teatre, biblioteci etc. ) care au transformat renumele dobândit de Râmnic în secolul al XVIII-lea, de „capitală a tipografilor“, în cel contemporan, de „capitală a presei locale românești“ ( cea mai mare densitate de instituții de presă din țară pe cap de locuitor ). Am insistat pe aspecte care să demonstreze că aceste locuri au fost de real interes (cadru natural, bogății de tot felul, populație primitoare etc.) pentru străinii care treceau prin zonă, argument pentru așezarea timpurie pe aceste meleaguri, în Evul Mediu, a sașilor catolici, urmați de unguri, armeni, bulgari, italieni etc.
În al doilea capitol, „Istoriografia Bisericii Catolice din județul Vâlcea“, am încercat să finalizez un demers unic până acum în Oltenia și anume am prezentat cât mai cuprinzător istoriografia legată de Biserica Catolică dintr-un singur județ al regiunii și tocmai din zona cu profunde tradiții ortodoxe a Vâlcii (poate surprinzător pentru unii, județul cu cele mai multe biserici, mănăstiri și schituri din țară, raportate la numărul populației). În total, peste 140 lucrări, cărți sau studii tematice din reviste științifice au fost prezentate în acest capitol și tabelate, începând cu Catagrafia latină, din 1731, aflată la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sibiu și încheind cu lucrări apărute în primăvara anului 2016.
Capitolul al III-lea, „Începutul catolicismului în județ“, a fost structurat în două subcapitole intitulate „Ipoteze privind așezăminte de cult catolice“ și „Mărturii și documente despre catolicii vâlceni în secolele XIV-XVI“. Dacă primul subcapitol se bazează mai mult pe deducții logice și analogii lingvistice și toponimice, al doilea are la bază informații concrete, reale, care dau consistență demersului.
De remarcat că, primele informații despre catolicii din județ sunt, de fapt, primele informații despre locuitorii din acest areal și despre atestarea documentară a Râmnicului, dar și a județului.
În prima parte a capitolului, fiind vorba adesea de ipoteze, de probleme controversate, am prezentat opiniile istoricilor în antiteză, fără ca să mă pronunț ferm asupra uneia sau alteia dintre variante, urmând ca, în viitor, descoperirea unor noi elemente să ajute la clarificarea acestora:
– așezarea sașilor pe meleagurile vâlcene încă din secolul al XIII-lea;
– ,,descălecatul“ lui Radu Negru Vodă pe la anul 1290 (Cronica Franciscanilor);
– existența unei bisericuțe catolice pe dealul Capela din Râmnic sau pe amplasamentul actualei biserici ortodoxe „Sf. Dumitru“. (Gh. Ionescu – Ștefan Pascu);
– construirea unei biserici a catarilor la Govora;
– existența unui voievod, Nicolae, la Remechea, convertit la catolicism în 1345 (N. Iorga).
În subcapitolul al doilea prezint documente certe de atestare documentară în hrisoavele lui Mircea cel Bătrân: 20 mai 1388 pentru Râmnic și Călimănești, 8 ianuarie 1392 pentru județul Vâlcea. În toate aceste acte apar nume de sași, ca martori, ceea ce demonstrează respectul pe care și-l câștigaseră deja în comunitate. Meșteșugarii sași se reunesc în bresle, negustorii catolici, așezați la Râmnic, primesc de la domnie facilități și întrețin cu cei din Transilvania un negoț benefic pentru ambele părți, contribuind semnificativ la dezvoltarea economică a zonei.
Capitolul al IV-lea, intitulat „Dezvoltarea Bisericii Catolice în secolele XVII-XVIII“, a fost structurat în cinci subcapitole.
În primul, „Călători străini, despre catolicii vâlceni“, sunt prezentate scrierile unor călători, mai ales apuseni, despre meleagurile vâlcene. Este scoasă în evidență toleranța românilor față de străini, dar transpare și regretul că familiile catolice, așezate stabil la Râmnic, se împuținează cu trecerea anilor. Dacă din documentele prezentate reiese faptul că la începutul secolului al XVII-lea ei mai aveau încă preot și deci și așezământ de cult, la sfârșitul veacului respectiv acesta este descris ca fiind în ruină. Tot acum, episcopul ortodox Ilarion, este caterisit în anul 1705 pentru că dă voie catolicilor să își îngroape morții în cimitirul ortodox și să își ridice o capelă proprie. Este primul conflict major între cele două comunități.
În subcapitolul al II-lea, „Sub ocupație străină“, este prezentată situația comunității catolice în timpul stăpânirii austriece a Olteniei. Perioada 1719-1739, este una prosperă pentru catolici. Chiar în inima orașului, Antonie Baratul cumpără proprietăți pe care le unește și se construiește între 1720 și 1730 un locaș de cult catolic, din piatră. Catolicii, ca proprietari de case grupate zonal, se evidențiază punând bazele unui original urbanism postmedieval în Râmnic. Orașul a fost fortificat și s-au făcut, în tot județul, lucrări importante de infrastructură. Se construiește Via Carolina, drumul de-a lungul Oltului, care este amenajat și el pentru navigație. Buni gospodari, sașii introduc rigoarea austriacă în administrație, în strângerea dărilor și înființează instituții noi: spital, notariat – fiecare localitate având propria ștampilă, serviciu de stare civilă, serviciu poștal etc.
Subcapitolul al III-lea, „Consolidarea Bisericii Catolice în secolul al XVIII-lea“, consemnează creșterea influenței apartenenței confesionale la viața cetății. Numărul familiilor catolice crește semnificativ, prin venirea în valuri a chiprovicenilor (bulgari și sârbi catolici, alungați de persecuțiile de la sud de Dunăre), pe parcursul secolului al XVII-lea. La 1739, dovedindu-se buni negustori, vor obține de la domnie mai multe favoruri și cresc exponențial documentele prin care catolicii achiziționează clădiri și terenuri în oraș. Având mănăstire și biserică dedicată tot Sfântului Anton, își țin slujbe regulat și formează o școală pentru călugării franciscani din mănăstire. Influența pe care o au în oraș este demonstrată prin faptul că ajung să aibă funcții în administrația orașului, cel mai cunoscut exemplu fiind Antonie Marstaller, ajuns vornic. Am prezentat din arhive și lista preoților care au slujit la biserica ,,Sf. Anton“ din Râmnic, din anul 1721 până la sfârșitul secolului.
Cercetările făcute la Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond Tribunalul județului Vâlcea și fond Prefectura județului Vâlcea, perioada 1830-1860, mi-au permis, în ultimul subcapitol, „Transformarea Râmnicului“, să arăt, bazându-mă pe numeroase documente găsite, cu referiri la perioada de sfârșit a secolului al XVIII-lea, cum, treptat, orașul se schimbă, atât ca aspect, dar și ca mentalitate, devenind un centru comercial activ. Apar dese procese pentru proprietate între catolici și oameni ai locului. Apar companiile comerciale. Integrarea catolicilor în marea masă a locuitorilor ortodocși din zonă continuă prin căsătorii mixte și asocieri comerciale.
Capitolul al V-lea, „Catolicismul vâlcean în veacul al XIX-lea“, este structurat în trei subcapitole. În primul, „Barații, elemente de consolidare a relațiilor de producție capitaliste“, se arată modalitățile prin care catolicii din oraș înnoiesc și întăresc acțiunile micii burghezii din oraș, deranjând într-un fel privilegiile marilor latifundiari din județ sau ale clerului ortodox. Multe familii catolice își trimit copiii în străinătate, de unde se întorc cu idei novatoare de tip națiune, revoluție, unitate, dovadă numărul semnificativ de catolici participanți la evenimentele patriotice ale vremii. Se înscriu în număr mare la 1848 în Garda Națională, cântă alături de Anton Pann în parcul Zăvoi imnuri revoluționare, îl primesc cu entuziasm pe Cuza în cele două vizite făcute în oraș, participă ca voluntari în oastea română, la 1877. Arăt și faptul că nenorocirea din 1847 (incendiul devastator pornit de la un depozit de lemne al unui tâmplar catolic, de origine austriacă) a fost transformată de proprietarii localnici, împreună cu alogenii catolici, într-un moment de sistematizare urbană puternică, apărând în oraș numeroase clădiri noi, cochete și trainice, din piatră.
În subcapitolul al II-lea, „Instituții educaționale catolice“, documentele găsite în arhiva parohială susțin etapele dezvoltării școlii catolice de pe lângă Biserica „Sf. Anton“. Mănăstirea franciscană, încă de la înființare, a avut grijă să existe dascăli pentru cei care doreau să învețe să scrie și să citească. Abia în anul 1824, se deschide, însă, oficial, o școală catolică cu 70 de locuri, unde se preda în românește, iar în anul 1887, parohul catolic de origine bulgară, Iosif Bonov înființează Școala Primară Mixtă ,,Bărăția“, unde se preda după programa școlară a statului. Un bogat material informativ am găsit la SJANV, fond Revizoratul școlar Vâlcea, din care am putut să prezint informații inedite despre structura claselor, a materiilor predate, rezultatele relevate de inspecțiile revizorilor școlari, dar și despre numele dascălilor care au predat aici. Spre sfârșitul secolulul al XIX, a apărut la Râmnic o grădiniță catolică dar și o școală luterană care a atras mulți elevi de confesiune catolică, pentru că aici se primea zilnic și o masă gratuită.
În ultimul subcapitol „Catolicii din județ in veacul al XIX-lea“, este prezentată evoluția comunităților catolice din Drăgășani, Ocnele Mari și Brezoi. În zona Brezoi, au venit, în a doua jumătate a secolului, sute de imigranți italieni, atrași de dezvoltarea pe Valea Lotrului a unei activități prospere de exploatare a lemnului. Viața religioasă din oraș a fost asigurată, la început, de preoții veniți de la Râmnic, care au fost sprijiniți constant de conducerea catolică a întreprinderilor forestiere (Giovanni Stagni și Carol Novak).
Capitolul al VI-lea, „Biserica Romano-Catolică în secolul al XX-lea“, este împărțit în cinci părți. În prima, „Perioada antebelică“, sunt prezentate pe larg impresiile episcopului Raymund Netzhammer legate de vizitele efectuate pe meleaguri vâlcene la diferite ceremonii religioase. Acum se remarcă, printre alții, intelectuali de forță, ca Antonio Copetti, architect și anteprenor italian, care a lăsat orașului cele mai frumoase clădiri, care sunt și astăzi atracții pentru vizitatori. Numeroase familii italiene finanțează în această perioadă, în Râmnic, instituții culturale și ridicarea de clădiri și monumente. La începutul secolului au venit, din nordul Italiei, alte sute de italieni care au lucrat câțiva ani la calea ferată Râmnicu Vâlcea-Sibiu, construită prin defileul Oltului și apoi la alte investiții de infrastructură.
Subcapitolul al II-lea, „Perioada interbelică“, este ilustrat cu informații inedite culese din arhiva Parohiei romano-catolice din Râmnic: strângere de fonduri pentru acțiuni caritabile, vizitele unor ierarhi ai Bisericii, reorganizarea cimitirului catolic, consolidarea proprietăților deținute. Biserica Catolică s-a implicat activ în ajutorarea refugiaților polonezi cazați în taberele din localitățile limitrofe Râmnicului, după ce Polonia fusese ocupată de Germania nazistă, în anul 1939. Prezint în acest loc, din arhive, numeroase documente de interes pentru a ilustra cât mai corect efortul preoților catolici din Râmnic și Brezoi de a alina suferințele celor aflați în bejenie.
Pentru al III-lea subcapitol, „Perioada comunistă“, am discutat cu zeci de catolici în vârstă, trăitorii acelei perioade sau urmași ai acestora . Mi-am format astfel o imagine, cred eu, reportericească asupra suferințelor și umilințelor la care au fost supuși credincioșii din oraș (nu numai cei catolici). Biserica ,,Sf. Anton“ a fost „ascunsă“, fiind înconjurată de blocuri, toate proprietățile i-au fost confiscate și date unor persoane desemnate de partid sau unor cooperative meșteșugărești. De teama ruperii totale a relațiilor firave cu Vaticanul, Biserica Romano-Catolică a fost lăsată, totuși, să-și continuie activitatea în condiții de mare austeritate. Mulți preoți catolici, dar și ortodocși, au fost însă persecutați, unii dintre ei pierind în închisori.
Pentru perioada post-decembristă, am cercetat obiective și instituții catolice, prezentându-le așa cum le-am găsit (Biserica „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, grădinița “Sf. Ioana Antida”– cu predare și în limba italiană, dispensarul medical “Sf. Augustina”, cimitirul catolic ,,Cetățuia” – transcriind de pe fiecare monument textul inscripționat, biblioteca parohiei).
Ultimul subcapitol „Catolicii de pe Valea Lotrului“ aduce elemente noi, culese din arhivele bisericilor ortodoxe din Malaia și Voineasa, biserici ridicate și cu ajutorul donațiilor catolicilor din zonă, unii din ei întemeindu-și aici familii mixte. În anul 1935, s-a construit biserica romano-catolică din Brezoi, cu hramul „Sf. Anton“. În anul 2011, preotul Gilbert Iavorschi și primarul orașului Brezoi, Robert Shell, au reușit să ridice în aproprierea D.N. 7 un monument ce reproduce Grota de la Lourdes, unde se spune că s-a arătat Fecioara Maria. Și aici s-au înființat așezăminte de caritate și o grădiniță.
Capitolul al VII-lea, intitulat „Comunitatea greco-catolică“ are două părți distincte. În prima, „Biserica prigonită“, este prezentată activitatea acestei comunități, compusă din lucrători sosiți, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în zona lucrărilor forestiere de la Brezoi din provinciile Imperiului Austro-Ungar (cu precădere din Transilvania). Ei și descendenții lor reușesc să își construiască abia în anul 1942 o biserică proprie cu hramul „Sf. Gheorghe“. În anul 1948, majoritatea au fost obligați să treacă la ortodoxie iar biserica s-a pierdut. Am prezentat cazul măicuțelor aduse, de la Lugoj și Blaj, la mănăstirea Bistrița vâlceana și care apoi au fost deportate și trimise la muncă în Bărăgan.
În partea a doua, evidențiem o nouă față a acestei Biserici, ieșită din ilegalitate după Revoluție. La Brezoi s-a refăcut parohia cu 70 de credincioși, imediat după Revoluție. În anul 2011, după un lung proces, au primit înapoi și biserica dar, câțiva ani mai târziu, la Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta a fost atribuită definitiv Bisericii Ortodoxe, primindu-se , ca despăgubire, doar valoarea ei materială.
La 6 iulie 2001, în Râmnicu Vâlcea, 41 de credincioși greco-catolici, în majoritate lucrători pe platforma chimică, veniți din toată țara în anii anteriori, au înființat parohia și și-au ales un prim consiliu parohial. La 20 mai 2005 s-a pus piatra de temelie a unei biserici proprii, cu hramurile „Sf. Rita“ și „Adormirea Maicii Domnului“, în prezența Preafericitului Lucian Mureșan, Mitropolitul B.R.U. Deși au întâmpinat numeroase piedici, s-a reușit terminarea bisericii care a fost sfințită la 1 octombrie 2006. Studierea dosarelor din arhiva bisericii ne-a permis prezentarea pe scurt a activității acestei comunități.
Din anul 2013, Râmnicu Vâlcea s-a înfrățit cu orașul italian Cascia, loc de origine al Sf. Rita, iar biserica a primit moaște ale sfintei, fiind singura biserică din afara Italiei care a primit o asemenea donație. Parohia a obținut de la Primărie, in anul 2014, și un teren de 263 mp. pentru construirea unui Centru Social de Ajutor al persoanelor în nevoie.
La inceputul anului 2005, în județul Vâlcea, la Pesceana, a avut loc și un mult mediatizat conflict interconfesional. Deși biserica ortodoxă din localitate, la Lupoaia, fusese reconstruită de enoriași, preotul de acolo a fost alungat de Episcopia Râmnicului și, după ce a ajuns în Italia și apoi la Blaj, a trecut cu 358 de credincioși, din zona sa, la greco-catolicism.
Din acel moment, la 24 ianuarie 2005, cei care își schimbaseră orientarea religioasă au avut sentimentul că sunt persecutați, ei și familiile lor. Nu li s-a mai dat voie să intre în biserică și să își îngroape morții în cimitirul din sat, care, caz unic în istorie, a fost „apărat“ de Biserica Ortodoxă din eparhia Ramnicului cu jandarmi și, apoi, cu o firmă de pază! Au fost mai multe runde de negocieri, procese, amenințări implicându-se și Ambasada SUA, precum și media internațională. După câteva luni, conflictul a fost aplanat, evitându-se actele de violență care se prefigurau.
Cu ajutorul Mitropoliei din Blaj, preotul Victor Tudor a cumpărat un teren și casă în satul Lupoaia, care a fost amenajată și sfințită capelă, iar pe 27 decembrie 2005 a fost oficiată și prima slujbă religioasă greco-catolică din comună.
Construcția bisericii proprii, cu hramul „Padre Pio“ și al doilea hram „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“ a început în 14 octombrie 2007, după slujba de sfințire celebrată de PF Cardinal Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al B.R.U., dar a progresat cu dificultate, datorită lipsei fondurilor, abia in anul 2017 terminandu-se pictarea și în exterior a edificiului.
La sfârșitul acestui subcapitol, am făcut o analiză statistică a evoluției demografice a populației catolice din județ.
Concluziile desprinse în urma cercetării încheie demersul nostru.
La sfârșitul lucrării, în ANEXE, există documente găsite în arhive, pe care le-am considerat necesar de a fi prezentate ( actul de înființare al Parohiei greco-catolice din Râmnic, donații și hrisoave domnești, jurnalul comunității catolice din Brezoi din perioada 1935-1945, prima cronică a orașului, Conventul de la Râmnic, scrisă de călugărul franciscan Blasius Kleiner, diverse acte de proprietate etc.). Am adăugat și o listă cu toate inscripțiile funerare din cimitirul catolic din Râmnicu Vâlcea, aduse la zi. De interes este faptul că în Anexa XVI, denumită „Mărturii“ am prezentat o mică parte din declarațiile pe propria răspundere a celor intervievați în cursul cercetării științifice, pentru a putea să ofer cât mai multe elemente noi, ce alcătuiesc patina vremii. Multe alte amintiri, luate în scris, au constituit suport pentru informații folosite în lucrare.
Consider că obiectivele propuse la începutul cercetării, în mare parte, au fost atinse:
– prezentarea cronologică a cât mai multor evenimente la care au luat parte catolicii din județ, folosind peste 350 surse bibliografice distincte, precum și documente din arhivele statului dar și din cele bisericești sau private;
– realizarea în premieră a unui studiu privind istoriografia legată de Biserica Catolică din Vâlcea, prezentându-se 147 lucrări cu referință tematică;
– abordarea sistematică a obiectivelor stabilite în planul de lucru, pe parcurs, apărând – în urma găsirii unor documente inedite – și alte direcții de studiu; s-au introdus, cu această ocazie, în circuitul istoriografic date, documente și informații mai puțin cunoscute privind evoluția județului sub aspect politic, economic, cultural și edilitar, realizând, în acest fel, o reevaluare istorică a unor fenomene de viețuire în spațiul studiat;
– demonstrarea, în cuprinsul lucrării, a faptului că Biserica Catolică a fost, prin reprezentanții ei, adeseori generatoare de transformări importante în viața orașului și județului (grăbirea dezvoltării relațiilor de producție capitaliste, promovarea unor elemente originale de urbanism postmedieval, construirea de drumuri, căi ferate, canalizare, clădiri reprezentative și a altor multe detalii de infrastructură, spijinirea dezvoltării unor instituții moderne în domeniul administrativ, educațional, economic, caritabil și cultural etc.);
Prin informația oferită, lucrarea se constituie ca o posibilă sursă de referință pentru ghiduri, pliante, cărți poștale, CD-ROM-uri și filme documentare care să ajute la dezvoltarea turismului în zonă.
Deși au existat la Vâlcea două conflicte majore între reprezentanții celor două confesiuni, se poate aprecia că ortodocșii și catolicii din județ au conviețuit în liniște, restul problemelor apărute ținând de revendicarea unor drepturi de proprietate.
Demersul nostru este, în mod cert, doar un început de drum. În timp, el va fi continuat de alți cercetători și vor fi scoase la lumină noi surse documentare. Orice studii sau lucrări pe această temă sunt binevenite. Lucrarea este o „opera aperta“, tocmai pentru că viața religioasă devine tot mai intensă pentru români, Biserica și Armata fiind instituții în care este investită cea mai mare încredere. Am convingerea, că tot mai mulți vor susține ecumenismul modern, ideea de apropiere între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică.
Mulțumesc pe această cale tuturor profesorilor de la Universitatea Valahia, Facultatea de Istorie, care au pus o părticică din sufletul lor în munca de pregătire a mea, pe parcursul primilor ani de studiu doctoral, pentru a putea elabora lucrarea în condiții apropiate de rigoarea științifică.
Mulțumesc familiei mele, pe care de multe ori am neglijat-o în dauna elaborării lucrării, care a avut înțelegere și mi-a oferit suportul moral pentru a continua în momentele de impas.
Un gând de recunoștință pentru primul coordonator al tezei de doctorat, profesorul univ. dr. Ștefan Trimbaciu, care mi-a dat imboldul necesar începutului de drum și m-a călăuzit 3 ani spre finalizarea acestui demers. Mulțumiri aduc cercetătorului și istoricului Corneliu Tamaș, care m-a ajutat, la începutul acestei lucrări, cu sfaturi, documente, acces în arhive și bibliografie pentru elaborarea lucrării. Un pios omagiu pentru acești oameni deosebiți!
Mulțumesc actualului coordonator al lucrării, profesor univ.dr. Ioan Opriș, fără de care nu aș fi putut încheia acest demers singular la nivelul județului Vâlcea. Sfaturile, aprecierile și intervențiile sale asupra lucrării au fost decisive în elaborare acestei forme a lucrării .
În final, adresez sincerele mele muțumiri celor care m-au ajutat, cu fapta și gândul, să închei cu bine lucrarea: istorici și arhiviști, conducători de instituții, până la înalții ierarhi ai Bisericii Catolice care, prin observațiile și sugestiile făcute, mi-au dat curajul necesar pentru finalizarea proiectului.
CAPITOLUL I
MEDIUL GEOGRAFIC
1.1. DELIMITAREA SPATIULUI. Județul Vâlcea este situat în partea central-sudică a României și are o suprafață de 5765 km2 , adică 2,43 la sută din teritoriul țării, fiind pe locul douăzeci ca mărime în România. Așezarea sa este clar definită de coordonatele geografice, fiind cuprins între paralelele 44o28’ și 45o36’ latitudine nordică și între meridianele 23o37’ și 24o30’ longitudine estică. Intersecția dintre paralela de 45o latitudine nordică și meridianul de 24o longitudine estică se află în raza comunei Copăceni.
Limita estică urmărește din punct de vedere administrativ județele Olt și Argeș, limita nordică, județele Sibiu, Alba și Hunedoara, limita vestică, județul Gorj iar limita sudică, județele Olt și Dolj (foto 1 / harta 1). Din punct de vedere administrativ, zona a suferit numeroase reorganizări încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din punct de vedere al reliefului, limita estică este de-a lungul râului Olt, valea Topologului până la obârșia acestuia, Masivul Cozia și extremitatea vestică a culmii nordice a Munților Făgăraș. La nord și nord-vest spațiul supus atenției noastre este delimitat de Carpații Meridionali, mai exact de Munții Făgăraș, Lotrului și Parâng. Limita vestică este asigurată de Subcarpații Getici, dar și de Podișul Piemontan ce cuprinde dealurile și văile de la sud de Subcarpați. Limita sudică este reprezentată de sfârșitul Dealurilor Subcarpatice și începutul câmpiei.
Capitala județului, municipiul Râmnicu-Vâlcea, se află poziționată la intersecția meridianului 24022’21’’, longitudine estică, cu paralela 45007’, latitudine nordică, fiind așezată la aceeași distanță de Ecuator și Polul Nord. Pe aceeași latitudine se află și orașele: Minneapolis (S.U.A), Torino (Italia), Bordeaux (Franța), dar și Peninsula Crimeea (Ucraina) sau Delta Volgăi (Rusia).
1.2. RELIEFUL. Zona supusă studiului nostru este prin excelență una muntoasă și deluroasă. Scopul acestei descrieri cât mai amănunțite este acela de a demonstra că această regiune este una dintre cele mai propice dezvoltării comunităților umane pe toată perioada cercetată. Cea mai mare parte din teritoriu, aproximativ două treimi, este cuprinsă între altitudinea 400-800 metri și alcătuiește treapta Podișului Piemontan și treapta Dealurilor Subcarpatice. Aproximativ o treime din suprafața județului este formată din munți scunzi și mijlocii, cu altitudini cuprinse între 800 și 1800 metri (acoperiți de păduri de fag și de molid-cuprinzând aproximativ 30% din întreaga suprafață), și munții înalți, care ating altitudini de peste 2000 metri.
Modul de dispunere a reliefului în fâșii orientate pe direcția est-vest și coborârea generală în trepte, de la nord la sud, constituie o altă caracteristică a Olteniei de Nord. Munții cei mai înalți, ca și Dealurile Subcarpatice, se dispun în culmi și masive desfășurate de la est la vest, iar între șirurile principale de înălțimi, depresiunile se alungesc în adevărate culoare pe aceeași direcție. Văile marilor râuri, traversând de la nord la sud toate treptele de relief, nu aduc o modificare esențială în modul de desfășurare a liniilor principale ale reliefului. Numai în partea sudică, acolo unde râurile s-au adâncit în podișul mai tânăr spre a-l fragmenta în culmi paralele cu direcție nord-sud, orientarea liniilor reliefului devine diferită de cea a celei mai mari părți a teritoriului regiunii. Prezența luncilor de-a lungul principalelor ape curgătoare, particularitățile geomorfologice ale tuturor formelor de relief indică o pronunțată diversitate. Varietatea formelor de relief este rezultatul existenței unor sectoare ale marilor unități de relief în ansamblul unei foarte pronunțate fragmentări: Carpații Meridionali, Carpații Apuseni, Subcarpații Getici, Podișul Getic.
Cu o complexă alcătuire geologică, aceste forme de relief sunt compuse din roci de la cele mai vechi, cristaline, până la cele mai tinere, pliocene și cuaternare, cu o complicată și îndelungată evoluție, impusă de agenții modelatori ai scoarței terestre. Diferențierea geologică și geomorfologică a acestor trei trepte principale de relief s-a făcut în timp: zona înaltă, muntoasă, cu o evoluție mai îndelungată, și cea deluroasă și colinară, dezvoltată la periferia și pe seama primei trepte.
1.2.1. MUNȚII. Regiunea muntoasă, împreună cu depresiunile subcarpatice și intracolinare este închisă spre sud de un șir de dealuri înalte. Cea mai mare parte a munților este alcătuită din roci cristaline, aparținând Cristalinului pânzei getice, format în general din roci de mezozonă și catazonă puternic metamorfozate.
Culmile acestui sistem muntos sunt alcătuite mai ales din micașisturi cu cristalinitate foarte pronunțată, cu muscolit, biolit, staurolit, turmalin, disten.
În partea de vest a Oltului, în nordul județului, culmile Plăieșului, Groapele, Floarea, Dealul lui Vlad, Coasta Câinenilor (1916 m), urcă ceva mai domol decât cele de la est și se unesc la înălțimea de 2000 m în Muntele Stânișoara, care se prelungește spre vest pe mai mult de 60 km, conținând culmea principală a Ștefleștilor și a munților Lotrului.
Depozitele sedimentare se găsesc în culmea Buila-Vânturarița din Munții Căpățânii, alcătuite din calcare jurasice și în Depresiunea Loviștei (Brezoi-Titești), alcătuită din conglomerate.După felul în care sunt dispuse, culmile muntoase principale formează adevărate patrulatere, segmentate de marile râuri ale județului. Din aceste culmi se desprind spre exterior și interior culmi secundare asemenea unor contraforturi puternice. Culmile muntoase îngustează mult văile râurilor, dând naștere defileelor, cum ar fi cel al Oltului, cel mai lung din zona supusă studiului nostru. La sfârșitul Pliocenului a avut loc o ridicare generală a blocului muntos al Carpaților, ceea ce a amplificat procesul acumulărilor de la poalele munților.
Principalele grupe muntoase întâlnite de la est spre vest sunt: Munții Făgăraș, Munții Cozia, Munții Căpățânii, Munții Lotrului, Munții Parâng.
Munții Făgăraș se desfășoară la nord de Depresiunea Loviștei, începând din vestul vârfului Scara și până la Olt. Altitudinea culmilor este foarte ridicată, peste 2000 metri (vârful Scara 2285 m, Ciortea 2426 m, Budislavu 2371 m, Suru 2283 m). Relieful este unul glaciar (circuri, praguri, văi glaciare), iar larga extindere a pășunilor imprimă munților o înfățișare alpină, mult mai evidentă în sectorul vâlcean al Munților Făgăraș. Aici, munții coboară spre Olt în mai mulți pinteni greu de urcat. Munții Cozia apar ca un masiv proeminent și abrupt la est de Olt, dominând prin suplețe, la nord, depresiunea intramontană Țara Loviștei, iar spre sud, depresiunea subcarpatică Jiblea. Altitudinea maximă este atinsă în vârful Cozia (Ciuha Mare) -1668 m.
Munții Căpățânii au o culme montană ce se întinde pe aproximativ 50 km, orientată de la vest la est și domină spre sud depresiunile și dealurile subcarpatice, iar spre nord văile râurilor Latorița și Lotru. Din culmea principală pornesc ramificații mai scurte și mai povârnite spre nord, mai lungi și mai domoale spre sud. La est de văile Horezu și Călpănoasa se desfășoară un sector mijlociu și unul răsăritean (Buila-Vânturarița), în care predomină rocile pânzei getice și calcare jurasice, cu aspect ruiniform ca turnuri, clăi, strungi și ace. Altitudinea acestor munți depășește rar 2000 m (vârful Balota 2046 m, Căpățâna 2113 m, Ursu 2124 m), fiind munți mijlocii și culmi rotunjite (vârful Govorii 1957 m, Văleanu 1840 m, Năruțu 1509 m).
Munții Lotrului sunt situați la nord de râul Lotru și sunt alcătuiți din șisturi cristaline. Principala culme este cea a Ștefleștilor (2212 m). Între văile râurilor Lotru și Latorița se desfășoară culmea Latoriței, dominată de vârfurile Bora (2055 m) și Puru (2048 m).
Munții Parâng, cu limitele lor de peste 1000 km pătrați, sunt formați din roci cristaline, eruptive și șisturi. Rocile dure au permis păstrarea treptelor de netezire ducând la formarea unor adevărate platforme, de fapt șesuri montane folosite ca fâneață (cele joase) sau pentru pășunat (cele înalte): platforma Gorvonița 700-900 m, platforma Râu Șes 1400-1600 m, platforma Borăscu 1800-2200 m.
Datele hipsometrice arată că regiunea ocupată de acest masiv are o altitudine cuprinsă între 300 m și 2518 m (vârful Parângul Mare). Altitudinile maxime sunt situate pe un ax orografic constituit dintr-o culme orientată est-vest. Pe laturile acestei culmi sunt zăpezi persistente, aici fiind mai evidente ultimele două faze glaciare, Riss și Wurm, evidențiate prin circuri și lacuri glaciare, custuri și morene.
1.2.2. DEALURILE. Subcarpații sunt dominați începând de la est la vest de culmile Carpaților Meridionali. Se desfășoară la sudul treptei montane iar evoluția și trăsăturile fizico-geografice fac distincție între Dealurile Subcarpatice și Dealurile Piemontane, evidențiind două trepte de relief deluros:
-treapta dealurilor ce aparțin Subcarpaților Getici și se desfășoară de la est la vest. Trecerea de la zona montană la dealurile subcarpatice se face direct, fără intermediul unei depresiuni tectonice. Limita de sud a Subcarpaților este destul de greu de stabilit. Au o structură cutată și monoclinală și altitudini cuprinse între 600-800 m. Începând din estul zonei pe care o studiem, dealurile sunt dominate de Munții Căpățânii și masivul Cozia, pe înălțimi ce nu depășesc 871 m (dealul Robaia). Cele mai proeminente dealuri subcarpatice din dreptul celor două masive sunt dealul Manga (dintre pârâul Muereasca și râul Olt), Purcărețu, Piscupia, dealul Buneștilor (680 m), dealul Bodeștilor, dealul Costeștilor (597 m), dealul Tomșanilor (576 m), Măgura Slătioarei (767 m). Dealurile sunt împădurite până la vârf.
-treapta Podișului Piemontan cuprinde dealurile și văile de la sud de Subcarpați, parte componentă a Podișului Getic. Este formată din straturi sedimentare de rezistență diferită (argile, marne, pietrișuri, nisipuri, gresii etc.), depuse pe fundament cristalin de tip carpatic în ultima parte a pliocenului. Podișul Piemontan este puternic fragmentat de văile relativ adânci ale Oltului, Pesceanei, Cernișoarei, Cernei, Oltețului și afluenților acestora, între care apar dealurile ca niște fâșii paralele. Au altitudini ce variază între 300-500 m, mai înalte spre nord și mai joase spre sud, au spinări lățite și sunt acoperite de păduri sau de terenuri propice agriculturii.
Continuând spre vest, întâlnim Subcarpații străjuiți de Munții Parâng. Spinările acestor dealuri care înaintează departe în sud, în depresiune, reprezentau odinioară fundul Depresiunii Subcarpatice Oltene, în care s-au adâncit apoi apele coborâte din Carpați. Lungimea Piemontului pe aliniamentul nord-sud depășește 4 km, iar altitudinea se apropie de 400 m. Grosimea depozitelor piemontane se reduce treptat spre sud, afundându-se în ulucul depresionar.
Spre sud, prezența gruiurilor piemontane se menține, dar lungimea lor depășește rar 500-600 m, în schimb crește altitudinea la 450-500 m. Dealurile Subcarpatice, continuatoare spre vest a Măgurei Slătioara de deasupra Horezului, sunt atacate de procesele actuale de modelare a reliefului, aflate într-un stadiu mai avansat decât în zona Dealurilor Piemontane sau pe fundul depresiunilor și sunt formate aproape în întregime din depozite nisipo-marnoase.
1.2.3. DEPRESIUNILE. Depresiunea Subcarpatică Olteană sau cum mai este cunoscută, ulucul depresionar oltean, se întinde pe aproape 200 km de la est la vest, între Țara Loviștei și Depresiunea Severinului și are în componența sa mai mult de jumătate din suprafața județului Vâlcea. În afara acestor mari depresiuni, mai există un al doilea șir de depresiuni, cunoscute ca depresiuni intracolinare. Depresiunea Subcarpatică vâlceană este constituită din mai multe compartimente puse cap la cap și despărțite între ele de interfluvii mai mici sau mai mari. Principalele depresiuni din județul Vâlcea sunt: Țara Loviștei, Bazinetul depresionar Turnu, Jiblea, Șuța-Andreești, Băile Olănești, Păușești-Măglași, Dobriceni-Smeurăt, Bodești-Pietrari, Horezu, dar și o parte din depresiunea Polovragi. Între Munții Făgăraș și Munții Cozia se află Depresiunea Loviștei (Brezoi-Titești), de-a lungul Oltului, între defileul Turnu Roșu-Câineni și confluența Lotrului cu Oltul lângă Căciulata. A fost locuită din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Forma depresiunii este a unui bazin alungit în direcția est-vest. Mișcările scoarței de la sfârșitul perioadei mezozoice au dus la apariția unui golf numit de geologi Bazinul Titești. El a dăinuit până în a doua parte a epocii terțiare, când s-a încheiat umplerea cu sedimente, premisa unor diverse forme de relief. Așadar Țara Loviștei este o depresiune intramontană, în interiorul unui patrulater muntos cristalin (în sud, munții Cozia și Căpățânii, în nord, munții Făgăraș și Lotru). Spre est se extinde dincolo de culmea transversală a Miglelor, în depresiunea cu același nume, iar în vest, peste Olt, în sectorul inferior al Lotrului. Este o regiune de plaiuri, rămase în parte împădurite, dar cu numeroase poieni ce sunt fragmentate de văi scurte, cu fundul larg. Din înălțimea munților, această regiune poate fi cuprinsă dintr-o privire, având aproximativ 200 kmp, iar incinta masivului orografic, de 60 kmp este așezată la distanță aproximativ egală între actualele orașe municipii Sibiu și Râmnicu-Vâlcea.
Bazinetul depresionar Turnu se află la poalele Muntelui Cozia și este format din sedimente de vârstă cretacică, reprezentate prin gresii masive și marne. Acest bazinet întrunește condițiile perfecte pentru apariția și dezvoltarea comunităților umane, de la apariția lor și până în prezent.
Depresiunea Jiblea este un ținut cunoscut încă din epoca veche ca unul plin de muscele, cu fâneață, păduri și pometuri. Ea se continuă spre sud, până în „Poarta Bujorenilor“, cu mica depresiune Dăești, etajată între 300-600 m. Zona cu roci mai puțin rezistente a permis sculptarea de culoare depresionare, așezate în prelungirea Depresiunii Jiblea, spre vest, cum ar fi depresiunea Ocnele Mari săpată de Pârâul Sărat, în cuta anticlinală cu sâmburi de sare de vârstă tortoniană.
Depresiunile Șuța-Andreești, Băile Olănești, Păușești-Măglași, Dobriceni-Smeurăt, Bodești-Pietrari și Horezu, toate sunt închise spre sud de dealuri. Legătura dintre aceste depresiuni, intens populate încă din antichitate, fapt dovedit de descoperirile arheologice dar și de izvoarele scrise din epocă, se face prin înșeuări largi, peste care trec drumuri de acces ce se continuă pe văile apelor curgătoare din zonă.
Depresiunea Polovragi prezintă aspectul unui pod de terasă, formată într-o perioadă când Oltețul și Tărâia divagau la ieșirea din munte, pendulându-și cursul când spre Bengești, când spre Racovița-Cerna. Terasa aceasta înclină dinspre Olteț spre Tărâia și dispare înspre Olteț chiar înainte de a ajunge la Sârbești și se continuă numai spre Tărâia. Față de Olteț, podul ei se situează la o altitudine relativă, care crește progresiv către sud prin continua adâncire a cursului acestuia. În schimb, Tărâia rămâne ca suspendată față de Olteț, cu puțin adâncită sub nivelul acestei terase.
1.3. APELE. Rețeaua hidrografică a județului Vâlcea este formată de câteva râuri mari, alimentate de afluenții acestora.
În estul regiunii această rețea aparține aproape în totalitate bazinului Oltului, care este și cel mai mare râu al județului și care curge de la nord către sud pe o distanță de aproape 135 km, cu o pantă medie de 1,5m/km. Râul străbate județul începând cu localitatea Râul Vadului până la sud de orașul Drăgășani, coborând aproximativ 210 m. Primește pe dreapta ca afluenți: Lotru (L=80 km și S=1000 km pătrați), Olănești (L=38 km și S=231 km pătrați), Govora (L=27 km și S=122 km pătrați), Bistrița (L=50 km și S=416 km pătrați), Luncavăț (L=57 km și S=278 km pătrați), Pesceana (L=45 km și S=247 km pătrați), Olteț (L=175 km și S=2460 km pătrați, din care 60% aparțin zonei supusă studiului nostru). Pe stânga primește următorii afluenți: Boia Mare (L=22 km și S=156 km pătrați), Topolog (L=95 km și S=543 km pătrați din care 35% aparțin zonei supusă studiului nostru reprezentând zona de izvoare și de vărsare a râului.
De-a lungul cursului său, Oltul străbate două mari unități de relief și anume Carpații Meridionali, cca 40 km (de la Râul Vadului până la Călimănești) prin intermediul defileelor Turnu Roșu și Cozia, separate de Depresiunea Loviștea, și Dealurile Subcarpatice și Piemontane, de cca 90 km (de la Călimănești până mai jos de Drăgășani).
Râul Lotru se formează în Munții Parâng, la altitudinea de 1830 m, prin unirea unor pârâuri mici, cu originea în lacuri glaciare, izvorul fiind considerat pârâul Câlcescu. Este o apă tipică de munte, panta întregului râu fiind de 20m/km. Primește afluenți din munții Căpățânii și Lotrului, ca: Voineșița (L=16 km și S=85 km pătrați), Păscoia (L=20 km și S=118 km pătrați), Latorița (L=32 km și S=201 km pătrați).
Râul Olteț străbate zona supusă studiului nostru pe o distanță de 70 km, printr-un ținut deluros subcarpatic, iar în aval de confluența cu Tărâia, Piemontul Getic, unde au loc pierderi de apă prin albie, fenomen observat în perioada caldă. Are ca afluenți: Tărâia (L=37 km și S=133 km pătrați), Sasa (L=30 km și S=106 km pătrați), Cerna (L=99 km și S=617 km pătrați).
Râul Cerna, cu o suprafață de bazin de 230 km pătrați și o lungime de 24 km, are un debit mediu multianual de 10,2 m cubi/secundă. Înghețul pe Cerna și afluenții acesteia apare destul de frecvent, cu o durată medie pe an de 25-35 de zile pe an, iar podul de gheață cu o frecvență de 20-25 zile.
Toate aceste ape curgătoare sunt străjuite pe ambele maluri de lunci propice locuirii umane încă din antichitate. La rândul lor, aceste lunci sunt străjuite de terase în care oamenii antici, dar și cei din Evul Mediu și epoca modernă au întemeiat așezări care au avut o existență îndelungată.
Lacurile din zona munților Făgăraș, Lotru și Căpățânii sunt de origine glaciară, dar sunt și lacuri antropice. Cele de origine glaciară au dimensiuni reduse, multe găsindu-se în zona montană înaltă, în bazinul superior al Latoriței (Muntinu, Iezerul Latoriței, Cioara etc.) și al Lotrului (Zănoaga, Iezerul, Vadu, Câlcescu, S=30.200 metri cubi). Lacuri antropice există la Ocnele Mari și Ocnița. Se pot menționa și izvoarele termale sulfuroase folosite încă din antichitate care se găsesc din abundență în zona Călimănești-Căciulata și Olănești.
Principalele lacuri antropice din județul Vâlcea sunt: Vidra, cu o suprafață de 950 ha și Brădișor, cu o suprafață de 230 ha.
1.4. CLIMA. Clima județului Vâlcea este una temperat-continentală, cu pregnante influențe mediteraneene și submediteraneene. Zona se află sub influența circulației maselor de aer sudice, sud-vestice și vestice. Acestea, cu originea în anticiclonul Azorelor, capătă după trecerea Munților Banatului și Mehedinți către est, un caracter foehnal, sosind sub forma unor mase de aer cald și uscat, mai ales primăvara. În analiza fenomenelor climatice din această zonă trebuie să ținem cont de etajarea și accentuata fragmentare a reliefului.
Clima zonei este identică cu a celorlalte zone muntoase din țară. Astfel, în această zonă se pot întâlni aspecte climatice foarte diferite, de la clima munților înalți, de peste 2000 m, până la clima dealurilor joase, de 300-400 m. Totodată sunt diferențieri caracteristice de adăpost din depresiunile intra și subcarpatice. Existența văilor Oltului, Oltețului și Cernei, dar și a depresiunilor, duce la formarea unor vânturi locale, de vale, dar și crearea unor diferențe de presiune. Dacă în zona de munte a acestor văi și depresiuni iernile sunt moderat de reci (ianuarie – 3 – 5 grade), în zona de deal și podiș clima se îndulcește. Totodată, pe aceste văi se înregistrează fenomenul de inversiuni de temperatură, mai ales de-a lungul lor. Uneori se constată un regim anticiclonic și scurgeri de mase de aer mai reci de pe culmile înalte, înzăpezite.
Pornind de la nord, către sudul zonei pe care o studiem, putem face o trecere în revistă a temperaturii aerului astfel: în funcție de relief, media anuală se situează undeva între -2 și 0 grade în zona înaltă, de munte, la peste 1900-2000 m iar precipitațiile depășesc 1.2 l/m² anual; în zona subcarpatică media anuală atinge circa 11 grade. În depresiuni iernile sunt mai reci, și se produc puternice inversiuni de temperatură; din observațiile făcute pe profile topoclimatice se observă că pe înălțimi medii (podiș, dealuri) temperatura medie în luna ianuarie este cu 0,5-1,5 grade mai mare decât pe fundul depresiunilor.
Se constată că vara încălzirea este mai accentuată, temperaturile medii depășesc 20 grade, ceea ce ne face să concluzionăm că acest anotimp este unul moderat dar suficient de călduros. Iernile propriu-zise nu încep în medie înainte de 15 decembrie și nu durează peste data de 18 februarie. Ecartul maxim de 75,5 grade arată caracterul continental al climei.
Temperaturile extreme absolute se întâlnesc nu în zona muntoasă, ci în regiunile sudice ale zonei supusă studiului nostru. Astfel încălzirile puternice datorate pătrunderii de aer tropical din sud sau răcirile excesive cu caracter întâmplător sunt datorate reliefului și rocii. Temperaturile maxime absolute depășesc 40 grade în sudul teritoriului. Odată cu creșterea altitudinii, temperatura maximă absolută scade la 28-35 grade. Temperaturile minime absolute nu scad sub -30 grade. Aceste temperaturi se întâlnesc pe fundul depresiunilor. Fenomenul de îngheț poate apărea încă din 23 septembrie iar dispariția precipitațiilor sub formă de zăpadă are loc până cel mai târziu pe 20 mai. Dispariția înghețului se produce în medie de obicei până la 13 aprilie, dar sunt și ierni când dispariția înghețului se produce în luna martie.
Umiditatea se diferențiază în funcție de sursele de evaporație, gradul de acoperire cu vegetație și altitudine. Ea se menține ridicată în zona muntoasă, peste 80% din timp, iar zilele înnorate sunt aproximativ 180/an, în timp ce în zonele depresionare sunt doar 150 de astfel de zile. În preajma marilor cursuri de apă (Olt, Olteț, Cerna etc.), dar și în podiș și dealurile înalte umiditatea atinge valori de 75%. În zonele joase, umiditatea scade sub 65%..
Nebulozitatea poate fi luată ca reper pentru distribuția teritorială generală a precipitațiilor deoarece acolo unde e nebulozitate mare și precipitațiile sunt abundente. Zilele cu precipitații oscilează între 150-160/an la munte și 100-110/an la contopirea dealurilor cu câmpia. O altă caracteristică a nebulozității acestei zone o constituie stratul de nori, situat la altitudine joasă (1200-1300 m), vizibil mai ales toamna și iarna.
Influența submediteraneană se face simțită prin precipitații destul de bogate. Precipitațiile ating cotele maxime în două decade: la sfârșitul primăverii și începutul verii (mai-iunie) și toamna, în luna noiembrie, când cantitățile de apă căzută sunt aproape egale. Domină precipitațiile lichide, în dauna ninsorii dar și a lapoviței. La altitudini de peste 1900 m precipitațiile trec de 1.4 l/m² pe an. În zona muntoasă, de peste 1200-1300 m, precipitațiile ating o medie anuală de 1 l/m² pe an. În depresiuni și zona dealurilor înalte media ploilor căzute este de 800-900 mm/an, iar în zona dealurilor joase precipitațiile oscilează în preajma cifrei de 600 mm/an. În anii secetoși precipitațiile scad la 200 mm/an. Uneori se întâmplă ca mari cantități de precipitații să cadă într-un timp foarte scurt, fapt ce duce la ploi torențiale, cu efect negativ, producând inundații în zonele joase, datorită unor unde de viitură cu mari puteri distructive.
Stratul de zăpadă apare încă din a doua jumătate a lunii august în zona muntoasă cu altitudini de peste 2200 m. În zona munților, cu altitudini între 1800-2200 m, zăpada se așterne încă din septembrie. În zona podișului și a dealurilor, zăpada apare prin noiembrie-decembrie. Căderea zăpezii urmărește în general treptele mari de relief și dispare în sensul invers apariției începând cu lunile februarie-martie. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este, în zona munților, de peste 80 pe an, scade la 30-40 pe an în zona intramontană, ajunge la 25-30 pe an la periferia munților și în subcarpații înalți și la 15-25 pe an în rest. Durata stratului de zăpadă este de 150-200 zile în munții înalți, 80-120 zile în munții mai scunzi, la deal se menține 60-80 zile, iar în rest are o durată de 40-60 zile într-un an.
Partea cea mai înaltă a teritoriului studiat este supusă vânturilor dominante de nord-vest, dar particularitățile orografice produc devieri și canalizări ale curenților și sunt dirijate de-a lungul văilor marilor cursuri de apă. Dacă în zona înaltă vânturile au o orientare nord-sud, în zona dealurilor scunde apar vânturile din est dar și cele din vest, specifice Câmpiei Române. Pentru zonele muntoase amintim vânturile diurne cauzate de diferențele de altitudine dintre culmi și depresiuni, numite și brize de munte care coboară seara spre văi cu aer răcoros. Mai există și brize de vale care se formează pe timpul zilei prin încălzirea și rarefierea aerului și care urcă spre culmi. Frecvența medie anuală în zona deluroasă a vânturilor din nord este de 14% din an, a celor din nord-est de 6,8% din an, iar a celor din sud-est de 6,3% din an. În zona de munte frecvența medie anuală este de 25% din an din nord-vest, 20% din an din vest, 17% din an din sud-vest. Frecvența medie anuală a calmului este de 53,2% din an în zona de podiș și deal, 34,9% din an în zona munților nu foarte înalți și sub 5% din an în munții înalți. Vitezele medii anuale ale vânturilor sunt între 1,6 și 3,2 m/s la deal și podiș și între 4 și 7 m/s în munții înalți.
1.5. RESURSELE SUBSOLULUI. În aluviunile Oltului din zona subcarpatică se găsește aur, sub forma fluturașilor și solzilor foarte fini sau sub formă de pulverulent, alături de alte minerale ca granatul, ilmenitul, rutilul sau zirconiul. Firișoarele de aur se găsesc și în aluviunile unor văi secundare aferente Oltului. Albia Lotrului conține lentile de cuarț.
O mare bogăție a Olteniei subcarpatice o reprezintă sarea, aflată în mari zăcăminte subterane, dar și de suprafață, la Ocnele Mari. Zăcământul, aflat în stare excelentă pentru exploatare se prezintă sub forma unui masiv cu lungimea de peste 7 km și cu dezvoltarea maximă în porțiunea Ocnele Mari-Ocnița, unde are o grosime de peste 600 m.
La vest de Ocnița, zăcământul se bifurcă, o ramură prelungindu-se spre nord-vest către valea Teiușului pe direcția văii Pârâului Sărat, iar cealaltă spre sud-vest până la Govora-Băi. Sarea este acoperită fie de șisturi argiloase cenușii negricioase, fie de marne nisipoase și nisipuri grosiere slab cimentate de vârstă sarmațiană, situată în faciesul mărnos al saliferului. Zăcământul este format dintr-o alternanță de orizonturi de sare pură și sare pământoasă, conținând și vine de anhidrit. Tot în zona Ocnele Mari, dar și la Buleta și Râmnicu Vâlcea, se găsesc tufuri dacitice exploatabile, folosite de comunitățile antice dar și de cele medievale.
După apariția Platformei Chimice din sudul municipiului Râmnicu Vâlcea, începând cu anul 1963, s-a demarat exploatarea sării prin disoluție, sub formă de saramură, dar într-o manieră excesivă, ceea ce a pus în pericol localitățile din jur.
O altă mare bogăție a subsolului acestei zone o reprezintă grafitul, aflat și exploatat încă din cele mai vechi timpuri din malurile râurilor. Zăcămintele de grafit de aici s-au format pe seama unor roci cărbunoase sau bituminoase, puternic metamorfozate. Zăcăminte mai mari de grafit se întâlnesc în zona râului Olteț.
Cărbunele din zona de sud-vest a județului a început să fie valorificat intensiv după anul 1980, când a luat amploare exploatarea industrială în zonele Berbești-Alunu și Cucești-Cernișoara. Lignitul extras aici este folosit în special la CET Govora, unde este transportat pin mijloace auto dar și pe calea ferată.
Argilele refractare, dar și cele comune, se întâlnesc în aproape toate zonele subcarpatice ale zonei supusă studiului nostru și au fost folosite la olărit.
Rocile, unele din ele mai dure, ca gnaisul ocular de Cozia, șisturile cristaline, calcarele, gresiile, pietrișurile, nisipurile se întâlnesc adesea pe albia Oltului, Oltețului etc.
În zona dintre Topolog și Olt, s-a pus în evidență și existența unor structuri petrolifere a căror exploatare a început în jurul anului 1940. În județ s-au identificat structuri de hidrocarburi – țiței și gaze – exploatate la Băbeni, Grădiștea, Zătreni, Ghioroiu, Stoilești, Mădulari, Gușoieni și chiar în zona municipiului Drăgășani. Roci și materiale de construcție se găsesc la Cozia – gnais ocular, a cărui exploatare a inceput în anul 1927; gresie bună de construcții se găsește la Turnu; calcar cristalin – la Valea Fratelui; calcar pentru fabricarea varului – la Brezoi; ghips – la Stoenești și Păușești; tufuri calcaroase – la Ocnele Mari, Buleta, Goranu; argile – la Călimănești, Râmnicu-Vâlcea; calcar – în masivul Arnota; nisipuri și pietrișuri – la Costești, Frâncești, Zăvideni, Fișcălia-Ionești.
Județul Vâlcea deține importante resurse de ape minerale, dispuse, mai ales, pe bordura sudică a Munților Căpățânii. Cea mai mare parte sunt ape minerale de zăcământ, sulfuroase, clorurate, iodurate, carbonatate etc.
Multe izvoare sunt valorificate de peste un secol și jumătate, recunosându-li-se efectele binefăcătoare asupra organismului uman. În aceste zone au apărut și s-au dezvoltat stațiuni balneare de reputație națională și chiar internațională: Călimănești-Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora, Ocnele Mari-Ocnița. Alte izvoare minerale s-au descoperit la Dobriceni, Cheia, Pietrari, Bărbătești, Costești și Muereasca dar, deși au fost încercări, nu sunt puse încă în valoare.
În urma unor prospecțiuni geologice, s-a descoperit că județul Vâlcea mai deține și nisipuri feldspatice, mică, marmură, aur etc, oferind, în acest fel, o paletă largă de resurse naturale.
Peste 30% din teritoriul județului este acoperit de păduri, aurul verde fiind de asemenea o importantă resursă exploatată din cele mai vechi timpuri.
1.6. SOLURILE. Prin poziția sa geografică, județul Vâlcea este situat la interfața a două mari zone geografice și anume Europa centrală și Europa sudică. Acest fapt determină existența unor soluri brune de pădure, specifice Europei Centrale și soluri brun-roșcate, specifice zonei mediteraneene. Vom face o trecere în revistă a solurilor acestei zone în funcție de treptele geologice, pornind de la treapta munților către treapta cea mai joasă a spațiului supus studiului nostru.
În zona montană, pe culmile ce depășesc 1700-1800 m, se întâlnesc soluri podzolice humico-feriiluvionale și soluri brune alpine, care sunt puse în valoare prin pajiștile alpine naturale. La această altitudine stratul de sol este subțire, de culoare cenușiu-negricioasă. Mai jos, în etajul pădurilor de conifere și amestec cu fag, între 1000-1700 m, solurile au un profil mai complex decât cele de gol alpin, sunt brune acide montane, pozdolice, puternic scheletice.
În zona Piemontului Getic și a Subcarpaților întâlnim mai multe grupe de soluri:
-soluri brune de pădure slab și moderat erodate, dezvoltate pe argile, cu conținut mediu de humus și azot, insuficient dotate cu fosfor mobil și potasiu, dar benefice pentru pomii fructiferi;
-soluri brune de pădure puternic erodate și gleizate, sărace în humus și azot, dar și în potasiu și fosfor mobil și care se întâlnesc pe pante cu o înclinație între 18-35/1000 m;
-soluri deluviale și deluvio-coluviale, caracteristic pantelor mici, sărace în humus dar cu conținut mijlociu de azot, cu o reacție neutră spre slab alcalină;
-soluri podzolice secundare, cu un conținut slab în humus și reacție acidă;
-soluri aluvionare nisipo-argiloase, întâlnite pe văile râurilor au o mare acumulare de humus, cu frecvente procese de levigare parțială a carbonaților. Aceste „crivine“ sunt propice agriculturii legumicole și cerealiere, iar pânza freatică aflată la mică adâncime contribuie la menținerea umezelii chiar și pe timp secetos;
-solurile silvestre podzolice gălbui ocupă suprafețele plane de pe gruiuri piemontane și terase vechi iar procesele de pseudogleizare sunt puternice la adâncime medie;
-solurile silvestre brune-gălbui podzolice, sunt răspândite în relief accidentat și terase ;
-solurile silvestre podzolice și solurile silvestre brune podzolite sunt specifice doar pantelor accidentate, uneori chiar lipsind;
-solurile pseudorendzinice sunt specifice dealurilor subcarpatice interne.
1.7. VEGETAȚIA. Ca o caracteristică, vegetația zonei, din punct de vedere biogeografic, aparține provinciilor dacică și moesică, diviziune a subregiunii euro-siberiene. Partea muntoasă se încadrează în provincia dacică cu floră central-europeană și cu un mare număr de endemisme dacice. Jumătatea sudică a teritoriului studiat aparține provinciei moesice din grupa central-europeană cu nuanță submediteraneană, cu elemente termofile cantonate în porțiuni adăpostite de munți. După natura solurilor formate sub o anumită pătură vegetală și după resturile de păduri existente, se pare că în Antichitate dar și în Evul Mediu timpuriu pădurile se continuau aproape neîntrerupt, din culmile munților și până la limita sudică a județului. Fondul forestier al județului Vâlcea este unul din cele mai întinse din țară (265.000 ha, din care 111.000 ha – proprietate publică a statului).
Pădurile de conifere au limitele de altitudine situate undeva între 1550-1800 m. Deasupra acestei altitudini sunt pajiștile și tufișurile pitice, în timp ce sub 1550 m sunt jnepenișuri. Pădurile de molid au o repartiție diferită de la un masiv la altul. Dacă pe unele masive se prezintă ca niște benzi restrânse și discontinue, pe altele se prezintă ca niște zone compacte. Mai jos de pădurile de molid se află pădurile de fag. În depresiuni, de-a lungul râurilor sunt zăvoaie de sălcii și plopi înalți, dar și stejar pedunculat, ulm și alte specii iubitoare de umezeală. Bogăția pădurilor din depresiuni este scoasă în evidență de toți cei care descriu aceste forme de relief, numindu-le „păduri-jungle” sau „păduri vii“.
Pe crestele cele mai înalte se întâlnesc pernițele, constituind elemente de tundră alpină. Poienile din zona montană oferă o mare diversitate de tipuri de plante, între care iarba vântului, cât și plante cu flori frumoase ca bulbucii de munte, cimbrișorul, clopoțelul.
Pe văile mai însorite domină plante ca laptele oii, spinul, talpa ursului și arbuști ca măceșul de munte, arinul de munte sau salcia moale. Afinul și merișorul formează asociații întinse în curmături.
În zonele subcarpatice, dar și în Piemontul Getic, macrofanerofitele care alcătuiesc cenoze climatogene sunt gârnița și gorunul. Pădurile de gârniță ocupau în vechime mari suprafețe, mai ales în Piemontul Getic. Astăzi, aceste păduri se mai întâlnesc doar în zonele protejate de ocoalele silvice. Pădurile de gorun ocupă zonele cele mai înalte ale Dealurilor Subcarpatice și ale Pimontului Getic, cu altitudini mai mari de 300 m. Speciile mezofanerofite submediteraneene ca mojdreanul sunt frecvente mai ales la liziera cu pădurile de gârniță.
De remarcat prezența castanului comestibil, care a suscitat vii discuții privind originea sa în această zonă. Au fost emise trei păreri cu privire la această origine:
-prima părere susține că ar avea continuitate din terțiar până în zilele noastre;
-a doua opinie ar fi că a fost adus și plantat de coloniștii romani;
-a treia ipoteză ar fi aceea că ar fi fost adus de călugării din sudul Dunării care au fondat mănăstirea Tismana în secolul al XIII-lea;
Alături de castanul comestibil mai crește alunul turcesc, scumpia și liliacul, favorizat de aceeași climă submediteraneană. Înspre Podișul Mehedinți se întâlnesc și câteva păduri de liliac. Tot în Vâlcea deluroasă se mai întâlnesc iedera și curpenul de pădure. În depresiunile dintre dealuri, dar și de sub munte, întâlnim castanul dulce, nucul și pomii fructiferi.
În făgete, alături de stratul muscinal dezvoltat în locurile umede, se întâlnește o mare varietate de ciuperci, dintre care unele comestibile ca gălbiorii, vinețelele, ghebele, iuțarii și ciupercile de cioată. Pe trunchiuri crește buretele de fag, o specie valoroasă foarte căutată pentru hrană.
Pe coastele stâncoase se dezvoltă scorușul cu fructele sale roșii, iar pe văile umede cresc mușchi sau ferigi. Printre arborete se dezvoltă pădurile de larice, care erau mult mai numeroase și ajungeau cu trunchiurile de aproximativ 1m diametru, în vechime.
Considerăm că trebuie menționate, pentru frumusețea lor, două zone speciale: Poiana narciselor ( Narcisus augustifolius), din satul Milostea, comuna Mateești sau lacul cu nuferi albi, galbeni, iriși de baltă din comuna Mihăești.
1.8. FAUNA. Subregiunea faunistică mediteraneeană are caracter de iradiere în județul Vâlcea, venind aici în contact cu subregiunea europeo-siberiană. Subregiunea mediteraneană nu este reprezentată prin biocenoze mediteraneene și nici prin speciile cele mai caracteristice, totuși participă cu destule elemente faunistice diseminate între cele central-europene și pontico-central-asiatice. Se poate face o comparație procentuală între specii în funcție de zonele de proveniență astfel:
Gasteropode de uscat: 30,72% specii europene, 27,88% specii central-sud-estice, 15,36% specii sudice, 11, 02% specii vest-europene, 11,52% specii alpine, 3,40% alte specii
Reptile: 43,75% specii mediteraneene, 37,50% specii nord și central-europene, 12,50% specii pontice, 6,25% endemisme balcanice.
Compoziția și repartiția faunei sunt reflectate în funcție de particularitățile climatice, a diversității și etajării altitudinale a reliefului.
Fauna pajiștilor alpine este formată din păsări, rozătoare și mamifere (fâsa de munte, brumărița, mierla gulerată, acvila de munte, șoarecele alb, capra neagră).
Fauna pădurilor de conifere și fag este mult mai variată și este formată din mamifere, păsări, reptile, rozătoare, prezentând un interes cinegetic ridicat.
Fauna pădurilor de foioase de pe dealurile subcarpatice și de podiș piemontan este o zonă de interferență faunistică și întâlnim specii ce aparțin atât pădurilor piemontane cât și silvostepei și stepei. Fauna este formată din mamifere, păsări, rozătoare etc. Cea mai mare răspândire o au, dintre speciile comune cunoscute, vulpile, viezurii, iepurii, mistreții, căpriorii, veverițele, râșii și pisicile sălbatice.
Fauna pădurilor de dealuri joase și câmpie este formată din păsări, reptile, mamifere, batracieni, nevertebrate etc. În zona Drăgășani-Bălcești, cea mai reprezentativă pentru acest tip de areal faunistic, remarcăm iepurele, vulpea, bursucul, dihorul, nevăstuica, șoarecele, șobolanul, ariciul, cârtița. Lupul a dispărut întrucâtva, dar a reapărut porcul-mistreț și s-au populat pădurile cu căprioare. Dintre păsările sălbatice care se găsesc în număr mare și divers în această zonă amintim măcăleandrul, pițigoiul, cozoaica, uliul, cioara, vrabia, cinteza, potârnichea, codobatura etc. Dintre nevertebrate menționăm furnicile, greierii, licuricii, fluturii, viespea, cărăbușul, rădașca, gândacul de Colorado etc.
Fauna acvatică este reprezentată de mai multe specii de pești. De la nivelul lacurilor alpine și a afluenților unor râuri cu obârșia din căldările foștilor ghețari glaciari până la altitudinea de 800 m toate râurile de munte cu ape limpezi și repezi constituie domeniul de răspândire al păstrăvului. La munte întâlnim printre alte specii păstrăvul, lostrița-protejată prin lege, cicarul, lipanul etc. Cea mai bogată ihtiofaună o întâlnim în apele Oltului și afluenții săi direcți. Aici predomină specii reofile ca mreana, cleanul, scobarul, morunașul, roșioara, obletele, linul etc. Se remarcă prezența peștilor cu mare valoare economică: crapul, șalăul, somnul, știuca, bibanul, anghila. Ecosistemul acvatic cuprinde și numeroase specii de broaște, broasca țestoasă de lac, salamandra, șerpi de apă etc. În arealul vâlcean s-a practicat, din cele mai vechi timpuri, pescuitul, zona fiind o sursă inepuizabilă de hrană pentru comunitățile umane.
1.9. REZERVAȚII NATURALE ȘI LOCURI PROTEJATE. În Vâlcea se găsesc câteva rezervații naturale deosebit de atractive pentru cercetători, unele fiind deja protejate iar altele aflându-se în curs de recunoaștere oficială: ,,Lacul Călinești’’ și ,,Lacul Droaba’’ din zona Brezoi, care este cea mai joasă localitate din România unde crește floarea-de-colț (floarea reginei, edelweiss)(foto 4); zona Radița-Mânzu din Munții Căpățânii, care prezintă conglomerate pe care s-a dezvoltat un relief atrăgător și neuniform – pile, sfinxuri, turnuri, babe, figuri zoomorfe; jnepenișul Strucatul din Munții Lotrului, comuna Voineasa, cu o faună cinegetică valoroasă, jnepenișurile Sterpu-Dealul Negru, Miru-Bora, Cristești; arealul ,,Ocnele Mari’’ de lângă orașul cu același nume, care cuprinde Lacul Doamnei și lacurile antroposalifere Evantaiul și Cheile Trăistarilor;
Pe Valea Stăncioiului din comuna Golești există o rezervație geologică și geomorfică formată din șiroiri și piramide de pământ. Șiroirile de pe măgura Slătioarei, lăngă Stroești prezintă și ele interes științific dar și turistic. Trovanții sferici si ovoidali din dealul Costeștilor ( unde s-a înființat un parc-muzeu în aer liber ), Cheile Bistriței, marmitele de pe Valea Jiblei de la Călimănești sunt atracții turistice recunoscute.
Parcurile naționale ilustrează poate cel mai bine patrimoniul cultural–natural al unei țări, capitol la care România poate arăta lumii lucruri de mare interes. Din cele 14 Parcuri Naționale din România, două sunt în județul nostru: Buila – Vânturarița (foto 2) și Cozia (foto 3), obiective turistice de mare atracție .
Parcul național Cozia, are o suprafață de circa 5.000 ha, din care zona științifică cuprinde, aproximativ, 4.500 ha, fiind un unicat al genului.
Buila – Vânturarița este o zonă specială, un masiv calcaros deosebit de frumos care face parte din Carpații Meridionali. Zona a fost declarată Parc Național prin HG 2151/2004 iar în 2006, s-a constituit Administrația Parcului. Acesta are o suprafață de 4186 ha fiind cel mai mic ca suprafață din România. Există 20 trasee turistice marcate și 250 km de drumuri forestiere și poteci care permit vizitarea unor obiective unicat: Muzeul trovanților, Cheile Bistriței, Peștera liliecilor precum și schituri și mănăstiri de mare interes.
Pot fi declarate parcuri naturale, întrunind condițiile necesare, cel puțin încă 6 teritorii: Loviștea, Călimănești – Rădăcinești, Govora – Bunești, Horezu – Vaideeni – Cerna , Stoenești – Bărbătești – Costești și Băile Olănești – Muereasca. În acest moment există în județul Vâlcea 19 rezervații naturale care cuprind circa 600 ha la care se adaugă 11 peșteri (11,5 ha) declarate zone protejate:
Lângă orașul Băile Olănești crește singura plantă carnivoră din România, cunoscută sub numele de Drosera sau Roua Cerului.(foto 5) Este înaltă de 10-15 cm, cu flori alburii, iar frunzele, având pe suprafața lor peri glandulari, îndeplinesc rolul de digerare a insectelor care se așează pe ele.
1.10. POPULAȚIA. Date certe despre populația județului Vâlcea, a orașelor sale, dar și a Râmnicului pentru Antichitate și Evul Mediu nu avem. Unul din primele recensăminte realizate după metode științifice, făcut în deceniul nouă al secolului al XIX-lea a fost publicat de către vâlceanul Constantin Alessandrescu, institutor în București și membru al Societății Geografice Române. Râmnicu Vâlcea avea, în anul 1893, 5007 locuitori, din care 4388 români și 619 străini. Municipiul Drăgășani avea 3930 locuitori din care 1921 bărbați și 2009 femei.. Orașul Brezoi avea 741 locuitori, din care 431 bărbați și 310 femei. Orașul Horezu avea la sfârșitul secolului al XIX-lea 855 locuitori, din care 455 bărbați și 400 femei. Surprinzător apare, ca pondere în populația din acea vreme a județului, localitatea Ocnele Mari, care era și la acea dată oraș: avea 4059 locuitori, din care 2117 bărbați și 1942 femei. Fără comunele urbane (actualele municipii și orașe) județul avea 154.038 locuitori, la o suprafață de 2603 km. pătrați, adică aproximativ jumătate din suprafața actuală. Populația județului Vâlcea, la 1 ianuarie 2016, era de 403.171 locuitori, reprezentând 1,8% din populația României (locul 25 pe țară), cu o densitate de 69,9 locuitori pe km2.
În anul 2015, se observă, în continuare, un proces de îmbătrânire a populației județului. Din Anuarul Statistic al județului Vâlcea (2016) reiese că la 1 ianuarie 2016 sunt înregistrați la nivel de județ 403.171 locuitori, din care 197.748 barbați (48,9%) și 205.423 femei (51,1%). La Râmnicu Vâlcea se găsesc 118.775 locuitori (56.509 bărbați și 62.266 femei). În mediul rural, sunt 209.248 locuitori, față de 193.923, în mediul urban. Durata medie a vieții este de 77,91 ani (față de 75,5 în anul 2010) ceea ce face ca județul Vâlcea, la acest indicator important, să se situeze în primele 3 județe din țară. Comparativ, populația rezidentă pe sexe este de 44,6% în mediul urban și 55,4% în mediul rural. (Anexa XII)
În județul Vâlcea există: două municipii – Râmnicu Vâlcea și Drăgășani, 9 orașe – Băbeni, Băile Olănești, Bălcești, Berbești, Brezoi, Călimănești, Horezu, Govora-Băi, Ocnele Mari și 78 de comune: Alunu, Amărăști, Bărbătești, Berislăvești, Boișoara, Budești, Bujoreni, Bunești, Câineni, Cernișoara, Copăceni, Costești, Crețeni, Dăești, Dănicei, Diculești, Drăgoești, Fârtățești, Făurești, Frâncești, Galicea, Ghioroiu, Glăvile, Golești, Grădiștea, Gușoeni, Ionești, Laloșu, Lăcusteni, Lădești, Lăpușata, Livezi, Lungești, Mateești, Măciuca, Mădulari, Malaia, Măldărești, Mihăești, Milcoiu, Mitrofani, Muereasca, Nicolae Bălcescu, Olanu, Orlești, Oteșani, Păușești, Păușești-Măglași, Perișani, Pesceana, Pietrari, Popești, Prundeni, Racovița, Roești, Roșiile, Runcu, Sălătrucel, Scundu, Sinești, Slătioara, Stănești, Stoenești, Stoilești, Stroești, Sutești, Șirineasa, Ștefănești, Șușani, Tetoiu, Titești, Tomșani, Vaideeni, Valea Mare, Vlădești, Voicești, Voineasa și Zătreni. Comunele prezentate au în componența lor un număr de 563 de sate. Încă 32 de sate aparțin de localitățile urbane
Dacă analizăm valorile densității localităților din județul Vâlcea, mult superioare mediei pe țară, observăm faptul că așezările umane, de aici, au un indice de dispersie scăzut. Cele 563 de sate din județ, multe din ele cu o populație sub 600 de locuitori, s-au dezvoltat în formațiuni lineare de zeci de kilometri, cu sate contopite, care cu greu pot fi delimitate. Județul Vâlcea este atractiv pentru cei care vor să se așeze aici datorită faptului că zona este deosebit de frumoasă și cu multiple posibilități de tratamente balneare. De aceea anumiți indicatori plasează județul pe poziții fruntașe: speranță de viață ridicată și mortalitate infantilă mică, precum și un edificiu social stabil. Apar însă rețineri atunci când se analizează anumite fenomene mai puțin încurajatoare: număr record de avorturi, puține locuri de muncă nou înființate, număr redus de studenți și anumite probleme de mediu..
Populația ocupată în muncă, în anul 2015 (în evidența AJOFM), a fost de 161.100 persoane, față de 166.400 în anul 2011, acest lucru (scăderea cu 5300 persoane) datorându-se, probabil, problemelor apărute pe Platforma Chimică. Câștigul salarial mediu brut lunar în județul Vâlcea a fost în anul 2015 de 1.835 lei, fiind unul din cele mai mici la nivel de țară. Au fost înregistrați 9604 șomeri în anul 2015, față de 13.921 în anul 2010. Rata șomajului a fost, în anul 2015 de 5,6% față de 7,7% în anul 2010, ceea ce este un semnal încurajator pentru o posibilă redresare economică a județului.
Cel mai mare câștig salarial nominal mediu net lunar pe activități în anul 2009 a fost de 2.526 lei și s-a înregistrat în domeniul producerii și furnizării de energie electrică, termică, gaze și apă caldă. La nivelul anului 2014 cel mai mare salariu nominal mediu pe ramură a fost 2.816 lei și s-a regăsit în același domeniu.
Marea majoritate a populatiei s-a declarat, la recensamântul din anul 2011, ortodoxă (99,04 %) și numai 0,2 % catolică. Centre, unde populația catolică este de luat in calcul, sunt la Râmnicu Vâlcea, Brezoi, Pesceana, Drăgășani, Călimănești și Ocnele Mari. (Harta2-foto 6)
Conform Anuarului Statistic al Județului Vâlcea, ediția 2010, funcționau în județ 30 grădinițe, 109 școli, 29 licee, 5 unități de învățământ superior acreditate (dintre care două filiale ale universităților particulare, „Constantin Brâncoveanu“, respectiv „Spiru Haret“, la care se adăugau secții ale unor facultăți de stat din Pitești, Sibiu si Craiova).
În anul școlar 2009-2010, județul Vâlcea a înregistrat o populație școlară de 71.147 de elevi și studenți. Dintre aceștia 12.530 au fost în învățământul preșcolar, 32.163 au urmat cursuri primare și gimnaziale, 17.568 au urmat cursuri liceale, 2.126 au frecventat cursuri profesionale, 700 au frecventat cursuri postliceale de specialitate și tehnice de maiștri iar 6.060 au fost înscriși în învățământul superior public și privat. În anul școlar 2014, județul Vâlcea a înregistrat o populație școlară de 59.686 elevi și studenți. Dintre aceștia 10.025 au fost în învățământul preșcolar, 29.565 au urmat cursuri primare și gimnaziale, 15.441 au urmat cursuri liceale, 634 au frecventat cursuri profesionale, 2.360 au frecventat cursuri postliceale de specialitate și tehnic de maiștri iar 1.082 au fost înscriși în învățământul superior public și privat. În analiză am luat doi ani de referință din două procese de recenzare succesive.
Se observă o scădere semnificativă la majoritatea categoriilor de școlarizare față de anul școlar 2009-2010, luat drept comparație. Populația școlară a scăzut cu peste 8.000 de elevi, ceea ce nu poate să dea decât un semnal de îngrijorare. Numărul foarte mic de studenți (o scădere cu aproape 3.500) sugerează faptul că tinerii nu mai dau o importanță prea mare educației sau poate că nu mai au un suport material suficient să-și continuie studiile. A scăzut corespunzător și numărul secțiilor universităților particulare sau de stat din județ.
Populația județului Vâlcea este beneficiara unor zone de agrement și de destinație turistică (balneară, monahală, de loisir etc) care îi face pe mulți străini să dorească să se așeze în acest areal. (foto7)
Există, în anul 2016, trei cotidiene (Curierul de Vâlcea, Viața Vâlcii, Curierul de Râmnic), trei bisăptămânale (Vocea Vâlcii, Monitorul de Vâlcea, Ziarul de Vâlcea) și numeroase săptămânale (unele on-line) care fac din județul Vâlcea unul din primele trei din țară ca ,,densitate“ jurnalistică. La Vâlcea, au apărut după revoluție, primul saptămânal privat din România, „REPORTER“ (13 ianuarie 1990) și primul cotidian privat, „CURIERUL DE VÂLCEA“ (19 ianuarie 1990). Nici audiovizualul nu este mai prejos, existând în acest moment trei posturi Tv cu sediul în Râmnicu Vâlcea (Vâlcea Unu, VTV, Etalon) și două posturi de radio (Vâlcea Unu și Metronom), care au primit printre primele licențe de emisie din țară de la CNA. De asemenea, există la Drăgășani, Bălcești și Horezu posturi Tv și Radio locale. Televiziunile locale din județ au fost printre primele din țară autorizate de CNA să emită.Toate localitațile județului sunt conectate la rețeaua de cablu Tv, care retransmite programele posturilor locale , dar și numeroase programe naționale.
Doritorilor de cultură și informație le-au stat, în anul 2014, la dispoziție: 264 biblioteci (179 sunt biblioteci școlare, iar restul de 85 sunt publice), 19 muzee (cel mai important fiind Muzeul Județean de Istorie „Aurelian Sacerdoțeanu“ din Râmnicu Vâlcea), două teatre (Teatrul „Ariel“, finanțat de Consiliul Local Râmnicu Vâlcea și Teatrul „Anton Pann“, finanțat de Consiliul Județean Vâlcea), o filarmonică (Filarmonica de Stat „Ion Dumitrescu“) și două cinematografe: ,,Geo Saizescu“ și ,,Progresul“. Majoritatea au sediul în Râmnicu Vâlcea, municipiul reședință de județ. Din cele 85 de biblioteci publice, o singură bibliotecă are statutul de „bibliotecă județeană“ (Biblioteca „Antim Ivireanul“ din Râmnicu Vâlcea). Celelalte sunt orășenești (10) și comunale (76), unele fiind recent construite și având un aspect arhitectonic interesant și modern. Din cele 2.381.787 volume existente în patrimoniul bibliotecilor din județ, au fost solicitate spre studiu celor 145.794 cititori abonați, în anul 2014, 969.443 volume, ceea ce demonstreaza interesul vâlcenilor înspre lectură. (Anexa XII) Cele 19 muzee au primit în anul 2009, 359.881 vizitatori iar în anul 2013, un număr de 405.767 persoane au cumpărat bilete de intrare.
Județul Vâlcea este unul din cele mai vizitate județe din România și, în afară de Transalpina — drumul național aflat la cea mai înaltă cotă din țară (2110 m) — se pregătesc două noi căi majore de acces pentru turiști. (foto 8) Din păcate, lipsa investitorilor strategici, face ca, prin lipsa locurilor de muncă, nivelul de trai al locuitorilor de aici să fie unul din cele mai mici din regiunea Oltenia.
Am prezentat pe larg cadrul geografic al județului pentru a arăta că, din cele mai vechi timpuri, această zonă a fost un loc de așezare prielnică pentru toți cei care doreau să își aleagă un loc stabil de trai, ceea ce a reprezentat o premiză ca mulți străini, veniți din Transilvania, să conviețuiască pașnic cu locuitorii din zonă.
CAPITOLUL II
ISTORIOGRAFIA BISERICII CATOLICE ÎN JUDEȚUL VÂLCEA*
Este o primă încercare, la nivel național, de a prezenta, într-o formă concentrată și cronologică, scrierile apărute până acum despre Biserica Catolică din județul Vâlcea, direct sau prin lucrări care permit cunoașterea condițiilor în care aceasta s-a dezvoltat aici. Acest demers se dorește a fi un ajutor pentru cei care doresc să cunoască mai multe date despre o comunitate religioasă care a participat activ la evoluția vieții economice și sociale de pe aceste meleaguri, găsind la populația autohtonă, majoritar ortodoxă, înțelegere și colaborare. Dacă lucrări despre catolicii vâlceni am găsit relativ puține, am completat istoriografia cu alte scrieri în care se fac trimiteri interesante la activitatea lor religioasă, culturală sau economică, intr-un context mai larg.
Am prezentat și lucrări despre istoria locurilor în care a viețuit comunitatea catolică și care, în mod evident, le-a influențat evoluția în timp și spațiu, având aceleași bucurii sau necazuri ca și vecinii lor ortodocși. Referiri la catolici, la bisericile și mănăstirile lor, descrierea arhitecturală a edificiilor de cult sau a unor instituții catolice, evenimente desfășurate între ortodocși și cei menționați mai înainte, găsim totuși în număr suficient în lucrări de istorie despre Râmnic sau județ. Fără a avea pretenția că este o cercetare exhaustivă a ce s-a scris despre catolicii din județul Valcea, inițiativa aceasta deschide un drum nou, care va fi probabil îmbogățit și dezvoltat, în continuare, de cei interesați. Multe din cărțile prezentate le-am citit pentru a putea elabora întreaga cercetare, la altele am avut acces doar folosind internetul, iar la altele am utilizat, pentru cărțile studiate, ediții mai noi pe care am putut să le procur. Nu am introdus în acest studiu decât acele lucrări care au tratat direct aspecte legate de catolicii vâlceni pentru a putea stabili un criteriu limitativ. Chiar și lucrările ce abordează subiecte de mai mare generalitate am căutat să aibă referiri care să facă posibilă realizarea unei legături concrete cu viața catolicilor din Vâlcea, măcar cu personalități, locuri, evenimente, trăiri, bunuri materiale, creații ale comunității catolice de pe aceste meleaguri. La fiecare volum sau articol semnalat în această istoriografie, am încercat să ofer măcar un element de legătură cu tema aleasă, pentru a se constitui, pentru cei interesați, o discretă invitație la lectură.
_______________________
*Părți din acest capitol au fost publicate de autor, în formă incipientă, într-un articol tematic similar în revista Buridava XI, 2014, pag. 268-295, ca etapă în finalizarea programului doctoral.
Cea mai veche lucrare la care am avut acces, în demersul meu, este Catagrafia Latină din 10 iunie 1731, numită și Catastihul de conscriptionul sud Vâlcii.
Lucrarea, începută în anul 1722, este o cercetare făcută la ordinul comandantul trupelor austriece din Oltenia, din perioada când această provincie trecuse sub ocupația Imperiului Habsburgic (1718-1739). A fost, la început, coordonată de inginerul militar austriac, de confesiune catolică, Friedrich Schwantz. El este cel care a întocmit și prima hartă a Olteniei medievale, făcută după criterii științifice, terminată în anul 1722, și care a constituit un suport al Catagrafiei. Întocmirea propriu zisă a acestei Catagrafii a revenit ispravnicului județului Vâlcea de la acea dată, Barbu Otetelișanu, ajutat apoi de alți doi ispravnici, care o și semnează. Din lucrare rezultă că județul Vâlcea avea 176 de sate și 6320 familii de contribuabili. Catagrafia pe care am avut satisfacția să o țin în mână, are 167 file, este îmbrăcată în coperți de piele și conține o listă a localităților din județ, o inventariere a bunurilor din teren și un sumar recensământ al populației. De interes poate fi faptul că lucrarea, deși se numește Catagrafia Latină, a fost scrisă în limba română, cu caractere chirilice. În momentul cercetării, se găsea la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sibiu. În această catagrafie (foto 9 -10) sunt consemnate și informații despre așezămintele monahale din Oltenia, precizându-se că Biserica Episcopiei Râmnicului a fost ridicată din temelie de ,,Bogdan Voievod cel vechiu, în anul 6812(1303-1304)“.
O lucrare de referință, fundamentală pentru cunoașterea cât mai corectă a contextului în care s-a ridicat biserica catolică din oraș, denumită Bărăția, și care atestă existența unei comunități catolice active și puternice la Râmnicu Vâlcea, în acea perioadă de ocupație austriacă a Olteniei, este lucrarea Conventul de la Râmnic dedicat Sfântului Anton de Padova, începută a fi scrisă de misionarul franciscan Blasius Kleiner în anul 1764. De fapt, scrierea face parte dintr-o lucrare mult mai mare, intitulată Cronica Franciscanilor, din care a publicat și Nicolae Iorga, în anul 1901. Deși este scrisă în limba latină, de un călugăr catolic, se poate constata cu surprindere, poate, prezentarea cât mai obiectivă, fără patimă, a acelor vremi de renaștere a cultului catolic în oraș și în zonă. Partea dedicată Conventului, Conventus Rimnicensis, are cinci capitole, care descriu pe scurt orașul, vorbesc despre întemeierea și dezvoltarea comunității catolice de către sași și apoi de bulgarii chiproviceni, construirea bisericii „Sf. Anton“, despre proprietățile deținute de franciscani, dar conține și lista conducătorilor locali ai acestei comunități. Cele 9 file ale acestei părți (foto11), au fost prezentate, însoțite de o scurtă descrire, și de istoricul vâlcean George Georgescu în revista stiințifică Studii vâlcene, nr. VI, 2010, fiind preluate de la A.N.R. (S.A.N.I.C.), fond Microfilme Ungaria, rola 857, filele185-193.
În anul 1886, apărea Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, lucrarea lui Ghenadie Enăceanu, din care aflăm, cu o notă ușor sesizabilă de subiectivism, despre propaganda catolică și despre scandalul ivit cu prilejul ridicării unei biserici catolice în Râmnicu Vâlcea, la începutul secolului al XVIII-lea, lucru ce a dus apoi la caterisirea episcopului ortodox Ilarion.
În județul Vâlcea, spre sfârșitul deceniului opt și începutul deceniului nouă al veacului al XIX-lea, s-a desfășurat un recensământ general, care a stat ulterior la baza reîmpărțirii administrative a spațiului suspus cercetării noastre. Cel care a adunat cu migală informațiile, deosebit de utile și valoroase, rezultate din acest recensământ, este Constantin Alessandrescu, vâlcean de origine, ajuns institutor în București și membru al Societății Geografice Române. Materialul a apărut sub numele Dicționar Geografic al județului Vâlcea . Lucrarea face succinte referiri la comunitatea catolică din Râmnicu Vâlcea, dar și la cele din Drăgășani, Ocnele Mari și Brezoi.Găsim informații despre numărul cetățenilor români sau străini catolici din județ, bisericile acestora, numărul noilor născuți din aceste comunități religioase etc.
Istoricul Vasile A. Urechia, reputat profesor universitar, a publicat în anul 1894 volumul al VII-lea din lucrarea Istoria Românilor. Parcurgând acest volum, ce tratează perioada 1774-1800, făcând parte dintr-un ciclu de cursuri universitare de istorie, aflăm că domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti, pe lângă alte privilegii date catolicilor din oraș, a înlesnit funcționarea unei școli a baraților din Râmnic. Până în anul 1900, mai apar încă patru volume ca suport la cursul său de Istorie, ținut la Facultatea de Litere din București, toate făcând trimiteri și la comunitatea catolică.
Până în anul1901, au apărut 4 volume ale aceluiași autor, sub titlul Istoria școalelor . Începute în anul 1892, aceste volume reprezintă o bogată sursă de informații despre învâțământul românesc din secolul al XIX-lea (1892 – tom I și II, 1894 – tom III și 1901 – tom IV). Pentru vâlceni, de mare interes este volumul apărut în anul 1901, ce parcurge perioada 1800-1864, din care rezultă date prețioase despre primele școli apărute în județul Vâlcea, inclusiv despre cea catolică, ce-și desfășura cursurile pe lângă mănăstire. Volumul conține, la început, o scurtă introducere cuprinzând note din istoria culturii naționale anterioare secolului al XIX-lea.
Folosind documente inedite din arhivele parohiale, dar și pe cele adunate deja de cercetătorul catolic, canonicul Carol Auner, printre care și numeroase acte legate de proprietățile catolice din Râmnic, istoricul Nicolae Iorga a publicat, în anul 1901, lucrarea Studii și documente cu privire la istoria românilor. II. Acte relative la istoria cultului catolic în Principate. Lucrarea, apărută la început în două volume, are o prefață despre propaganda Bisericii Catolice și încercările acesteia de a pătrunde mai adânc în Țările Române până la anul 1500. În volumele propuse, apar numeroase informații despre documentele încheiate, după anul 1690, de călugării franciscani din oraș, fiind de mare ajutor în susținerea cercetării tematice.
George Ioan Lahovari, Secretarul General al Societății Geografice Române, înființată în anul 1875, reușește să editeze, împreună cu un colectiv condus de generalul Ion C. Brătianu și profesorul universitar Grigore G. Tocilescu, începând cu 1898, timp de 4 ani, cinci volume din Marele Dicționar Geografic al României. Ultimul volum, cel publicat în anul 1902, prezintă multe informații legate de județul Vâlcea. Despre catolicii din orașul Râmnicu Vâlcea întâlnim, printre altele, informația că ,,în centrul orașului e mănăstirea catolică (Bărăția), a Franciscanilor. În această mănăstire este și o școală primară mixtă, subvenționată de comunitatea catolică“.
În anul 1904, marele istoric Nicolae Iorga a publicat impresii memorabile despre Râmnicul de la începutul secolului XX, descriind și Bărăția catolică, care borda terasa din zona de centru a orașului în lucrarea Drumuri și orașe din România. Îndrăgește urbea pe care o viziteză cu plăcere în următoarele decenii. O nouă ediție apare în 1915.
Vlădica Athanasie T. Mironescu a publicat, în anul 1906, lucrarea Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noul Severin în trecut și acum, cunoscută sub numele de Istoria Eparhiei Râmnicului Noul Severin, în care autorul prezintă evenimentele care au dus la mutarea centrului religios al Olteniei de la Turnu Severin la Râmnicu Vâlcea dar face, în context, referiri interesante despre propaganda catolică din regiune.
Numeroase informații despre tema propusă sunt prezentate în anul 1908 de Nicolae Iorga într-o lucrare enciclopedică intitulată Istoria Bisericii Românești și a Vieții Religioase a Românilor, care a fost reeditată în anul 1929. Cartea se citește totuși cu greutate datorită abundenței de trimiteri și note de cultură generală din partea de început. În prima parte a lucrării sunt prezentate luptele duse de catolici pentru împământenirea acestei religii în Țările Române și sunt făcute dese referiri la catolicii de pe meleagurile noastre, dar și despre comunitățile catolice vecine zonei supusă studiului.
Lucrarea lui Melete Răuțu, (unii istorici l-au preluat sub numele de Meletie), Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, apare tot în anul 1908. La descrierea bisericii „Sfântul Dumitru“ din Râmnicu Vâlcea, autorul face referiri la tradiția locului, conform căreia aceasta ar fi fost la origini o biserică a franciscanilor și aduce precizări privind veridicitatea acestei ipoteze.
Pornind de la o legendă a locului și analizănd toponimia zonei, cu dese referiri la Fântâna Catarăi, articolul lui Dumitru A.Trajanescu, Mănăstirea Dintr-un lemn și Mănăstirea Govora, din Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, din anul 1910, vorbește despre catari, creștini schismatici bulgari, ajunși în zona Vâlcii și prezintă date interesante despre Mănăstirea Govora. Legat de istoricul acestei mănăstiri, autorul aduce în discuție existența unei biserici catolice pe locul unde ulterior s-a construit această mănăstire.
În anul 1912, eruditul teolog Auner Carol publică în Revista Catolică articolul Începutul episcopatului de Bacău în care, pe lângă informații inedite despre progresele făcute de catolici, în special în Moldova, în perioada construirii primelor lor lăcașe de cult, sunt prezentate călătoriile unor franciscani care au vizitat, în secolele XIV-XVI, Moldova și Țara Românească. De interes pentru noi sunt observațiile călugărului conventual Jeronim Arsengo, ajuns ulterior episcop, care vorbind despre orașul „Rimnico, aflat la trei zile de drum de Târgoviște“ spune că avea spre sfârșitul secolului al XVI-lea „20 case de catolici cu 180 suflete“.
În anul 1913, Constantin Giurescu publică primul din cele trei volume de acte, materiale și documente care au alcătuit o lucrare de referință: Material pentru istoria Olteniei supt austriaci. Volumele II și III au fost editate în anul 1944 sub îngrijirea fiului său, Constantin C. Giurescu. Este făcută o analiză pertinentă despre perioada ocupației austriece a Olteniei, prezentând în detaliu materiale și concluzii despre reorganizarea provinciei, noi instituții, refacerea unui sistem de impozitare riguros, dezvoltarea economiei dar și despre viața chiprovicenilor catolici, beneficiari ai unor privilegii domnești.
În numărul III din Revista catolică (anul 1914), Carol Auner (Karl Borromaus Auner), ajuns vicar general al Diocezei de Iași, publică articolul Episcopia catolică a Argeșului, în care aduce informații interesante despre încercările reprezentanților Bisericii Catolice de a-și sprijini comunitățile din orașele muntene.
Nicolae Iorga publică, în anul 1915, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria. Lucrarea, reeditată și în anul 1989, promovează ideea că sașii catolici au contribuit decisiv la înființarea Râmnicului în secolul al XIII-lea, pentru că în Râmnic ar fi existat o comunitate de sași ,,încă din timpul întemeierii orașului“. Această afirmație, privind înființarea așezărilor la sud de Carpați, de către sași, a fost însă combătută vehement de majoritatea istoricilor.
În revista ștințifică Arhivele Olteniei din anul 1925, apare articolul lui Alexandru D. Vasilescu despre Friedrich Schwantz , ofițerul care a întocmit între 1717 și 1722 prima hartă medievală apropiată de realitate cu cele cinci județe ale Olteniei, în care apare așezarea orașelor, granițe, situația economică și socială a locuitorilor. Inginerul militar Schwantz a construit, la solicitarea împăratului Carol al VI-lea, Via Carolina, șoseaua de pe Valea Oltului, a realizat fortificații în județ și a făcut din râul Olt o cale navigabilă. Austriacul a scris și o scurtă istorie a provinciei Oltenia, în care vorbește și despre sașii catolici așezați ,,încă de la începuturi“ pe meleagurile Vâlcii.
Acte inedite și documente de interes istoric sunt prezentate în anul 1925 de Toma G. Bulat în lucrarea Contribuții documentare la Istoria Olteniei, sec. XVI, XVII și XVIII. În ultima ei parte găsim o serie de documente din perioada fanariotă prin care catolicilor din Râmnic le sunt acordate diverse privilegii mai ales de natură economică. Relevant este că acești domni fanarioți doreau o colaborare bună cu vestul Europei, de aici și atenția deosebită acordată ritului catolic.
Tot în Arhivele Olteniei, dar în anul 1926, Toma G. Bulat publică articolul Două foi de zestre și o diată, din care aflăm că un bulgar catolic, românizat, Antonie Nicolantin, își mărita fata, Stăncuța, cu Ștefan Papistașu, dându-i o zestre consistentă. Articolul prezintă bogăția acumulată de unii chiproviceni catolici în Râmnic, ceea ce le permitea să cumpere multe imobile în zona centrală a orașului.
Nicolae Iorga publică între anii 1928 și 1929 lucrarea Istoria românilor prin călători, în trei volume. Se fac ample referiri la comunitățile catolice din Râmnic și județ, scoțând în evidență contactele avute de Țările Române cu Apusul Europei. Interesantă este opinia lui Giovanni Botero, prezentat în carte, care afirmă că la 1597 catolicii din Râmnic trebuiau, în lipsa unui preot, să recurgă la serviciile unui pastor luteran.
În lucrarea Istoria politică a Olteniei supt austriaci, publicată în anul 1929 de Alexandru D. Vasilescu, sunt cuprinse principalele evenimente ale perioadei 1718-1739. Interesant este faptul că austriecii au dorit să creeze ziduri de apărare la Râmnic, într-un perimetru ce îngloba Episcopia dar și Mănăstirea Baraților.
În anul 1933, Constantin Gane publică o lucrare premiată de Academia Română, intitulată Trecute vieți de doamne și domnițe. Cartea este interesantă pentru noi deoarece prezintă informații despre legăturile domnilor Țării Românești cu regatul maghiar, dar și cu familiile nobiliare din Transilvania. Apar și referiri la catolicii din zona noastră și despre familiile acestora.
Preotului Constantin Grigore, în anul 1944, realizează o consistentă monografie – ghid al orașului Râmnic. Autorul spune despre romano-catolici, citându-l pe Nicolae Iorga, că au aici ,,vad vechiu“. Și el prezintă informația că sașii ajungând pe aceste meleaguri își zidesc biserică, în anul 1666. Lucrarea este interesantă pentru informațiile despre romano-catolicii din Râmnic, despre prima lor comunitate certă menționată în oraș, despre bisericile deținute de această comunitate, terenul aferent etc. În capitolul intitulat Minoritarii se oferă informații despre catolici dar și despre alte categorii de minorități religioase ca protestanții și israeliții.
Același an, 1944, cunoaște apariția editorială a lui Petre Drăgoescu intitulată Râmnicul Vâlcii. Pe parcursul a numai 16 pagini autorul prezintă sintetic istoria orașului, atracțiile sale dar și lucruri interesante despre locuitori. De aici aflăm că întemeierea Bărăției s-a realizat în anul 1666 pentru familiile sașilor stabiliți aici. Se vorbește și despre migrarea bulgarilor pe vremea lui Brâncoveanu, de frica turcilor, sau despre întemeierea mănăstirii franciscanilor în timpul stăpânirii austriecilor. Autorul precizează că în vechime franciscanii au ridicat pe dealul Râmnicului o capelă care ulterior a dat numele acestui deal.
Petre P. Panaitescu, publică în anul 1947 o lucrare de mare interes pentru tema aleasă, Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială, în care sunt prezentate sistematic și probleme legate de apariția orașelor medievale în Țara Românească. Sunt deosebit de interesante argumentele privind rolul sașilor catolici în dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor în vechile orașe printre care și Râmnicul. Aflăm că în oraș exista și un comerț permanent, în afară de cel ocazional sau de tranzit. Cele nouă studii care compun această lucrare, publicate pe o durată de 12 ani și reunite acum în volum, susțin ideea că lămurirea unor probleme economico-sociale de la începuturile statalității românești poate face ca istoria românilor din acea perioadă să fie integrată firesc în evoluția feudalismului european.
În anul 1950, Mihail Roller, coordonând un grup de istorici dornici de afirmare, începea să publice, aproape anual, câte un volum din lucrarea Documente privind istoria României (D.I.R.), care conține sute de documente istorice de mare interes, inclusiv pentru tema noastră. D.I.R. B. Țara Românească, o lucrare de mari dimensiuni, a fost promovată la Editura Academiei R.P.R. în 3 părți, cuprinzând 11 volume, ce acoperă perioada 1247-1625.
O prezentare a așezământului de cult ortodox Cuvioasa Parascheva, dar și a orașului, este făcută de Nicu Angelescu în anul 1957 prin lucrarea Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva’’ (Sfînta Vineri) din Rîmnicu-Vîlcii, singura carte publicată de autor în timpul vieții. La începutul lucrării, autorul descrie locul, oamenii și ocupațiile lor. Astfel aflăm informația, despre meșterii catolici sași și unguri, că se ocupau cu fierăria, cizmăria, cojocăria, frângheritul etc. De asemenea sunt apreciați negustorii chiproviceni care au ajutat la reconstrucția bisericii.
Apariția târgurilor și orașelor medievale în Țara Românească și referiri la atestarea Râmnicului, informații și explicații despre viața economică-socială a catolicilor aflăm din lucrarea cercetătorilor Valeria Costăchel, Petre P. Panaitescu și Alexandru Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), publicată în anul1957.
Tot în anul 1957, Petre P. Panaitescu publică lucrarea Documente slavo-române din Sibiu (1470-1653), din care aflăm detalii inedite despre comercianții catolici din Râmnic care aveau legături cu Sibiul, dar sunt prezentate și documente legate de numeroasele conflicte comerciale care apar și trebuiesc rezolvate pe cale diplomatică de domnii Țării Românești.
În revista Mitropolia Olteniei, din anul 1961, istoricul Aurelian Sacerdoțeanu scrie un articol în care vorbește despre catolicii bulgari stabiliți în Rîmnic. Articolul dezbate problema numelui Fântâna Catării, care apare des în actele de vânzare-cumparare din vecinătatea unor terenuri și vii de lângă localitățile Ocna, Râmnic și Govora. Cercetătorul ajunge la concluzia că acest nume vine de la bulgarii stabiliți aici încă de la atestarea orașului și chiar mai de timpuriu.
Grigore Ionescu publică în anul 1963 lucrarea Istoria arhitecturii în România, în care se face o descriere competentă și obiectivă a bisericii „Sfântul Dumitru“ din Râmnicu Vâlcea și se aduc argumente pentru a susține o posibilă origine catolică a acesteia, pe baza unor elemente de arhitectură.
Cercetătorul Șerbănescu Niculae publică în anul 1964, în revista Mitropolia Olteniei, un articol intitulat Episcopii Olteniei. Din articol reiese că regatul Ungariei a făcut tot ce a fost posibil pentru a atrage Țara Românească la catolicism. În final, domnitorii Țării Românești au optat pentru ortodoxie, deși au existat perioade când anumite documente sau acțiuni, datorate respectării unor protocoale medievale, au putut să ducă la interpretări, de moment, contrare.
Din lucrarea Cronica Transilvaniei, publicată în anul 1965 de către Georg Kraus, aflăm informația că Râmnicul ar fi fost locuit, din vechime, și de sași, făcându-se observația că de aceea chiar maramele femeilor de aici seamănă mult cu cele săsești.
Lucrarea Comerțul Tării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XV ) publicată de Radu Manolescu, în anul 1965, face dese referiri la comercianții din Râmnicu Vâlcea. Anumite nume de comercianți ne îndreptățesc să credem că unii dintre negustorii menționați în lucrare sunt sași catolici stabiliți în Râmnic. Domnii Țărilor Române au lasat comerțul liber, spre deosebire de burgurile ardelene care puneau negustorilor râmniceni piedici fiscale.
În lucrarea Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească (DRH. B, I), publicată la Editura Academiei R.S.R., In anul 1966, se găsesc numeroase informatii despre județul Vâlcea. Printre actele de mare importanță istorică, ce conturează arealul vâlcean din acea perioadă de început, se detașează Diploma Cavalerilor Ioaniți din anul 1247. Această Diplomă este emisă la ordinul regelui maghiar Bela al IV-lea (1235-1270), prin care acesta acordă lui Rembald ( Rembaldus de Voczon ), magistru-preceptor al cavalerilor ioaniți, Banatul de Severin și domeniul dintre Orșova și râul Olt. Se amintește cu această ocazie despre o serie de formațiuni statale existente în Oltenia, printre care și cnezatul lui Farcaș, situat probabil în zona Vâlcii. Se presupune că acest cnezat cuprindea tot bazinul Oltului mijlociu. Facem referire la acest act și pentru că este emis de către un rege de religie catolică. Aceeași lucrare din anul 1966, D.R.H., B, Țara Românească, volum I, conține prezentarea unor documente legate de primele atestări ale județului Vâlcea, dar și ale Râmnicului, din hrisoavele lui Mircea cel Bătrân pentru mănăstirea Cozia, în care domnul muntean amintește și de sașii catolici stabiliți în zona Vâlcii, care semnează , ca martori, acele acte de danie. Primul volum conține documente din perioada 1247-1500. Și celelalte volume din acest proiect de amploare, apărute în anii următori, sunt utile cercetării temei studiate.
Cercetătorul Pavel Chihaia publică în anul 1967 articolul Un vechi monument de arhitectură în Râmnicul-Vâlcea: biserica Sf. Dumitru, în Studii și cercetări de Istoria Artei, ajungând la concluzia că acest locaș de cult ar fi fost la început unul catolic. Chihaia aduce atât argumente legate de arhitectura clădirii și construcție, dar propune, și serioase argumente istorice sau care țin de asocieri logice interesante.
Cercetătorii Holban Maria, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ion Totoiu, încep din anul 1968 să publice o serie de volume intitulate Călători străini despre Țările Române, prezentând imaginea Țării Românești în viziunea celor care au vizitat-o în vechime. Lucrarea este de mare ajutor celor care vor să cunoască impresiile acestor călători din documente așezate în manieră cronologică, cu o prezentare explicativă. În primul volum, găsim, printre altele, relatările călugărului dominican Ioan, ajuns arhiepiscop de Sultanieh, care se plânge de greutățile întâmpinate de propaganda catolică în Țara Românească dar și cronica lui Jehan Wavrin despre expediția lui Vlad Dracul împotriva turcilor unde se vorbește de exodul a 12000 bulgari din sudul Dunării (ortodocși și catolici), din care unii se vor așeza la Râmnic, Govora și Ocna. În patru relatări găsim informații despre salinele de la Ocnele Mari din județul Vâlcea. În următorii ani apar și alte volume din Călători străini despre Țările Române, primele cinci la Editura Științifică, următorele trei la Editura Științifică și Enciclopedică iar de la volumul IX, la Editura Academiei: volumul I a apărut în 1968 și tratează perioada 1331-1550, vol. II (1551-1583) apare în 1970, vol. III ( 1583-1596 ) apare în 1971, vol. IV ( 1596-1621 ) apare în 1972, vol. V (1622-1657) apare în 1973, vol. VI (1653-1664/dedicat călătorilor orientali) apare în 1976 cu autor coordonator Aurel Decei, vol. VII (1638-1688) apare în 1980, vol. VIII (1685-1718) apare în 1983 și se revine la coordonarea Mariei Holban și a lui Paul Cernovodeanu, vol. IX (1716-1768) apare în 1997, vol. X1 (1768-1786) apare în anul 2000, X2 (1787-1900) apare în anul 2001. În continuare au apărut și alte volume – serie nouă, păstrând tematica și modul de prezentare al primelor zece.
Căutând să facă lumină în cât mai multe domenii, din punct de vedere istoric, asiduul cercetător al istoriei Râmnicului, Corneliu Tamaș, publică în ziarul local Orizont, în anul 1969, articolul Primul medic oficial din Țara Românească a funcționat la Râmnicu Vâlcea și amintește de comunitatea catolică, care, la un moment dat, deținea – prin medici sau farmaciști catolici – majoritatea instituțiilor sanitare din județ.
În anul 1970 apare volumul al II-lea din lucrarea Călători străini despre Țările Române, în care găsim printre altele relatarea mediatorului papal Antonio Passevino care vorbește despre sarea de la Ocnele Mari și despre transportul ei pe Olt cu plutele. Sunt prezentate numeroase relatări ale unor călători, de obicei de confesiune catolică, privind Țările Române care pot ajuta la formarea unei imagini de ansamblu asupra vieții, obiceiurile și organizarea administrativă din zona supusă studiului nostru.
Lucrarea istoricului Ștefan Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, apărută în anul 1971, aduce informații legate de apariția primelor orașe în Țara Românească, prezentând apoi date inedite despre comerțul sibienilor și brașovenilor cu Râmnicul medieval, dar și despre contribuțiile acestor negustori la refacerea sau ridicarea bisericilor de aici, ortodoxe sau catolice. Se explică și motivele pentru care valuri de migrări aveau loc periodic, permițând așezarea după anul 1700, în zona Malaia-Horezu-Câineni, a unor familii romano și greco-catolice.
Cunoscutul cercetător Petre Bardașu publică în revista Studii Vâlcene din anul 1971, un material intitulat Din istoricul exploatărilor forestiere de pe Valea Lotrului. Sunt aduse informații interesante despre începuturile comunităților romano-catolice și greco-catolice de pe Valea Lotrului formate din muncitorii de la intreprinderile forestiere înființate în secolul al XIX-lea. Informațiile se referă la cei care se stabiliseră definitiv aici, dar și la firmele de exploatare a lemnului din zonă. Se insistă asupra figurii industriașului catolic Carol Novak, cel care a contribuit foarte mult la dezvoltarea economică, socială și culturală a zonei.
În același prim număr al revistei științifice Studii vâlcene, apărut în același an, semnalăm articolul Contribuția Ligii Culturale din Râmnicu Vâlcea la desăvârșire a unității naționale, al profesoarei Veronica Tamaș. Deși articolul este dedicat prezentării activității Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor, se face precizarea că Biserica Catolică, la începutul secolului XX a oferit o cameră, în curtea sa, pentru a se folosi ca sediu al Ligii. În afară de mobilier, filiala vâlceană deținea un drapel cusut cu fir de aur, un pian și o bibliotecă, lucruri care au fost confiscate sub ocupația germană din Primul Război Mondial, iar sediul Ligii, închis.
Despre colonizarea sașilor în sudul Transilvaniei și schimbul de mărfuri realizat de aceștia cu zona Vâlcii aflăm lucruri interesante din lucrarea reputatului istoric Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, apărută în anul 1971, la Editura Dacia din Cluj-Napoca. Se fac dese trimiteri la sașii catolici care se așează, unii din ei, în orașul Râmnic, de unde își dezvoltă negoțul în toată Oltenia, ajungând cu mărfurile până la Vidin, pentru a le schimba cu negustorii catolici raguzani.
În anul 1971, Șerban Papacostea publică lucrarea Oltenia sub stăpânire austriacă 1718-1739. De aici aflăm amănunte legate de construcțiile din județ, dar și despre reorganizarea Olteniei (administrativă, fiscală, economică, juridică etc.) făcută de imperiali. În capitolul IX al cărții: Viața bisericească și cultura, un subcapitol este dedicat catolicismului, arătându-se că desi o catolicizare rapidă a populației nu intra în vederile politice imediate ale austriecilor, confesiunea catolică a înregistrat un real progres în Oltenia, materializat și prin construirea la Craiova și la Râmnic a unor instituții de cult. Stabilirea la Craiova a episcopului Nicolae Stanislavich a dat un imbold mare tuturor comunităților catolice din provincie și a făcut ca numărul catolicilor bulgari refugiați în Oltenia și în Râmnic să crească mult.
Apare, tot în anul 1971, și volumul al III-lea din lucrarea Călători străini despre Țările Române, în care, printre multe relatări interesante ale călătorilor ce au vizitat Țara Românească în perioada 1583-1596, găsim și un material scris de Francesco Sivori care confirmă că la Râmnic, la sfârșitul secolului al XVI-lea, nu se mai aflau multe familii catolice de origine germană. Acesta considera că era nevoie să fie trimiși doi părinți iezuiți în Țara Românească „în scop de propagandă“, puținii catolici întâlniți aici, având nevoie de îndrumare. În relatarea sa, Sivori vorbește și despe râul Lotru, din nordul județului Vâlcea, de unde localnicii scoteau grăunțe de aur.
Câteva articole de mare interes pentru tema noastră au apărut în numărul inaugural, din anul 1972, al revistei de specialitate, Buridava, care a devenit suportul editorial de suflet al multor istorici vâlceni. Astfel, Aurelian Sacerdoțeanu, într-un articol despre istoria Râmnicului și a județului Vâlcea, Originea și condițiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraș Râmnic, pomenește de bogomili, sectă de origine bulgară, din care unii adepți au trecut la catolicism, și despre conviețuirea lor cu autohtonii. Sunt aduse informații de interes despre formarea orașului Râmnic și despre așezarea sașilor catolici în regiune. Tot aici, Gheorghe Ionescu publică un articol despre Mănăstirea Govora (Contribuții la cunoașterea așezământului medieval –mănăstirea Govora din județul Vâlcea ), în care, atunci când vorbește despre istoricul construirii mănăstirii propune o ipoteză îndrăzneață și anume faptul că ea a fost ridicată pe locul unde în vechime ar fi existat o altă biserică, dar catolică. Istoric prolific, Aurelian Sacerdoțeanu publică în aceeași revistă articolul Fabrica de hârtie de la Râmnicu Vâlcea în secolul al XVII-lea, unde se aduc informații inedite despre prima manufactură de hârtie din Râmnic. Legat de subiectul nostru, autorul prezintă câteva din tranzacțiile cu imobile (terenuri și case) pe care le făcea Bărăția, dar și despre disputele de hotar dintre mănăstirile vâlcene.
În anul 1972, Dumitru Bălașa, în articolul Mircea cel Bătrân și ctitoriile de la Călimănești, publicat în revista Studii Vâlcene, prezintă informații despre Biserica cu Mir din Râmnicu Vâlcea și despre comunitatea catolică din oraș. Informațiile sunt preluate și din Catagrafia Latină din 1731
Istoricul Constantin C. Giurescu, în lucrarea Contribuțiuni la studiul originilor și dezvoltării burgheziei române până la 1848, din anul 1972, a adus informații interesante despre așezarea străinilor în spațiul românesc și despre rolul lor în modificarea treptată a lumii feudale din regiune. Studiul amintește și despre colonizările și imigrările din ținutul Vâlcii, catolicii sași, bulgari sau chiar armeni fiind, în timp, germenele apariției unor noi relații economice și sociale.
Cercetătorii Corneliu Tamaș, Sergiu Purece și Petre Bardașu prezintă, în lucrarea Îndrumător în Arhivele Statului. Județul Vâlcea, publicată în anul 1972, o descriere a conținutului celor mai importante dosare și fonduri arhivistice ce se găseau în acel moment la Arhivele Statului, filiala Vâlcea. Lucrarea nu este importantă doar pentru caracterul ei didactic ci și pentru că aduce informații noi despre firmele de exploatare a lemnului de pe Valea Lotrului.
În broșura Tipografii și tipografi la Râmnicu Vâlcea, cercetătoarea Veronica Tamaș, soția celui mai prolific autor de carți și studii de istorie din județ, ea însăși un dascăl de istorie renumit în oraș, publică, în anul 1972, studiul Manuale școlare tipărite la Râmnicu Vâlcea la sfârșitul secolului al XVIII-lea. De aici aflăm despre evoluția învățământului din județ, la care au contribuit și catolicii, având încă din secolul al XVIII-lea deschisă o școală pe lângă mănăstire.
Revista Studii și cercetări de istoria artei, din anul 1973, aduce la suprafață informații despre instituția teatrală din Râmnic, înființată la sfârșitul secolului XIX, despre trupele de actori care au trecut prin oraș, amintind despre publicul spectator format și din catolicii prezenți permanent la astfel de momente culturale.
Volumul cinci din lucrarea Călători străini despre Țările Române, publicat în anul 1973, la Editura Științifică, oferă numeroase relatări ale unor călugari sau diplomați despre comunitățile catolice din regiune. Perioada acoperită este cea cuprinsă între anii 1622 și1657. Informațiile privesc aspecte economice, politice, sociale, dar și religioase. Se face vorbire și despre existența unor comunități catolice la Râmnicu Vâlcea. Andrei Bogoslavič și Petru Bogdan Bakšić, episcopi minoriți, deplâng numărul mic al misionarilor din Țara Românească și, față de catolicii râmniceni, promit și apoi trimit un franciscan să se ocupe de comunitatea de aici, care nu mai avea preot.
Istoricul Dinu C. Giurescu publică, în anul 1973, teza sa de doctorat, Țara Românească în secolele XIV-XV, din care aflăm că episcopatul catolic de la Curtea de Argeș avea jurisdicție și la Râmnicu Vâlcea, dar este susținută și ipoteza că biserica ortodoxă ,,Sfântul Dumitru“ ar fi fost, la origini, ridicată de comunitatea catolică, care avea nevoie de un locaș de cult.
Tot în anul 1973, cercetătorul Paul Cernovodeanu publică lucrarea Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), care cuprinde referiri la Râmnic, la populația săsească de aici, numărul familiilor și ocupațiile acestora. Călătorii se interesează de situația catolicilor din regiune, fiind, de multe ori, ei înșiși, catolici. De interes sunt și aprecierile făcute privind dezvoltarea orașului Rămnic de cei care ajung pe aceste meleaguri, dar și opiniile de sinteză ale cunoscutului istoric.
Academicianul Răzvan Theodorescu, în lucrarea Bizanț, Balcani, Occident, din anul 1974, prezintă diverse elemente de confluență dar și de confruntare între cultura latină și cea bizantină în zona supusă studiului nostru. Domnii munteni și poporul au ales ortodoxia pentru că aceasta era, în acea vreme, formula noastră de identitate și independență față de agresiunea Regatului Ungariei, atât pe plan militar cât și religios. De aceea, metaforic, la noi se poate vorbi, în ceea ce privește manifestările religioase și, respectiv, cele legate de cultură, de o ortodoxie latină și de o latinitate ortodoxă. Se amintește despre catarii așezati în Vâlcea, bulgari catolici care, probabil, au construit o capelă la Govora, despre înființarea Episcopiei ortodoxe de la Severin și mutarea ei la Râmnic, dar și despre lupta Mitropoliei Țării Românești cu tentativele tot mai asidue ale romano-catolicilor de a face prozeliți în zonă. Răzvan Theodorescu dezvoltă ideea că teritoriul dintre Carpați și Dunăre, timp de secole, a fost un loc de misionarism între Orient și Occident dar și de confruntare confesională..
În revista Studii Vâlcene din anul 1974, Corneliu Tamaș publică, articolul Un colaborator al lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Radu Golescu. Din articol reiese că stolnicul era antifanariot și a crezut sincer că lucrurile ar fi favorabile țării dacă aceasta ar deveni provincie protejată de austrieci. În acest sens a purtat numeroase tratative cu imperialii, ajutându-i să ocupe Oltenia.
Veronica Tamaș publică în Studii Vâlcene, din anul 1974, articolul Contribuții la istoria învățământului vâlcean în Evul Mediu (1415-1830). De aici aflăm despre permisiunea austriecilor de a se publica manuale în limba română, dar și despre înființarea primelor școli confesionale.
Publicarea în anul 1974 de către Aurora Iliaș a articolului Drumurile și transportul sării (sec. XV-XIX) în revista Studii și materiale de Istorie Medie a adus informații noi despre comerțul cu sare în Evul Mediu, produs foarte căutat la sud de Dunăre. Aflăm astfel că Oltul era o rută fluvială importantă de transport în această perioadă.
În anul 1976, lucrarea Un mileniu de artă la Dunărea de Jos reia, printre alte subiecte de interes dezbătute, legenda referitoare la Biserica ,,Sfântul Dumitru“ din Râmnicu Vâlcea, care sugera că la origini aceasta ar fi fost un lăcaș religios catolic. Răzvan Theodorescu înclină, în analiza sa, să dea crezare acestei legende, aducând argumente de ordin cultural și artistic. Se prezintă progresele realizate de societatea de pe teritoriul României în secolele XI-XIII, reflectate în domeniul structurilor eclesiastice, ortodoxe și catolice, determinante pentru viața spirituală a epocii, dar și în edificii artistice și religioase, pe care însă nu le putem reconstitui pentru perioada dinaintea invaziei mongole, decât din informații indirecte ale textelor narative sau chiar din legende.
Cercetătorul Gheorghe Părnuță a publicat în anul 1976, în al doilea număr al revistei științifice Buridava, un articol despre învățământul din județul Vâlcea în secolele XVI-XIX. Perioada cercetată in cuprinsul articolului nu avusese parte de prea multe tentative de abordare în ceea ce privește domeniul educației, așa încât demersul a fost unul benefic. Articolul este de interes și pentru că aflăm lucruri inedite despre existența unor învățători de origine străină (polonezi, unguri), care probabil erau de religie catolică, fapt ce demonstrează aportul acestora la dezvoltarea învățământului local. Pe lângă Bărăție exista o formă de învățământ confesional. Mai mult, în secolul al XIX-lea, catolicii au înființat propriile instituții de învățământ, la care au avut acces și copiii ortodocși.
Istoricul Corneliu Tamaș, în articolul Marele spătar Radu Golescu și curentul antifanariot, publicat în anul 1976, în revista Buridava, prezintă aspecte legate de mișcarea antifanariotă din Oltenia și își exprimă rezerva față de compromisul făcut de boierii pământeni de a-i chema în ajutor pe austrieci, în speranța că își vor menține privilegiile.
Referiri la învățământul susținut de catolici în Râmnic găsim și într-o lucrare publicată în anul 1977 : Istoria învățământului din Oltenia. Informațiile, prezentate de Andrei Nicolae și de Gheorghe Părnuță, se referă la învățământul din secolele XVIII-XIX, scoțându-se în evidență greutatea organizării sale, lipsa cadrelor dar și a necesarului de imobile și material didactic.
Lucrarea Prefectura județului Vâlcea, apărută tot în anul 1977, este, așa cum spun cei trei autori, un inventar arhivistic despre documentele emise sau primite de Prefectură, corespondența cu ministerele și guvernul, cu diferitele instituții ale județului, cu administrațiile locale etc. Lucrarea este interesantă pentru că face cunoscute aspecte legate de învățământul catolic, de imobile care au aparținut catolicilor, de dascălii care au predat și de cursurile școlare ținute de aceștia etc Se fac și aprecieri utile despre modul cum au apărut orașele medievale în Țara Românească sau despre negoțul cu Sibiul.
Tamaș Corneliu, Bardașu Petre, Sergiu Purece și Horia Nestorescu-Bălcești publică în anul 1978 lucrarea Revoluția de la 1848 în județul Vâlcea. Lucrarea este o culegere de documente și liste, tabele și relatări ale evenimentelor petrecute în județ în acele vremuri de mare elan patriotic. Aflăm astfel că cei de altă religie, și în special catolicii, s-au implicat activ în această mișcare de emancipare a majorității populației, au pus la dispoziție fonduri și locații, dar au suportat și prigoana autorităților antirevoluționare. Interesant este că mulți revoluționari ardeleni s-au refugiat aici, fapt care a nemulțumit autorităților austriece. Au fost întocmite liste cu cei care trecuseră munții, care au fost înmânate autorităților locale, ce aveau obligația să-i prindă și să-i predea. De asemenea, în timpul ocupației rusești, mulți revoluționari locali au fost arestați, printre care și catolici.
O sensibilă și atractivă istorie a orașului Râmnicu Vâlcea, Memoria Râmnicului, apare în anul 1979, ca realizare a scriitorului Constantin Mateescu. Lucrarea, care se citește cu mult interes încă de la început, se dorește a fi o prezentare a istoriei urbei de la apariția primelor comunități umane pe aceste meleaguri și până în contemporaneitate. Legat de subiectul nostru, se fac referiri atât la catolicii din oraș, cât și la Biserica lor. Se fac aprecieri utile legate de relațiile acestora cu autohtonii, dar și la rolul acestei comunități în viața culturală și economică a urbei.
În numărul patru al revistei științifice Studii Vâlcene a apărut în anul 1980, articolul lui Petre Bardașu Pompierii vâlceni în epoca regulamentară din care aflăm lucruri inedite despre marele incendiu de la jumătatea secolului al XIX- lea, pornit din zona de nord a Râmnicului, de la casele sasului catolic Leopold, unul din tâmplarii orașului, dar și despre necesitatea înființării unei unități de pompieri care să deservească urbea.
Același istoric, Petre Bardașu, în anul 1980, publică în revista Mehedinți-Istorie și Cultură studiul Bogdan, un voievod oltean puțin cunoscut , unde se face referire la presupusul voievod oltean Bogdan, care l-ar fi sprijinit pe Carol Robert de Anjou în expediția sa contra lui Basarab I. Autorul crede că acest Bogdan s-ar fi retras după înfrângere în Ardeal, unde ar fi primit moșii și implicit ar fi trecut la catolicism. Tot în acest material autorul trage concluzia că Râmnicul ar fi existat ca oraș încă de pe la anul 1300.
În anul 1980, cercetătorului Gheorghe I. Brătianu i s-a publicat postum la Editura Eminescu lucrarea Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, în care se fac referiri de interes despre așezarea sașilor la Râmnic și despre descălecatul lui Radu Negru Voievod.
Volumul VII al lucrării Călători străini despre Țările Române, apărut în anul 1980, reia unele aspecte sociale, economice, politice și religioase care apar și în volumele precedente , dar pentru altă perioadă (1638-1688). Se reconfirmă existența la Râmnicu Vâlcea a unei comunități catolice, formată din urmașii sașilor așezați aici la începuturi, dar se vorbește și de chiproviceni, catolici bulgari, care începuseră să se refugieze în Țara Românească, în a doua parte a secolului al XVII-lea. Din cele peste 100 de familii menționate în relatări, o parte au dat consistență comunității catolice din Râmnic.
Despre ,,secolul de aur“ al culturii vâlcene, în numărul patru al Studiilor Vâlcene din anul 1980, apare articolul Considerații asupra transformării Râmnicului într-un puternic centru cultural în veacul al XVIII-lea, în care istoricul Nicolae Bănică-Ologu arată marele rol jucat de episcopii cărturari de la Râmnic în promovarea limbii române prin tipărituri, pe întreg arealul locuit de români. Cartea vâlceană va fi, în opinia autorului, în secolul al XVIII-lea un adevărat mesager al ideilor de cultivare a limbii românești și a unității de neam. Din studiu aflăm informații inedite despre ierarhul ortodox Ilarion care a permis ridicarea unei biserici catolice la Râmnic, drept pentru care a fost înlăturat, în anul 1705, din scaunul episcopal. Tot de aici aflăm și despre colaborarea cărturarilor vâlceni cu reprezentanti ai Școlii Ardelene, care erau în marea lor majoritate greco-catolici.
Gheorghe Dumitrașcu și Corneliu Tamaș, într-o lucrare din anul 1981, Îndrumător pentru realizarea monografiilor locale. Vîlcea., oferă informații interesante despre modul cum trebuie realizate monografiile localităților avute în vedere. Sunt prezentate și așezările de pe Valea Lotrului. Informațiile ne sunt utile deoarece în zonă s-au stabilit în secolul al XIX-lea muncitori catolici ce lucrau la exploatarea lemnului.
Tot în anul 1981, este publicată la Editura Academiei R.S.R. lucrarea Mariei Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV. Lucrarea amintește de zona supusă studiului nostru ca de o zonă intens disputată între domnii Țării Românești și Regatul Maghiar, prezentându-se și conflictele confesionale din acea perioadă.
La Editura Științifică și Enciclopedică este publicată în anul 1982, sub titlul Opere Economice , o culegere de studii privind dezvoltare istorică a economiei medievale, scrise de Nicolae Iorga. Sunt aduse informații utile despre negoțul medieval, apariția și dezvoltarea târgurilor, despre valorificarea bogățiilor naturale, despre meșteșuguri și activități productive, despre transformarea treptată a relațiilor sociale. Lucruri inedite sunt prezentate despre bulgarii catolici care pun bazele unei companii comerciale în Oltenia, dar care activează eficient și la Râmnicu Vâlcea.
Apariția în anul 1982 a numărului IV al revistei științifice Buridava, a prilejuit lui Dorin Jacotă publicarea unui articol despre relatările unor călători străini legate de zona Vâlcii din antichitate și până în secolul al XVI-lea. În acest studiu, Mărturii despre realități istorico-geografice din județul Vîlcea în secolele II-XVI, se găsesc multe elemente legate de catolicii din Râmnic, numărul familiilor acestora etc.
În aceeași revistă Buridava, Nicolae Bănică-Ologu publică un articol intitulat Structura habitatului citadin în Râmnicul Medieval. Din text aflăm multe amănunte despre locuitorii din Râmnic, despre minoritățile de aici, dar și despre religia lor. Sunt prezentate numeroase informații inedite, preluate din arhive, despre formarea Râmnicului ca oraș precum și despre activitatea economică a zonei, cu dese referiri la rolul jucat de catolici în modernizarea orașului.
După o muncă arhivistică de câtiva ani, în anul 1983, apare lucrarea Tezaur medieval vâlcean a autorilor Ion Soare, Corneliu Tamaș și Carmen Andreescu. Lucrarea este o culegere de documente din Arhivele Statului Vâlcea (S.J.A.N.V.). Interesant, pentru tema abordată, este actul din 15 mai 1632, care amintește de existența unui preot catolic, numit în document ,, popa cel săsesc“, prin care sunt alese, de către egumenul mănăstirii Cozia, Dionisie, câteva terenuri la Râmnic.
O prezentare a Văii Lotrului, dar și informații despre comunitățile umane de aici, despre lucrătorii catolici atrași de avăntul economic al zonei, despre primele firme care exploatau lemnul și numele acestora le găsim în cartea lui Gheorghe Ploaie, Valea Lotrului, apărută în anul 1983..
În anul 1985, istoricul Gheorghe I. Petre-Govora publică în numărul VI al revistei științifice Studii Vâlcene opinii bazate pe descoperiri arheologice legate de apariția primelor forme de trăire umană în județul Vâlcea, aducând argumente pertinente, în articolul Contribuții la cunoașterea istoriei vechi a județului Vâlcea, privind continuitatea locuirii acestor meleaguri din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.
Informații inedite privind începutul catolicismului în Vâlcea se pot găsi în culegerea de texte de o mare acuratețe științifică, publicate în decursul primelor decenii ale secolului XX de reputatul istoric Nicolae Iorga, reunite apoi în 1984, sub titlul Studii asupra Evului Mediu românesc. Aflăm, printre altele, lucruri inedite despre înființarea unei Episcopii catolice la Curtea de Argeș, care păstorea probabil și catolicii din Râmnic.
În lucrarea Hronograf (1764-1815), a lui Dionisie Eclesiarhul, tipărită în ediție nouă în 1987, sunt prezentate cronicile medievale ale Țărilor Românești în perioada fanariotă. Aflăm despre schimburile comerciale din zonă cu turcii dar și despre implicarea negustorilor catolici chiproviceni în comerțul local.
Dumitru Bălașa publică, în anul 1988, articolul Ctitorii vechii biserici episcopale a Râmnicului (1303-1304/1568) în Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, în care dezbate problema existenței voievodului Bogdan, fiul lui Mikula, presupus catolicizat. Autorul susține această ipoteză cu argumente solide, urcând cu peste 80 de ani atestarea orașului față de cea cunoscută din vremea lui Mircea cel Bătrân.
Lucrarea Instituții feudale din ȚărileRomâne.Dicționar, publicată în 1988 de un grup de istorici, ne-a fost utilă în cunoașterea mai aprofundată a instituțiilor organizate după modelul sașilor catolici.
În anul 1991, în câteva luni succesive (8/1991-3/1992), în revista Magazin Istoric, a apărut studiul Amintiri din România al lui Raymund Netzhammer, o mică parte din Jurnalul (materializat în 35 caiete) acestui ierarh catolic care a iubit mult România. Sunt prezentate impresii și informații inedite despre Romania din timpul Primului Război Mondial (evenimente, persoane, locuri vizitate, implicarea Bisericii Catolice etc). De interes este și episodul apărut în numărul 10/1991, în care este relatată persecuția parohului catolic din Râmnic, Iosif Bonov, bănuit că ar putea avea legături cu germanii.
Tot din anul 1991 datează și lucrarea Istoricul bisericii romano-catolice „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, scrisă de preotul Damian Ghiuzan și a cărei copie, de 54 pagini, mi-a fost lăsată în stadiul de manuscris. Deși este doar o succesiune de note separate, fără trimiteri bibliografice, lucrarea prezintă interes pentru informațiile aduse despre catolicii râmniceni și despre proprietățile bisericii „Sf. Anton“ din oraș.
Constantin Mateescu publică în anul 1993 lucrarea Râmnicul de odinioară, care este o istorie a așezării, din Evul Mediu dezvoltat și până la sfârșitul perioadei interbelice. Câteva pagini sunt dedicate catolicilor din oraș, dar și edificiilor ridicate de aceștia. Observațiile cunoscutului romancier au constituit repere bine documentate pentru cunoașterea evoluției comunității catolice de la începutul secolului XX.
Istoria Râmnicului, scrisă de Corneliu Tamaș și apărută în anul 1994, este o carte care aduce numeroase informații interesante despre municipiu, din antichitate și până la 1989. Se fac referiri și la catolicii din oraș, dar și la biserica catolică. Este prima istorie consistentă a orașului, abordând toate domeniile de interes, fiind element de referință pentru majoritatea cercetărilor istorice ulterioare, deoarece conține numeroase trimiteri arhivistice inedite.
O culegere de 350 documente din perioada 1388-1820 a fost pregătită de istoricii Corneliu Tamaș și Gheorghe Dumitrașcu fiind publicată în anul 1995. Lucrarea Râmnicul Medieval, este de fapt o bogată sursă pentru studierea organizării feudale în Țara Românească. Sunt 238 de acte inedite, dar de cel mai mare interes sunt documentele bisericești în care se fac dese referiri la încercările Vaticanului de a face prozeliți în acest spațiu precum și cele care arată cum s-au format marile domenii mănăstirești și boierești dar și ale unor negustori catolici avuți.
În același an, a apărut Bibliografia istorică a județului Vâlcea, datorată acelorași cercetători. A reprezentat un util ghid bibliografic, ajutându-ne să căutăm mai ușor lucrări ce s-au dovedit necesare demersului nostru. Capitolul referitor la Biserică, în general, prezintă totuși destul de puține informații legate de catolicii din Râmnic, lucrarea concentrându-se mai mult pe evoluția ctitoriilor ortodoxe.
Implicarea catolicilor în dezvoltarea localității Ocna, sau informații despre modul cum au fost primiți refugiații polonezi la începutul celui de-al Doilea Război Mondial sunt subliniate în lucrarea Istoria Ocnelor Mari, publicată de Corneliu Tamaș în anul 1995. Autorul trage concluzia că refugiații, chiar dacă erau de religie catolică, au fost bine primiți de populația din Vâlcea și de autoritățile locale.
Lucrarea lui Corneliu Tamaș, Istoria Horezului, din anul 1995, aduce și ea informații utile despre comunitatea supusă studiului nostru. Apar trimiteri legate de achiziții de terenuri și de acte de negoț în care sunt implicați catolici, dar și elemente inedite despre participarea baraților la evenimentele istorice.
Arhimandritului Veniamin Micle publică în anul 1996 lucrarea Mănăstirea Bistrița Olteană, din care putem spicui informații legate de catolicii din zonă. Astfel aflăm că planimetria Mănăstirii Bistrița a fost întocmită de inginerul Weiss, la jumătatea secolului al XIX-lea. Tot în acea perioadă, domnitorul Gheorghe Bibescu hotărăște să restaureze mănăstirea, de acest lucru fiind însărcinat să se ocupe un grup de arhitecți conduși de Ioan Schlatter, Iulius Fraywald și Anton Heft. Catolici de religie, aceștia și-au adus contribuția la refacerea ansamblului mănăstiresc. Și în această lucrare apar trimiteri la acte de vânzare – cumpărare ale unor proprietăți în care sunt implicate persoane de confesiune catolică.
Volumul IX al ciclului Călători străini despre Țările Române a, apărut în anul 1997, prezintă date interesante despre modul cum era percepută comunitatea catolică în perioada 1716-1768. Cum călătorii erau, adesea, din Apus, se apleacă și asupra existenței familiilor catolice, dar mult mai puțin ca în secolele anterioare, ceea ce dovedește că acum comunitățile catolice se integraseră în viața cotidiană, deosebirile confesionale nemaifiind subiect de comentarii pentru călători. Este de remarcat observația episcopului Antonio Bacich, care recomandă parohilor catolici să încerce să poarte barbă pentru a nu se mai deosebi de preoții ortodocși și pentru a fi respectați.
Constantiniu Florin publică la Editura Univers Enciclopedic, în anul 1998, lucrarea O istorie sinceră a poporului Român, care prezintă puncte de vedere proprii privind evoluția civilizației romanești de la cele mai vechi vestigii ale existenței umane în spațiul carpato-danubian, presupuse a fi cele descoperite la Bugiulești-Vâlcea și până în anul 1989. Structurată în patru părți, lucrarea a ajuns la a IV-a ediție, probabil și datorită modului în care autorul a abordat problemele controversate ridicate de istoriografia românească. Pentru noi a fost un ghid util în aprecierea unor evenimente legate mai ales de problema formării statelor medievale românești și de evaluarea rolului sașilor și bulgarilor catolici în dezvoltarea economică, religioasă și culturală a spațiului pe care îl studiem.
Tot în anul 1998, Pavel Chihaia, în lucrarea Artă Medievală–Monumente din cetățile de scaun ale Țării Românești, face o prezentare deosebit de interesantă a primelor monumente de cult catolic din orașele Câmpulung, Curtea de Argeș și Târgoviște, încercând să combată cu argumente logico-istorice dar și legate de arta medievală, opiniile unor cercetători care au încercat să susțină ipoteza că primii noștri domni ar fi îmbrățișat confesiunea catolică. Lucrarea face referiri și la portretele lui Mircea cel Bătrân de la Cozia, dar și la piatra sa de mormânt. Fără să se refere direct la Râmnic, se încearcă lămurirea unor probleme controversate legate de permanenta confruntare în secolele XII-XIV între catolicism și ortodoxie, dar argumentația folosită este valabilă și pentru zona Vâlcii.
Apărută în anul 1998, deși nu face referiri directe la comunitatea catolică din Râmnic, lucrarea „Istoria Bisericii Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea“, scrisă de Corneliu Tamaș și Vasile Bălănescu prezintă informații inedite despre oraș, din Evul Mediu și până în contemporaneitate, informații folosite de noi pentru trasarea cadrului istoric al lucrării.
Corneliu Tamaș și Burduază Vasile publică în anul 1998 lucrarea Monografia Școlii generale Take Ionescu din Râmnicu Vâlcea. În afară de istoricul școlii aflăm amănunte noi despre marele incendiu din 1847, pornit de la atelierele unui austriac din zona de nord a Râmnicului, incendiu care a pustiit orașul, inclusiv școala. Informațiile sunt relevante și din punctul de vedere al lucrării noastre, din listele cu elevi putându-se observa că mulți elevi de altă naționalitate și religie participă la cursuri.
Lucrarea din ciclul ,,Documentele Vâlcii“, publicată în 1998 de Corneliu Tamaș și Ion Constantin Vasile (decedat înainte de apariție), intitulată Monumente Arhivistice Vâlcene, este o culegere și descriere succintă de documente referitoare la istoria județului, dar și a orașului Râmnicu Vâlcea. Sunt peste 1100 de acte sub formă de inserție, regest, rezumat sau mențiune din perioada 1392-1811. Pentru demersul nostru, lucrarea este foarte utilă deoarece pune la dispoziție documente referitoare la terenurile și imobilele ce sunt cumpărate de comunitatea catolică din Râmnic, dar și legate de procesele care i-au implicat pe barați, timp de peste un secol, găsite în arhivele vâlcene.
În anul 1999 apare lucrarea Vâlcea turistică, în care sunt menționate principalele atracții turistice ale județului, printre care și Biserica ,,Sfântul Anton de Padova“, aducând și informații despre mănăstirea franciscană, existentă cândva în centrul istoric al orașului. Sunt prezentate pe larg localitățile unde au existat comunități catolice: Râmnic, Ocnele Mari și Brezoi, făcându-se propuneri legate de diverse trasee turistice. .
Ion Soare realizează o interesantă prezentare a evoluției structurilor administrative legate de localitatea Râmnicu Vâlcea în lucrarea Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea apărută la Editura Conphys în anul 2000. Se fac dese referiri la contribuția sașilor catolici la dezvoltarea Râmnicului medieval și la modul de organizare a conducerii orașului în Evul mediu.
În coordonarea monseniorului Luigi Vittorio Blasutti a apărut în anul 2000 – an jubiliar creștin, o impotantă lucrare despre istoria comunității catolice din România, denumită Schematismul Arhidiecezei Romano-Catolice de București. Sunt prezentate sintetic informații despre evoluția în timp a parohiilor din Arhidieceza de București și implicit despre romano-catolicii din Râmnic și Brezoi, cuprinși la data apariției lucrării în Decanatul Catolic Craiova.
Parohul Nicolae Moga, erudit preot, publică în anul 2001 o istorie a bisericii Sfântul Nicolae din Voineasa. Din lucrarea Biserica Sfântul ierarh Nicolae. Voineasa, județul Vâlcea aflăm informații despre donațiile făcute de ,,muncitorii unguri, italieni, austrieci etc. ce se aflau în Voineasa pentru exploatarea pădurilor“. Acești catolici au contribuit, după puteri, la reconstruirea bisericii ortodoxe din localitate. În arhiva bisericii se păstrează inclusiv chitanțierul cu sumele donate de enoriași, dar și de muncitori, de unde am putut cunoaște numele a peste 70 de catolici, trăitori pe aceste meleaguri.
Ioan Opriș a publicat în Editura Univers Enciclopedic, în anul 2001, lucrarea Cercuri culturale disidente, în care apar informații de mare interes despre disidența făcută de clerici, politicieni și oameni de cultură regimului comunist. Pentru studiul nostru au fost de interes documentele prezentate, legate de soarta episcopilor greco-catolici, unii dintre ei având legături strânse cu județul Vâlcea. Este amintit aici și arhiepiscopul de Vâlcea, Gherasim Cristea, cel care a fost stareț la mănăstirea Căldărușani în perioada când a fost trimis acolo și Iuliu Hossu.
Profesoara Dobrin Petria oferă și ea informații de interes despre muncitorii străini de pe valea Lotrului, cei mai mulți de confesiune catolică, în lucrarea apărută în anul 2002, intitulată Voineasa. Trecut, prezent și viitor. Cartea este în fapt o monografie a acestei localități, dar prezintă localitatea în contextul mai larg al Văii Lotrului, analizând și procesul apariției în această zonă a primelor întreprinderi forestiere conduse de industriași austrieci sau italieni, de confesiune catolică.
În anul 2002, apare în colecția Personalități vâlcene culegerea de texte și studii istorice elaborate în perioada 1972-2000 de Petre Bardașu sub titulatura Studii de istorie . Găsim în lucrare numeroase informații inedite despre comunitatea catolică din Râmnic. La începutul lucrării, publicate postum, se află reprodus un interviu realizat de autorul acestei cercetări în emisiunea File de istorie, difuzată în anul 1998 la postul local de televiziune Vâlcea1. Istoricul susține că data întemeierii orașului Râmnicu Vâlcea din Cronica franciscanilor(1303) este una de luat în calcul. Despre colonia germană formată din meșteri, meseriași și negustori sași se precizează că au avut în mod cert un edificiu de cult localizat în perimetrul actualei biserici ,,Sf. Dumitru“ din Râmnicu Vâlcea.
Lucrarea Râmnicu Vâlcea. Mică Enciclopedie. apare în anul 2002, fiind rodul unei colaborări derulate pe parcursul a cinci ani între Ioan Măldărescu și Emilian Frâncu. Este prima lucrare de tip enciclopedic publicată despre municipiul Râmnicu Vâlcea. În cele patru volume, apar numeroase informații inedite și sute de imagini care oferă cititorului o privire completă asupra domeniului. Se găsesc aici imagini color cu Biserica ,,Sf. Anton“ și alte instituții catolice, dar și cu personalități vâlcene de confesiune catolică. Istoriei orașului îi este închinat un întreg volum, celelalte fiind dedicate instituțiilor, personalităților și descrierii orașului. De interes sunt și informațiile prezentate despre comunitatea catolică.
În lucrarea Râmnicul uitat, apărută în anul 2003, sunt rememorați anii copilăriei și ai adolescenței petrecute la Râmnic de filologul Constantin Mateescu. Nu sunt multe informații directe legate de catolicii din Râmnic, dar există în schimb descrieri utile de străzi și de imobile proiectate de arhitecți italieni, care erau catolici, unii din ei făcând parte chiar din consiliile parohiale de la Biserica ,,Sf Anton“.
Tot în anul 2003, cercetătorul Dumitru Garoafă publică în revista științifică Studii Vâlcene, nr.1, serie nouă, articolul Refugiați transilvăneni în județul Vâlcea în timpul revoluției de la 1848-1849 în care sunt prezentate aspecte din imigrația unor români din Transilvania.
În anul 2004, apare lucrarea Județul Vâlcea și prefecții săi. Deși subiectul reiese clar din titlul cărții, autorii, Smarand Țană și Corneliu Tamaș fac referiri la ,,Cronica franciscanilor“. Sunt trecute în revistă toate prefacerile administrative prin care a trecut județul dar de interes pentru cititor este și partea introductivă unde se vorbește de întemeierea orașului Râmnic și se fac trimiteri la documente legate de primele menționări ale sașilor catolici. În descrierea evenimentelor importante ale județului sunt menționate și minoritățile care participă din plin la acestea.
Ajuns în anul 1905 arhiepiscop al Bisericii Catolice din România, Raymund Netzhammer își va scrie în Elveția memoriile, care vor fi publicate în anul 2005 în două volume sub titlul Episcop în România. El a vizitat în perioada interbelică de mai multe ori județul Vâlcea și Bărăția, comunitatea catolică de aici făcându-i o primire entuziastă. Informațiile pe care ni le transmite se referă la organizarea administrativă a catolicilor de aici, imobilele deținute, starea bisericilor, veniturile realizate etc, dar prezintă și impresii deosebit de interesante despre Râmnicul de la începutul secolului XX. Datorită lui, cursurile Școlii catolice din oraș au putut fi reluate după război, iar preotul paroh, de origine bulgară, Bonov, de la Bărăție, este scos din lagărul unde erau internați toți cei bănuiți că ar fi putut colabora, în acea perioadă, cu germanii.
În anul 2005, apare lucrarea, Memoriile unui om obscur, bazată pe scrierile autobiografice ale unui mare iubitor al Râmnicului, profesorul Nicolae Angelescu. Bazată pe câteva decenii de cercetări, cartea este o frescă a orașului din secolul XX, dar se fac importante referiri, bazate pe documente și observații inedite, despre comunitatea catolică, despre Bărăție și mai ales despre cei care au realizat în secolele XVII și XVIII un început de urbanism medieval în oraș.
Informații utile despre ridicarea Bisericii Catolice „Sfântul Anton“ din Rm. Vâlcea sunt oferite în lucrarea Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), publicată în anul 2005 de cercetătorul Constantin Bălan. Sunt și alte documente de tip inscripție care meritau să fie cunoscute așa că le-am preluat ca sursă de informare în lucrare
Istoricul Corneliu Tamaș revine în anul 2006 cu o lucrare intitulată Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, aducând noi completări la un subiect pe care l-a mai tratat în anii precedenți, dar acum consolidează informațiile și documentele legate de trecutul orașului, face noi referiri la subiectul supus studiului nostru, venind cu actualizarea istoriei orașului până în anul 2005. Din păcate marea valoare istorică a cărții a fost mult diminuată de neglijența autorului de a-si corecta lucrarea, lucru care a dus la menținerea unui discomfort permanent cititorului
Numeroase informații despre negustorii și meșteșugarii sași din Evul Mediu sunt prezentate de neobositul cercetător al arhivelor vâlcene, Titi Mihai Gherghina, în lucrarea Despre industria și comerțul râmnicean, apărută în anul 2006 la Editura Almarom. Numele austriece sau italiene ale multor industriași care s-au așezat în oraș, ne-au permis. uneori fără o sursă sigură de confirmare, să apreciem că am avea de a face cu persoane de confesiune catolică.
În anul 2007 a apărut prima lucrare din județul Vâlcea având ca tematică studierea unor aspecte cronologice din evoluția comunității catolice de pe aceste meleaguri. Istoria comunității catolice din județul Vâlcea prezintă subiecte importante din istoria catolicilor trăitori pe meleagurile Vâlcii și realizează plasarea lor într-un context național și european.
Tot în anul 2007 a apărut lucrarea Județul Vâlcea-615 ani de atestare documentară 1392-2007, propusă cititorilor de cercetătorul Ion Petrescu. Cartea este un dicționar documentar despre atestarea localităților componente ale județului, de reținut fiind ca și concluzie că Biserica Ortodoxă a reușit să păstreze nealterat fondul religios al populației majoritare. Nu sunt multe informații despre comunitatea catolică din județ dar sunt menționate, cu onestitate, evenimentele la care au luat parte personalități de confesiune catolică.
În revista Buridava nr. VI, este publicat în anul 2008 articolul Carol Novak- primul mare antreprenor străin din nordul județului Vâlcea în care cercetătorul Diaconescu Ilie Claudiu aduce informații valoroase despre inginerul ceh Carol Novak, cel care a contribuit decisiv la dezvoltarea industriei forestiere de pe Valea Lotrului.
O monografie cu multe date noi despre zona Văii Lotrului a fost publicată în anul 2008 de cercetătorul Gheorghe Efrim, cu titlul: Brezoi, file de istorie. Sunt evocate, pe lângă momente importante din dezvoltarea localităților din partea de nord a județului și referiri inedite la muncitorii catolici italieni, unguri, slovaci, austrieci, la contribuția lui Friedrich Schwantz la construirea Viei Caroline, drum strategic între Țara Românească și Transilvania sau la modul omenos în care s-au purtat localnicii cu refugiații catolici polonezi în anul 1939.
Episcopul Râmnicului, Gherasim Cristea, publică, în anul 2009, lucrarea Istoria Eparhiei Râmnicului. Este o valoroasă trecere în revistă a tuturor evenimentelor legate de Biserica Ortodoxă vâlceană încă de la începururile sale și până în zilele noastre, subliniind rolul acesteia în dezvoltarea ideii unității de neam și limbă. Bogat ilustrată, această valoroasă istorie a locurilor și trăitorilor acestora a fost o sursă de inspirație privind aprofundarea evoluției relațiilor interconfesionale de pe meleagurile județului Vâlcea.
Istoricul George Georgescu a publicat în revista Studii Vâlcene din 2010 (nr. XIII), editată de Forumul Cultural al Râmnicului, articolul Cronica Râmnicului de la 1764. Autorul face o trecere în revistă a mai multor documente care pomenesc de întemeierea orașului și de construirea lăcașelor de cult din Râmnic, subliniind afirmațiile din Cronică referitoare la cultul catolic și la populația de acest rit. Articolul redă integral traducerea acestei cronici, permițând cititorului să-și formeze propria opinie.
Enciclopedia județului Vâlcea, vol. I, publicată sub coordonarea publicistului Ion Soare la Editura Fortuna, în anul 2010, ajută demersul nostru prin informațiile despre catolici, informații care acoperă o perioadă lungă de timp, începând cu Evul Mediu și până în contemporaneitate. De mare interes sunt amănuntele, unele din ele inedite, despre negoțul medieval desfășurat de sașii catolici sau despre județ, în perioada ocupației austriece. Pentru lucrare, importante au fost și documentele prezentate despre Râmnic, Onele Mari, Brezoi sau Drăgășani, legate de perioada contemporană.
În anul 2010 sunt publicate la Editura Humanitas alte două volume din memoriile arhiepiscopului catolic Netzhammer Raymund, cu denumirea: „Din România. Incursiuni prin această țară și istoria ei“. În volumul al doilea apar câteva impresii de călătorie din județul Vâlcea ale înaltului ierarh dar și informații despre comunitatea catolică din zonă.
Istoricul Laurențiu Rădvan publică în anul 2011 lucrarea Orașele din Țările Române în Evul Mediu în care analizează apariția orașelor medievale în Europa Centrală și de Răsarit Despre Râmnic, autorul susține ca ar fi existat și aici o curte domnească, orașul având prima atestare in acest sens (,,voroș“), din Țara Românească, pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Aflăm despre coloniștii veniți în oraș că s-au bucurat de acordarea unor privilegii de la Domnie și sunt prezentate numeroase acte de comerț inițiate de sașii catolici. Râmnicului i se face o micromonografie și este prezentat ca un oraș important pentru catolici până la sosirea ardelenilor protestanți.
În anul 2011, Preotul Sandu Cristescu, împreună cu soția sa, profesor Sanda Cristescu, publică o lucrare intitulată Biserica Cuvioasa Parascheva (Sf. Vineri), în care multe pagini sunt dedicate neguțătorilor chiproviceni catolici care au reparat biserica ortodoxă, pe cheltuiala lor, și au dotat-o periodic cu odoare după fiecare incendiu sau jaf.
Figura complexă a italianului catolic Antonio Copetti, antreprenor și arhitect de renume din Vâlcea, ce a activat în perioada antebelică și interbelică în Râmnic, este evocată în anul 2011 de istoricul Florin Epure în ziarul Curierul de Râmnic, Amănunte interesante despre comunitatea italienilor din Râmnicu Vâlcea aduce autorul în finalul articolului, recunoscând faptul că cele mai frumoase clădiri ale orașului au fost construite de arhitecți catolici italieni.
Despre conflictul interconfesional din comuna Pesceana, județul Vâlcea, au apărut câteva relatări în presa locală și națională, una dintre cele mai obiective fiind cea prezentată de ziarista Pîrvu-Cîrciu Olivia, în articolul Scandal religios la Pesceana, apărut în publicația Vocea Vâlcii, din 3 iulie 2011.
Despre un alt conflict confesional, cel de la Brezoi – mai puțin cunoscut – o opinie interesantă a publicat redactorul Crișu Popescu, în articolul Război interreleligios la Brezoi-Vâlcea, apărut în Indiscret de Oltenia, nr. 337 din 4 aprilie 2012. Autorul precizează că acesta a luat amploare datorită intransigenței manifestate de conducerea Bisericii Ortodoxe din județ, ajungându-se la articole critice în presa internațională. Ziaristul face o asociere cu un conflict asemănător, petrecut la Pesceana.
O lucrare de referință, elaborată pe parcursul a trei ani, de Emilian Frâncu și Corneliu Tamaș, Istoria județului Vâlcea, în două volume, apare în anul 2012. Se fac dese trimiteri la catolicii de aici, dar și la legăturile lor cu cei din Transilvania și Ungaria. Referirile la această comunitate se întind pe o perioadă care începe cu secolul al XI-lea și ajunge până în sec al XIX-lea, momentul când se incheie cercetarea. Un al treilea volum va aduce, probabil, la zi, prezentarea istoriei județului. În această lucrare se amintește de Catagrafia Latină, editată la 1731, din care aflăm informații interesante despre zona supusă studiului nostru, dar și despre Cronica franciscanilor. Sunt punctate dese momente cu prezență catolică în zona Vâlcii, de la legendarul Negru Vodă și până la privilegiile acordate baraților de domnii fanarioți, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În capitolul Viața religioasă, un întreg subcapitol este dedicat catolicilor și contribuției lor la evoluția județului.
Claudiu Tulugea și Emilian Frâncu au publicat în ediția a zecea a revistei Buridava (serie nouă) un articol care pune în lumină cercetările arheologice preventive efectuate cu prilejul construirii la Biserica ,,Sfântul Dumitru“ din Râmnic în anul 2012 a unui nou corp pe locul pridvorului. Autorii articolului se feresc să tragă o concluzie clară referitoare la apartenența monumentului, atribuit de vechile scrieri ritului catolic dar critică graba cu care s-a făcut modificarea construcției.
Tot în anul 2012, sub semnătura Ioanei Grosaru și a Gabrielei Tarabega, Asociația italienilor din România (ROASIT) publică o lucrare-album, intitulată Italienii din România. O istorie în imagini. Albumul este de interes nu atât prin istoria scrisă prezentată, care este destul de modestă, ci prin imaginile rare, care ilustrează viața acestei comunități din județul Vâlcea, așa cum reiese și din titlu. Se prezintă informații interesante despre familiile italienilor catolici întâlniți în Râmnicu Vâlcea, dar mai ales în Brezoi.
Cu mari eforturi din partea istoricilor vâlceni, sub coordonarea lui Ion Soare, apare în anul 2012, ca o continuare a demersului început în anul 2010, volumul al doilea din lucrarea Enciclopedia județului Vâlcea. Ca și în primul volum, aflăm date importante despre comunitatea catolică din Râmnic, dar și din județ. În acest volum accentul cade pe localitățile urbane ale județului. Există premise ca în următorii ani, munca laborioasă a acestor cercetători să fie continuată prin apariția și a altor volume, sperăm noi, la fel de interesante ca și primele două. În anul 2017, este prevăzută apariția volumului al treilea din ciclul Enciclopediilor, dedicat localităților rurale din județ, volum care este gata de tipar, așteptând finanțare.
În publicația științifică Revista de Istorie a Muscelului, Emilian Valentin Frâncu publică două articole legate de tema propusă pentru cercetare în lucrarea de doctorat și care sunt o sinteză a cercetărilor făcute până în anul 2012 despre comunitatea catolică din Vâlcea: Catolicii din județul Vâlcea în secolul al XIX-lea și Activitatea Bisericii Catolice în perioada interbelică. Amândouă aceste articole au fost dezvoltate în lucrarea centralizatoare și aduc elemente noi în cunoașterea istoriei Bisericii Catolice din Vâlcea.
În anul 2012 apare Monografia ecleziastică a Râmnicului, realizată de cercetătorii locali Constantin Cîrstea (parohul Bisericii Toți Sfinții) și Doru Căpătaru, care se dorește a fi o continuare a lucrării Monografia ecleziastică a județului Vâlcea din anul 1907 a lui Melete Răuțu, parohul de atunci al Bisericii Toți Sfinții. Se face o trecere în revistă a tuturor bisericilor din oraș, aducând elemente noi în ceea ce privește istoria construirii acestora, precum și a evenimentelor importante religioase petrecute aici. La început se prezintă o scurtă istorie a Râmnicului, dar este alocat și un capitol distinct bisericilor istorice ale celorlalte confesiuni religioase din oraș. Despre biserica franciscanilor, arsă de turci în anii războiului ruso-austro-turc din perioada1789-1792, aflăm că s-a restaurat complet abia în anul 1886.
Despre școlile din județ, inclusiv despre instituțiile educaționale înființate de catolici, aflăm lucruri de interes din volumul al III-lea al lucrării Haretismul în actualitate, scris de Gheorghe Dumitrașcu și apărut la Editura Fântâna lui Manole în anul 2013. Acest al III-lea volum este o lucrare de tip enciclopedic, care analizează rolul lui Spiru Haret și al ideilor sale în modernizarea învățământului românesc.
Viața medicală din județ este povestită într-o manieră memorialistică, presărată cu multe informații inedite, de medicul vâlcean Octavian Popescu, în lucrarea Vâlcea Medicală, sprijinit în demersul său de Titi Mihai Gherghina și Petre Petria. Cartea a apărut în anul 2013 și oferă în partea de început, date interesante despre primele așezăminte medicale, bolnițele mănăstirești, spitalul ridicat de austrieci cu „doftori“ sași, aduși de la Sibiu și despre primul medic care se așează efectiv în oraș, Adam Ulrih, „hirurg“ plătit de Episcopul Râmnicului, Nectarie cu 20 taleri, lunar.
Editura Sapientia publică, în anul 2013, volumul Restituiri, care conține 16 articole apărute la începutul secolului XX, în Revista Catolică, prin truda canonicului de la Catedrala Sf.Iosif din București, Carol Auner (1865-1932). Este publicată astfel întreaga operă istorică a celui care a pus la punct și arhiva Arhiepiscopiei de București. Sunt dese referirile la catolicii din Țara Românească – inclusiv la cei așezați la Râmnic. Se subliniază faptul că mult timp aceștia au fost neglijați de autoritățile ecleziastice catolice, trebuind să se descurce singuri.
Cercetătoarea Nițu Ionela realizează, în anul 2013, în studiul Prezența refugiaților polonezi la Băile Govora în timpul celui de-al doilea război mondial, publicat în Oltenia. Studii. Documente. Cercetări, o foarte bine documentată prezentare a modului cum au fost primiți refugiații polonezi catolici de autoritățile române, dar și de populație, în anul 1939. La Govora au fost repartizați membri ai guvernului polonez și familiile lor.
În anul 2014, apare la Editura Andrei Books lucrarea O bibliografie istorică a județului Vâlcea în care autorul, Niculae Ravici-Tătăranu, oferă cititorului numeroase surse de informare despre lucrările legate de istoria județului Vâlcea. A fost și pentru noi o sursă utilă, care ne-a permis să găsim noi date despre evoluția comunității catolice din zonă.
Profesorul Nicolae Angelescu a lăsat moștenire râmnicenilor, printr-o donație făcută Muzeului Județean de Istorie, o comoară de neprețuit, sub forma a peste 90 de caiete de memorii, ajunsă, prin grija regretaților istorici vâlceni Petre Bardașu și Sergiu Purece, în colecția de Documente a instituției. Cercetătoarea Liliana Beu pune în valoare, prin această lucrare cu titlul Plimbări și mici excursii în Râmnicu-Vâlcei, publicată în anul 2014, 24 din caietele memorialistice ale profesorului. De interes pentru tematica aleasă sunt amănuntele despre viața medicală a urbei, despre funcționarea serviciului de poștalion, despre plutăritul de pe Olt sau despre arhitecții și antreprenorii italieni care au dat o față nouă Râmnicului.
La sfârșitul anului 2014, în revista științifică Buridava nr. XI, Frâncu Emilian Valentin publică articolul Istoriografia Bisericii Catolice din județul Vâlcea, un prim studiu realizat în acest domeniu, bazat pe cercetarea făcută pentru finalizarea lucrării de doctorat, .
În revista stiințifică Lumina lumii apare în anul 2015 articolul Evoluția comunității catolice din Râmnic până în secolul al XVIII-lea ( inclusiv) sub semnătura arhivistului Dragoș Teodorescu, în care autorul prezintă câteva ipoteze privind așezarea sașilor pe meleagurile Vâlcii în secolele XIII-XIV și subliniază aportul acestei comunități la realizarea unor mari investiții de infrastructură în județ, mai ales în perioada ocupației austriece. Autorul concluzionează că locuitorii de confesiune catolică ai Râmnicului și-au adus o contribuție importantă la modernizarea orașului. Din păcate nu sunt prea multe lucruri inedite care să poată spijini lucrarea noastră, dar uneori și astfel de rezumate ajută la clarificarea concluziilor.
Tot în anul 2015, Primăria Râmnicului editează lucrarea Strategia integrată de dezvoltare durabilă a județului Vâlcea pentru perioada 2015-2022, care ne-a ajutat atât cu date statistice despre județ, cât și în formarea unei viziuni asupra viitoarelor proiecte ce se vor desfășura aici, inclusiv pentru catolicii din oraș.
La Editura Universitaria din Craiova a apărut, la sfârșitul anului 2015, lucrarea în două volume Posada – 685. Războiul din 1330 dintreCarol Robert de Anjou și Basarab Vodă, autori Ciobotea Dinică, Vergatti Ștefan Radu și Petrescu Eugen, în care este susținută, cu sprijinul unor articole scrise de diverși istorici, ideea că bătălia de la Posada ar fi avut loc în apropierea localității Perișani, din Țara Loviștei.
Cercetătorul Simeanu Gheorghe a prezentat numeroase informații interesante despre participarea comunității catolice la evenimentele din secolul al XIX-lea în lucrarea Un secol de istorie în Vâlcea: 1821-1921, apărută tot în anul 2015. Se subliniază și ideea că mulți catolici s-au integrat perfect în viața cetății și au fost un suport important în apariția burgheziei locale.
Dan Pintilie și Ionela Nițu au publicat în anul 2015/2016 studiul Societatea Forestieră ,,Carpatina“ Brezoi și evenimentele din 19 ianuarie 1947 în numărul XII/2 al revistei Buridava. Acest număr al revistei a apărut în două etape. Partea de arheologie a fost publicată în luna octombrie 2015 (XII/1-nota bene, au fost câteva reușite în domeniu în anii 2014- 2015, prezentate pe larg), iar partea de interes pur istoric, a văzut lumina tiparului la începutul anului 2016. Autorii realizează o prezentare complexă a evoluției unei întreprinderi forestiere care, prin directorii ei catolici, au reușit să ajute enorm la dezvoltarea Brezoiului sub toate aspectele. Nivelul de trai atins de muncitorii fabricii a fost mult timp peste cel al altor zone din Europa de Sud-Est, ceea ce i-a făcut pe mulți străini, așezați aici, să rămână definitiv.
A apărut, la începutul anului 2016, o altă lucrare a lui Emilian Frâncu, despre evoluția, în timp, a comunității catolice, așezată în arealul vâlcean. Este de fapt un rezumat al unei munci de cercetare, întinsă pe o perioadă de mai mulți ani, privind urmele lăsate de catolici în zona de nord a Olteniei. Aspecte privind comunitatea catolicilor din județul Vâlcea, articolul publicat în Buridava XII/2, aduce lucruri de interes privind rolul avut de catolici în apariția orașului, dar și în dezvoltarea unui urbanism medieval specific Vâlcii. Autorul prezintă și două aspecte de conflict confesional, concluzionând, totuși, că integrarea catolicilor în viața cetății s-a făcut treptat, și fără alte conflicte, în beneficiul tuturor.
Studiul Chiprovicenii din Vâlcea ( secolele XVII-XIX ), publicat în anul 2016, în revista Lumina Lumii, nr. XXV, de istoricul Ciobotea Dinică, oferă date interesante despre negustorii catolici bulgari, așezați la Râmnic în secolul al XVII-lea. Beneficiind de avantaje fiscale de la toți domnii țării, ei se asociază în companii comerciale și contribuie major la dezvoltarea economică a orașului. În final, sunt asimilați de autohtoni, Compania Chiprovicenilor dispărând spre sfârșitul secolului al XIX-lea .
În următorii ani, considerăm că și alte lucrări legate de comunitatea catolică vor putea să apară, aducând informații noi, care să nuanțeze percepția pe care o avem formată în urma acestei istoriografii prezentat
1.TABEL CRONOLOGIC AL ISTORIOGRAFIEI CATOLICISMULUI ÎN JUDEȚUL VÂLCEA
CAPITOLUL III
ÎNCEPUTUL CATOLICISMULUI ÎN JUDEȚ
III.1. IPOTEZE PRIVIND PRIMELE AȘEZĂMINTE DE CULT CATOLIC
Pe teritoriul Vâlcii au existat forme de viețuire încă din cele mai vechi timpuri, mulți istorici considerând că descoperirile arheologice de la Bugiulești (comuna Tetoiu), cu bogate resturi de oase de animale datând din Villafranchian, par a conține și urme de prelucrări făcute de niște hominide de tipul Australopithecilor sau Homo habilis.
Dezvoltarea trăirilor religioase sub diferite forme de manifestare s-a desfășurat încă din vechime, putând coborî într-o formă cvasi-instituțională, pe firul istoriei, chiar până la strămoșii nostri geto-daci. Creștinismul a ajuns în nordul Dunării încă din secolul I d.Hs, odată cu soldații, negustorii, meseriașii și coloniștii romani sosiți în Dacia cucerită, reușind să atragă destul de repede și populația locală. Credința a fost cea care i-a ajutat adesea pe locuitorii acestor meleaguri să depășească greutățile iar limba și dragostea de neam și țară i-a păstrat uniți.
Se spune despre poporul român că „s-a născut creștin“ și acest lucru nu este o sintagmă propusă ca figură de stil sau o simplă metaforă.
Creștinarea daco-romană, cu excepția ținutului Dobrogei, unde, conform tradiției, a predicat apostolul Andrei, nu s-a făcut prin apostolatul unor predicatori renumiți și nici prin acțiunea în forță a unor conducători politici locali, ci prin pătrunderea treptată a noii religii în comunitățile locale. Desfășurarea etnogenezei românilor a fost însoțită de răspândirea ideilor creștine latine în toată aria sa de formare, noi fiind ,,singurul popor creștin care a păstrat în numele său ( etnicon ), numele Romei“.
Creștinismul primitiv, care s-a impus definitiv in spațiul carpato – dunărean în secolul al IV-lea, a fost în acea perioadă, în mod cert, de formă latină. Studiul tipologic al obiectelor creștine pe teritoriul fostei Dacii a dovedit că ele provin din sudul Dunării, iar limba română a păstrat majoritarea cuvintelor legate de noțiunile fundamentale religioase sub forme latine.
Deși străinii i-au numit pe români, mult timp, valahi, volohi, vlahi etc., aceștia s-au numit mereu pe ei înșiși rumâni sau români și au păstrat conștiința originii lor romane. Nicolae Iorga a încercat să explice acest lucru prin faptul ,,că nu ne puteam despărți de amintirea Romei“, lucru care trebuie înțeles în sensul că, populația daco-romană, după retragerea aureliană, iar mai târziu românii, trăitori și truditori pe aceste meleaguri, au avut permanent conștiința apartenenței lor la Imperiul romano-bizantin.“
Întotdeauna, Biserica și, în general, religia, au jucat un rol important în formarea culturii feudale, fiind instrumentul principal care a contribuit la dezvoltarea relațiilor de tip medieval. În vremea ,,dihoniei“ care a împărțit lumea creștină în două tabere, problemele doctrinare ne-au numit pe unii ortodocși și pe alții catolici, românii păstrând tulpina ortodoxiei, în formă tradițională, noi fiind unicul popor latin care a îmbrățișat ritul ortodox.
Domnii munteni și poporul au ales ortodoxia pentru că aceasta era, în acea vreme, formula noastră de identitate și independență față de agresiunea Regatului Ungariei, atât pe plan militar cât și religios. De aceea, metaforic, la noi se poate vorbi, în ceea ce privește manifestările religioase și, respectiv, cele legate de cultură, de o ortodoxie latină și de o latinitate ortodoxă.
După Marea Schismă din anul 1054, dar și în secolele dinainte, pe teritoriul Țărilor Române a existat, până spre mijlocul secolului al XVI-lea, o permanentă competiție și confruntre între influența culturii latine, promovată de călugării ordinelor bisericești occidentale și cultura bizantină care se impusese deja pe aceste meleaguri. Teritoriul dintre Carpați și Dunăre, timp de secole, a fost un loc de misionarism între Orient și Occident dar și de confruntare confesională.
Progresele realizate de societatea de pe teritoriul României în secolele XI-XIII, s-au reflectat din plin în domeniul structurilor eclesiastice, ortodoxe și catolice, determinante pentru viața spirituală a epocii, pe care o putem reconstitui cu greutate pentru perioada dinaintea invaziei mongole, doar din informații indirecte ale textelor narative, din legende, sau din crâmpeie de documente ale instituțiilor bisericești și ale cancelariilor din Bizanț, Ungaria sau din Roma Papală.
După opinia lui Răzvan Theodorescu, organizarea riguroasă în răsăritul continentului a ierarhiei episcopiei romane, legăturile directe ale papalității cu ordinele călugărești (dominicani și franciscani) care propovăduiau pe aceste meleaguri, existența unor „monasteria“ și „loca“, cu rol misionar, precum și prezența continuă a unor clerici de la marginile creștinătății apusene, au facilitat pătrunderea pe mai multe direcții, din Bosnia și din Oltenia până în Grecia și Crimeia, a unor manifestări de cultură teologică, artistică și literară, a unor sensibilități și mentalități catolice.
Faptul că în timpul primilor domni din Țara Românească, pietrele de mormânt și picturile ce-i reprezintă pe aceștia, au un pronunțat caracter occidental, catolic, nu înseamnă că ei trecuseră la catolicism. Costumul primilor domnitori valahi, atât la voievodul Nicolae Alexandru, zugrăvit în pronausul bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, la Vladislav I din mormântul ctitoricesc și portretul votiv de pe peretele vestic al naosului, la piatra de mormânt pe care o presupunem a fi a lui Radu I, cât și la Mircea cel Bătrân, în reprezentările sale din biserica mare a Coziei și din biserica bolniței aceleiași mănăstiri, apare de tip occidental, probabil pentru că meșterii zugravi și făurari de obiecte de artă, aveau modele și tipare apreciate peste tot în Balcani sau la nord de Dunăre, iar domnii valahi doreau să se ridice la prestigiul regilor catolici, care le erau vecini.
Apar de aceea , într-un același monument, opere de artă ținând, în forme și decor, de arii artistice deosebite foarte net, cea bizantino – balcanică și cea apuseană, romano – gotică. Academicianul Răzvan Theodorescu consideră că, la câteva veacuri de la încheierea etnogenezei, „cruciadele arpadiene și angevine, propaganda confesională dominicană, franciscană și athonită, călătoriile negustorilor italieni, armeni, raguzani și bizantini (…) , au contribuit toate, în timp, la familiarizarea românilor de la Carpați și de la Dunărea de Jos cu semnele unei anumite civilizații internaționale, cosmopolite, într-o vreme în care hotarele Răsăritului și ale Apusului european nu fuseseră încă fixate brutal, pentru câteva veacuri, de progresele Semilunei“.
Analizând pătrunderea în Țara Românească a ungurilor și sașilor catolici, istoricul Daniel Barbu, aduce argumente prin care încearcă să dovedescă faptul că primii noștri voievozi, Basarab I și Nicolae Alexandru, fuseseră atrași, în acele vremuri tulburi, spre catolicism, fiind principi „deplin integrați orbisului cu centrul la Avignon și cu sistemul feudal angevin“. Principalele sale elemente de sprijin sunt o serie de caracterizări ale acestor voievozi, care apar în documentele papale. Asfel, papa Ioan al XXII-lea i se adresa lui Basarab ca unui devotat principe catolic , iar într-o scrisoare papală din octombrie 1345 este menționat, printre cei care contribuiseră la răspândirea credinței catolice în țara sa, și Alexandru Basarab. Sunt exemple care prezintă uriașul efort al ierarhilor catolici de a aduce la catolicism cât mai multe ținuturi, deoarece în scrisorile către papă, regele maghiar se referă la voievozii Țării Românești „ca la niște dregători ai coroanei ungare, sau reprezentanți ai autorității centrale în anumite porțiuni ale regatului ungar ”.
Este firesc atunci ca papa să fi făcut confuzii între catolicii reali și cei ce acceptau anumite obligații de protocol catolic datorită statutului lor de vasali, în realitate ei fiind ortodocși. De aici a rezultat și ocrotirea călugărilor catolici veniți în Țara Românească pentru a face propagandă, protecția acordată trimișilor papali ce treceau munții cu diferite misiuni care priveau minoritatea catolică, dar și îngăduința ce au manifestat-o pentru cei care au ridicat locașe de cult, acolo unde existau comunități catolice de luat în seamă.
Regiunea Banatului dunărean și aceea a Olteniei au fost, în a doua jumătate a veacului al XIII-lea și mai târziu, zone cheie ale pătrunderii civilizației occidentale în sfera economică, ecleziastică dar și în cea artistică din Țara Românească. Probabil, însă, catolicismul, în regiunea Vâlcii, a venit în primul rând prin filiera transilvană din Ungaria și a vizat aici, cu precădere, orașele Râmnic și Ocna, având, dacă se face legătura cu pătrunderea sașilor în Țara Romănească, ,, o vechime ce coboară probabil cel puțin până în secolul al XIV-lea“.
Hrisovul din 8 ianuarie 1392, scris de marele logofăt Filos, purtând pecetea și iscălitura domnului Mircea cel Bătrân (1386-1418), a transmis posterității prima menționare documentară a județului Vâlcea: „de aceea am binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele Sfintei Troițe ( … ), am târnosit și am reparat și în scurt timp am dăruit puțin obroc din casa mea pentru hrana călugărilor ( … ): pe fiecare an câte 300 de găleți de grâu și 12 cașcavale și 12 bucăți de postav. În județul Vâlcea, pe fiecare an să-și adune înșiși călugării albinăritul, să le fie mierea pentru nevoia mănăstirii, iar ceara să fie pentru biserică ( … ).“(Foto 12 a,b,c,d)
În acest fel, județul Vâlcea, deține a doua atestare documentară din Țara Românească, după județul Jaleș , menționat în anul 1385 – situat aproximativ în limitele geografice ale actualului județ Gorj – și se poate vorbi de cea mai veche denumire de județ, care și-a menținut forma inițială.(Anexa I)
În secolul al XVI-lea, denumirea județului Vâlcea se leagă de numele Râmnicului, centrul său administrativ, probabil pentru a-l deosebi pe acesta de orașul Râmnicu Sărat (Slam Râmnic), din județul Buzău, care începuse, în acea perioadă, să se afirme, dar această legătură devine permanentă abia din secolul al XIX-lea.
Vechimea județului este cu siguranță mai mare decât cea indicată de momentul atestării sale scrise, fiindcă înainte de a fi pomenit în acte, el trebuie să fi avut o îndelungată viață economică și socială anterioară. Descoperirile arheologice arată că pe aceste meleaguri a existat o permanentă activitate umană, o continuitate demografică ce a lăsat numeroase urme materiale.
Există mai multe opinii privind originea numelui județului Vâlcea. Cea mai directă și simplă este cea susținută de Aurelian Sacerdoțeanu care consideră că acest nume ar putea proveni din cuvântul „vale“ și care, în timp, îndulcindu-și forma, a devenit valceá și apoi vâlcea. Județul Vâlcea ar fi „ județul cu multe vâlcele, văi, depresiuni ”, lucru care corespunde întrucâtva realității formelor de relief predominante aici. A doua variantă urmărește traducerea cuvântului „vâlc“, care în limba slavă înseamnă „lup“ și atunci județul Vâlcea ar putea însemna „ținutul lupilor“. Alți cercetători consideră însă că județul ar purta numele lui Farcaș (lup în maghiară și tradus vâlc în slavonă) pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniți din anul 1247. Nicolae Iorga a avut în vedere, propunând această variantă, susținută documentar dar și databilă, că numele inițial al acestui lider local a fost Vâlcu, care în cancelaria regelui maghiar Bela al IV-lea (1235 – 1270) a fost tradus în ungurește, Farcaș. Altfel spus, județul Vâcea și-ar datora numele cneazului Vâlcea ( Vâlcu ) tradus în maghiară Farcaș, ambele nume având sensul „lup“. Deși localizarea cnezatului lui Farcaș în județul Vâlcea nu este suficient de sigură, majoritatea istoricilor acreditează în prezent această ipoteză, ca fiind cea mai plauzibilă.
În ceea ce privește orașul Râmnic, prima sa menționare documentară cunoscută, într-un act intern, este hrisovul dat de Mircea cel Bătrân ( 1386-1418 ) la data de 20 mai 1388. În el, domnitorul întărește proprietatea mănăstirii Cozia asupra unei mori de la Râmnic, pe care o dăruise anterior fratele său, Dan Voievod (1383-23 septembrie 1386). Este o atestare certă, considerată de referință în toate lucrările de specialitate. În ceea ce privește vechimea orașului Râmnic, există însă și alte izvoare care trebuie cercetate cu atenție.
În legătură cu întemeierea Râmnicului, informații ne parvin chiar de la credincioșii catolici care, în secolul al XVIII-lea, au întocmit Catagrafia Latină, dar și Cronica Franciscanilor.
Catagrafia latină din 10 iunie 1731, realizată de austrieci și publicată de Hurmuzaki în traducerea intitulată „Biserica Episcopiei din Râmnic“, arată, inspirată din pomelnicile episcopiei Râmnicului, că acestă importantă clădire de cult, biserică de mir a orașului Râmnic a fost ridicată din temelie de ,,Bogdan Voievod cel vechiu, în anul 6812 (1303-1304)“. Istoricul Petre Bardașu aduce câteva argumente în sprijinul scestei datări mai timpurii a orașului, insistând asupra rolului sașilor catolici în dezvoltarea orașului. El nu pune la îndoială Cronica franciscană sau Catagrafia latină și nici pomelnicele Episcopiei râmnicene, care sunt unanime în a-l considera pe un voievod Bogdan ctitor pe la anul 1303 al acestui important edificiu religios.
Această dată de început este propusă pentru Râmnic și în Conventus Rimnicensis, unde călugărul catolic Blasius Kleiner spune despre oraș că și-a „dobândit începutul aproximativ pe la anul 1300 după Hristos” și a fost locuit ,, de sași, a căror biserică a fost construită înaintea porții porticului, unde se găsește de fapt o parte din fundația turnului,“ care aparține astăzi Bisericii „Sf. Dumitru“.
Constantin C. Giurescu consideră că Râmnicul datează din secolul al XIII-lea dezvoltându-se prin venirea coloniștilor sași: „Cneazul Farcaș, amintit în 1247 în diploma Ioaniților, a trebuit să aibă o reședință și aceasta credem că a fost la Râmnic ( … ) O dovadă despre vechimea acestei colonizări e faptul că locuințele sașilor se află în partea centrală, cea mai veche a târgului “.
Nicolae Iorga consideră că orașele din Țara Românească s-au alcătuit totuși cu adevărat numai după anii 1303-1304, dar face și alte referiri la existența timpurie a orașului Râmnic. Savantul arată că minoriții, „în munca lor de convertire la catolicism a unor personalități din Țara Românească, au reușit cu un principe pașnic, Nicolae din Râmnic, în anul 1345” Nu este vorba de urmașul marelui voievod Basarab I, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364), pentru că acesta a rămas fidel ortodoxiei, char dacă a doua lui soție, Clara, era catolică, din neamul conducătorilor unguri, bani de la Severin, conți de Doboka. Nicolae ,,de la Râmnic“ apare în toate documentele ca os domnesc, dar alături de Nicolae Alexandru și deci poate fi doar un frate vitreg, știut fiind faptul că Basarab I a avut cel puțin doi fii și o fiică. Sunt enumerați, de exemplu, într-o scrisoare papală, printre cei care au sprijinit propaganda catolică: „Alexandru Voievod, fiul lui Basarab, Nicolae din Râmnic, Ladislau din Vidin, Tanislav, Aprozya și Nicolae din Argeș“ . Într-adevăr, în activitatea lor de prozelitism, franciscanii se lăudau, în anul 1345, cu câștigarea lui Nicolae voievod, căruia Papa Clement al VI-lea „i-a trimis felicitări la Remechea“. Iorga consideră că „Remechea poate fi foarte bine Râmnic“, pentru ca în alt studiu să afirme, fără dubii, că „Nicolae rezida la Râmnic“. Sunt și alte surse care vorbesc la 1345 de un principe Nicolae de la Remetea, sau Remechea, denumiri care probabil desemnau orașul Râmnic. Papa Clement al VI-lea îi mulțumește, prin scrisori, trimise prin doi călugări franciscani, episcopului catolic Ladislau din Vidin, în anul 1345, dar și celorlalți principi menționați mai sus, pentru modul cum se preocupă de catolicizarea ținuturilor dunărene, amintind și de acest principe. În acest fel, prima mențiune documentară despre Râmnic pare a fi anul 1345, și aceasta după arhiva Vaticanului. Vechimea orașului „crește“ cu aproape jumătate de secol, față de data atestării sale documentare interne și este bine să analizăm cu toată seriozitatea această informație.
În ceea ce privește apariția primelor târguri în Țara Românească, nu trebuie să ignorăm tradiția populară care vorbește despre descălecatul făgărășean al voievodului Negru Vodă, la sudul Carpaților, în anul 1290. De aceea putem să privim cu interes informațiile catolicului Bonaventura Andreani din Câmpulung, care îi consideră pe sașii catolici ca fiind aduși la sud de Carpați, pe Valea Oltului, de Marghita, soția semi-legendarului voievod. Cronica țării arată: „iar când a fost cursul anului de la Adam 6728 ( = 1290 d. Hr. ), fiind în țara ungurească un voievod, ce l-au chemat Radu Negru Vodă, mare herțeg pre Amlaș și pre Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo, cu toată casa lui, cu mulțime de noroade, rumâni, papistași, sași și tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviței, început-au a face țară noao; întâi au făcut orașul ce-i Câmpul Lung. Acolo au socotit să-și mute scaunul peste plai“. Vornicul Radu Popescu, inspirându-se dintr-un letopiseț, scris în slavonă, din 1525, precizează că Radu Vodă a descălecat apoi la Argeș, de unde stăpânirea lui s-a întins până la Dunăre și Siret, moment în care au venit și i s-au închinat Basarabeștii, împreună cu alți boieri din Oltenia. Papistașii (ungurii catolici) și sașii, pomeniți de cronicar, vor forma, acolo unde se găseau deja târguri și orașe, deci și în Râmnic, comunități catolice stabile, putând să își continuie activitatea și viața lăsată în urmă, în Transilvania.
În documente, legendarul „Negru Voievod cel Bătrân“ apare într-un act, din anul 1549, al lui Mircea Ciobanul (1545-1559, cu întreruperi). Tot Mircea Ciobanul îi folosește numele într-un act din anul 1558, când întărește moșia unor țărani ( Jigmon și Lața ) ce o aveau în proprietate „încă din zilele lui Negru Voievod“. Și alți domni munteni fac referiri la acest voievod legendar (1569, 1576 etc), dar trimiterile lor nu aduc elemente noi de identificare. O referire de interes apare în documentul din 20 mai 1656, privitor la o danie făcută bisericii „Sf. Elisabeta“ a călugărilor franciscani din Câmpulung, de domnitorul Constantin Șerban, care întărește „un loc în orașul Câmpulung, ce se cheamă Cloaster ( … ), de la răposata Doamnă Marghita care a fost soție catolică a răposatului Negrului Vodă“. În unele din cele mai vechi monumente de cult din Țara Românească apare figura lui Negru Vodă, ceea ce arată că, în acea perioadă, domnii munteni se mândreau cu ascendența acestuia. Pavel Chihaia analizează comparativ astfel de imagini, cele mai interesante pentru istorici fiind cele din ,,Biserica Sf. Nicolae Domnesc“ și ,,Biserica lui Neagoe Basarab“ din Curtea de Argeș, ,,Biserica Negru Vodă“ din Câmpulung etc.
Istoricul Aaron Florian întărește aceste presupuneri scriindu-i lui George Barițiu, unul din corifeii Școlii Ardelene, în septembrie 1842, că a citit trei documente din perioada 1294 – 1296 de la Radu Negru, pe care le-au văzut și aprobat ulterior trei domni, Mircea cel Bătrân, Matei Basarab și Șerban Basarab. Acest lucru a deschis noi polemici privind întemeierea Țării Românești, dar și a orașelor de la sud de Carpați.
Românii trecuți la sud de Carpați, în acea perioadă de început, au rămas cu numele de „negreni“, adică cei stabiliți aici odată cu voievodul lor, care i-a adus din „Terra Blachorum“ – denumirea ținutului făgărășan, de unde se presupune că a venit Negru Vodă. Dovada o constituie locuitorii satelor argeșene de sub munte, care s-au numit odinioară negreni, nume aproape uitat astăzi, fiind înlocuit de apelativul ,,pământeni“, pentru a-i deosebi de cei care au venit mai târziu din Ardeal, dincoace de Carpați, aceștia numindu-se ungureni și alcătuind sate distincte: Căpățânenii Pământeni – Căpățânenii Ungureni, Albeștii Pământeni – Albeștii Ungureni, Oeștii Pământeni – Oeștii Ungureni. Locuitorii pământeni sunt cei negri – negrenii de la începutul închegării statale, „tovarășii“ lui Radu Negru Voievod.
„Descălicatul“ pomenit de cronici, nu trebuie însă înțeles ca și cum noii veniți au înființat Țara Românescă și Moldova ca principate independente. Cei sosiți din Transilvania au contribuit, însă, în mod cert, la unificarea tuturor structurilor politice ale românilor – cnezate și voievodate – pentru crearea și consolidarea principatelor române. Ipoteza descălecatului, adică întemeierea Țării Românești de românii veniți din Transilvania, a fost analizată temeinic de Bogdan Petriceicu Hașdeu și susținută de Alexandru Dumitru Xenopol, dar a fost combătută, la începutul secolului XX, de Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu sau P.P Panaitescu.
Florin Constantiniu apreciază că se poate totuși afirma cu certitudine că a existat în secolele XII-XIV o „coborâre dinspre interiorul arcului carpatic spre Dunăre“, semnalată în diverse surse și confirmată de existența la Câmpulung, în anul 1300, a unui „comes Laurencius“ și a unei comunități catolice însemnate. Despre mormântul acestui comite Laurențiu „de Longocampo“ vorbește și Constantin C. Giurescu, apreciind că „piatra de mormânt în ființă și astăzi“ a acestui comite catolic reprezintă o dovadă concretă a dezvoltării comunității catolice în Țara Românească înainte de anul 1300. Este considerat a fi cel mai vechi document medieval epigrafic din Țara Românească. (foto.13)
Tradiția populară și controversata teorie a descălecatului pot fi totuși împăcate, printr-o ipoteză lansată de istoricul Gheorghe I. Brătianu care susține că, probabil, între anii 1215 și 1290, un voievod făgărășan, Radu, a pornit împreună cu un mare grup de țărani din Transilvania peste munți, într-o bejenie de proporții, ca urmare a unei ofensive maghiare împotriva obiceiurilor, tradițiilor și instituțiilor vechi românești, care a dus la lupte armate între reprezentanții statului feudal maghiar și țărănimea din sudul Transilvaniei. De aceea, legendarul Radu Negru-Vodă, ,,prigonit de urgia ungarurească, a plecat din Făgăraș, ca să întemeieze sub Carpați o nouă viață românească“. Acest lucru pare real, pentru că numai așa se poate explica de ce, orașele vechi românești, cunoscute până la 1430, sunt grupate în apropierea granițelor cu Transilvania, în zone înalte. cu excepția câtorva puncte de legătură cu Dunărea și Marea Neagră. Între centrele unde s-au așezat bejenarii ardeleni s-a numărat, probabil, și Râmnicul, datorită poziției sale strategice și populației primitoare. Este unul din motivele pentru care, în Marele Dicționar Geografic al României, se afirmă că Râmnicul devine așezare urbană in perioada 1240-1259 și ajunge capitală a județului Vâlcea în jurul anului 1290 .
Pe la anul 1150, regele ungurilor Bela al IV-lea începe colonizarea Ardealului cu sași, germani veniți de pe Rin, din Flandra și Saxonia (în sud) și cu secui în est. Sașii își vor construi 7 cetăți-orașe în Transilvania, printre care Sibiul și Brașovul. Vor începe o intensă viață economică, susținută și de schimburi comerciale cu regiunile din jur, inclusiv cu cele de dincolo de Carpați. Se confirmă ideea că în vechile orașe românești se va găsi o numeroasă populație străină, de negustori, stabiliți ca orășeni.
Existența unor structuri politico-administrative, voievodatele și cnezatele din secolul al XIII-lea, pe teritoriul ce urma să formeze mai târziu Țara Românească este adeverită documentar prin privilegiul regelui Bela al IV-lea, din anul1247, pentru Cavalerii Ioaniți (voievodatul lui Litovoi în Valea Jiului, cnezatele lui Ioan și Farcaș, probabil în Vâlcea și, dincoace de Olt, voievodatul lui Seneslau – de unde se crede că a început procesul lent de unificare).
În epoca voievodatelor și cnezatelor separate, dinainte de întemeierea țărilor române, opinează majoritatea istoricilor care au abordat această problemă, orașele s-au format probabil în unele locuri de adunare, unde se ținea târgul unui ținut, târgul văii respective, în jurul șefului văii care ar fi avut puterea să-i protejeze pe comercianți. Treptat, curțile cnejilor (jupanilor) au devenit centre de atracție pentru negustorii străini și localnici, pentru că acolo puteau primi protecție militară și dobândeau posibilitate de desfacere a produselor. Negustorii catolici sași, veniți la Râmnic în acea perioadă, ,,făceau schimb cu vitele românești la anumite zile de iarmaroc, iar stăpânii locului, bucuroși de a avea pe lângă ei oameni care le aduceau cele necesare, lor, curții și oastei, le-au dat privilegii să se așeze definitiv pe pământul lor, să ție târg, păstrându-și autonomia (credința) și obiceiurile din orașele de peste munți, de unde veniseră“.
Este posibil ca la Râmnic să se fi petrecut același fenomen, pentru că în hrisovul lui Mircea, din 20 mai 1388, prin care Râmnicul este atestat documentar pentru prima oară, se vorbește și despre „curtea de la locul Hinateștilor“, care aparținuse probabil unui mare boier și putuse chiar să fie loc de popas pentru domn. Boierul respectiv a avut cel puțin 2-3 generații de strămoși pentru a ajunge să aibă forța să ridice o ,,curte“, lucru care ar susține ipoteza că orașul era mai vechi față de prima sa atestare documentară recunoscută oficial și a putut să atragă negustori unguri sau sași, care să se așeze aici, fiind protejați de un feudal local. Acesta putea fi chiar de confesiune catolică pentru că, numai așa – acesta neavănd urmași, domnul a putut să-i dăruiască proprietățile mănăstirii Cozia.
În Țara Românească rolul sașilor catolici în formarea primelor târguri a fost unul deosebit, poate chiar esențial. Istoricul Petre Panaitescu aduce argumente de bun simț în sprijinul acestei ipoteze, considerând că doar așa s-ar putea explica de ce toate comunele medievale la români erau de tip săsesc ca orgnizare: ,,Comunitățile orășenești de la noi nu ar fi avut drept de autonomie, așa cum le aflăm după întemeiere, dacă nu ar fi avut, la început, o populație importantă, ca pondere, străină. Străinii bogați și care aduc venituri trebuie încurajați, acordându-le privilegii, adică drepturi și scutiri, localnicii – în schimb – ar fi fost șerbi ai domnului. Numai prin așezarea în număr mare a sașilor pe pământ domnesc se explică autonomia orașelor“. Baza economică a existenței orașelor o forma schimbul de mărfuri, intern sau internațional, precum și producția meșteșugărească, pentru că neguțătorii și meseriașii se aflau în cel mai mare număr în orașe iar sașii se specializaseră tocmai în cele două activități de tip urban.
Cele mai multe orașe, întemeiate după constituirea Țărilor Române, au fost create printr-un privilegiu domnesc, pe pământ domnesc (de exemplu: Ploiești, Roman etc.). Petre Panaitescu face observația, referindu-se la orașele vechi, între care și Râmnicul, că ele „și-au căpătat dreptul la autonomie într-o vreme îndepărtată, în care nu se folosea decât dreptul nescris, iar convențiile cu stăpânirea nu căutau o formă scrisă, deci în epoca dinainte de întemeiere“.
În secolele XIII-XIV, concomitent cu procesul de cristalizare urbană, au apărut și în spațiul românesc extracarpatic, câteva edificii de cult ale unor comunități legate de Biserica Catolică, formate din târgoveți, meșteșugari precum și din clerici veniți din Ardeal, îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după retragerea tătarilor.
În Țara Românească, abia spre sfârșitul secolului al XIII-lea și în cel următor se înregistrează sistematic, în lumea cnezilor români sau a coloniștilor germani din Transilvania, mai apoi a voievozilor, realizări arhitecturale de nivel monumental, precum și o deplasare constantă de meșteri străini și autohtoni, ce au dus treptat la apariția ,,unor ateliere stabile sau itinerante de pietrari și zidari, făurari, olari și bijutieri , care lucrau pentru împodobirea ctitoriilor seniorilor locali, ale domniei, ale demnitarilor și oamenilor bisericii sau ale orașului“.
Deși biserici ortodoxe mai modeste, parohiale, ale locuitorilor români din această vreme, încă nedesprinși de mediul rural, trăitori în principalele centre ale Olteniei, Munteniei și Moldovei, vor fi existat fără îndoială, informații relevante despre ele nu s-au găsit, timpul neconservând asemenea construcții din lemn. În schimb, catolicii de aici și-au făcut, în locurile unde existau comunități , așezăminte religioase durabile din piatră, în stil romanic și mai apoi gotic, cum ar fi ,,cloașterul“ din Câmpulung, închinat Sfintei Elisabeta, sau biserica „Sf. Maria“ din Târgoviște, care s-au păstrat în timp, totuși, mult transformate sau doar cu temelii dezvelite de arheologi. Au existat, probabil, și alte monumente catolice, orășenești, mai modeste, de tipul bisericilor – sală, gotice, asemănătoare celor din burgurile din secolul trecut din Ardeal. Ele s-au ruinat în timp, dar, apreciază Răzvan Theodorescu, ,,sunt cunoscute din trimiteri documentare târzii: Bărăția din Câmpulung, existentă începând cu ultimul sfert al secolului al XIII-lea și aceea din Râmnicul Vâlcii, datând, poate, din secolul al XV-lea“.
Unii istorici consideră că în secolele XIII-XIV, după ce ungurii și sașii catolici s-au așezat în orașul Râmnic, era firesc să-și ridice, acolo, o biserică la care să slujească, la început, preoți mireni, după care au venit călugării franciscani. Locașul de cult catolic, construit în Râmnic, sau în zona din apropiere, trebuie socotit printre cele ,, a căror existență istorică poate fi împinsă foarte departe în trecut, aproape de începuturile Țării Românești“.
După tradiție, dar și după câteva trimiteri documentare târzii, unii cercetători au ajuns la concluzia că la Râmnic s-a ridicat, nu numai o capelă sau biserică, ci chiar și o instituție catolică, Bărăția râmniceană. Ea nu era singura din Țara Românească atâta vreme cât mai era una la Câmpulung Muscel, o alta la Curtea de Argeș și, din anul 1417, se ridicase și la Târgoviște un asemenea locaș de cult catolic numit „Sfânta Maria“.
Un moment important în procesul de propagandă catolică din Țara Românească s-a petrecut la 9 mai 1381, când s-a înființat, de către Papa Urban al VI-lea, episcopia catolică a Argeșului, sub protecția arhiepiscopului din Kalocsa, primul episcop catolic numit aici fiind Nicolaus Antonius. Se poate presupune că toate comunitățile catolice din Țara Românească au primit îndrumare de la noua episcopie a Argeșului, iar călugării franciscani și dominicani, care până atunci călătoriseră oarecum haotic în regiune, au ajuns să primească o coordonare mult așteptată. Unii dintre acești episcopi și-au continuat activitatea apostolică de misionariat, rezidând efectiv în orașul muntean. Putem să apreciem acest lucru, analizând actul de numire al episcopului George, de la 9 martie1394, în care suveranul pontif precizează: ,,să te prezinți chiar la biserică și să rezidezi personal în ea“.
Jurisdicția episcopului catolic de Argeș se aplica poporului și oaspeților de orice neam sau limbă ar fi fost, de rit catolic, și care respectau obiceiurile bisericii romane. Voievozii Țării Românești au avut o politică de toleranță față de această episcopie poruncind „să nu cutezați să-i faceți vreo piedică, supărare sau tulburare acestui domn episcop al Transilvaniei și celor ce țin de dânsul ci, mai mult, să-l ajutați cu bunăvoința și sprijinul potrivit “.
În Țara Românească, în secolele XIV-XV, propaganda clerului catolic nu a mai avut însă efectul așteptat și nici rezultatele din secolul al XIII-lea, pentru că Biserica Ortodoxă se întărise mult, atât instituțional , dar mai ales ca edificii ecleziastice, iar comunitățile catolice, care ar fi trebuit să o susțină și să o sprijine, rămăseseră destul de reduse, în comparație cu populația autohtonă. Catolicii puteau cu greu să-și întrețină edificiile de cult și să îi ajute și pe cei care slujeau în ele, spre deosebire de mănăstirile și bisericile ortodoxe care primeau danii și venituri numeroase de la domni și boieri.
Numeroase surse, de după anul 1500, vorbesc de o capelă sau de o mănăstire catolică la Râmnic, construită imediat după așezarea sașilor in zonă. Patru sunt localizările ipotetice care pot fi aduse în discuție pentru acea perioadă, fiecare variantă fiind susținută de legende, analize arhitecturale ale unor biserici străvechi, tradiții ale locului, relatări ale unor călători și de multe catagrafii sau monografii.
O primă ipoteză ar fi aceea că pe dealul Capela comunitatea catolică, încă din cele mai vechi timpuri, și-ar fi ridicat un lăcaș de cult, o capelă, care a și dat numele colinei care străjuiește orașul. Mulți sunt călătorii care au făcut o astfel de trimitere însă, în afară de toponimie, nu s-au putut găsi dovezi materiale care să ateste existența unui astfel de monument. Săpăturile arheologice făcute în diverse puncte ale dealului Capela au scos în evidență urme ale unor locuințe timpurii, din Neolitic, sau din perioada geto-dacilor, dar nu s-au descoperit elemente care să susțină existența unui edificiu de cult medieval.
Tot despre o biserică catolică, tradiția vorbește că ar fi fost ridicată pe locul unde se află astăzi mănăstirea Govora de lângă Râmnic. Construirea ei s-ar fi făcut în secolele XII- XIII atunci când prin zona respectivă s-ar fi așezat o comunitate de bulgari catolici, plecați din sudul Dunării datorită persecuțiilor la care erau supuși. Numiți în zonă ,,catarăi“, cu sensul de afurisiți-catarisiți, ei și-ar fi ridicat la Govora (topic de origine bulgară) o biserică. Mai mulți istorici s-au ocupat de deslușirea acestei legende dar, în afară de urme lăsate în toponimia locurilor, (Fântâna Catarăi= nume de moșie dar și de fântână) nu s-a putut găsi nimic concret ( Gh. Ionescu, D. A. Trajanescu, A. Sacerdoțeanu, Melete Răuțu etc. ).
Istoricul Petre Bardașu așează vechea biserică a catolicilor în centrul orașului, pe locul actualei biserici „Sf. Anton“, considerând că s-ar putea să se fi produs aceeași asociere ca la Câmpulung, Baia, Rădăuți și în alte locuri, între o Biserică Domnească (posibil Buna Vestire- la Râmnic) și o Biserică a doamnei catolice. ,,Peste drum de Biserica Domnească ortodoxă era Biserica romano-catolică a Doamnei, pe unde este acum Biserica „Sf. Anton“, care a aparținut unei mari mănăstiri franciscane atestată documentar “. Existența timpurie a unui locaș de cult catolic, în acest perimetru, este și motivul pentru care, unii istorici, consideră că Episcopia Râmnicului nu a putut să fie ridicată intr-o zonă mai centrală a orașului . În afară de aceste argumente nu există însă dovezi materiale care să susțină ipoteza.
Cea mai plauzibilă localizare a bisericii catolicilor ar fi însă aceea propusă de Nicolae Iorga și de Dinu Giurescu, dar și de mulți alți cercetători și anume pe locul actualei biserici ortodoxe „Sf. Dumitru“.
Dinu C. Giurescu opinează chiar că „biserica catolică din Râmnicu Vâlcea exista poate din secolul al XV-lea, pe locul unde se află în prezent Biserica «Sf. Dumitru»“.
Savantul Nicolae Iorga a fost intrigat de dispoziția ciudată a elementelor arhitecturale ale bisericii și în special ale turnului său masiv. El a pus aceste caracteristici pe seama vechimii: „Biserica «Sf. Dumitru», cu pridvorul său împărțit în trei, cu puternicul turn sprijinit pe acest pridvor unic, vorbește prin arhitectura sa de o vechime ce nu se poate desluși prin mărturii scrise“.
Melete Răuțu vorbește și el de posibila legătură a acestui așezământ de cult cu anumite comunități catolice timpurii: „Dacă se dă crezământ tradiției, biserica «Sf. Dumitru» ar fi servit în adâncă vechime drept capelă unei comunități franciscane, probabil din timpul invaziilor bulgarilor catolici, ce-și aveau și un alt locaș de cult la sfânta mănăstire Govora“.
Pavel Chihaia a studiat și el foarte amănunțit acest vechi monument de arhitectură al Râmnicului căruia i-a dedicat mai multe articole și studii. Pe parcursul cercetării s-au desprins câteva concluzii legate de arhitectura originală a bisericii:
a. Planul arhitectonic al bisericii diferă foarte mult de cel al bisericilor ortodoxe din Țara Românească, ridicate în veacul al XVII-lea, când se presupune că s-a realizat construcția ortodoxă a bisericii.
b. Absida altarului prezintă o particularitate care nu se întâlnește, în Țara Românească, decât la două biserici catolice, de la mijlocul secolului al XVI-lea, transformate apoi în biserici ortodoxe ( Sf. Gheorghe din Câmpululg Muscel și Crețulescu din Târgoviște). Ea se prezintă poligonal și la interior, în loc să fie semicirculară, precedată de o porțiune boltită în semicilindru, ca de obicei.
c. Pronaosul realizat prin extinderi succesive creează o notă discordantă cu restul monumentului, dându-i o alură neverosimilă.
d. Forma naosului și detaliile sale rezultate prin studiul zidului au arătat alfel la începuturi, cu timpul schimbându-i-se atât forma cât și destinația. El nu fusese conceput să fie acoperit cu o cupolă, cum este în prezent structurat, deoarece cele patru picioare de zid ale arcelor ce susțin cupola, formând pătratul necesar înscrierii cercului ei, sunt asimetric dispuse, două fiind adosate zidului vestic, iar celelalte două situându-se la o distanță de 1.20 metri de zidul estic, ceea ce ar presupune faptul că, la origine, naosul a fost acoperit altfel decât este în prezent.
Particularitățile planului monumentului l-au făcut pe Chihaia să emită ipoteza că, la origine, acest locaș de cult a aparținut catolicilor și că, ulterior, a fost reconstruit pentru folosința clerului ortodox, iar turnul masiv a preexistat, în mod cert, celor trei încăperi, care în momentul cercetării îl înconjurau la nord, sud și est, acestea fiind probabil construite pentru a-l armoniza cu lățimea întregii biserici și pentru a-l încadra în compartimentarea cerută de ritul ortodox.
Nicolae Bănică-Ologu este de acord că o comunitate compactă și bine organizată, așa cum reiese din documentele epocii că ar fi fost cea catolică vâlceană, nu putea sta fără să aibă un locaș de închinăciune în credința strămoșilor, dar consideră că este puțin probabil să-și lase, câteva secole mai târziu, lăcașul de cult în voia soartei, pentru ca apoi, drept consecință, acesta să treacă în proprietatea comunității ortodoxe.
În secolul al XVI-lea, în Țara Românească, folosirea pietrei la zidirea lăcașurilor de cult se rărește considerabil, folosindu-se în continuare, spre sfârșitul secolului, doar tehnica zidirii cu bolovani în casete de cărămidă. Acesta este un posibil argument că vechea biserică catolică din Râmnic nu ar fi putut să fie construită după mijlocul secolului al XVI-lea, deoarece paramentul său este grosier și masiv, cu puține cărămizi, așezate numai orizontal, la zidire precumpănind piatra.
Unii cercetători au amintit în scrierile lor și despre tradiția locului, care glăsuia că biserica „Sf. Dumitru“ ar fi servit, în vechime, de capelă unei comunități franciscane, ceea ce sprijină indirect ipoteza existenței în acest perimetru a locașului de cult catolic .
Pavel Chihaia, analizând documentele care fac trimitere la un locaș de cult catolic, pe care călătorii ce trec prin Râmnic îl menționează ca existând sau fiind ruinat în secolele XVI și XVII, folosește informația dată de Giovanni Botero, apărută în 1597, că în acea perioadă Bărăția din Râmnic funcționa, dar că cele 20 de familii catolice, care locuiau atunci în oraș, din lipsa unui preot catolic, recurgeau la unul luteran“ și, luând în considerare faptul că în perioada 1530-1581, datorită ,,crizei luterane“, catolicii existenți în oraș, în număr relativ mic, nu ar fi putut să-și construiască singuri o biserică de piatră, de dimensiune medie, plasează construirea edificiului de cult catolic la Râmnicu Vâlcea înainte de anul 1530, neputându-i preciza , cu exactitate, momentul de început.
Prima pisanie păstrată, legată de biserica ortodoxă „Sf. Dumitru“, a fost alcătuită după anul 1822 și vorbește de un Pahomie monah și cu fiul său, Constantin Bujoreanu, care ,,zugrăvesc tâmplele bisericii“, iar pe la anul 1781, „Ioan Cornescu cu soția lui Antimia au zidit biserica jumătate și tâmpla tinzii și patru bolte cele din prejurul tinzii și patru bolte cele dinprejurul clopotniței și au zugrăvit-o peste tot, în zilele Mării Sale Mihai Șuțu Vv”.
Nu s-a găsit, până acum, vreun document mai vechi de mijlocul secolului al XVIII-lea, care să facă vorbire de biserica ortodoxă „Sf. Dumitru“ și se constată că inscripția cea mai veche descoperită despre biserică precizează că primii ei întemeietori ortodocși nu au realizat decât boltirea, lucrarea unei tâmple, precum și zugrăvirea. Se poate deci presupune că ei au refăcut un locaș anterior, din care astăzi există numai o parte din zidurile fundației.
Opinăm că după sosirea sașilor catolici la Râmnic, ei și-au organizat și viața religioasă, construindu-și aici o biserică de piatră, care este pomenită de toți cei care au călătorit în secolele XVI-XVII prin Țara Românească și au vorbit despre comunitatea catolică de aici. Negustorii catolici erau în număr destul de mare și aveau, atunci, în secolele XIV-XV, o situație materială deosebită, așa cum se poate vedea din documentele comerciale existente. Este greu de crezut că ei nu și-au ridicat și un așezământ de cult. Este foarte probabil ca aceasta să se fi înălțat pe amplasamentul actual al bisericii ortodoxe Sf. Dumitru, sau poate este chiar aceast edificiu, păstrat, în parte, până în zilele noastre.
Săpăturile arheologice efectuate, deja, de o echipă condusă de muzeograful Mariana Iosifaru a scos la iveală urme de mare interes istoric, care confirmă, în parte, ipotezele prezentate anterior, dar cercetătorii nu au primit dezlegare să adâncească investigațiile, chiar dacă săpăturile realizate, nu ar fi deranjat pe nimeni. Viitoare săpături arheologice, vor da la iveală, cu certitudine, noi elemente care să contribuie la punerea în valoare a probabil celui mai vechi monument de arhitectură, existent la Râmnicu Vâlcea. Din păcate, distrugerea fațadei bisericii „Sf. Dumitru“, prin construirea unui nou corp de clădire în locul pridvorului clasic, în anul 2012, a compromis, în parte, arhitectura acestui monument istoric. (foto17)
Din documente reiese că în secolul al XIV-lea Râmnicul era un important centru economic, cultural și religios; o așezare unde se întâlneau negustorii localnici cu cei străini veniți de la nord de Carpați sau de la sud de Dunăre, dar mai ales cu numeroșii țărani, locuitori ai satelor de pe văile râurilor din ținutul vâlcilor ( râurenii ). După devastarea Argeșului, din anul 1330, rolul Râmnicului va crește, la fel ca și al Câmpulungului, care va deveni reședință voievodală până la 1369.
III.2. MĂRTURII ȘI DOCUMENTE DESPRE CATOLICII VÂLCENI ÎN SECOLELE XIV-XVI
În secolul al XV-lea, există deja mărturii și documente privind activitatea unor locuitori catolici ai Râmnicului sau legate de existența unei biserici catolice în oraș.
Un document care face referire la catolicii de aici, dar și din toată Valahia, este actul emis la 28 octombrie 1419 de Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), regele Ungariei, (foto 14a) prin care acesta, la rugămintea starețului Agathon, poruncește dregătorilor săi să nu se atingă de călugării mănăstirilor Vodița și Tismana și întărește acestora ocina, vama și veniturile de la Bistrița, precum și dreptul de a-și păstra credința: „și ei să rămână în credința lor și să păstreze legea lor, în bisericile lor și să nu aibă voie nimeni să-i prigonească sau să-i tulbure pentru legea lor, pentru că le-am dat credința mea și a întregii Țări Ungurești și a tuturor celora care cred în sfânta coroană și vreau de la mine bine ( … ) întru Dumnezeu, frați din ordinul lor pe care i-am luat să-i păzim și să-i apărăm pentru slujba și dreapta credință cu care ne slujesc“.( foto 14b)
În anul 1404, călugărul dominican Ioan, își exprimase temerea că locuitorii din Țara Românească nu au suficient sprijin duhovnicesc pentru a trece la credința catolică. Ajuns arhiepiscop de Sultanieh, regiune din Asia Mică, acesta, vizitând Țara Românească, arăta că „de aceea ei se fălesc că sunt romani și lucrul se vădește în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii și, în cele duhovnicești, ei i-ar urma pe latini și nu pe greci, decât că îi au pe greci ca vecini, și ei trec repede la credința noastră precum am și văzut ( … ) Îndeobște îi urmează pe greci în credința lor, măcar că și noi avem mai multe lăcașuri ale ordinului Predicatorilor și ale Minoriților și avem mulți germani ce locuiesc în aceste părți“.
Majoritatea istoricilor sunt de acord că, la sfârșitul veacului al XIV-lea, la Râmnic exista deja o comunitate de sași catolici, care era respectată. Nicolae Iorga consideră că la Râmnic ,,catolicii au aici vad vechiu“. Numai așa se explică și numărul mare de sași râmniceni care apar în documentele din această perioadă. Bars ( Bartolomeus ), Mogoș ( nume evident de origine maghiară ) și Mădrăcica ( în limba maghiară : madar = pasăre ), apar ca martori, pentru prima dată, în hrisovul cu privilegii pe care Mircea cel Bătrân îl dă Coziei, la 4 septembrie 1389, dar revin, periodic, și în alte acte emise de cancelaria domnească. Este o dovadă certă că procesul de colonizare al sașilor începuse cu mult înainte de domnia acestui voievod. În acest hrisov, dat din „orașul domniei mele, numit Râmnic“, prin care domnul lărgește hotarul mănăstirii Cozia – ctitoria sa, dăruindu-i un loc ce ține de satul Jiblea, nu se precizează că martorii să fi avut vreo funcție oficială sau că ar fi făcut parte din Divanul domnesc. S-ar putea presupune că aceștia erau din partea locului (vâlceni); eventual, niște demnitari locali, căci la aceste danii și întăriri domnești erau de față, uneori, ca martori sau cu alte calități, și alte persoane decât dregătorii domnești din divan. Important este de reținut faptul că, printre cei care validau, cu semnătura lor, acte domnești, erau și locuitori de origine germană, care – datorită vechimii lor în oraș – ajunseseră să fie respectați de comunitate. Aceștia aveau, probabil, un locaș de cult, capelă, bazilică, sau chiar mănăstire, despre care fac vorbire numeroși istorici pe baza unor referiri documentare mai târzii, dar și a unor concluzii de logică comparativă.
Statele medievale, în politica lor comercială, au încercat deseori să-i atragă pe negustorii și meseriașii străini, acordându-le privilegii, cu scopul de a dinamiza viața economică și culturală din regiune. Acest fenomen, susținut de diverși monarhi ca politică de stat, a fost constatat în toată perioada Evului Mediu, iar pentru Europa sud-estică se întinde până spre veacul al XIX-lea.
Octavian Popescu formulează ipoteza că ,,sub protecția Cavalerilor Teutoni s-a inființat în micul orășel Râmnicu Vâlcea o mănăstire de călugări franciscani“. Odată cu ei, au sosit în oraș, stabilindu-se aici, și primii mesariași și comercianți sași, dar și numeroși români transilvăneni, denumiți ,,ungureni“.
Petre P.Panaitescu explică procesul așezarii sașilor catolici în oraș: „De obicei, primii negustori dintr-o țară, ba chiar mai multe generații de negustori, sunt străini. Nu ne putem aștepta ca țăranii și boierii unei țări agricole să se transforme în negustori și să umble în lume după nevoile lor ci, dimpotrivă, negustorii de profesie vin să aducă marfa acolo unde simt că e nevoie“.
Sașii, în acele vremuri, în totalitate de confesiune catolică, nu au beneficiat de privilegii speciale din partea domniei, dar li s-a acceptat statutul de cetățeni egali cu localnicii. Ei au fost considerați, de la început, în rândul ,,oamenilor țării“. Plăteau dări, dar aveau aceleași obligații și aceleași drepturi economice și sociale ca și populația majoritară. Din documente rezultă că sașii râmniceni s-au ocupat, încă de la așezare, cu practicarea unor activități care necesitau o anumită pregătire, cu negoțul, dar erau și foarte buni meșteșugari. La nevoie, unii din ei nu au neglijat nici anumite activități agricole, dar numai acelea unde se cerea o mai mare experiență.
La Râmnic, oraș așezat la intersecția unor importante drumuri comerciale, apropiat de locuri bogate în sare, element atractiv mai ales în comerțul de tranzit, negustorii sași veniți din Transilvania au găsit posibilitatea să facă schimburi comerciale avantajoase, dar să se și stabilească pentru perioade mai lungi de timp.
Unul din ,,orașele domnești“, căutat de străini pentru că nu era îngrădit de ziduri de piatră, dar nici de ziduri protecționiste, privilegii de tip monopol sau restricții pentru străini, a fost Râmnicul, intrat în istorie ca oraș domnesc, pe vremea lui Mircea cel Bâtrân. Acesta, prin tot ce a realizat, poate fi considerat, cel dintâi cavaler român al creștinătății (și nu doar pentru că în portretul votiv de la Cozia apare ca un cavaler ioanit).
Istoricul Aurel Sacerdoțeanu consideră că orașul Râmnic nu era în stăpânirea unui feudal, ci avea un statut aparte, de proprietate a domnului, fiind administrat de un sfat orășenesc, cu județ și pârgari, aleși dintre personalitățile locale, vrednice de încredere, care au demonstrat seriozitate și corectitudine, ajungând să fie reprezentative. ,,Domnul face danii din ocina domnească, acordă imunități mănăstirilor și boierilor și confirmă tranzacțiile dintre orășeni“.
Despre sașii catolicii din Râmnic, P.P. Panaitescu spune că vechimea și importanța populației săsești din orașele muntene apare și din faptul că organizarea târgurilor noastre vechi a preluat ca model viabil, tipul de organizare al orașelor săsești. Râmnicul a apărut în acte și documente tocmai cu această organizare, care a dăinuit mai multe secole.
Sfatul jurătorilor – pârgarii – se compunea din 12 bărbați; ei alegeau județul ( numit și „sudeț“ ), autoritate moral politică, care exercita activitatea de punere în practică a hotărârilor luate. Ei aveau dreptul de judecată doar asupra locuitorilor din interiorul orașului. Județul certifica, prin persoana și pecetea sa, corectitudinea unor judecăți și reprezenta orașul în relațiile cu vecinii. Se poate spune că el era un fel de primar medieval. Județul și sfatul celor 12 pârgari erau ajutați, mai ales la începuturile organizării administrative, în activitatea lor de conducere a activității locale, de „sfatul bătrânilor“, instituție cu caracter neoficial, compusă din bărbații cei mai în vârstă din colectivitate. Această structură arhaică era convocată în condiții excepționale, când județul și sfatul pârgarilor nu puteau rezolva conflictele dintre localnici privind hotărniciile.
Orașele românești, în cele mai vechi timpuri cunoscute, apar ca având o populație de negustori străină, așezată definitiv în localitatea respectivă și nu ca o populație flotantă. Ei formează „cetățenii celor mai vechi orașe, consiliul pârgarilor se alege și din mijlocul lor și ei par a fi stabiliți de mai multe generații, atunci când actele încep să-i pomenească”.
La Râmnicu-Vâlcea, în testamentul sasului catolic Petriman, din anul 1425, printre martorii care au validat documentul, apar și alți nemți din oraș: David Has, Peter Christian, Hanos purgar, Kontz , lucru ce vine în sprijinul ideii că aici exista deja o comunitate catolică bine conturată.
Catolici nu au venit în Râmnic doar din Transilvania. Pe aceleași drumuri comerciale, dar în sens invers, au ajuns aici, de la sud, să facă negoț, și catolici raguzani (croați catolici), genovezi, venețieni sau chiar bulgari, ultimii – după ce au fost ocupați de turci – venind in secolele XIV- XVII, în valuri succesive, pentru a-și căuta salvarea.
Depre o masivă migrare a bulgarilor creștini, ortodocși în majoritate, dar și catolici, în Țara Românească, aflăm de la cronicarul catolic Jehan Wavrin care relatează aspecte din expediția din anul 1445 a cavalerului burgund Walerand de Wavrin, nepotul său. Acesta a condus galere austriece pe Dunăre, ajutându-l pe domnitorul valah Vlad Dracul (1436-1442, 1443-1447) să recucerească cetatea Giurgiu. „Răspândindu-se prin țară aceste vești, cum că oamenii noștri biruiau pe păgâni, creștinii care locuiau în Bulgaria ca tributari, trezindu-se, s-au sfătuit împreună și au spus că nu mai vor să rămână sub stăpânirea turcilor. Ei s-au hotărât și au încărcat în care și căruțe toată averea lor și femeile și copiii, luând cu ei și toate vitele lor, ca să vină la domnul Țării Românești ( … ) rugându-l smerit să binevoiască să-i ajute să treacă Dunărea și să le dea un loc în țara sa unde să locuiască“. Vlad Dracul i-a primit pe bulgari cu bunăvoință și i-a așezat în diferite orașe , acest lucru datorându-se, conform opiniei cronicarului, dorinței domnitorului de a-și completa, cu cei 12 000 de refugiați, anumite regiuni de la marginea țării, care ,,nu erau încă suficient de populate“, ajungând, în acest fel, probabil, și în Vâlcea (Râmnic, Ocna, Olănești, Govora).
Catolicismul se răspândise in rândul bulgarilor prin minerii saxoni așezați în nord -vestul țării, în jurul localității Chiprovaț, dar și la Nicopole, prin misionarii dominicani și franciscani aflați tot timpul printre sectanții pavlicieni și bogumili (care treceau mai ușor la catolicism, datorită persecuțiilor la care erau supuși de Biserica Ortodoxă bulgară), precum și prin negustorii ragusani. Prime grupuri mai mari de bulgari catolici au trecut Dunarea imediat după anul 1366, în perioada regelui maghiar Ludovic I cel Mare (1342-1382) și au continuat să-și caute adăpost în Oltenia și apoi în Banat, pe tot parcursul secolelor următoare.
Din secolul al XV-lea, bulgari catolici pavlicieni încep să se așeze și lângă București, la Dudești-Cioplea, iar unii lucrători mineri catolici sârbi și bulgari din Bosnia, după ce aceasta este ocupată de turci, in anul 1459, se refugiază și ei în Banat . La aceștia făcea , probabil, referire Radu cel Mare ( 1495-1508 ) când solicita pârgar – meșterului din Sibiu să îi lase pe refugiații sârbi din „țara craiului“ (Matei Corvin), să vină slobozi în Țara Românească. Bejenarii sârbi se refugiaseră în Transilvania, după căderea în mâinile turcilor a localității Smederovo (anul 1459) sau după ocuparea Bosniei de către turci, după luptele cu ungurii, dintre anii 1463-1470.
Vlad Dracul, din relatarea cronicarului Jehan Wavrin, ca și majoritatea domnilor munteni, i-a primit cu înțelegere pe acești creștini și i-a sprijinit să se integreze. Era mulțumit că reușise să recucerească cetatea Giurgiu căci acolo, fiecare piatră îl costase pe părintele său, Mircea cel Bătrân, „câte un bolovan de sare“ despre care, cronicarul spune că se extrage ,,din stâncile din Țara Românească cum se scoate pe aici pietrișul din cariere“.
Despre sarea din Vâlcea, de la Ocnele Mari, avem informații de la mulți călători străini care au trecut prin Țara Românească în Evul Mediu. Unul din aceștia, Hans Dernschwam, patrician catolic din Moravia, în raportul său privind exploatarea salinelor din Transilvania, făcut în anul 1528, observă că „voievodul Țării Românești (Radu de la Afumați) are și el în țara sa sare, la 6 mile depărtare de Turnu Roșu, în localitatea numită Retz. Sarea nu este atât de bună ca cea din Transilvania. Turnu Roșu este o trecătoare, o țin cu rândul Sibienii și juzii regali câte o jumătate de an, succesiv. Se află la două mile de Sibiu. Românii cumpără bucuros sarea din Transilvania, dar vânzarea ei nu este liberă“. Tot din acest raport aflăm de un alt patrician catolic din Nürnberg, Petru Haller, venit în Valahia în anul 1528, așezat probabil, pentru o vreme, la Râmnic, care face negoț mai ales cu mirodenii, postavuri, coloranți. A realizat mari profituri din comerțul cu Țara Românească, s-a îmbogățit și a ocupat treptat posturile de burgermaister, jude al Sibiului, comite al sașilor etc., fiind implicat și în politica gestionării aurului scos din Transilvania.
Același voievod, Vlad Dracul (1437-1442 și 1444-1447), întărește lui Dorotei ieromonah, la 16 septembrie 1440, un loc la Licura, între Ocna și Râmnic, și șase vii, amintind că una din aceste vii a fost cumpărată de la Laslău, prim meșter, pentru 600 vedre de vin . Se pare, după nume, că prim meșterul (ot Laslova protomeștera) ar fi fost ungur. Existând un prim meșter, putem concluziona, de asemenea, că în oraș exista deja o formă apuseană de organizare a meșteșugarilor .
Există numeroase alte documente care prezintă relații economice benefice sau conflictuale între negustorii râmniceni – unii dintre ei catolici, având origini germane sau maghiare – și sașii din Brașov, Sibiu, dar și din alte localități transilvane.
La 13 iulie 1468, Radu cel Frumos (1462-1475 – cu întreruperi), împreună cu „judecătorii“ din Râmnic se adresează lui Ladislau Hön, judele regal al Sibiului, cu cererea să normalizeze conflictul dintre râmnicenii conduși de Jivan și negustorii sibieni reperezentați de sasul Benedict
Basarab cel Tânăr (1477-1481 și 1481-1482), în perioada 1478-1482, protestează de mai multe ori împotriva rejudecării la Sibiu a procesului dintre Dragotă, negustor român din Brașov, așezat un timp la Râmnic, și Petru, negustor sas din Sibiu, considerând că Domnul Țării Românești are dreptul să-și judece singur supușii. Cererea este adresată „prietenilor noștri, pârgar meșterului și județului crăiesc precum și celor 12 pârgari din Sibiu“.
Uneori corespondența dintre Domnul Țării, sau dregătorii acestuia, și conducerile orașelor săsești din Transilvania, nu se cantona doar la probleme de colaborare economică sau de pricini negustorești, ci avea o cuprindere mai largă, atingându-se uneori și domenii culturale sau artistice. Un astfel de document este cel din anul 1492, când Radu cel Mare, „coregent“, solicită sibienilor un meșter sas pentru un policandru la biserica de la Cozia, pe care să-l copieze.
Pentru sfârșitul de veac avem un document care păstrează informația nominală a sfatului local râmnicean: egumenul Iosif al mănăstirii Govora cumpără de la Palco, sas catolic râmnicean, cu 2110 aspri, un loc în oraș, la 26 septembrie 1485, când apar ca martori „ jupan Ștefani, jupan Oancea, jupan Proica, jupan Malciu, jupan Buda, jupan Lațco jupan Hacica și Stepan, feciorul lui Nichifor precum și Gheorghe și Stoica, feciorii lui Stefan“. Analizând compoziția sfatului, remarcăm că o parte din el este format din persoane care au descendență săsească, deci catolică.
O primă formulare documentară a rolului structurilor locale de întărire a actelor de proprietate apare într-un zapis emis la 14 iulie 1517, care începe cu formula ,,Eu județul și 12 pârgari din orașul Râmnic“. Aceștia întăresc, prin prezența și semnăturile lor, logofătului Stanciu o vie la Titireci. .
Comerțul cu sibienii și brașovenii nu mergea întotdeauna liniștit. Apăreau dese reclamații pentru întârzâierea plății datoriilor, ajungându-se câteodată la amenințări și represalii care provocau adevărate conflicte vamale. Acestea ajungeu uneori să fie aduse în atenția domnilor țării care aveau datoria să apere ineresele supușilor. În acest sens prezentăm două solicitări făcute de Radu cel Mare (1495-1508): mai întâi scrie sibienilor că unii de-ai lor au datorii către „săracii“ („siromahii“) din Râmnic cărora nu vor să le plătească niște „mărfuri drepte” și îi amenință cu represalii; în același an, tot el, folosind un ton mai domol, le scrie brașovenilor pentru feciorul lui Hacic, din Râmnic, care dăduse marfă lui Hanăș Bliume din Brașov, arătând că acesta a plătit marfa aceea, pe care o luase de la un evreu și nu era firesc să rămână păgubaș. Într-o scrisoare trimisă de Radu cel Mare sibienilor, acesta le cere să înapoieze lucrurile luate pe nedrept lui Călin, de către pârcălabul din Tălmaci, amenințându-i cu represalii dacă nu vor face acest lucru: „să i se înapoieze caii și sabia, precum și 30 de aspri, căci este un om drept ( … ) și dacă nu i se înapoiază, domnia voastră să știți că pe siromahul nostru nu-l vom lăsa în pagubă“. Cam în aceeași vreme, județul și pârgarii din orașul Râmnic îi atenționau pe sibieni că Bogdan Hancov „și-a plătit datoria sa către jupan Benedic“, rugându-i să nu se ia măsuri nepotrivite care ar putea „strica prietenia“.
În perioada 1495 – 1508, se vorbește în documentele comerciale și de alți negustori cu origini străine cum era sasul râmnicean Hanciu care rămăsese dator pentru niște mărfuri cumpărate din Orient și care, pentru a-și achita datoria, a fost obligat să-și vândă „și casele și viile și tot“, iar pe la anul 1500, apare la Râmnic, un alt negustor sas, Șandru, care face comerț cu sibienii, dar acesta nu este implicat în conflicte de natură economică.
Orașul Râmnic este un loc de unde domnul țării colecta vamă. Vămile se percepeau în primul rând la târguri, cele de la vaduri sau granițe fiind de mai mică importanță. Vama era o formă importantă pentru Domnie de a strânge venituri și era de două feluri: mare și mică. Se plătea vamă mică la trecerea pe teritoriul orașului, iar vama cea mare era cea plătită la târg, percepută la desfacerea mărfii și se plătea, la început, de către cumpărător, în natură. După domnia lui Mircea cel Bătrân, treptat, vama in natură a fost înlocuită cu plata în bani, devenind o importantă sursă pentru vistieria domnească. Este bine să facem și precizarea că sistemul vamal medieval era inversul celui contemporan. Se plătea vamă pentru export iar pentru import, foarte puțin sau deloc. Se plătea vamă destul de mare și pentru marfa ce se găsea în tranzit.
În județul Vâlcea se cunoaște din vechime „vama de la Genune“ care era pe Valea Oltului, lângă pasul Câineni-Turnu Roșu. Prima ei mențiune o găsim în anul 1415 într-un hrisov dat de Mircea cel Bătrân prin care veniturile ei erau destinate „hranei” călugărilor de la Cozia: „am dăruit acest hrisov mănăstirii domniei mele de la Cozia, lăcașul Sfintei Troițe și celui ce viețuiește întrânsul, egumenul chir Sofronie, ca să fie acelui sfânt hram vama de la Genune, de ocină și de ohabă, cât va trăi domnia mea“. Ea funcționa probabil chiar de pe vremea lui Basarab I, fiind situată la granița cu Transilvania. Dinu Giurescu consideră că această vamă „dintre munți” apare menționată abia în anul 1415, fiindcă „în acel moment se produce o schimbare juridică importantă în situația ei: veniturile nu mai sunt încasate de domnie, ci de comunitatea călugărilor Coziei și, ca atare, faptul trebuia adus la cunoștința tuturor autorităților de stat“. Vama era plătită de negustorii sași catolici din Sibiu și Brașov atunci cănd veneau la Râmnic să-și desfacă mărfurile sau când mergeau mai departe spre Dunăre și era de 3%, așa cum se poate deduce dintr-un act de la 20 ianuarie 1505: „din toate cumpărăturile turcești și din cumpărăturile ungurești, mari și mici, de la toate, din o sută, trei“. Se poate constata, din acest ultim document, că mărfurile circulau, din vechime, pe Valea Oltului, pe la Genune trecând și mărfurile sosite din Imperiul otoman, tranzitate spre nord dar și acelea aduse din Transilvania de sașii catolici. Vama de aici apare și cu denumirea de Jenune într-un document din 19 iunie 1421, dat de Radu Prasnaglava voievod, care întărește mănăstirilor Cozia și Cotmeana daniile făcute de tatăl său Mircea cel Bătrân: sate, bălți, vii, mori, vămi și țigani.
Trebuie menționat și comețul care s-a făcut cu negustorii raguzani (croați catolici din zona actualului oraș Dubrovnik), care schimbau cu negustorii sași mărfurile la Vidin. În acest fel Vâlcea, prin mărfurile plecate de aici, avea legături directe cu Adriatica și implicit cu negustorii genovezi sau venețieni.
Dintre vămile interne, pe teritoriul vâlcean, cea mai cunoscută era cea de la Râureni, care aducea multe venituri dar sunt pomenite în documente și cele de la Racovița, Râmnic și Ocna. În anul 1439, Vlad Dracul acordă negustorilor din Polonia, Galiția și Moldova libertatea comerțului în Țara Românească și de tranzit spre Peninsula Balcanică, comercianții plătind vamă excepțională la Râmnic (doi florini ungurești) și vamă ordinară în celelalte orașe.
În Râmnic avem negustori catolici străini și pentru că, în Evul Mediu, cei care aduceau mărfuri folositoare, erau încurajați prin politici de impozitare favorabile. În afară de ,,ungureni“, românii veniți din Transilvania, de sași și de armeni, putem vorbi la Râmnic și de negustori veniți de la sud de Dunăre. Aromânii, adesea indicați sub denumirea improprie de greci sau albanezi, au viețuit aici, împreună cu localnicii, ajungând să nu se mai deosebească de aceștia.
Înainte de anul 1500, pe vremea lui Vlad Călugărul și a fiului său Radu cel Mare, aici, la Râmnic, se așează o comunitate de sârbi , numiți bulgari, în acea vreme, de autohtoni, adunată în jurul episcopului Ignatie, venit din sudul Dunării. Unii dintre aceștia au fost și membri ai familiei Brancovič, din neamul căreia își va lua soție însuși Neagoe Basarab (1512-1521), iar unii vor ajunge demnitari și chiar înalți ierarhi bisericești.
Cu această ocazie trebuie menționată și răspândirea catarilor, bulgari sectanți refugiați din sudul Dunării, în mai multe localități vâlcene, printre care și Govora. Majoritatea erau ortodocși, eretici bogumili, dar, o parte, datorită persecuțiilor religioase trecuseră, în trecut, la ritul latin, fiind numiți catari. Academicianul Răzvan Theodorescu analizează, vorbind despre posibile locașe de cult catolice bulgare în Țara Românească, migrația unor comunități balcanice, cu un pronunțat caracter bogumilic, după anul 1200, și subliniază influența clașovenilor catolicizați din Banat, veniți din regiunea Kossovo, dar și ecoul lăsat ,,în toponimia și onomastica medievală târzie, ce pare a coborî până în veacul al XIV-lea“, a acelor “catari“, sosiți ,,prin părțile Râmnicului Vâlcei, până în veacul al XIV-lea“. La Govora, conform tradiției, exista deja o capelă catolică iar aceștia nu au făcut decât să-și ridice un lăcaș de închinare. Arhitectul Dumitru Trajanescu și-a însușit această legendă și a încercat să o explice, încă din anul 1910, subliniind – în afară de posibila existență a unei capele catolice străvechi la Govora – influența străină catolică din secolele XIII-XIV, atestată documentar în Loviștea vâlceană și în jurul târgului Ocna. Pe temeliile acestei capele, Radu I Basarab (1495-1508) ar fi ridicat ,,o biserică de zid ortodoxă, schimbându-i vechiul rit“. Venirea timpurie a bulgarilor catolici pe aceste locuri este presupusă și de Cronica Franciscanilor, din anul 1764, care este, se poate spune, și prima istorie a orașului: ,, la Râmnic, ca și în alte locuri sau sate, bulgarii existau deja înainte de venirea germanilor“.
Așezarea bogumililor (catarilor) în preajma Râmnicului este întărită și de toponimie, căci sintagma „Fântâna Catarei”, fântână dar și moșie, apare pentru prima dată menționată la 30 decembrie 1637 în documente și este legată de amintirea trecerii lor. Interesant este faptul că majoritatea vânzătorilor de moșii cu denumirea „Fântâna Catarei“, după nume, par să fie bulgari, ceea ce reprezintă un argument în plus al existenței vechilor catari în zona Ocnele Mari, dar și la Râmnic, unde apar cu diferite ocupații de târgoveți. În documentul din 30 decembrie 1637, Dobre, neguțător la Ocnele Mari și baba sa, Antona, vând postelnicului Condilă un loc la „Fântâna Catarei“, „cu 1000 bani gata“ iar în documentul din 28 februarie 1639, Iovana cu feciorii ei, Stan și Efrem, cumnată-sa Tudora, cu feciorul Mihăilă și Mocșa cojocarul vând tot postelnicului Condilă „o moșie de la Fântâna Catarei ce au fost a moșului nostru Ion Călugărul, cu 2 ughi“. Sunt menționate numeroase astfel de acte de vânzare-cumpărare asemănătoare, care contrazic eventuala obiecție ce s-ar putea face privind continuitatea bulgărească pe aceste meleaguri, timp de secole, iar în ceea ce privește erezia, puternică probabil în secolul al XIV-lea, se poate presupune că ea nu a fost îmbrățișată de toți bulgarii veniți în decursul timpului, ,,excomunicații“, bogumili ortodocși și catolici, fiind în acest fel, asimilați de localnici.
În toată Europa, se practicau în Evul Mediu anumite reguli comerciale ce veneau în sprijinul comunităților bogate, care doreau să se protejeze, sau erau favorabile ierarhilor zonelor tranzitate. Negustorii străini erau obligați să treacă pe un anumit traseu, neputănd evita orașele în care se plătea vamă. Obligația „drumului“ a fost una din temeliile comerțului medieval, a doua fiind „dreptul de depozit”, prin care unele orașe monopolizau comerțul cu anumite produse. Dacă negustorului îi mai rămânea marfă, era nevoit s-o depună în magazia orașului, de unde ea se vindea mai departe prin localnici sau veneau s-o caute negustori din alte părți.
Sibiul și Brașovul, în Ardeal, aveau drept de depozit pentru mărfurile aduse din Țara Românească, și-și foloseau cu autoritate aceste privilegii în dauna negustorilor români care voiu să facă comerț și cu alte zone europene. În Țara Românească se practica însă un comerț liber, dorindu-se atragerea negustorilor străini. Doar Neagoe Basarab, la 1519, stabilește drept de depozit pentru Câmpulung și Târgoviște, ca represalii, pentru că negustorii lui nu erau lăsați, în Ardeal, să treacă peste Brașov și Sibiu, până la Cluj și Oradea.
Negustorii români din Râmnic au avut de la început un handicap față de comercianții brașoveni și sibieni, care, datorită privilegiilor primite, și-au putut dezvolta mult mai repede afacerile. Râmnicenii își opreau adesea negoțul la granița celor două burguri ardelene, de care ajung să fie dependenți. Abia spre sfârșitul secolului al XVI, dreptul de depozit și obligația drumului iși micșorează treptat aplicabilitatea, orașele ardelene suferind, din punct de vedere economic, din cauza lipsei unui mediu concurențial, de lipsa unui număr mai mare de posibili parteneri de afaceri.
La Râmnic, nu au existat astfel de restricții, dar dacă activitatea comercială a sașilor catolici a fost încurajată, negustorii români de aici întâmpinau dificultăți în a-și dezvolta activitatea dincolo de Sibiu și Brașov. De la începutul secolului al XVI-lea, există un număr mare de documente despre comerțul râmnicenilor cu cele două orașe din Ardeal. Numele negustorilor vâlceni este însă, de cele mai multe ori, cu rezonanțe străine, ceea ce ne face să credem că, maghiari sau sași, ei s-au stabilit la Râmnic, dar și-au păstrat credința catolică. După câteva secole, însă, datorită problemelor cotidiene ce le întâmpinau, identitatea lor confesională se diminuează și pot fi cu greu deosebiti de localnici.
Începând cu secolul al XVI-lea, documentele despre catolicii din județ apar legate mai ales de acțiuni de comerț realizate de sași la Râmnic, dar și la Ocnele Mari. Ei apar însă și în relatările unor călători care au trecut prin oraș.
Nu se găsesc însă în arhive documente care să le prezinte direct viața religioasă dar putem să apreciem că, deja, ei nu mai sunt percepuți ca o comunitate distinctă de marea masă a populației, care era ortodoxă și beneficiară a unei episcopii proprii, din anul 1504, Episcopia Râmnicului Noul Severin, a doua din Țara Românească.
Vorbind despre viața religioasă transpusă în elemente de arhitectură în orașele de la poalele Carpaților din Țara Românească, Pavel Chihaia afirmă că, după anul 1530, în perioada de înflorire a cultului protestant în Transilvania, puține comunități orășenești catolice au mai avut forța și posibilitatea de a-și construi locașe proprii de cult.
O comunitate orășenească avea dreptul să țină târg. În unele sate exista un târg anual, dar orașele aveau târg săptămânal. Ziua de desfășurare era stabilită prin ordin domnesc. Râmnicul avea privilegiul de târg încă din vechime și, drept consecință, avea și dreptul de vamă. Veneau aici atât negustori cât și meseriași catolici mai înstăriți, în căutare de lucru și, unii din ei, s-au stabilit aici definitiv, aducându-și familia și rudele. Târgul de la Râureni, de lângă Râmnic, este pomenit documentar cu activitate comercială încă din veacul al XV-lea. Petre Panaitescu face observația că în limba română temenul de târg indică atât orașul cât și locul de desfășurare al negoțului, care era de două feluri: permanent, acela care se desfășura în târgul orașului, adeseori prin prăvălii și periodic, în bâlciuri și iarmaroace. Se poate vorbi și de un comerț de tranzit, dar ocuparea de către turci a unor însemnate centre economice dunărene ale țării a făcut, ca din secolul al XVII-lea, să se micșoreze importanța acestui tip de negot, dependent, destul de mult, de relațiile politice ale statelor europene cu Imperiul Otoman
Pe moșiile urbei vâlcene, bogăția principală o constituiau animalele, necesare muncilor agricole. Crescătorii mari de animale erau, cel mai adesea, feudalii laici și clericii precum și unii orășeni. Ei valorificau pe piața internă în primul rând produsele agricole dar și pe cele meșteșugărești. Pe lângă produsele indigene se desfăceau la târguri și mărfuri aduse de negustorii străini: stofe, mirodenii, arme, podoabe. Dincolo de Carpați, comercianții duceau vite, pește, piei crude, lână, produse cerealiere, blănuri, vin, ceară, miere, etc. Sarea de la Ocnele Mari se exporta cu predilecție la sud de Dunăre. .
Timp de două decenii, documente care să vorbească explicit de catolici practicanți există în număr relativ mic, putând să facem doar supoziții legate de numele unor negustori ce apar în acte. De la mijlocul secolului, chiar legătura ce se putea face între un nume german și apartenența la confesiunea catolică este riscantă, pentru că unii germani au trecut la protestantism.
În anul 1503, Stan, Buda, Oprea, Negomir și Mușat, negustori din Râmnic, importă de la sașii catolici din Brașov marfă în valoare de 267 florini, plătind taxa de 13 florini și 14 aspri. Apar în această perioadă negustori râmniceni ca: Stanciul, Matei, Porto, Stoican, Crăciun, Andrei, Șandor, Maican, Todor, Maine, care în perioada 1530-1531 aduc în oraș un număr de 37 de transporturi de marfă, tot în valoare de 27 florini, plătind de asemenea o taxă de 13 florini.
Se observă faptul că numele negustorilor, deși încă având rezonanțe străine, încep să se românizeze, arătând preocuparea tot mai mare a localnicilor înspre activități comerciale, dar și așezarea stabilă a unor sași în Râmnic, care și-au adaptat probabil numele după cele ale locuitorilor urbei.
Neagoe Basarab are o corespondență bogată cu Sibiul în probleme negustorești. El intervine de mai multe ori pentru negustorul Bogdan din Râmnic, care fiind dator către un sibian, zăcea în temnița Sibiului. În favoarea râmniceanului intervenise și Oprea vistier cerând ca acesta să fie eliberat.
Pentru că sibienii reținuseră marfa lui Tatul și Sarchiz, negustori și pârgari din orașul Râmnic, în valoare de 200 ducați galbeni, în contul lui Stefin, județul râmnicean, domnul îi roagă să procedeze cum este cuvenit: „să le lase marfa că datoria, dacă este, se va plăti după lege“. Într-o altă scrisoare, legată de aceeași cauză, Domnul intervine din nou, invitându-l pe, așa zisul, păgubaș sibian, Agăt Hanăș, să vină la judecată „unde i se va face dreptate iar oamenii drepți să nu fie supărați“.
Între anii 1500 și 1547, apar în documente comerciale numele a peste 70 de negustori râmniceni care aveau relalații permanente cu Sibiul și Brașovul. Mulți au nume obișnuite la Râmnic, dar alții prezintă nume cu certă rezonanță străină, ducându-ne cu gândul că ar putea avea origine străină, ca de pildă: armeană (Sarchiz, Carabet, Meștrob, Tatul), aromână (Mușa, Igun,Țopa), sârbă (Stepa, Stepan), ungară (Simon, Coloman, Șandor) și ebraică (Thobhias). În arhivele sibiene sunt menționați la începutul secolului al XVI–lea, Andreaș, Iacob, Demeter, Istvan negustori din Râmnic, după nume maghiari, probabil de confesiune catolică, care importau din Sibiu cuțite, funii, coase, șei, pălării, piei și mai ales încălțăminte și duceau la vănzare, în burgul transilvan, porci, ceară, pește și alte produse. Cu trecerea anilor, comercianții menționați documentar devin tot mai numeroși, ceea ce indică o viață comercială intensă.
Se poate presupune că negoțul permanent, făcut prin prăvălii, nu a lipsit din Râmnic sau din alte orașe muntene. Primul semn îl constituie existența negustorilor legați de anumite localități. Din cauza ciumii care izbucnise în oraș, în anul 1500, „ Gheorghe, negustor de la Râmnic“ se mută cu familia la Argeș și cere județului și pârgarilor din acest din urmă oraș, să anunțe printr-o scrisoare municipalității din Sibiu această acțiune ,,ca să nu aibă vreo piedică în comerțul lui în marele oraș ardelean și să fie primit la târg“. În sprijinul acestei ipoteze vin și câteva acte de comerț din arhivele brașovene în care negustorii din Țara Românească sunt numiți Petre de la Argeș, Neculaie de la Târgoviște etc.
Un rol important în evoluția economică a județului l-a avut, în acea perioadă, și localitatea Ocnele Mari, care căpătase de timpuriu statutul de târg, iar satele din jur, ai căror locuitori se ocupau preponderent cu extragerea și exploatarea sării din ocne, se aflau sub administrarea cămărașilor domnești. Râmnicul este legat de exploatarea sării de la Ocnele Mari, atât ca urmare a faptului că o parte din forța de muncă provenea din oraș, dar și datorită împrejurării că, de aici, se asigura transportul sării la Dunăre cu ajutorul carelor sau cu plutele pe Olt, până la Islaz.
Cercetătorul Petre Panaitescu, la a cărui opinie subscriem, a susținut că românii au trăit până în veacul al XVII-lea în mare sărăcie: ,, Organizarea noastră economică, mai ales la țară, era redusă la o exploatare agricolă și la creșterea vitelor, formând aproape o autarhie economică. Comerțul foarte redus nu aducea mulți bani în țară, iar economia era mai mult naturală, fiecare gospodărie boierească sau țărănească trăind din produsul ei propriu și-și producea nu numai hrana, dar și îmbrăcămintea, uneltele, clădirile și toate cele necesare pentru membrii ei“. Era o economie, în general, închisă, exceptând comerțul cu Brașovul și Sibiul. Totuși, din secolul al XVI-lea, datorită comerțului săsesc apare în târgurile noastre și o burghezie bogată.
Nume de sași continuă să apară în actele de danie și în cele comerciale. Într-un hrisov emis la 1 aprilie 1535 de Vlad Vintilă, „domn a toată țara Ungrovlahiei“, apare un Iliaș Sasul, al cărui nume ne permite să credem că este vorba despre un sas catolic. Documentul întărește episcopiei Râmnicului mai multe ocine în Poieni, Frăsinet, Cacova precum și mori, terenuri cu vie și țigani „ să fie sfintei episcopii jumătate din podul de la Olt, lângă Râmnic pentru că l-au ținut până acum la alți domni ( … ) și să fie(a) sfintei episcopii o vie la Ocna, pentru că a cumpărat-o doamna Anca de la Iliaș Sasul, pentru 3585 aspri, iar după aceea a dăruit și a dat acea vie sfintei episcopii pentru sufletul ei“. În afară de numele vânzătorului, care este foarte probabil catolic, acest document este important și pentru că este pentru prima dată menționat documentar podul de peste Olt, din apropierea orașului, unde se plătea vamă. Faptul că acest pod important era folosit și sub alți domni anteriori, îl știm după o informație din 14 iulie 1517, când apare ca martor „Stanciu de la pod“. Se poate presupune, de aceea, că originile acestui pod trebuie căutate încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân.
Într-un act emis de Mircea Ciobanu (1545-1559, cu întreruperi), la 22 mai 1548, apare Hanăș Ungurul, din Sibiu, care cumpără câțiva țigani „pentru 6 găleți de grâu și pe 4 porci grași“. Tot într-un act emis de Mircea Voievod apare un alt nume care ne îndreptățește să credem că avem de-a face cu un negustor catolic, Stan Sasul, într-o pricină pentru o săliște.
Radu cel Mare voievod întărește popii Frîncul și fiilor săi, jupan Tudor, grămătic și Stanciul, părți „în Suseani“, prin hrisovul din 15 iunie 1505. „Și iarăși a dat popa Frîncul adălmaș în fața pârgarilor din Râmnic, 250 aspri“ . La 12 aprilie 1506, într-un alt hrisov dat de el, prin care se întăresc aceluiași popă părți din „Voinigești și Prundul, cu baltă“, se menționează că „a dat popa Frâncul și fiii lui ( . . . ) 350 de aspri în fața pârgarilor din Râmnic la cârciumă și domniei mele, calul“. Aceste documente prezintă interes pentru că apare pentru prima dată confirmat rolul pârgarilor de a consfinți, prin prezența lor, anumite acte de danie domnească, primind pentru aceasta „adălmaș“.
Catolicismul nu a avut posibilitatea să se răspândească în forță în toată Țara Românească, deoarece comunități catolice au putut să fie formate în secolele XIII-XV doar în câteva centre din apropierea munților Carpați: Curtea de Argeș, Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea și apoi Târgoviște, acolo unde sașii au reușit să se stabilească de timpuriu pentru a face comerț. Atunci când o parte din aceștia au devenit protestanți, îmbrățișând Reforma, și autoritatea Bisericii Catolice s-a diminuat, nemaiexistând un număr suficient de credincioși care să dezvolte parohiile catolice . În acest sens, chiar papa Ioan al XXIII–lea a recunoscut faptul că „până și episcopul catolic de Argeș se afla printre necredincioși, iar adepții săi au scăzut treptat, începând din secolul al XVI–lea“.
Mai mult, în afară de negustori, puțini din cei care veneau pe aceste meleaguri alegeau să se așeze pentru mai mult timp aici. Lipsa monedelor străine, a banilor în general, a constituit o frână în calea dezvoltării zonei, care nu ducea totuși lipsă de bogății naturale, dar a sărăcit treptat datorită economiei aproape autarhice care domina relațiile sociale și economice. Acest lucru a descurajat relațiile externe și introducerea, în secolele XVI-XVII, a unor elemente de cultură occidentală, care să modernizeze în ritm mai alert regiunea. De aceea, nici elemente catolice noi nu au mai apărut, comunitatea acestora, destul de importantă in secolele precedente, diminuîndu-și, treptat, rolul.
La Râmnic s-a petrecut un fenomen similar celui din alte orașe muntene, confirmat de faptul că în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, catolicii din oraș, nemaiavând susținerea unui preot, au trebuit să accepte să fie păstoriți de un predicator luteran, trimis de sașii din Transilvania, în anul 1574. Până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când au ajuns la Râmnic, în număr mai mare, bulgarii catolici chiproviceni, comunitatea catolică din oraș s-a redus simțitor la un număr de 10-20 de familii, lucru remarcat și de călătorii care treceau prin regiune. Acest lucru s-a petrecut prin plecarea unora în diverse zone, prin trecerea altora la ortodoxie iar mulți, mai ales sașii veniți din Transilvania, acceptând apropierea de luterani, devenind protestanți.
Conform abatelui iezuit de la mănăstirea San Michele în Chiusa, de lângă Torino, italianul Giovanni Botero, secretarul personal al episcopului Borromeo, catolicii din Râmnic, prin anul 1597, nu aveau preot, iar cele circa 20 familii rămase „recurgeau la serviciile unui predicator luteran”. Abatele iezuit Giovanni Botero a strâns în călătoriile sale informații prețioase despre Țările Române, el fiind cu adevărat un călător împătimit, atent cu detaliile din jur și nu doar un povestitor ocazional al unor informații indirecte cum au prezentat mulți din cei care au descris Țările Române până la el. Din păcate nu se poate preciza data exactă a călătoriilor sale, putându-le însă aproxima în perioada 1580-1600.
În anul 1581, călugărul franciscan conventual, Jeronim Arsengo, ajuns la 17 septembrie 1607 episcop numit al Moldovei, a fost trimis în Țara Românească pentru a se informa asupra progresului catolicismului în regiune. Însărcinat cu această misiune de Petru Cedulini, episcopul de Nona ( Dalmația ), călugărul Arsengo călătorește timp de 6 luni prin Țara Românescă și Moldova unde este bine primit de Petru Șchiopul, care era un susținător convins al catolicismului .
Vizita sa apostolică a fost completată de informații culese de la diverși negustori catolici care vizitaseră deja Țara Românească, iar în raportul său face aprecieri interesante despre catolicii din Târgoviște, Câmpulung și Râmnicu Vâlcea. Informațiile despre Râmnic mărturisește că le-a primit de la fratele Celestin Venețianul: „Rimnico ( Râmnicu Vâlcea ), la 3 zile de drum de Târgoviște are 20 case de catolici, 180 suflete; se declară catolici romani, dar au un preot luteran, neavând unul catolic; oameni simpli“. Se poate face o comparație, cu celelalte localități locuite de catolici prezentate de trimisul apostolic: „la Târgoviște sunt 20 case de sași catolici, cu 130 inși de rit roman și de limbă germană, maghiară și română. Sunt oameni simpli și lipsiți de preoți catolici; se lasă împinși în multe rătăciri ale credinței; au părăsit cu ușurință pe preotul luteran și îndată ce am venit aici l-am trimis pe fratele Celestino să vadă de ei și să înlăture pe acel preot“. La Câmpulung comunitatea catolică este mai numeroasă, la cele 900 cămine cu români existând 250 case, cu 400 suflete de sași catolici. Se observă faptul că la Târgoviște și Râmnicu Vâlcea situația era asemănătoare și doar la Câmpulung, unde sașii catolici se așezaseră de la începuturi și aveau deja două edificii de cult, situația era diferită.
Confirmrea informațiilor despre catolicii din Țara Românească, transmise de Jeronim Arsengo, o avem și din materialul scris de către Franco Sivori, fiul unui negustor bogat din Genova, ajuns secretarul lui Petru Cercel, în care se arată că Râmnicul este ,,la trei zile de drum“ de Târgoviște și numără, în rândul populației catolice, 20 de case cu 180 de suflete. Acesta consideră că este nevoie să fie trimiși doi părinți iezuiți în Țara Românească „în scop de propagandă“, puținii catolici întâlniți aici, având nvoie de îndrumare. În raportul său, Franco Sivori vorbește pe larg și despre negoțul desfășurat în localitățile întâlnite: „muntenii nu fac negoț” și de aceea negustoria este purtată de străini „care aduc stofe de lână, mătăsuri și brocarturi“. Din Țara Românească el spune că „se scot piei de bou, în mare cantitate, ceară, miere, unt, brânzeturi, grâu și orz, vite, pești afumați și sare“. În descrierea sa, Sivori vorbește și despe râul Lotru, din nordul actualului județ Vâlcea, „râu ce curge pe la poalele munților cu minerale și duce cu sine multe grăunțe de aur“, culese cu un anumit meșteșug.
Călugărul iezuit, mediatorul papal, Antonio Possevinio (1533-1611), vizitând Transilvania, timp de 6 luni, în anul 1583, a ajuns până la Sibiu, putând să lase o descriere a părții de nord a județului Vâlcea în lucrarea „Transilvania“: „Oltul izvorând din inima munților secuimii curge spre Sibiu (…) De aici coboară printr-o vale strâmtă, având pe amândouă părțile munți foarte înalți, în Țara Românească (…). Acel râu poartă pe apele sale un fel de plute ( zatte ) mai curând decât luntre, cu ajutorul cărora se transportă din țară sarea (de la Ocnele Mari – n.a ) și alte lucruri“.
Există și alte mărturii din acea perioadă de sfârșit de veac XVI, dar toate converg spre ideea că la Râmnic comunitatea catolică nu a dispărut complet, rămânând încă o structură de luat în seamă. Se poate concluziona că, având importanță în prima etapă constitutivă a vechilor orașe de reședință a Țării Românești (sec.XII-XV), când s-au conturat activitățile urbane, bisericile catolice și mănăstirile franciscane și-au pierdut treptat enoriașii dincolo de pragul secolului al XVI-lea.
Acest lucru nu înseamnă că urmașii sașilor catolici, au plecat cu toții de pe aceste meleaguri, ci probabil și-au amenajat, în diferite cartiere ale orașului, capele, îndeosebi în orașele unde a mai meritat efortul confesional și misionar.
CAPITOLUL IV
CATOLICISMUL ÎN JUDEȚUL VÂLCEA ÎN SECOLELE XVII-XVIII
IV.1. CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE CATOLICII DIN RÂMNIC
Datorită dezvoltării vieții economice și culturale vâlcene de la începutul secolului, apare și la Râmnic o pătură de localnici mai înstăriți, de mesteșugari și negustori, mulți de origine străină, deschiși unor reforme și care doreau să participe la modernizarea relațiilor sociale. Este perioada când alogenii se românizează treptat, ca unii ce mergeau la aceeași biserică și se puteau uni cu românii prin legături de familie. Procesul de omogenizare a populației s-a realizat treptat. Unii localnici, reprezentanți ai comunității săsești, trec la ortodoxie prin căsătorii mixte. De exemplu franciscanul Lațco se căsătorește cu râmniceanca Stanca, copiii lor fiind botezați ortodox. Este un proces firesc, care s-a petrecut, în secolele de mijloc ale mileniului al doilea al erei noastre, în toate orașele românești unde existau comunități catolice.
Orașele Râmnic și Ocna au constituit pentru mulți călători puncte de atracție și loc de repaus în călătoriile acestora prin Țara Românească. Călătorii veniți din apus în secolele XVII și XVIII, fiind în majoritatea lor catolici, era firesc să se intereseze și de soarta celor de aceeași confesiune cu ei, așa încât, din descrierile lor, putem afla lucruri interesante despre viața comunității catolice din Vâlcea. Aceste descrieri sunt importante, în lipsa documentelor concrete din arhive, pentru a ne face o imagine asupra problemelor cu care se confruntau locuitorii (din toate confesiunile) din zona Râmnicului în acea perioadă. În afara informațiilor propriu-zise, se desprinde o concluzie generală din aceste relatări și anume aprecierea acestor călători față de toleranța de care dădea dovadă Domnia țării și populația față de catolici.
Bartolomeo Locadello, negustor italian din Bergamo, arată, într-o descriere făcută în anul 1641, că Râmnicul este unul dintre cele mai mari orașe ale țării (alături de București, Buzău, Târgoviște, Focșani și Slatina ), iar Paul de Alep îl numește Râmnicul cel Mare. Georg Kraus îl prezintă legat și de celelalte orașe din zonă : „atât Câmpulungul, cât și Râmnicul, așezate în Țara Românească, fuseseră locuite pe vremuri de sași“. Autorul arată că ‚, femeile care se trag din neam săsesc poartă marame la fel cu cele ale femeilor noastre. De asemenea locuitorii au biserici frumoase zidite după felul nostru’’.
În zona Vâlcii. în timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601), imigrația sârbo-bulgară, unită cu afluxul de arbănași (albanezi), se intensifică, unii din acești refugiați găsindu-și adăpost la Râmnic, oraș primitor și deschis conviețuirii. Aceștia, fiind în mare parte catolici de origine slavă, contribuie treptat la creșterea numerică a catolicilor din oraș, dar, deși învață, de nevoie, destul de repede limba locului, se integrează cu dificultate în spațiul socio-cultural vâlcean, activitatea lor negustorească fiind menționată abia spre sfârșitul secolului.
În continuare, în actele comerciale apar adesea și nume de sași, ca de exemplu: la 2 decembrie 1611, se vorbește de doi frați Gheorghe și Paul Sasu, care fac negoț cu Sibiul, iar la 13 noiembrie 1612, apare Gheorghe Ungurul – ,,cel venit de dincolo de munți“. La 25 februarie 1636, Lațcu negustorul apare în calitate de martor într-o tranzacție de vânzare-cumpărare la Râmnic..
Cu aprobarea Domniei, catolicii aveau construite în această perioadă, la Râmnic, o clădire pentru întâlnire și un oratoriu, cu funcție de capelă, pentru oficierea slujbelor. Călătorii străini care trec prin această regiune amintesc de biserica catolică și deplâng faptul că nu sunt fonduri pentru a fi întreținută, iar de la mijlocul secolului ea pare a fi ruinată.
Cu Andrei Bogoslavič, originar din Dalmația, începe seria misionarilor catolici care pătrund pentru o perioadă mai mare de timp în Țara Românească. Are o situație ambiguă, apărând ba ca minorit conventual, ba ca minorit observant. Folosește cu abilitate două nume: Andreas Apharia (mai ales în perioada 1618-1619 ) sau Andrei Bogoslavič (după 1623). Are meritul că a început să sprijine metodic comunitățile catolice din Țara Românească, cărora le-a trimis și călugări franciscani pentru sprijin duhovnicesc.
În anul 1640, Andrei Bogoslavič și-a ,,arogat“ calitatea de ,,episcop catolic de Râmnic“. El arată că: „în vremurile trecute – după cum ni s-a arătat de persoane foarte bătrâne – se spune despre catolicii noștri că pe la anul 1500 aveau lăcașuri și biserici ca cele din București și la Craiova și la Argeș“. În aceeași descriere, episcopul minorit oferă informații interesante și despre situația catolicilor din Valahia: „Se găsesc, după cum am auzit și văzut eu, 13 biserici ale catolicilor și 406 case cu 856 de suflete și o mănăstire a ordinului nostru. (…)În această țară, măcar că este tributară turcilor, prin mijlocirea bunului nostru domn (…) s-ar putea aduce și într-un răstimp scurt, acele populații la unire și la ascultare față de sfânta maică biserică“.
El remarcă, poate cu o doză prea mare de subiectivism, că mulți călugări catolici din Țara Românească s-au retras în Ungaria sau în Polonia, din cauza dușmăniei nutrită de ierarhii ortodocși față de catolici, aceștia considerându-se persecutați și neavând drept sprijin decât Domnia. ,, Astfel, cu trecerea vremii, schismaticii au luat în stăpânire acele biserici și, golindu-le de toate bunurile – până și clopotele – le-au lăsat cu totul în paragină, iar catolicii din acea vreme neavând preot, au urmat schisma greacă“.
Opinii asemănătoare apar și în relatarea călugărului minorit originar din Malta, Paolo Bonnicio, ajuns chiar duhovnic al domnitorului muntean Radu Mihnea, către Giovanni din Frata, vicarul patriarhal al Orientului, la 24 aprilie 1630: „în fiecare zi, catolicii aceștia ai noștri se fac ortodocși, pentru că nu au preot, îndeosebi în ceasul morții. În țările acestea (Moldova și Țara Românească) preoții (catolici) nu pot să trăiască dacă nu au vreun ajutor din altă parte și dacă nu știu limba valahă, sau cea ungară, sau cea germană“.
Totuși, din documentele studiate, reiese că, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, comunitatea catolică din Râmnic mai avea încă preot, lucru semnalat într-un act din 15 mai 1632, prin care sunt alese, de către egumenul mănăstirii Cozia, Dionisie, împreună cu Voica al Ghinei, Abramie și mai mulți oameni bătrâni, „niște locuri ale mănăstirii, aflate pe lângă popa săsescu“, fără ca să se precizeze numele acestuia. Alegerea făcută este întărită, la 10 decembrie 1657, de domnitorul Constantin Șerban, aflat la Târgoviște, când altui egumen al Coziei, și anume lui Ștefan, i se dăruiesc mai multe proprietăți printre care și cele de la Râmnic, aflate „către popa cel săsesc“.
Majoritatea călătorilor ce trec prin Țara Românească au aprecieri laudative față de oamenii și locurile vizitate. În anul 1632, Paul de Strasbourg (1595-1604), originar din Nürnberg, consilier secret al viitorului rege al Suediei Gustav II Adolf ( 1611-1632 ) și sol la sultanul Murad al IV-lea, face o frumoasă descriere a Țării Românești: „ nu este pământ mai roditor decât cel al Țării Românești, căci pășunile îmbelșugate și bogate hrănesc numeroase turme și cirezi. În păduri și codrii e mare mulțime de fiare sălbatice și de păsări. Lână, in, piei pentru locuitori se află cu prisosință. Minele de sare sunt bogate și nu li se poate da de fund. Dunărea și celelalte râuri dau pește în mai mare cantitate decât în orice altă țară din Europa. (…) Ei fac negoț reciproc cu transilvanii, polonii, turcii, sârbii și își păstrează moneda nealterată. Se bucură de o climă blândă și au aer foarte sănătos“.
În anul 1640, minoritul conventual, Angelo Petricca din Sonnino, care a ocupat aproape un deceniu posturi de răspundere în structura catolică Propaganda Fide, lasă și el o descriere a Țării Românești, apreciată, în anul 1652, în scrierile părintelui franciscan Maria Francesco Spera. El concluzionează că sașii sunt ,,transilvăneni din vechime, de rit catolic, care s-au așezat aici, la hotare, din cauza fertilității pământului“. El ne oferă și informația că „reîntoarcera sașilor la catolicism s-a petrecut în anul 1639“.
Într-o descriere din anul 1656 a medicului Adam Chemont din Luxemburg, sașii catolici „sunt toți meșteșugari, exercitând mai ales meserii care îi țin pe scaun și nu cer o osteneală fizică. Le place carnea friptă, rar cea fiartă și slănina râncedă . Pe aceasta o fierb foarte des cu varză murată, cu mazăre și cu fasole; condimentele lor sunt ceapa, usturoiul, tarhonul, magheranul, mărarul, piperul, ghimberiul, frunzișoarele, scorțișoara, șofranul – de care se folosesc sau mai bine zis abuzează, căci nu pregătesc aproape nici o mâncare, care să nu aibă din acestea, mai mult chiar decât ar trebui. Apă nu beau decât atunci când le merge prost. Beau vin șpriț și hidromel și între băutură își ațâță apetitul fiecare în felul său, cu diferite mâncăruri sau condimente“.
În perioada 1640-1670, misionarul catolic Petru Bogdan Bakšić ( 1601-1674 ), numit în italiană Pietro Deodato Bakšić ( Baksev), născut la Chiprovaț, cea mai însemnată așezare catolică din Bulgaria, unde se afla reședința episcopului catolic de Sofia, face 6 călătorii în Țara Românească, arătând că ,, această țară are în lungime mai bine de 10 zile de drum iar în lățime 5 zile“. Ca și în lucrarea Itinerariul din Bruges din secolul al XIV-lea (Călători, I, p.21) se observă obiceiul, pentru regiunile din estul Europei, pentru a socoti distanțele în zile de drum și nu în unități de lungime.. Apreciază faptul că domnul țării, Matei Basarab (1632-1654), (foto 15) tolerează și chiar sprijină migrația bulgarilor catolici din sudul Dunării.
În felul său cumpănit, Petru Bogdan Bakšić a luptat pentru unificarea sufletească a bulgarilor, făcând eforturi deosebite pentru câștigarea la catolicism a bogumililor respinși de Biserica Ortodoxă, dar a impulsionat și viața religioasă catolică din Țara Românească.
În anul 1642, episcopia catolică de Sofia a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie, Bakšić fiind primul arhiepiscop catolic al Bulgariei. La stăruința lui, avea să fie creată și arhiepiscopia de Marcianopol în care l-a instalat pe franciscanul Marco Bandini, putând astfel, împreună, să supravegheze mult mai bine Țările Române. Nicolae Iorga apreciază că Episcopul de Marcianopol (Varna) se sprijinea ,, pe franciscanii bulgari, foarte numeroși, căci vechii pavlichieni, bogumilii, fuseseră prefăcuți de Biserica catolică în catolici adevărați”.
În urma vizitelor sale în Valahia, Bakšić și-a asumat, în fața superiorilor săi, răspunderea de a-i readuce pe catolicii de aici la o situație apropiată de normalitate.
Ca soluție pentru a spori numărul catolicilor din Țara Românească, în multe parohii aceștia fiind ,,contaminați de luteranism“, mai ales în zonele dinspre Transilvania, a propus înlocuirea pastorilor luterani cu călugări aduși eventual din Italia și supuși fie autorității unui episcop, venit tot de acolo, fie unui episcop-călugăr, trăind în mănăstire alături de monahii săi. El a propus cu această ocazie, pentru prima dată în regiunea est-europeană, o variantă ideală de dezvoltare a catolicismului, ce se va dovedi în viitor o opțiune viabilă: „creșterea din sânul poporenilor catolici a unor preoți ai lor“.
În prima sa vizită făcută în Țara Românească, episcopul catolic apreciază, la 31 august 1640, că în Râmnic fuseseră, pe vremuri, mulți catolici dar unii trecuseră la ortodoxism din vina unui episcop care i-a pus pe credincioși să plăteasca anumite contribuții: ,,mai este un oraș numit Râmnic în care au fost mulți din același neam ( sași ) și biserica se mai păstrează încă, dar nu șiu cum se spune că s-au făcut schismatici;(…) au căzut în rătăcire in timpul fratelui Andrei Bogoslavič. Eu nu am văzut dar mi-au povestit acești catolici. Știu bine că se dădea episcop de Râmnic, al Țării Românești și am văzut scrisorile sale și bulele pe care le-a scris multora“.
Vorbind despre Curtea de Argeș, își extinde analiza și asupra celorlalte orașe din jur, printre care și Râmnicul, și regretă starea la care ajunseseră credincioșii catolici: „s-au pierdut aproape toți, ceea ce e lucru de plâns“.
În anul 1640, ca vizitator apostolic, Bakšić, pe când era doar episcop de Sofia, este rugat de credincioșii catolici din Râmnic să le trimită un preot catolic. Nu peste mult timp , au sosit aici minoriți bulgari, care i-au întors pe mulți credincioși, trecuți la protestatanți, la religia catolică.
La Câmpulung, Pietro Deodato Bakšić l-a întâlnit, ca paroh, pe Francesco Maria Spera din Narni, franciscan conventual, viitor provincial al Transilvaniei și prefect al misiunilor dar și pe medicul lui Matei Basarab(1632-1654), italianul catolic Giovanni Mascellini. Acum, au avut ocazia să facă împreună o strategie pe termen lung pentru a revigora viața religioasă a catolicilor din Țara Românească, pusă in pericol de inexistența unor preoți parohi sau existența pe aceste meleaguri a unora nepotriviți.
Petru Bogdan Bakšić arată că : „În Țara Românească sunt în multe locuri catolici fugiți din Turcia, dar nu în puțină vreme nu se va mai putea ști pe unde se află. Și dacă ar fi fost aici călugări din Bulgaria, cum erau la început în Târgoviște, ar fi fost în seama lor să cerceteze unde se află și să se îngrijească de sufletele lor, pentru că trăind ei zi de zi printre schismatici, așa cum s-a întâmplat în multe locuri, unde stau catolici fără părinte duhovnic și călăuză a sufletelor lor și spovedanie și împărtășanie. La Râmnic, catolicii trecură la ortodoxism, deoarece episcopul catolic îi obligase să plătească contribuție. Puținii catolici ce se află aici (Țara Românească) trăiesc din lefurile date de domn și pentru a fi pe placul schismaticilor la care sunt în slujbă, mulți din ei părăsesc ritul nostru și trec la ritul lor. Și cei ce se căsătoresc nu cheamă preoții noștri să le binecuvânteze căsătoria, ci se duc la preoții schismatici“
Bandini, episcopul de Marcianopol, dimpotrivă, criticând purtările misionarilor conventuali, a acordat credit preoților din parohii contra acestora. Amândoi ierarhii arată însă, în scrierile lor, o adversitate evidentă contra franciscanilor conventuali, socotiți de ei ca uzurpatori în Țara Românească și ca factor de dezordine în Moldova.
Cu toții au fost de acord că strângerea legăturilor cu Țara Românească era imperios necesară pentru catolicii bulgari. Trebuiau aduși preoți sau călugări cunoscători de limbi slave, pentru asigurarea asistenței religioase a bulgarilor catolici, refugiați în Valahia, dar și pentru ocuparea treptată a parohiilor catolice de aici.
În anul 1653, în luna ianuarie, Bakšić face ultima sa călătorie în Țara Românească observând că aici catolicii sunt răspândiți cu familiile lor prin diverse locuri, precumpănind totuși bulgarii, care se ocupau cu negustoria. Apreciază și faptul că minoriții observanți, veniți de la sud de Dunăre, începuseră să aibă grijă de catolicii din țară, pe care îi îndrumau și îi vizitau la nevoie.
La mijlocul secolului al XVII-lea, pe lângă mărturiile lui Petru Bogdan Bakšić și ale lui Andrei Bogoslavič, avem și alte confirmări ale existenței unui locaș de cult catolic la Râmnicu Vâlcea, pomenit de altfel, indirect, și în actele comerciale românești, încă din anul 1632 (vecinătățile cu „popa săsescu“). Una din acestea este și relatarea franciscanului Francesco Maria Spera, din Narni, misionar apostolic în ambele Valahii, care, la 25 aprilie 1644, sublinia că: „la Râmnic este o biserică stricată, are câteva bunuri stăpânite de schismatici, căci nu mai sunt catolici de mulți ani încoace“ și consideră că biserica „s-ar putea ridica din nou cu oarecare subsidii din Polonia“. Bunurile la care făcea referire Spera erau probabil câteva clădiri și terenuri, achiziționate, în timp, de catolici, în jurul locașului lor de cult, rămas neângrijit. Nicolae Iorga precizează și el, legat de catolici că, în această perioadă, ,,la Râmnicul Vâlcii, ruinele arată locul bisericii“, făcându-i o localizare aproximativă în zona centrală a orașului.
Petre Panaitescu presupune, de aceea, că vechea biserică catolică „Sf. Dumitru“, astăzi ortodoxă, era ruinată în acea perioadă și dezvoltă ipoteza franciscanului Maria Spera, care considera că ea ,,se află în posesiunea ortodocșilor, în virtutea legii nescrise a țării, care prevedea intrarea în patrimoniul voievodului a bunurilor părăsite“. Numai așa s-ar putea înțelege de ce edificiul catolic ruinat și nefolosit, înălțat pe terenul care aparținea de acum voievodului, va ajunge la sfârșitul secolului al XVII-lea, sau la începutul secolului următor, în proprietatea episcopiei ortodoxe din Râmnic.
Într-un raport întocmit la 3 septembrie 1650, din Târgoviște, pentru conducerea Congregației de Propaganda Fide, călugărul Bonaventura din Campofranco, din ordinul franciscanilor, menționează și el că „ în Țara Românească nu sunt decât trei biserici: la Câmpulung, Târgoviște și București“. El vorbește și despre faptul că activitate pastorală certă nu se face decât la Târgoviște și Câmpulung, solicitând să se trimită mai mulți călugări pentru a sprijini comunitățile catolice. Deși informațiile nu au fost culese personal, ci prin doi misionari iezuiți, faptul că Râmnicul nu era menționat în Raport se datorează probabil faptului că numărul catolicilor de aici ajunsese prea mic și, de aceea, era posibil să nu mai posede biserică proprie.
Gabrielle Mančić Thomassy ( Gabriel Tomasi, Gabrielis Mancić Thomassy ), minorit observant, vicar apostolic în cele două Valahii, în raportul său din 7 februarie 1660 către nunțiul apostolic din Polonia, se plângea că, în Țara Românească, catolicii au avut multe biserici care, în timp, se degradaseră. Despre biserica catolică din Râmnic el precizează cu regret că ea era ruinată: „N-au mai rămas decât zidurile. Ar putea fi restaurată, dacă ar fi cu ce, și ar fi de mare folos, pentru că aici vin mulți catolici, mulțumită faptului că în apropiere se află ocnele de sare ale domnului. De altfel, este un oraș bun, dar când văd oamenii că nu e nici biserică, nici preot, se descurcă cum pot. În această provincie nu se mai află alți părinți în afară de minoriții observanți din ordinul Sf. Francisc, din custodia Bulgariei, care împărtășesc pe credincioși cu sfintele taine“.
Episcopul Antonie Stefani de Nicopole, în anul 1679, pomenește și el de biserica din Râmnic exprimându-și speranța „că poate franciscanii o vor restaura întrucâtva“.
Starea pronunțată de degradare a clădirii de cult catolice, din care nu mai rămăseseră decât zidurile îl determină pe Pavel Chihaia să opineaze că ea s-ar fi putut totuși reface dacă s-ar fi găsit ajutoare și leagă această informație de restaurarea bisericii „Sf. Dumitru”, făcută de „Pahomie monah“, din perioada 1745-1751, care a constat numai ,,din boltirea naosului bisericii“. Chihaia și-a întemeiat opiniile privind existența unei biserici catolice mai vechi pe locul actualei biserici ortodoxe, printre altele, și pe constatările făcute cu ocazia descoperirii tencuielii bisericii ,,Sf. Dumitru”, când s-a constatat existența unor ziduri străvechi, ridicate cu mult înainte de primele reparații presupuse, făcute în secolele XVII și XVIII.
Călugării observanți din câteva localități din Oltenia, între care și cei din Râmnic, fac o cerere scrisă către ierarhul locului, la 14 iunie 1698, în care se plâng că „nu pot trăi de pe urma credincioșilor“. Sensul cererii era, considerăm noi, de a primi fonduri și mai mult sprijin de la Biserica de care aparțineau și nu acela de a se plânge de persecuția ortodocșilor, cum au interpretat unii cercetători textul supus analizei. Cei din Râmnic încercau, probabil, să găsească și o soluție pentru amenajarea unui locaș de cult adecvat nevoilor.
Acest lucru îl face pe cercetătorul Pavel Chihaia să concluzioneze că situația comunității catolice din Râmnic rămăsese neschimbată, biserica fiind probabil pierdută în favoarea episcopiei ortodoxe, datorită lipsei fondurilor necesare refacerii.
Bulgarii chiproviceni, sosiți în număr mare la sfârșitul secolului al XVII-lea au căutat totuși să amenajeze într-o clădire un oratoriu unde să poată să se desfășoare, în lipsa unei biserici proprii, slujbele duminicale. După ruinarea bisericii celei vechi și până la refacerea celei noi, arată Cronica franciscană, „bulgarii catolici construiră o casă de rugăciuni cu locuință“, probabil în zona centrală a orașului.
Apreciat de domnitorul țării, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), (foto 16) egumenul mănăstirii Bistrița, Ilarion, a fost ales, la 18 iunie 1693, ca episcop al Râmnicului, pe care l-a păstorit până în anul 1705. A isprăvit lucrările de înnoire la Schitul Dobrușa și a prefăcut schitul Iezer din temelii. Cărturar luminat, el a înțeles rolul introducerii limbii române în Biserică și școli, chemându-l pe dascălul Alexandru Rusu din Scheii Brașovului, pentru a scrie la Râmnic cărți in limba cunoscută de popor și nu în slavonă sau greacă, ca până atunci. Pe cheltuiala sa au fost tălmăcite din slavonă Triodul, Penticostarul și o Psaltire. În perioada când a fost episcop, el a arătat înțelegere față de refugiații bulgari catolici, veniți din sudul Dunării. În ultimul deceniu al veacului, bulgarii catolici așezați la Râmnic, făcuseră numeroase încercări să își refacă așezământul de cult iar ierarhul ortodox le-a tolerat demersul, recunoscându-le în acest fel statutul. Acest accept a atras asupra sa o sancțiune severă din partea Mitropoliei Țării Românești, cu acordul Domniei. Învinuit de schismă în sinodul din martie 1705, episcopul Ilarion a fost depus din scaun și trimis la mănăstire. .
Descoperită de Iohann Cristian Engel, impreună cu alte texte, în Bibloteca regală maghiară din Budapesta, lucrarea Relația anonimă latină despre Țara Românească, scrisă cu siguranță înainte de anul 1688, atunci când vorbește despre catolicii din Țara Românească, arată că „erau sași în Țara Românească în patru localități, dintre care două mai însemnate, mai ales Târgoviște, oraș de scaun. Al doilea era Râmnicul, așezat pe un șes bun, pe râul Olt, care taie munții Carpați. Este reședința episcopală și a fost odinioară a doua reședință sau cetate episcopală în Țara Românească. Al treilea este Câmpulung și al patrulea este Baia de Aramă“. Istoricii înclină să atribuie acest raport misionarului catolic Anton Ștefani, ajuns, ulterior redactării acestei lucrări, episcop de Nicopoli. Acesta s-a refugiat in anul 1687 în Valahia și are ocazia să facă un raport amănunțit asupra lucrurilor văzute.
Se observă că spre sfârșitul secolului al XVIII-lea majoritatea rapoartelor făcute de călătorii care au trecut prin Țara Românească, misionari sau nu, conțineau elemente de detaliu privind starea drumurilor, administrarea țării și a localităților precum și elemente care ar fi putut să ajute la trecerea unor armate străine pe teritoriul țării. Chiar și în Relația anonimă latină despre Țara Românească, dintre numeroasele observații făcute, autorul raportului se oprește, spre final, și asupra unor probleme militare ,,E nevoie ca la toate pasurile sau drumurile din Muntii Carpați, să fie ridicate întărituri (…) La Câineni este un castel mic, dar la Râmnic și Argeș sunt castele bune(…) Sunt până la București, de va fi nevoie, multe mănăstiri potrivite pentru a fi întărite, numai să vină oști“. În raport se face și o scurtă descriere a oștii care se afla in jurul domnului: „Românii, apropiați voievodului și conduși de agă, în număr de circa 1000, formează corpul Dorobanților.Ei sunt pedeștri transilvăneni, români naturalizați și li se mai spune în derâdere papistași. Seimenii sunt mercenari pedeștri bulgari, greci și sârbi, (…) Lefegiii erau soldați transilvăneni catolici și făceau de strajă în jurul domnului.(… ) Scutelnicii sunt români atrași cu ajutorul unor privilegii în oștirea călare“. Se observă că mai mult de jumătate din oaste părea să fie de confesiune catolică, ceea ce arată că domnii aveau mai multă încredere în mercenarii străini decât în luptătorii autohtoni, care puteau fi ispitiți mai ușor de diverși pretendenți la domnie.
După cucerirea Belgradului la 1688 de către generalul austriac Ludovic von Baden și sub ațâțarea iscoadelor imperiale, în colonia catolică bulgară de la Chiprovaț (Chiprovți) a izbucnit o răscoală împotriva turcilor, condusă de George Peiacovici. Deși prin proclamația dată de împăratul Austriei, Leopold I (1657-1705), răsculaților li se promitea sprijin imediat, aceștia au fost lăsați să lupte singuri cu trupele turcești ale vizirului Küprüli Mustafa Pașa, care a înăbușit răscoala în sânge, a dărâmat orașul și i-a alungat pe catolici.
Neprimind ajutor de la nimeni și, nefiind în stare să se apere singuri de cetele de turci care terorizau ținutul, în anul 1690, mulți bulgari din regiune au trecut Dunărea înghețată, cu familiile și cu tot ceea ce putuseră lua cu ei în grabă, așezându-se în Țara Românească, iar altă parte au trecut munții Carpați, așezându-se în diverse localități din Transilvania și Ungaria. Majoritatea chiprovicenilor erau negustori bulgari catolici din Chiprovaț și Cobiliveț, localități din regiunea izvoarelor râului Ogos, la vest de Ferdinandovo, fiind de origine săsească, iar prin așezarea lor în Oltenia și Banat au contribuit la dezvoltarea economică a localităților unde și-au desfășurat activitatea.
Refugiații bulgari au fost bine primiți de domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, care și-a arătat, în acest fel, devotamentul pentru credința creștină. Mulți dintre ei s-au stabilit la Râmnic, Olănești, Ocnele Mari și în alte localități din județul Vâlcea. La Râmnic, datorită numărului lor destul de mare, au dat un nou avânt vieții bisericești catolice din zonă.
Istoricii menționează chiproviceni în Valahia încă din anul 1638. Prima emigrare a acestei populații în Țara Românească datează din perioada 1638-1640, pe timpul domniei lui Matei Basarab. Misionarul Bakšić, în anul 1640, trecând prin mai multe localități din Oltenia și până la Pitești, a întâlnit ,,un număr de peste 60 catolici de-ai nostri, care se ocupau cu negoțul“. De asemenea, misionarul catolic Giovanni-Battista del Monte observa că, deja, pe timpul lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) erau, în Țara Românească, ,,peste100 de chiproviceni, care făceau negoț și ale căror soții rămăsăseră la Chiprovaț sau în orașele învecinate“.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și alte documente menționează existența chiprovicenilor în Țara Românească și prezintă relațiile lor cu autoritatea domnească. Printre acestea se numără și lucrarea Relația anonimă latină despre Țara Românească, care confirma existența a peste 100 de chiproviceni în anul 1680, răspândiți în toate orașele țării.
La cererea lor, și pentru a grăbi așezarea lor în țară, refugiaților bulgari, de religie catolică, din Chiprovaț, Jelesna, Copilovți, Clisura și din alte localități din nord-vestul Bulgariei, li s-a dat permisiunea să își exercite cultul, fără îngrădiri, ajutați de preoți franciscani, cu condiția însă ,,să plătească la cămara domnească 2500 florini și, când domnul avea nevoie de bani, să dea și ei o anumită sumă”. Fiind avantajați de un sistem de contribuții fixe (ruptoare) foarte favorabil, ei au reușit să strângă în scurt timp sume de bani suficiente care să le permită cumpărarea unor proprietăți în oraș. Chiprovicenii au investit banii cu precădere în activitatea comercială, întrucât domeniul agricol și activitățile meșteșugărești erau deținute, în mare măsură, de către localnici, iar prețul pământului nu era avantajos în acele vremuri. Din această perioadă este cunoscută deja activitatea deosebită a câtorva chiproviceni din Râmnic, printre care se remarcă cea a lui Franco Chiproviceanu, care, între 1694 și 1706, a făcut nenumărate cumpărături la Slatina.
Datorită numărului mare de bulgari catolici așezați în oraș, Râmnicul ajunge într-o descriere din anul 1697, a lui Del Monte, să se afle pe locul al doilea, ca centru catolic, după Târgoviște. Urmează orașele Câmpulung, cu zece familii catolice și București, cu ceva ostași, trei negustori – din cei 100 cu bir special. Ierarhizarea s-a făcut , probabil, după numărul încă existent de sași stabiliți în localitățile respective.
La început râmnicenii i-au primit pe refugiații bulgari cu reținere și chiar cu ostilitate, pentru că localnicii își vedeau într-un fel amenințată activitatea comercială pe care o desfășurau în oraș, dar, în câteva decenii, majoritatea bulgarilor catolici au adoptat deja obiceiurile locale și participau împreună cu ortodocșii la dezvoltarea vieții sociale din regiune. Se poate spune, de aceea, că Țările Române au fost, la sfârșitul secolului al XVII-lea, atât loc de refugiu sau adăpost pentru numeroși locuitori din Balcani, dar și un cadru prielnic de integrare a acestora în activitatea economică locală, așa cum în secolele XIV- XVI, la un proces similar de asimilare, participaseră și sașii.
IV.2. SUB OCUPAȚIE STRĂINĂ
Secolul al XVIII-lea a fost marcat în zona Țărilor Române de conflictele permanente între cele trei mari imperii: turcesc, austriac și rusesc, care au generat războaie sângeroase și distrugeri mari. Cu mare greutate Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a reușit să păstreze un echilibru care să ferească țara de la dezastru În politica externă, Constantin Brâncoveanu a avut constant două obiective: să continue lupta antiotomană a ortodocșilor din Balcani, începută de domnul Șerban Cantacuzino (1778-1788) și să sporească prestigiul țării pentru a se recâștiga cât mai curând o reală independență față de imperiile din jur. Avea harul diplomației așa încât, pe bună dreptate, Xenopol îl definește plastic drept „cel mai deplin acrobat politic ce a stat vreodată în capul popoarelor“. Cei 26 de ani în care Constantin Vodă Brâncoveanu a cârmuit Țara Românească au fost apreciați de cronicarii vremii, dar și de străinii care călătoreau pe la noi, drept o perioadă de îmbunătățire a vieții populației, datorită unor reforme structurale și de progres în toate domeniile, dar mai ales pentru cultura națională. Urmaș al unei familii nobiliare bogate, el însuși fiind foarte bogat, cu peste 300 de moșii, Brâncoveanu a lăsat o moștenire, nemaiîntâlnită pâna la el, de palate și biserici strălucite, biblioteci, școli lucrări de artă, cărți frumoase, manuscrise înțelepte, documente ce se găsesc nu numai în țară dar și în Europa sau Asia. A lăsat o cancelarie foarte bine organizată, încât puține Curți europene o puteau egala, cu dieci pentru limbile latină și italiană, germană, polonă, turcă, maghiară și rusă, operând cu cifru diplomatic și având secretari foarte bine pregătiți (Del Chiaro, Nicolo da Porta, Romano, Ferrati etc.). În artă el a promovat un stil original, numit ulterior „stil brâncovenesc“ bazat pe trei elemente constitutive: 1) tradiția locală a Țării Românești; 2) elemente de baroc și Renaștere târzie – pătrunse prin Transilvania sau aduse direct din Italia; 3) elemente orientale pe care le vehiculau meșterii locali. Tot lui Brâncoveanu îi datorăm și reorganizarea la București, în anul 1694 și apoi în 1707, în chiliile de la Sf. Sava a „Academiei domnești”, punându-se astfel bazele învățământului superior românesc.
In timpul domniei lui Brâncoveanu, s-au făcut progrese în punerea în practică a unor reforme fiscale, care, continuate fiind de fanarioți, au dat roade în timp. Deși și-a dat viața pentru ortodoxie și a construit numeroase biserici și mănăstiri ortodoxe, Constantin Brâncoveanu, cu înțelepciune, s-a arătat îngăduitor față de comunitățile creștine de bulgari, numiți pavlicieni sau chiproviceni, majoritatea catolici refugiați din sudul Dunării, datorită asupririi turcești, asigurându-le facilități de natură economică, administrativă dar și confesională, care i-au încurajat, pe mulți din ei, să se așeze stabil în câteva localități din Oltenia, printre care și Râmnicu Vâlcea.
Bogăția domnitorului, soarta nedreaptă și intrigile cantacuzinilor au făcut ca Brâncoveanu să fie chemat împreună cu familia la Istambul unde a fost acuzat de trădare, suferind apoi o moarte de martir. La 20 iunie 1992, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Constantin Brâncoveanu și fiii săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost canonizați și sunt omagiați pe 15 august.
Oricum, personalitatea și realizările sale și-au pus amprenta asupra începutului veacului al XVIII-lea și au marcat un moment de vârf și de referință în dezvoltarea Țării Românești. După sfârșitul său tragic, au urmat timpuri grele pentru locuitorii țării, conflictele armate nemaiputând fi îndepărtate a se derula în această parte a Europei.
Paradoxal, în acest secol, al XVIII-lea, brăzdat de numeroase lupte interne pentru domnie dar și între boieri pentru acapararea de terenuri în dauna rumânilor, timpuri în care trupele rusești, turcești sau austriece staționau pe teritoriul Țării Românești deci și al Vâlcii, pentru acest județ, pe plan cultural, apare o mare efervescență, care va fi sintetizată de specialiști ca fiind „secolul de aur“ al culturii vâlcene și care, pe toate planurile – de la tipărituri, la edificii laice și ecleziastice, de la apariția unor școli monahale, biblioteci, scrieri și o preocupare constantă pentru frumos – se evidențiază pregnant, având în ierarhii religioși, în primul rând, propovăduitori ai ideilor de unitate de neam și limbă.
Războiul austriaco-turcesc început în anul 1716, capitularea Timișoarei în luna octombrie și ocuparea Banatului, au adus trupele austriece, conduse de prințul Eugeniu de Savoia,(foto21) în numele împăratului Carol al VI-lea, (foto 22) la granița Țării Românești. Schimbarea raportului de forțe în favoarea imperialilor a dat speranță tuturor celor care doreau să scoată țara de sub influența turcească. Boierimea a considerat că a venit momentul să se alieze cu austriecii pentru a scăpa de domnitorul fanariot, care le era ostil și să încerce modificarea statutului internațional al principatelor. În Oltenia se formează chiar un partid austrofil în frunte cu serdarul Barbu Brăiloiu și boierul Staico Bengescu, care lucra intens pentru aducerea austriecilor în țară. Acestora li s-a alăturat și episcopul de Râmnic, Damaschin, care a făcut o călătorie la Sibiu în același scop. Boierii răsculați își concentrează forțele în jurul mănăstirii Tismana, de unde i-au rugat pe austrieci să ocupe Țara Românească, mizând și pe faptul că cei 500-600 militari trimiși de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, pentru apărarea teritoriului din dreapta Oltului, trecuseră de partea lor. Profitând de dezordinea generală care cuprinsese structurile militare ce se aflau în jurul domnului, „unități de catane“ sârbești și austriece, sub conducerea căpitanului de husari Dettine von Pivoda, ,,trec munții, ocupă Râmnicul și, împreună cu detașamentele boierești, reușesc să înainteze până la București, unde, la 14 noiembrie 1716, după ce pun pe fugă garda de tătari și turci din jurul capitalei, îl capturează pe domnitor“ și îl duc în captivitate în Transilvania.
După ocuparea Bucureștilor și transportul domnului, „cu toată casa sa“, la Sibiu, corpul de oaste condus de curajosul căpitan Dettine von Pivoda s-a reîntors la Râmnicu Vâlcea, însoțit de banul Radu Popescu, cronicarul, și au început să fie luate măsuri de întărire a pozițiilor austriece în toate județele Olteniei, care, până la 31 ianuarie 1717, a fost ocupată în întregime.
Sperând ca austriecii să ocupe definitiv Oltenia, generalul Steinville a luat măsuri contra cetelor de turci care jefuiau încă țara, întărind trupele însărcinate să realizeze, urgent, această operație și a cantonat efective militare la Brâncoveni, Râmnic, Craiova, Tismana și Segarcea. În acel moment, Comandamentul austriac din Oltenia, care urma să aibă în subordine teritoriul ocupat până la Olt, și-a stabilit sediul la Râmnicu Vâlcea. Generalul Steinville i-a cerut căpitanului Friedrich Schwantz (apare în unele documente Fredericum Schwanzium sau Schwanz) ca, din acel moment, să facă tot ce era necesar pentru ca râul Olt să devină navigabil, de la Turnu Roșu spre Râmnic și Dunăre și să realizeze un drum rutier, prin defileul Oltului, ca mijloc de a asigura o mai directă legătură între Transilvania și Oltenia. Totodată, s-a urmărit asigurarea unor puncte viitoare de rezistență și coordonare la Râmnic, Târgoviște, Câmpulung Mușcel, Câineni și Mărgineni, prin ridicarea de fortificații.
La Râmnicu Vâlcea, căpitanul Friedrich Schwantz, austriac născut într-o familie catolică de lângă Iena, (trecut la luteranism cu un an înainte de moarte, după cum precizează austriacul Joseph Franz Sulzer într-o notă biografică din 1783) se ocupa, deja, la 20 ianuarie 1717, cu întocmirea unei hărți a Olteniei (Tabula Valachiae Cisalutane). Având sprijinul unor colaboratori bine pregătiți, căpitanul austriac a încheiat lucrarea în anul 1722, (harta 3 – foto 20 a,b,c) lăsând contemporanilor o hartă mult mai exactă decât Harta Țării Românești, alcătuită în anul 1700 de stolnicul Constantin Cantacuzino (considerată a fi prima lucrare cartografică a unui român, despre țara sa), în care apar și județele din Valahia (Vâlcea apărea acolo cu denumirea de Wulcia) .
În Vâlcea, Schwantz intenționa să construiască șoseaua atât de necesară, pe partea dreaptă a Oltului, de la Sibiu la Râmnic, lărgind mult și consolidând vechiul drum comercial. Voia totodată să înceapă lucrările de întărire a mănăstirii Cozia, precum și acelea de fortificare a zonei Perișani – Câineni și a episcopiei Râmnicului.
Noul domn agreat de Poartă în Țara Românească, Ioan Mavrocordat, deși încă nu avea firman, pentru a contracara planurile austriecilor, a trimis la Brașov cinci pungi cu galbeni, prin marele logofăt Iordache Crețulescu, la generalul Steinville, insistând ca austriecii să se retragă din zonele fortificate și mai ales de la episcopia din Râmnic, încercând astfel să mute războiul în afara granițelor țării. Imperialii nu numai că se gândeau să nu părăsească Oltenia, dar erau hotărâți să o lege și mai strâns de Transilvania, prin alipire, mai ales că aflaseră de intenția turcilor de a-și mări efortul militar în regiune, unde ,, trebuiau dărâmate mănăstirile, considerate puncte de fortificații“
Timp de aproape un an, după înfrângerea otomanilor de către oștile imperiale, conduse de prințul Eugeniu de Savoia, la Belgrad, și până la închieierea, la 21 iulie 1718, a Păcii de la Passarowitz, când Oltenia a fost cedată austriecilor, grupuri de turci și tătari au năvălit și în zona Vâlcii, arzând satele și bisericile. La început, au produs multe pagube, au capturat numeroși locuitori, pe care i-au dus în robie, dar treptat au fost alungați de austrieci peste Dunăre.
Desfășurarea operațiilor militare pe teritoriul Olteniei a permis, între 1716 și 1718, robirea și deportarea sistematică a locuitorilor provinciei de către tătarii și turcii aflați în retragere, care au lăsat un mare gol de populație, situație ale cărei urmări s-au făcut simțite acut după încheierea păcii. Acum au avut de suferit și familiile catolice rămase în Râmnic și Ocna. Pustiirea a luat proporții catastrofale spre sfârșitul anului 1717, ca urmare a hotărârii turcilor de a goli de locuitori provincia, pe care înaintarea austriecilor îi silea s-o evacueze. La un an după încheierea păcii, un dregător austriac constata că: „am cucerit o întindere mare de pământ, dar prea puțini locuitori”, iar în harta Olteniei, întocmită în primii ani după încheierea păcii de către căpitanul Friedrich Schwantz sunt înregistrate 273 de sate pustiite complet.
Repopularea satelor din Vâlcea a devenit o sarcină prioritară a vornicilor numiți de ocupanți, pe toată perioada mandatului lor. Lucrurile nu erau deloc ușoare pentru că birurile și povara sarcinilor datorate noii Administrații i-a făcut, și după încheierea păcii, pe mulți locuitori, să-și părăsească satele, pentru a scăpa de datorii. Profitând de acest lucru, unii boieri furnizau date false pentru a plăti dări scăzute. Cu scopul declarat de a încuraja imigrația străinilor (munteni dar mai ales bulgari chiproviceni), austriecii au introdus câteva facilități fiscale, dar procesul mergea greoi, spre disperarea slujbașilor care colectau impozitele și care solicitau deseori păsuiri. Vornicul era însă dator să impună boierilor declararea unor situații reale și să urmărescă colectarea dărilor, ca să nu se mai perceapă de la locuitori impozite în plus.
Orașele Olteniei, adică „domeniile fiscale care purtau titlu de oraș“ erau Craiova, Râmnic, Târgu Jiu, Cerneț, Baia de Aramă, Ocna, Slatina și Brădiceni. Cu excepția celui din urmă, care fusese sat moșnenesc, devenit așezare a negustorilor catolici bulgari, aceste orașe au fost revendicate de Camera imperială, ca bunuri fiscale, fiindcă fuseseră sub autoritatea directă a domniei. Din punct de vedere demografic unele dintre ele nu depășeau nivelul unor așezări rurale mai însemnate. Comunități catolice, beneficiare indirect de anumite facilități fiscale erau în toate aceste ,,domenii“.
Dintre localitățile urbane din județul Vâlcea, Râmnicul avea în momentul conscripției virmondiene, din anul 1722, 416 familii, iar Ocna, 235 de familii. Existau încă locuitori de confesiune catolică la Ocna, urmași ai primilor coloniști sași, dar comunitatea crescuse prin venirea catolicilor bulgari, atrași de marea bogăție de sare a zonei. Catagrafia orașului Ocna (1719), singura de acest fel păstrată pentru ansamblul provinciei, imediat după sosirea austriecilor, indica următoarea structură pentru cele 235 familii: 39 lucrători în mină, 4 fierari și 8 lemnari (cu toții scutiți de dări, lucrând la exploatarea ocnei) 146 contribuabili (croitori, abagii, cizmari, măcelari, bărbieri etc.), 8 pârgari, 15 preoți și 15 negustori greci (menționate separat pentru că și aceste din urmă 3 categorii erau scutite de impozit). În anul 1726, registrul orașului Râmnic indica 484 de familii, fără străini și locuitorii din vecinătăți, ceea ce arată că populația târgului a înregistrat totuși un spor simțitor după venirea austriecilor.
Austriecii au reușit abia după câțiva ani să obțină o evidență reală a populației din Oltenia. Măsurile demografice adoptate erau complementare reformei fiscale și celei agrare. Pentru a se crea condiții de stabilitate demografică, reforma fiscală trebuia corelată cu măsuri de reformă socială. În acest fel, pentru prima dată în istoria țării, relațiile agrare au fost reglementate prin ,,așezăminte generale“, tabele complete cu locuitori, pe localități, cu indicarea categoriei fiscale a fiecăruia dintre cei înregistrați. Se eliminau, în acest fel, abuzurile încasatorilor de dări care, adesea, revendicau de mai multe ori achitarea aceleiași îndatoriri.
Din studierea acestor tabele se observă că nu se trecea confesiunea celui recenzat, ceea ce demonstrează faptul că austriecii, în mare majoritate catolici, nu tratau diferit, pe criterii confesionale, persoanele care trebuiau să plătească dări.
După ce Oltenia a devenit provincie a imperiului, austriecii au inițiat un set de lucrări de cartografiere și de infrastructură menite să le asigure controlul asupra provinciei pentru o perioadă lungă de timp.
În vederea grăbirii lucrărilor de construcție pe Valea Oltului a șoselei Caroline, numită în acest fel în cinstea împăratului Carol al VI-lea al Austriei, generalul Stephan Steinville, între anii 1717 și 1721 comandant militar al Transilvaniei (anexată de Austria după Pacea de la Karlowitz, din 14 ianuarie 1699) și Olteniei, a dat ordin ca să se aducă muncitori din tot județul Vâlcea care să participe la executarea ei, cărora li s-au plătit câte doi groși pe zi și o pâine. Această lucrare foarte dificilă, a fost încredințată căpitanului Friedrich Schwantz, care a început lucrările în 21 martie 1717. Din documente rezultă că, înainte de anul începerii acestei lucrări, se făcuseră deja unele pregătiri pe porțiuni de drum situate pe malul drept al Oltului, întrucât erau deja garnizoane austriece la Cozia și Râmnic, iar imperialii doreau să-și consolideze situația în Oltenia. Constatându-se că lucrările înaintau totuși cu greutate, sunt aduși, pe lângă localnicii din zona Câinenilor, și 400 de lucrători din Tălmaciu și Sibiu. Lucrarea a fost terminată în 1722 și a costat 100000 de taleri imperiali sau 60000 de guldeni.
Considerente militare și economice i-au determinat pe austrieci să acorde o atenție deosebită rețelei de comunicație pentru a facilita circulația oamenilor și a mărfurilor în provincie. Acestei preocupări i s-a datorat deschiderea pentru circulația carelor și a poștalioanelor, (foto23) a trecătorii Turnu Roșu și a porțiunii care o lega de satul Cozia, drum practicabil anterior doar călare sau cu piciorul. Lucrările au început în 1717 și s-au încheiat în anul 1722 .
Revărsarea Oltului făcea uneori impracticabil drumul și era nevoie de reparații. Satele din Loviștea, din nordul județului, au fost, de aceea, scutite de contribuție, în schimbul obligației de a întreține Via Carolina. (foto25) Celelalte drumuri erau reparate de locuitorii satelor pe teritoriul cărora trecea drumul. În schimbul obligației de a furniza nutreț și cai de schimb (Vorspann), precum și găzduire slujbașilor în trecere, mai mult de 700 de familii din Vâlcea au fost scutite de contribuție și de sarcinile către stăpânii moșiilor. În etapa finală a stăpânirii austriace, toate aceste obligații au fost abolite, reparațiile la drumuri efectuându-se cu oameni plătiți, iar sarcinile legate de Vorspann, răscumpărate în bani.
Austriecii s-au preocupat de realizarea unor conscripții, hărți, catagrafii, inventarieri de bunuri din teren, recensăminte ale populației, toate având comentarii pentru ajutarea celor care le foloseau.Toate s-au dovedit utile pentru buna guvernare a provinciei. Cea mai cuprinzătoare lucrare dedicată județului Vâlcea, din perioada ocupației Olteniei de imperiali, este Catagrafia Latină din anul 1731. Lucrarea a fost începută de ofițerul austriac Friedrich Schwantz și realizată efectiv de ispravnicii județului. Schwantz este și cel care a întocmit prima hartă apropiată de realitate a Olteniei medievale, la care a adăugat în anul 1723 o anexă ,,Registru al tuturor localităților ce se află în acea hartă a Olteniei“ dar este și autorul unei scurte istorii a acestei zone. Harta realizată de Friederich Schwantz este mult mai exactă decât cea care însoțește lucrarea „Storia delle moderne revoluzioni della Valachia“, tipărită la Veneția în 1718, a italianului Del Chiaro, fost secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Harta este importantă, fiind primul document care menționează județele Țării Românești cu denumirea și stema lor. Județul Vâlcea ( Wultza ) are consemnate 196 de localități precizându-se că „avea capitala la Râmnic, care era și reședință episcopală“. Pe hartă sunt trecute în interiorul județului plaiurile Loviștei, Horezului și Coziei, cu mențiunea că la apus de Olt, Loviștea apare cu denumirea de plaiul Aref.
Întocmirea efectivă a acestei catagrafii din anul 1731 ( numită Catagrafia latină sau Catastiful de conscription sud Vâlcea ) a revenit ispravnicului județului Vâlcea de la acea dată, Barbu Otetelișanu, care o și semnează, austriecilor nerevenindu-le decât rolul de a o verifica și de a contrasemna. Lucrarea are 167 file, este îmbrăcată în coperți de piele și conține o listă a localităților din județ, o inventariere a bunurilor din teren și un recensământ al populației.
Oltenia a rămas sub stăpânire habsburgică timp de 21 de ani ( 1718 – 1739 ), perioadă în care aceștia au luat numeroase măsuri penru a-și consolida dominația. Cadrul general al organizării noii provincii l-au fixat prin decretul din 22 februarie 1719 și l-au dezvoltat printr-un șir de măsuri ulterioare pentru fiecare domeniu în parte. Administrația provincială devenea organul central conducător, cu sediul la Craiova și avea atribuții administrative, fiscale și judecătorești, încercându-se astfel să se introducă și în noua provincie normele riguroase ale ordinii de stat austriece. S-a urmărit să se realizeze un proces controlat riguros de trecere de la atributele dregătorului medieval, la cele ale funcționarului disciplinat, caracteristic administrației austriece, evoluție care în anii următori a început să se producă lent, dar totuși ușor de observat.
În această perioadă, deși austriecii erau în majoritate catolici, rigoarea deprinsă în timp i-a împiedicat să săvărșească abuzuri sau favoritisme pe baza apartenenței la o anumită confesiune, ceea ce a sporit încrederea locuitorilor.
În provincie s-au numit 5 vornici, câte unul la fiecare județ, 20 de ispravnici ( câte 4 de județ-conducători de plaiuri sau plase ), un director al poștelor, 20 vătafi, 5 intendenți și 60 slujitori pe lângă ispravnici. Poruncile Administrației centrale erau executate în județ de organele locale ale puterii. Fiecare județ avea în fruntea sa câte un vornic, care executa, la scara județului, atribuțiunile Administrației pe ansamblul provinciei, având sarcini administrative și judecătorești. Una din sarcinile importante ale vornicului era aceea de a determina pe locuitorii satelor să iasă din păduri și munți, unde în perioada războaielor se refugiau pentru a nu fi omorâți sau duși în robie, și să-i adune în sate, așezate în „locuri bune”, în preajma bisericilor. Această sarcină a rămas prioritară pentru vornici, în toată perioada ocupației austriece, pentru că satele au continuat să se depopuleze prin fuga locuitorilor în proporții îngrijorătoare, datorită poverii fiscale pe care unii nu o mai puteau suporta. Prin autoritatea sa, vornicul răspundea pentru întreaga siguranță a județului, trimițând lunar administrației câte un raport. Vornicul primea un salariu de 300 de lei pe an, la care se adăugau scutirile de dări și venituri de la gloabe, conform obiceiului. Primul ștat de salarii din istoria Țării Românești datează din anul 1723.
Ca și în vechime, orașele și târgurile, deci și Râmnicul, era condus de un jude, asistat de 4 pârgari (jurați). Aceștia se ocupau de controlul vieții economice a târgului, urmăreau activitatea de schimb, de verificare a măsurilor de capacitate și de greutăți, informând vornicii asupra evoluției prețurilor. Judele trebuia să ia măsuri de asigurare a ordinii în oraș, împotriva răufăcătorilor și de pază contra incendiilor. Căpitanul de călărași și județul aveau, împreună, obligația asigurării bunei desfășurări a bâlciului și aveau la dispoziție 4 vătășei. Călărașii ajutau județul și vornicul să asigure ordinea în localități. Ei trebuiau „să umble de strajă pân la miezul nopții pe uliță și-mprejurul orașului“ iar restul timpului „să umble județul împreună cu oamenii lui“. Judele și pârgarii orașului erau scutiți de sarcini fiscale și, în plus, primeau salariu de la oraș.
În fruntea ierarhiei judecătorești în județ se afla vornicul, care avea puterea de a judeca în primă instanță problemele grave, afară de acelea care ar fi putut ajunge să fie pedepsite cu moartea și nu putea decide asupra apartenenței unor bunuri importante aflate în litigiu (pământ, robi, rumâni). În apel, vornicul judeca pricinile celor nemulțumiți de hotărârea judelui, avănd dreptul să dea pedepse până la 6 taleri și 100 de lovituri de bici.
Austriecii au introdus în Oltenia și instituția notariatului, conducătorul ei devenind responsabilul cancelariei târgului. Pentru a diminua corupția și a pune stavilă unor posibile acte de înșelăciune, destul de frecvente în acea perioadă, pentru fiecare județ era folosit câte un sigiliu propriu. El se folosea la eliberarea unor documente, validarea unor chitanțe și a altor acte. În zona de centru a sigiliului județului Vâlcea se afla desenat un arbore, datorită, probabil, numărului mare de livezi cu pomi fructiferi ce se găseau în zonă. Pomul va rămâne un simbol statornic, până astăzi, pe toate stemele orașului. La nivel de provincie, s-a folosit vechiul sigiliu al Țării Românești, până în anul 1723, după care s-a creat un nou sigiliu, vulturul austriac cu două capete având in mijlocul pajurii, corbul cu o coroană în cioc
În timpul ocupației austriece, regiunea cunoaște și alte instituții pe care lumea catolică, apuseană, le avea deja dezvoltate și care ajută la creșterea treptată a nivelului de trai al populației, noile elemente de civilizație grăbind modernizarea relațiilor economice și sociale. Funcționari austrieci, în majoritate de confesiune catolică vin sa pregătească localnici care să ajute la continuarea activităților .
Un început de serviciu poștal a funcționat în județ, fiind deservit de curieri și vătafi care transmiteau ordinele, distribuiau pachete și scrisori , atunci când apăreau necesități urgente. Până în anul 1730, încă nu se instituise un serviciu poștal regulat și permanent în Țara Românească, deși la Craiova, chiar în structura de conducere a Administrației, exista un șef al poștei. Încă de la 1831, pe traseul Slatina – Drăgășani – Râmnicu Vâlcea – Câineni – Sibiu se transportă corespondența de „mare urgență și importanță“, așa zisele poștalioane, în acest sens la Râmnicu Vâlcea ființând un „canton poștal“ unde se schimbau caii și călăreții. O primă informație certă legată de funcționarea unui astfel de serviciu poștal regulat în județul Vâlcea o avem din 19 decembrie 1735, când Administrația îl vestea pe inspectorul provincial că a trimis la Sibiu rapoartele cerute „cu această poștă de marți“. Un alt raport îi amintește pe „poștea meșterii care sunt pe drumul cel mare al Sibiului până în Craiova“.
Pentru a ușura deplasarea în provincie, proprietarii mari și mijlocii de terenuri au fost obligați să ridice pe moșia lor câte un han, cu grajduri și alte lucruri necesare călătorilor, care trebuia să fie zidit cu un postament deasupra pământului. De asemenea „satele care se aflau pe drumuri trebuiau să-și facă cârciumi pentru trebuința călătorilor, casă, pivniță și grajd, la care să găsească călătorii vin și alte trebuincioase lucruri, cu bani gata și cu prețuri după dreptate“. Vornicul era obligat să verifice starea podurilor, a fântânilor și a drumurilor regale ale județului.
Energicul inginer-căpitan, Friedrich Schwantz, a lucrat intens la transformarea Oltului în râu navigabil, (foto 24) pentru scurtarea distanței între Sibiu și Râmnicu-Vâlcea. Canalizarea Oltului s-a făcut prin aruncarea în aer a stâncilor de sub apă care obturau navigația. La 23 ianuarie 1717, căpitanul Schwantz a informat Consiliul de Război de la Viena că are pregătit materialul lemnos pentru a construi 20 vase, de dimensiuni mici, la realizarea cărora intenționa să folosească localnici. Probele încărcate cu vase pline de făină au arătat că erau necesare noi măsuri pentru eliminarea definitivă a stâncilor rămase încă sub apă, acțiune continuată în tot anul 1718 și încheiată în primăvara anului 1719. Vasele au început să circule pe noua cale navigabilă de la Turnu Roșu spre Dunăre, transportând în mod deosebit materiale de construcție, minereuri metalifere, produse agro-alimentare și în special sare.
Via Carolina a fost construită până la mănăstirea Cozia, punct strategic care găzduia, după venirea austriecilor, până la 1000 de cătane. Drumul de pe Valea Oltului a fost lărgit, consolidat în fiecare an și amenajat pentru traficul oamenilor și transportul mărfurilor cu ajutorul carelor, deoarece până atunci, pe distanța de la Câineni la Râmnic, marfa se putea transporta numai cu ajutorul cailor de povară. Administrația austriacă a impus moșnenilor lotreni să realizeze în regiunea de nord a județului, ca suport pentru utilizarea normală a drumului, numeroase lucrări de infrastructură dar și edilitare, clădiri de locuit, denumite hanuri, care ofereau loc de popas trupelor, călătorilor și negustorilor. La retragerea austriecilor, după ce s-a încheiat pacea cu turcii, în anul 1739, pentru siguranța Transilvaniei, drumul a fost distrus pe o porțiune, din ordinul împăratului Carol al VI-lea, iar restul a fost stricat de turci, de teama unei invazii austriece.
Căpitanul Friedrich Schwantz, cel care a condus lucrările de canalizare a Oltului, pe întreg defileul lui și a realizat Via Carolina.(Anexa XIV) a ridicat, cu forță de muncă locală, în zona Câineni – Perișani, și cetatea Arxavia ( Strassburg), de la care au rămas astăzi doar câteva ruine, dar care a fost un important centru de rezistență austriacă în luptele cu turcii. Avea mare experiență în construirea unor fortificații pentru că. în tinerețe, fusese conducătorul lucrărilor de construire a fortăreței Clujului.
În anul 1725, pentru meritele sale, împărtul Carol al VI-lea îl înnobilează și îi adaugă la nume sintagma “von Springfels“, numindu-l în acest fel “sfarmă piatră“, titlu nobiliar ce amintește de sutele de stânci aruncate în aer de oamenii lui, în timpul lucrărilor efectuate pe Valea Oltului dar și la realizarea fortificațiilor necesare în județ.
La sfărșitul stăpânirii austriace au fost introduse indicatoare de direcții pe drumurile principale. La 5 martie 1737, Administrația comunica vornicilor hotărârea directorului suprem: „ca la drumurile de obște cele mai mari, care merg de la Craiova la Râmnic, la Târgu Jiului ( … ) și la alte locuri unde se despart drumurile, să se ridice niște stâlpi mari de lemn, în care să se facă scrisoare și mână de arătare încotro merge“.
Generalii comandanți din Ardeal aveau în încredințare, în afara celor 5 județe ale Olteniei și o zonă mică, numită Loviștea, zonă muntoasă de graniță străveche, condusă direct de aceștia. Acolo, la gura Lotrului, s-a construit un complex de case mari, care formau o cazarmă, dar și loc de popas, care a primit denumirea de ,,conacul lui Schwantz,” reprezentând atât un loc strategic cât și unul comercial. În anul 1722, banul Olteniei, Gheorghe Cantacuzino, împreună cu suita lui, în drum spre Sibiu, a oprit la Hanul lui Schwantz, unde a fost întâmpinat de lotreni, cu multă speranță că va reuși o primă unificare a românilor. După retragerea austriecilor conacul lui Schwantz a rămas moșnenilor din Brezoi, Malaia și Voineasa.
Din momentul când au început lucrările la drenarea apelor Oltului, s-a intensificat și acțiunea de extragere a aurului din râu, pe distanța Câineni-Râmnicu Vâlcea, operațiune pe care o realizau cele peste o sută cincizeci de familii de țigani care lucrau pentru mănăstirea Cozia, dar și lucrători din zona Râmnicului. Pe toată perioada ocupației austriece a Olteniei, culegătorii erau obligați să predea Administrației provinciale o cotă fixă de aur, din cele aproape 4 kilograme, cât strângea, în medie, într-o vară, o familie. Calitatea aurului vâlcean era deosebită, lucru ce rezultă din multe rapoarte făcute de funcționarii austrieci. La 14 martie 1718, comisarul imperial Haan raportează curții aulice că aurul prelucrat de țiganii râmniceni „este mult mai bun decât cel din Transilvania“. La rândul său, călătorul catolic Mihail Schendus, într-o descriere a Olteniei din 1720, menționează că malul drept al Oltului, lângă Râmnic, „o vestită spălătorie de aur“. În afară de țiganii Coziei, practicau această meserie și țiganii rudari din Râmnic, așezați în cartierele Ulița și Hinătești, care lucrau pentru Domnie. În timpul administrației austriece asupra Olteniei, țiganii zlătari ( aurari ) ai Coziei și ai domniei trec sub stăpânirea Camerei aulice fiind organizați în sălașe, având în fruntea lor un vătaf.
Mineritul și îndeosebi exploatarea sării a fost o sursă importantă de venituri pentru cămara imperială. Negustorii sași și bulgari, în majoritate catolici, au colaborat foarte bine, în ceea ce privește comerțul cu sare, cu Administrația provinciei. În actele comerciale din epocă apar catolicii Gheorghe Lambovici, fratele său Iacob, Anton din Râmnic și Matei negustorul care separat, sau ca membri ai companiei negustorești autonome din Râmnic, formată de chiproviceni, își dezvoltă relațiile cu Sibiul și Brașovul, tocmai pe baza acestui tip de comerț.
Venituri importante se obțineau și din activități legate de agricultură. Până la începutul secolului al XVIII-lea, surplusul de cereale se depozita, după sistemul străvechi și primitiv, în gropi săpate în pământ. Acest lucru făcea ca o bună parte din cereale să se altereze, pierzându-se cantități însemnate din produsele de rezervă. O inovație însemnată a administrației austriece a fost construirea magaziilor, „magazine” de rezervă, în câteva din centrele orășenești importante din județ. Foarte cunoscut printre negutorii de cereale era și „magazinul de la Râmnic ( magazinum Caesareum Rimnicense ) “, care permitea, în condiții superioare de conservare, păstrarea cerealelor din zonă, pe categorii, putând să se influențeze piața prin menținera la nivel scăzut a prețurilor în anii cu recoltă slabă. În câțiva ani, fiecare județ a avut propriul său „magazin“, semnalat în toate actele Administrației.
Grav compromisă în timpul războiului, cultura viței de vie a avut treptat o evoluție notabilă, care s-a manifestat prin înmulțirea actelor de vânzare – cumpărare a unor suprafețe viticole. Viile părăsite și pustiite după războiul cu turcii au început să fie refăcute dar au necesitat câțiva ani buni pentru a fi puse pe rod. Viile au început să fie mai bine îngrijite și s-au plantat soiuri de vin superior. Pentru a-i determina pe stăpânii de moșii să-și replanteze viile, austriecii au hotărât să introducă taxe apăsătoare pe importul de vin. Principalul proprietar de vii în Oltenia devenise însuși fiscul imperial, care preluase toate fostele vii brâncovenești, precum și o parte din viile Mitropoliei. Procesul de refacere al acestor vii, denumite „vii fiscale“ a fost însă foarte lent „din pricina numărului insuficient al vierilor“ și pentru că era nevoie de investiții destul de mari pentru revigorarea acestora. În Oltenia, cele mai bune vinuri erau considerate, încă din acea perioadă, cele din județul Vâlcea, urmate de vinurile din județul Gorj. Ca o confirmare a acestui lucru se poate prezenta opinia stolnicului Constantin Cantacuzino care, pe harta tipărită la Padova în anul 1700, a notat și numele zonelor unde se produceau cele mai bune vinuri: printre acestea se afla și Râmnicul. În timpul ocupației austriece, s-a realizat și o inventariere a suprafețelor viticole din provincie, multe din ele fiind în proprietatea mănăstirilor. În Vâlcea, suprafețe mari erau deținute de Episcopie dar și de ,,Confederația catolică Bărăția“ (urmau în ordine Bistrița, Cozia, Hurez, Arnota etc)
În dorința de a-și acoperi cât mai repede pagubele produse de război dar și de a-și impune rapid autoritatea, imperialii au pus o presiune severă și greu de suportat asupra populației locale, printr-o taxare riguroasă, dări strânse cu exactitate și apariția mai multor obligații în muncă.Au făcut și o primă evidență completă a stăpânirilor imobiliare și a privilegiilor mănăstirilor, îngrădind autonomia bisericii oltene, ceea ce a dus la nemulțumirea ierarhilor ortodocși ai locului. ,,Iară eu la ce am mai fost facut episcop,dacă acest drept va fi concedat exclusiv Administrației?”se întreba episcopul Inochentie, protestând față de această masură de îngrădire a autoritășii sale.
În domeniul fiscal, măsurile luate de austrieci au generat mari nemulțumiri în rândul localnicilor din Oltenia, dar mai ales i-a supărat pe locuitorii satelor, din cauza caracterului exact și neiertător al impozitelor solicitate și din cauza obligării acestora la prestații în muncă pentru efectuarea lucrărilor de construire a drumurilor și a cazărmilor. Mai mult, încă de la început, pentru a izola Imperiul otoman și a-l domina economic, imperialii au făcut să se prăbușească valuta turcească existentă și au oprit relațiile comerciale cu Înalta Poartă. Cum austriecii cumpărau multe produse din provincie cu prețuri de rechiziție, mulți negustori și producători mărunți, indiferent de confesiune, au avut de suferit, în primii 2-3 ani de la ocuparea Olteniei, pagube însemnate.
Negoțul și meșteșugurile au cunoscut și ele o oarecare dezvoltare, mai ales în orașe. În tot secolul al XVIII-lea, orașul Râmnic și zona din jurul său cunosc o perioadă de dezvoltare economică prin creșterea producției interne de mărfuri, dar mai ales ca urmare a comerțului prin iarmaroace, bâlciuri și mici piețe, efectuat de negustorii autohtoni dar și datorită creșterii schimburilor comerciale cu negustorii sibieni și brașoveni. Într-o conscripție din anul 1731, Catastihul de conscription sud Vâlcea, găsim în județ următoarele categorii de meseriași: argintari, bărbieri, grădinari, stupari, bivolari, cizmari, cojocari, croitori, tabaci, tipografi, văcari, șelari, vieri etc. Austriecii, după anul 1718, au sprijinit dezvoltarea unei companii de comerț străină în provincie, formată din bulgarii catolici-chiproviceni, care a cunoscut o activitate înfloritoare în timpul ocupației Olteniei, datorită unor avantaje fiscale primite încă de la inființare. Chiprovicenii din Râmnic își aveau târgul lor săptămânal în fiecare luni, spre deosebire de cel local, de marțea și organizau un mare bâlci la 5 august.
Punctul de vamă de la Râmnic este menținut și în condițiile integrării Olteniei administrației austriece între anii 1716 și 1739. În raportul pe care îl trimite Ignațiu Haan către Camera aulică la 30 octombrie 1719 este citată și vama de la Râmnic care avea filială la Arxavia ( Câineni ) și avea în competența sa un teritoriu cuprins între Zăvideni și mănăstirea Cozia „pe o distanță de 14 ore de mers“. Vama avea în fruntea sa un vameș ajutat de doi călărași. În primii trei ani ai administrației austriece, vameșii au fost români dar după 1719 au fost înlocuiți cu funcționari austrieci ( probabil de confesiune catolică ). În 1719 apare ca vameș George Szabo și călăraș Petru Föld. Crește mult rolul și importanța vămii râmnicene după ce este deschisă Via Carolina, cale directă și ușoară de traversare a Carpaților, de-a lungul defileului Oltului. Pe aici se va derula mai mult de jumătate din comerțul transilvănean cu Țara Românească și cu lumea balcanică, un punct de desfacere a mărfurilor fiind și orașul Râmnic.
În perioada ocupației austriece, sub îndrumarea episcopului Damaschin și a succesorilor săi, tipografia de la Râmnic și-a continuat misiunea de a oferi o bază concretă în acțiunea de substituire a limbii slavone prin cea română în slujba bisericească. Eliberat de rezervele conservatoare ale unor ierarhi bisericești, care îi îngrădiseră în trecut activitatea, Damaschin se consacră în intregime activității de traducere și editare a cărților de cult în limba română. Rămășițele slavonismului au putut fi, în acest fel, înlăturate treptat din practica religioasă desfășurată cu ocazia slujbelor bisericiești. Profitând de faptul că autoritățile austriece nu aveau niciun motiv să protejeze slavonismul, episcopul Damaschin le-a solicitat sprijin pentru susținerea activității sale de traducător și editor, argumentând că dorește să facă slujba accesibilă masei largi a locuitorilor români care „ies din biserică fără niciun câștig“, necunoscând limba slavonă. Dacă austriecii au aprobat cu ușurință tipărirea cărților solicitate, care aveau scopul de a generaliza folosirea limbii române în biserica olteană, ei nu au agreat proiectul de răspândire a acestor cărți, tipărite la Râmnic, în Transilvania și Banat pentru că se temeau de efectul acestor tipărituri față de Biserica Română Unită cu Roma, ce se dezvoltase la Blaj, care era încă fragilă. În ciuda restricțiilor impuse de austrieci, tipografia de la Râmnic a editat și răspândit în Oltenia, dar mai ales dincolo de hotarele ei, numeroase cărți românești, care au diminuat mult, în câteva decenii, influența slavonismului în liturgica română.
Episcopul Damaschin Voinescu, preocupat de viitorul politic și cultural al provinciei sale, a făcut tot posibilul ca să se deschidă în Oltenia două școli pentru promovarea limbii române și în rândul clericilor, dar care să îi lumineze și pe cei care doreau să se instruiască. Școala ,,latinească”, sub îngrijirea Domniei, a funcționat la Craiova, cu un dascăl de limba latină în persoana lui „Antonie Dascălul latinescu“ care primește în anul 1724, ca salariu, 18 taleri, din partea administrației provinciei și un dascăl de limba greacă. „Școala românească“, dorită a fi înființată la Râmnic, sub îngrijirea episcopului, mănăstirilor și popilor, avea ca dascăl în anul 1725 pe Ștefan dascălul din Râmnic. Episcopul cărturar a încercat să rezolve lipsa manualelor școlare prin pregătirea pentru tipar a manuscrisului „Întâia învățătură pentru tineri“ (ediție bilingvă, slavonă și română), carte care, datorită împrejurărilor provocate de moartea sa, va cinsti memoria urmașului său în scaunul eparhial, episcopul Ștefan. Școala a funcționat în toți anii cât provincia a fost sub stăpânire austriacă apărând aici ca profesor Dimitrie Rus, iar din anul 1741 avem informația că șoala din Râmnic ajunsese să fie subvenționată din bugetul statului, pentru plata dascălului fiind cheltuiți câte 3 taleri pe lună.
A fost mai bine fortificat perimetrul ocupat de Episcopie. Din planul orașului se constată că înainte de venirea austriecilor exista o fortificație veche, numai în jurul Episcopiei, iar unii istorici (Dumitru Bălașa) au lansat ipoteza că zidul care bordează terasa și parcul din centrul orașului a putut fi început de austrieci. Ziduri în jurul Episcopiei Râmnicului existau deja, așa încât inginerul Weiss nu a făcut decât să alcătuiască niște planuri adecvate noilor vremuri și să consolideze fortificațiile existente. În afara întăririi zidurilor Episcopiei, deteriorate în timp, nu există dovezi concludente că planul de transformare a incintei acesteia, într-un bastion, a mai fost realizat efectiv.
Unele lucrări istorice vorbesc și de șederea în incinta Episcopiei Râmnicului a unui detașament de 150 din husarii care fuseserâ conduși de căpitanul Dettine von Pivoda la începutul războiului cu turcii, clădirea-cazarmă unde au fost găzduiți ajungând loc de popas și pentru alte mici contingente de ostași aflați în trecere prin oraș.
În timpul ocupației austriece, comunitatea catolică din județ a putut să se dezvolte neîngrădit. Preotul catolic Antonie Baratul, cel care slujea, în momentul sosirii austriecilor, la așezământul de rugăciune din Râmnic – probabil noul oratoriu construit pe vremra lui Ilarion – a cumpărat, între anii 1715-1718, în vederea construirii noii biserici, mai multe proprietăți în oraș.
Oltenia era cuprinsă, la începutul ocupației austriece, în aceeași structură eclesiastică catolică, ca și Bulgaria. Ea era condusă de un episcop ambițios și bine pregătit, Nicolae Stanislavich, care, deși avea oficial sediul la Nicopole, fiind în același timp vicar al Valahiei, a condus religios provincia de la Craiova. De aici, episcopului a putut să contribuie mult la progresul cultului catolic în provincie, preocupându-se efectiv de răspândirea acestuia în toate orașele unde existau comunități mai consistente.
Catolicii din Râmnic au putut astfel să ridice, în chiar centrul orașului, un important locaș religios din piatră, realizat după modelul bisericilor transilvane, ,,Bărăția râmniceană“ asemănându-se, ca și imagine arhitecturală cu cea din Deva.
Se poate observa faptul că, la începutul veacului al XVIII-lea, comunitatea catolică de la Râmnic devine o reprezentantă a politicii austriece de înaintare la sud de Carpați, informând Viena despre toate evenimentele importante care aveau loc în județ.
După ocuparea Olteniei, a avut loc o nouă infuzie de catolici de la sud de Dunăre și de la nord de Carpați, aceștia obținând de la împărat dreptul de a construi pentru fiecare comunitate câte o proprietate fiscală .
În anul 1735, amestecul austriecilor în administrația provinciei a crescut și mai mult deoarece, în fruntea celor 5 județe ale Olteniei au început să numească câte doi vornici, unul austriac și altul român. În județul Vîlcea au fost numiți Anton Marstaller, reprezentant de frunte al comunității catolice din zonă și Constantin Fărcășanu, care au reușit să se înțeleagă bine, rezolvând împreună problemele apărute.
În primăvara anului 1736, s-a declanșat un nou război ruso-turc care, în prima fază s-a desfășurat în Crimeea și s-a încheiat cu un armistițiu. Ostilitățile au reînceput în vara anului 1837, ajungându-se la declarații de război între Rusia, Austria și Polonia, pe de-o parte și de cealaltă parte, Imperiul otoman. La 7 iulie 1737, armatele austriece au ajuns la Cotroceni, ocupând Bucureștiul și alungându-l pe domnul fanariot Constantin Mavrocordat. A urmat o perioadă în care armatele turcești sau austriece câștigau , pe rând, mici victorii, brăzdând însă cu foc și sânge teritoriul Țării Românești. Succesele militare din toamna anului 1737 erau schimbătoare, când pentru români, când pentru austrieci sau pentru turci, austriecii menținându-se totuși mult mai bine în județul Vâlcea, în zona submontană. În aceste lupte, din noiembrie 1737, dintre turci și austrieci, Râmnicul a fost incendiat. A ars atunci Episcopia Râmnicului împreună cu alte biserici ortodoxe dar și Bărăția catolică.
În ianuarie 1738, încă existau trupe austriece la Perișani iar în nordul județului Vâlcea cutreierau zona 7 regimente, împrăștiate pe frontiera cu Transilvania. După retragerea austriecilor din Oltenia, boierii au început să-i aresteze pe toți localnicii care luptaseră alături de habsburgi. Oltenia trecuse din nou sub conducerea domnitorului Constantin Mavrocordat, chiar înainte de semnarea păcii.
Întreaga Oltenie a fost după război ruinată, căci turcii, alungându-i pe austrieci, au jefuit peste tot și au dat foc unor sate întregi. În perioada 1736-1738, Râmnicul a avut foarte mult de suferit din cauza războiului turco-austriac, iar oamenii, câți au scăpat nerobiți, au fugit în munți sau prin peșteri. Comunitatea catolică s-a diminuat iarăși simțitor în această perioadă, negustorii plecand cu familiile la Sibiu sau în alte orașe transilvane, iar oamenii simpli s-au refugiat pe Valea Lotrului, unde se aflau circa 3.000 de militari austrieci. Într-un pomelnic al bisericii Cuvioasa Parascheva se menționează că ,, viind turcii și aici în orașul Râmnicul, au dat foc și au ars tot orașul și toate sfintele biserici și Sfânta Episcopie, la pământ. Au făcut mare pradă și robie și s-au păgubit sfintele biserici de multe odoare, cărți și odăjdii“.
Încheierea Păcii de la Belgrad (7-18 septembrie 1739) a fost percepută de localnici cu un sentiment de eliberare dintr-o strânsoare energică și severă dar și cu bucurie pentru reîntregirea țării, Oltenia fiind restituită Țării Românești. Pentru județ a fost însă o perioadă benefică, cu mari lucrări de modernizare, ce au permis o rapidă modernizare a sa.
IV.3. CONSOLIDARA BISERICII CATOLICE ÎN SECOLUL AL
XVIII-LEA .
Pe fondul exodului a sute și chiar mii de bulgari de la sud de Dunăre, din care mulți erau catolici, comunitățile acestora din Oltenia cresc, la începutul secolului al XVIII-lea, semnificativ. La Râmnic, chiprovicenii aveau deja formată o structură proprie care se ocupa cu negoțul și erau, mulți dintre ei, la a doua sau a treia generație de comercianți, dobândind o situație materială înfloritoare. Se impunea, astfel, construirea unui lăcaș de cult mai generos care să-i cuprindă pe toți credincioșii veniți la slujbă.
Între sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, la presiunea constantă a chiprovicenilor din Râmnic, episcopul ortodox Ilarion s-a lăsat înduplecat și a toșerat acțiunea acestora de a-și înființa un nou oratoriu pentru desfășurarea slujbelor religioase dar și pentru consfințirea unui statut juridic al comunității, care în felul acesta se identifica cu biserica ei.
Ierarhul Ilarion al Râmnicului a plătit cu prețul pierderii înaltei funcții, aprobările pe care le dăduse catolicilor, împotriva sa fiind adunate cinci capete de acuzare. Decizia de scoatere din scaunul eparhial, luată la sinodul din martie 1705, a fost aplicată imediat, însă cea de caterisire și trecere a lui între călugării simpli, nu a fost pusă în practică niciodată. A fost numit de domnitorul Constantin Brâncoveanu, cu titlul de arhiereu, la conducerea mănăstirii Snagov, unde este întâlnit până la 4 septembrie 1714, după care nu-l mai menționează niciun document.
Dositei al II-lea Nottara, patriarhul Ierusalimului, și-a manifestat indignarea în momentul construirii oratoriului catolic, neputând concepe faptul că adoratorii papei reușiseră să ridice o biserică catolică chiar în orașul Râmnic, având consimțământul episcopului Ilarion, care își dăduse acordul și pentru înhumarea decedaților de rit catolic în cimitirul ortodox.
Așa cum arată episcopul Ghenadie Enăceanu, sancțiunea dată ierarhului Ilarion a rămas un exemplu pentru generațiile următoare pentru ca pe viitor nimeni să nu mai facă concesii altor confesiuni religioase. La 3 aprilie 1794, când preotul catolic Stierna cere, pentru catolicii craioveni, aprobarea să-și construiască o capelă, mitropolitul Dositei Filitti îi scrie domnitorului Alexandru Moruzi că în Condica Sfintei Mitropolii „se află scris caterisit al unui Ilarian ce a fost episcop la Râmnic, în zilele răposatului Constantin Brâncoveanu, și cea dintâi greșeală se vede că au fost pentru că au dat voie catolicilor de și-au făcut biserică“.
A fost, se pare, primul conflict important între catolici și ortodocșii locului, de la confruntările majore, deschise, din secolele XIII și XIV.
„Schismaticul“ Ilarion a fost înlocuit, la 16 martie 1705, cu „starețul snagovean Antim de la Ivir“ care a fost hirotonit arhiereu imediat de către Teodosie, mitropolitul Țării Românești. Antim a luat cu sine o parte din utilajul tipografic de la Snagov, plecând la Râmnic, unde va sta până la 27 ianuarie 1708. Antim Ivireanul (foto 18) era un patriot înflăcărat și un luptător împotriva asupririi turcești, acest lucru apropiindu-l mult de puterea de la Viena, dar nu și de catolicii care trăiau la Râmnic. Misiunea sa n-a fost deloc una ușoară, într-o eparhie în care propaganda catolică câștigase teren datorită predecesorului său pe scaunul eparhial. Antim a pus stavilă tendințelor generoase de până atunci față de catolici, a întărit disciplina în rândul preoților și monahilor, pe care i-a pregătit și educat, a inițiat activități pastorale, a ridicat lăcașe noi de cult iar pe altele le-a reînnoit. Averea Episcopiei Râmnicului a crescut în această perioadă, prin achiziționarea de pământuri, păduri, vii și mori.
Tipografia de la Râmnic a scos nouă cărți în vremea păstoririi sale (trei în românește, trei în grecește și trei în ediție bilingvă slavo-română).Tipăriturile antimiene pot fi grupate pe mai multe teme: pentru întărirea credinței creștin-ortodoxe și combaterea calvinismului și a catolicismului, de slujbă bisericească, de îndrumare religioasă și filosofică și cărți populare.
„Tomul bucuriei”, prima carte tipărită la Râmnic (septembrie 1705), conține doctrina creștin-ortodoxă și combate, în mod vădit, învățăturile romano-catolice. Se spune în cuprinsul aceastei culegeri de texte, că argumentele „,ce combăteau primatul papal, au dus la stingerea definitivă a focarelor schismatice“.
Cartea fusese pregătită pentru tipar de Dositei al Ierusalimului, un aprig dușman al catolicismului, și va fi tipărită, cu cheltuiala patriarhului, la Râmnic, de către episcopul Antim.
Păstorirea lui Antim și a episcopilor care i-au urmat – Damaschin, Chesarie sau Filaret – a transformat Râmnicul într-un focar de iradiere culturală și o adevărată „capitală a tipografilor“, așa cum l-a numit Nicolae Iorga.
Sfântul Antim Ivireanul a fost desemnat, de aceea, la recomandarea mea și a altor oameni de cultură din societatea civilă, în anul 1999, drept protector spiritual al municipiului Râmnicu Vâlcea și este sărbătorit în fiecare an, la 27 septembrie.
Catolicii au folosit cu înțelepciune acceptul dat pentru construirea unui nou loc de rugăciune și, pe lângă oratoriul amenajat, au făcut în continuare demersuri pentru găsirea celui mai potrivit așezământ pentru ridicarea unei mănăstiri, încurajați și de ocuparea Olteniei de austrieci, care i-au și sprijinit efectiv în eforturile făcute.
Fundații – așezăminte religioase catolice –au fost construite, la începutul secolului, de bulgari, la Craiova, Râmnic și ulterior la Brădiceni ( Gorj ), localități care fuseseră, de fapt, locurile unde se așezaseră, în număr mai mare, chiprovicenii la sfârșitul secolului al XVII-lea. Primele grupuri de bugari, veniți din Chiprovaț, și care intraseră în țară pe vremea domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), au constituit în zona Olteniei un nucleu bine închegat, cu o bogată activitate negustorească. În anul 1718 erau deja stabilite la Râmnic 26 familii catolice și 20 familii ortodoxe bulgare. După un an de ocupație chesaro-crăiască, în 1719, sunt atestate documentar, comunități catolice de chiproviceni stabilite în trei localități: 75 familii la Craiova, 46 de familii la Râmnicu Vâlcea și 36 de familii la Brădiceni.
Aceste comunități s-au constituit într-o companie negustorească separată, care beneficia de privilegii și protecția Curții de la Viena, conform diplomelor imperiale din anii 1719 și 1726. Datorită acestui sprijin, mica comunitate catolică s-a dezvoltat tot mai mult. Negustorii chiproviceni au ajuns, pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, să concureze cu negustorii localnici sau cu grecii care se stabiliseră aci înainte de venirea lor.
Conscripțiile austriece, realizate la un an după ocuparea Olteniei, arată că numărul bulgarilor a crescut față de începutul secolului, fiind recenzate 157 familii. După acest an, numărul lor sporește în continuare, datorită emigrării de la sud de Dunăre și de peste Olt, cât și prin concentrarea în câteva localități a bulgarilor din toată Oltenia, fiind astfel mai ușor de evaluat. La începuturi, chiprovicenii au avut conducere proprie, în frunte cu un căpitan, ajutat de un jude, jurați, aleși dintre membrii comunității și un paroh. Documentele companiei erau adesea întărite cu o pecete proprie care reprezenta o cruce. Aceste privilegii nu s-au păstrat însă decât pe timpul guvernării austriece în Oltenia,în timpul domniilor fanariote, de după 1740, rămânând doar anumite facilități fiscale.
Comunitatea catolică bulgară solicită, la 15 octombrie 1719, generalului Stephan Steinville și comisarului imperial Ignațiu Haan, să li se dea voie să construiască, pe cheltuiala lor, edificii publice (biserici, școli și mănăstiri), ceea ce li s-a acordat. Au solicitat, de asemenea, ca la conducerea parohiilor să fie aduși preoți franciscani, născuți în Bulgaria, cu condiția ca aceștia ,,să nu se amestece în afacerile seculare ale bulgarilor, dar nici bulgarii să nu se implice în treburile eclesiastice ale acestor preoți, dacă nu erau, în mod special, chemați și rugați“.
Chiprovicenii de la Râmnic, dar și cei din Craiova și Brădiceni, au cerut administrației austriece și dreptul de a înființa mori, petru a-i ajuta la comerț. În schimb, se obligau să înapoieze austriecilor a patra parte din venitul acestora, după ce treceau de perioada de trei ani de la construcția morilor.
La 1 octombrie 1727, împăratul Carol al VI-lea va acorda, prin decret, bulgarilor din cele trei centre, un privilegiu important: autonomia juridică. Conform acestui decret – îndelung întârziat din cauza opoziției boierilor români din Administrația provincială, forul juridic suprem din Oltenia austriacă –, alogenii își câștigau dreptul ca toate cauzele civile să fie judecate de către judele și jurații din sânul comuntății lor, în baza cutumei „secundum usitatum intra gentes consuetudinem“. Cauzele penale se judecau de același tribunal la care se adăuga un reprezentant al Curții imperiale. Pentru acordarea acestui însemnat privilegiu, austriecii au purtat o luptă aprigă cu boierii din Administrație care spuneau că „le îngrădește foarte mult autoritatea“. Legat de acest subiect, Dositei Brăiloiu, membru al Administrației, declarase chiar că „mai degrabă ar îndura să i se taie trei degete de la mâna dreaptă, decât să subscrie un astfel de privilegiu“. Această rezistență împotriva privilegiilor juridice acordate catolicilor a continuat și în anii următori.
Caracteristic pentru activitatea companiilor comerciale din acea perioadă era comerțul extern, socotit de toate autoritățile ca fiind prin excelență generator de mari beneficii și aducător de bani în provincie. Când Administrația Olteniei, formată în majoritate din boieri ai locului, s-a opus creării unei companii românești, după modelul celei formate de chiproviceni, s-a invocat drept argument decisiv faptul că, spre deosebire de negustorii bulgari, cei români „nu practicau aproape deloc comerțul în afara provinciei, activitatea lor restrângându-se la comercializarea în țară a produselor propriului lor meșteșug“.
Era poate de înțeles ca austriecii să-și dirijeze sprijinul și asupra negustorilor chiproviceni din această regiune ocupată, pentru că majoritatea acestei comunități era de confesiune catolică, dar mai ales pentru faptul că membrii acesteia avuseseră o atitudine loială față de puterea imperială de la Viena, pe parcursul luptelor cu turcii. De aceea, sub ocupația austriacă, catolicii din Râmnic s-au bucurat de aceleași privilegii ca și membrii companiilor comerciale din Transilvania.
Supravegherea eficientă a companiștilor presupunea concentrarea membrilor acestora în cât mai puține localități. De aceea este trimis vornicilor din Vâlcea, Romanați și Dolj câte un „catalog cu negustorii care șăd la Râmnic și Ocna ( … ) la Brădiceni și la Craiova“, atrăgându-li-se atenția asupra îndatoririi celorlalți negustori companiști, așezați la Târgu Jiu și „pe la alte locuri“ de a se muta în cele patru așezări amintite, unde prin înțelegere „li s-au dat voie să șază“. Sancțiunea prevăzută pentru cei care refuzau să se mute în centrele fixate era eliminarea lor din registrul companiei și trecerea „în dajdie“, alături de contribuabilii de rând.
Cronica veche, de la 1764, ne arată cum s-au stabilit, la începutul veacului al XVIII-lea, catolicii la Râmnic și cum și-au ridicat primele locuințe și un lăcaș de cult: „[…]s-au adunat bulgarii și călugării noștri (franciscani), și-au făcut locuințe stabile și, construind între timp o casă de rugăciune și o locuință potrivită, au administrat cele divine. Reverendul părinte ministru provincial, Anton Gunghici[Gungičh], prin străduința și munca sa proprie, începe să construiască aripa sa dinspre apus și așa a construit 9 cămăruțe de dormit, refectoriul (sala de mese) mic, cu bucătărie, având sprijinul unor binefăcători, printre care mai ales pe Petru Durlain [Duralia], care se vădește a fi binefăcătorul Conventului de la Râmnic“. Treptat se pregătește închiderea cu clădiri a unui perimetru în centrul orașului, pentru a se forma un spațiu suficient ridicării unei biserici mari din piatră.
Caracterul tolerant al populației majoritar ortodoxe din zona vâlceană a stimulat totuși procesul de asimilare a catolicilor de către autohtoni. Căsătoriile mixte, ocuparea de catolici a unor funcții în administrație precum și desele relații negustorești și de vânzare-cumpărare a unor proprietăți în oraș și împrejurimi, au favorizat și ele integrarea.
În actele comerciale de la început de veac apar deseori pomeniți catolici bulgari. O livadă în Valea Jaga, ce aparținea lui Stan Tabacu, era cumpărată la 20 iunie 1702 de Lazăr Chiproviceanu, iar Gheorghie Lamboviț, din „compania bulgarilor“, își punea pecetea, la 22 septembrie 1708, pe actul de hotărnicie al unei proprietăți, „vecină cu locul unde a fost moara de hârtie“, pe care Simion, feciorul popii Marin din Râmnic, o vindea vătafului Bratu cu 40 taleri. Pitarul Necula neamțu’ cumpără în anul 1710, de la popa Preda din Cheia, două răzoare de vie în dealul Licurei.
În secolul al XVIII-lea începe să se coaguleze o mică burghezie românească. O parte era formată din străini de obârșie, care se românizau cu încetul, ca unii ce mergeau la aceeași biserică și care se înrudeau cu românii prin legături de familie.
Așa este exemplul tânărului brașovean Dumitru Dan care, cununându-se cu fiica unor „negustori de cinste și oameni de așezământ“ din Râmnic, îi scria tatălui său, Ioniță Dan din Brașov, la 17 februarie 1798, că „și-a schimbat portul nemțesc în portul românesc, după cinstea negustorească, după cum poartă și alții ai locului“.
Dumitrana Olănescu-descendentă dintr-o veche familie de boieri ai locului-se mărită cu Matei Chiprovațul, iar medicul sibian catolic, așezat la Râmnic, Adam Ulrich, se căsătorește cu o localnică. De asemenea, Antonie Nicolantin, chiprovicean românizat, își căsătorește fiica, pe Stăncuța, cu Ștefan Papistașu, dându-i o avere consistentă.
Faptul că la Vâlcea catolicii bulgari se integraseră bine în comunitatea locală reiese și din faptul că sunt dați exemplu în cererile adresate de conaționali de-ai lor, contelui Franz Anton Paul von Wallis, comandantul general imperial al Transilvaniei, în luna iulie a anului 1731, prin care cereau dreptul de a se așeza pe un teritoriu din jurul Severinului și de a beneficia de privilegiile și de scutirea acordată imigranților, argumentând că, ,,doar în ultimii ani, peste 1500 familii de bulgari se așezaseră astfel“, și cereau ,, aceleași privilegii de care avuseseră parte și bulgarii care se stabiliseră mai înainte la Craiova, Râmnic și Brădiceni“.
După trecerea Olteniei sub ocupație austriacă, în Vâlcea a sosit un număr mai mare de austrieci, germani și unguri, de credință catolică, diversificându-se astfel componența celor care aveau nevoie de servicii religioase. Având garanția prezenței unităților militare austriece, răspândite în zonă, cetățenii catolici din Râmnic încep să-și manifeste, în mod vizibil, trăirile religioase și se fac demersuri tot mai serioase pentru construirea unei biserici proprii de dimensiuni comparabile cu mărimea comunității.
Pas cu pas, catolicii din oraș reușesc să închidă un perimetru în centrul orașului, cumpărând proprietăți, terenuri și imobile așa încât se creează premizele construirii unui edificiu de cult impozant care se va numi de acum încolo „Bărăția“. Istoria acestui așezământ monastic și a viețuitorilor care s-au nevoit aici, se va întrepătrunde de acum încolo cu istoria străvechiului oraș de la poalele dealului Capela.
Documentele de arhivă consemnează modul în care s-a achiziționat terenul pe care aveau să-și ridice edificiul călugării Bărăției. La 20 august 1704, preoții franciscani (minoriți) din Râmnic au cumpărat de la frații Radu și Ene, fiii lui Dima al lui Algaș, o casă cu pivniță, cu siliștea de pe lângă Tudor, unchiul vânzătorului, și pe lângă Stanca Ignătoaia, pentru suma de 12 taleri și 20 parale, imobile ce vor alcătui, așa cum reiese din toate documentele studiate, „temelia bisericii Bărăției“.
În anii care au urmat, preoții franciscani au clădit, în zona centrală a orașului, unde aveau deja câteva terenuri și imobile cumpărate, o casă cu nouă camere, sufragerie, bucătărie și pivniță. Această construcție a fost finanțată cu cheltuiala credincioșilor catolici, dar în mod special prin aportul negustorului Petru Duralia, catolic fervent și un mare sprijinitor al bisericii și mănăstirii din Râmnicu Vâlcea.
Imediat ce acest corp de clădiri a fost ridicat, într-o încăpere, călugării catolici au amenajat un oratoriu, chiar în centrul orașului, peste drum de curtea domnească și de biserica „Maicii Domnului“. Se poate afirma, cu certitudine, că un oratoriu, la Râmnic, exista înainte de data de 16 martie 1705, ridicarea lui fiind motivul caterisirii episcopului Ilarion.
Paterii franciscani vor mai cumpăra câteva terenuri de la localnicii aflați în vecinătate și vor construi, pe latura de sud, până în anul 1714, un alt corp de clădire, care avea cinci camere de locuit, coordonați fiind de preotul Anton Gunghičh (Gunghici), numit în documente, de obicei, Antonie Baratul.
În anul 1715, responsabilul provincial catolic, Blasius Marinovici, și guardianul Conventului Franciscan din Râmnic, Antonie, au reușit să cumpere noi clădiri în apropierea mănăstirii, ceea ce a permis formarea unui perimetru suficient pentru ridicarea unei mari biserici din piatră, obiectivul declarat al baraților vâlceni. Franciscanii își sporesc proprietățile și în alte locuri, profitând de sărăcirea populației din vecinătate.
O tranzacție profitabilă, dar îndelung disputată, se încheie pe data de 28 noiembrie 1715, prin actul făcut la Râmnic între Oprița, soția lui Oprea, feciorul lui Tudor Algaș din Râmnic, și părintele „Antonie provințiianul, starostea baraților“, pentru cumpărarea de către ,, mănăstirea Franciscanilor, a unei case cu siliște, ce se afla alături de siliștea lui Radu Ceak, și în lung până la siliștea lui Roman, iar alături, până în drum“. Zapisul mai menționează că această proprietate fusese obiectul unui litigiu, între proprietari și episcopul Damaschin, care fusese despăgubit cu bani, iar ei, vânzătorii, rămăseseră cu „siliștea și casa, că ni se cade“.
Un alt act se încheie la 20 martie 1718, între Chirca Ceaușul, împreună cu frații săi, Voicu și Mihai, toți fii ai lui Pătru Hulubescu, și Antonie Băratul pentru o vie de lângă oraș. Aceasta fusese obiectul unui litigiu mai vechi, judecat în fața lui Barbu Brăiloiu, biv vel serdar, și se învoiseră ,, în particular, să n-o înstrăineze altuia“.
Tot un fecior al lui Pătru Hulubescu, Mihai, vinde, la 24 martie 1719, cu încuvințarea fraților lui, pentru suma de 60 de taleri, aceluiași egumen Antonie, niște case care aparținuseră lui Teodosie logofăt Olănescul și fuseseră ,,zălogite“ de Hulubești catolicilor, împreună cu o vie. Martorii acestei vânzări sunt Teodosie logofăt Olănescul și un anume „popă Filip“.
Alte case construite de ei, în perimetrul zonei centrale a orașului, împreună cu cele ale lui Teodosie Olănescu, vor deveni hanul baraților, o sursă bună de venituri iar clădirile ridicate în partea de sud erau deja parte componentă a mănăstirii închegate, cu mari eforturi, în centrul Râmnicului.
Profitând de dărnicia negustorilor catolici chiproviceni și de sprijinul dat de autoritățile ecleziastice provinciale, încurajate de austrieci, catolicii din Râmnic încep în anul 1720 construirea unei biserici catolice din piatră, care avea turla asemănătoare celei din Deva.
O biserică catolică la Râmnic (oratoriu, casă de rugăciune sau chiar capelă), a existat înainte de anul 1717, când știm cu precizie că, având posibilitatea de a locui adecvat, părintele Gregorius Marghici (Marghich) îi solicită comisarului provinciei să ridice ,,sfântul lăcaș de cult“, existent deja, la rangul de mănăstire, pentru a putea să înalțe aici biserica pe care și-o doreau atât de mult. Rugămintea lui ,,pater Gregorius“ nu a fost imediat aprobată, pentru că s-a considerat că nu se justificase, în cerere, modul cum s-ar fi putut întreține mănăstirea singură. Bărăția a rămas doar rezidență, până în anul 1734, când, sub conducerea părintelui reverend Iosif Marianovich, a fost declarată convent.
Actele păstrate de la egumenul Antonie Gunghici, din anii 1715 și 1718, arată că acesta a solicitat să fie conferit bisericii noi hramul „Sfântul Anton de Padova”, ceea ce confirmă că oratoriul sau capela preexistau ocupației austriece din 1717-1739, pentru că starețul Antonius nu ar fi avut unde sluji până la sosirea austriecilor..
După îndelungi pertractări, așteptări și speranțe, piatra de temelie a bisericii romano-catolice din Râmnic a fost pusă la 5 iulie 1720, cu mare solemnitate, în prezența autorităților locale și a contelui Joseph Königsegg, comandantul austriac al trupelor din Transilvania și Oltenia.
În perioada ocupării Olteniei de către austrieci, s-a dat o atenție deosebită dezvoltării urbanistico-edilitare a Râmnicului, lucru materializat și printr-un sprijin material consistent în ridicarea acestei biserici, care a dat un alt aspect zonei centrale a orașului, contribuind la sistematizarea acesteia. La ctitorirea noii biserici s-a lucrat timp de trei ani, cu sprijinul financiar al membrilor comunității, visteriei Guberniale, prin donații importante de la persoane și instituții catolice, dar mai ales din partea negustorului Petru Duralia, care a contribuit cu o sumă consistentă de bani.
A fost sfințită în cinstea Sfântului Anton de Padova, în anul 1730, de către Episcopul de Nicopole și administrator al Valahiei, Nicolae Stanislavich, care avea reședința la Craiova.
Pisania care a existat la biserica catolică din Râmnic avea următorul text:
„In basim pii aedificii atqve structurae/
templi Sancti Antonii Paduani positus fuit iapis/
prinusqve est in Austriaca ditione Transalpini soli/
a comite in atque Königsegg Transilvanse, transalpi/
naeq qve regionis praesidente <et>
pro perpetue spia sui ipsius et sedis sacrae reminiscentia”.
„La temelia piosului edificiu și a construcției bisericii Sfântului Anton de Padova a fost pusă cea dintâi piatră [aici], pe pământul Țării Românești, care este în stăpânirea austriacă, de către comitele Königsegg, comandant în Transilvania ca și în regiunea transalpină, și pentru veșnică amintire a însăși credinței sale și a lăcașului sfânt [5 iulie 1720]“.
Mănăstirea franciscană, numită la început rezidență și apoi convent, avea corpuri compacte de clădiri pe trei laturi iar în partea de nord a perimetrului monahal s-a ridicat biserica ce purta hramul ,,Sf. Anton”. (foto 19) Bărăția catolică avea, în afară de chiliile paterilor și locuințele celor care serveau întregul complex ecleziastic, o curte și o grădină de aproape 3000 mp, folosită parțial ca loc de recreere, dar unde se insămânțau și produse necesare traiului. La începuturile ei, biserica Bărăției era o clădire înaltă, spațioasă, cu pereții din piatră cubică, cu un turn masiv de piatră. La ambele extremități ale prezbiteriului se afla câte o sacristie spațioasă. Lăcașul de cult avea trei altare, două cripte și un gang cu boltă în care aveau loc procesiunile. Nava centrală a bisericii avea o lungime de aproape 20 metri și o lățime de 10 metri. Podeaua era pavată cu dale naturale din piatră. La orga așezată în spatele corului, se putea urca din pridvor, prin navă, pe 29 trepte. Din locul unde se afla orga, pornea o altă scară, ceva mai îngustă, în formă de spirală, care făcea legătura cu turnul bisericii. Conventul avea o lățime de 16 stânjeni (aproximativ 32 metri) și nu forma cu biserica un patrulater perfect. Sub bucătărie exista o pivniță mare, comodă, înzestrată cu bolți. În ambele laturi ale bisericii erau pridvoare, ce aveau bolta susținută de coloane de piatră, așa încât și pe vreme ploioasă se putea merge în procesiune prin ele.
Construirea unei biserici catolice din piatră la Râmnic a făcut parte din planurile de expansiune ale austriecilor la sud de Carpați. Ei aveau intenția să ridice cât mai multe edificii de cult catolic, să înființeze școli germano-luterane, un seminar pentru formarea preoților și să orânduiască un episcop latin la Râmnic. De aceea la Craiova și la Râmnic s-au construit, destul de repede, ,,fundații“ pentru așezăminte de cult.
Antonie Baratul s-a străduit timp de peste 10 ani să adune fonduri pentru terminarea lucrărilor, primind constant sprijin de la membrii comunității dar și de la Administrația provincială. Printre sumele cheltuite în anul 1725, pentru lucările de construcție la biserica catolică de la Râmnic, în protocolul Administrației este menționat că: „S-au dat paterilor de la Râmnic pentru lucrul și ajutorul m[ănăsti]rii de acolo, 50 florini nemțești”
Superiorul mănăstirii, Antonie Gunghičh, a adormit întru Domnul în ziua de 12 septembrie 1728, așa cum este consemnat și în Obituarul Franciscanilor, munca lui fiind continuată de ceilalți pateri.
Johan Weiss vizitează Râmnicul în anul 1731 și întocmește o hartă destul de precisă a regiunii. În desen dintre cele 4 biserici reprezentate, cea mai înaltă și mai spațioasă era Bărăția catolică, având o clopotniță cu 3 etaje și cu câte o fereastră în fiecare parte a etajului, ea dominând platoul central al urbei
În arhive se găsesc din nou acte comerciale în care se implică negustori catolici, ce se integrează rapid între elitele orașului. Popa Mihai din Vlădești vinde la 28 martie 1723 lui Lazăr Sârbul din Râmnic un vad de moară ,,din jos de moara din Vlădești a lui Mihai și a lui Dinu, cu locul dinaintea ei, de o jumătate de falce“ La 26 aprilie 1732, Joița, fiul jupanului Iova Iovipali, vinde o casă „părinților francișcanilor de la sfânta mănăstire a băraților de l[a] Râmnic, în iegumeniia părintelui popei Moisii [Mojses Babich]”, pentru suma de 55 de florini. Martorii bulgari aștern semnăturile lor pe zapis, cu litere slavone. Un frate minorit, pe nume Deodatus a Lippa, locțiitor la egumenia mănăstirii, certifică, în însemnările sale, la 4 decembrie 1733, vânzarea acestui teren de către defunctul Mojses Babich.
La 2 martie 1736, Vasile Pârgaru dă zapis „Sfinției Sale părintelui popei Șimon, iegumenul sfintei mănăstiri din Rămnic, a Baraților“ prin care îi vinde o vie de cinci răzoare, pentru suma de 60 de zloți.
Sosirea unui număr relativ mare de străini catolici bulgari, germani și – în mai mică măsură – unguri, precum și prezența unităților militare austriece, au dat mai multă susținere afirmării confesiunii catolice în Oltenia.
Frumoasa biserică catolică, construită la Râmnic, a permis, până la incendierea ei în anul 1737, să se țină aici adunări ale congregației la nivel de provincie și nu numai. De asemenea s-au putut desfășura , în condiții mult mai bune, cursurile Școlii catolice, începute, conform informațiilor care există, încă de la începutul secolului. Călugărul franciscan, Kleiner Blasius, în lucrarea sa Conventul de la Râmnic oferă informații interesante: ,,Am povesti bucuros mai multe despre această frumoasă aleasă mănăstire dar nu am găsit nimic însemnat decât că aici s-au ținut ore de morală și de filozofie și adesea s-au ținut aici adunări ale congregației și capitluri datorită locului prielnic. Ultimul capitlu ținut aici a fost în timp ce se desfășura război cu turcii. După război, bulgarii s-au răspândit la Vinga, Vinț și Deva și au rămas aici puține familii dintre cele mai sărace“.
După ocuparea ei de către austrieci, catolicii din Râmnic, încurajați de privilegiile acordate de împăratul Carol al VI-lea, se înmulțesc considerabil și ajung, după o informație din monografia monseniorului canonic Julius Herring (1861-1938), din anul 1934, la 2000 de suflete. Apreciez că cifra este probabil exagerată, deoarece întreg orașul nu număra, în prima perioadă a secolului al XVIII-lea, mai mult de 5000 locuitori.
Mai trebuie spus că, în timpul celor două decenii de stăpânire austriacă în Oltenia, nu se cunosc cazuri de încercări de catolicizare silită a populației și aceast lucru, probabil, a dus la evitarea unor tensiuni grave. Micile fricțiuni dintre habsburgi și biserica ortodoxă a Olteniei s-au datorat însă politicii austriece de îngrădire a privilegiilor clerului și de verificare a gestiunii economice a egumenilor.
Procesul de catolicizare într-un ritm susținut a provinciei, după ce Austria, țară majoritar catolică, a ocupat Oltenia, nu a fost un obiectiv prioritar al politicii imediate a imperialilor. Era firesc, însă, ca membrii comunității catolice să progreseze în această perioadă de timp, în toate domeniile, în ciuda faptului că politica de catolicizare forțată a lipsit. Procedeul convertirii lente, prin pătrunderea treptată a catolicilor în provincie și formarea, prin școală, a unor învățăcei mai apropiați de cultura Apusului, corespundea unei acțiuni de lungă durată, care nu a putut totuși să dea roade în scurta perioadă de stăpânire austriecă asupra provinciei. Se poate vorbi despre convertirea la catolicism a autohtononilor doar în câteva cazuri cu totul izolate și fără impact din punct de vedere politic și confesional.
Anul 1738 a fost marcat de un mare cutremur, care a lovit regiunea, în urma căruia s-au șubrezit multe edificii din Râmnic, dar cele mai multe nenorociri au fost aduse de grupurile de oaste turcească, care au jefuit și au incendiat orașul. Pe lângă multe case au căzut atunci pradă focului, bisericile din oraș, Episcopia Râmnicului și Bărăția, mănăstirea catolicilor.
Râmnicul a fost, în acel veac, un puternic centru comercial, în care ajungeau cu marfă atât negustorii sibieni, în număr mai mare, dar și comercianți brașoveni. Există multe mărturii ale vieții comune duse la Râmnic de cele două comunități, fiind numeroase ajutoarele materiale pe care bogații negustori catolici le-au dat bisericilor ortodoxe pentu a se ridica sau repara. Atunci când s-a rezidit, din temelii, biserica „Maica Domnului“ de rit ortodox, din urbe, între anii 1746 și 1747, cei care au sprijinit cu sume importante de bani „au fost jupânii negustori din Sibiu, Ion Moldoveanu și Grigore“, catolici de origine, a căror avere crescuse considerabil ca urmare a relațiilor comerciale avantajoase cu acest centru oltean.
Pomelnicul bisericii Cuvioasa Parascheva (Sf. Vineri) din Râmnic vorbește de negustorii chiproviceni Iova și Ioan Evepalin (Iovipali), care ,,sosiți în oraș după ce Constantin Brâncoveanu le întărise hrisovul cu privilegii, s-au apucat de au reboltit biserica, rezidindu-i amvonul și clopotnița din cărămidă și piatră“. După razboiul din 1836-1837, când orașului i s-a dat foc de turci, tot negustorii catolici chiproviceni au avut grijă să refacă locașul de cult ortodox din centrul urbei, de care comunitatea lor avea grijă, ca și de Bărăția catolică, aflată în apropiere. Acum sunt pomeniți Constantin Malache și Ioan Mariandi care s-au ocupat de achiziția clopotelor necesare ( originalele fuseseră topite de turci ), iar prin grija fraților Iovipali ( Ioan și Cârstea ) edificiul ortodox „fu zugrăvit peste tot“.(foto 28)
Sașii au reprezentat o imigrație de elită, care a adus în Râmnic valori morale, cunoștințe și obiceiuri deosebite. Ei erau meșteșugari și negustori pricepuți și, împreună cu chiprovicenii, formau grosul comunității catolice din oraș. Catolicii germani se bucurau de un mare respect în cadrul vieții sociale râmnicene.
În diverse conflicte legate de dreptul de proprietate, autoritatea morală a catolicilor vârstnici îi face să fie solicitați adesea pentru a fi martori la semnarea unor acte. De exemplu, la 22 septembrie 1736, cu ocazia disputei dintre Mănăstirea Govora și Bratu, județul orașului, apare ca martor sasul Calapanci, „om în vârstă de 80 de ani“.
Printre oamenii importanți ai comunității catolice, din acea vreme, se remarcă franciscanul Antonie Marstaller, care s-a preocupat, printre altele, ca și Antonie Baratul, cu achiziționarea de proprietăți pentru mănăstirea catolică din oraș.
Marstaller se bucura de un mare prestigiu moral și politic în orașul Râmnic dar și la nivel de provincie, fiind unul din liderii comunităților catolice din Oltenia. De aceea județul orașului, Bratu, îl solicită ca martor, alături de alți 23 de râmniceni, în procesul său cu mănăstirea Govora, pentru un vad de moară la apa Râmnicului (Olănești), act pe care Antonie Marstaller își întărește semnătura cu pecetea sa ovală în ceară, având în scut un călăreț. Mulți sași, din acea perioadă, dețineau diferite funcții în administrația de stat a orașului. Astfel, Antonie Marstaller apare cu titlul de „vornic“, demnitate pe care a ocupat-o efectiv între anii 1735 și 1737. În documente apare, în aceeași perioadă și un Necula Neamțul – pitar, de la care egumenul Antonie cumpărase „în vremea pacei“ o casă pe care voia s-o repare.
Egumenul Marstaller primește, de la doi locuitorii ai orașului, un zapis, emis la 12 martie 1740, pentru o moșie ce i-au vândut-o „până în gardul magazinului ce vine pe lângă baltă“. Între martori, apare și un Necula Panduru, care era și el membru al comunității catolice.
La 17 iulie 1740, Grigore din Bodești dă în arendă aceluiași Antonie Marstaller, pentru trei ani, cu o chirie de 35 zloți pe an, o moșie la marginea orașului. Marstaller avea dreptul să ridice fânul de pe livezi și suhatul muntelui. „Așișderea și merele, nucile ce s-ar afla din biserica de jos, toate să și le ia dumnealui și jirul după plaiu“.
În orașul Sibiu, la 15 decembrie 1740, în prezența lui Istrate logofătul, Antonie Marstaller cedează bisericii catolice din Râmnic arenda moșiei lui Grigore din Bodești. Cu aceeași ocazie lasă mănăstirii franciscane o altă moșie și o casă ce fusese a baraților de la Râmnic și pe care o cumpărase el în vremea păcii. În finalul documentului îl roagă pe martor, logofătul Istrate, să-i ajute pe pateri să ia în stăpânire imobilele dăruite.
Un rezumat al acestui act, ce reprezintă „o carte de danie a lui Antonie Marstaller pentru o casă și o groapă cu var ce le-au afierosit bisericii Bărăției (din Râmnic), spre pomenire“, se păstrează la Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, în fondul Tribunalului județului Vâlcea, dosar 746/1834.
Datorită calităților organizatorice ale lui Anton Marstaller, într-o perioadă relativ scurtă, Bărăția reușește să posede în vatra orașului 15 bucăți de vie unde și-au făcut un șopron mare și o clădire unde locuia vierul. Tot acolo și-au făcut o pivniță de piatră boltită deasupra careia au ridicat case.
După războiul pustiitor pentru județ, dar mai ales pentru Râmnic, se iau măsuri de refacere a conventului, parțial distrus în incendiul din 1737 și ruinat de jafurile trupelor otomane. Reparațiile s-au întins pe o perioadă de peste 30 ani pentru că, în Cronica franciscană din anul 1764, se spune că, profitănd de lipsa paterilor din mănăstire, refugiați la Sibiu din calea turcilor ,,valahii foarte doritori de a avea fier au scos nu numai fierul de pretutindeni (din ușile și ferestrele mănăstirii) dar au distrus și pietrele. Această muncă de refacere a fost săvârșită de fratele religios Martin Nix, după meserie și ocupație constructor și pare să fi costat acest convent peste 7000 de florini. Acum (în anul 1764) aripa de vest este terminată, celelalte două mai au nevoie de a fi boltite, tencuite, după cum este nevoie de uși, ferestre și s-ar putea ca întregul convent să fie readus la vechea stare cu o cheltuilă nu atât de mare ( … ). Turnul nu are o fundație bună, are mari crăpături iar bolțile bisericii și ale altarului sunt stricate și zidurile distruse“.
Într-un raport trimis de la București, la 8 august anul 1748, Antonio Becich, episcop de Nicopol, face câteva observații interesante privind percepția preoților catolici în rândul oamenilor simpli dar și a autorităților din Țara Românească. El a solicitat, atunci, colegiului „De Propaganda Fide“ să dea un decret ca toți frații, până la laici, să poarte barbă, atâta timp cât vor sta în Țara Românească și aceasta sub pedeapsă aspră. „Acesta ar fi mijlocul cel mai potrivit pentru a închide gura grecilor, românilor și turcilor, care nu au nici o stimă pentru călugării noștri fără barbă. Domnul însuși mi-a dat a înțelege aceasta, ba, chiar mai mult, că nu are de gând să dea audiență acelor părinți misionari care nu poartă barbă și nici nu ieșeau în sala în care se aflau, pentru ca să nu fie luați în bătaie de joc și maltratați chiar de grecii însăși. Unii părinți misionari apar până și fără mustăți aici, în vreme ce grecii care se poartă cu barbă sunt respectați și favorizați“. Episcopul mai spunea, în același an, că a luat legătura cu părintele provincial pentru Bulgaria și că acesta va trimite, din când în când, un călugăr la Râmnic și la Craiova, pentru nevoile spirituale ,,ale bieților catolici, ca să nu se stingă cu totul catolicismul greu încercat“.
La 15 iunie 1747, egumenul de atunci al mănăstirii franciscanilor din Râmnic, Thomas Radulov, cumpără pentru convent o vie la Sutești, lângă Drăgășani, întregind proprietățile din acea zonă.
În tendința lor de expansiune economică și imobiliară, franciscanii s-au lovit uneori de opoziția localnicilor care nu priveau cu ochi buni concurența făcută de catolici și faptul că își dezvoltau metodic proprietățile în zona centrală a orașului.
În acest spirit ei se adresează adesea domnilor țării, sau reprezentanților acestora, cerând ,,dreaptă judecată“.
În arhivele județene s-au păstrat numeroase acte privitoare la procese lungi, aproape pentru fiecare imobil intrat în proprietatea franciscanilor în perioada guvernării Olteniei de austrieci, unii localnici încercând să-și recupereze, de cele mai multe ori prin acte ce se vor dovedi a fi falsificate, proprietățile vândute atunci.
Din vremea păstoririi episcopului Grigore al Râmnicului, se păstrează un document privind cercetarea pe care a făcut-o acesta, la 1 mai 1754, într-o pricină legată de posesia unui loc de casă din Râmnic disputat între Ion Hulubescu, din Ocnele Mari și paterii de la biserica franciscanilor, reprezentați de egumenul Serafim. Reclamantul a pretins în fața episcopului Grigore, împuternicit de domnitorul țării, Mihail Racoviță, să cerceteze cauza, că terenul pentru casă și via de lângâ ea i-au rămas de la tatăl său, Chirca Hulubescu și, pe vremea când stăpâneau nemții aceste cinci județe, le-ar fi pus un Tudose Olănescu zălog la popa Antonie, egumenul de atunci al Bărăției, doar că, între timp, fuseseră răscumpătate . Episcopul ortodox a dat dreptate Baraților pentru că egumenul Serafim a arătat originalul actului de cumpărare de la Tudose Olănescu: „S-a dovedit că zapisul este adevărat și bun și iscăliturile sunt adevărate, date de trei obraze de cinste și vrednice de crezut: Veniamin ieromonah, eclisearhul episcopiei Râmnicului și duhovnic răposatului întru fericire, fratelui chir Damaschin, și a popei lui Goran de aici din Râmnic, și a lui Tudose Olănescu, logofăt… “. La 20 martie 1757, franciscanii se judecă la Râmnic, pentru un loc de casă, folosit de pe vremea austriecilor de barați și revendicat de Popa Manta. Foaia de zestre a soției lui Manta, care ar fi fost proba că reclamantul avea drept asupra acelui loc, s-a dovedit a fi o copie falsificată după un alt act, de care avea cunoștință chiar cel care cerceta cauza, episcopul Grigore, așa încât barații au fost lăsați în continuare să stăpânească locul.
La 15 martie 1759, ,,Constantin Dudescu vel vornic, Constantin Krețulescu, marele Ban și Constantin Brâncoveanu vel logofăt“, judecă pe barații din Râmnic în proces cu Macarie călugărul (pe mirenie numit Popa Manta), pentru 15 răzoare de vie în dealul Tatomirului. Prima cercetare a conflictului fusese făcută la Rmnic, dar reclamantul, nemulțumit de acea decizie, s-a adresat domnitorului Scarlat Ghica. Datorită mărturiei depuse de episcopul Râmnicului, Grigore, la 7 aprilie 1759, judecata a fost câștigată de barați, care și-au putut recupera, cu această ocazie, și o vie pierdută anterior, în timpul domniei lui Grigore Ghica, pe baza aceluiași act fals. Este de remarcat obiectivitatea episcopului râmnicean, în timpul căruia s-au dat aceste hotărâri favorabile catolicilor: ,,Foaia de zestre ce am însemnat, dovedindu-se neadeverită și am pecetluit cu pecetea noastră. Iar în 1759 aflându-ne la București, am dat jalbă la Măria Sa, scoțându-ne pe noi”
Vreme de aproape o jumătate de veac domnitorii munteni și boierii țării acordă Bărăției numeroase scutiri de taxe pentru a arăta deschiderea spre biserica catolică și spre casele regale europene.
La 18 iunie 1754, voievodul Constantin Racoviță întărește daniile anterioare făcute mănăstirii catolice din Râmnic. Acestea fuseseră date, din anul 1752, de tatăl său, Mihail Racoviță precum și de urmașii acestuia, Grigore și Matei Ghica. Acest privilegiu este înnoit aproape de fiecare domnitor, ceea ce arată și grija baraților de a avea relații bune cu Domnia. Prin aceast act se dă voie paterilor să angajeze: „ patru scutelnici, așișderea a scuti și ale bisericii drepte bucate de oierit, oi 150 și de dișmărit, litre 200 “. Documentul este semnat de domnitor iar martori sunt chiar membrii Divanului, în frunte cu vornicul Barbu Văcărescu . Biserica catolică din Râmnic a fost scutită de anumite impozite și de către domnitorul Ștefan Racoviță, ceea ce inseamnă că majoritatea domnilor fanarioți aveau grijă ca barații să se simtă protejați, considerând că, prin astfel de măsuri de toleranță, se poate obține o mai mare înțelegere din partea Austriei.
Câțiva ani mai târziu, la 6 iunie 1775, Alexandru Ipsilanti întărește și el daniile anterioare, menționând: „Asemenea, să aibă a ținea la viile bisericii și un vier, om strein, care și acela să fie nesupărat despre rândul dajdiilor.(…) Și încă am mai adaos să aibă a scuti de vinărici, vinul ce-l va face în viile bisericii“.(foto26)
Confirmarea acestor privilegii a fost făcută, în termeni asemănători, de majoritatea domnitorilor fanarioți, care au domnit în Țara Românească spre sfârșitul secolului, începând cu Mihai Șuțu, la 6 iunie 1792, Alexandru Ipsilanti – la 25 octombrie 1797, Constantin Hangerli, la 10 iunie 1798 și în final de către Alexandru Moruzi, (foto27) fiul domnului Constantin Moruzi, cu adausul relativ la faptul că în privilegiu se precizează că barații se află sub protecția sa: „lăcașul de închinăciune se află sub protecția domniei, iar nu sub alta străină stăpânire și domnul țării îl cunosc protector, întru rugăciunile și pomenirile ce fac către milostivul Dumnezeu la slujbele lor“.(Anexa II)
Din partea a doua a secolului al XVIII-lea avem, în continuare, numeroase mărturii despre Țara Românească primite de la călătorii care au vizitat-o. Ca repere istorice sunt prezentate mai mult conflictele dintre marile imperii care au avut ca teatru al operațiunilor de război spațiul românesc: războiul ruso-turc din anii 1768-1774 și războiul austro-ruso-turc din anii 1787-1791. Din cei 92 de călători prezentați în colecția de documente inițiată de Academia Română „Călători străini prin Țările Române“ doar 9 fac referiri la județul Vâlcea, majoritatea relațiilor redactate vizând Valea Oltului și drumul dintre Transilvania și Țara Româneacă. Călugărul franciscan Blasius Kleiner începe, în anul 1764, să scrie o cronică a orașului.(Anexa III)
Descrierile acestor călători se referă la relieful județului, la bogățiile sale naturale dar surprind și elemente inedite din viața comunităților rurale și urbane; sunt prezentate așezăminte religioase, obiceiuri considerate ciudate, organizarea administrativă și activități economice mai importante, subliniindu-se faptul că locuitorii se ocupau cu creșterea oilor și a vitelor, extragerea sării dar și a aurului din apele Oltului. S-a insistat asupra potențialului de dezvoltare a locurilor din stânga și dreapta Oltului, informații de mare interes pentru imperiile vecine: Rusia, Austria și Turcia. De exemplu, Karol Friedrich von Magdeburg ( 1730-1803 ), inginer militar, descrie punctele strategice și posibilele locuri care ar putea servi ca spitale, menționând – în acest sens – mănăstirile Cozia, Șerbănești și orașul Râmnic.
Nu se fac referiri directe la catolicii din zonă, pentru că nu erau vizite cu un scop misionar, ca acelea din secolele anterioare, dar și pentru că cei de altă confesiune nu mai ieșeau așa de mult în evidență, integrându-se în populația autohtonă, care a avut, timp de secole, posibilitatea să îi asimileze.
În multe documente din a doua jumătate a secolului se fac referiri la proprietățile și hotarele mănăstirii catolice, așa cum este actul de vânzare, de la Râmnic, a unei siliști între Păun Cireașă și jupân Damian Calianu, din 16 septembrie 1757, care arată hotarele acestora: „cu Stanciu, ginerele lui Iamandi, din sus și din jos cu prăvălia Bisericii Maicii Domnului, iar în lung cu Paterii“ (părinții/preoții catolici, n.a.)
Există hrisoave care arată că biserica catolică din Râmnic arenda moșii de la localnici pentru necesitățile sale economice. Mai mult, documentul din 9 noiembrie 1757, preciza că, însuși P.S. Damaschin, episcop de Râmnic a dăruit o casă Bărăției, ce fusese construită anterior.
Mai multe documente atestă deținerea unor case sau vii de către paterii franciscani. Cartea Preasfințitului Grigore al Râmnicului, datată 3 noiembrie 1759, adeverește că Sfânta Episcopie a dat Bărăției o pivniță de piatră, în schimbul unui alt loc „împotrivă“.
În arhive se mai păstrează un act al lui Ioniță Iovipale și al soției sale Panaita, emis în 26 aprilie 1772, care se referă la vânzarea unei case cu locul ei din Râmnic, bisericii Bărăției, cu 55 florini nemțești. Un anume Luca Agez (Ogaz) cuprinde în diata sa, din 7 aprilie 1775, aflată ,,în copie adeverită de egumen și cu pecetea mănăstirii franciscanilor de aici, cuprinzătoare între altele că lasă mănăstirii danie casele lui cu locul și curtea din Râmnic“.
Din actele unei judecăți, din care transpare o încălcare de proprietate, din 27 august 1779, aflăm că: „din luminata poruncă a Măriei Sale, după jalba ce au dat Înălțimii Sale părinții franțiscani din orașul Râmnic, pentru un loc ce-l au danie la Bărăție, dat de un Antonie Mașteler ( Marstaller) Vornicu, că i s-au împresurat locul de către unii dintre oroșani,(…) Se înfățișează legătorul de cărți, Ion sin Cârstea și alții. Se citesc zapisele relative din 1737 și 1740, se întreabă un bătrân și văzându-se că încălcarea s-a făcut în adevăr, după slăbiciunea franciscanilor, în urma răzmereții, se dă dreptate baraților“.
Vistierul Socoteanu Constantin, la 1 aprilie 1783, dă un zapis de recunoaștere pentru o înțelegere mai veche făcută de fostul egumen Antonie Marstaller și vlădica Grigore Socoteanu: ,, Deci, fiindcă acest locu iaste lângă casa noastră s-au fost învoit cu Prea Sfinția Sa părintele răposatul moșu-meu, proin mitropolit Grigorie, ca să facă schimbu și, întâmplându-se moarte Prea Sfinții Sale, nu s-au fost făcut zapisăle de învoire și de schimbu“. Se învoiește din nou cu actualul egumen Ludovic, dându-i pentru acel loc „o livadă ce iaste peste șanțu“ .
O hotărâre domnească, emisă la 5 februarie 1780, privește judecarea la Divan a Anei Maria, „ce au fost soție lui Ogaz, armean din Râmnic sud Vâlcea“, cu egumenul Ludovic, epitrop și clironom al averii rămase după defunct. „Din cercetările ce s-au făcut la Divan, cu socoteală, și după Diata mortului, s-au dovedit că numai pe paterii franciscani îi lasă epitropi[…] iar de Antonie Nicolantie nimic nu pomenește a fi epitrop și rău îl apucă și îl trăgea prin judecăți“. Epitropii pateri franciscani rămân datori cu 184 taleri și 39 bani pentru dania ce o lăsase defunctul soției lui, care a vândut-o ulterior mănăstirii franciscane. (anexa II)
Egumenul Bărăției catolice, Ludovicus Kiss – cu titlul de „guardianus“ – , se judecă la 13 martie 1780 cu Maria Ogaz, acum soția lui Petru Bacon, pentru o vie rămasă de la fostul ei soț. La judecată s-a dovedit că era vorba de două vii, una pe care reclamanta o exploata deja, iar asupra viei revendicate de soția defunctului Ogaz, aceasta nu mai avea nici un drept, căci o vânduse: „De față fiind și Ludovic, igumenul franciscanilor, clionoromul și epitropul Luigăi Ogaz, bărbatul cel dintâi al acestei Mării jălitorii, răspunde că acel Ogaz au avut două vii, adică una au lăsat-o acești Anii Marii prin diată, ca să o stăpânească, și zice că o și stăpânește, după cum nici acestu Pătru Bacon, bărbatu și vechiliu Anii Marii nu tăgădui “.
În anul 1781, pater Ludovicus Kiss însărcinează un călugăr cu reparația ceasului mănăstirii și dă o comandă către Casa Hagi Pop, din Sibiu: „Să poruncești la țiganii de la Sibiu să ne fac[ă] 25 mii de cuie de acest fel, dup[ă] cum trimisăi un cui de mustră, fiindcă ne trebuiesc pentru mănăstire, de coperit “.
Acestea sunt numai câteva exemple de acte, încheiate în acea perioadă, ilustrând o intensă activitate economică și socială în Râmnic, la care comunitatea catolică lua parte activă. Din anul 1775, se păstrează la SJANV un ,,Matricul al Bisericii“ catolice din Râmnic unde se găsesc informații prețioase despre nașterile ce aveau loc în familiile catolice din județ dar apar și alte observații de interes. (foto 33a,b,c,d)
Grație Obituarului Franciscanilor, pomelnic redactat în limba latină, la inițiativa fratelui Gabriel Gyurma, responsabilul Ordinului Minoriților pentru provinciile Bulgariei și Valahiei, putem afla numele unor pateri care au activat la mănăstirea baraților de la Râmnic, în perioada anilor 1690-1835. Unii dintre ei au fost doar călugări iar alții s-au ocupat cu administrarea mănăstirii. Printre ei apar și numele unor dascăli care au predat cursuri la școala Bărăției. Sunt trecuți anii în care aceștia au decedat.(foto 34)
1701 aprilie 8, R.P. Petrus Prisch, ex-deffinitor.
1714 ianuarie 7, R. P. Petrus Prijich, ex-deffinitor provinciae.
1720 martie 14, R. P. Georgius Nikolántin, ex-deffinitor.
1726 ianuarie 27, M. V. Michael a Ragusio, missionarius apostolicus.
1728 septembrie 12, A. R. P. Antonius Gungich, ex-minister provincialis.
1729 decembrie 13, V. P. Franciscus Dudin.
1730 iunie 2, M. V. P. Georgius Volf, concionator.
1732 aprilie 16, R. P. Moyses Babich, ex-deffinitor, gvardianus et parochiae administrator.
1733 aprilie 4, M. V. P. Antonius Czungin, concionator.
1734 iunie 7, Rl. Fr. Alexander Müller, clericus studens.
1735 august 15, Rl. Fr. Paschalis Binder, laicus professus.
1738 martie 2, R.P. Leo Schulcz
1743 februarie 26, R. P. Capistranus Dervodelin, ex-deffinitor et actualis praesidens bukurestiensis.
1756 iunie 28, R. P. Leopoldus Veniger, deffinitor habitualis ac actualis gvardianus.
1757 iunie 4, M. V. P. Argentinus Krassula, conventus vicarius.
1762 februarie 5, M. V. P. Crysostomus Ocsovszky, conventus vicarius.
1764 august 16, R. P. Lazarus Zich, gvardianus et parochiae administrator.
1769 aprilie 23, Rl. Fr. Didacus Palieri, laicus professus, natione Venetus, aetatis 75, religionis vero 50 anno.
1775 mai 2, R. P. Fulgentius Beck, gvardianus actualis et administrator provinciae.
1776 septembrie 14, Rl. Fr. Henricus Schiger, laicus professus, coquus.
1788 mai 9, M. V. P. Martinus Nikolik, concionator.
1790 martie 8, V. P Athanasius Mergens.
1790 martie 23, RI. Fr. Leo Greisel, laicus professus, coquus.
1794 ianuarie 28, R. P. Iosephus Vikauer, gvardianus et parochiae administrator.
1794 septembrie 5, R. P. Ludovicus Kiss, gvardianus et parochiae administrator.
1794 noiembrie 29, R. P. Alexander Szangel, vicarius conventus et concionator.
1796 februarie 26. Rl. Fr. Homobonus Nies, laicus professus; in febri putrida.
1802 septembrie 26, R. P. Victor Peller, gvardianus et parochiae administrator.
1808 septembrie 27, RI. Fr. Andreas Dobai, laicus professus.
1829 iulie 4, R. P. Basilius Lodormanyi, exconsultor, gvardianus et parochiae administrator .
1831 octombrie 19, V. P. Elias Podlusanyi, aetatis 62, religionis 16 anno.
1835 aprilie 1, V. P. Henricus Sperleck.
S-au păstrat în arhive și o parte din numele celor care au slujit cu credință și abnegație sfântul altar la biserica romano-catolică „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, în calitate de egumeni sau responsabili ai conventului, începând din anul 1721, în timpul stăpânirii austriece, până în anul 1796. Ele au rămas în arhive așa cum au putut fi refăcute și multe au fost confirmate în Cronica franciscanilor din anul 1764. În tabel au fost trecuți anii în care acești preoți și dascăli apar în documente. Unele nume sunt preluate și din arhiva parohiei sau din documente legate de activitatea baraților.
2.PREOȚII CARE AU SLUJIT LA BISERICA „SF. ANTON“ ÎN SEC. AL XVIII- LEA
Sursă: Nicolae Iorga în Acte relative …, p.264-272; Kleiner Blasius, op.cit., p.29-30.
Evident că numele acestor slujitori ai altarului sunt latinizate. Probabil că în viața de zi cu zi aceștia erau cunoscuți sub alte nume, ușor de pronunțat de către majoritatea populației locale.
IV.4. TRANSFORMAREA RÂMNICULUI
În a doua jumătate a veacul al XVIII-lea, Râmnicul a prosperat într-un ritm mai alert, datorită unei activități comerciale intense cu multe orașe transilvane, precum Sibiul sau Brașovul și nu numai.
Pacea de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774), care printre altele a eliminat monopolul turcesc asupra comerțului extern al țării, va crea multe avantaje pentru oraș, mai ales în ceea ce privea dezvoltarea tranzitului comercial, a meșteșugurilor, creșterea comerțului cu produse agricole și animaliere. Exportul sării și vânzărea de animale aduceau venituri semnificative. Ceara fabricată la Râmnic era vândută în toată Țara Romănească, dar și pe piața externă, fiind foarte apreciată pentru calitatea ei.
Mulți catolici chiproviceni s-au ocupat cu negoțul acestui produs, lider fiind Antonie Nicolantin, care neputând satisface cererea doar cu producția râmniceană ajunge la Mehadia și chiar în Palestina. Fiind finul vestitului neguțător sibian, Hagi Pop, Nicolantin strânge o avere considerabilă și se asociază, pentru a-și diversifica activitatea, cu Ioniță Iovipali și Băluță Teiușanu în „Compania chiproveților din Râmnicu Vâlcea“. Până în anul 1820, episcopia Râmnicului deține monopolul fabricării cerii albe (,,cherhanaua lumânării de ceară“), așa încât negustorii catolici ajutau direct Episcopia ortodoxă să-și vândă produsele.
Este vremea când sporește numărul cârciumilor, a pivnițelor și a locurilor de depozitare și comercializare a băuturilor alcoolice, unele din cele cu vad, fiind în prăvăliile baraților. În scurtele perioade de liniște între războaiele care s-au desfășurat și pe teritoriul Vâlcii, Dionisie Eclesiarhul, locuitor al orașului, apreciază că din cauza abundenței de produse ,,era eftinătate mare la mărfuri și dobitoace“
Orașul se înscrie la mijlocul secolului pe harta centrelor comerciale atractive din Țara Românească din această perioadă. Pe fondul unui progres economic evident, în care crește și numărul bâlciurilor, iarmaroacelor și târgurilor din orașe și de pe moșii, se răspândesc proceduri și tehnici comerciale superioare, Râmnicul devine un reper important al acestei dezvoltări generale, mărindu-și semnificativ orizonturile schimburilor comerciale și culturale. Comerțul permanent în oraș se desfășura în prăvălii iar cel periodic, în obștea orașului, în târgul de la Râureni sau în cel de peste râul Olănești.
Negustorii râmniceni erau organizați în bresle conduse de un staroste ajutat de vătafi și exista o casă de ajutor comun. Acest lucru a dus la creșterea nivelului de trai al celor care se integrau în structură. De aceea breslele se întăresc mult în această perioadă, membrii lor apărând „așezați în ruptoare cu visteria“, adică plăteau o sumă fixă, încasată și vărsată visteriei de către vătafii lor. Cele mai multe produse de consum primeau la începutul anului un indice de preț maximal numit nart.
Pentru a-i proteja pe negustorii autohtoni domnii fanarioți au impus comercianților străini interdicția de a vinde mărfuri cu amănuntul prin prăvălii și de a achiziționa imobile în țară. Reprezentanții Domniei închideau însă ochii atunci când străinii, prin diferite manevre, încălcau această poruncă, iar negustorii armeni, bulgari, sârbi, greci, sași sau unguri își deschideau totuși pe numele unor interpuși băcănii, brutării și chiar cârciumi. În timp, negustorii sudiți, la fel ca și cei pământeni reușeau să cumpere terenuri cu vie, case și prăvălii acumulând averi semnificative. Tot finalul de secol XVIII a fost caracterizat de lupta între boierii, beneficiari de privilegii, și negustorii care voiau un comerț liber.
Ca să compenseze toate acele scutiri și privilegii ale boierilor care le aduceau diminuarea profitului (monopolul cârciumilor și al scaunelor de carne de pe moșiile lor, privilegiul pivnițelor și prăvăliilor scutite de dări, de vamă, avantajul de a introduce vin în oraș, fără plata vinăriciului), negustorii au solicitat domniei anumite avantaje fiscale.
Negustorii catolici de la Râmnic, înscriși, unii din ei, în „Compania cea mare a negustorilor“, dar cei mai mulți în „Compania chiprovicenilor“ se bucurau și ei de privilegiul de a-și plăti contribuțiile direct visteriei domnești. Compania Chiprovicenilor din Râmnic a cerut, în nenumărate rânduri, ca târgul din afara orașului să fie mutat în centru. Negustorii sudiți au și argumentat această cerere: „deoarece a mai fost și înainte și negustorii și-au făcut prăvălii înăuntrul orașului și le este peste măsură să se tot mute dintr-un loc în altul, că la vreme de ploaie, li se strică și li se mai fură de către unii, alții“.
Nicolae Iorga, vorbind despre oraș, arată că în Râmnicul sfârșitului de secol XVII și începutul secolului al XVIII-lea, se găseau români (transilvăneni și sud-dunăreni), bulgari și sârbi, care au uitat de țara lor, ca Nicolae Radovici, Iota, Băluță Ion, Niculiță Iovipale . Pe lângă aceștia, documentele mai menționează mulți sași, sârbi și bulgari care și-au românizat numele precum: Hagi Constantin, Nicolae Hagi, Niță Teișan, Costea Mihail, Gheorghe Marcovici, Dumitru Dan, Constantin David, Dumitrache Iordan, Stroe Teodoru, Radu Chirovici sau Matei Popovici .
În sudul orașului, la mijlocul secolului al XVIII-lea, documentele îi pomenesc pe negustorii chiproviceni Lambovici, Nicoliță Iovipali și Antonie Nicolantin care vindeau, printre altele, pe piețele Transilvaniei mari cantități de „cordovane“ (piele fină de oaie sau capră necesară pentru încălțămintea de lux și marochinărie). Orașul avea și un târg specializat în comerțul cu vite denumit „târgul vechi“. Acesta a funcționat până spre sfârșitul veacului al XIX-lea.
Antonie Nicolantin îi scria în octombrie 1784 negustorului catolic Constantin Hagi Pop, din Sibiu, exprimându-și bucuria că a găsit la Pitești piei de capră și se plânge de calitatea muncii tăbăcarilor din Râmnic ,,arvuniți de prietenul său Ioniță Iovipali“.
Negustorii din Râmnicu Vâlcea, mulți din ei de confesiune catolică, au prosperat mult în această perioadă. Dobândind sume mari din comerț, au investit în terenuri și case în cartierul central al orașului, apoi în jurul orașului și chiar în tot ținutul, unii din urmașii lor trecând, cu timpul, în rândul marilor proprietari funciari. Se înregistrează, acum, „o întreagă inundație în țară, de oieri mărgineni“ din județele Sibiu, Brașov și Făgăraș, care, siliți de împrejurări tot mai grele, fiind persecutați atât economic cât și social, uneori chiar confesional, își părăsesc ocupația strămoșească de veacuri și devin negustori, iar unii dintre ei ajung meseriași în orașe și târguri de țară cum ar fi cele din județul Vâlcea: Râmnic, Drăgășani, Ocna, Govora.
Dorind să trimită mărfuri de la Sibiu până la Marea Neagră, folosind calea Oltului și a Dunării, în anul 1784, un negustor sibian, Johann Ignaz Pürcher, reia încercările de transport pe râul Olt, mai întâi cu o navă specială, pentru a descoperii obstacolele care apăruseră de când nu se mai efectuaseră transporturi. Ca și la începutul secolului, având model lucrarea lui Schwantz, aceste obstacole au fost aruncate în aer și s-a amenajat un parcurs navigabil. La 22 iunie 1785, două vase ale Companiei Pürcher, conduse de căpitanul Henrion și încărcate cu fier și produse finite, pleacă din Sibiu, ajungând fără dificultăți la Râmnic după 10 zile. Locuitorii orașului i-au primit cu simpatie și interes dar sibienii au întâmpinat mari probleme la desfacerea mărfurilor.
Sosirea vaselor la Râmnic i-a scandalizat pe negustorii companiști de aici, aflați sub influența Casei comerciale Hagi Pop din Sibiu, care dominau viața economică a orașului. La cererea lor, ispravnicul Constantin Otetelișanu îi arestează și apoi îi maltratează pe toți cei care cumpăraseră produsele vândute de pe vasele venite de la Sibiu și care aveau marfă ieftină. Vasele sunt obligate să părăsească Râmnicul, după două săptămâni de așteptare, și ajung la Slatina, unde, din cauza nivelului scăzut al apei, descarcă marfa, care este dusă mai departe spre Constantinopol.
Redeschidera conflictului austro-turc de la sfârșitul veacului al XVIII-lea a readus în discuție organizarea unei căi navigabile permanente pe apa Oltului. Prin iscusința meșterilor locali, austriecii construiesc în primăvara anului 1788, 40 de vase de transport care aveau o lungime de aproximativ 14 metri și care, împreună cu altele construite ulterior au fost oferite donmitorului Țării Romînești. În urma încheierii Păcii de la Șiștov (24 iulie 1791), austriecii, care se aflau în retragere, îi vând corăbiile domnitorului Mihai Șuțu, care le-a folosit mai ales la transportul sării până la Dunăre.
În anul 1788, austriecii au ocupat mănăstirea Cozia, care în timpul luptelor a ars și a fost jefuită, suferind atunci mari pagube și fiind distruse multe obiecte de patrimoniu. Ajutați de oastea țării, condusă de Nicolae Mavrogheni, turcii au contraatacat, obligându-l pe orgoliosul prinț catolic austriac să se retragă.
La Râmnic se reorganizează serviciul poștelor, ca urmare a hotărârilor luate de domnie, din 13 iunie 1790. Această instituție importantă trebuia să dețină „la tot ceasul gata câte 12 cai cu hamuri, 6 surugii și 3 căruțe“.
„Gazeturile“ aduse din vestul Europei, de negustorul Iovipale, erau cerute cu insistență de vâlceni. Calendarele ilustrate din marile orașe europene (Viena, Paris sau Lipsca) erau, de asemenea, foarte căutate.
Aceasta dovedește faptul că râmnicenii știutori de carte se înmulțiseră, profitând de deschiderea, la începutul veacului, a unei școli românești. În afară de această școală publică, întreținută de stat, continuă și activitatea de învățământ de pe lângă Bărăție, unde exista o tradiție îndelungată, care a suplinit nevoile educaționale din urbe până la înființarea în oraș a școlii românești naționale, în anul 1832.
Pe lângă mănăstirea franciscană, catolicii din oraș aveau o școală care îi pregătea pe călugări și pe cei care doreau să se instruiască în tainele limbii latine și ale filozofiei creștine catolice. Informații despre profesorii acestei școli nu ni s-au păstrat, dar știm din documente, că parohul Bărăției îndeplinea atât funcția de magister, cât și pe cea de profesor. În anul 1783 sunt menționați în documentele mănăstirii profesorii Ludovic și Sterba, dar nu avem informații suplimentare despre activitatea acestora.
Orașul cunoaște, în această vreme, și un serviciu de sănătate gratuit, pentru toți cetățenii, fără deosebire de confesiune religioasă: „s-a organizat pentru prima dată orășenilor când li s-au orânduit, în zilele Măriei sale – Alexandru vodă Ipsilant (1774-1782), dohtor cu plată, câte taleri 50 pe lună, din cutia milostivirii“.
În urma retragerii „cătanelor nemțești“, în anul 1791, la Râmnic a rămas spitalul construit de ei, pentru care Episcopia și mănăstirile au plătit domniei o sumă de bani, ca să fie menținut pe seama orașului. La sfârșitul veacului al XVIII-lea ajung la Râmnic doctori străini, cu studii de specialitate recunoscute, care aveau dreptul să prepare și să vândă ei înșiși poțiuni și leacuri pe care le administrau bolnavilor. În practica medicală, de acum, medicii străini folosesc și „drogurile“, aduse de diverși negustori catolici sibieni sau brașoveni. Din documentele vremii aflăm că Filaret, episcopul Râmnicului, l-a numit ca „hirurg“ al orașului pe medicul catolic austriac Adam Ulrih, în anul 1792. Se stabilește definitiv în oraș, mai ales după ce domnul Alexandru Moruzi decide să i se plătească un salariu de 20 taleri pe lună ca să aibă grijă de bolnavii de prin partea locului. Din acest moment vin aici să se trateze bolnavi din tot județul și, în deceniile următoare, activitatea medicală iese de sub imperiul hazardului și al leacurilor băbești și este practicată, tot mai mult, după metode europene.
Imaginea Râmnicului medieval este una legată de evoluția în timp a unui străvechi târg, cu o complexă compoziție socială (negustori, breslași, boieri, mazili, slujbași ai domniei, țărani etc) în care elementul românesc a fost puternic predominant în toate perioadele (cu rezerva perioadei de început, când alogenii au avut un rol important).
Luptele ruso-austro-turce (1787-1792) au avut consecințe grave pentru populația din Țara Românească: localitățile în care aveau loc operațiunile militare erau incendiate, comunitățile jefuite de bunuri materiale, maltratată, luate în robie sau chiar omorâte. Nici nu erau refăcute și târnosite bisericile, că, din nou, se abăteau nenorocirile asupra lor. Cei care reușeau să se refugieze – în păduri și munți sau stăteau ascunși prin peșteri, până trecea urgia -, își salvau viețile.
În urma distrugerilor provocate de intervențiile străine, la cutremure sau incendii, de fiecare dată, orașul devenea un șantier unde lucrau nu numai cei păgubiți, ci și toți vecinii. Se refăceau ulițele, căile de acces, gardurile și zidurile de sprijin. Lucrările de refacere, durau luni de zile, meșterii ridicau schele pentru noi construcții mai rezistente, mai durabile, mai frumoase, care transformau, treptat, orașul intr-o adevărată localitate urbană, sistematizată, cu un spațiu central care se armoniza cu arealul natural ce îi dădea prospețime.
Din 17 iulie 1779, există menționată existența unor mari cuptoare de făcut cărămidă, în sudul orașului, care stau mărturie despre construcțiile și refacerile unor edificii. Un exemplu în acest sens, îl constituie chiar mănăstirea „Sfântul Anton de Padova“, reclădită de călugării franciscani de mai multe ori, după distrugeri succesive, cea mai gravă deteriorare fiind cea în care a fost mistuită de focul năprasnic din anul 1737, ce a distrus întreg complexul mănăstiresc catolic. Chiar în Cronica franciscanilor din anul 1764, este deplânsă starea Bărăției vălcene, la numai câteva decenii de la primul incendiu mistuitor, dar se vorbește și de lucrări de refacere, care înaintează greoi, datorită numărului mic de familii ce mai frecventau conventul, aflat in stare avansată de degradare , având doar două aripi utile și o mică parte din biserică funcțională.
Veacul al XVIII-lea este unul al creșterii economice a Râmnicului Vâlcii, recunoscut ca oraș domnesc și important centru comercial al vremii, în ciuda stăpânirii austriece, a luptelor și campaniilor de jaf pe care le-a cunoscut în această perioadă, dar și datorită consolidării comunității catolice, care își ridică un edificiu de cult important și prosperă datorită relațiilor negustorești. Trebuie menționat că toate evenimentele istorice care s-au derulat în această perioadă de timp nu au impiedicat activitatea sa economică, ceea ce a creat premisele dezvoltării mai accelerate a orașului în epoca modernă și, mai apoi, în cea contemporană.
CAPITOLUL V
CATOLICISMUL ÎN JUDEȚUL VÂLCEA ÎN VEACUL AL XIX-LEA*
V.1. BARAȚII, ELEMENTE DE CONSOLIDARE A RELAȚIILOR DE PRODUCȚIE CAPITALISTE
În prima parte a veacului al XIX-lea, exista o comunitate bine închegată de catolici în Rm. Vâlcea care participa activ la activitatea religioasă care se desfășura în jurul Bărăției. Această comunitate, prin reprezentanții ei, se implică în toate evenimentele de istorie locală, fiind purtătoare de idei novatoare, apropiate de noua burghezie locală, aflată în formare. Practicând negoțul și meseriile liberale, meșteșugurile și activitățile artistice, catolicii vin deseori în contact cu mulți din cetățenii înstăriți ai orașului, sprijinindu-i în grăbirea procesului de schimbare a structurilor de tip conservator, feudal. În același timp, viața economică din zonă cunoaște o dezvoltare ușor de observat, atât în plan economic, cât și social, la ea implicându-se și cetățenii catolici.
Apreciem că unii catolici se integraseră deja complet în marea masă a românilor din oraș, prin căsătorii, sau pur și simplu au trecut la ortodoxie pentru a avea succes mai mare in viața cotidiană, nedorind să mai iasă în evidență prin activități confesionale separate.. De asemenea, unii străini și-au păstrat confesiunea dar și-au modificat ușor numele pentru a nu se mai diferenția de autohtoni. Cu greu se pot identifica în documente și uniții din Transilvania de refugiații ortodocși, putând face acest lucru doar dacă apar referiri concrete la confesiunea lor. Din păcate, date și relatări despre comunitățile catolice din județul Vâlcea sau despre catolici, în general, nu sunt prea edificatoare, pentru că diferența de confesiune este aproape imperceptibilă, locuitorii participând la evenimente, integrați perfect locurilor, puține acte făcând precizări legate de credința religioasă a persoanelor vizate.
Informații avem, ca de obicei, mai ales din zona schimburilor economice. Bâlciul de la Râureni avea deja, la începutul secolului, un renume care depășise hotarele Țării Românești, motiv pentru care veneau aici negustori din toate țările vecine, atrași de caștigurile sigure ce se puteau obține. Fiind o perioadă marcată de dese conflicte armate, bande de tâlhari, sau corpuri răzlețe de armată ( turci, ruși, austrieci ), jefuiau, uneori, localitățile din județ, dar mai ales Râmnicul. Un astfel de eveniment nefericit a avut loc în anul 1802, când cete de cârjali au ars și au prădat târgul sezonier de la Râureni. Urgie și jale lăsau în urma lor mai ales trupele neregulate de turci, care colindau încă, la începutul secolului, Oltenia, sub comanda lui Manafi Ibrahim și care ardeau totul în cale și luau în robie locuitorii .
În aceste condiții de dezordine tensionată, va crește presiunea făcută de orășeni și de elitele rurale, pentru înlăturarea monopolurilor și avantajelor deținute de către boieri și mănăstiri, pentru scoaterea moșiilor, a vetrelor și a târgurilor din dependența acestora, pentru eliminarea aservirii față de pretențiile tot mai mari ale turcilor. Numai așa se explică de ce, în judetul Vâlcea, mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu, din anul 1821, a avut un ecou puternic. În această perioadă, în jurul Bărăției, se dezvoltă nu numai o viață spirituală continuă, ci și activități economice, încurajate, tot timpul, de preoții catolici.
La începutul secolului al XIX–lea, activitatea bulgarilor catolici se extinde și în satele din jurul orașului. Acest lucru se datorează câștigurilor mai mari care se obțineau din comerțul cu cereale. „Compania chiproveților din Râmnicu Vâlcea“, compusă din 225 de negustori, a încercat să acapareze piața cerealieră din județ, profitând de participarea mult mai vizibilă a țăranilor la comerțul mărunt, desfășurat în bâlciurile și târgurile vâlcene și de orientarea producției cerealiere spre piață. Nemaifiind restricții din partea Domniei, aproape în fiecare localitate din județ au început să se țină bâlciuri, unele chiar cu o periodicitate lunară.
Despre chiprovicenii catolici din Vâlcea, există un important document din prima jumătate a secolului al XIX–lea : „Catastih(ul) de toți cumpănașii ce se află în ființă la acest județ (Vâlcea), din aprilie 1831“. El a fost întocmit în primăvara anului 1831, la cererea „Divanului săvârșitor al Valahiei“, de către boierii ispravnici din județul Vâlcea. Conform acestei porunci, pentru „plata lemnelor de foc către stăpânii pădurilor cât și către locuitorii cărători, Obșteasca Adunare a hotărât ca negustorii din județele țării să contribuie cu bani“. Se face vorbire de lemnele care se folosiseră în anul precedent „spre îndestularea împărăteștilor oști (țariste) “ , și se precizează despre cele strânse în anul în curs că se vor folosi pentru oștirea națională de curând reorganizată : „iar cantitatea cea nouă din magazia din Craiova, pentru militarii pământeni“. Din acest document aflăm și faptul că la începutul secolului al XIX-lea, existau două companii comerciale în județul Vâlcea: Compania Craiovenilor din Râmnic, cu 167 „cumpaniști craioveni“ și Compania Chiprovicenilor din Râmnic, cu 137 „cumpaniști chiproviceni“. Aceștia din urmă erau răspândiți în tot județul, cu precădere în orașele Râmnic și Ocnele Mari, dar și în alte localități : Călimănești – 8, Stoenești – 4 , Drăgășani – 4, Crăpături – 3, Mihăești – 2, Bogdănești – 2, Păușești – 2, Cacova – 2, Oteșani – 2, Pietrarii de Sus – 2 etc. Companiștii practicau un număr de 15 profesiuni: cojocari, boiangii, croitori, postăvari, bărbieri, bogasieri, mătăsari, argintari, brutari, , zugravi, săpunari, ocnari, abagii, hangii și vameși. Această structură a negustorilor chiproviceni prezintă viața economică din oraș, care, din secolul al XIX-lea, a fost marcată de o întrepătrundere strânsă a producției din micile ateliere meșteșugărești cu practicarea negoțului intern de către comercianți.
În timp, la „Compania Chiproveților din Râmnic“ se alipesc și negustori greci și români, atrași de avantajele fiscale dobândite, ultimii devenind, odată cu trecerea timpului, precumpănitori ca număr. Cei mai mulți dintre ei erau, din punct de vedere social, oameni cu vederi largi, progresiste, de tip burghez. Bulgarii catolici erau desemnați de localnici, încă de la venirea lor, cu apelativul ,,sârbul“, lucru care s-a păstrat până la începutul secolului următor: Obret Sârbul, Nicolae sârbul vătaful ot Ocnă, Ivan sârbu, Tănase sârbu ot Târg, Marin sin Gheorghe sârbu ot Drăgășani, Nicolae sârbu brat Milea, Ghiță sin Andrei sârbu, Sandu sârbu, Mihai sin Andrei sârbu, Ioniță sin Nicolae sârbu, Grigore zet Mascul sârbul ot Călimănești .Aceștia au ajutat mănăstirea franciscană și biserica catolică ,,Sf. Anton“ cu donații semnificative și formau grosul credincioșilor care participau la slujbele duminicale. Numai așa s-a putut păstra legătura sufletească intre cei de confesiune catolică care, timp de secole, și-au conservat tradițiile etnice și religioase, dar, treptat, începuseră să fie asimilați de populația autohtonă, care i-a copleșit numeric.
În județele Olteniei, „Compania chiprovicenilor din Râmnic“ (denumirea purtată în documente după anul 1800), spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dispare ca structură comercială activă, locul bulgarilor fiind luat, progresiv, chiar în interiorul companiei, de diverși negustori români sau greci. În momentul lichidării, din documente reiese faptul că membrii Companiei erau răspândiți în județul Vâlcea în peste 30 de localități.
Începând cu anul 1811, se înmulțesc documentele legate de relațiile baraților cu vâlcenii. În primul rând, există o corespondență între egumenul mănăstirii catolice din Râmnic, Vasile Lodorman, cu diverși meseriași din oraș, pentru închirierea de locuri din proprietățile bisericii. Astfel, la 14 mai 1811, Ganciu Abagiu dă un zapis franciscanilor din Râmnic, „pentru un loc pe care să-și facă prăvălie cu casă și toate cele trebuincioase, stăpânind șase ani fără chirie. De aici înainte, să plătească chirie ca orice chiriaș ce ține asemenea prăvălii, însă să aibă protimis la închiriere, de se va purta neguțătorește cinstit“. Actul este scris de Ștefan Constantin, care este și martor.
Perioada de închiriere începea, în majoritatea actelor de acest tip, încheiate de barați, de la 26 noiembrie – de Sf. Dumitru, iar închirierea se făcea, în funcție de dorința solicitantului, pentru o perioadă de un an sau mai mulți, cu specificații privind dreptul de prelungire.
Cu Ion, cizmarul din oraș, se încheie, tot la 14 mai 1811, o înțelegere, prin care egumenul manăstirii îi dă acestuia, pentru o perioadă de șase ani, un teren și lemne, ca să construiască acolo o casă cu prăvălie. Un act asemănător se încheie în luna mai, cu Ilie Hagiul, care se va dovedi însă rău platnic. În cadrul acestei tendințe de dezvoltare a activității comerciale în oraș, Radu Budur, boiangiu din localitate, solicită franciscanilor, la 15 mai 1811, ca să ia un loc spre a-și face prăvălie, dar și casă de locuit: „și să dea pe tot anul câte 30 taleri havaet pentru loc, mănăstirii, iar întâmplându-se a muri, atunci să aibă nevasta-sa cu copiii a stăpâni casa și prăvălia până la 20 de ani, cu aceeași obligație de 30 taleri, iar de la acel soroc să rămână mănăstirii binalele, iar de le va da mănăstirea cu chirie, ei să aibă protimis, iar dacă nu va putea plăti, să nu aibă cuvânt de protimisist“. La semnarea actului au participat și doi martori, Matei Popovici și Adam – dohtor. Același martor, doctorul Adam Ulrich, semnează un document similar la 16 august 1811.
În arhivele Râmnicului, s-au găsit și pentru perioada următoare tot felul de documente comercial-administrative de vânzare sau de închiriere a unor proprietăți legate de mănăstirea franciscană. La 28 august 1813, i se dau doctorului catolic Adam: ,,casele ce se cuprind în diata lui Oghez din 1775 aprilie 7, cu 1300 lei“, vânzare statornică“. În anul 1817, egumenul Vasile vinde unui simigiu din Râmnic un loc în fața prăvăliei acestuia pentru ca să-și facă ,,umbrar“ În anul 1816, barații cumpără, prin același harnic pater Vasile, „o livadă cu ceva pomi pe dânsa“ și apoi încă una, alăturată.
Autoritățile superioare ecleziastice din București, la 5 decembrie 1817, ca o recunoaștere a meritelor egumenului mânăstirii franciscane din Râmnic, arată că Badič Csubrin și Vasile Lodorman, puteau să fie considerați drept modele de clerici.
Ceva mai târziu, apar în acte egumenul Nazarie Szabo și egumenul Florian, care închiriază și ei prăvălii diverșilor amatori în anii 1831 și, respectiv, 1833
În timp, au existat neînțelegeri și chiar conflicte cu diverși chiriași care au dorit să păcălească mănăstirea, cu unii, barații trebuind să poarte procese îndelungate. Franciscanii au, la 12 iunie 1812, un conflict cu Nițu, fiul polcovnicului Ilie Olănescu, boiernaș din Olănești, pentru o livadă la Troian, pe care o primiseră de la Petre Duralia.. La 18 decembrie 1813, are loc o judecată între egumenul mânăstirii franciscanilor și Dumitrache Brașoveanu, din Râmnic, proces câștigat de pateri. În anul 1818, Lodorman, starețul barat, se plânge ispravnicilor județului Vâlcea de comportamentul a doi indivizi, „ce sunt șezători în capul siliștei sfintei mânăstiri, cu câte șase zile de clacă de om pe an, și care strică semănăturile, nevrând nici să plece“. În urma acestui demers, s-a putut încheia și cu aceștia un zapis, lucrurile intrând în normalitate.
În luna mai a anului 1825, părintele Iosif Pacu, ajuns egumen ,, al Bărăției de la Rimnic sud Vălcea“, arată domnitorului Țării Românești, printr-o epistolă, că la 14 mai 1811, „un Ilie Hagiul a cerut un loc al sfintei noastre mănăstiri franciscane, de aici din orașul Râmnic, ca să-și facă o prăvălioară cu odaie, pe care să o stăpânească șase ani, pentru a-și scoate cheltuielile“. Deși nu și-a îndeplinit obligațiile, „a rămas chiriaș până în vremea răzvrătirii; apoi a lăsat-o și a fugit cu zavera“. În locul lui se așează „un Obret Sîrbul“ dar nici acesta, nu a respectat înțelegerea de a nu comercializa vin în localul închiriat. Exemplul rău al lui Obret e urmat și de alți chiriași, care au început să vândă vin in prăvăliile lor, închiriate de la franciscani, încălcând astfel învoiala făcută cu barații. Aceștia își consideră lezate interesele, denunță contractele și îi înlocuiesc din prăvăliile închiriate pe cei vinovați. Dintre toți, sârbul Obret a refuzat totuși să plece și, dobândind înțelegere de la ispravnicii locului, și-a continuat activitatea. Egumenul franciscan, în scrisoarea trimisă domnitorului, explică pe larg cele întâmplate și încheie, arătând: „Eu socotesc, prea luminate Doamne, că nici un chiriaș nu are protimis, când stăpânul nu-l va îngădui, căci eu vreun deosebit contract nu am cu numitul“.
La 30 mai 1825, domnitorul ordonă efectuarea unei cercetări, dar simțind că lucrurile înaintează cu greutate, in luna august, Iosif Pacu, egumenul mănăstirii franciscane, cere din nou sprijin de la autoritatea domnească. Lui Obret i se ordonă, de data aceasta, într-o primă fază, să-și ia înapoi banii dați pentru închiriere și să părăsească localul. Dând dovadă de abilitate, acesta, pentru a-și continua activitatea comercială, pusă în pericol, scrie și el o petiție, semnată și de ceilalți chiriași, rugând mânăstirea să fie lăsat să își continuie activitatea.
Într-un alt act, din 17 februarie 1827, Friderich Alexander, substituitul Agenției austriece la Craiova, solicită lămuriri egumenului Bărăției râmnicene, Iosif, privind un proces de stabilire a unor vecinătăți. Era vorba despre un drum ce trecea prin ograda mănăstirii și pe care egumenul voia să-l închidă, ca fiind cotropit. Apelul egumenului s-a respins pe motiv de „prescripție“, pentru că „drumul pă pravilă și-a dobândit robia“. Procedura judiciară durase probabil multă vreme, pentru că s-au menționat câteva acte din anul 1775 și din 1820, precum și o vânzare către egumenul Gavriil Ghiurma. Acest conflict fusese provocat de către egumenul de Govora, Mihail, în paguba lui ,,chir Antonică Nicolantin, nepotul lui Pătru Duralia“, cel care sprijinise mult, la începutul secolului al XVIII-lea, ridicarea mănăstirii catolice ,,Sf. Anton“ din oraș, alături de alți chiproviceni.
Toate aceste frământări arată indirect faptul că viața comercială în oraș era în plină dezvoltare, la ea contribuind atât călugării franciscani care asigurau apariția prăvăliilor în centrul orașului, dar și negustorii sau meseriașii de confesiune catolică, menționați în documente. Dezintegrarea ultimelor structuri și relații vechi, de tip feudal, din Țara Românească, începută la sfârșitul veacului al XVIII-lea, a fost grăbită și de pătrunderea dincolo de munți a ideilor Școlii Ardelene, care au consolidat afirmarea conștiinței naționale la toți românii. Pe acest teren fertil au putut să apară momentele istorice 1821 și 1848, cu larg ecou în zona Vâlcii.
Mișcarea revoluționară din anul 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, nu a fost un fenomen întâmplător. Ea s-a înscris pe coordonata dintre răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, de la 1784, și Revoluția de la 1848, având un profund caracter antifanariot și implicit unul național, dar conservând și o evidentă dimensiune socială, care a determinat schimbări importante în conștiința populației. O imagine inedită din această perioadă, despre starea de spirit a locuitorilor din județ, după ce Tudor Vladimirescu fusese ucis de eteriști, o găsim într-un document din 12 iulie 1822, prin care Hristache Mănciulescu îi dă o chitanță lui Vasile Lodorman, egumenul mănăstirii catolice, confirmând faptul că a primit de la el o caleașcă, „fiindcă dumnealui căminarul Costache Herăscu, la plecarea dumisale de aici, la Brașov, din pricina jafurilor ce întrebuințau apostații asupra tuturor boierilor și neguțătorilor, au lăsat în curtea Bărăției o caleașcă și două perechi de hamuri“.
Călătorii care trec prin Râmnic au menționat adesea și biserica catolică de aici ca fiind un edificiu reprezentativ pentru oraș. Generalul căpitan, de origine croată, Radsidis, într-un raport din anul 1822, notează pe scurt: „Râmnicul, pe malul drept al Oltului, orășel cu reședința unui episcop, cinci biserici și o mănăstire franciscană“. Dintr-o descriere rusească din 1833, aflăm că ,, Râmnicul este unul din cele mai frumoase orașe din țară (…), iar centrul orașului este pavat cu piatră, având numeroase prăvălii în care se vând mărfuri din Austria și produse din țară“, lucru care ne dă o informație prețioasă despre gradul său de dezvoltare urbanistică. Din această perioadă avem și o imagine unicat a turlei bisericii din curtea manăstirii franciscane ce apare într-o pictură de Amedeo Preziosi în mai multe variante, care înfățișează târgul de săptămână, ce se desfășura marțea pe terasa din centrul orașului, spațiu dominat de edificiul Bărăției. Imaginea este vie și foarte sugestivă pentru amploarea târgului, pentru varietatea și bogăția ofertei, dar și pentru îmbrăcămintea târgoveților. (foto 29a,b)
Viile de la Drăgășani și Râmnic sunt lăudate în anul 1821 de călătorul englez Salaberry, pentru calitatea vinului, confirmând informatiile oferite de harta tipărită la Padova în anul 1700, prin care stolnicul Constantin Cantacuzino însemnase ,,dealurile care produc cele mai bune vinuri“ din Țara Românească. Se poate aprecia faptul că, la începutul veacului, Râmnicul era considerat încă drept o zonă viticolă valoroasă Multe din viile care se îngrijeau pe dealurile din județul Vâlcea apar în documente ca aparținând mănăstirilor, primite ca danii de la boieri sau Domnie. Și mănăstirea franciscană din Râmnic a achiziționat la începutul secolului mai multe hectare de vie la Drăgășani și Râmnic, întregindu-și astfel proprietăție viticole, deținute deja, de la care, în decursul timpului, a obținut veniturile necesare unor dezvoltări ulterioare.
Pentru a opri avalanșa proceselor în care se punea la îndoială proprietatea franciscanilor asupra unor imobile, ierarhii catolici din Viena îl trimit în țară pe agentul austriac Fleischhackl von Hakenaw, care îi cere lui Vasile Lodorman să trimită la București „toate hrisoavele, cărțile domnești ori ce sineturi ale acestei frănciscănești mânăstiri din Râmnic, câte adică aveți aici, din început de când s-au zidit aceasta franciscănească mânăstire la Râmnic, ca să vază de cine s-au zidit întâi din început, pentru că din cărțile domnești și din hrisoave ce vor fi vechi, să face dovada că această Bărăție din Râmnic a avut privilegii domnești“.
Deoarece în timpul vizitelor făcute la mai multe mănăstiri catolice din țară s-au găsit numeroase nereguli și s-a observat o indiferență nepermisă a stareților în ceea ce privește păstorirea enoriașilor și atragerea spre catolicism a unor indeciși autohtoni, nunțiul catolic de la Viena a cerut episcopiilor catolice rapoartele făcute de emisarii săi în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Chiar agentul austriac Fleischhackl von Hakenaw a fost cel care, trimis de episcopul de București, a adus la Viena aceste rapoarte. Observațiile făcute de el, în raportul redactat la 3 mai 1827, vor produce schimbări și în administrația Bărăției din Râmnic, unde se constataseră deficiențe și o proastă administrație. Atât la Câmpulung cât și la Râmnic s-a luat măsura, din lipsa de ,,elemente bune, provenite din Ardeal“, schimbării franciscanilor unguri cu alți călugări .
Schimbările făcute la nivel de persoane au fost urmate și de modificări importante la nivel instituțional. Biserica romano catolică din Târgoviște a fost despărțită în anul 1833 de cea din București și dată în coordonarea celei de la Râmnic. Acest lucru ne face să credem că mănăstirea franciscană de aici dobândise, din nou, încrederea structurilor ierarhice ecleziastice superioare.
Conflictele cu chiriașii, legate de stăpânirea unor proprietăți, continuă să apară totuși în diverse documente. Noul egumen, Florian, se judecă în anul 1833 cu diferiți pretendenți la avuția conventului. Procesele sunt câștigate, dar încercările de smulgere a unor proprietăți deținute de barați, continuă. La 10 august 1834, are loc un proces de prigonire, pentru un „codru de loc din ulița târgului din Vâlcea, în care se amestecă mănăstirea franciscanilor prin Hemeric, egumenul Bărăției“. În anul 1841, egumenul Klempay dă un zapis pentru o livadă ,,în dealul Glămeelor, dosul cetățuii“, iar din anul 1847 s-a păstrat o chitanță de cumpărare de la paterul Romualdus Peritz, concionator.
Pe testamentul armeanului catolic, Anton Muratu, din 20 august 1834, în partea de jos, s-a descoperit pecetea mănăstirii „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, având inscripția: „Sig convent. Rimnic. fr. min. prov. Bulg. et Valachiae“ și semnăturile episcopului Iosif Maria Molajoni și a lui Szabo Nazarie, care se aflau, în acea perioadă, la Râmnic. Din perioada 1839-1842, s-au găsit în arhiva parohială și diverse chitanțe din perioada egumenului Klempay.
După anul 1836, frecvența proceselor legate de proprietățile franciscanilor a scăzut, lucru reflectat și în puținătatea documentelor care mai fac referiri la astfel de conflicte juridice. Acest lucru s-a datorat probabil faptului că intraseră în vigoare măsurile convenite între egumenul mănăstirii franciscanilor și negustorii din Râmnic, embaticari ai Bărăției, pentru evitarea unor situații conflictuale, documente semnate la sfârșitul anului 1835. În schimb, între anii 1820 și1840, apar in acte dovezi că prăvăliile închiriate, sau construite pe terenul primit de la franciscani, au produs efectele așteptate, aducând posesorilor venituri semnificative. De exemplu, Constantin cojocarul îi dă fiicei sale vitrege, la 18 iulie1828, un act de zestre în care este menționată și prăvălia făcută de tatăl ei, Ganciu abagiul, construită în 1811. Radu boiangiul, care își făcuse prăvălie pe locul mănăstirii franciscane din oraș, îl ia în anul 1830, ca asociat, pe Ilie Brânză, căruia îi lasă garanție și o odaie.
La 1 mai 1829, s-au luat în Țara Românească primele măsuri pentru organizarea, după model european, a registrelor de stare civilă. „Divanul săvârșitor“, compus din Alexandru Nenciulescu, Iordache Golescu și Dimitrie Bibescu, a trimis episcopului de Râmnic, locțiitor al mitropolitului Țării Românești, ,,instrucțuni pentru ținerea de condici de stare civilă, catastișe cu deslușire“, care erau valabile și pentru preoții celorlalte națiuni. Pentru a pune în practică această solicitare, episcopul ortodox de Râmnic îi solicită, în scris, „cucernicului barat de la biserica catolico-romană de la Rămnic sud Vâlcea, chir Vasile Lodorman“, să facă și el un raport lunar, către Divan, privindu-i pe locuitorii catolici, cu informații despre sexul și naționalitatea acestora.
Târgul duminical din Râmnic, în conformitate cu ordinul Marii Vornicii, din anul 1831, este mutat în ziua de marți, de pe proprietățile stolnicului Lahovari și ale mânăstirii franciscanilor, în afara orașului, făcând loc unui spațiu generos, ce va deveni Terasa Râmnicului.
Înainte de războiul ruso-turc din 1828-1829, Țara Românească suferea din pricina dependenței sale prea mari de Imperiul Otoman, multe din produsele sale fiind cumpărate la prețuri de dumping de către turci. Astfel, untul, seul, brânza, erau exportate numai în Turcia iar oile erau cerute și cumpărate doar de Gialep Pașa și oamenii săi.
După război, în anul 1831, sub Pavel Kisseleff se elaborează pentru Țara Românească, Regulamentul Organic, care a creat posibilitatea realizării unor reforme structurale în toate domeniile. În sfera comerțului, acesta a desfințat vămile interne, a favorizat crearea de bâlciuri și a îngrădit abuzul pe care îl practicau proprietarii moșiilor cu taxele percepute de la cei care veneau să-și desfacă mărfurile aici. S-au stabilit impozite fixe pentru diverse categorii de negustori: 240 lei pentru marii negustori care făceau activități comerciale de import – export, 120 lei pentru negostorii mijlocii, care făceau comerț en-gros cât și cu amănuntul, dar numai în țară și 60 lei pentru negustorii obișnuiți care făceau comerț mărunt ( precupeți, telari ) și care aveau dreptul să țină prăvălii prin orașe, practicând doar comerț cu amănuntul.
Meseriașii primeau și ei, în schimbul unei taxe plătite la visterie, patenta, o autorizație de liberă practică a profesiei lor, putând să facă parte dintr-o breaslă condusă de un staroste. Breasla a devenit o instituție orășenească care în mod autonom reglementa și organiza producția mărfurilor și desfacerea acestora în cadrul pieții interne. Patentă primeu și spițerii, arhitecții, doctorii și avocații. La Râmnic, în catagrafia din anul 1831, existau 15 negustori de categoria a II-a( mijlocii ), 77 de categoria a III-a, precum și doi meseriași de categoria a IV-a și 73 de categoria a V-a.
În anul 1832, guvernatorul rus al Țărilor Române, generalul Pavel Kisseleff arăta că în împrejurimile Râmnicului se găsește un loc numit „Capela“, pentru că germanii ,,au avut acolo un loc îngrădit și o cruce, pe care le-au numit Capela“ și precizează, descriind orașul, că „actualele biserici ale Episcopiei și Sf. Dumitru au fost în vremurile de demult, după cum se spune, catolice“.
Regimul creat în anul 1831 de Regulamentul Organic, considerat a fi, de mulți istorici, prima Constituție a țării, a lărgit treptat baza social economică a relațiilor capitaliste, lucru ce a provocat și manifestarea, într-o măsură mai mare, a politicii naționale a Principatelor Române. Prin aplicarea sa, s-a înființat Ministerul Trebilor din Lăuntru care avea în subordinea sa ,,ocârmuitorii de județe“ iar în orașe a apărut instituția Magistratului orașului, (Sfatul Orășenesc), cu atribuții largi de administrare a localității, încasarea veniturilor și cheltuirea lor chibzuită, dezvoltarea comerțului și industriei, combaterea speculei, organizarea pompierilor, întreținerea școlilor, asigurarea sănătății, aprovizionarea cu cele necesare traiului etc. Conducerea Magistratului era încredințată sfatului orășenesc, format din trei membri aleși anual de deputații cartierelor (mahalalelor). Sfatul Orășenesc al Râmnicului era compus din deputații desemnați de alegătorii din cele 5 mahalale ale orașului: cei mai mulți deputați, 5, aparțineau mahalalei Sf. Paraschiva, urma mahalaua Sf. Gheorghe cu 4 deputați, mahalaua Tuturor Sfinților cu 3 deputați, mahalalele Maicii Domnului și Sf. Dumitru cu 2 deputați.
La Râmnic se poate vorbi și de raionul orașului, care reprezenta suprafața acestuia, delimitată de bariere, prin care treceau mărfurile ce se impozitau.
Orașul a cunoscut o dezvoltare susținută de-a lungul întregii perioade regulamentare. În anul 1840 documentele consemnează existența la Râmnic a 302 case ( 123 în vopseaua de roșu și 179 case în vopseaua de negru ). În numai 14 ani, într-o altă catagrafie de la nivelul anului 1854 sunt consemnate deja 442 clădiri în cuprinsul orașului ceea ce reprezintă o creștere netă cu peste o treime. Toate aceste realități au forțat autoritățile Râmnicului să implementeze o legislație de inspirație europeană referitoare la sistematizarea orașului, stabilirea unor norme referitoare la regimul construcțiilor, pavarea ulițelor, așa încât să se creeze premize pentru o dezvoltare armonioasă a urbei.
Focul a reprezentat o mare primejdie pentru comunitățile aglomerate ale Țării Românești de la începutul secolului al XIX-lea. Aproape în fiecare an incendiile mistuiau clădirile care foloseau, în acea perioadă, ca material de construcție, cu predilecție, lemnul. De aceea Regulamentele Organice au avut grijă să instutuționalizeze, cu prioritate, primele structuri organizate de luptă înpotriva incendiilor, în toate orașele țării. Ele au devenit, până la jumătatea secolului, adevărate servicii specializate de stingere a incendiilor, sub denumirea de „Comenzi de foc“. Deși sarcinile Magistratului orașului erau foarte clare în ceea ce privește organizarea acestui serviciu, din cauza sumelor mici alocate de Sfatul Orășenesc, activitatea pompierilor se desfășura cu sincope. Numai „aprinderile de coșuri“, focare permanente de incendii, precum cel din 24 ianuarie 1840, care a produs pagube mănăstirii Franciscane, impulsionau autoritățile să se aplece asupra prevenirii acestui risc de incendiu, mărind salariile coșarilor și stabilind reguli clare de măturare a coșurilor orășenilor de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea.
În primăvara anului 1843, s-a luat măsura înființării oficiale a unei „Comenzi de foc“ care a fost dotată cu o tulumbă, două sacale pentru transportul apei, procurate de la manufactura Johan Zucker precum și cu alte ustensile specifice stingerii incendiilor. Măsurile luate nu au fost însă suficiente, pompierii dovedindu-se a fi depășiți de multe ori în situațiile dificile în care erau puși. O relatare despre intervenția la vâlvătaia care cuprinsese în anul 1843 grajdurile episcopiei Râmnicului arată că „atât sacalele cât și tulumba s-au purtat cu mâinile iar nu cu caii“, lucru ce a dus la creșterea pagubelor provocate de incendiu. A fost nevoie să se intervină pentru angajarea unui număr mai mare de pompieri cărora li s-a închiriat o încăpere „de la Ioan Albulescu, pentru păstrarea enstrumenturilor de foc“.
Paradoxal, Râmnicul, deși era așezat între ape, ducea lipsa acesteia, multe case fiind obligate să se aprovizioneze cu sacaua, datorită și faptului că, în multe locuri, fântânile erau greu de făcut în pământul pietros al înățimii pe care erau așezate. Abia acum s-au luat măsuri pentru amenajarea unor cișmele în cartierele mărginașe ale orașului unde apa era adusă pe conducte din olane.
In luna martie a anului 1847, Comanda de foc a înregistrat un eșec care a prevestit dezastrul ce urma să se abată asupra orașului în luna următoare. În prezența ,,cârmuitorului județului și a polițaiului orașului Râmnic“, în timpul unor exerciții demonstrative, tulumba proaspăt achiziționată de la București a cedat, trebuind să fie trimisă Magistratului orășenesc pentru reparațiile necesare. Proasta organizare a serviciului s-a văzut, din păcate, în ziua de 7 aprilie 1847, la prânz, când un trăsnet a aprins casele slugerului Stanciu Căpățâneanu, ce erau închiriate tâmplarului Leopold Steillingest, sas catolic, supus austriac, stabilit în oraș înainte de 1818. Deși intervenția Comenzii de foc s-a făcut cu întârzâiere, s-a reușit să se salveze totuși „partea dinspre râu a târgului“.
Mulți râmniceni au suferit atunci mari pierderi materiale. Distrugerile provocate de incendiu au afectat 55 de imobile, pagubele evaluându-se la 455.142 lei și 35 parale. Au ars aproape complet: Episcopia, Seminarul, Școala Națională, temnița arestaților, hanul Elenei Vulturescu, cârciumile lui Constantin Olănescu, Biserica „Sf. Dumitru“ precum și multe imobile din zona centrală, unde își aveau locuința sau prăvăliile o parte din cetățenii catolici ai orașului. Bărăția a scăpat însă neatinsă, deși, lângă ea, a ars complet Biserica ,,Toți Sfinții“.
Una din casele din zona centrală a orașului care au rămas atunci în picioare, mărturie a stilului ansamblurilor boierești din secolul al XVIII-lea, este clădirea în care a locuit Anton Pann și care a servit, ulterior, de-a lungul timpului, drept locuință, farmacie, cârciumă, bordel, prăvălie, librărie etc. Proprietarii, catolici cunoscuți din „Catagrafia de toți hălăduitorii orașului Râmnic, după porunca cinstitei ocârmuiri“ din anul 1835, erau negustoreasa Eliza Papistășoaica, croitoreasa Anica Papistășoaica și croitorul Iosif Papistașul. Aici a funcționat și Farmacia lui Friedrich spițerul, și el catolic de origine, venit de la Brașov. Casa a fost construită la sfârșitul secolului al XVI-lea de un grup de refugiați catolici bulgari din Chiprovaț, în stilul arhitecturii populare vâlcene, cu foișor deschis (pridvor cu stâlpi sculptați) și având beciul prevăzut cu o scară ce urca în foișor. (Foto 32)
În anul 1832 s-a înființat la Râmnicu Vâlcea un spital „în care se vor aduce fămeile publice și după căutare să fie oprite cele bolnave și să fie doftoricite în patru-cinci săptămâni“. Spitalul a funcționat într-o casă aparținând unui chiprovicean catolic ajuns să aibă o situație materială deosebită, Ghiță Iovipale. Ca instrumentar unitatea avea „un clistir cu două șprițuri: unul de parte bărbătească, altul de parte femeiască“.
Primele circumscripții sanitare se vor numi ocruguri, de la cuvântul rusesc cu înțeles asemănător. Armata rusă înființează la Râmnicu Vâlcea un spital pentru militarii ruși, în anul 1849, iar în anul următor, în clădirile Schitului Troianu, se organizează un spital pentru militarii austrieci bolnavi de holeră. Printre medicii responsabili în Ocrugul II (Vâlcea și Gorj) sunt menționați „dohtorii“ catolici Francisc Albiner și E. Navara. Acești doctori nu puteau face față problemelor celor câteva mii de locuitori ai orașului, așa încât vor veni aici noi doctori, în majoritatea lor de confesiune catolică: Ion Fischler, Zisu Conofan, Paul Wilhelm Zigler (absolvent al Academiei Chirurgicale din Klausenburg), I. Roth („un refugiat politic sosit din Ardeal“) și Martin Schlachter. Acesta din urmă a fost un bun organizator al serviciului medical râmnicean, fiind ajutat, în perioada 1846-1859, de doi felceri: Iosif Schtahofer și Niță Bărbierul.
La mijlocul secolului, speranța medie de viață a râmnicenilor apărea destul de mică iar mortalitatea infantilă era îngrijorător de ridicată. Existau afecțiuni pe care Serviciul Medical al Județului și Spitalul din Râmnic nu le puteau rezolva pe plan local. Acestea erau îndreptate ca și în zilele noastre, spre orașe mari, în primul rând la București, dar și la Craiova.
În anul 1872, spitalul din Râmnic a funcționat în casa lui Stăncuță Meculescu, mutându-se apoi în casele boierului Munteanu din centrul orașului. Între anii 1890 și 1896, cu mari eforturi din partea comunității râmnicene, la care au contribuit și catolicii din oraș, s-a construit un spital nou, modern pentru acea vreme, de către medicul vâlcean Ion Suciu, ajutat de doctorii Gheorghe Sabin (viitorul primar) și Charles Laugier, francez de origine, inspector sanitar pentru Oltenia.
Așa cum s-au petrecut lucrurile în toată Țara Românească, și în orașul Râmnicu Vâlcea primii care au deschis „spițerii“ au fost cetățeni străini, cei mai mulți veniți din Transilvania. Așa se face că prima menționare a unui spițer la Râmnic a fost cea legată de Ioan Miscoltz, care deschide farmacia Salvator, în anul 1833. În anul următor, un neamț, Friedrich, venit de la Budapesta, de profesie spițer, deschide și el o farmacie . Samuel Szontag deschide în anul 1853 o farmacie bine aprovizionată într-o casă din centrul orașului, aflată în proprietatea unei familii catolice, reprezentată de Eliza Papistășoaica. La 8 iunie 1854, medicul de ocrug, M. Schlahter, îl autorizează pe Iosif Eitel să deschidă și el o farmacie în oraș.
În jurul anului 1880, Iosif și Iosefina Paslawski-Bejan deschid în oraș o farmacie, cu firma „La Coroana Regală“, pe care o conduce farmacistul Iosif Bejan până în anul 1914, când moare. Farmacia va fi condusă în continuare de soția sa, de asemenea farmacistă și apoi de fiica acestora, Nina Simian, până în anul 1948, când farmacia a fost naționalizată. Concomitent cu farmacia ,,La Coroana Regală“, tot în centru, se deschide farmacia ,,La Salvatorul Heinrich Tomas“. Pe langă farmacii, în oraș mai funcționau și magazine cu articole de parfumerie, dar care vindeau și anumite preparate farmaceutice. Acestea erau cunoscute sub denumirea de drogherii, fiind, la început, tot apanajul străinilor. La începutul secolului al XIX-lea, pentru sănătarea populației dar și pentru păstrarea stării ei de igienă, polonezul, de confesiune catolică, Iosef Chisgonski, a construit în Râmnic o fabrică de săpunuri cu 12 lucrători
Un moment de vârf în lupta românilor pentru înlăturarea servituților feudale, pentru emanciparea socială și națională, l-a constituit Revoluția de la 1848. La ea au participat toți românii, indiferent de credință. În concepția Comitetului revoluționar care a pregătit revoluția, județul Vâlcea a reprezentat un important centru strategic. Revoluția fiind proiectată să izbucnească în mai multe locuri simultan: București, Telega (Prahova), Islaz (Romanați) și Ocnele Mari (Vâlcea), localitatea Ocnele Mari trebuia să reprezinte un centru polarizator pentru județele limitrofe și o zonă de rezistență armată în fața pericolului extern prin tabăra militară de la Râureni. Chiar și strategic, defileul Oltului și cel al Lotrului ofereau condiții favorabile unor confruntări armate în plan închis. Proclamația, citită la 9 iunie 1848, la Izlaz, a devenit cartea de temelie a revoluției. Prin art. 21 se cereau drepturi politice pentru toți locuitorii, indiferent de religia lor, ceea ce a atras, firesc, și simpatia catolicilor.
Imediat, autoritățile vâlcene au salutat evenimentul, făcând cunoscut Magistratului orașului Râmnic faptul că în țară s-a declanșat revoluția și s-au implicat activ în sprijinirea ei. La Râmnic s-a înființat, în câteva zile, Garda Națională. Aici s-au înscris 409 locuitori din care și cetățeni de altă confesiune sau naționalitate. Printre cetățenii străini înscriși în Garda Națională enumerăm pe: Feder Martin, starostele de sudiți, Ștefan neamțu – tâmplar, Michael neamțu cavafu, Temisvar neamțu – croitor femeesc, Andraș Tomași, Fridirich Holma – cizmarul, Samuel Szontag – spițaru, Frantzi – croitorul, frații Kenesperi, Peter Roată, Iohan Marinovici, Protă Miller neamțu, Albert-tinichigiul, Anton- ceaprazarul, Ghentzer-croitorul și mulți alții. Chiar starostele sudiților din județ, Martin Feder, s-a înscris printre primii, exemplul său fiind urmat de multi cetățeni de confesiune catolică, ce doreau modernizarea orașului. Generalul Gheorghe Magheru și-a fixat tabăra militară lângă capitala județului, la Troian, ceea ce a sporit rolul Gărzii Naționale din oraș .
Pretutindeni în oraș exista o atmosferă de sărbătoare, iar locuitorii erau cuprinși de pregătiri febrile. La 20 iunie a fost organizată o ceremonie la ,,Biserica Toți Sfinții“ pentru „sfințirea stindardului libertății naționale, după noua Constituție“ la care a participat o mare parte a populației din oraș. Solemnitatea propriu-zisă în vederea depunerii jurământului, s-a amânat mai bine de o lună, din cauza epidemiei de holeră care bântuia județul. Abia la 29 iulie 1848, comisarul extraordinar Dumitru Zăgănescu a putut organiza și conduce o impresionantă manifestație de susținere a revoluției din partea vâlcenilor. Cetățenii orașului care făceau parte din Garda Națională au venit la manifestație cu cele cinci steaguri tricolore de curând sfințite, pe care era scrisă deviza „DREPTATE – FRĂȚIE“. Din Garda Națională făcea parte și „o trupă de austrieci“ (s.n.) ceea ce dovedește că și alte naționalități doreau să ajute la victoria revoluției.
Un alt eveniment care a marcat ziua de 29 iulie 1848 a fost și momentul când s-a intonat de un cor alcătuit din învățători, preoți și tineri seminariști, condus de Anton Pann (foto 30) „o muzică vocală cu niște versuri prea frumoase puse pe un ton național plin de armonie și triumfal “. Istoricii vâlceni și nu numai, au presupus că „versurile prea frumoase“, aranjate pe muzică de Anton Pann, nu ar fi fost altceva decât cântecul Deșteaptă-te Române! devenit ulterior imnul național al României. (foto 31)
După înfrângerea revoluției, o parte din fruntașii acesteia s-au refugiat în Transilvania prin nordul județului Vâlcea, trecând granița pe la Câineni.
După cum se știe, deplasările de populație din Transilvania la sud și est de Carpați au constituit una din permanențele demografice ale istoriei noastre naționale. Sitația excepțională impusă de evenimentele din Transilvnia anilor 1848-1849 a determinat refugierea în Țara Românească a numeroase comunități de locuitori ardeleni. Trecând Carpații românii transilvăneni conștientizau că ajung într-o altă provincie românească unde sperau să găsească înțelegerea cuvenită în temeiul comunității etnice. Ideea că dincolo de Carpați se află tot o „Țară Românească“ era întărită și de faptul că unii dintre refugiați aveau chiar rude în această provincie românească, emigrate în alte epoci istorice, dar stabilite definitiv în sudul acestui lanț muntos, inclusiv în județul Vâlcea, ca de exemplu în localitățile: Câineni, Racovița, Călinești, Băbeni-Ungureni, Vaideeni, Malaia, Boișoara, Sălătruc, Brezoi etc. Precipitarea evenimentelor în zona centrală și sud-estică a Transilvaniei în prima jumătate a anului 1849 și iminenta cădere a orașelor Brașov și Sibiu în mâinile trupelor generalului Bem, au generat un nou val de emigrare pe Valea Oltului prin pasul Turnu Roșu. Pentru județul Vâlcea documentele de arhivă semnalează pentru prima dată prezența unor asemenea refugiați, în special în zona Câineni-Brezoi și în orașul Râmnicu Vâlcea. La 1 martie 1849, Nicolae Baldovin, comisarul schelei Câineni, raporta Ocârmuirii județului Vâlcea „că pă lângă o sumă de familii ce au căutat scăparea în prințipat se mai află aproape la 300 oștire austriacă, ieșită înarmată… din care sunt mulți răniți“. Un număr de 332 familii de români ardeleni ortodocși și greco-catolici, dar și unguri romano-catolici, alungați de urgia războiului s-au refugiat la Râmnicu Vâlcea, printre aceștia figurând și cea a lui Ion Bratu din Rășinarii Sibiului, bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga.(foto 35a)
Cu toate că refugiații transilvăneni au fost primiți cu frățească compasiune de către conaționalii lor, autoritățile căimăcănești și de ocupație i-au suspectat și supravegheat pe tot timpul șederii acestora în Țara Românească, dar și mulți ani după ce unii se stabiliseră aici definitiv.
Urmărirea refugiaților era impusă și de grija autorităților de a împiedica, prin orice mijloace, reîntoarcerea în țară a unora dintre conducătorii revoluției muntene de la 1848. S-a întărit acțiunea de control a pașapoartelor din punctul Câineni și s-a cerut tuturor conducătorilor de plai din județ să raporteze orice familie străină care se așeza în zona respectivă. În același spirit este formulată, de exemplu, și „Publicația“ Primăriei Ocnele Mari, prin care cârciumarii, hangiii și negustorii din localitate erau preveniți de „a fi cu cea mai mare priveghere asupra celor ce vor veni la dânșii“, în caz contrar urmând a suporta osânda stăpânirii. (foto35b)
La începutul anului 1850 afluxul de refugiați se diminuează simțitor dar această migrație a prilejuit unul din cele mai strănse contacte între românii dintre ambele versante ale Carpaților. La Râmnic, mulți refugiați au fost de confesiune catolică și au sporit numărul membrilor comunității catolice de aici. Autoritățile locale, de teama amplificării nemulțumirilor populației și după atenționarea Vaticanului prin ierarhii arhidiecezei de București, au manifestat solicitudine în vederea asigurării unor condiții omenești de hrană și locuință acestor refugiți transilvăneni, indiferent de credința și naționalitatea acestora, lucru care i-a făcut pe mulți din ei să rămână pe aceste meleaguri.
Administrația locală a căutat să asigure condiții cât mai bune de stat locuitorilor Râmnicului. Pe baza unui ofis domnesc, în anul 1850, s-au construit trei fântâni pentru îmbunătățirea sistemului de alimentare cu apă al orașului. În acest scop s-a instituit o taxă de 8 galbeni asupra cârciumilor și hanurilor, lucru care a dus la primirea unor plângeri din partea posesorilor lor. Sursa de apă de la Inătești a fost, în anul 1857, mai bine pusă în valoare încheidu-se lucrările de introducere de apă potabilă în oraș prin conducte de lemn. Sub conducerea inginerului Vairah, podul peste râul Râmnic (râul Olănești de astăzi) a fost refăcut în anul 1850 și, s-au modernizat șoselele Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea – Câineni. Pentru a spori eficiența Comenzii de foc a orașului, în anul 1851, Magistratul orașului și-a asumat administrarea acestui serviciu și a obligat fiecare proprietar de casă „să aibă la îndemănă un instrument de foc și o putină plină cu apă“.
Râmnicu Vâlcea a cunoscut, în deceniile care au urmat, un ritm alert de dezvoltare urbanistică. Mulți locuitori au primit aprobarea pentru construirea de noi case, în cea mai mare parte din cărămidă. S-au pavat străzi și trotuare, s-a trecut la alinierea clădirilor și la îndepărtarea zidurilor dărăpănate de la incendiu. S-au acordat denumiri străzilor și s-a urgentat întocmirea unui plan al orașului.
În perioada 1844-1850, biserica catolică „Sf. Anton“ a fost reparată din nou și reamenajată din presbiteriul bisericii distruse în anul 1738. S-a construit și un turn pentru clopotniță, așezat asimetric în colțul de sud al intrării. În anii 1849-1851, pe terenul din centrul orașului, proprietate a bisericii catolice, au fost construite câteva case, unele din ele dându-se cu chirie în folosința negustorilor râmniceni. Mănăstirea Franciscană a luat în această perioadă și hotărârea de a închide cu gard drumul de acces spre Bărăție, așa încât aceasta s-a delimitat în perimetrul terasei din fața sa, de biserica ortodoxă ,,Buna Vestire“, căpătând autonomie urbanistică. De atunci încolo, mănăstirea și anexele acesteia, precum și clădirile cumpărate în jur, au reprezentat un spațiu distinct ce avea o ținută mai sobră, asemănătoare cu ansamblurile urbanistice din burgurile transilvane. În anul 1854, acoperișul bisericii s-a învelit din nou, cu șindrilă și în anul 1884 în clopotniță a mai fost adăugat un clopot .
Un document cartografic valoros, ,,Planul Moșiei Vechii Episcopii, Capela și Râul Râmnicului“ (1857), ne ajută să localizăm cu precizie vatra istorică a orașului, înscrisă într-un perimetru format de Biserica ,,Sf. Gheorghe“, Episcopia Râmnicului și Biserica ,,Cuvioasa Parascheva“. În acest triunghi imaginar, găsim la mijloc, înscrise pe hartă cu litere slavone ,,Bărăția orașului“, casele și terenurile catolicilor, învecinate cu Terasa orașului de astăzi. (harta 4 – foto 36a,b)
Modernizarea centrului orașului a fost posibilă și datorită faptului că cimitirul din jurul bisericii catolice a fost mutat din anul 1855 în cartierul Cetățuia, unde se afla și cimitirul ortodox. Acest lucru a dus, însă, la unele neînțelegeri ale franciscanilor cu Episcopia Râmnicului.
În urma solicitărilor făcute de Starostia catolică din Râmnicu Vâlcea, inclusiv la domnitorul Țării Românești, s-a dat dispoziție primarului din oraș să delimiteze cimitirul catolic din partea de nord a orașului de cel comunal. În perioada 1855-1880, catolicii și-au îngropat totuși morții în cimitirul public al orașului, abia în anul 1881, la solicitarea expresă a Înaltei Ocârmuiri, Primăria din Râmnicu Vâlcea rezolvând definitiv solicitarea făcută de catolici. Lucrările de amenajare au durat aproape un deceniu, s-a construit și o capelă precum și o mică clădire pentru paza amplasamentului, așa încât doar în anul 1891 a fost inaugurat oficial Cimitirul Parohial Catolic, într-un perimetru care a rămas și astăzi nemodificat, situat pe strada Traian, sub dealul Cetățuia . Cimitirul a beneficiat de un spațiu generos, de 2834 metri pătrați, compensând astfel, într-un fel, divergențele avute, timp de aproape trei decenii, cu cei din conducerea orașului și cu Episcopia ortodoxă.
Înmulțirea numărului meseriașilor și diversificarea ocupațiilor acestora a dus la consolidarea breslelor și implicarea lor mai mare în viața cotidiană. Tot mai multe categorii de meseriași, unii din ei fiind de confesiune catolică, și-au constituit structuri profesionale. În fiecare an, de Sfânta Maria, catolicii se implicau la deschiderea în bune condiții, a bâlciului de la Râureni, ajutând la asigurarea pazei. Datorită mulțimii negustorilor catolici care participau la târg și pentru că acesta se desfășura și pe o parte din proprietățile mănăstirii catolice, unii călători străini au considerat aceste târguri ca fiind organizate de barați. În anul 1839, funcționau in tot județul 42 de bâlciuri și 5 târguri. La Râmnic, târgul sâptămânal se ținea marțea, după tradiție, pe proprietatea comună a locuitorilor, a stolnicului Ioan Lahovary și a mănăstirii Franciscane
Râmnicenii și-au manifestat bucuria la alegerea ca domn, în anul 1849, a lui Barbu Știrbei. Cu ocazia vizitei domnitorului în Râmnic, la 7-8 august 1850, s-au luat măsuri deosebite prin curățirea străzilor și prin împodobirea orașului cu ghirlande de flori. O mare mulțime de oameni , din tot județul, a participat la primirea înaltului oaspete. Domnitorul a vizitat orașul și și-a legat numele de istoria modernă a urbei, prin înființarea Zăvoiului, parc ce a devenit, în scurt timp, loc de recreere al râmnicenilor, inclusiv pentru comunitatea catolică.
Până în anul 1851, catolicii franciscani minoriți, care până atunci își desfășuraseră activitatea în Provincia Bulgaro-Valahă, s-au alipit Provinciei Capistane din Austro-Ungaria, ca și arondare ecleziastică.
În anul 1867, după ce slujiseră timp de secole și la biserica de la Râmnicu Vâlcea, franciscanii minoriți au trebuit să plece din România. Ei au părăsit Misiunea Valahiei, fiind înlocuiți în convente, inclusiv în cel de la Râmnicu Vâlcea, de către preoții-călugări din Congregația Pasioniștilor. Pasioniștii au preluat toate mănăstirile ( conventele ) catolice din Țara Românească, cu proprietățile aferente. Această cesiune a fost ratificată de Sfântul Scaun printr-un decret al Congregației „De Propaganda Fide“, din 31 martie 1869, semnat de cardinalul Antonelli. Actul respectiv a fost recunoscut la 27 aprilie 1869 de ambasadorul Imperiului Austro-Ungar de pe lângă Sfântul Scaun, dar și de Ministerul Afacerilor Externe român la 25 iunie, în același an, fiind validat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, în anul 1895.
Primul paroh pasionist de Râmnicu Vâlcea, Hipolit Agosto ( 1868 – 1872 ), viitor episcop de Nicopole, a vândut arhiepiscopiei Romano-Catolice din București mai multe proprietăți, precum via de la Drăgășani, câteva case și prăvălii dar și două livezi. Cu banii primiți, parohul din Râmnic a reparat vechile case ale Bărăției, a construit altele noi și a amenajat via de la Dealul Malului. La rândul său, primul Arhiepiscop de București, Ignazio Paoli,(foto 37) a destinat venitul din averea imobilelor de la Râmnicu Vâlcea, cumpărate de la parohul Hipolit Agosto, pentru întreținerea Seminarului de la București-Cioplea, motiv pentru care, până în anul 1948, aceste proprietăți au fost administrate direct de Seminarul „Sfântul Duh“, cu aprobarea acordată în anul 1883 de Vatican.
Un nou moment de expansiune a Bisericii Catolice în Râmnicu Vâlcea a fost la sfârșitul secolului al XIX-lea, când parohul Iosif Bonov (Joseph Banoff-în documente germane), preot aici în perioada 1891-1916, a clădit, pe terenurile aflate în proprietatea bisericii, mai multe edificii, printre care și un hotel, iar în cimitirul catolic a reamenajat capela. În acest fel, s-a păstrat „o listă a imobilelor Bărăției din Rîmnicu Vâlcea“, făcută de Primărie împreună cu preotul paroh și în care sunt descrise imobilele din strada Dorobanți și strada Mihai Bravu (biserica, casa parohială, corpurile de clădiri din patrulaterul mănăstirii, școala parohială) capela din cimitir, precum și alte proprietăți. Tot parohul Bonov deschide la 1 mai 1892 și un registru special pentru copiii care participă la prima împărtășanie: „Liber Neocomunicantium et Neocomensarum“ și care a fost completat aproape anual de toți preoții care au slujit la biserica catolică din oraș până în anul 1940. Este o sursă importantă de informații pentru cei care doresc să urmărească componența comunității catolice în timp. (Anexa VI) Primii copii catolici trecuți în acest registru, care se vor regăsi în viața urbei, menționați în documente din deceniile de început ale secolului XX sunt: Aloisius Reineo, Albertus Adreani, Victor Rogozinsky, Marietta Marsegalia, Josephina Kovacs, Amalia Cociu și Irina Misialowsky. Ca un amănunt inedit, printre copiii care au primit prima comuniune în anul 1897, apare Eugenius Adreani, cel care avea să dea numele clădirii teatrului râmnicean pe care, împreună cu tatăl său, a și proiectat-o.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn în cele două principate, la 24 ianuarie 1859, a produs valcenilor o stare de mare bucurie. Oamenii au ieșit pe străzi, cu torțe aprinse în mână și au început să danseze Hora Unirii, cântată, în diverse locuri, de formații improvizate de lăutari. În saloanele Primăriei din Râmnic s-a ținut o serbare, iar elevii Școlii Secundare au dat un concert. Fanfara orașului a cântat toată noaptea, sustinând bucuria locuitorilor, care erau în majoritatea lor unioniști.
Domnul Unirii a vizitat , apoi, de două ori Râmnicul, fiind întâmpinat , de fiecare dată, cu mare bucurie de locuitorii județului. La 21 iunie 1859, el a fost primit de toată suflarea orașului Râmnicu Vâlcea, in frunte cu autoritățile, la bariera dinspre podul plutitor peste Olt. Alexandru Ioan Cuza a vizitat, rând pe rând, instituțiile publice, spitalul, școlile, după care a trecut în revistă dorobanții. Momente deosebite au trăit locuitorii de aici și cu prilejul celei de-a doua vizite făcute în județ de Cuza. În amintirea acestui eveniment, pe defileul Oltului, lângă Mănăstirea Cozia, a fost ridicată o fântână , numită Fântâna lui Cuza. .
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, vâlcenii și-au manifestat adesea adeziunea față de reformele cu caracter democratic, promovate de domn și de guvernul său liberal..
Relațiile contractuale dintre negustorii embaticari ai Bărăției și egumenul mănăstirii franciscanilor, au trebuit să se refacă după anul 1859, de data aceasta la un alt nivel. Comunitatea catolică nu se mai mulțumește să își închirieze proprietățile, ci se implică direct în viața economică a orașului. Începând cu anul 1861, s-a constatat, din nou, o mare afluență de negustori catolici transilvăneni care incep sa se așeze în oraș și să se organizeze.
Anual, la Râureni, avea loc o expoziție agricolă și industrială a județului, cu statut propriu, cu participare largă și din zonele învecinate, unde se acordau distincții și medalii. Mulți negustori catolici din Sibiu, Brașov și chiar din Cluj, Alba Iulia și Arad participau la această mare reuniune comercială, dar nu neglijau să treacă și pe la biserica ,,Sf. Anton“ din apropierea locului unde se desfășura expoziția
Începând din anul 1864, apar în întreaga țară Camerele de Comerț și Industrie. În oraș au loc alegeri ale membrilor vâlceni pentru Camera de la Craiova unde erau arondați reprezentanții județului Dintr-un manual de geografie aflăm că ,, la Râmnic sunt două tipografii, o librărie și o mulțime de magazine frumoase, băcănii, cismării, tutungerii, croitorii, birturi, cârciumi“. Multe din acestea fuseseră deschise de negustori sau meseriași catolici, grupați mai ales in clădirile din centrul orașului, închiriate de la Bărăție.
Între anii 1867 și 1877, prințul catolic Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, urcat pe tronul țării după detronarea lui Cuza, a vizitat de mai multe ori Râmnicul și județul Vâlcea. Impresionat de călduroasele primiri făcute de locuitorii din zonă, el a promovat, prin mai multe decrete succesive, fondurile necesare realizării unor obiective mari de infrastructură în județ: amenajarea drumului Râmnicu Vâlcea – Curtea de Argeș, construirea unui nou pod peste râul Olănești (Râmnic), realizarea lărgirii străzilor și trotuarelor, canalizare modernă, iluminat stradal permanent, dotare cu apă suficientă pentru locuitorii orașului etc. De aceste prefaceri au beneficiat și catolicii din oraș.
Un eveniment memorabil în procesul făuririi și realizării statului roman modern l-a constituit proclamarea independenței naționale la 9 mai 1877. Vestea i-a entuziasmat pe locuitorii orașului Râmnicu Vâlcea care, la 10 mai, au ieșit la o mare manifestare populară de simpatie și de aprobare a acestui act măreț . Din trupele care au trecut Dunărea, pe podul de la Săliștioara, spre Bulgaria, la 20 august 1877, făcea parte și Regimentul 2 Dorobanți, cu garnizoana la Râmnicu Vâlcea. Vâlcenii vor contribui semnificativ la susținerea materială a războiului prin colectarea de bani pentru cumpărarea de arme Peabody, de îmbrăcăminte și alimente, prin rechiziție și transporturi. Din nordul județului au fost trimise mari cantități de material lemnos necesare construirii podului peste Dunăre, dar și pentru alte necesități militare. Catolicul Carol Novak, cel mai important proprietar de joagăre din zonă, s-a ocupat personal ca întreaga acțiune să se desfășoare cu succes.
În județ, vestea despre căderea Plevnei la 28 noiembrie 1877 și prinderea lui Osman Pașa a produs un entuziasm deosebit. Au căzut, din păcate, pe frontul de luptă, în acest război, sute de vâlceni, din toate confesiunile, care și-au jertfit viața pentru realizarea unui ideal măreț. Râmnicenii nu și-au uitat niciodată eroii și, în amintirea lor, au ridicat pe dealul Capela o frumoasă statuie care a devenit simbol al orașului.
Tinerii veniți de la studiile făcute în Europa au propagat în jur multe idei novatoare. Se discuta în județ tot mai des despre noțiuni ca patrie, românitate, națiune, unitate, popor, Unii dintre cei întorși acasă proveneau și din familii catolice înstărite care, în afară de comerț, au început să înfiripeze ateliere mesteșugărești mai dezvoltate sau să ofere servicii de tot felul, după necesitățile vremii.
În a doua jumătate a secolului, apar în oraș primele întreprinderi. Pe strada Știrbei Vodă, în dreptul Zăvoiului, funcționa moara căpitanului Alexandru Avramescu, denumită ,,Sentinela“, înființată în anul 1878. Tot pe Iazul morilor, în partea de vest a orașului, funcționa Moara Geltsch, inființată în 1886, care producea făină și produse făinoase. În anul 1890, Frantz Eitel pune bazele unui Atelier de fabricat mașini agricole și de tâmplărie iar în anul următor, frații catolici ardeleni, Simian, pun bazele unei întreprinderi cu adevărat industriale: Fabrica de tăbăcărie și încălțăminte, care va deveni, după un timp, cea mai modernă unitate industrială a orașului.
Succesul acestor afaceri a atras un număr mare de greco-catolici transilvăneni, care și-au construit case trainice și și-au adus după ei familiile. Au deschis prăvalii, ateliere și, pentru un timp, aproape că au monopolizat activitățile meșteșugărești din oraș. Pe strada Abator funcționa, din anul 1885, Fabrica de cherestea ,,Frații Hanciu“, iar în anul 1896 ia ființă Fabrica de Pielărie ,, Frații Hanciu și Moritz Sehland“. In anul 1885, frații Simian au pus bazele unor noi ateliere de executat bice, opinci, frânghii dar și bocanci, ce erau destinați armatei, îmbogățindu-se rapid.
Se observă o creștere accentuată a numărului de locuitori stabili ai Râmnicului. În anul 1871, erau în oraș 5750 locuitori iar în 1889 se ajunge la 7317.(foto 41a,b)
Până în anul 1885, ,,arhitecții“ orașului erau mai ales macedoneni sau sârbi. Această primă generație a avut urmași, până la primul război mondial, pe Stoian Sfetcovici și pe Ilie Achim. După anul 1886, constructorii vor fi mai ales italieni catolici: Peppi, Angelo Adreani (foto59), Marsegalia, Donati. Planul clădirilor ridicate de ei va fi mult mai rațional, cu elemente stilistice originale, iar construcțiile vor fi mai solide și mai îngrijite. Aceste construcții sunt situate în majoritate pe Bulevard: Casa Frantz Eitel, Teatrul Adreani,(foto 60) Hotel Adreani, Casa Donati, Casa Marsegalia, Cazarma Regimentului 2 Dorobanți etc.
La 27 aprilie 1883, prin scrisoarea apostolică Praecipuum munus, Papa Leon al XIII-lea a ridicat Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de Arhiepiscopie cu reședința în București. Din această structură ecleziastică făcea parte și parohia catolică din Râmnicu Vâlcea, care a avut din acel moment un sprijin direct și mult mai consistent ca până atunci. A fost numit și primul titular al arhidiecezei în persoana episcopului Ignatius Paoli, din Congregația Pasioniștilor, care, din anul 1870, era Episcop de Nicopole și Administrator Apostolic al Valahiei. Înființarea arhiepiscopiei catolice a fost întâmpinată cu o oarecare opoziție din partea Bisericii Ortodoxe, lucru preluat de presa vremii. Arhiepiscopul Paoli a deschis primul seminar pentru formarea clerului diecezan, a construit Catedrala „Sfântul Iosif“ din București, între anii 1875-1884 și a celebrat slujba de încoronare a primului rege al României, Carol I, de confesiune romano-catolică, în anul 1881.
La 31 martie 1896, a fost numit arhiepiscop de București, preotul elvețian Francisc Xaveriu de Hornstein. Acesta a avut un mare rol în propagarea credinței catolice în România, reorganizând învățământul catolic și, implicit, înmulțind numărul preoților bine pregătiți să predice în teritoriu credința apostolică. În timpul său, școala catolică din Râmnicu Vâlcea și-a continuat activitatea și a primit sprijinul necesar continuării cursurilor.
V.2 INSTITUȚII EDUCAȚIONALE CATOLICE
În prima parte a secolului al XIX-lea, Bărăția a avut conducători bine pregătiți, al căror nume s-a păstrat, din fericire, în arhivele parohiale. Așa cum s-a văzut , egumenii mănăstirii Franciscane s-au implicat în viața de zi cu zi a urbei.Toți au încercat să spijine, în cadrul mănăstirii, ținerea unor cursuri de educare a laicilor catolici și nu numai. În tabelul de mai jos prezentăm egumenii acestei mănăstiri, în ordine cronologică:
3. Egumeni și dascăli ai mănăstirii Franciscane în prima jumătate a secolului al XIX-lea
Sursa: Arhiva Parohiei romano catolice „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea – dosar 1920.
Există totuși o perioadă din care nu avem informații despre cei care au condus destinele mănăstirii catolice ,,Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea.
Prin studierea atentă a documentelor din arhivele existente în județele limitrofe, la biserici catolice similare, este posibil să se găsească și alte nume care să umple golurile din perioada anilor 1847-1872. Abia în anul 1872 se găsesc în arhiva mănăstirii documente care menționează numele preotului paroh Mirandi Josephus.
4. Preoți slujitori la parohia catolică din Râmnic (1872-1791)
Schematismul Arhidiecezei Romano-Catolice de București, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2000, p. 134-137.
Lista certă a preoților care au păstorit această parohie, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, găsită în arhiva Arhidiecezei de București, începe, din păcate, cu anul 1872.
Încă de la începutul secolului, catolicii s-au implicat activ în viața culturală a orașului, având un rol deosebit în dezvoltarea educațională a urbei.
În Râmnic, mănăstirea catolică a fost permanent legată de știința de carte și a promovat, în timp, forme educaționale diverse. Se poate presupune că, încă de la zidirea noii biserici, să fi existat la Râmnic, ca peste tot în mănăstirile catolice, o activitate de catehizare catolică, pentru cei care participau la slujbele ținute. Activitățile desfășurate de catolici necesitau știință de carte, iar biserica catolică punea întotdeauna preț pe răspândirea, prin diverse mijloace, a învățăturilor bisericești și nu numai. Ca să ajungă profesor, un călugăr trebuia să știe obligatoriu bine nu numai limba latină, socotită limbă universală,cu ajutorul căreia se putea înțelege cu orice alt călugăr catolic din lume, ci și limba comunității în care slujea. Ucenicii învățau să citească, să scrie, să cânte, să socotească și să picteze miniaturi.
Barații au avut grijă să aibă pe lângă mănăstire și o activitate educațională completă, materializată prin înființarea unei clase de pregătire a celor care slujeau la biserică dar și a tinerilor doritori să învețe noțiuni primare despre morală, educație, aritmetică, religie. Acest germene de învățământ confesional este menționat în documente încă din 27 septembrie 1808, când apare informația că la școala de la Bărăție figurează ca „laic profesor“ Andreas Dobai. Activitatea lui este continuată, din anul 1818, de Isidor Panyak, profesor adus aici de la Deva.
Cu siguranță, o școală catolică, recunoscută de comunitate, a fost deschisă la 21 martie 1824, predându-se latinește, ungurește și românește. În momentul deschiderii, s-a desfășurat o solemnitate despre care s-a vorbit mult timp în oraș, sala de clasă, împodobită festiv, adăpostindu-i cu greu pe cei 70 de elevi prezenți și pe rudele acestora. Pentru ca să poată să funcționeze, școala a primit ajutor de la mănăstirile catolice din zonele vecine, dar mai ales de la Bărăția din Câmpulung Mușcel. În raportul instituției de învățământ se menționează că această școală a putut să funcționeze numai prin serioase intervenții de la Viena.
Nu se cunosc mai multe detalii despre modul cum a funcționat școala catolică, înființată în anul 1824, dar putem presupune că ea a fost apreciată de comunitate, pentru că ea încă exista în anul 1878, într-un raport despre această școală fiind consemnat faptul că pregătea un număr de 41 elevi.
Iosif Bonov (Joseph Banoff), părintele paroh al Bisericii Romano-Catolice (foto 42) din Râmnicu Vâlcea, înființează, la solicitarea locuitorilor orașului, în anul 1887, o școală primară mixtă, catolică, denumită: „Bărăția“. Școala și-a desfășurat activitatea urmând programa de educație a statului, într- un local ce aparținea mănăstirii catolice, situat în strada Dorobanți, nr.1, având înscriși, la acel moment de început, 39 de elevi. Deschisă la 18 septembrie 1887, această școală confesională a ființat cu 4 clase mixte de băieți și fete. La inspecția din 31 ianuarie 1892 au fost găsiți prezenți 59 de elevi, din cei 77 înscriși la începutul anului școlar.(foto 43 a,b,c) Școala funcționa cu 4 clase primare și un personal didactic alcătuit din doi profesori și două profesoare, director fiind preotul paroh, Iosef Bonov, absolvent al Seminarului Superior Catolic din București. În afară de disciplinele de studiu prevăzute în programa școlilor primare, se mai predau franceza, germana și lecții de „piano“.(foto 44) Școala a fost sprijinită să se dezvolte de Arhiepiscopul de București, Paulus Palma (1885-1892).(foto38)
În paralel cu ,,Școala Primară Mixtă Romano-Catolică Bărăția“ a început, din anul 1897, să funcționeze în Râmnicu Vâlcea și o altă școală confesională particulară: „Școala Primară Mixtă Germană-Luterană“, cu program propriu, pentru patru clase. Cursurile se țineau pe str. Dorobanți, nr. 43 (azi Gen. David Praporgescu), în curtea bisericii luterane, clădire care se mai păstrează și astăzi. Școala și-a început cursurile cu un efectiv de 35 de eleve și elevi, unii din ei catolici sau ortodocși, atrași și de faptul că în clădire exista o cantină școlară. Primul director al instituției a fost pastorul protestant George Schonn, materii de predare fiind româna, germana, religia, geografia, aritmetica, morala, muzica și lucrul manual. Următorul director al instituției a fost Rihard Menzel, care era și pastor.
Legat de Școala Primară Mixtă Romano-Catolică Bărăția, în anul 1898, dintr-un raport revizoral, se constată că localul devenise impropriu și insuficient pentru cuprinderea elevilor din clasa I, în care erau înscriși 45 de elevi, însă mobilierul a fost apreciat ca aflându-se într-o stare bună. Revizorul școlar Ionel Teodorescu notează că aici funcționa și o grădiniță cu 18 copii ,, micuți de tot“. Se apreciază faptul că învățământul, cum se desfășura aici, în general, era mulțumitor, deși „disciplina și atenția școlarilor lasă de dorit“.
Din același raport, aflăm că programul școlii catolice era de 7 ore pe zi, de luni până sămbătă, de la ora 8 la ora 12 dimineața – când se preda grupul principal de materii, iar după–amiaza, de la ora 14 la ora 17, când se predau limbile germană și franceză iar ultima oră era dedicată compunerii gramaticale pentru clasa I și lucrului manual, pentru celelalte clase. În clasa I se studia, conform programei, scris-citit, șase ore săptămânal, aritmetică–cinci ore, religia-patru ore, intuiția – două ore, memorizarea – o oră, cântul – patru ore, gimnastică – două ore. Pentru clasele II-IV programul era compus din aritmetică – trei ore, gramatică – trei ore, istorie – trei ore, geografie – două ore, științele naturii – două ore, religie – două ore, lectură – o oră, memorizare – o oră, desen – o oră, caligrafie – două ore, gimnastică – două ore, cântul – o oră.
Referiri la învățământul catolic apar și înalte lucrări despre Râmnic. În Dicționarul Geografic, publicat în 1893, se precizează că în centrul orașului exista o mănăstire catolică numită ,,a Pasioniștilor’’, care avea și o școală mixtă subvenționată de comunitatea catolică. În privința populației se menționează că în anul 1889 în oraș s-au născut ,,121 ortodocși, 7 catolici, 1 protestant, 4 israeliți și toți se bucură de protecțiunea română, în afară de 8 Austro-Ungari’’.
V.3. CATOLICII DIN JUDEȚ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Informații cu privire la catolicii din județ sunt mult mai puține decât cele despre cei din Rm. Vâlcea. Cea mai mare comunitate de catolici din județ o întâlnim pe Valea Lotrului, mai ales în zona Brezoi, dar există, în timp, informații și despre comunități catolice la Govora, Ocnele Mari și Drăgășani.
Munții Lotrului, la nord, și Munții Căpățânii, la sud, închid zona depresionară a Văii Lotrului (Loviștea din dreapta Oltului ) care separă Masivul Parâng de Munții Făgăraș. Râul Lotru izvorăște din zona lacului Câlcescu, este un râu tipic de munte, cu o lungime de 76 kilometri, o pantă de 20 m/km și un bazin de peste 1024 kmp. Pe firul lui au apărut numeroase sate de moșneni. Legendele locului glăsuiesc despre începuturile așezărilor de aici amintind de prezența haiducilor Voinea, Ciungu, Mălai și Breazu care au dat numele lor celor mai importante localități din zonă.
Stațiunea montană de azi, Voineasa, este menționată pentru prima dată într-un hrisov emis de Radu cel Mare la 1 august 1946 („…de la fiii Voineasei“ ). Toponimicul Voineasa este menționat documentar ( ca munte ) la 9 iunie 1520 într-un hrisov dat de Neagoe Basarab prin care întărește așezământul făcut de Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, ce stabilea hotarul dintre Țara Românească și Transilvania. Aceasta este prima fixare de graniță, făcută în bună și reciprocă înțelegere, și nu după încheierea unui conflict militar, între cele două entități statale. În prezent, localitatea are în componență trei sate, Voineasa, Voineșița și Valea Măceșului.
Comuna Malaia este atestată documentar la 1 septembrie 1515 , într-un hrisov dat de Neagoe Basarab cu danii către Mănăstirea Cozia. Are în componență trei sate: Malaia, Ciungetu, atestat documentar la 4 august 1400 și Săliștea, atestat documentar la 27 mai 1575.
Primul document cunoscut de atestare a localității Brezoi este hrisovul emis la 4 decembrie 1475 de Alexandru Mircea Voievod, prin care domnul întărește unor proprietari dreptul de stăpânire asupra terenurilor cumpărate în zonă. Cu ocazia reformei administrative din anul 1968, localitatea devine oraș, având în componență 8 sate: Corbu, Călinești, Drăgănești, Golotreni, Păscoaia, Proeni, Valea lui Stan, Vărateca.
Datorită frumuseții și bogăției locurilor, localitățile situate pe Valea Lotrului s-au dezvoltat, în timp, armonios. Aici, s-a exploatat de timpuriu aurul, găsit în nisipul apelor, prin spălare, iar apoi la Valea lui Stan, exploatat în manieră industrială. În Evul Mediu, Brezoiul era menționat într-un registru vamal al Brașovului, în anul 1549, când, la un singur transport de mărfuri, i s-au plătit unui negustor, 1000 aspri, în metal prețios, ceea ce dovedește că locuitorii din zonă aveau resursele necesare desfășurării unui comerț înfloritor.
„Aurul verde“ a fost însă, în zonă, principala bogăție generatoare de venituri. Din vechime, locuitorii de aici s-au ocupat cu prelucrarea lemnului. La început, în acest scop, s-au folosit topoarele și fierăstraiele clasice, dar apoi s-a ajuns la utilizarea joagărelor. Prima menționare scrisă a existenței unui joagăr în zona Brezoi este cea făcută de diaconul Socol, grămăticul bisericii din Brezoi, într-un zapis din anul 1819. Un alt joagăr hidraulic a funcționat în anul 1824 în punctul „Șipote“ de pe Valea Oltului.
La începutul secolului al XIX-lea, pe Valea Lotrului, începe să se înfiripeze o mică zonă productivă, care a atras muncitori din împrejurimi dar și din alte părți. Nevoia de mână de lucru a crescut pe tot parcursul următoarelor decenii. Suferințele trăite în secolele XV-XIX i-a făcut pe numeroși români transilvăneni să treacă munții în Loviștea, dar și în toată Oltenia, în căutarea unui trai mai bun. Pentru a împiedica emigrarea, autoritățile austriece au mărit constant numărul grănicerilor și se luau măsuri severe contra celor care voiau să treacă munții.
Ardelenii care s-au așezat în satele din nordul județului, cunoscuți mai ales ca ungureni, au format nuclee de buni gospodari și crescători de animale. În primii trei ani după ce se înregistrau, ei erau scutiți de dări de către stăpânire, iar după aceea, timp de încă 7 ani, nu trebuiau să plătească decât jumătate din dările băștinașilor. O condiție a statorniciei acestor familii într-un loc era luarea în garanție, fie de rudele lor din acea localitate, fie de reprezentanții aleși ai satelor unde intenționau să se așeze.
Predomina în Brezoi o populație de moșneni, la care s-au adunat mulți ,,fugari“ din Ardeal, ce s-au înrudit cu primii, formând o colectivitate trainică. Au venit neamuri din toate localitățile mărginașe Sibiului care, prin căsătorii cu localnicii, au devenit ei înșiși moșneni de baștină. Mulți erau greco-catolici sau romano-catolici din zona Sibiului și Clujului. În timp, apartenența confesională s-a estompat, așa încât fiecare practica ritul ales în familie, cu precădere cel ortodox, care deținea în Brezoi locaș de cult.
Cu mult înainte de anul 1900, exista un mod de a aduce aici lucrători și specialiști prin Vama Turnu Roșu. Se cerea aprobare de a intra în țară pentru zeci și uneori chiar sute de lucrători pentru întreprinderile din zonă.
Au venit spre Brezoi și muncitori unguri, italieni, slovaci, austrieci care au alcătuit o comunitate eterogenă legată de dezvoltarea industriei de exploatare și prelucrare a lemnului
Comunitatea italiană din zona orașului Brezoi s-a format începând cu secolul al XIX-lea, când, pe fondul crizei economice din teritoriile italiene, familii de țărani și meșteșugari din regiunile Giulia-Veneția, Friuli, Tirolul de Sud și din alte zone adiacente au venit pe Valea Lotrului pentru muncă sezonieră. Ulterior, aceștia s-au așezat definitiv, aducându-și familiile și prietenii să-i ajute.
Exploatarea de tip industrial a „aurului verde“ din zona Văii Lotrului a început în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Catagrafia din anul 1838 înregistrează în Brezoi mai multe familii de jogărari: Bucur sin Stancu, Constantin sin Lazăr și Ion sin Constantin. Printre primii proprietari din regiune a fost inginerul ceh catolic, Carol Novak ( Novac, Novach ), care s-a stabilit cu familia la Brezoi în anul 1864 și a construit prima fabrică de cherestea din localitate în anul 1873. Este, de fapt, a doua fabrică din țară, de acest tip și mărime, după cea din Galați.
Carol Novak a fost, în mod cert, primul mare antreprenor străin din partea de nord a județului. În aprilie 1867, la fierăstraiele sale de pe Lotru, cu ocazia vizitei prințului Carol în zonă, el solicită conducătorului statului, printr-un memoriu, dreptul de a transporta pe Olt sarea de la Ocnele Mari. Ca urmare a aprobării acestui lucru, inginerul Novak, a început să construiască bărci de mari dimensiuni la Râureni, lângă Râmnic, de unde a încărcat sarea și a transportat-o pe Olt până la Turnu Măgurele, acest lucru făcându-se până atunci cu cai, la un cost sensibil mai mare.. Din anul 1865 s-a ocupat de regularizarea cursului Lotrului dar a acționat și pentru curățirea Oltului, în vederea transformării sale în cale navigabilă pentru transportul buștenilor.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, se dezvoltă și firma „Giovanni Stagni et Co.“, cu capital majoritar italian, care a adus, încă de la înființare (1881), muncitori străini, mai cu seamă austrieci și italieni, de religie catolică. Alte firme de exploatarea lemnului sunt ,,Lotru’’ și ,,Feltrinelli’’, tot cu capital italian.
Datorită salariilor mai bune plătite în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, sute de muncitori italieni s-au angajat la fabricile de cherestea din zonă, dar și pentru a efectua lucrări publice (drumuri, poduri) în toate județele din Oltenia, documentele studiate menționându-i în Dolj, Gorj și Vâlcea. Italienii veniți la Brezoi, din cauza situației lor economice precare, vor accepta să lucreze și la prelucrarea pietrei, construcția de căi ferate, galerii sau tuneluri, construcția de locuințe, edificii publice etc. Erau neîntrecuți meșteri faianțari și mozaicari. La recensământul de la sfârșitul secolului se menționează existența în Brezoi a ,,mai multor familii de italieni ambulanți, cari lucreză la ferăstraele d-lui Giovanni Stagni’’.
În documente apar numele multor muncitori forestieri italieni care, la început, au venit să lucreze în România doar pe timpul verii, iarna întorcându-se cu banii agonisiți la familiile lor din Italia și revenind la deschiderea șantierelor: Giovanni Maieron din Bassano, Giovanni Battista Dandrea din Torino, Orfeo Ricobon din Pontebba, Angelo Maschio și Nello Fontanella din Udine, frații Giovanni, Luca și Ottaviano Buttolo din Belluno, frații Buzzi: Carli, Ioni și Vica din Pietratagliata, frații Antonio și Luca Olivotto din Rivalgo . Fiind buni muncitori, au reușit să strângă câte o mică avere și au clădit pe Valea Lotrului case, unde și-au adus familiile, uneori chiar rude mai îndepărtate și prieteni, stabilindu-se definitiv pe pământ românesc. Alături de ei, au lucrat arhitectul Giovanni Battista Dreina sau ,,capimaistrii“ Claudio Vassa și Ricardo Vanelli. Comunitățile formate de italieni erau alcătuite din romano-catolici, până la apariția familiilor mixte când, de obicei, dacă mama era româncă, ea era cea care decidea religia descendenților. În felul acesta, în rândul etnicilor italieni, după câteva decenii, unii dintre urmași vor adopta ritul creștin-ortodox.
Statul Român a promovat în data de 21 aprilie 1887 o lege care sprijinea puternic inițiativele particulare în domeniul industrial. Drept urmare, au apărut numeroase mici întreprinderi în România, printre care și cele pentru exploatarea și prelucrarea lemnului. În Brezoi erau mulți locuitori catolici care lucrau, deja, în acest domeniu.(foto 45a,b)
O comunitate religioasă așa de mare, cum devenise cea catolică la sfârșitul secolului (italieni, români, unguri, austrieci) avea nevoie, în mod cert și de o organizare pe măsură. Din documente reiese faptul că, până în anul 1895, catolicii din Brezoi erau luați în evidență și păstoriți de preotul din parohia Râmnicu Vâlcea. Industriașul catolic Ștefan Gaillac, unul din cei mai înstăriți proprietari din zonă, a făcut demersurile necesare ca să se poată aranja o capelă într-o încăpere a întreprinderii forestiere „ J. Guttman et Comp“, care preluase în anul 1894 firma lui Giovanni Stagni. Sfânta Liturghie și celelalte slujbe s-au celebrat în această capelă, care ulterior s-a lărgit cu o odaie și un antreu iar apoi cu încă două anexe. Localul a fost apoi înzestrat cu altar, bănci și o mică clopotniță.
Faptul că un mare număr de romano-catolici, cât și de greco-catolici, au ajuns în partea de nord a județului a dus la adoptarea unor măsuri concrete de către autoritățile bisericești din Râmnic. De două ori pe lună preotul catolic de la biserica ,,Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea venea la Brezoi pentru a oficia slujbe și pentru a rezolva problemele religioase ale comunității (botezuri, nunți etc.). Trebuie subliniat și faptul că românii din localitățile de pe Valea Lotrului au avut o atitudine binevoitoare față de noii veniți, ceea ce le-a ușurat acestora adaptarea. Uneori au participat împreună la diverse acțiuni obștești sau umanitare.
Numai numele unor locuitori mai aduc aminte, astăzi, de lucrătorii străini care și-au găsit aici un rost, aceste locuri devenind adevărata lor vatră părintească. În zonă, mai există nume cu rezonanță străină ca: Varghis Ion, Toma Ianoși, Verdeș Gheorghe, Cohn Lucica, Botiz Alexandru, Biciola Maria, Csihi Maria, Cavadia Mihai, Țiborca Ion, Scheinder Mihai, Podhorodețchi Ligia, Thebault Paul, Schmidt Heidemarie, Debrelat Mihaela, Karanfil Elena, Wales Elke, Geambei Petru, Grundrisch Helga, Bozob Nicolae, Drukmen Ioana, Zatti Laura, Romark Marta etc.
Catolicii s-au implicat și în dezvoltarea socio-culturală a zonei. Industriașul catolic Carol Novak a construit în anul 1875 o clădire în care a înființat spitalul orășenesc, primul stabiliment de acest tip din partea de nord a județului. Toată populația din Țara Loviștei venea aici să se trateze, primii doctori fiind aduși din zona Sibiului. Școala din oraș a fost și ea ajutată de industriașul Ștefan Gaillac, dar și de italianul Giovanni Stagni. În anul 1874, același întreprinzător, Carol Novak, a obținut, prin licitație publică, construirea în atrepriză a liniei de telegraf care a făcut legătura între Sibiu și Râmnicu Vâlcea. Împreună cu soția sa, el a sprijinit repararea și consolidarea clădirilor Episcopiei Râmnicului și a schitului Troianu și a avut o contribuție importantă la ridicarea bisericii ortodoxe din Brezoi, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“, începută in anul 1888 și sfințită în anul 1896. Dorința acestui antreprenor catolic, de a fi înhumat în Brezoi, arată atașamentul lui față de aceste meleaguri, lucru care s-a constatat, în timp, la majoritatea membrilor comunității catolice.
Din necesități militare, în timpul Războiului de Independență, sub îndrumarea inginerului Nedeleanu, se construiesc la Brezoi pontoanele pentru podurile de trecere peste Dunăre. Acestea au fost transportate prin plutire pe Olt, până la locul de destinație. Tot atunci, armata română a primit sprijin în bușteni și scânduri pentru nevoile râzboiului, un sergent fiind împuternicit de prefectul de Vâlcea „să rechiziționeze plutași pentru transportul materialului lemnos necesar“.
La recensământul din anul 1899, la Brezoi, din 1020 locuitori recenzați,186 erau catolici, iar în satele din jur erau distribuiți încă 214, numai în localitatea Călinești trăind 111 și cam tot atâția în satele din jur. Faptul că lucrătorii de origine străină își cunoșteau drepturile reiese și din corespondența antreprenorului Carol Novak cu Ministerul Afacerilor Străine din țară, prin care acesta solicita prelungirea termenului de a plăti pe lucrătorul de origine italiană, Gustavo de Fabbio, care lucrase la intreprinderea sa din Brezoi. (foto 46a,b)
Un alt loc din județ unde, încă din vechime, sunt menționați catolici, este și localitatea urbană Ocna, ce cuprindea așezările Ocnele Mari și Ocnița. Comunitatea era formată din meșteșugari, negustori și chiar muncitori la minele de sare. Orașul Ocnele Mari este atestat documentar în anii 1402 și 1408, în documente emise de Mircea cel Bătrân cu danii pentru mănăstirile Cozia și Cotmeana. Primul document în care este pomenit un nume de catolic, locuind în oraș, este cel din 1 aprilie 1535, unde se arată că doamna Anca a cumpărat de la Ilieș Sasul, din Ocna, „pivnița și livezile sale cu pometul de la Licura, cu 35 de taleri“. La începutul secolului al XIX-lea existau în Ocnele Mari 12 familii de bulgari chiproviceni care se îndeletniceau cu comercializarea sării. Recensământul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1889, menționa pentru localitatea Ocnele Mari faptul că ,,în această comună (urbană) sunt 1020 capi de familie, iar contribuabili 1174. (intre aceștia sunt 42 familii de țigani muncitori, 6 de bulgari, 20 austriaci și 2 unguri). Bulgarii sunt speculanți; ceilalți sunt funcționari și lucrători la saline și în alte părți’’. Se observă faptul că, în numai 7-8 decenii, numărul familiilor de chiproviceni catolici din localitate se înjumătățește, probabil unii dintre ei mutându-se la Râmnic. Situația se menține la fel și la începutul secolului următor. (foto 47a,b)
Tot despre bulgari chiproviceni se face mențiune și la Govora, unde se găsesc 8 familii de bulgari și două de unguri catolici, la recensământul din anul 1899
In zona de sud a județului, referiri la catolici sunt destul de puține dar putem să presupunem că au existat câteva familii catolice, care s-au așezat în acest spațiu, doar analizând numele meșteșugarilor și negustorilor menționați în documente. La Drăgășani, barații au cumpărat la sfârșitul secolului al XVIII-lea dar și la începutul secolului al XIX-lea mai multe vii, care le aduceau venituri suficiente pentru a trimite și superiorilor de la București sume pentru acțiuni de binefacere sau ridicarea unor locașuri de cult. Este apreciată de călătorii care trec prin zonă hărnicia celor care lucrau viile din zona Drăgășanilor aflate în proprietatea Bisericii Catolice din Râmnic.
Primele farmacii din Drăgășani au fost deschise de catolici. Iulius Eitel (spițer cu diplomă din Viena, eliberată în anul 1866 ) a pus bazele primei farmacii din oraș în anul 1867, dându-i numele „La Salvator“, nume sugestiv și dătător de speranțe celor suferinzi. Din documente se poate presupune și că, între anii 1838 și 1840, venea periodic în Drăgășani un alt farmacist, Friedrich Eitel, supus austriac, locuitor în București, dar care nu și-a deschis un punct farmaceutic stabil. Medici de origine catolică au activat la spitalul din Drăgășani spre sfârșitul secolului al XIX-lea și au contribuit chiar la inaugurarea acestuia, prin donații, în anul 1895. Primul spital din oraș a avut un corp central, cu două saloane mari și 4 rezerve, cancelarie, sală de consultații și pansamente, depozit de farmacie și efecte, o bucătărie, o spălătorie și, în spate, o clădire ce servea drept morgă. Este menționat în această perioadă doctorul Frieman, austriac de origine, și doctorul Ion Torok, maghiar de origine, fost felcer, care îngrijea bolnavii în perioada 1862-1872. În Drăgășani, la recensământul din anul 1889 se menționează că există o populație de 3930 locuitori ,,în care intră și 35 familii de țigani, 6 de ovrei, 7 de bulgari, 2 de greci și 10 de germani’’. Din 118 noi născuți, toți sunt români ,,afară de șese supuși Austro-Ungari’’. Aflăm cu această ocazie și faptul că populația catolică, deși relativ mică numeric în Drăgășani, era una relativ prosperă, compusă din meseriași și negustori, doritori să lase urmași, ceea ce ne face să tragem concluzia că era deja împământenită sau avea de gând să se stabilească definitiv aici.(foto 48a,b,c) Nu există informații despre desfășurarea unui serviciu religios regulat sau despre existența vreunui locaș de cult catolic la Drăgășani, în secolul al XIX-lea, credincioșii de aici mergând la bisericile catolice din Slatina sau Râmnic.
CAPITOLUL VI
BISERICA ROMANO-CATOLICĂ VÂLCEANĂ ÎN SEC. AL XX-LEA
VI.1. PERIOADA ANTEBELICĂ
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, orașul s-a modernizat prin realizarea unor importante investiții în infrastructură dar și prin apariția unor instituții moderne, emblematice pentru dezvoltarea sa ulterioară. S-a construit, în anul 1902, Marea Hală din centrul orașului (foto55), loc de depozitare și comercializare civilizată a produselor. Tot în vederea asigurării unei activități de tip urban în domeniul comerțului, antreprenorul italian Antonio Copetti (foto 58) a ridicat în piața orașului două rânduri de prăvălii și a construit o casă, pentru perceptorul taxelor, pe platforma bâlciului de lângă oraș.(foto 56) In aceeași perioadă s-au construit Cazarma, Școala de meserii și Farmacia „La Salvator“(foto 54); s-a construit podul Vinerii Mari și a fost adusă în oraș apa potabilă; a început înpădurirea dealului Capela și a fost construit podul de fier de peste Olt, pe unde trecea linia ferată Piatra-Olt – Sibiu. Spitalul vechi a fost construit între anii 1890-1895, dar a fost folosit la întreaga capacitate abia din 1903, când s-a mobilat și dotat corespunzător. Școala cu Ceas-școală primară de băieți, a fost ridicată în perioada 1895-1896, după un proiect aprobat de Tache Ionescu și, de aceea, îi poartă astăzi numele. Palatul de Justiție a fost construit în centrul municipiului, în perioada 1898-1900 (foto 50), iar Palatul Administrativ – Financiar (actualmente Tribunalul Râmnicu Vâlcea) a fost inaugurat în anul 1907. În anul 1900, pe dealul Capela, aproape de vârf, se construiește ,,Foișorul de Foc“, de unde, un pompier supraveghea tot timpul orașul, semnalând apariția unui incendiu cu sunete de goarnă, lucru ce a dat un sentiment de siguranță locuitorilor.(foto 50)La începutul secolului se construiesc Gara(foto 51), clădirile din PiațaTraian(foto 52), și Poșta orașului(foto 53).Acum se așează definitiv în oraș numeroase familii de italieni catolici care contribuie la dezvoltarea sa economică, urbanistică și culturală.(foto 57a,b)
O noutate în aspectul urbanistic al Râmnicului îl constituie înlocuirea pavajului de bazalt, la trotuare, cu asfaltul. În anul 1909, se asfaltează trotuarele de pe străzile Gării, Carol I, Călărași, Episcopiei și Bulevardul, în total 2851 metri pătrați. Investiii importante se fac și pentru „retragerea grădinei din partea bulevardului“, lucrări care au necesitat săpătura și căratul a 2500 mc de pământ. Măsurile de întreținere a curățeniei orașului au prevăzut printre altele cumpărarea a două stropitori: una cu turbină și alta cu două brațe de împroșcat apa, achiziționate de la fabrica Lemaitre din București.
În anul 1901, ia ființă Banca Națională, sucursala Râmnicu Vâlcea, care în anul 1902, începe operațiunile financiare în județ ajutând micile întreprinderi, deja existente, să-și dezvolte semnificativ afacerile. Prima operațiune comercială de anvergură a avut-o cu întreprinderea „Oprea Simian și Fii“, axată pe producția de pielărie și opinci. De asemenea o bancă importantă, având capital autohton, Banca Râmnicului, a început să funcționeze în anul 1905 sub forma unei societăți bancare pe acțiuni, la care, un aport important de capital, l-au avut și investitori catolici.
În anul 1900, apar și cooperativele de consum, dintre care cea mai importantă este Cooperativa Sentinela, iar în anii următori se dezvoltă, din inițiativa lui I.Gh.Duca, cooperativele de credit, care au fost un sprijin constant pentru micii comercianți. Comerțul se modernizează apărând numeroase firme conduse atât de negustori autohtoni, cât și de comercianți austrieci, armeni, italieni, sași, greci, albanezi, evrei sau bulgari, care au dat un specific aparte vieții urbei , mai ales în prăvăliile pitorești din centru. Mulți dintre ei aveau origini catolice, dar se integraseră deja în rândul râmnicenilor, unii trecând chiar, prin căsatorii mixte, la ortodoxie.
Avem mărturii interesante despre Râmnicul comercial, la început de secol, de la scriitoarea Cella Delavrancea: „Băcăniile la Râmnicu Vâlcea au importanța cluburilor. Se face politică, destupând câte o sticlă de vin. Salamul de Sibiu, vinul de Drăgășani, țuica livezilor care se țin lanț, de la Râmnic până la Orlești, stârnesc pofta taifasurilor…. Ele erau și locul de întâlnire al bucureștenilor. Din sforăitoare automobile, coborau cucoane îmbrăcate după ultima modă pariziană. Le privea nedumerit câte un cioban cu traista în spinare care trăgea și el un țoi înainte de a porni iar la drum. Maici (unele din ele fiind probabil surori care ajutau la biserica catolică din apropiere-n.a.) , învăluite în întunericul rasei lor, se opreau și ele să mai afle vreo noutate la colțul străzii“.
Locuitorii din regiune stârnesc aprecierea celor care tranzitează județul sau orașul: ,,Oamenii care ne ieșeau în cale făceau o impresie dintre cele mai bune. Cei mai mulți ne salutau strigându-ne, cum fac ei de obicei:,,Sărut mâna“! Regiunea aceasta e locuită de un neam de oameni sănătoși și frumoși. O îmbrăcăminte mai frumoasă, mai curată și mai pitorească decât cea a acestor oameni de la munte n-am mai întâlnit în nici o altă țară“ apreciază episcopul catolic, Raymund Netzhammer, vizitând regiunea.
Bărăția, care borda Terasa-piața orașului, era și locul unde, la începutul secolului, poposeau numeroși călători de origine catolică, în trecere prin Râmnic, dar și ierarhi ai Bisericii. (foto 61a,b,c) De multe ori forfota de pe terasa ce mărginea proprietățile mănăstirești din centrul orașului deranja serviciul religios și liniștea preoților sau celor 2-3 măicuțe catolice de aici care ajutau la buna desfățurare a activității. O astfel de situație este prezentată de Raymund Netzhammer în memoriile sale: „Se lăsase noaptea de-a binelea, în momentul în care intram în Râmnicu Vâlcea. Am poposit la Bărăție, o veche mănăstire franciscană, așezată în piața principală a orașului care numără aproximativ 4000 de locuitori. Amabilul preot de acolo făcea parte din suita care ne insoțea în călătorie. In strâmta chilie franciscană, nu am putut adormi multă vreme căci în piața principală alternau reprezentațiile unei formații de muzică militară și cele ale unui taraf de țigani, în timp ce printre ele răsuna glasul unei cântărețe dintr-un teatru de vară situat la o distanță nu prea mare“.
Au apărut sau s-au dezvoltat la începutul secolului diverse întreprinderi care au făcut ca populația orașului să crească. Modernizarea orașului se produce in ritm destul de alert. În anul 1906, când prefect era medicul Gheorghe Sabin, iar primar, Alexandru Crăsnaru, s-a început construirea clădirii liceului „Alexandru Lahovari“. Tot lui Gheorghe Sabin i se datorează inițiativa ridicării, la poalele dealului Capela, a monumentului închinat soldaților vâlceni căzuți în războiul din 1877-1878. Inaugurată la 17 mai 1915, statuia este opera sculptorului Ion Iordănescu, antreprenor Antonio Copetti, și a devenit, în scurt timp, una din emblemele orașului. De aici s-a amenajat, în anii următori, un drum de promenadă spre vârful colinei. În această perioadă, orașul și-a fixat personalitatea și profilul. Nicolae Iorga scria, cu încântare, despre acest orașel curat și liniștit pe care l-a descoperit în călătoriile lui: ,,O gară modestă în care se plimbă doamne în toalete moderne. E Râmnicul! Când ai intrat în el, plin de fum și de praf, rămâi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într-un juvaer de orășel, într-una din cele mai curate așezări urbane din toată România. Trăsura ajunge pe un drum pietruit și pe care vântul nu ridică nimic. Poate a plouat? Nu! E stropit – înțelegeți bine, stropit! Și aflu că aici, la Râmnicu Vâlcea, se stropește tot și totdeauna. Și nu sunt maidanuri, nici bordeie, ci case curate, ce se înfrățesc între ele, frumoase case gospodărești foarte îngrijite. Autoritățile au clădiri vechi, de gust, pe care nu le îngăduie să le murdărească, nicicum să le dărâme, ca în atâtea locuri. Arborii cresc din belșug, aici, ca și în luncă. Oamenii locului sunt drepți, mândri, se trag din boiernași săraci, cu case frumoase, dar fără alte mijloace sufletești și materiale, din meșteri și negustori-unii din Ardealul vecin“.
Despre Râmnic a scris în jurnalul său și episcopul catolic Raymund Netzhammer(foto39) care ajunge aici, în aprilie 1902, după ce a vizitat câteva localități din județ. ,,Râmnicul este un oraș românesc de provincie destul de frumos; are două străzi principale bine pietruite, o clădire splendidă a tribunalului, 7 biserici ortodoxe bine întreținute, un liceu și un spital regional. El este, totodată, sediul unui episcopii cu o frumoasă catedrală. Piața orașului îți oferă în fiecare dimineață o imagine multicoloră, căci țărani și țărănci din împrejurimi vin acolo în număr mare împodobiți cu straie frumoase“.
Centrul orașului s-a fixat în jurul Terasei, o mixtură între aspectul medieval al piețelor din burgurile ardelene și centrul compozit și colorat balcanic al orașelor din sud-estul țării. „De o parte se află Bărăția, cu aspectul ei vetust, din care s-a păstrat un contrafort uzat de vremuri, ca o aripă de șoim rănită. Pe urmă, se află întinderea pavată a Terasei iar de pe partea cealaltă a drumului, biserica „Buna Vestire“. Terasa a fost mai multe secole piața urbei“.
Proprietățile din oraș ale parohiei catolice aduceau la începutul secolului venituri constante, ceea ce a permis baraților să facă noi investiții imobiliare. La intersecția dintre Calea lui Traian și Bulevard, Biserica Catolică a reușit să înalțe, la începutul secolului, un hotel, numit Dacia, apoi Europa, care reușea cu greu să satisfacă solicitările celor care voiau să înnopteze în oraș. (foto 50)
În vizitele sale, Nicolae Iorga a cercetat de mai multe ori Bărăția și a apreciat faptul că părintele catolic Auner i-a arătat câteva documente rare care se aflau in arhiva bisericii. De asemenea și părintele paroh i-a produs o impresie frumoasă „ Am scos ( din arhivă – n.a) câteva acte care lămuresc mai bine pe cele ce le cunoșteam înainte, sau cuprind chiar informații într-adevăr noi (….). Catolicii au la Râmnic o veche biserică, cu proporții elegante, într-o curte cu aspect italian. Parohul, de origine din Cioplea, este un bulgar (Iosif Bonov, s.n.) care se simte român, un frumos om brun, cu înfățișare simpatică, pasionat pentru biserica sa, pe care a înzestrat-o cu două clopote ce așteaptă să fie suite în turn“.
Și alte informații interesante despre catolicii din Râmnic, la început de secol XX, se pot afla din scrierile și memoriile arhiepiscopului catolic de București, Raymund Netzhammer, călugăr benedictin, numit conducător al arhidiecezei în anul 1905, la 16 septembrie. Acesta face numeroase vizite în parohiile pe care le coordona în Vechiul Regat și încearcă, peste tot, să revigoreze activitatea preoților din subordine, asigurându-se personal că bunurile Bisericii sunt bine gestionate.
În perioada 8-15 iulie 1906, acesta efectuează o primă vizită oficială în orașul Râmnicu Vâlcea și în împrejurimi, împreună cu secretarul său personal, Lucius Petz. Timp de mai multe zile au verificat bunurile diecezane locale, gestionate, atunci, de preotul paroh Iosif Bonov, cerând lămuriri privind proprietățile bisericii. ,,Însoțit de parohul Iosif Banoff (Bonov), am verificat toate imobilele, am intrat în locuințele închiriate din curtea Bărăției și am vizitat magazinele situate către piață și stradă. În calitatea mea de arhiepiscop, proaspăt instalat, le-am făcut vizite de curtoazie autorităților, cum ar fi prefectul județului (dr. Gh. Sabin), primarul (V. Tretinescu), episcopul ortodox, dr. Athanasie Mironescu și politicianul Al. Crăsnaru de la Partidul Liberal. Parohul Banoff a cotat foarte bine această vizită, deoarece Crăsnaru joacă întotdeauna un rol însemnat atunci când partidul lui se află la putere. Episcopul venit de la București a fost încântat și de vizita pe care a făcut-o la una din viile Bărăției, cea de la Drăgașani, când a avut ocazia să admire apele Oltului străjuite de dealuri încărcate cu rod bogat.
În luna noiembrie, anul următor, Lucius Petz a inspectat din nou parohia și a asistat la preluarea unor clădiri nou construite, cumpărate sau închiriate de Bărăție în centrul orașului.
„O casă veche – scrie el episcopului – ce aparținea Bărăției, care se afla la cea mai importantă intersecție de drumuri din oraș, a trebuit să fie demolată. Constructorul Antonio Copetti a depășit suma inițială de 42000 lei, cu 8000 lei. Pentru a se achita și această sumă de bani constructorului, (…) a trebuit să se împrumute o sumă necesară de la Casa de bani a preoților, cu o dobândă de 6,75%. Noua clădire a fost astfel împărțită, încât la parter să poată funcționa un mare spațiu comercial, iar etajul să găzduiască camere de locuit’’.
Casele cele vechi ale Bărăției din această zonă avuseseră numai parter și funcționau în ele diverse magazine ( manufactura lui Iancu Weinberg, fierăria lui Take Mihail, cofetăria lui Ieremia Ionescu etc.). Toate au fost refăcute după anul 1900, înălțându-li-se etaj. La etaj a funcționat mult timp, în aripa de sud, Sfatul negustoresc, dar și Clubul comercial, unde-și pierdeau nopțile și banii împătimiții jocurilor de noroc din oraș. Nicolae Angelescu, în memoriile sale, descrie plastic atmosfera de aici: „Jocul de cărți era un mijloc prin care se putea pătrunde în «lumea bună»și acest mijloc practic nu putea fi ignorant de oamenii noi, care aveau bani, dar nu aveau încă o poziție socială consolidată. Acesta era cazul ardelenilor tăbăcari (unii dintre ei fiind greco-catolici – n.a.), care, veniți în Râmnic cu puțin înainte de anul 1900, izbutiseră prin hărnicia lor să-și facă averi frumoase. Își schimbaseră portul ardelenesc, începuseră să-și construiască locuințe fățoase, dar trăiau încă în cercul lor închis. Aveau însă fete de măritat și băieți de însurat, având neapărat nevoie să-și lărgească cercul relațiilor sociale și să pătrundă în lumea bună a orașului. Altă posibilitate nu aveau decât prin frecventarea clubului. Deși foarte sobri, foarte chibzuiți, iată-i devenind și ei clienți obișnuiți ai clubului și uneori cartofori, din calcul. Spre a fi în preajma conului Costache Oromolu, până în apropierea războiului din 1916, Dinu Simian suferea că acesta obișnuia să-l relanseze la poker cu o formulă care ascundea o înțepătură ironică evidentă:«încă o opincă»! “. Era vorba de familia Simian, ardeleni de origine catolică, și care, prin numeroase căsătorii mixte și-au mărit mult influența asupra orașului dar și-au diluat, în același timp, la începutul secolului, apartenența religioasă, unii copii ai acestei mari familii fiind botezați în rit ortodox.
Luni, 8 iulie 1907, împreună cu părintele Bonov, arhiepiscopul Netzhammer a făcut o excursie în împrejurimile orașului, plecând din „agreabilul Râmnic“ la Olănești, iar pe drum l-a întâlnit pe prof. univ. Constantin Dissescu în via sa de la Sărăcinești. A doua zi a vizitat Ocnele Mari și a făcut baie în apa sărată a lacului termal. Arhiepiscopul catolic a venit aproape în fiecare an în județul Vâlcea, vizitând nu numai proprietățile Bărăției, dar și locuri de interes turistic, inclusiv mănăstiri ortodoxe, pentru a cunoaște cât mai bine tradițiile poporului român.
Un incident neplăcut s-a petrecut în noaptea de vineri spre sâmbătă, 13 februarie 1909, când a izbucnit la Râmnic un incendiu care a distrus podul unei case de pe Terasă, închiriată de către Bărăție. Focul nu s-a extins, din fericire, și asupra bisericii, însă au fost necesare lucrări de reparație, destul de costisitoare, pentru a remedia stricăciunile.
Din doi în doi ani, se făceau selecții, pe bază de examen, pentru cei care doreau să fie admiși să urmeze studii teologice superioare catolice. În anul 1911, Raymond Netzhammer, a dorit să aleagă personal candidații din județele Olteniei. În ziua de 3 iulie 1911, la ora 10, sosind de la Craiova, unde participase la o examinare, înaltul prelat a ajuns și la Bărăția Râmnicului, unde a fost întâmpinat de numeroși credincioși catolici, iar o copilă de 12 ani a fost pusă să rostească câteva cuvinte de bun venit și să-i înmâneze un buchet de flori. S-a organizat o ceremonie simplă dar impresionantă. La altar, lumânările erau aprinse, peste tot erau flori și se cânta la orgă. La Râmnic, episcopul a avut puțin de lucru, nefiind decât 18 candidați din oraș, dar de la Brezoi au participat la selecție,42. După încheierea examinării care avusese loc la biserica parohială din Râmnic, mașina directorului Gaillac l-a dus cu repeziciune, pe Valea Oltului, spre Lotru, în Brezoi. Aici a mers prin localitățile din zonă, dar și la mănăstirea ortodoxă Cornet. .
Întorcându-se de la Brezoi, unde vizitase câteva localități în care trăiau și comunități catolice, Episcopul Netzhammer apreciază modul de trai al localnicilor: „Deseori aveam impresia că ne aflăm în munții din Elveția; șoseaua se întinde de-a lungul Oltului, strânsă aici în chinga unui defileu îngust din care se înalță splendide forme montane de o înălțime apreciabilă. Abia spre seară, târziu, am revenit din această excursie la Râmnic. Prin toate localitățile, familiile țăranilor stăteau în fața caselor lor, în jurul focului, deasupra caruia se fierbea mămăliga. Prin curți se vedeau grupuri de fete torcând, bătrâni pălăvrăgind și flăcăiandrii care trândăveau culcați pe piei de oaie, siluetele tuturor profilându-se în lumina flăcărilor înalte“.
În perioada premergătoare intrării României in Primul Război Mondial, s-au făcut pregătiri ample pentru ca trupele române să poată să reziste unui posibil atac inamic, dar și să aibă rezervele necesare de echipament și hrană pentu o probabilă ofensivă în nord, spre Transilvania. S-au săpat în zona Perișani-Câineni-Brezoi tranșee, s-au amenajat cazemate și depozite. La Râmnic, de la 1 februarie 1916, în localul Școlii de Meserii, au fost organizate ateliere ale armatei, proiectate pentru servirea unităților aflate la graniță și s-a inițiat o acțiune de rechiziționare a cantităților de sârmă ghimpată existente in județ, în vederea întăririi punctelor fortificate din munți.
Pentru păstrarea secretului operațiunilor, era reglementată circulația în zona de frontieră, în nordul județului, printr-un ordin cifrat al ministrului de interne, interzicându-se pătrunderea cu oile în acest spațiu, iar in preziua trecerii la atac, s-a fixat o zonă de siguranță de 10 kilometri de graniță, unde s-au retras animalele, mărfurile și bunurile alimentare. Orice persoană ce se deplasa în nordul județului, fără excepție, trebuia să aibă permis de liberă-trecere. La Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Vâlcea se găsesc câteva astfel de permise, unul din ele fiind al lui Mihai Martini, sas catolic din Râmnicu Vâlcea, care cerea voie să meargă la ginerele său, Gheorghe Purdea, din Brezoi, pentru a rezolva probleme familiale.
Măsurile severe de siguranță luate pentru asigurarea securității zonei de frontieră nu erau deloc exagerate. Organele informative austro-ungare căutau să obțină date asupra mișcărilor de trupe românești, asupra depozitelor de aprovizionare și înzestrării armatei române. Au fost recrutați de către poliția din Sibiu, încă de la începutul anului 1916, diverși informatori printre care Carol Speck, negustor din Râmnicu Vâlcea și Wilhem Feist, predicatorul bisericii luterane din oraș. Se bănuia că, din rețeaua de spionaj, ar fi putut face parte și preotul catolic, de origine bulgară, născut la Cioplea, Iosif Bonov.Aceștia au fost supravegheați permanent.
Grupul de armată Olt – Lotru avea misiunea de a ocupa rapid văile Argeșului, Oltului și Lotrului, în momentul declanșării ostilităților. Comandantul acestui grup de armată era colonelul Traian Moșoiu, care în memoriile sale oferă o descriere emoționantă a clipelor premergătoare intrării României în război. “ … în 13 august mă aflam în Brezoi, era ora doi, după amiază și, printr-o telegramă, se comunică să mă prezint cu cel mai rapid mijloc la Corpul I Armată – Craiova. Noroc cu Societatea Lotru, care avea automobil, șofer fiind caporalul Brutaru. La Craiova l-am întâlnit pe generalul Dragalina. Ni s-a citit Ordinul Ministrului de război, Ion I.C. Brătianu. Grupul Olt – Lotru urma să treacă frontiera ungară în ziua de 14 august, ora 9 seara. Fiind 54 de kilometri până la graniță, Grupul Lotru, format din 5 batalioane, s-a pus în mișcare după ora 12 ziua, pe direcția Brezoi-Voineasa-Dobrunu. La ora 5.30, în zona graniței, s-a deschis focul de artilerie comandat de căpitanul Oancea, luând prizonieri și material de război“.
Intrarea României în război a provocat la Râmnicu Vâlcea un entuziasm de nedescris. Sentimentele naționale s-au manifestat câteva zile la rând, oamenii sperând să se realizeze țelul de veacuri al poporului, unirea românilor într-un singur stat fiind pe buzele tuturor. S-au ținut discursuri la statuia Independenței de pe Capela și în fața instituțiilor mai importante, s-au făcut demonstrații cu steagul tricolor, cu muzică militară, orașul participând cu toată suflarea la acest mare eveniment. Străinii erau priviți cu rezervă și chiar cu ostilitate, lucru care se desprinde din lectura presei din acea vreme, dar nu se cunosc acte de vandalism sau de violență față de aceștia și familiile lor
În ziua de 14 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei și a atacat forțele inamice pe Defileul Oltului. Regimentul 44 infanterie a executat un marș viguros de la Titești la Robești, unde a ajuns spre seară, străpungând aliniamentele inamice la Câineni.
După aproape o lună, cu toate că ostașii români au luptat eroic, datorită concentrării masive de trupe germane și austro-ungare la nord de Carpați, la 6 septembrie 1916, ofensiva română a fost oprită. Zdrobitoarea superioritate numerică și tehnică a inamicului a determinat Corpul I de Armată Română, comandat de generalul David Praporgescu, să se retragă în urma bătăliei de la Sibiu și să încerce o rezistență disperată în defileul Oltului.
Profesorul și avocatul râmnicean, Nicu Angelescu, face o prezentare a acestor momente cu o ușoară rezervă „Sosise în sfârșit clipa pe care o așteptam de atâta amar de vreme. Nu mă puteam dumiri, însă, de ce nu toată lumea era mulțumită și de ce a intrat, parcă dintr-o dată, spaima în sufletul fiecăruia. Pretutindeni în jur vedeam numai fețe îngrijorate“.
Odată cu intrarea României în război, situația catolicilor de origine germană, maghiară sau bulgară din oraș s-a înrăutățit simțitor. Era firesc ca ei să trezească suspiciunile locuitorilor orașului, dar și a serviciilor de contraspionaj ale armatei române. Deși episcopul Netzhammer anticipase necazurile prin care avea să treacă, rugându-l pe ministrul I.Gh. Duca să nu îl considere inamic, Iosif Bonov, parohul catolic din oraș, a trecut prin clipe foarte neplăcute. Pe 15 august 1916, biserica și casa parohială au fost percheziționate iar preotul a fost anchetat ca suspect, pentru că se întâlnise adeseori cu negustorul Carol Speck și cu preotul protestant Wilhelm Feist, arestați deja și bănuiți de spionaj.
Ministrul Cultelor de atunci, I. Gh. Duca, cunoscând bine situația din Vâlcea, i-a spus episcopului : „Fiți sigur că acest bulgar va înfunda totuși pușcăria, de la bun început, chiar și fără vină“
Întradevăr, după data de 15 august 1916, guvernul român, pentru a elimina eventuale scurgeri de informații, a dispus arestarea tuturor clericilor protestanți sau catolici, de origine germană, austro-ungară sau bulgară și sechestrarea bunurilor acestora, personale sau parohiale, de către stat. Iosif Bonov a fost arestat și el, fiind internat în lagărul de la Săveni, județul Dorohoi. Raymund Netzhammer i-a trimis pe 3 noiembrie 1916 un ajutor de 300 de lei și a solicitat Guvernului României, ca, în lipsa unor probe serioase, să fie eliberat. Preotul catolic a ajuns, din detenție, la Brăila, unde i s-a permis să petreacă perioada de carantină, la o familie catolică. În lagăr, preotul paroh din Râmnicu Vâlcea, fiind de naționalitate bulgară, fusese tratat mai rău decăt alți colegi de detenție și a suferit mult. Pentru că, într-un fel, l-a considerat vinovat de arestarea sa, Iosif Banov a rămas supărat, tot restul vieții, pe profesorul universitar vâlcean dr. Constantin Dissescu, fost ministru, și a rămas marcat de experiența nefericită prin care trecuse.
La sfârșitul lunii ianuarie 1918, cu puține excepții, au fost eliberați toți preoții catolici care fuseseră, la începutul războiului, arestați și internați în lagăre de izolare. Printre ultimii a ajuns la Arhidieceză și preotul Bonov, care îl impresionează cu povestea lui dramatică pe Netzhammer: ,, Îl supără faptul că fiind cetățean român dar catolic cioplean, de naționalitate bulgară, a fost maltratat mai rău ca un tâlhar. Cel mai mizerabil s-a purtat la arestarea lui, în Râmnicu Vâlcea, profesorul și fostul ministru Dissescu care l-a scuipat în obraz! Asta drept mulțumire că Bonov a lucrat în favoarea sa“.
Victorioase la început, trupele române au fost copleșite numeric de cele ale inamicului care va invada apoi două treimi din țară. Deși luptă eroic, Corpul I Armată se retrage din Defileul Oltului cu mari pierderi umane. Chiar comandantul său, generalul David Praporgescu, piere eroic pe Muntele Coți, din Masivul Făgăraș, lângă Câineni, la 30 septembrie (pe stil nou-13 octombrie), rănit mortal de explozia unui obuz tras de germani. Ultimele sale cuvinte au fost: ,,Nu slăbiți credința, a noastră e izbânda“. Împreună cu generalul Dragalina au fost primii conducători de armată români căzuți în războiul pentru reîntregire.
În ziua de 12 noiembrie1916, orașul Râmnicu Vâlcea a fost ocupat de trupele inamice. Acestea au instaurat aici un regim autoritar, rechiziționând și confiscând avuția locuitorilor, indiferent de confesiune. Zona a fost jefuită sistematic de bogățiile ei, pentru a fi date spre folosință trupelor germane. S-a dat o lovitură puternică economiei vâlcene, lucru ce a produs mari nemulțumiri în rândul românilor.
În timpul războiului, viața culturală a urbei a ,,înghețat“. În școli s-a cerut să se introducă forțat limba germană. În curtea Bisericii Catolice și în clădirile Bărăției au ființat la începutul secolului câteva instituții culturale care adunau elitele artistice și pe intelectualii orașului.Toate au fost închise, iar sediile devastate.
Una din aceste societăți culturale, cu o activitate laborioasă, a fost secțiunea din Râmnicu Vâlcea a Ligii Culturale, structură care și-a început activitatea în județ încă din anul 1891 și care a ființat în perioada 1911-1916 în clădirile Bărăției, într-o sală mare, unde săptămânal se țineau ședințe. În perioada ocupării localității, nimeni n-a mai avut voie să pătrundă în sediul Ligii. Până și o parte din geamuri au fost găsite sparte. Majoritatea instituțiilor din oraș au fost militarizate, funcționarii români fiind permanent umiliți.
Autoritățile de ocupație au împărțit teritoriul județului Vâlcea în două: Comandatura cu reședința la Râmnicu Vâlcea și Comandatura cu reședința la Drăgășani. Jaful, teroarea, samovolniciile de tot felul, aroganța ocupanților, politica de germanizare și de ponegrire a tradițiilor naționale, au stârnit revolta și mânia profundă a populației care trecea printr-o perioadă de mare tristețe. Sfârșitul războiului a reprezentat o reală ușurare pentru locuitorii județului, greu încercați de urgia ocupației germane.
La 27 martie/9 aprilie 1918, în plin război, românii din Basarabia și-au declarat dorința de unire cu țara mamă. Vestea i-a bucurat nespus pe râmniceni care au trimis o telegramă primului ministru al țării, în care salutau cu entuziasm acest eveniment. Prin Congresul de la Cernăuți, din 28 noiembrie1918, bucovinenii au hotărât și ei ,, unirea necondiționată și pentru vecie“ a Bucovinei cu regatul României. Revoluția bolșevică și disoluția armatelor germane și austro-ungare pe fronturile europene, datorată ideilor de extremă stângă propagate din Rusia, au dus, în toamna anului 1918, la capitularea Austro-Ungariei și au creat condițiile prielnice pentru unirea Transilvaniei cu România.
La Marea Adunare Națională ținută la Alba Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, episcopul greco – catolic de Gherla, Iuliu Hossu, (foto 62 a,b) a citit, în fața a sute de mii de oameni entuziasmați, „rezoluțiunea“ promovată de Marele Sfat Național: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți, la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre. (…) Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită!“. A urmat îmbrățișarea cu P.S. Miron Cristea, atunci episcop de Carasebeș, viitor Patriarh al B.O.R., în fața mulțimilor care aclamau și plângeau de bucurie. Acesta din urmă, a rostit cuvinte profetice „ precum ne vedeți aici imbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți frații români!“, stârnind și el delirante aclamări. (foto 63)
Între 6 și 9 decembrie 1918, au avut loc în întreg județul, dar mai ales în Râmnicu Vâlcea, ample manifestări pentru a sărbători evenimentul glorios. La puțin timp după momentul înălțător de la 1 Decembrie, într-o adunare festivă ce a avut loc la Râmnic, la 20 februarie 1919, membrii Comitetului Săsesc din oraș au exprimat deplinul acord cu actul unirii. Printre ei au fost și mulți catolici..
În privința școlii catolice, aceasta își continuă activitatea și la începutul secolului XX. În anul 1900, frecventau școala, conform datelor găsite în arhive, un număr de 54 elevi. Din aceștia, au promovat 44. Funcționau aici, cu plată, un institutor român și doi străini.În anul următor s-a adăugat încă un institutor român. La 25 februarie 1902, urmau școala 100 de elevi, din care 11 erau ortodocși și 89 erau catolici sau protestanți. Pentru obiectele de studiu la care se folosea limba română, se preda „întocmai ca la școlile statului“.
Într-un raport din anul 1905 al revizorului școlar al județului Vâlcea, acesta face anumite aprecieri în urma inspecției efectuate la Școala catolică „Bărăția“ din Râmnic: „L-am găsit doar pe institutorul I. Prosănescu, iar domnișoara M. Bădescu era absentă, elevii fiind lăsați sub îngrijirea domnișoarei Avrămescu. Am luat legătura și cu părintele Iosif Banoff, directorul școlii, cu care am chestionat pe elevii din clasele a II-a și a III-a“.
Școala Catolică a continuat să funcționeze, din anul 1909, într-un local propriu de pe strada Dorobanților nr.18 (azi General David Praporgescu). Director și dascăl la materiile cele mai importante era preotul Iosif Bonov, care a căutat pe parcursul a mai bine de două decenii să sporească prestigiul acestei unități de învățământ particular confesional, ce funcționa pe baza autorizației nr. 53776/seria B, din 18 septembrie 1885. În anul școlar 1909-1910 erau înscriși 51 de elevi de diferite confesiuni ( I – 20; II – 10; III – 10; IV – 11) La examenul de absolvire al cursului primar, din cei 11 elevi din clasa a IV- a s-au prezentat 9 și au promovat toți. În anul școlar 1910-1911, la Școala Catolică,,Bărăția’’ au fost înscriși 63 elevi. Din aceștia, în clasa I erau 11 elevi, 7 ortodocși, 2 catolici, 1 protestant, 1 mozaic și au promovat 10. În clasa a II- a au fost înscriși 13 elevi, din care 7 ortodocși, 4 catolici, 2 mozaici și au promovat 4. În clasa a III- a au fost înscriși 8 elevi, din care 4 ortodocși, 2 catolici, 1 protestant și un mozaic și au promovat 3 elevi. În clasa a IV- a au fost înscriși 31 elevi, din care 22 ortodocși, 6 catolici, 3 mozaici, promovând 23 elevi.
Școala confesională catolică din Râmnicu Vâlcea a fost evidențiată mulți ani la rând în rapoartele revizorilor școlari, lucru ce a determinat numeroși părinți, mai ales din rândul elitelor locale, să-și trimită copiii la această instituție de învățământ.
În ceea ce privește cadrele didactice, toate erau calificate și cu experiență didactică. Într-un raport din anul 1902 sunt menționați: Ion Prosănescu – profesor pensionar care preda la clasele II, III, IV „toate științele limbii române“; domnișoara Maria Bădescu – care preda limba română la clasa I și lucrul manual la toate clasele; doamna Hanrieta Avramescu – care preda cântări și pian la toate clasele; Iosef Bonov – preot, director și dascăl, care preda religia și alte discipline.
Dacă în anul 1905, institutorul Ioan Prosănescu fusese găsit nepregătit, cu ocazia unei inspecții făcute de revizorul școlar Pascu Popescu, și avertizat, mai târziu, la 22 ianuarie 1907, cu ocazia altei inspecții, revizorul Popescu și-a exprimat aprecierea: „școala se prezenta în condiții admirabile“. Promoțiile de elevi care terminau Școala Primară Mixtă „Bărăția“ erau temeinic pregătite de un corp didactic „sănătos“ și de prestigiu.
Este de remarcat faptul că aici nici un elev nu era înstrăinat de țara sa de origine. Elevii români, dar și cei germani, maghiari sau italieni-de origine, primeau , în școala catolică, aceeași educație patriotică, ca și cei de la școlile de stat. Trebuie menționat și faptul că la această școală au fost folosiți, încă de la începuturi, dascăli de religie aparținând și altor culte, care predau pentru copiii aparținând confesiunii respective.
La examenele de promovare dintr-un an în altul, ministerul trimetea ca delegat pe revizorul școlar județean pentru examinarea elevilor și elevelor primelor trei clase primare, iar elevii din clasa a IV-a erau examinați de o comisie de profesori la Școala Primară Urbană de Băieți nr. 1 Râmnicu Vâlcea (azi: Școala „Tache Ionescu“). Pentru activitatea depusă de revizor, acesta primea o indemnizație din partea directorului școlii, de 5 lei, pentru fiecare elev examinat.
Până în anul 1916, Școala Catolică a funcționat neîntrerupt având înscriși în fiecare an, între 55 și 65 de elevi, numărul copiilor de confesiune ortodoxă fiind tot mai mare, ceea ce arătă că prestigiul școlii se menținea la un nivel superior. De exemplu, în anul școlar 1913 – 1914, se aflau înscriși un număr de 58 de elevi, repartizați astfel: 22 – în clasa I, 14 – în clasa a II-a, 9 – în clasa a III-a și 13 – în clasa a IV-a. Din acești 58 de copii, 36 erau români, 13 austro-ungari, 7 italieni și 2 evrei. Din punct de vedere al confesiunii declarate, 36 erau ortodocși, 20 catolici și 2 de religie mozaică.
La începutul secolului se menționează și alte forme de învățământ confesional, care își desfășurau activitatea în Râmnicu Vâlcea. Existau, la 19 februarie 1902, „două aziluri confesionale“ dintre care unul romano-catolic. Despre cel romano-catolic (școală privată) revizorul școlar D. Constantinescu, în urma unei inspecții, semnalează anumite nereguli: încadrarea unui profesor fără aprobarea ministerului, introducerea în școală a unor manuale și cărți scrise în limba germană, încă neautorizate de minister, întârzierea trimiterii la Revizoratul Școlar a listelor cu copiii români care învățau la această școală etc. Dincolo de aceste „scăpări de vedere“, eruditul revizor constată că „directorul institutului este competent și se îngrijește ca toți elevii să învețe bine limba română“.
În perioada războiului, cursurile au fost întrerupte și s-au reluat în anul 1919, dar cu întârziere, pentru că, la 22 septembrie 1919, Tribunalul județului Vâlcea, pusese sechestru pe casele și terenurile Bărăției. După multe intervenții făcute la membrii Guvernului, de către arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer și chiar de Sfântul Scaun, pe linie diplomatică, la 13 octombrie 1919, primul ministru liberal, Ionel I. C. Brătianu, a comunicat Primăriei orașului Râmnicu Vâlcea că s-a ordonat ridicarea sechestrului pus pe bunurile Bărăției, dând posibilitate școlii parohiale să-și continue normal activitatea.
Școala va continua să funcționeze și în anii următori prin respectarea legislației în vigoare, iar prin rezultatele deosebite obținute, s-a integrat firesc în evoluția învățământului modern românesc.
A existat la Râmnicu Vâlcea, în această perioadă, și o grădiniță multiconfesională, în local propriu, pe strada Traian, denumită „Providența“, deschisă de educatoarea Cristina St. Popescu. La 1 septembrie 1910, erau înscriși aici 46 copii, din care 35 ortodocși, 7 catolici și 4 evrei.
Tot legat de învâțământul confesional, trebuiesc amintite și lecțiile de catehizare ale copiilor catolici, care se făceau la biserică, sub conducerea preotului paroh al Bărăției și care nu au fost întrerupte niciodată, asigurându-se un nivel moral corespunzător copiilor care le frecventau.
După ce România a încheiat armistițiul de la sfârșitul anului 1917 cu Puterile Centrale, au fost eliberați din lagăre sau din carantine majoritatea preoților catolici. Printre ultimii, a fost parohul de la Râmnic, Iosif Bonov, care s-a întâlnit cu arhiepiscopul Netzhammer, venind direct de la Brăila, abia la 28 martie 1918. Marcat de experiența prin care trecuse, el a renunțat să mai oficieze la Râmnic, fiind înlocuit de preotul A. Stube. În timpul absenței preoților din bisericile unde slujiseră, se schimbaseră multe în toată dieceza, ceea ce a declanșat fireasca nemulțumire a ierarhului catolic de la București „în urma sechestrării caselor noastre de către autorități, multe cărți și mobile s-au pierdut, fără ca ordinariatul să aibă vreo vină. În timpul ocupației, am fost nevoiți să apelăm la bunăvoința și spiritul de sacrificiu ale unor oameni străini. Despărțirea de ei nu se poate face așa brusc, fără să producă dificultăți penibile.(…) Cei întorși de la internare sunt amărâți și nemulțumiți și se acomodează greu“. De aceea, Netzhammer a început imediat să viziteze parohiile catolice din Arhidieceză, care suferiseră pierderi, acordându-le sprijin. Printre acestea a fost și Râmnicul.
La 27 ianuarie 1918, arhiepiscopul catolic de București îi solicită, printr-o scrisoare, Ministrului de externe al Austriei, contele Ottokar von Czernin, să sprijine demersul său pe lângă Guvernul României de a grăbi înapoierea proprietăților și bunurilor bisericilor din Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, care erau „de secole ale bisericii catolice“ și care fuseseră pe nedrept rechiziționate la începutul războiului, deși aparțineau Diecezei ca persoană juridică. El amintește totodată că protestase, imediat după rechiziționare, printr-o scrisoare din 25 septembrie 1916, dar guvernul român încă nu îi îndeplinise rugămintea, punând în pericol chiar desfășurarea cursurilor de la Școala catolică din Râmnicu Vâlcea. În aceeași scrisoare, Netzhammer îl roagă pe ministrul austriac să intervină pentru ca „uniții din România“ să se bucure de aceleași drepturi ca și romano-catolicii. De asemenea formulează 15 cereri care aveau în vedere îmbunătățirea situației preoților și comunităților catolice din România, insistând în special pe sprijinirea, în mai mare măsură, a învățământului confesional și formarea de dasăli catolici.
Arhiepiscopul Netzhammer s-a preocupat, deși era vreme de război, și de cercetări etnografice și arheologice, mai ales în Dobrogea. A lăsat în urma sa, în afară de 35 caiete de memorii și numeroase studii științifice. A vizitat adesea Vâlcea fiind interesat de viața culturală și religioasă de aici. Apar în jurnalul său diverse note și informații interesante. De exemplu, la 15 februarie1918, ierarhul notează că a primit un grup de intelectuali germani catolici care vizitaseră mai multe biserici și mănăstiri din țară, ajungând și în județul Vâlcea: ,,Dintre preoții de campanie vizitatori, m-a bucurat cel mai mult medicul militar Stegemann. Acesta este staționat la Râmnicu Vâlcea și se interesează, ca și franciscanii unguri, de relicvele Sf. Grigore din biserica mănăstirii Bistrița din Vâlcea. Stegemann a cercetat bine rămășițele. Sunt numai oase, fără piele, fără îmbrăcaminte, ale unui om de statură mică. Și Stegemann este de părere că nu este vorba de relicvele Sf. Ion Capistran“.
Din punct de vedere etnic, foarte importanți au fost pentru istoria catolicilor din Râmnic, italienii. Exodul lor din peninsulă spre România a avut loc mai ales în perioada 1887-1897. Îi găsim în orașe ca antreprenori, contribuind la construirea de drumuri, căi ferate, viaducte, case, bănci, gări etc. În perioada 1900-1945, întâlnim deja în documente numele unor emigranți italieni care au întemeiat familii stabile în Râmnic (Adreani, Marconi, Bugani, Candoni, Rachelli, De Villa, Boari, Santuzzi, Boninsegna etc.).
Un important membru al acestei comunități catolice a fost antreprenorul și arhitectul Anton Copetti care, sosit în oraș în anul 1894, a contribuit la construirea mai multor imobile, ulterior declarate monumente istorice. Putem aminti casa Alexiu,(foto 49) situată pe strada Regina Maria nr. 19, casa Ștefan Georgescu, casele farmacistului Jean Pasvlavski Bejan, Banca Râmnicului, Școala Normală etc. A proiectat câteva importante monumente ale orașului, cel mai cunoscut fiind ansamblul sculptural: „fântâna cu bustul lui Constantin Brâncoveanu“ de pe strada Praporgescu, din fața Primăriei, realizat de cunoscutul sculptor vâlcean Constantin Gh. Mihăilescu (1881-1928). Inaugurarea monumentului s-a făcut cu mare fast, la 15 august 1913, participând, pe lângă autoritățile locale, și marii istorici Iorga și Xenopol . (Bustul lui Barbu Știrbey de la intrarea în Zăvoiul orașului – una din emblemele Râmnicului, este tot o realizare a acestui sculptor). Copetti a mai contribuit la finalizarea, în anul 1911, a actualului liceu ,,Alexandru Lahovary’’ (aripa de nord), a donat bani pentru ridicarea Monumentului Independenței, a introdus sistemul de canalizare și apa curentă în Râmnicu Vâlcea etc. Antreprenorul Antonio Copetti a murit în anul 1942, fiind înmormântat în cimitirul catolic din Râmnic.
Un alt italian care a contribuit la dezvoltarea orașului, împreună cu familia sa, destul de numeroasă, a fost inginerul feroviar Ludovico Luigi Boninsegna, născut la Predazzo, în anul 1827 și sosit în România în anul 1860. S-a stabilit, împreună cu soția sa, Sara Beretzchi, originară din Udine, mai întâi la București și apoi, definitiv, la Râmnicu Vâlcea. Fiind specialist în domeniul feroviar, dar și în construcții civile, el a fost chemat să lucreze nu numai în județul Vâlcea, la Râmnic și Brezoi, dar și la Ploiești. Pe lângă copiii plecați la studii și stabiliți în Spania, soții Boninsegna au mai avut trei fete și un băiat care au crescut și și-au întemeiat familii în Romania: Amalia, Ecaterina, Marieta și Luigi. Ca în mai toate familiile de italieni, stabilite în Romania, începând cu cea de-a treia generație, copiii Boninsegna au început să contracteze căsătorii mixte, înrudindu-se cu localnicii. Dacă până la mijlocul secolului XX consorții se numeau Delcet, Capovia, Del Bianco, după aceea ei au început să se cheme Drăghicescu, Boicescu, Vasilescu etc. Dintre toți copiii, Luigi a avut cea mai bogată descendență, soția sa Elena, dăruindu-i 5 copii, printre care fiind și Graziella Lidia, cea care va deveni mama cunoscutului artist plastic Traian Ștefan Boicescu, născut în 31 octombrie 1957, la Râmnicu Vâlcea.
Din anul 1899, se stabilește în Râmnic, Serafim Rovelli, care a construit la începutul secolului casele doctorului Hozoc, casele industriașului Nae Simian, în care funcționează în prezent Muzeul de Artă, precum și aripa dinspre vest a Liceului ,,Alexandru Lahovari“. Un alt constructor renumit a fost Luigi Lorenzi, care a construit clădirea poștei și casele Angelescu, lucrate după planul arhitectului Tașcu Ciully din București. Cel mai tânăr dintre constructorii italieni, care și-a început activitatea inainte de Primul Război Mondial, a fost Candoni Fioravanti, un om activ, energic și cinstit, care a construit clădiri deosebit de frumoase pe străzile principale ale orașului. Născut în provincia italiană Udine, la Arta Terme, Candoni Fioravanti s-a așezat cu familia la Râmnic, unde-fiind un foarte bun zidar va coordona câteva echipe de lucrători care vor angaja lucrări în tot județul. Împreună cu familiile Boninsegna, Simiani, Mecchia, Buttolo, el a construit case, conace și sedii de instituții.
VI.2. PERIOADA INTERBELICĂ*
După Primul Război Mondial, viața orașului a revenit treptat la normalitate. Economia se redresează în urma investițiilor făcute cu ajutorul numeroaselor bănci care se deschid în județ. Acum, Râmnicul, datorită aerului patriarhal ce îl degajă la prima vedere și datorită numeroaselor evenimente culturale care îl pun în evidență în această perioadă, primește apelativul de ,,oraș al pensionarilor“, pe care îl va păstra până prin anii 1970. Înconjurat de stațiuni balneoclimaterice, este asemănat de Cella Delavrancea cu un Salzburg al României interbelice. „Cum ai trecut podul de fier – remarcabilă lucrare inginerească – ești în oraș. Adică, nu dai în mahala. Pitorescul acestei așezări provinciale nu este caracterizat prin șandramale murdare și ulițe strâmte, ci printr-o cochetă alcătuire urbană.. Străzile împart orașul în pătrate și urcă până la muntele din estul orașului, unde iarna sunt excelente piste de schi ( … ) Râmnicu Vâlcea este, în organismul biologic al nordului oltenesc, inima de la care pornesc arterele ce duc la diferite localități, prețuite atât pentru frumusețea priveliștilor cât și pentru izvoarele de tămăduire ( … ) Într-un oraș care posedă, prin constituția lui, atâtea podoabe, s-ar putea crea un centru intelectual de vară, bunăoară sezon de muzică și de teatru, ca la Salzburg. Ar putea deveni un centru de excursii internațional, cu atâtea mănăstiri gingașe, cu picturi atrăgătoare pentru occidentali“.
Treptat, după perioada de regres din timpul războiului, comunitatea catolică reîncepe să se facă iarăși apreciată în viața economică, artistică și culturală din oraș dar și din județ. Multe din firmele din centrul orașului erau deținute de catolici, care uneori se implicau în acțiuni caritabile, acordau sprijin familiilor sărace sau copiilor talentați, îmbogățeau patrimoniul instituțiilor culturale. În iunie 1921, în aripa dinspre răsărit a Liceului Lahovari, ia ființă, într-o sală de la etaj, un mic muzeu de pictură și sculptură purtând numele unui cunoscut om de cultură din acea epocă, Paul Capelleanu. Colecția de artă, donată de soția acestuia, Esmeralda Capelleanu, a cuprins opere ale pictorilor Theodor Aman, Luchian, Verona și sculpturi de Paciurea, Iordănescu, Georgescu. Operele, de mare valoare, au rămas în posesia liceului până în ianuarie 1959, când totul a fost transferat Muzeului de Istorie din localitate, secția Artă.
Vizitele înalților ierarhi catolici continuă, după război, pentru a da curaj și încredere comunităților pe care le păstoreau, mai ales că, în timpul războiului, mulți catolici suferiseră persecuții evidente și li se confiscaseră bunurile, fiind tratați adesea cu severitate. Între anii 1914 și 1925, în România, Biserica Catolică a fost, într-un fel, privită cu dușmănie, fiind considerată „o biserică a străinilor“, care continua linia politică a lui Carol I (adică de colaborare cu forțele austriece-germane, deci și cu cele ungare și bulgare, declarate adversare ale unității teritoriale a românilor).
Bunurile arhiepiscopale și parohiale – un exemplu grăitor se petrecuse chiar la parohia din Râmnic – fuseseră confiscate la începutul războiului și abia după 3 ani returnate, pierzîndu-se veniturile necesare continuării unei activități normale. Faptul că bisericile catolice din România și-au putut păstra bunurile, fiindu-le restituite după război, este meritul arhiepiscopului Netzhammer, care era respectat de toți politicienii vremii dar mai ales de Familia Regală. Acesta a vizitat toate parohiile din arhidieceză și a încercat să micșoreze valul de antipatie care se acumulase în timpul războiului împotriva catolicilor din țară.
La Vâlcea, vizitele Arhiepiscopului de București, Raymund Netzhammer (în unele documente Raymond), au fost destul de numeroase și rodnice. Sosind în oraș, în ziua de duminică, 22 octombrie 1922, acesta consemnează în memoriile sale: „Biserica «Sf. Anton de Padova» din Râmnicu Vâlcea n-a fost niciodată așa de împodobită și plină de credincioși, precum la slujba ocazionată de vizita canonică și de confirmațiune. Erau prezente și autoritățile ortodoxe, prefectul județului, primarul și directorul poliției. La slujba pontificală am ținut o predică în limba română, iar după confirmațiune am vorbit în limba italiană și germană. După serviciul divin am salutat prezența notabilităților românești, mulțumindu-le pentru interesul și buna voință pe care o manifestau față de cauza noastră“.
O preocupare esențială a perioadei a fost, pentru ierarhii Bisericii și implicit pentru parohii catolici de la Bărăție, grija să se refacă și să se sporească posesiunile din județ. În toată țara , dar și la Vâlcea, au fost necesare investiții mari pentru a recultiva pământurile și pentru a reface clădirile de locuințe și spațiile comerciale care fuseseră, în parte, ruinate.
La 22 octombrie 1922, Raymund Netzhammer (foto 39) a vizitat, după slujbă, podgoria de la Râmnicu Vâlcea, situată la Dealul Malului. La 13 martie 1922, monseniorul Netzhammer vizitase via de la Râmnic, a Bărăției și fusese foarte dezamăgit de faptul că o găsise complet distrusă de filoxeră. Căsuța podgoreanului era în paragină iar pomii fructiferi, nemaifiind îngrijiți, se sălbăticiseră.
O altă vizită la via Bărăției a avut loc la 25 aprilie 1923, după ce catolicii, din parohie, au replantat aici 1000 butași noi de vie. Netzhammer, deși a ajuns dimineața, pe o ploaie torențială, după ce s-a înseninat, a pornit spre podgorie. „Via proaspăt cultivată face acum o impresie dintre cele mai bune. Până acum au fost sădiți 1.000 vlăstari de viță nouă și anume patru sortimente deosebite de struguri albi și doar 500 pentru sortimente diferite de struguri roșii. În părțile necultivate cu vie ale grădinii, au fost plantați numeroși pomi fructiferi. Casa podgoreanului, cu beciul ei mare și bun, se asortează acum foarte bine cu noul ei acoperiș de țiglă, dar a fost reparată foarte superficial și foarte prost“.
În anul următor, administratorul viei din Râmnic, Iulius Breyer, a întreprins mai multe acțiuni pentru a îndrepta situația. A angajat oameni care să teraseze colinele cu rod de pe părțile mai însorite, butucii plantați deja i-a ridicat pe sârmă și a plantat noi soiuri de viță de vie, mai rezistentă dar și mai nobilă. În zona de livadă, a avut grijă să curețe pomii fructiferi și să îi protejeze.
Raymund Netzhammer și Iulius Breyer au vizitat, iarăși, la 9 mai 1924, podgoria nou sădită la Râmnicu Vâlcea, unde miile de butuci începuseră să crească. Au poposit și la marginea unei pădurici, din apropierea viei, ce le fusese oferită spre cumpărare la preț de tăiere de către un căpitan din Bujoreni (Petre Seltea), adică la prețul de 120.000 lei. Cei doi prelați nu au ezitat și au hotărât s-o cumpere .
A fost ultima vizită la Râmnicu Vâlcea a arhiepiscopului Netzhammer, care a lăsat în memoriile sale descrieri deosebit de interesante despre oraș. Întristat de câteva intrigi care urmăreau să îl discrediteze, acest prelat, care a iubit mult România, a demisionat din funcție în iulie 1924, după 19 ani de păstorire.
În locul său, la 12 decembrie 1924, episcopul de Iași, Alexandru Th. Cisar, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop, fiind înscăunat în mod solemn în Catedrala „Sfântul Iosif“ din București, la 22 martie 1925. A fost primul Arhiepiscop de București, născut și educat în România, având un mare merit în dezvoltarea Bisericii Catolice în toată țara și în formarea clerului indigen, primind la cursuri, în majoritate, seminariști născuți în România. A construit numeroase biserici în teritoriu, printre care și cea de la Brezoi.
În anul 1925, când paroh era Ioan (Iohannes) Pasko, se fac la Biserica Catolică din Râmnic lucrări de reamenajare și se înlocuiește acoperișul vechi, cu unul nou, de tablă. De acum, multe lucruri despre viața catolicilor din oraș le aflăm din diverse documente administrative, rapoarte sau procese verbale găsite în arhiva parohială, preoții care au slujit la biserică fiind mai grijulii cu păstrarea actelor în dosare speciale.
La 10 octombrie 1926, s-a întrunit Comitetul parohial, în care, printre altele, s-a pus problema încălzirii bisericii, fapt pentru care s-a decis cumpărarea unei sobe. Se hotărăște, de asemenea, să se înzestreze turnul bisericii cu încă un clopot, pe lângă cel existent, și să se cumpere un orologiu. S-a discutat și despre buna funcționare a corului bisericii, apreciat pentru activitatea sa, propunându-se totodată repararea armoniului.S-au deschis liste de subscripție și donații, colectate de Etelca Dumitrescu, pentru nevoile înzestrării bisericii cu cele necesare. S-au colectat 3661 lei, prin donațiile făcute în luna noiembrie. În raportul de necesitate se spune că „biserica, având nevoie de încă un clopot mai mare, cel actual fiind prea mic, pentru ca să se poată auzi până la periferia orașului. Armoniul bisericii în urma întrebuințării îndelungate fiind deteriorat, se vor cere de la enoriași cam la 18 000 lei, din care clopotul costă 15 000 lei și 3 000 lei pentru repararea armoniului“.
Tot dintr-un proces – verbal, încheiat în 16 septembrie 1928, aflăm despre pregătirile care s-au făcut în Consiliul parohial pentru primirea oficială în ziua de 26 octombrie a arhiepiscopului Alexandru Cisar,(foto 40) cu ocazia venirii sale la Râmnicu Vâlcea. Parohul a propus ca acesta să fie primit cu solemnitatea necesară, dar să se renunțe la invitarea corului de la Pitești, deoarece corul bisericesc local, de sub conducerea doamnei Alois Langfeld, era în stare de a satisface toate cerințele. Tot atunci s-a propus ca Ioan Pasko să meargă, din nou, pe la casele enoriașilor pentru a aduna, cât mai repede, sumele bănești necesare cumpărării clopotului și reparării armoniul, deoarece, din prima colectă, fondurile adunate fuseseră insuficiente..
În anul 1931, s-a constituit un nou Comitet parohial compus din Frederic Hisek, Luigi Boninsegna, Filip Iliescu, Josef Laschon și părintele paroh Ioan Pasko. Acesta a fost aprobat de arhiepiscopul Alexandru Th. Cisar prin adresa 298 din 20 mai 1931.
În perioada anilor 1931-1934, în arhive sunt menționate doar serbări cu ocazia Pomului de Crăciun și acțiuni caritabile de împărțire a unor pungi cu alimente și haine. Abia în anul 1934, este menționat ca eveniment mai important, trăit de comunitatea catolică, vizita arhiepiscopului Alexandru Cisar, în ziua de duminică 13 mai, la Râmnicu Vâlcea, pentru sacramentul Sf. Mir. Această vizită a fost legată și de sfințirea, în aceeași săptămână a temeliei bisericii romano-catolice din Brezoi pe un teren donat de Societatea Carpatina.
La Râmnicu Vâlcea, cu ocazia vizitei sale, Theodor A. Cisar a împărtășit peste 100 persoane. De asemenea a încurajat, după Sfânta Liturghie, să se înființeze și la Râmnicu Vâlcea un cor bisericesc pe mai multe voci și să se continuie catehezele duminicale. S-a constituit atunci un comitet de sprijin a presei catolice care a făcut în scurt timp 73 abonamente la publicația arhidiecezală. Din fondurile strânse în anul 1934 s-au repartizat pentru Seminarul Teologic Catolic, arondat arhidiecezei: 410 lei, pentru ajutor la Sfântul Mormânt: 116 lei și pentru diversele misiuni catolice: 511 lei. De ziua Sfântului Anton s-au strâns 7017 lei, iar la serbarea Pomului de Crăciun, 2070 lei. În timpul anului, Caseta Sf. Anton a ajutat săracii, distribuindu-se 12981 lei.
Corul bisericesc, propus a se înființa de către arhiepiscopul Cisar a putut să fie activat spre sfârșitul anului. El cuprindea 12 coriști care cântau pe 3-4 voci. Cu ocazia Pomului de Crăciun din acel an, cu sprijinul elevilor catolici de la cursul primar și secundar și al familiilor catolice din oraș, s-a ținut în biserică o frumoasă serbare. S-au rostit cuvântări, s-au declamat poezii în limba română, germană și italiană. De Crăciun, tineretul a jucat o piesă de teatru. S-au distribuit, la 30 de familii nevoiașe, lemne de foc, îmbrăcăminte și pungi cu produse alimentare, mulțumită donațiilor în natură și bani, adunate prin liste de subscripție. De exemplu, la o singură subscripție în cadrul acțiunii „Familia Catolică“ s-au adunat de la familiile Rovalli – 1141 lei, Adreani – 500 lei, Marcon – 340 lei, Gabrowschi – 150 lei etc.
Tot în registrele parohiale se face în anul 1933 un recensământ al catolicilor arondați parohiei romano-catolice „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea. Populația romano-catolică din județul Vâlcea era de 710 persoane. Aflăm și de existența unui număr de 240 greco-catolici, care proveneau din românii ardeleni așezați în aceste plaiuri. La Râmnic, se aflau 220 romano-catolici și 50 greco-catolici, la Ocnița: 40 catolici și 10 greco-catolici, la Govora: 15 catolici și 5 greco-catolici, la Băbeni: 12 catolici și 5 greco-catolici, la Drăgășani: circa 100 catolici și 20 greco-catolici, restul fiind recenzați la Brezoi și în nordul județului.
În anul 1934, la biserica romano-catolică din Râmnicu Vâlcea, un număr de 4 copii au fost botezați, (3 băieți și o fetiță) și 5 la filiale (2 băieți și 3 fetițe), în total – 9. Din registrele parohiale reiese faptul că au decedat 8 persoane, din care 3 la Râmnic, un copil și 2 adulți și 5 la filiale, 2 copii și 3 adulți. În anul 1934 nu s-a celebrat nicio cununie în biserica ,,Sfântul Anton“. Sfânta împărtășanie s-a administrat la 96 de copii, din care în Râmnic la 12 băieți și 19 fete și în toate filialele la 29 băieți și 36 fete.
La serbarea Pomului de Crăciun din anul 1935 s-a organizat o serbare la care s-au strâns fonduri pentru enoriașii săraci și s-au împărțit daruri pentru copiii catolicilor prezenți. Astfel de serbări au fost organizate până în 1944, în fiecare an.
La 17 mai 1935, de la București s-au primit câteva recomandări privind arendarea viilor din Râmnicu Vâlcea și Drăgășani. Din acest an apar informații și despre via din Drăgășani care, până atunci, fusese administrată direct de arhidieceză. În noiembrie 1935, erau îngropate în pivniță 3500 vițe de Drăgășani, 500 coarde pentru altoit Riesling, 150 coarde pentru altoit Bordeaux și 100 vițe americane. Nu s-a neglijat nici soiul local de Crâmpoșie, foarte productiv. În același an s-au produs 3000 litri vin din recolta anului, care s-au dus în pivnița Bărăției din Râmnicu Vâlcea.
Comunitatea catolică italiană a contribuit și la restaurarea unor monumente istorice din Oltenia, remarcându-se, din județul Vâlcea, Salvo Antonio Domenico originar din Călimănești, folosit adesea de Comisiunea Monumentelor Istorice la lucrări de mare precizie și acuratețe. El a fost recomandat de arhitectul Alexandru Referendaru, primul director al Biroului Comisiunii Monumentelor Istorice – Regionala Oltenia, care a avut, până în 1925 sediul la Râmnic. Se poate aminti și faptul că la realizarea noului sarcofag pentru domnitorul Mircea cel Bătrân (mormântul acestuia fusese profanat în 1847), lucrare supravegheată de M. Ghika-Budești, Nicolae Iorga și Horia Teodoru, au contribuit mult și meșterii catolici Giovanni Zaharia și Fr. Hisek. Opera în sine a fost executată cu marmură de Vrața (lespedea) și Rusciuc (sarcofagul) în atelierele fraților Santalena din București. La ceremonia oficială de inaugurare a acestei opere artistice cu mare impact patriotic (recepția lucrărilor avusese loc în 8 noiembrie 1936), , desfășurată cu ocazia reînhumării osemintelor voievodului, la 15 mai 1938, au participat pe lângă urmașul Tronului, Mihai, și istoricii Nicolae Iorga, Nicolae M. Popescu și Ioan Lupaș.
Arhiepiscopul Cisar, devenit între timp senator de drept al României, a obținut de la guvern salariu de la stat și pentru preoții catolici, lucru care a dus la sporirea numărului studenților teologi catolici. De asemenea, a împărțit Arhidieceza in 5 decanate, organizând administrația parohiilor pe principii moderne. După Concordatul dintre România și Sfântul Scaun, Arhiepiscopia de București a fost ridicată la rangul de Mitropolie, având în coordonare episcopiile de rit latin: Alba Iulia, Iași, Timișoara și Oradea-Satu Mare.
Ca peste tot în Oltenia, după anul 1935, la biserica catolică din Râmnicu Vâlcea preoții țineau slujbele în limba română, cu scurte fragmente liturgice în latină, pentru că, credincioșii catolici, care trăiau pe aceste meleaguri, erau de naționalități diferite, dar înțelegeau și vorbeau cu toții limba română.
Rafael Haag, (foto 69a,b) parohul administrativ, instalat în anul 1933, și care a pătimit mult pentru credința sa în anii comunismului, i-a comunicat Venerabilului Econom General al Ordinatorului Romano-Catolic din București, prin adresa nr.94 din 3 noiembrie 1935, despre necesitatea vânzării viei din Drăgășani. El considera că via din Drăgășani ar trebui să fie vândută pentru că nu adusese în ultima perioadă decât pierderi și consumase multe fonduri pentru întreținere. Preotul Rafael Haag considera că din suma obținută se puteau face investiții avantajoase prin construirea pe bulevardul din Râmnicu Vâlcea a unui complex de apartamente, legat de celelalte proprietăți ale Bărăției.
Prin aceeași adresă, parohul își exprima nemulțumirea și în ceea ce privește relația pe care o avea cu chiriașii: „deoarece în contract (de închiriere al unor spații, s.n.) se stipula că partenerul nu poate subînchiria decât pentru comerț de bancă, iar chiriașul a introdus tipografie, în spațiu de lux, având ca urmare devastarea acestuia“. La sfârșitul adresei parohul Haag își informează superiorii că urma să înceapă culesul viei și că se pot obține din vânzarea vinului 50 000 lei brut.
În anul 1939, via din Dealul Malului nr. 40 avea construită o casă de locuit, cu 2 camere și antreu cu geamuri. Era acoperită cu țiglă, avea în ambele camere sobe de teracotă, magazie cu cramă, o bucătărie și un depozit pentru păstrat unelte. Dedesubt exista o pivniță boltită, cu toate vasele și recipientele necesare. Un gard de sârmă îngrădea curtea. În vie se mai aflau 60 pruni, 13 meri, 7 peri, 2 nuci, 2 cireși și 2 vișini . Se mai aflau plantați 5306 butuci de vie, din care 2486 viguroși,1547 mijlocii și 1273 slabi.
Despre noul loc de veci al catolicilor vâlceni, după ce acesta s-a mutat în partea de nord a orașului, avem primele informații amănunțite abia din 10 octombrie 1926, când comunitatea catolică era păstorită de părintele Johannes Pasko. Acesta, împreună cu Antonio Copetti, Alfred Cernea, Eugeniu Adreani și Friderih Hisek, membri ai Comitetului Parohial Catolic, existent în acel an, au decis, printr-un Protocol, că locurile de înmormântare să primească un număr pentru identificare, să fie clasificate, să se facă peste tot poteci despărțitoare și să se stabilească taxe permanente dar și temporare pentru deținerea locurilor de veci. S-a desemnat o persoană care să aibă grijă de morminte și de cimitir. Tot atunci s-a stabilit ca fiecare membru al comunității catolice să plătească o sumă bănească, după posibilități, pentru a se putea acoperi cheltuielile legate de intreținerea cimitirului. S-a alcătuit și o listă cu cei care ar fi putut să facă donații. De încasarea cotizațiilor trimestriale, s-a îngrijit parohul, însoțit de un membru al Comitetului.
La 10 aprilie 1927, s-a format un nou comitet parohial, pe termen de trei ani (1 aprilie 1927-1 aprilie 1930) și s-a convocat o adunare generală a catolicilor din Râmnicu Vâlcea, unde s-a cerut, pentru cimitir, ca fiecare catolic prezent, să ajute cu o suma de bani, cu care să se poată începe lucrările. Adunarea catolicilor din oraș a avut loc la 24 aprilie, de Paștele ortodox, când fiecare participant a donat bani după posibilități și s-a angajat la plăți trimestriale. la sfârșitul ședinței. Pe loc s-a încasat suma de 9200 lei. Domnul Friderih Hisek a fost însărcinat cu strângerea în continuare a banilor de la credincioși, iar Eugeniu Adreani a fost numit casier al cimitirului catolic și administrator.
După doi ani, există din nou informații despre acțiuni legate de cimitir și despre dezvoltarea parohiei. Comitetul Parohial i-a convocat, la 14 iulie 1929, pe membrii comunității pentru data de 21 iulie, în „sala de jos a școlii, la sfârșitul liturghiei“, pentru a stabili măsuri de strângere a fondurilor necesare achitarii salariului îngrijitorului cimitirului și pentru a acoperi suma de 4000 lei, cerută de Primărie drept contribuție la modernizarea cimitirului.
La data convenită, preotul paroh Ioan Pasco, ajutat de membrii Comitetului Parohial (Eugeniu Adreani, Friderih Hisek, Antonio Copetti, Alfred Cernea și Anton Lisca), le-a mulțumit celor prezenți pentru ceea ce realizaseră, până atunci, împreună, și i-a rugat să contribuie în continuare cu fonduri pentru amenajarea cimitirului, cinstind în acest fel memoria celor dispăruți.
A arătat asistenței că cimitirul a fost împrejmuit și s-au făcut, cu fondurile strânse de la enoriași, reparații la capela acestuia. Încurajați de rugămintea preotului paroh, cei prezenți la ședință au hotărât să deschidă și o listă de donații unde fiecare a indicat suma pe care ar fi putut să o dăruiască. În arhiva parohiei s-a păstrat lista tipărită a persoanelor generoase care au contribuit atunci cu diverse sume de bani, dar este trecut și cuantumul cotizațiilor anuale încasate de la fiecare. Din analiza numelor enoriașilor de pe această listă se poate aprecia că, în perioada interbelică, comunitatea catolică din Râmnic era alcătuită din cetățeni de origine italiană, germană, maghiară, cehă, polonă, bulgară, sârbă, franceză și română, adunați la un loc de credință și de îndatoririle religioase.
În anul 1936, erau înregistrate la Râmnic, în actele parohiale, 80 de familii catolice, cu 200 de suflete“. Din Registrele Baptisatorum și Mortuorum aflăm că „pentru anul 1938 s-au efectuat un număr de două botezuri, un băiat și o fată, la 200 suflete de catolici, trei înmormântări la Râmnic și una la Drăgășani. Se menționează în documentele din acel an și faptul că ,,s-a distribuit săracilor din colecta Sf. Anton suma de 12 600 lei. Pentru Pomul de Crăciun s-au cheltuit 300 lei. S-au făcut 150 pungi ce valorează 1407 lei. S-au distribuit lemne în valoare de 27 000 lei la 25 familii. S-au cheltuit 1175 lei pentru cumpărarea de stofe ce s-au distribuit la 20 familii. S-au acordat 260 lei ca ajutoare bănești și s-a împărțit îmbrăcăminte și încălțăminte săracilor, lucruri donate de către unele familii catolice din oraș“.
În anul 1939, Primăria orașului Râmnici Vâlcea înființează o Comisie de Revizuire și Evaluare a imobilelor din oraș, care inventariază și proprietățile Parohiei Catolice. Aflăm astfel din procesul verbal 52/5 decembrie 1939 că imobilul „Cimitirul Catolic“ avea o suprafață de 2834 metri pătrați și era situat pe Șoseaua Națională nr. 12, Caracal-Râmnicu Vâlcea – Sibiu. Aceeași comisie validează, prin procesul verbal nr. 50/ 05 decembrie 1939, suprafața imobilului „Biserica Catolică“, de un hectar și 3906 metri pătrați, din care 1281 metri pătrați, suprafață clădită. Descrierea acestor imobile este făcută de arhitectul Alfred Cernea din Râmnicu Vâlcea în Planul de situații al clădirilor Bărăției Râmnicu Vâlcea, solicitat de Primărie. În arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București sunt păstrate originalele planurilor fiecărei clădiri în parte, aflate în proprietatea Bărăției cu ocazia inventarului făcut în 1939. ( pe străzi, cu relevee pentru etaje, tronsoane etc ). Primăria orașului Râmnicu Vâlcea a contestat însă, prin procesul verbal nr. 53 din 29 iulie 1939 al Comisiei preliminare de verificare a proprietăților, dreptul de proprietate al Bisericii Catolice asupra imobilului „Vie în Dealul Malului“ în suprafață de 3 hectare și 250 metri pătrați. În luna decembrie 1939, Comisia de Revizuire și Evaluare de pe lângă Primăria orașului Râmnici Vâlcea a dat însă dreptate catolicilor, după prezentarea din partea acestora a unor vechi acte de proprietate și a planului viei „Dealul Malului“, realizat la scara 1:1500, la data de 5 februarie 1927, de funcționarii „Comunei Râmnicu Vâlcea. Județul Vâlcea“, plan care se găsește în original în arhiva Arhiepiscopiei Catolice de București.
Această inventariere, confirmată și de Biserică și de Primăria Râmnicului, din anul 1939, a stat la baza revendicărilor făcute după Revoluție de către Arhiepiscopia Romano-Catolică de București privind retrocedarea imobilelor confiscate ulterior de statul comunist.
La 16 decembrie 1940, printr-un act de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția a IX-a Notariat, Arhiepiscopia Romano-Catolică București a vândut lui Dumitru P. Iliescu și lui Toma V. Buta suprafața de 651 metri pătrați din proprietatea – imobilul Biserica Catolică Râmnicu Vâlcea, situat pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, nr. 57. Actul din 1940 a fost rectificat la 16 februarie 1943, printr-un act adițional, prin care se menționa suprafața reală vândută, care era de 685,25 metri pătrați..
Aceste două acte de proprietate sunt importante deoarece ele menționează „proprietatea seculară din Râmnicu Vâlcea, denumită Bărăția Catolică Râmnicu Vâlcea (…) proprietate așezată în jurul bisericii și formată din mai multe corpuri de clădiri, pe un teren ce are fațade pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, colț cu strada Dorobanților, fostă General Praporgescu și cele aflate în aceeași zonă, colț cu strada Mihai Bravu“. Toate aceste tranzacții imobiliare s-au făcut în perioada când încă Bărăția avea un rol important în ceea ce privește proprietatea asupra terenurilor din centrul orașului.
Din arhiva Bărăției, reiese faptul că parohia reușea să obțină venituri îndestulătoare din închirierea spațiilor pe care le deținea în zona centrală a orașului, care îi permiteau să își întrețină singură activitatea, să contribuie la ajutorarea membrilor comunității dar și să participe la diverse acțiuni caritabile.Trei sferturi din venituri erau timise la București pentru nevoile Arhiepiscopiei, care era juridic proprietara acestor spații. De obicei contractele de închiriere se făceau pe trei ani, cu drept de prelungire, așa cum este cel din 1937, făcut cu Iudita Bălășescu, în valoare de 18000 lei, plătibili în 4 rate trimestriale egale și validat de preotul paroh Rafael Haag, administratorul de atunci al Bărăției.
În toamna anului 1939, după ce țara lor a fost ocupată de trupele germane și rusești, singura cale de refugiu pentru polonezi a fost România. Aici s-a retras guvernul polonez, o parte din armată și populația care a avut puterea să fugă din calea războiului. Aici a fost adus și Tezaurul aflat în Banca Poloniei și care la sfârșitul războiului a fost înapoiat integral. După ce treceau granița în România, polonezii erau întâmpinați cu omenie, li se asigurau primele ajutoare medicale, primeau hrană caldă și li se puneau la dispoziție locuri în care să-și poată face o baie. Deși România nu era pe deplin pregătită să facă față unui val mare de refugiați, pentru că se făcuseră anumite simulări, cu câteva luni înainte de începerea, la 1 septembrie 1939, a celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a se stabili capacitatea de cazare a țării, pe zone geografice, românii s-au achitat exemplar de regulile nescrise ale unei ospitalități impuse de starea de război. Județul Vâlcea oferea variante acceptabile de cazare, pentru că se aflau aici patru stațiuni balneare: Olănești, Băile Govora, Călimănești și Ocnele Mari și implicit locuri de găzduire ușor de amenajat.
La 18 septembrie 1939 au aterizat, pe aeroportul Băneasa, primele avioane poloneze care aduceau refugiați: 92 de ofițeri, subofițeri și trupă, iar în zilele următoare au mai sosit 204 militari. În același timp, prin nordul țării soseau zilnic sute de refugiați civili polonezi dar și militari care reușiseră să scape de prăpădul războiului.
În județul Vâlcea, pentru refugiații militari, se vor organiza, pentru scurte perioade de timp, tabere la Călimănești, Govora, Ocnele Mari și Drăgășani iar civilii vor fi repartizați în centre de cazare organizate la Râmnicu Vâlcea, Brezoi, Băile Govora, Drăgășani, Călimănești, Olănești, Ocnele Mari și Păușești Măglași. Majoritatea militarilor polonezi din județ vor fi însă mutați, până în luna februarie 1940, la Târgu Jiu și cei rămași vor fi transferați, cu toții, la Călimănești.
La început, numărul refugiaților civili polonezi a fost mare. Dintr-o adresă semnată de prefectul de atunci al județului Vâlcea, Anton Teodorescu, se constată că în octombrie 1939, în județ erau aproximativ 5000 de refugiați polonezi, găzduiți în 8 lagăre (centre sau tabere de refugiați). Dintr-o altă situație întocmită de Prefectura Județului Vâlcea se poate stabili și o primă împărțire a lor pe centre: Călimănești – 433 persoane, Drăgășani – 331 persoane, Ocnele Mari – 233 persoane, Govora – 143 persoane, Brezoi – 106 persoane, Păușești Măglași – 131 persoane, Olănești – 9 persoane, iar restul au fost repartizați la Râmnicu Vâlcea.
Aflați într-o țară majoritar ortodoxă, polonezii au încercat totuși să-și păstreze obiceiurile și credința. Atât la Râmnicu Vâlcea cât și la Brezoi, ei mergeau aproape zilnic la bisericile catolice existente iar în celelalte localități își amenajau, mai ales în hoteluri, săli speciale pentru desfășurarea slujbelor. Preoții catolici de aici au avut grijă de îndrumarea și de alinarea rănilor coreligionarilor, precum și de rezolvarea unora din problemele acestora. De aceea, în rapoartele parohiale, în anii 1939-1943, se găsesc multe referiri la viața și problemele refugiaților polonezi. La 29 septembrie 1939, se preciza în Caietul parohial, de părintele Haag că „filialele din Râmnicu Vâlcea, Ocnele Mari, Călimănești, Govora, Drăgășani sunt pline de refugiați polonezi. La Călimănești sunt ofițeri superiori, împreună cu copiii și soțiile lor, circa 1 000 de persoane în total. Printre ei se află și un preot în grad de locotenent colonel, Jan Szymala. I-am înmânat cele necesare pentru a susține serviciul divin, așa că aici păstorirea este asigurată”.
La Călimănești, preoții catolici au avut un rol însemnat în menținerea moralului refugiaților. Ei veneau zilnic la Sf. Liturghie, într-o sală mare, organizată la parterul Hotelului Stănescu, care era mereu plină de polonezi evlavioși.
S-au înființat și două școli, una primară și alta secundară, unde erau pregătiți copiii de vârstă școlară ai refugiaților. Școli s-au deschis, în următoarele săptămâni, în toate localitățile unde erau copii, veniți cu părinții lor, pentru că dascăli polonezi s-au găsit ușor între intelectualii cazați în lagăre
Părintele Rafael Haag (foto 69a,b) a aflat de la Jan Szymala, preotul polonez, care îi devenise prieten, că la Târgu Jiu ar mai fi fost 2 preoți militari polonezi. Îi scrie, de aceea, superiorului său: „Ar fi bine dacă ați interveni pe la autoritățile românești ca unul din ei să fie trimis la Govora sau la Drăgășani, sau să mijlociți ca părintele de la Călimănești să primească permis de a vizita săptămânal aceste localități“. Această cerere a fost acceptată de Guvernul român, așa încât spre sfârșitul anului, preoții catolici polonezi au primit o libertate de deplasare sporită, deși erau permanent urmăriți ca fiind posibili sprijinitori a acțiunilor de părăsire, pe ascuns, a lagărelor de către militarii polonezi.
Chiar și în condițiile grele din timpul războiului, refugiații și-au continuat viața de zi cu zi, astfel că documentele parohiale înregistrează nașterea și botezarea unor copii, încheierea unor căsătorii, dar și decesul unor refugiați. La puțin timp după ce refugiații au sosit în Romania, tânăra poloneză Helena Chylmanska a dorit să se mărite prin ceremonial religios, la biserica „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea cu căpitanul Bartolomeu M.S., lucru consemnat în registrul de căsătorii al parohiei, preotul Haag trebuind să ceară aprobare de la București pentru a putea oficia căsătoria. Pe întreg teritoriul românesc, cei care decedau în localități în care nu existau cimitire catolice au fost înmormântați în cele ortodoxe. Ministerul Afacerilor Interne Român, prin ordinul 005954 din 10 noiembrie 1942, a recunoscut principiul gratuității la înmormântările refugiaților polonezi decedați în țară, pentru a se obține scutirea de la taxele de înmormântare și înlesnire pentru acoperirea costului coșciugului. Începând cu 1 aprilie 1943 se primea și un ajutor de înmormântare în cuantum de 4500 lei.
La sfârșitul lunii septembrie 1939, au sosit la Brezoi, cu regim de „lagăr“, peste 100 de civili polonezi. Au venit și 30 de militari, conduși de un ofițer, care au fost cazați la Școala din Brezoi. Conform datelor de arhivă, în comuna Brezoi au sosit atunci 139 de adulți și 4 copii, din orașele Varșovia, Cracovia, Lwow (Lvov) etc. care au fost repartizați localnicilor cu posibilități de cazare. Unii au fost cazați la Societatea Carpatina dar au fost și 22 de gospodari care au primit câte 2-3 persoane spre găzduire. Restul au fost repartizați în locuințele unor funcționari catolici, prin Biserică. Societatea Carpatina asigura, la prânz, masa pentru un mare număr de polonezi. Cei mai mulți refugiați polonezi au rămas în Brezoi aproximativ 3-4 luni. Unii au rămas însă mai mult, mutându-se treptat la Călimănești și Râmnicu Vâlcea. În timpul șederii, celor cu dificultăți financiare li s-au alocat ajutoare bănești, respectiv de la 100 la 300 lei pentru adulți și 60 lei pentru copii.
Majoritatea refugiaților din Brezoi și Călimănești erau negustori, funcționari, ingineri, medici sau meșteșugari, localnicii apreciindu-i ca oameni cinstiți și cu demnitate. Ei și-au exprimat public, atunci, sau în memoriile scrise în țara lor, recunoștința față de gazdele lor din această perioadă. „Am găsit cantine speciale care erau în plină funcțiune, ( … ) pretutindeni ni s-a dat o îngrijire care ne-a mișcat adânc, ( … ) pe solul românesc, ne-au întâmpinat oameni buni, cu lapte, cu pâine, cu fructe, atitudini cavalerești, pe care românii le-au manifestat față de polon, în clipa prăbușirii sale“.
Tot din arhivele parohiale din Brezoi și Râmnic reiese că la 2 octombrie 1939, la Râmnic, se afla o trupă poloneză, formată din 700 soldați și 10 ofițeri, iar în casa parohială locuia preotul cu grad de maior, părintele Steg Jacob, în vârstă de 55 de ani, din Neusandek. Deorece avea mașină proprie, acest prelat se deplasa zilnic la Govora și la Ocnele Mari. De aceea, a cerut jurisdicție pentru spovedirea credincioșilor în toată parohia Râmnicu Vâlcea. Activitatea sa a fost apreciată de toți refugiații, practicanți sau nu, pentru că părintele polonez citea zilnic, în lagăr, Sf. Rozariu, iar duminica serba Sf. Liturghie, încurajându-i prin predici și pilde. Cât timp a rămas în oraș, Jacob Steg s-a îngrijit de toți cei care îi cereau sprijinul, vizitându-i, de mai multe ori pe săptămână, pe bolnavii din spitalul orașului. Important a fost și ajutorul în parohie, mai ales când preotul râmnicean trebuia să plece la filiale. A lăsat un mare gol atunci când a fost nevoit să se întoarcă în Polonia. De la 25 octombrie 1939 și lagărul de la Govora avea un preot militar propriu, pe părintele Kostikov, care celebra zilnic o liturghie, având grijă de moralul refugiaților. .
Într-o corespondență din 29 octombrie 1939, preotul Haag menționa că în parohia Râmnicu Vâlcea, la Călimănești, Ocnele Mari, Govora, Ocnița, Păușești Măglași, Drăgășani, dar și la Slatina, fiecare lagăr avea păstorul său sufletesc. „Toți preoții refugiați săvârșesc Sf. Liturghie în săli puse la dispoziție de autorități, la care asistă mulți refugiați. Numărul lor nu se cunoaște, deoarece sosesc mereu alții noi“.
La început, preoții catolici care vizitau refugiații erau însoțiți de către reprezentanții Crucii Roșii, obținând, după puțin timp, dreptul de a se deplasa fără îngrădiri acolo unde li se cereau serviciile. În această perioadă au apărut totuși suspiciuni privind posibila implicarea a preoților în sprijinirea unor grupuri de polonezi, care doreau să evadeze din lagăre, cum a fost cazul preotului Wladislaw de la Drăgășani, dar lucrurile nu au ajuns până la un conflict deschis. Considerăm că populația din jurul taberelor a sprijinit plecarea militarilor polonezi din lagăre, existând și un accept tacit al autorităților pentru acest lucru, numai așa putându-se explica diminuarea rapidă a numărului celor internați și refacerea, în vestul Europei a unei părți a armatei poloneze.
Preotul paroh din Râmnicu Vâlcea avea în subordine și filiala Slatina. La 29 noiembrie 1939, în Slatina se aflau 1 200 persoane, toți militari aviatori, doar câteva persoane fiind civile..
Un moment deosebit din viața spirituală a refugiaților polonezi din județul Vâlcea l-a reprezentat vizita în Oltenia, la mijlocul lunii noiembrie 1939, a monseniorului Cortezi Casulo, trimis special al Vaticanului. Nunțiul papal, împuternicit de Papa Pius al XII-lea pentru a se informa în legătură cu felul în care au fost primiți și găzduiți refugiații polonezi, a vizitat toate taberele de refugiați din această regiune. Mai întâi, a luat legătura cu membrii comunității catolice din Craiova, fiind primit la Institutul de călugărițe „Sf. Maria“. După ce a discutat și cu reprezentanții polonezilor din Oltenia, a oficiat o slujbă religioasă la biserica romano-catolică din localitate. În următoarele zile a vizitat taberele de la Craiova, Slatina, Caracal, apoi ajungând la Ocnele Mari, Govora, Călimănești, Râmnicu Vâlcea și Drăgășani. În toate aceste localități, vizitele începeau cu oficierea, în rit catolic, a serviciilor religioase, după care monseniorul Cortezi Casulo discuta cu refugiații, se interesa de soarta lor și își nota problemele pe care ar fi putut să le rezolve. Discuțiile cu ierarhul catolic au fost benefice pentru cei internați în lagăre, dându-le speranță că se vor întoarce cu bine acasă și au contribuit la încurajarea și îmbărbătarea lor. Peste tot, nunțiul papal și-a exprimat gratitudinea, în fața autorităților locale, pentru modul cum fuseseră tratați până atunci refugiații polonezi și le-a prezentat câteva din doleanțele primite, de la aceștia, în timpul vizitei.Într-un raport al Poliției Călimănești (foto 64) este descris în amănunt modul de desfășurare al acestei vizite în localitatea Călimănești. Monseniorul Cortezi, după susținerea unui serviciu religios la altarul improvizat în sala Hotelului Statului (foto 65) din localitate, pentru că nu cunoștea limba poloneză, a binecuvântat în limba franceză refugiații. Reprezentantul acestora a prezentat apoi condițiile în care trăiesc, eforturile românilor de a le asigura o viață normală, după care a solicitat stabilirea unor legături cu Crucea Roșie Internațională și acordarea libertății de mișcare între lagăre pentru medicii și preoții polonezi. După încheierea vizitei în județ, reprezentantul Sfântului Scaun a fost găzduit la Bărăția din Râmnic.
La Băile Govora, membrii Guvernului polonez, aflați acolo, au beneficiat, la cererea lor, și de prezența preotului catolic Zdanowicz Walerian, care venea o dată pe lună de la Ocnele Mari, pentru a oficia serviciul religios, împreună cu preotul militar Kostikov care slujea permanent.
La sfârșitul anului 1939, la Călimănești erau cazați aproape 900 de civili și 500 ofițeri superiori.(foto 66)Aproape toți militarii polonezi care fuseseră repartizați în județ erau adunați în această stațiune balneară. În luna decembrie au mai sosit alte 200 persoane, doamne și copii, așa incât comunitatea refugiaților polonezi, de aici, adăugându-i și pe cei din Brezoi, depășea 2500 de persoane. La trei luni de la începutul exodului, lagărul avea deja 3 preoți: părintele Jan Szymala – preot militar, locotenent colonel din orașul Lubliniek, părintele Constantin Pogladech – preot de la curia Episcopiei Militare și părintele Haskewy – preot greco-catolic. Toți trei s-au implicat mult, nu numai în trăirile religioase ale conaționalilor lor, dar au încercat, permanent, să le susțină moralul, găsindu-le unora posibilitatea de a-și folosi aptitudinile și priceperea la diferite activități mărunte desfășurate în lagăr sau în afara lui.
La Băile Govora au fost repartizați, în anul 1939, 411 civili din cei peste 1700 refugiați polonezi sosiți atunci în județul Vâlcea. Prefectul județului, locotenent-colonelul Anton Teodorescu a luat măsurile necesare ca aici să se deschidă o școală specială pentru cei 49 de copii ai refugiaților polonezi, unde au predat 12 profesori. Polonezii primeau un ajutor de 100 de lei pe zi, iar copiii lor, 40 de lei. Câțiva membri ai guvernului polonez în exil și numeroși demnitari refugiați în România au fost cazați, timp de câteva luni, la vila Cosmescu, unde s-au bucurat de multă atenție..
Părintele iezuit I. Gornik se îngrijea de refugiații de la Ocnele Mari și Ocnița, unde, pe lângă militari, erau cazați și numeroși civili. Din documentele parohiale reiese că civilii polonezi din Ocnița și Păușești Măglași erau persoane foarte sărace. De aceea, în luna noiembrie 1939, catolicii din Râmnic, prin colectă parohială, au asigurat un ajutor de 1 000 de lei pentru refugiații polonezi din aceste localități. La Olănești, localitate situată la numai 4 kilometri de lagărului de la Păușești, erau 20 de persoane-femei și copii, cazați cu toții în condiții bune în hotelul central din localitate. Ca preot, a funcționat și aici părintele iezuit A. Lorenk.
Un mare număr de refugiați au fost repartizați în lagărul de la Drăgășani. În luna noiembrie 1939, erau înregistrate aici aproape 700 de persoane. Preotul lagărului era părintele Wladislaw, preot militar care lucrase la spitalul din Cracovia. Acesta era foarte apropiat de cei pe care îi ajuta sufletește și, pe ascuns, i-a sprijinit pe unii din ei să plece, la cererea lor, din lagăr. În afară de serviciul religios, acesta era și redactorul unui ziar , destinat exclusiv refugiaților polonezi aflați în lagărele din Drăgășani și Slatina.
Administrația locală a luat, încă de la început, măsurile necesare ca să țină evidența tuturor refugiaților din lagăre, dar și să le asigure acestora un trai normal. Refugiaților li se întocmeau bilete de identitate și fișe. Fără acestea, niciun refugiat polonez nu putea să locuiască într-o localitate și nu putea fi înscris în tabelele de plată ale alocației de întreținere.
Prefectura județului Vâlcea a organizat, cu ajutorul primăriilor, cantine la restaurantele din localitățile unde erau cazați ofițerii polonezi și familiile lor, câte o popotă unde li se putea asigura o masă pe zi, la un preț redus. Prețul locuințelor era stabilit de către Primărie, astfel încât să se elimine specula. În multe locuri lipseau totuși sobele în camere, lucru explicabil în condițiile în care stațiunile balneare din județ erau sezoniere, deschizându-se cel mai devreme la 15 mai și se închideau, de obicei, la 1 octombrie.
Spre sfârșitul toamnei s-a constatat că refugiații polonezi duceau lipsă uneori, acolo unde erau cazați, de lenjerie de corp, haine groase pentru iarnă, încălțăminte și chiar de paturi adecvate. Pentru aprovizionarea cu cele necesare s-a luat măsura trimiterii din partea Crucii Roșii a unor ajutoare și de asemenea de crearea unor ateliere de croitorie și cizmărie unde lucrau meseriași din rândul refugiaților.
O problemă importantă a constituit-o asigurarea hranei. De aceea, pe lângă eforturile constante ale autorităților locale, Crucea Roșie, filiala Vâlcea a luat inițiativa înființării de cantine în toate centrele unde erau cazați refugiați polonezi civili, care puteau, în acest fel, obține o masă de calitate la prețuri modice. Acolo unde nu s-au putut înființa astfel de cantine, localurile publice puteau servi refugiații, cu obligația de a nu le vinde alcool.
În timpul cât s-au aflat în România, mulți refugiații polonezi catolici s-au integrat destul de bine în societatea românească. O parte din ei au învățat limba română, iar alții au lucrat în fabrici și instituții românești. Din arhive, a reieșit că unii polonezi și-au găsit de lucru la firme vâlcene și, cu adevărat, au fost destule cazuri în care s-a dorit angajarea lor oficială. De exemplu întreprinderea „Oprea Simian și Fii“ a angajat câțiva muncitori polonezi, Prefectura Vâlcea a angajat 5, iar alții au lucrat la Farmacia „La Salvator“ din Drăgășani sau la restaurantul „Elisee“ din Râmnicu Vâlcea.
Începând cu anul 1940, numărul refugiaților polonezi catolici din România a început să scadă, rămânând doar câteva sute de persoane pe întreg teritoriul județului. Astfel, la 16 decembrie 1940, pe raza Legiunii de Jandarmi Vâlcea se aflau 1930 refugiați polonezi, la 1 februarie 1942 numărul acestora a scăzut la 404 persoane, iar la 1 septembrie 1943 era de 373.
În urma cererii Marelui Stat Major al Armatei, Secția a II-a, numărul 490616/1944, Ministerul Afacerilor Interne a aprobat, în martie 1944, desființarea Centrului de Refugiați Poloni din Govora și transferarea polonezilor, în alte centre. În acest fel unii s-au stabilit la Craiova, dar cea mai mare parte au fost cazați pentru câteva luni la Râmnicu Vâlcea.
În momentul închiderii centrului, la Govora se mai aflau 14 refugiați polonezi, foști demnitari ai Guvernului Poloniei. Spre sfârșitul războiului, numărul refugiaților polonezi a scăzut semnificativ. La 11 octombrie 1945, în județul Vâlcea mai erau: la Drăgășani – 15 bărbați și 3 femei, la Ocnele Mari – 9 bărbați și 6 femei, la Râmnicu Vâlcea – 1 bărbat, 3 femei și un copil.
Activitatea parohiilor catolice din județ s-a derulat, în această perioadă, în condiții mai dificile. În anul 1939, la Râmnic s-au găsit, totuși, fonduri pentru a se cumpăra, de la librăria Blanchi din București, o iesle cu figurine care a înfrumusețat locul din dreapta altarului. La Brezoi, sculptorul bucureștean Gheorghe Leonida a terminat și fixat in fața bisericii catolice din localitate lucrarea Calea Crucii, care s-a armonizat perfect cu stilul în care se ridicase biserica.
În anul 1940, din Cadrilater, Basarabia, Bucovina de Nord și din nordul Transilvaniei, teritorii smulse în acel an din trupul țării, s-au refugiat, în grabă, ,,în propria țară“, mulți români disperați, care cereau ajutor rudelor sau autorităților locale. La Râmnic, au sosit, de exemplu, 62 români catolici din teritoriul cedat Ungariei, care locuiseră în Gherla și Cluj. La Ocnița, s-a mutat, de la Gherla, Institutul de Corecție pentru Minori iar o parte din cei care serveau instituția erau greco-catolici. Aceștia au luat, treptat, legătura cu preotul catolic din Râmnic, Andreas Horn, pentru că plecaseră în grabă și nu se puteau descurca fără ajutor..
Acesta i-a ajutat cu sprijinul autorităților locale, dar și prin colecte făcute la slujbele duminicale. Preotul Horn, sosit în parohie la mijlocul anului 1941, trebuia să meargă periodic la Drăgășani și la Slatina pentru a asigura și serviciul religios din acele orașe, conform sarcinilor primite de la Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar. Suplimentar, pentru a aduce alinare refugiaților polonezi, se deplasa la Ocnele Mari și Govora. Preotul catolic din Brezoi, Petru Pallek se deplasa adesea, și el, la Călimănești, pentru a avea grijă de refugiații polonezi de acolo. Mergea să oficieze ceremonii religioase zilnic și a făcut tot posibilul ca să aline durerile oamenilor. În acele clipe grele, diverse instituții s-au implicat în ajutorarea refugiaților așa cum a fost Comisia Americană pentru ajutorarea refugiaților polonezi „American YMCA-Băile Govora“ care, la 9 iunie 1940, a trimis o mașină preotului catolic, care să-l ducă la Govora, pentru oficierea Sf.Liturghii. Astfel de acțiuni s-au repetat lunar.
În octombrie 1940, trupele Reich-ului au intrat în România, în urma acordului româno- german. Unități militare au cantonat o perioadă și în Râmnicu Vâlcea. Din mărturiile culese, unii ofiteri germani s-au mirat de modul cum se trăia încă la Râmnic, în timp de război, pentru că, nefiind un obiectiv militar, orașul își păstrase un aer patriarhal. Din procesele verbale existente la Parohie se desprinde ideea ca atâta timp cât au stat în oraș, unii germani catolici, au frecventat slujbele ținute la Bărăție.
Într-o scrisoare din februarie 1940, arhiepiscopul de București, Alexandru Theodor Cisar, îi comunica părintelui Andreas Horn că este de acord ca filiala din Slatina să fie atribuită, așa cum discutaseră la Rîmnic, părintelui P. Trancioveanu, de la parohia din Pitești. Un an mai târziu , tot printr-o scrisoare, Arhiepiscopul îi arăta preotului de la biserica catolică din orașul vâlcean, pe care îl respecta mult, că la București se aplica deja camuflajul preventiv, care producea dificultăți în ținerea regulată a slujbelor.
Este o perioadă când, din nou, nu apar alte documente în arhiva parohială, în afară de relatări privind slujbele tradiționale de Paști și de Crăciun. Este închis și străvechiul Registru „Neocomunicantium et Neocomensarum“, care cu greu se mai ținea între coperți, dar abia după anii de război se va forma altul nou. Ultimele înscrieri, din 1940, făcute de preotul Joanes Tuchscherer, aduc în atenție nume ca: Santuzzi Antonius, Rachelli Rolandus, Albert Tatiana, Boninsegna Narcissa, Bergon Ofelia, Mako Victoria, Polojințev Maria și Szabo Maria. (Anexa VI) Toți acești copii vor forma o parte din comunitatea catolică ce a îndurat umilințele din perioada comunistă, unii dintre ei oferindu-mi mărturii interesante, prezentate în anexele de la sfârșitul lucrării.
Conducătorul statului, Ion Antonescu, după înfrângerea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, a numit militari în fruntea județelor. La Vâlcea au fost numiți în conducerea Prefecturii: Gheorghe Muscan, fost comandant al Centrului de instrucție al geniului din Râmnicu Vâlcea-prefect, Ioan Lupașcu-subprefect și Marius Copetti (de confesiune catolică) -director, care au reușit să asigure o relativă liniște și ordine in județ intr-o perioadă grea.
La 22 iunie 1941, Germania a atacat Uniunea Sovietică, atrăgând în război și România, țara noastră fiind, începând cu luna de decembrie 1941, inclusă complet în angrenajul conflictului global. Pentru eliberarea teritoriului dintre Prut și Nistru, armata română a făcut un efort uriaș concretizat, din păcate, și în pierderea a numeroase vieți omenești. De-a lungul întregii campanii din Est, comandantul armatei române a fost generalul, apoi mareșalul Ion Antonescu, singurul militar negerman care, pe durata războiului, a avut sub comanda sa trupe germane. În 33 de zile, Basarabia și Bucovina au fost eliberate de Armatele a III-a și a IV-a române, pentru ca, la 16 octombrie 1941, Armata a IV-a să cucerească Odessa.
Râmnicenii au suferit pe toată durata conflagrației rigorile războiului. Seara, odată cu lăsarea întunericului, intrau în vigoare măsurile de camuflaj, impuse de autoritățile militare românești, pentru a se ascunde orice sursă de lumină, observabilă din aer.
De la 29 octombrie 1941, au început să ajungă în Râmnic ostași din județ răniți în luptele pentru cucerirea Odessei. În oraș au fost amenajate două spitale militare: Spitalul numărul 531, aflat la Liceul „Alexandru Lahovari“, condus de căpitanul doctor Negoescu, și Spitalul 543, cu sediul la Seminarul Teologic „Sf. Nicolae“- azi Colegiul Național Mircea cel Bătrân, condus de doctorul Teodorini.Preoții catolici, ca și cei ortodocși, mergeau aproape zilnic să discute cu răniții aduși la cele două spitale pentru a le alina suferința.
Viața vâlcenilor a devenit tot mai grea. Banii nu ajungeau să fie cumpărate bunurile de primă necesitate. Hainele au devenit mai scumpe și mai rare. Au apărut cartelele și cozile. Situația era agravată și de frica bombardamentelor anglo-americane care erau îndreptate adesea asupra cartierelor din jurul gărilor, întreprinderilor și spitalelor. În Râmnic, a fost bombardată în acea perioadă, zona Regimentului 2 Vâlcea – Spitalul de adulți, martorii oculari spunând că s-au produs atunci pagube însemnate. Foișorul de Foc al orașului, de pe dealul Capela, era folosit ca post de observație aviatică.
În timpul bombardamentelor, mulți râmniceni se refugiau pe dealul ce proteja orașul, căutându-și adăpost pe povârnișurile repezi sau pe văile adânci care brăzdează acest deal. Preotul catolic, Andreas Horn,(foto 74) de la Bărăția din Râmnicu Vâlcea, se afla aproape întotdeauna în mijlocul cetățenilor alarmați, încurajându-i și susținându-le moralul. În memoriile sale avocatul Nicolae Angelescu povestește câteva episoade despre întâlnirile cu acest preot pe care îl considera un om foarte cult, un excelent predicator și un vorbitor admirabil. „Când mugetul sirenei se auzea, lumea din zonă alerga spre Dealul Capela și acolo s-au legat numeroase prietenii ca urmare a discuțiilor purtate cu teama în suflet. Curajul preotului catolic a fost un exemplu pentru toți cei care aveau credință în Dumnezeu și le-a ușurat calvarul pe care îl traversau zilnic.“ A ajutat mult la acțiunile caritabile de atunci și Francesca Haag (foto 68), plecată apoi în Germania, de unde a continuat să ajute familii catolice din Râmnicu Vălcea.
Pe parcursul conflagrației mondiale, mult lăudata industrie de război germană s-a dovedit a nu fi capabilă să acopere nici măcar nevoile armatei proprii, astfel încât românii au fost nevoiți să lupte doar cu armamentul și tehnica din dotare. În ciuda acestui impediment major și, în unele împrejurări, a lipsei de colaborare a unităților germane, „soldatul român s-a bătut în mod excepțional“ după cum afirma generalul german Hans Doerr. La rândul său, mareșalul Mastein, într-o scrisoare adresată Führer-ului, în noiembrie 1942, referindu-se la armata română, scria: „trupele române, care în ciuda lipsurilor inerente, au constituit principalul nostru aliat și cel mai bun, s-au bătut vitejește în numeroase situații“.
Două camere de la Biserica „Sf. Anton“, unde fusese magazinul Arsene, s-au rechiziționat la 30 martie 1942, de către căpitanul Berbescu Eutripiu, pentru depozitarea materialelor necesare amenajării unui spațiu spitalicesc.
Parohul de la biserica catolică din Râmnic, Leopold Hohenecher, face o raportare către arhidieceză, la începutul anului 1943, în care apreciază că populația orașului Râmnicu Vâlcea era de 14552 de locuitori. Tot atunci el face o prezentare a parohiei: „Biserica catolică are hramul «Sfântul Anton» și are o vechime din 1775, fiind din cărămidă bună.(…) Starea confesională este formată din 73 de familii catolice“. Din actele parohiei aflăm informații și despre bugetele avute in anii cât a trebuit să se aibă grijă și de catolicii polonezi: pe anul 1940-1941, bugetul a fost de 38.752 lei, pe anul 1941-1942 de 56.000 de lei și pe anul 1942-1943 de 99.000 de lei.
În continuare prezentăm tabelul cu preoții catolici care au slujit parohia din Râmnicu Vâlcea în prima jumătate a secolului al XX-lea, după război. În primii 16 ani ai secolului, paroh a fost Iosif Bonov, cel care înființase în 1887 și Școala Primară Mixtă Bărăția.
5.Preoții catolici, din perioada interbelică, de la Râmnicu Vâlcea
Preluat din Schematismul Arhidiecezei Romano-Catolice din București.
VI.3. PERIOADA COMUNISTĂ
În anul 1948, cu toate realizările din domeniul industrial și comercial, județul Vâlcea rămăsese un județ preponderent agricol, iar gradul de urbanizare era extrem de scăzut. Râmnicu Vâlcea nu avea mai mult de 18.000 de locuitori, iar la Drăgășani erau mai puțin de 10000 de locuitori. Celor mai multe orașe vâlcene le lipseau canalizarea și mijloacele de transport în comun, ceea ce le făcea să ne amintească de niște târguri mai dezvoltate. Primele decizii politice ale comuniștilor din conducerea țării, puse în practică și la Vâlcea vor fi naționalizarea principalelor mijloace de producție și trecerea la planificarea economică, dorindu-se o modernizare rapidă a economiei. În județ existau, totuși, câteva unități industriale mari unde lucrau câteva sute sau chiar mii de muncitori de toate confesiunile: sectorul C.F.R. Vâlcea, fabricile de cherestea Carpatina și Vasilatul – Brezoi, Întreprinderea sării, din Ocnele Mari, „Arnota“ – la Bistrița, fabricile de piele și încălțăminte: „Oprea Simian și Fiii“ – în Râmnicu Vâlcea și „Tăbăcăria Românească“ – la Horezu. Din cei peste 10000 de muncitori care lucrau în aceste unități, numai circa 30% erau calificați.
Viața religioasă s-a desfășurat, după 1948, mai mult pe ascuns și cu reținere, pentru ca să nu fie considerate participări la acțiuni împotriva noilor guvernanți. După preluarea puterii de către comuniști, în România s-au impus cu forța idei ateist-socialiste, care au produs în rândul populației o stare de teamă legată de orice legătură directă, personală, cu fenomenul religios.
La biserica „Sf. Anton“, veneau puțini credincioși, majoritatea catolicilor, care nu fuseseră deportați in U.R.S.S, sau în Bărăgan, preferând, pentru a nu pune în primejdie viața familiilor lor, să-și facă loc de rugăciune acasă. Cei care mergeau totuși la slujbele duminicale, erau ținuți apoi sub observație de către Securitate (turnătorii se luau la întrecere, parcă, să ajute ,,organele“ ca să primească informații – multe din ele inventate, doar ca să pară utili regimului). Un punct important de observație a devenit etajul I al P.T.T.R. după ce noul local al acestei instituții a fost finalizat în anul 1970. Chiar din locul unde erau puse aparatele de supraveghere a convorbirilor telefonice, securistul de serviciu putea să fotografieze și să noteze orice persoană care intra la biserica catolică. Doar persoanele mai în vârstă, și în special doamnele, care erau deja pensionate, sau pierduseră totul, rămânând singure, sfidau cu bună știință Securitatea. Printre persoanele considerate ca fiind potențiali dișmani ai poporului au fost, pe toată perioada guvernării comuniste, și preoții catolici care erau supuși unui filaj permanent. Mulți din cei care au depănat amintiri din acea perioadă mi-au povestit că au fost întrebați de cei de la Securitate dacă pot să ofere informații despre preoții de la „Sf Anton“, ceea ce arată faptul că aceștia au rămas în toată această perioadă sub observație operativă, fiind bănuiți că ar putea fi cel puțin surse de răspândire a unor opinii dușmănoase la adresa regimului. Doar teama de reacția Vaticanului, i-a făcut pe unii conducători de atunci ai României să acorde o firavă libertate cultului romano-catolic.
Mulți români au trăit în acea perioadă clipe de umilință, sărăcie și teamă. Vechii intelectuali sau descendenții familiilor considerate ca aparținând micii burghezii locale, au trăit clipe de adâncă instabilitate. Unii țineau sub pat bocancii și geamantanul de lemn, gata pregătite și tresăreau noaptea ori de câte ori oprea o mașină la poartă. Unii au plecat cu „duba neagră“ a Securității și nu s-au mai întors.
Un exemplu de prigoană suferită de preoții catolici, l-a trăit un preot romano- catolic care fusese în tinerețe paroh la Râmnic, unde se remarcase ca un bun gospodar. Rafael Haag a fost condamnat, în 1952, la 18 ani de închisoare, pentru înaltă trădare, efectuînd 12 ani în temnițele comuniste. Fără a exagera, se poate spune, din relatările celor care și-au mai adus aminte de el, că Haag a fost un om de o onestitate și corectitudine exemplară. Ulterior, dintr-un dosar informativ, s-a descoperit că Securitatea i-a înscenat totul atunci când a fost arestat, pentru că a refuzat compromisul cu autoritățile comuniste și s-a opus tuturor încercărilor de colaborare cu organele de stat. Cel care a prezentat dosarul de la Securitate, William Tatok a concluzionat că: „În comparație cu alți preoți catolici – mai ales din Arhidieceza de București – care au acceptat, unii, să devină colaboratori activi ai Securității, Rafael Haag a preferat să lupte de unul singur și să nu-și trădeze convingerile și credința“.
Râmnicenii au asistat cu resemnare și neputință la deteriorarea zilnică a vieții lor. Cozile nesfârșite pentru cumpărarea produselor alimentare de strictă necesitate, teama de a spune orice lucru care ar fi putut fi interpretat ca un gând dușmănos la adresa regimului, lipsa curentului electric perioade lungi din timpul serii, frigul din case sau din cutiile de beton din blocuri, care îi obliga să stea cu sufletul înghețat, alungau de pe fața lor orice urmă de zâmbet sau speranță de mai bine. Mult timp, alimentele și îmbrăcămintea de bază erau distribuite doar pe bază de cartelă. Preoții veniți la Parohie s-au adaptat noilor cerințe. Preotul paroh Gaspar Bachmeier a adresat autorităților locale, prin câteva adrese, păstrate în copie în arhiva parohială, cererea de a fi înscris la Cantina Salariaților, prezentând în acest sens o adeverință că figurează pe ștatele de plată ale Ministerului Cultelor cu un salariu lunar net de 176,75 lei, având dreptul să primească cartelă pentru alimente și pentru îmbrăcăminte. (Anexa VII)
Preoții catolici au primit în perioada „neagră“: 1948-1957, numeroase adrese de la conducerea de partid locală și chiar de la Arhiepiscopia catolică, pentru a susține, la sfârșitul slujbelor, diverse idei ale propagandei comuniste. Un exemplu în acest sens îl constituie o Circulară din 7 octombrie 1953, prin care preoții catolici, cu ocazia acțiunilor din „Luna prieteniei româno-sovietice“, erau îndemnați „să arate contribuția URSS la înjghebarea frontului mondial care luptă pentru apărarea păcii ăn întreaga lume, precum și ajutorul pe care marea țară prietenă îl acordă poporului nostru“. Se cerea ca după 7 noiembrie 1953 „Cucernicii Preoți să raporteze Arhiepiscopiei activitatea depusă în cadrul acestei sărbători“. (Anexa VII) În fiecare an s-au primit 4-5 astfel de solicitări, care se găsesc păstrate în arhiva parohială. Astfel de cerințe ar putea să stârnească astăzi zâmbete dar atunci au adus multe supărări preoților (și nu numai celor catolici). Din spusele celor care au fost martori la astfel de acțiuni, reiese faptul că la Râmnicu Vâlcea preoții catolici introduceau, uneori, la sfârșitul slujbei 2-3 fraze pe o temă generală de actualitate, ceea ce le permitea apoi să raporteze că solicitarea fusese indeplinită.
În perioada regimului comunist, Bisericii Catolice din Râmnicu Vâlcea i-au fost confiscate, rând pe rând, imobilele deținute atât în oraș cât și în județ. La început i-au fost introduși cu forța chiriași, personalul care ajuta la desfășurarea în bune condiții a serviciului religios catolic rămânând doar cu câteva camere lipite de edificiul bisericesc principal. Încă din anul 1948 apar în arhiva parohială zeci de contracte făcute cu acești chiriași.
Un document oficial, găsit în arhiva Parohiei, oferă informații inedite despre proprietățile Bisericii Catolice. Este vorba de Polița de Asigurare nr. 1920960/2811 pentru
„pagube pricinuite de incendiu și trăznet“ încheiată la 25 februarie 1951 cu SOVROMASIGURARE – Societate Generală Sovieto – Română de Asigurări P.A. Se asigura pentru o perioadă de 10 ani, contra sumei de 3 milioane de lei, hotelul parohial, situat la etajul imobilului din strada Praporgescu nr. 13, unde se aflau 20 camere. Această clădire era construită din zid și era acoperită cu tablă. Se menționa în mod expres faptul că parterul ocupat de Telefoane și Tipografie (instituții ale statului) nu era acoperit de asigurarea respectivă. (Anexa VII)
Între documentele parohiale din anul 1951, am găsit și o altă poliță de asigurare la SOVROM Craiova cu nr. 1920962/2811, în valoare de două milioane lei, tot pentru „pagube pricinuite de incendiu și trăznet“ care se referea la imobilul din strada Praporgescu, nr. 9, clădire deținută incă, în proprietate, de Parohia catolică. Lângă biserica „Sf. Anton“ parohia poseda, și pentru aceasta a făcut și a doua poliță de asigurare, „ o clădire din cărămidă, acoperită cu tablă, având două nivele, parter și etaj“. La parter existau 9 prăvălii, compuse din 1-2 camere iar la etaj se aflau 13 încăperi , servind drept locuință sau birouri. În curtea bisericii și construit tot cu ziduri din cărămidă se afla și un alt imobil acoperit cu tablă, compus din 12 camere la etaj și 6 camere la parter, toate având destinația de locuințe. Acestea adăpostiseră preoții catolici în funcție, pe unii preoți ieșiți deja la pensie și care aleseseră să rămână în Râmnic, dar și personalul care ajuta la bunul mers al activității din parohie. După anul 1948, personalul parohial a fost obligat să se gospodărească doar în 5 camere, restul încăperilor ocupându-se treptat de diverși chiriași, agreați de noua conducere a orașului. În vara anului 1951, când s-a încheiat polița de asigurare, administrator parohial la Bărăție era preotul dr. Gaspar Bachmeier, care avea în sarcina sa să asigure serviciul religios și pentru filialele Slatina, Brezoi și Drăgășani. Din primăvara anului 1951 există în documentele parohiale și acte semnate de preotul Leopold Hohenecher, ceea ce ne face să credem că sosirea preotului Bachmeier se făcuse în luna aprilie 1951. În acel moment camerele din clădirile Bărăției erau, în majoritatea lor, ocupate de diverse instituții sau de chiriași trimiși de Consiliul Local sau de IJCL Râmnicu Vâlcea, cu aprobarea organelor de partid..
În anul 1952, apare informația că în cancelaria parohiei, din lipsă de spațiu, era găzduit și preotul pensionar greco-catolic, Folea Augustin, fără chirie. Din acel an, există și o listă cu cei care ocupau spațiile din perimetrul parohial al fostei mănăstiri franciscane. Își stabiliseră aici sediul Cooperativa meșteșugărească „Steagul Roșu“, Centrul Poligrafic nr.9 Râmnicu Vâlcea și Cooperativa meșteșugărească „16 februarie 1933“.
La parterul imobilului care borda Terasa, primiseră repartiție o cofetărie, foto-clubul orașului, o unitate de prestări servicii „Higiena 6 Martie“, Comisia raională de aviație sportivă, precum și chiriași, persoane fizice, unii din ei, membri ai unor uniuni meșteșugărești: Grecu Dumitru – cu atelier propriu de croitorie, Epure Ion – cu atelier propriu de tâmplărie, Bereș Rozalia – funcționară la ICS Comcar, Holinafi Ștefan – medic la Spitalul de Adulți, Almășanu Ion – frizer la Cooperativa „Higiena 6 Martie“, Tarcinus Mihai – funcționar la Colegiul de Avocați, Gabrowschi Victoria – funcționară la unitatea „21 Decembrie“, Vasilescu Florica – casnică.
În ziua de 2 iulie 1953, preotul paroh Gaspar Bachmeier a trimis la sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București un raport (nr. 38/953) privind situația încasării chiriei lunare pentru spațiile ocupate de diverse structuri, în care sunt trecute și sumele rămase restanță la jumătatea anului. (Anexa VII).
În anul 1954, s-au mutat în aceste clădiri, tot la parter: Centrul Raional de Cultură Fizică și Sport, Biroul de recrutare și repartizare a forței de muncă, Magazinul de stat „Craiova“, bodega Crăciunescu și prăvălia Spinciu, ultimele două ocupând câte două spații. La etaj, un apartament de patru camere era împărțit de Inspectoratul școlar și de farmacistul Kolimachi.
Situația locativă a celor care slujeau la Biserica „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea a rămas până în anul 1970 foarte grea. Mărturie este și copia scrisorii trimise în anul 1956 de preotul Johannes Schinerweim conducerii de partid locale (Anexa VII) prin care acesta se plângea de situația aproape imposibilă în care se găsea – situație nepotrivită funcției sale. Acesta precizează că: „deși apartamentul legat de biserică cu destinație de reședință parohială, din imobilul proprietate a Arhiepiscopiei romano-catolice de București este compus din 4 camere și o bucătărie“ este nevoit să doarmă în cancelaria parohială, părinții săi într-o cameră mică de 12 mp. iar celelalte două camere erau ocupate de chiriașii Ilie Iordache și Ian Almășanu, primul fiind președinte al Sfatului Popular Govora, care ar fi putut să primească locuință de acolo. Preotul catolic s-a plâns și de faptul că „Ioan Almășanu și-a deschis în camera închiriată o coafură de dame, chiar lângă biroul de primire parohial, (…) încât clientela sa circulă permanent pe lângă ușa biroului oficial al parohiei deranjându-i pe credincioșii care vin acolo să discute probleme religioase.“ (Anexa VII)
În toamna anului 1974 s-a realizat în toată țara o acțiune de inventariere a bunurilor aflate în patrimoniul bisericilor catolice. La Râmnic și la Brezoi acțiunea s-a desfășurat în perioada 1–15 septembrie, semnându-se procese-verbale. Acestea aveau un format tipizat, doar anexele fiind individualizate. Membrii Comisiei, denumită ,,de depistare și inventariere a bunurilor cu valoare istorică, artistică și documentară, legată de tradițiile istorice și spirituale ale poporului“ și-au îndeplinit cu mult zel sarcina trecând în anexele procesului- verbal tot ce au considerat că ar fi putut reprezenta un cât de mic interes. În arhiva Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea am găsit un exemplar din aceste documente pe baza cărora s-au făcut ulterior exproprierile, dar și preluarea unor opere de artă care trebuiau ,,înapoiate poporului“. (foto70a,b,c) Din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București procesele verbale (foto 71) au fost semnate de monseniorul Luigi Vittorio Blasutti, denumit de ,,tovarășii de la Cultură“ drept ,,protopopul Victor Blasutti“.(foto 67)
Nici în acest moment nu s-au identificat toate actele prin care barații au fost deposedați de proprietățile lor. Prezint în continuare câteva din decretele de expropriere identificate. Prin decretul de expropriere 865/ 30 decembrie 1969, promovat de Consiliul de Stat al R.S.R., Parohia romano-catolică din Râmnicu Vâlcea a fost deposedată de o proprietate de 783,64 metri pătrați în favoarea Cooperativei „Sârguința“ din Râmnicu Vâlcea. Prin minuta nr. 2590/22.04.1975, Arhiepiscopia București a fost expropriată de o suprafață de încă 350 metri pătrați din proprietatea Bărăția de la Râmnicu Vâlcea, pe strada Praporgescu nr.9, în favoarea U.J.C.M. Se stabileau și se clarificau condițiile de expropriere și recompensare pentru ultimile proprietăți confiscate, parohiei rămânându-i doar corpul bisericii, iar casa parohială urmând să fie mutată intr-un apartament duplex dintr-un bloc construit de U.J.C.M. Vâlcea, în vecinătate. Minutele au fost semnate de monseniorul Francisc Augustin, arhiepiscopul romano-catolic de București și de Bogorodea Nicolae, Grossu Tiberiu și Antonian Ștefan din partea UCECOM.
La 26 februarie 1980, prin Decretul Prezidențial nr. 43, semnat de Nicolae Ceaușescu, Parohia romano-catolică din Râmnicu Vâlcea a fost deposedată de mai multe imobile, mutilându-i-se complet identitatea. Conform art.2 din decret, i-a fost expropriat un teren în suprafață de 6300 metri pătrați și construcțiile aferente, de 107,85 metri pătrați, pentru a se construi blocurile de locuințe P4 și P5. Conform art.3, s-a expropriat suprafața de 348,13 metri pătrați și construcțiile ce aveau la acea dată scop comercial, în suprafață de 790,9 metri pătrați pentru a se realiza obiectivul de investiții „Complex mixt de prestări servicii și prezentare“. (Anexa VIII)
La 22 decembrie 1982, s-au încheiat minute între U.J.C.M. Vâlcea și O.J.T. Vâlcea cu reprezentanții parohiei romano-catolice din Râmnicu Vâlcea, prin care se consfințea starea de fapt la care se ajunsese ( ridicarea clădirilor SOCOM Sârguința și a blocurilor de locuințe menționate în Decretul 43, precum și a sediului BTT Vâlcea, dar și intrarea în posesie a apartamentului duplex echivalat, atunci, la prețul de 189.845,30 lei, cu destinație de locuință parohială ).
Pentru locuitorii județului, deci și pentru catolici, dictatura comunist – ateistă a avut două perioade distincte. Până prin anii 1962-1964 teroarea era permanentă, ușor de observat și orice gest, considerat de activiștii PCR ca fiind dușmănos, era aspru pedepsit. După 1965, teroarea directă, grobiană, a fost înlocuită cu forme mult mai subtile de presiune psihică, care au demonstrat că vechiul sistem securist se cizelase la școli „europene“.
Nicio altă reședință de județ nu a suferit, în anii comunismului, o mutilare atât de dureroasă, ca Râmnicu Vâlcea. Probabil s-a dorit ca orașul să-și piardă identitatea pentru că era mult invidiat de cei din jur pentru modul cum era aprovizionat cu alimente.
În tot orașul, dar cu precădere în centru, erau încă, după Război, clădiri frumoase, case mari, hanuri, restaurante de epocă, săli de spectacol, prăvălii, străzi cu piatră cubică. Orașul s-a dezvoltat printr-o combinație arhitectonică originală, datorată diversității confesionale a locuitorilor, între stilul brâncovenesc, stilul clasic german și stilul muntenesc al caselor cu grădini, multe din ele ridicate de antreprenori, constructori, meșteri sau arhitecți italieni catolici. Era, de departe, unul din cele mai plăcute orașe din România la mijlocul secolului XX. Un oraș tipic aristocrației Olteniei de sub munte, apropiat, poate, pe alocuri, târgurilor transilvane. Râmnicu Vâlcea era un oraș bine stratificat, prea puțin proletarizat la mijlocul anilor ’50. Și, ceea ce a fost uimitor, orașul a rămas sub forma lui veche, în zona centrală, până în anii ’70. Atunci a început dezastrul.
S-a lărgit la patru benzi artera care trecea prin centrul orașului, care primise anterior numele de V.I. Lenin. Au fost puse la pământ de buldozer toate imobilele care bordau străvechea Cale a lui Traian. Au urmat apoi lucrări și pe celelalte artere ale orașului, constrindu-se cvartale de blocuri aproape identice.
Teodor Coman, prim-secretarul de atunci, ca să facă pe plac familiei Ceaușescu, a dorit să se vadă în oraș cât mai multe blocuri și, de aceea, au apărut blocuri peste tot. A fost demolat patrulaterul de clădiri din centru, ce aparținuseră Bărăției, a fost ascunsă Biserica Catolică–salvată de la demolare doar datorită presiunilor făcute de Vatican, prin Arhiepiscopia de București – a dispărut o parte din parcul Mircea cel Bătrân, s-a contruit Casa de Modă în inima Terasei. Publicistul Mihai Ionescu a exprimat plastic durerea râmnicenilor: „De fapt, au apărut toate blocurile oribile din zona centrală precum și magazinul Cozia. Efectiv, în doar 10 ani, 1975 – 1985, Râmnicu Vâlcea a fost distrus în proporție de 80%, devenind, astfel, un oraș de cutii de chibrituri, fără identitate, în care edificiile de patrimoniu se pot număra, pe degete“.
Cei de la Primărie comandau blocurile ce se construiau și deci și demolările. Apoi Institutul de Proiectări făcea documentațiile de construire și de demolare. Toate investițiile erau cuprinse în bugetul Consiliului Judetean Vâlcea și al IJGCL Vâlcea. În câțiva ani, datorită numărului mare de personal angajat pe Platforma Chimică a orașului, au fost construite sute de blocuri. Toate aceste investiții au fost făcute cu aprobarea lui Ceaușescu prin Decret al Consiliului de Stat, așa încât ritmul lucrărilor a fost unul ridicat și nu s-a mai ținut seama de posibilitatea „salvării“ unor clădiri de patrimoniu. Doar Casa Anton Pann a rămas în picioare, printr-o ingenioasă translatare de 200 metri. (foto 72a,b)
In ceea ce privește activitatea administrativă a parohiei s-au păstrat căteva documente despre activitatea curentă din acele vremuri. În anul 1952 s-au strâns subvenții de la enoriași pentru susținerea Institutului Teologic de la Alba Iulia, aflat pe str. Filimon Sârbu nr.3, din localitatea respectivă. Printr-o adresă redactată în limba română, Legația Italiană din București solicita, la 22 ianuarie 1953, eliberarea unei copii de pe certificatul de botez al cetățeanului italian Zatti Domenico din Udine, fiul lui Vicenzo și al Luciei Lorenzi, născut în Brezoi, la 25 februarie 1899. Deoarece la Brezoi exista o filială puternică a parohiei din Râmnic, preotul Bachmeier a trimis urgent actele solicitate. Tot din 1953(28 aprilie) datează și o adresă prin care același preot solicită lemne pentru încălzire. Se cer pe baza „ Cartelei de Combustibil nr.046383 a Tov. Bachmaier Gaspar, 300 kg. lemne de foc – tranșa I pe 1953, în valoare de 25,50 lei“
În fiecare an, chiar în perioade de restriște, Biserica romano-catolică „„Sf. Anton“ și-a prăznuit hramul, la 13 iunie.(foto 73) Liderii comuniști locali erau mânioși că Securitatea nu reușea să impiedice astfel de manifestări de independență și zeci de credincioși umpleau curtea interioară a Complexului Sârguința cu crini, în cinstea Sfântului Anton. La serbarea de la 13 iunie 1960, parohul Rujanski Barnabas notează că au participat aproape 120 persoane, unele de alte confesiuni decât cea catolică. Parohia avea, la aceea vreme, înscrise oficial, în registre, 40 de familii și 161 credincioși.
Tot în anul 1960, la parohie se primește ordinul ca să se recupereze toate becurile arse în cadrul bisericii și al caselor parohiale, inclusiv de la filialele subordonate, pentru a fi predate depozitelor de mic gros. În anul 1965, preotul Rujanschi Barnabas (foto 76) menționa că în imobilele parohiei au dat buzna chiriașii, iar Sfatul Popular a intrat cu forța, ocupând aproape toate camerele.
Din mărturiile culese, dar și din arhiva parohiei, putem să prezentăm numele preoților parohi care au slujit în Biserică în această grea perioadă : Andreas Horn, începând cu anul 1941, Leopold Hohenecher (1943), Gaspar Bachmeier (1951), Iohannes Schinerweim (1956), Barnabas Rujanschi (1958), Petre Dâm (1968) și Damian Ghiuzan (1974) (foto 75) Trebuie amintit și preotul care a avut grijă, o scurtă perioadă de timp de catolicii din Brezoi (pe atunci având doar statut de filială) – Virgil Chelaru. Activitățile parohiei s-au desfășurat totuși fără întrerupere.(foto 77-80)
De interes este perioada 1970-1973, când la Râmnicu Vâlcea funcționau câte doi preoți, unul paroh și celălalt vicar. Au fost vicari Dâm Petru ( februarie 1969-septembrie 1971) și Eugen Bortoș (septembrie 1971-octombrie 1972). În perioada martie–octombrie 1973, la sfârșitul perioadei de activitate a preotului paroh Barnabas Rujanschi, locul acestuia a fost ținut de un administrator parohial, Chelaru Virgil, până când a sosit în oraș noul preot Damian Ghiuzan.
Din păcate, Biserica a suferit mari persecuții in această perioadă. În țară, în perioada comunistă, mulți preoți, atât ortodocși cât și catolici, au căzut victime regimului. Dintre ierarhii romano – catolici amintim: Anton Durcovici – episcop, mort în închisoarea de la Sighet la 10 decembrie 1958; Augustin Pacha – episcop, a murit în închisoarea din Timișoara pe 4 noiembrie 1954; Vladimir Ghika – monsenior, a murit în închisoarea Jilava la 16 ianuarie 1952; Ianoș Shaffer – episcop, a murit la Sighet. Din fericire în județul Vâlcea persecuțiile nu au luat astfel de forme extreme.
6.Preoții care au slujit la parohia din Rm. Vâlcea în perioada comunistă
Schematismul Arhidiecezei Romano-Catolice din București, București, 2000, p. 134-137.
VI.4. PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ
După decembrie 1989, cetățenii au putut să-și manifeste liber credința și să participe neîngrădit la orice manifestare religioasă. În scurt timp, Biserica și-a recăpătat rolul în societate, iar viața religioasă a fiecăruia s-a dezvoltat în normalitate, fără constrângeri.
Comunitatea catolică și-a strâns rândurile și slujba de duminică a început să adune tot mai mulți credincioși. Așa s-au cunoscut mulți din cei care înainte nu avuseseră curajul să înfrunte pericolele generate de manifestarea opțiunilor religioase. Au început să se desfășoare diverse acțiuni comune, majoritatea având caracter religios, însoțite de demersuri caritabile.
Revoluția l-a găsit pe părintele paroh Damian Ghiuzan slujind la biserica catolică “Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea. Bucuria catolicilor a fost la fel de mare ca a tuturor locuitorilor țării. Slujbele care au urmat acelui moment istoric au avut un caracter de sacralitate mai pronunțat ca înainte, biserica fiind plină nu numai la Sf. Liturghie de duminică, dar și la celelalte slujbe. Oamenii căutau în Biserică sprijinul și alinarea pe care o așteptaseră înainte, în ascuns, iar acum, bucuria întâlnirii la slujbă cu prietenii sau cu alte persoane care manifestau aceleași trăiri, se citea ușor în ochii tuturor.
Celebrarea sfântului Anton, patronul spiritual al comunității catolice din Râmnic, ținută în luna mai 1990, a fost una specială, sute de râmniceni înconjurând cu crini biserica din centrul orașului..
În ziua de 21 iulie 1991, părintele paroh Damian Ghiuzan a ieșit la pensie, fiind regretat de multe persoane care fuseseră ajutate de acest om al bisericii, dăruit comunității. Din vremea sa se păstrează un manuscris ce cuprinde un scurt istoric al Bisericii ,,Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, El a fost înlocuit de un preot tânăr, Alecu Anton,(foto 81a,b și 82) sosit de la parohia catolică „Sf. Iosif“ din orașul Buzău. Acesta, încă de la început, s-a arătat deschis modernizării parohiei și a reușit să facă din biserica catolică, unde slujea, un spațiu deschis tuturor credincioșilor.
Vâlceni veneau în număr mare să-i asculte predicile și de multe ori a reușit, printr-o colaborare constantă cu televiziunea locală „Vâlcea1“, condusă de un nepot de canonic asumpționist greco-catolic de la Blaj, să transmită în direct slujbele importante. A reușit să mobilizeze mulți tineri să participe la cor și la acțiuni caritabile mergând personal acasă la toți cei care se declaraseră catolici în registrele parohiei. Luând in acest fel legătura direct cu enoriașii pe care ii păstorea, i-a adus, pe mulți, in rândurile practicanților activi. Acest lucru a redat comunității catolice rolul ce-l avea în anii de formare a orașului și anume acela de comunitate complementară celei majoritar ortodoxe și nu de una izolată în propriile tradiții, reușind uneori, prin acțiunile inițiate, chiar să fie exemplu pentru celelalte Biserici din regiune.
La Râmnic au sosit, imediat după venirea noului preot, pe 19 octombrie 1991, câteva măicuțe italiene, care au format un așezământ religios propriu. Congregația Surorilor de Caritate ale Sfintei Ioana Antida Thouret, din care făceau parte măicuțele, și-a propus să ajute persoanele la nevoie: bătrâni singuri, bolnavi, tineri aflați în perioade dificile, copii proveniți din familii dezorganizate. Li s-au alăturat, în timp, și câteva tinere catolice venite din toată țara, putându-se astfel înființa, la nivel de județ, câteva instituții de caritate sau educaționale de interes larg. Dăruirea lor, îmbrăcămintea sobră, dar frumoasă, modul plin de căldură prin care se adresează celor din jur, au făcut ca surorile să fie rapid integrate în colectivitate ca un element de firesc și nu doar ca ceva inedit.
Preotul paroh romano-catolic, Anton Alecu, a știut să se facă iubit de enoriași, pentru că s-a implicat direct în tot felul de acțiuni caritabile, așa încât biserica ,,Sf. Anton“ să nu mai fie privită ca un „corp străin“, ci să atragă și zeci de creștini ortodocși, prezenți regulat, sau ocazional, la slujbele ținute. Aceștia își puneau speranța în ajutorul dat de Sf. Anton, patronul spiritual al Bisericii Catolice din Râmnic, prin puterea rugăciunilor și credinței. Părintele paroh s-a implicat activ și în renovarea bisericii care a îmbrăcat „haine noi“, atât în exterior, cât și în interior, devenint un edificiu mai cald, mai primitor.
S-a amenajat în fața bisericii un părculeț cu multă verdeață, care a înfrumusețat spațiul asfaltat, cenușiu și arid , ce a inconjurat inițial, în întregime, biserica, timp de peste 20 de ani. Acolo s-au depozitat, mult timp, tomberoanele de gunoi, provenite de la blocurile din jur și de la hotelul „Alutus“, din apropiere, fiind puse în apropierea bisericii de conducerea comunistă a orașului pentru a-i îndepărta pe credincioși. S-a amenajat cimitirul catolic din zona de nord a orașului, ce nu mai fusese curățat și modernizat de aproape 40 de ani. Preotul Alecu Anton a ajutat la deschiderea unei grădinițe cu predare în limba italiană și a insistat să se deschidă un cabinet medical destinat persoanelor sărace, indiferent de confesiune. S-a înnoit corul parohial cu mulți tineri doritori să fie aproape de Biserică.
După anul 2005, noul părinte paroh, Balint Ion,(foto 83) a continuat să dezvolte proiectele începute de predecesorii săi, reușind să le consolideze. Cu multă seriozitate și perseverență a făcut ca Biserica Romano-Catolică din oraș să fie respectată de autorități, așa încât, de exemplu, să se obțină de la Primărie, ca și în cazul bisericilor ortodoxe, sprijin pentru plata facturilor de căldură, putând astfel să îndrepte sumele economisite înspre acțiuni caritabile. În această perioadă, viața comunității catolice s-a dezvoltat mult, fiind atrași să vină la biserică și credincioși din localitățile din jur.
Din anul 2014, parohia a fost preluată de preotul Balint Petre,(foto 84) după ieșirea la pensie a predecesorului acestuia. Acesta a avut, încă de la început, o relație de foarte bună colaborare cu Surorile Carității și au inițiat împreună acțiuni diverse care au antrenat un însemnat număr de tineri și copii (tabere, excursii, participări la evenimente desfășurate în toată Europa etc.) A început și o firească acțiune de recuperare a fostelor proprietăți bisericești confiscate în mod abuziv de comuniști.
Acțiunea de revendicare a proprietăților ,,Bărăției“ începuse imediat după anul 1990 și a stat în atenția tuturor preoților parohi catolici care au slujit, de atunci, la Râmnicu Vâlcea. În mod oficial, prin adresele 705 și 706 din anul 2001, Arhiepiscopia Romano-Catolică a solicitat restituirea în natură (și în subsidiar despăgubiri) a imobilului teren de 1 hectar și 3906 metri pătrați, situat în strada Praporgescu nr.1 și a imobilului „vie în Dealul Malului“, compus din teren în suprafață de 3 hectare și 250 metri pătrați, toate situate în Râmnicu Vâlcea. De asemenea Primăria a fost atenționată să nu mai construiască parcarea aflată pe terenul proprietate al Bisericii (13 ianuarie 2005) și a fost rugată prin două adrese să elibereze „situația juridică și situația urbanistică a imobilelor solicitate a fi retrocedate (adresele 700 și 701/12.07.2006) “.
Biserica catolică „Sf. Anton de Padova“ este așezată în central orașului Râmnicu Vâlcea, în spatele unor blocuri de lângă parcul „Mircea cel Bătrân“ din municipiu, iar casa parohială, după ce a fost dărâmată de autoritățile comuniste, a fost amenajată, într-un apartament tip duplex, la parterul blocului K, din vecinătate. Edificiul este acoperit cu tablă, având construit, în afară de clopotniță, și un mic turn, așezat ușor asimetric (Foto50). Ultima reabilitare semnificativă s-a efectuat de părintele paroh Alecu Anton, între anii 1997 și 1998, atât în interior cât și în exterior. Mici reabilitări și văruire interioară s-au mai făcut și în anul 2015.
La casa parohială, cele două apartamente au fost renovate în anul 2000 și apoi dotate cu toate cele necesare, inclusiv mobilă nouă din lemn de stejar masiv. La parter se află sufrageria, cu ieșire într-un hol multifuncțional, un birou pentru relațiile cu publicul, un dormitor pentru oaspeți, baie și bucătărie. Pe o scară interioară se ajunge la etaj, unde s-au rânduit două dormitoare, baie și cameră pentru personalul parohial. Apartamentul este prevăzut cu o cameră video de supraveghere, care sporește siguranța bunurilor din el..
Biserica ,,Sfântul Anton de Padova“ este nu numai centrul spiritual al comunității catolice din județul Vâlcea, dar este și un obiectiv turistic interesant, vizitat anual de mulți cetățeni străini, de obicei din țări catolice. Este și un monument cultural-istoric semnalat în toate lucrările de specialitate. (foto 85)
În pridvor, la intrarea în biserică, se află o ușă dublă din lemn masiv. În pridvor, pe peretele din partea stângă, se află un tablou conținând o imagine cu Isus în mijlocul apostolilor săi. În partea dreaptă a pridvorului se află o statuie a Sf. Anton de Padova cu pruncul în brațe. Protectorul bisericii poartă o manta maronie, fiind legat cu o funie albă la brâu și are un șirag de mătănii, terminat cu un mic crucifix. Atât Sf. Anton cât și pruncul Iisus, au pe cap figurat un nimb. Statuia se află pe un suport de lemn, având 1,50 m înălțime. Pe peretele din spatele statuii se află, încastrate în zid, bucăți de marmură cu graffiti de mulțumire aduse sfântului pentru ajutorul dat credincioșilor aflați la nevoie. (Anexa XV)
Din cele 45 de inscripții așezate pe perete, 43 sunt mulțumiri adresate Sfântului Anton, una Sfântului Tadeus și una lui Dumnezeu. Sunt gânduri de recunoștință pentru ajutorul dat în momente de cumpănă, unele pentru sprijinul acordat la examene, multe pentru vindecarea unor boli și altele pentru îndeplinirea unor dorințe. Foarte puține sunt datate și, cu o singură excepție, niciuna nu are trecut explicit numele de familie, ci numai inițialele sau numele mic. În marea lor majoritate, inscripțiile datate sunt recente. În ultimii 10 ani, au venit mai multe solicitări la preotul paroh pentru a se fixa în perete noi plăcuțe de marmură, dar, din cauza faptului că peretele era deja plin, doritorii au fost sfătuiți să găsească alte forme de mulțumire.
Toate inscripțiile de la intrarea în biserică sunt scrise cu majuscule incizate și literele vopsite cu bronz auriu. Cea mai mare are dimensiunea de 40 / 18 cm, iar cea mai mică de 20 / 10 cm.
În față, se află ușa de acces în biserică, de lemn, în două canaturi, având aplicate două cruci tot de lemn, de 0,70 m înălțime. Deasupra acestei uși se observă o fereastră într-un semicerc împărțit în patru părți. Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt pictați în nișele din dreapta și stânga, încurajându-l pe cel care se află în fața lor să pătrundă în biserică.
Persoana care pătrunde în edificiu rămâne impresionată de eleganța sobră degajată de armonia spațiului. De o parte și de alta a naosului se află câte șapte bănci de lemn masiv de stejar, lungi de câte 3 m fiecare. Lângă peretele de la intrare sunt așezate alte două băncuțe, așa încât, în condiții normale, pot intra în sala principală 110 persoane .
În biserică, în partea dreaptă se află aghiasmatarul, loc de referință pentru orice credincios catolic. Pe pereții laterali se află cele 14 tablouri ale „Drumului Crucii“, jumătate pe partea dreaptă și jumătate pe partea stângă . De la părintele Anton Alecu avem o frumoasă descriere a spațiului central al bisericii: ,,Pe peretele din stânga, se găsește un crucifix cu Iisus – care emoționează orice privitor dar și statuia «Sf. Anton de Padova cu pruncul Isus în brațe», așezată pe un postament – loc preferat de credincioși pentru a se ruga, pentru că degajă, prin contrast cu crucifixul, o stare de liniște și siguranță. Lângă ea se află o altă statuie impunătoare, «Inima lui Isus». În altar, Sfintele Sacramente se află așezate într-o nișă încastrată și ascunsă în zid. În dreapta, găsim statuia «Maica Domnului de la Lourdes» și la mijlocul sălii, pe perete, la loc de cinste, se află un tablou pictat al sfintei Ioana Thouret . Pe peretele din dreapta se mai găsește o copie de pe celebra icoană «Madona Neagră» din localitatea Cestokowa-Polonia.“ (foto 85)
În partea dreaptă a navei centrale, înaintea altarului, se află o ușă care duce la sacristie. Această cameră specială are mobilierul din lemn masiv și pe pereți se află 3 icoane și un crucifix. Tot aici se găsesc obiecte de cult, necesare serviciului religios și un dulap pentru cărți și veșminte. În sacristie, ca în mai toate bisericile creștine, se poate intra și printr-o ușă exterioară. Din sacristie, se poate urca la etaj pe o scară cu 16 trepte. Aici se află niște încăperi în care se păstrează arhiva, o parte din biblioteca parohială și este amenajat un mic depozit cu diferite obiecte necesare preoților în efectuarea serviciului divin. Când cineva urcă la etaj, observă, într-o nișă de lângă scară, un bust de ipsos, de circa 80 cm, al arhiepiscopului Hornstein.
În biserica „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, în sacristie, se află două relicve de mare valoare pentru creștinii din oraș: relicva Sf. Anton de Padova ( ex indumentis ) și relicva Sf. Ioana Antida Thouret ( ex capelis ). Ele sunt expuse marțea și, respectiv, joia, în momentul în care se dă binecuvântarea după Sfânta Liturghie, pentru ca creștinii prezenți să se poată ruga la acești sfinți.
Pe partea stângă, la intrarea în corpul central al bisericii, se află un loc de unde se pot cumpăra lumânări, obiecte religioase, broșuri și fotografii legate de cultul catolic și despre viața Sf. Anton. După acest spațiu, se găsește o ușă care dă în confesor, o cameră ingustă, unde se pot spovedi credincioșii.
În partea dreaptă a bisericii, după aghiazmatar, se află o ușă care duce la spațiul unde exersează corul, accesul facându-se pe o scară în spirală, de lemn. Tot acolo se află și orga bisericii, veche de peste o sută de ani, și care astăzi nu se mai folosește direct. Vechiul ,,armoniu“, care a încântat auzul credincioșilor la slujbele romano-catolice din secolul trecut, a rămas o mărturie de neprețuit pentru acele vremuri cu parfum istoric.
În perioada 1990-1998, corul a fost dirijat de Andrei Mihai, pe atunci un tânăr organist și era format din circa 30 de persoane, artiști amatori de toate vârstele. Acum corul este format din 6 membri permanenți, iar instrumentul folosit pentru armonizare este o orgă electronică (keyboard). Corul este condus de Adrian Iacobuș și are următoarea componență: Adrian Iacobuș (organist și tenor), Sr. Olguța Elena Voicu (soprană), Denisa Violeta Gherghina (soprană), Ecaterina Simon (soprană), Carmen Diac (soprană), Giulia Miruna Cizmaru (soprană). Aceste persoane își aduc contribuția prin cântul lor la Sfintele Liturghii care se celebrează zilnic în această biserică, precum și duminica și la sărbători. Repetițiile au loc periodic, în general după Sf. Liturghie de duminică. Corul are în repertoriu cele mai reprezentative piese ce se cântă în biserica romano-catolică, inclusiv imnul Ave Maria, atât de solicitat la celebrarea căsătoriilor. În perioadele celebrărilor de Paști și de Crăciun, se reunesc și alți membri ai corului, care sunt plecați din Râmnicu-Vâlcea. Nu este un cor profesionist, niciunul dintre membrii lui neavând studii muzicale de specialitate. Majoritatea dintre ei, pe lângă faptul că sunt enoriași ai parohiei, mai fac parte dintr-o fraternitate locală a „Comunității Magnificat“ din Reînnoirea Carismatică Catolică, comunitate care încă din anul 2008 se ocupă în detaliu de viața spirituală a membrilor ei, formându-i și ajutându-i să-și descopere chemarea de a-l sluji pe Dumnezeu.
Biserica ,,Sf. Anton“ a fost „ascunsă“ din trei părți, în mod premeditat de către autoritățile comuniste. Pe o latură s-au construit blocuri, pe alta s-a ridicat hotelul Alutus. În spate, s-a construit o clădire ce a adăpostit Biroul de Turism pentru Tineret din județul Vâlcea – eliminându-i-se bisericii orice legătură vizuală cu zona centrală – Terasa orașului. În față, s-a păstrat un mic spațiu verde care și el este bordată de Complexul Sârguința și de blocul Anton Pann. În acest fel, o persoană care nu cunoaște zona poate trece pe lângă biserică fără să o zăreascâ.
Printr-un gang îngust se poate ajunge în parcarea complexului Socom Sârguința și, din aceasta, înconjurând zidurile bisericii, se ajunge la intrarea edificiului de cult. Pe peretele dinspre fosta agenție B.T.T, clădire ce adăpostește astăzi birouri de consultanță juridică și la parter un magazin de îmbrăcăminte, se află un crucifix și o plăcuță de tablă cu inscripția „Biserica romano-catolică Sf. Anton“. Numai în acest fel un trecător neavizat poate sa realizeze că se află in apropierea unei biserici străvechi. Dimensiunile bisericii (corpul principal) sunt: L = 15,5 m, l = 8 m, h = 8 m, luate cu o ușoară aproximație
Biblioteca parohiei este formată din peste 360 de volume: cărți de cult, cărți de propagandă religioasă, dicționare, volume de literatură, istorie, artă, știință și reviste bisericești. In anii 1947-1950, s-au pierdut multe broșuri, luate cu forța, ca având un potențial subversiv pentru noul regim. Din fericire, mai există încă unele cărți din bibliotecă care se remarcă atât prin legătura realizată cu măiestrie, cât și prin vechimea lor. Majoritatea sunt scrise în limba română, dar există exemplare în latină, germană, franceză, maghiară, italiană, rusă, poloneză, engleză etc. Vechiul corp al bibliotecii parohiale s-a degradat și a fost înlocuit cu 3 corpuri de lemn masiv, care adăpostesc cărțile și o parte din arhivă. Documentele importante și actele de proprietate se găsesc intr-un dulap, tip seif, mutat în apartamentul duplex din blocul vecin bisericii, cu rol de casă parohială. Biblioteca oferă o informație diversă asupra domeniului religios, în general, și asupra cultului romano-catolic, în special, dar asigură și surse de documentare istorică privind evoluția comunității catolice din județ. Multe documente și acte au fost trimise la Arhidieceza de București, așa încât documentarea a devenit mai greoaie pentru cercetătorii vâlceni. Totuși se mai pot consulta aici volume și documente valoroase, trebuind însă o aprobare, în acest sens, din partea preotului paroh. Deși nu sunt fonduri speciale pentru achiziționarea de noi cărți, de la sosirea părintelui Petre Balint, biblioteca s-a îmbogățit cu noi volume, cumpărate de acesta din librării, ori primite prin donații sau de la Arhidieceză. De asemenea, bogata bibliotecă personală a actualului preot paroh s-a alipit vechii biblioteci, oferind posibilitate, celui care dorește, să aibă surse de informare, aduse la zi.
Cimitirul catolic a fost amplasat, la început, pe lângă biserică. Atunci cand s-au construit blocurile din jur, au fost găsite oseminte care au confirmat acest lucru. Chiar și în anul 2015, când s-a reamenajat Terasa din centrul orașului, au mai fost descoperite urme ale vechiului cimitir.
Din anul 1855, el a fost mutat din zona unde se ridica biserica , în cartierul Cetățuia, pe partea stângă a Căii lui Traian, în sensul de mers spre Călimănești. Comunitatea catolică a construit acolo și o capelă cu zid de cărămidă având o suprafață utilă de 7×5 m2. Interiorul capelei este pavat cu ciment mozaicat. La intrarea în cimitir se află căsuța administratorului, alcătuită din două camere de 6/4 m și un hol, pe toată lungimea clădirii.
Cimitirul, situat la poalele Dealului Cetățuia, este mărginit, pe latura de sud, de cimitirul evreiesc și este așezat peste drum de cimitirul ortodox. Este umbrit astăzi de tei seculari și de brazi falnici. Am făcut o inventariere detaliată a inscripțiilor de pe mormintele din cimitirul catolic, gândindu-ne că acestea vor fi utile familiilor ai căror strămoși se odihnesc aici sau celor care doresc informatii despre personalitățile catolice care au contribuit la dezvoltarea orașului. Am identificat până la 1 octombrie 2016 un număr de 209 morminte. (foto 91a-f). În Anexă, păstrând ortografia găsită, am prezentat inscripțiile ce s-au putut descifra, în ordine alfabetică, după primul decedat aflat pe monumentul funerar, al cărui nume a fost scris cu litere majuscule, pentru o mai ușoară identificare a familiei. (Anexa IV)
După ce se intră în cimitir, pașii te poartă pe lângă o cișmea, realizată de Primărie, foarte utilă celor care merg să îngrijească mormintele. De la cimitirul ortodox de peste drum, a fost adus un bloc de piatră dintr-un monument închinat memoriei lui Ion Matache Temelie, cu inscripția funerară adiacentă: n. la 15 oct. 1866-15 aug. 1890, în etate de 23 ani și 10 luni. Soția lui Matache Temelie are și o fotografie aplicată pe monumentul respectiv.
Grădinița ,,Sfânta Ioana Antida’’ este una din instituțiile care au apărut cu efortul și din inițiativa părintelui Alecu Anton. După sosirea, în seara zilei de 19 octombrie 1991, a unui grup de 4 măicuțe din Italia, care făceau parte din Congregația Surorilor Carității ale Sfintei Ioana Antida Thouret, părintele paroh Alecu s-a ocupat de adaptarea acestora la viața spirituală și socială a localității. Tatăl lui Cătălin Linu Dragu (Padre Linu – preot născut lângă Mănăstirea Bistrița vâlceană) a pus la dispoziția Parohiei Catolice un imobil pe strada Avram Iancu nr.2, care a fost locul unde au fost primite măicuțele italiene. Tot Padre Linu a fost cel care le-a adus cu mașina pe măicuțe la Râmnicu Vâlcea, venind cu ele tocmai din Italia, după ce se obținuseră toate aprobările necesare pentru misiune. Sora Cristina (Popov Cristina, născută la Huși) își amintește că prima imagine avută despre Râmnic a fost una reconfortantă și încurajatoare. Măicuțele au rămas impresionate că în această casă au fost așteptate, la sosirea în oraș, cu toate luminile aprinse, bucate pe masă și un grup de râmniceni, în frunte cu un cunoscător de limbă italiană, Constantin Horvath – deși era o oră târzie – le-a urat bun venit. Căldura acestui moment le-a dat curaj și adaptarea a fost mai ușoară. Cele trei măicuțe sosite împreună cu Superioara Provincială, sora Clarice Rinaldi, s-au dedicat, încă de a doua zi, misiunii pe care o primiseră cu smerenie și bucurie, aceea de a-și ajuta semenii în nevoie.
La început, totul a fost dificil pentru că ele nu știau limba română iar părintele nu cunoștea limba italiană. Același Constantin Horvath, vorbitor de limba germană și italiană, a ținut loc de interpret, în primele luni de acomodare.Timp de doi ani, surorile au efectuat cu multă dăruire servicii de asistență socială și medicală la domiciliu , având grijă de oameni în vârstă și bolnavi. Au construit în acest fel relații trainice cu tot mai multe persoane și au răspândit căldură sufletească acolo unde era nevoie.
În anul 1993, din inițiativa și la îndemnul unui prieten, dascăl din Râmnicu Vâlcea, parintele paroh, Anton Alecu, a început să facă demersuri pentru deschiderea unei grădinițe. În felul acesta, Surorile Carității, venite din Italia, și-au găsit o nouă vocație și anume aceea de a avea grijă de copii, într-o formă instituționalizată, de tip grădiniță. A fost închiriată o casă care a fost aranjată pentru a permite prezența a două grupe de copii. De la o grădiniță din Ostroveni, una din cele mai mari din oraș, s-a primit, sub formă de împrumut, o parte din mobilierul necesar începutului.
Pe 11 octombrie 1994, s-a inaugurat la Râmnicu Vâlcea “Grădinița Sf. Ioana Antida“, care în anii următori s-a extins, inițiativa bucurându-se de un mare succes, deoarece copiii învățau , de mici, și limba italiană. În perioada anilor 1995-1998, instituția a funcționat în mai multe locații cu peste 120 de prichindei, împărțiți în 5 grupe, părintele paroh Alecu Anton coordonând cu discreție întreaga activitate. Prima directoare a ,,Grădiniței italiene“ a fost sora Giulia (Palumbo Maria Assunta), în perioada septembrie 1998 – august 2004, care și-a îndrumat colegele (sora Toma Maria-astăzi activează în Republica Moldova și sora Romila Monica, actuala directoare a grădiniței) să efectueze o muncă de calitate. Nu trebuie neglijat sprijinul acordat grădiniței de sora Aloisia Sammartino, născută în Pesaro, Italia, sosită și ea, atunci, la Râmnic. Sora Aloisia a desfășurat o dublă activitate, predând de trei ori pe săptămână limba italiană la grădiniță iar în restul timpului ocupându-se de îngrijirea bolnavilor care îi cerau sprijinul.
La început, programul grădiniței era între orele 8 și 12, fiind primiți copii între 3 și 7 ani, indiferent de confesiune (majoritate erau ortodocși) și se preda după programa recomandată de Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice. Sora Giulia a dat viață grădiniței, predând zilnic limba italiană la toate grupele și diversificând activitățile educaționale. Copiii beneficiau de multe jocuri și jucării aduse din Italia, care îi faceau pe prichindei să se simtă bine tot timpul. Majoritatea au învățat ușor limba italiană, spre bucuria lor și a părinților.
Erau oferite aproape gratuit rechizite, manuale dar și uniforme plăcute ochiului. Mobilierul era adecvat vârstei iar pereții erau decorați cu postere frumos colorate cu scene religioase sau din povești cunoscute. Pe hol era așezat un panou ilustrat cu imagini frumoase din viața de zi cu zi a copilașilor dar și din activitățile desfășurate.
Pentru a avea posibilitatea să asigure o calitate superioară actului educațional, în primăvara anului 1997 s-a cumpărat de Parohia catolică un imobil pe strada Matei Basarab, numărul 4A. Timp de doi ani, imobilul a fost adaptat nevoilor instituției, construindu-se săli de clasă, o sală mare de joacă, un grup sanitar dotat cu toate utilitățile necesare, adecvat vârstei. În curte, s-a construit un monument care ilustrează grota unde se presupune că a apărut Fecioara Maria, la Lourdes.
În ziua de 15 august 1999, s-a inaugurat această primă clădire a grădiniței, compusă din trei săli de clasă, una de joacă, anexele și spațiile sanitare necesare, investiția fiind suportată de Surorile Carității din oraș. In anul școlar următor, 1999 – 2000, această clădire a fost înzestrată cu mobilier nou și cu diverse materiale didactice, pentru a asigura o mai bună desfășurare a activitații educative cu preșcolarii. (foto 89a,b.c.d,e)
În scurt timp și acest imobil s-a dovedit a fi prea mic pentru numărul mare de copii care cereau să frecventeze grădinița. Pentru a crea condiții mai bune, s-a decis extinderea spațiului cu o nouă clădire, în prelungirea celei vechi. Astfel s-a construit un coridor, o capelă, o nouă sală de clasă, s-a mărit sala de joacă, s-a amenajat un spațiu pentru cancelarie, dotat cu bibliotecă. La subsol s-a construit un spațiu multifuncțional, destinat unor activități gospodărești și depozitării materialelor iar la etaj au fost amenajate mai multe dormitoare pentru surori și o cameră de oaspeți. Întregul ansamblu instituțional a fost inaugurat și dat în folosință la 23 mai 2001, acest spațiu găzduind și astăzi grădinița, pe strada Matei Basarab nr. 4A. Tot în acel an, Parohia Catolică a donat clădirea în care funcționa grădinița, Fundației Surorilor de Caritate, părintele Alecu simțind că va fi transferat in altă parohie, lucru care peste doi ani s-a și întâmplat și a dorit să lase toate lucrurile în ordine.
De la începuturi și până astăzi, în grădiniță au activat numeroase educatoare cu vocație de dascăl, dar care s-au implicat și în misiunea de slujire materială și spirituală a persoanelor în nevoie din Râmnicu Vâlcea: Maria Assunta Palumbo (sr. Giulia), Mihaela Balint, Ilinca Iliescu, Mihaela Brănici, Monica Neamțu, Tudoran Florentina, Anna Maria Angeloni (sr. Nazzarena), Carla Maria Vivalda, Amalia Paradiso, Clemente Maria, Maria Almenti, Teresa Cinelli, Anna Sammartino (sr.Aloisia), Maria Toma, Monica Romilă, Olguța Voicu, Cristina Popov, Tudor Loredana și Olteanu Iuliana. În acest moment, predau nemijlocit la grădinița Sf. Ioana Antida surorile: Romila Monica, Tudor Loredana, Tudor Florentina și Cristina Popov. (foto 90a,b,c,)
Curtea grădiniței este amenajată pentru activități și jocuri în aer liber. Se organizau ieșiri, vizite și excursii în oraș și împrejurimi. Clădirea avea și centrală proprie pentru încălzire, având, în acest fel, căldură și apă caldă în mod permanent. Au rămas totuși probleme legate în special de spațiul insuficient pentru cerințele zilnice ale solicitanților. De aceea, spațiul s-a mărit din nou, în anii următori, prin construirea unei noi săli de joacă și unei săli de festivități, anexe la clădirile principale.
Din vara anului 2000, timp de două săptămâni, s-a organizat anual, până în anul 2013 Tabăra de Vară pentru copii și tineri, unii chiar de 18 ani, iar din acel an au fost primiți în tabără numai copii între 6 si 12 ani. Erau două săptămîni în care diverși voluntari cu har pedagogic veneau din Italia și, împreună cu măicuțele, desfășurau programe educaționale complexe oferind micuților, aproape zilnic, premii atrase de la diverse firme comerciale din județ și din țară, doritoare sa fie alese ca partenere de proiect. Perioada era încărcată de serbări, excursii tematice, dans, cântec, jocuri, concursuri și voie bună. În ultimii ani, Surorile Carității organizează, de asemenea, în fiecare sâmbătă, diverse activități și întâlniri cu copiii de la 6 la 14 ani, temele fiind diferite pentru fiecare grupă de vârstă. Adesea la aceste “tabere de sâmbătă“ participă și părintele Petre Balint, parohul bisericii „Sf. Anton“.
În incinta grădiniței se află o mică capelă, cu hramul „Sfânta Antida“, rezervată pentru surorile congregației, pentru copii și pentru toți cei care voiesc să se roage. Slujbele erau celebrate, în anii de început, bilunar, de părintele paroh al bisericii „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, dar astăzi acest loc servește mai mult ca spațiu de reculegere și pentru „rugăciunea de dimineață“.
Grădinița „Sf. Ioana Antida“ a fost acreditată în anul 2010 de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului prin ordinul nr. 4470 din 12 iulie 2010, publicat în M.O. nr. 515/23 iulie 2010.
În anul 2012, pentru a răspunde cererilor părinților, care terminau serviciul la ora 16, de a prelungi programul copiilor, Surorile Carității au achiziționat 10 paturi și au transformat o sală de clasă în dormitor, așa încât unii copii să se poată odihni până la sosirea părinților. Așadar, din anul 2012, grădinița funcționează cu program normal și cu activități recreative până la ora 16.45. În anul următor, cererile pentru program cu activități recreative a crescut iar sala de dormitor a devenit insuficientă pentru copii, astfel încât surorile au renunțat complet la spațiul de la etaj și au făcut unele modificări necesare pentru ca la etaj să se amenajeze doar dormitoare pentru copii.
În prezent grădinița are 3 săli de clasă luminoase și primitoare, un coridor mare dotat cu dulăpioare folosite ca vestiare pt copii, o sală de mese, o sală mare de joacă dar și pentru serbări, cancelarie cu bibliotecă, capelă, dormitor, cabinet medical, izolator, sală pentru vizionarea de filme educative, grupuri sanitare și vestiare la ambele etaje precum și diverse anexe. Grădinița dispune și de o bucătărie pentru pegătirea gustării de la ora 10. Spațiul de joacă a fost reamenajat și inaugurat în 11 aprilie 2013 prin bunăvoința domnului Salvatore Gorgone, care a donat fondurile necesare în memoria nepotului său, Luigi, decedat la vârsta de 20 ani.
După ce sora Giulia și-a încheiat mandatul, au urmat la conducerea instituției surorile Neamțu Monica ( sept. 2004-aug. 2006 ), Mihaela Brănici ( sept. 2006-aug.2010 ) și din nou sora Neamțu Monica ( sept.2010-aug.2014 ). Din anul 2014 și până în prezent, la conducerea grădiniței se află sora Monica Romila. Toate au avut grijă ca să se desfășoare o activitate rodnică, în folosul copiilor, dorindu-se ca aceștia să se simtă cât mai bine și să acumuleze noțiunile necesare recomandate de programa educațională.
Grădinița are astăzi un program de funcționare normal, între orele 8 și 13, putându-se prelungi cu activități recreative pâna la ora 17. După ora 13, opțional, copiii care rămân servesc un prânz adus prin servicii de catering. Deși surorile aparțin unei congregații catolice, există o relație foarte bună cu părintele paroh de la biserica ortodoxă din vecinătate, “Sf. Petru și Pavel“, Bănuță Ion, precum și cu ceilalți preoți care slujesc acolo și care vin periodic să acorde copiilor binecuvântarea . De asemenea surorile merg la această biserică din cartierul Nord al orașului, alături de copii, atunci când sunt slujbe deosebite. Periodic, se merge cu cei care doresc și la Biserica Catolică “Sf. Anton“, din centrul orașului.
În afară de cursurile de limbă italiană, prichindeii pot, opțional, să urmeze cursuri de limba engleză, karate și dans. Astăzi la grădiniță predau Loredana Tudor, Florentina Tudor, Romila Monica și Cristina Popov, ultima ocupându-se și de probleme administrative și de contabilitate.
La 23 mai, grădinița își serbează ziua, ca instituție, în cinstea datei cănd patroana spirituală a grădiniței, Ioana Antida, a fost beatificată. Cu această ocazie are loc o mare serbare la care participă copiii, părinții, dar și cunoscuții acestora. Părintele Petre Balint are o colaborare foarte bună cu Surorile Carității, ajutându-se reciproc in toate acțiunile sociale desfășurate de Biserica Catolică.
Surorile asigură cateheze pentru copiii care doresc să primească întâia Împărtășanie dar și pentru părinții acestora. Zilnic, ele fac și vizite, atunci când sunt solicitate, la persoanele bolnave, sărace sau singure, pentru susținerea materială și spirituală a acestora. Sora Cristina a explicat și implicarea Surorilor Carității in diverse acțiuni umanitare desfășurate la Râmnic sau Brezoi: ,,În general noi ajutăm persoanele care sunt în necesitate pentru a ieși din acea situație și a se menține singure în echilibru. Este un ajutor temporar, nu pentru toată viața. Au fost persoane care, atunci când au reușit să se descurce singure au fost recunoscătoare, făcând la rândul lor donații pentru a ajuta pe alții, sau au venit să facă voluntariat la grădiniță“.
Multe familii nevoiașe și cu multi copii au primit sprijin direct de la Surorile Carității, care , folosind metoda ,,adopțiilor la distanță”, au găsit zeci de familii italiene dornice să ajute copii din România. Copiii primeau bani, jocuri, îmbracăminte sau medicamente (dacă era nevoie), făceau vizite în Italia și părinții erau bucuroși că erau scutiți de multe cheltuieli. Acest lucru a funcționat bine aproape 20 de ani, însă, în ultimii 2-3 ani, această formă de sprijin social s-a diminuat mult, atenția familiilor italiene îndreptându-se spre alte continente, România, ca membră a Uniunii Europene, nemaifiind considerată de fundațiile umanitare un obiectiv prioritar pentru ajutorare. Cabinetul medical ,,Sfânta Augustina’’: Sosirea surorilor catolice la Râmnicu Vâlcea în octombrie 1991 a avut ca urmare implicarea acestora și în domeniul social. În primii ani, sora Aloisia Sammartino și sora Carla Vivalda au lucrat, pe bază de voluntariat, la spitalele vâlcene. Apoi au inceput să se îngrijească direct, la domiciliul acestora, de bolnavii care le solicitau ajutorul și aveau grijă și de câteva persoane în vârstă, cărora le aduceau alinare. Părintele Alecu Anton, văzând această implicare în domeniul sănătății a Surorilor Carității, a făcut eforturi, împreună cu acestea, ca să se deschidă în luna noiembrie 1996 un cabinet medical la Râmnicu Vâlcea. Acesta a primit denumirea de „Sfânta Augustina“, după numele unei sfinte care s-a format în secolul al XIX-lea în cadrul congregației Surorilor Carității. Girat de către sora Aloisia, acest cabinet medical a oferit ajutor celor care aveau posibilități materiale reduse. (foto 86). Cât timp a funcționat, mii de pacienți au fost consultați aici, asigurându-se tratamentele necesare pentru tratarea diferitelor boli.
La cabinetul medical se ofereau consultații gratuite de 3 ori pe săptamană timp de 4 ore, după-masa, dar exista și o permanență, în timpul săptămânii, asigurată de Surorile Carității, atunci când apăreau solicitări. Venea o doctoriță de medicină generală, făcea consultațiile, prescria rețetele și sora Aloisia le distribuia medicamentele aferente. Sora Aloisia Sammartino (foto 88) era o bună profesionistă, activând o viață întreagă în spitalele italiene, unde ajunsese la nivel de șefă de sală și de unde se pensionase cu un an înainte de venirea în România. Pe langă acest cabinet medical funcționa și o mini-farmacie, care era dotată cu medicamentele provenite de la diverse entități din Italia prin Caritasul Catolic Internațional, care avea o filială la București. De asemenea, părintele catolic Alecu Anton aducea medicamente, ori de câte ori ajungea în Italia, aproximativ cam de 4-5 ori pe an. Toate aceste servicii erau gratuite și aduceau mare mulțumire bolnavilor din județul Vâlcea. Se suplinea, în acest fel, o serie de deficiențe organizatorice ale sistemului sanitar public românesc.
Aceste activități s-au extins, astfel încât în anul 2000 s-a reușit obținerea unei finanțări, pentru un an, din partea Fundației Soros din București pentru a se asigura asistență medicală permanentă la domiciliu. Erau două echipe medicale formate dintr-o doctoriță și o asistentă medicală. Prima echipă a fost alcătuită din dr. Mirela Miftode, cu asistenta Copilău Eugenia, iar a doua din dr. Roxana Radu, (foto 87) care o avea ca asistentă pe Elena Preoteasa de la Spitalul Județean. Ele se deplasau la domiciliul persoanei solicitante, se facea consultația, se prescria tratamentul, iar asistenta medicală avea grijă apoi să cumpere medicamentele de la farmacie, să le predea persoanei în cauză și, după nevoie, dacă era vorba de tratament injectabil, mergea și facea tratamentul. Această activitate a fost foarte apreciată de vâlceni, așa încât peste 150 de pacienți erau consultați, în acest mod, într-un an.
Mulți ani, la cabinetul medical “Sf. Augustina“ din Râmnicu Vâlcea au făcut echipă tânăra doctoriță Radu Roxana, absolventă a Facultății de Medicină din Târgu Mureș și sora Aloisia Sammartino, care se ocupa cu tratamentele medicale și injecțiile pentru bolnavii ce veneau la cabinet în afara programului de consultații. Înainte de a lucra cu sora Aloisia, doctorița Radu Roxana a format echipă cu sora Anna-Maria Galbiati, care apoi s-a retras in Italia din motive de sănătate. A fost diagnosticată cu cancer osos; a făcut curele prescrise și, dupa cum spune ea, a reușit să obțină o vindecare miraculoasă prin mijlocirea Sf. Pius de Pietrelcina (Padre Pio). Cazul ei a fost publicat în documentele care au precedat canonizarea lui Padre Pio. Astăzi, sora Anna-Maria Galbiati se află într-o comunitate de lângă orașul italian Como. Și sora Aloisia a fost nevoită să plece, la începutul anului 2014, în Italia, unde s-a internat într-un spital din Roma, fiind diagnosticată cu o boală necruțătoare: cancer la pancreas. Regretată de toți ea “s-a urcat în Casa Tatălui Ceresc“ pe data de 1 decembrie 2014 (de Ziua României – poate în mod simbolic, țara pe care a iubit-o și căreia i-a dăruit ultimii 24 de ani din viață ).
Munca depusă de doctorițe și de asistente, ajutate de Surorile Carității, a fost, pe toată perioada activității, gratuită. Cabinetul a fost înființat pentru a fi ajutați în primul rând cei săraci, acordându-se asistență medicală de înalt profesionalism, la orice fel de apel. La cabinet exista instrumentarul standard pentru orice cabinet medical, un aparat de electrocardiografie, portabil și un aparat pentru aerosoli.
Din anul 2007, din motive obiective, nu s-a mai putut acorda asistență medicală la domiciliu de către medici, această activitate fiind preluată doar de Surorile Carității, cabinetul rămânând însă deschis până în anul 2014, când și-a suspendat activitatea, odată cu plecarea sorei Aloisia, care până atunci, cu dăruire, profesionalism și dragoste în suflet, făcea injecții, mici tratamente și acorda sprijin celor în nevoie.
Măicuțele catolice au simțit permanent o mare împlinire pentru că au putut să-și pună pregătirea și pasiunea, aproape 20 de ani, în folosul ajutorării aproapelui, în slujba vieții. Mulțumirea pacienților a fost cea mai nobilă răsplată pentru activitatea desfășurată.
Pentru suferinzii din județul Vâlcea, cabinetul medical „Sfânta Augustina“, deși are acum activitatea suspendată, a reprezentat o instituție caritabilă de mare ajutor și se dorește găsirea unor soluții concrete pentru continuarea activității.
O scurtă prezentare a preoților care au slujit credința catolică în Râmnicu Vâlcea, după Revoluție, poate completa, la zi, un tablou care încearcă să definească în prezent această comunitate religioasă:
– Preotul Alecu Anton s-a născut la 1 iunie 1957 în comuna Răcăciuni, județul Bacău, în casa lui Ion și a Elenei, mai având încă trei frați. De la mamă a primit primele îndemnuri înspre viața creștină catolică, ca și în dobândirea noțiunilor preșcolare. Școala generală o urmează cu bune rezultate în comuna natală. Urmează clasa a IX-a la liceul Siret, din Suceava, iar în perioada 1973-1976 devine elev la Seminarul catolic din Iași, unde este printre cei mai buni studenți, reușind să obțină licența în anul 1983. Este hirotonit ca preot, de către episcopul de Alba Iulia, Jakab Antal, la 29 iunie 1983, de ziua Sf. Petru. La 1 august 1983, este numit preot paroh la biserica catolică „Cioplea“ din București, unde slujește până la data de 10 august 1984. La 21 iulie 1991, este numit preot paroh la biserica „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, în locul preotului Damian Ghiusan, pensionat. Din octombrie 2003, slujește ca preot la biserica catolică din localitatea Popești – Leordeni, iar azi este paroh în comuna Mihail Kogălniceanu și decan (protopop catolic) pe județul Constanța.
În cei aproape 13 ani cât a păstorit comunitatea catolică vâlceană, părintele Alecu a reușit să transforme biserica „Sf. Anton“ într-un locaș de cult deschis tuturor credincioșilor. A modernizat în interior și în exterior biserica, dându-i un aspect plăcut, modern. A reușit să înființeze două construcții importante pentru viața orașului: grădinița catolică și cabinetul medical bisericesc, dotat cu punct farmaceutic, iar în domeniul pastoral a incercat să adune copiii și tinerii la biserică, reușind și în acest demers.Toate aceste activități au fost posibile si datorită colaborarii strânse cu Surorile Caritatii, care și-au adus o contribuție însemnată la realizarea proiectelor
– Preotul Balint Ion, care i-a succedat la parohie, s-a născut la 9 mai 1949 în comuna Mărgineni, județul Bacău. Școala primară a făcut-o în localitatea natală, iar liceul în orașul Bacău. Între timp a absolvit o școală de meserii, pentru a lucra la Întreprinderea de reparații avioane din Bacău. După câțiva ani de lucru la această întreprindere din Bacău, a urmat Institutul Teologic Romano-Catolic, secția română, din Iași, după absolvirea căruia a fost sfințit preot, tot la Iași, în iunie 1983. Prima repartiție ca preot a avut-o la Parohia romano-catolică din Popești-Leordeni, în București, iar după șapte luni de zile, a fost detașat ca preot la Parohia romano-catolică din Giurgiu. Începând cu data de 15 octombrie fost numit preot paroh la biserica romano-catolică „Sfântul Anton“ din Râmnicu Vâlcea. Părintele paroh Ion Balint s-a dovedit a fi un bun administrator și un preot cu har, reușind să amelioreze relația ecumenică cu Biserica ortodoxă, să organizeze cu bunăvoință un parteneriat frățesc cu Biserica greco-catolică și să se îngrijească cu devoțiune de sufletele enoriașilor săi și nu numai. A reușit să atragă la slujbele catolice de la biserica ,,Sf. Anton“ mulți noi credincioși din localitățile limitrofe Râmnicului..
După ce părintele Ion Balint a ieșit la pensie, parohia a fost preluată de preotul Petre Balint care a continuat proiectele înaintașilor săi.
– Părintele Petre Balint este din 15 septembrie 2014 paroh la Biserica ,,Sf. Anton de Padova“ din Râmnicu Vâlcea. El s-a născut la 20 ianuarie1967 în satul Barticești, comuna Botești din județul Neamț. A absolvit liceul cu diploma de bacalaureat în orașul Roman și a fost admis la Institulul Teologic Romano-Catolic din Iași în anul 1985. A efectuat serviciul militar în orașul Beiuș, din județul Bihor. Și-a început studiile teologice în anul 1986 și le-a finalizat în 1992. A fost hirotonit preot de către P.S. Petru Gherghel, episcop de Iași la data de 29 iunie1992, activând la început ca vicar la Parohia ,,Sf. Anton de Padova“ din Constanța, de unde s-a transferat la 01.02.1997 la Parohia ,,Sf. Francisc de Assisi“ din Târgoviște. De acolo a activat preot paroh la ,,Parohia Sf. Padre Pio“ din Constanța, în perioada 01.09.2006 – 15 septembrie 2014, fiind apoi trimis la Râmnicu Vâlcea, unde slujește și în prezent. Din iunie 2007 și până în august 2014 a fost și responsabil diecezan cu pastorația marinarilor.
De remarcat că unele dintre familiile de italieni veniți în județul Vâlcea, încă din secolul al XIX-lea, ca muncitori pe Valea Lotrului, s-au stabilit, ulterior, în Râmnicu Vâlcea. Astfel familiile Boninsegna, Buttolo și Candone au dat reprezentanți de seamă în cultură, arhitectură, construcții, dar frecventează săptămânal și biserica catolică din oraș etc
În primăvara anului 2015, a fost refăcută zugrăveala interioara a bisericii, iar in toamna aceluiași an, cu ajutorul profesorului și artistului plastic Traian Boicescu, a cărui mamă, Graziella Lidia, făcea parte din cunoscuta familie italiană Boninsegna, s-au recondiționat și curățat statuetele din edificiu. În ziua de 23 august 2016, a fost așezat, din nou, în sacristie,un vechi crucifix, de 1,5 metri, din patrimoniul așezământului bisericesc și care a trebuit, un timp, să fie adus într-o stare care să-i facă posibilă expunerea.
În acest moment nu există un consiliu parohial propriu-zis, părintele fiind ajutat, în munca sa cu enoriașii, de colaboratori apropriați: Iacobuș Adrian, Iacobuș Eugenia, Ana Hodea, Vereș Regina și câțiva tineri care susțin activitățile inițiate la nivel de parohie. Există pe lângă biserică și o comunitate “magnifica“, o mișcare nouă în Biserica Catolică apărută după Conciliul Vatican II, care se definește a fi ,,o mișcare carismatică de reînnoire în Duhul Sfânt“, militând pentru o mai mare conștientizare a lucrării acestuia în toți cei botezați. Acești enoriași, îndrumați de responsabila comunității, Ana Hodea, sunt prezenți, ca într-un fel de apostolat, acolo unde preoții nu pot ajunge.
Trebuie semnalate și câteva evenimente deosebite petrecute in ultimele două decenii, care au atras spre biserica ,,Sf. Anton“ sute de credincioși din tot județul, o mare parte din ei fiind ortodocsi: aducerea moaștelor Sf. Anton din Padova, Italia, la Râmnicu Vâlcea in mai 2004, prezența în oraș, în luna iunie 2014, a moaștelor Fericitului Vladimir Ghica, primul român ridicat la cinstea sfintelor altare de către Biserica Romano-Catolică după evenimentele din decembrie 1989 și procesiunea generată de aducerea moaștelor Sf. Ioan Paul al II-lea de la Vatican, în perioada 1-2 august 2015, în județ.
În anul 2016 a avut loc și vizita pastorală a unui important cardinal de la Vatican.
La prima procesiune au participat peste 1000 de persoane și a avut un mare ecou în rândurile credincioșilor creștini din județ. Relicvarul cu moaștele Sf. Anton de Padova a ajuns cu o caravană în curtea bisericii romano-catolice din Râmnic la ora 11 dimineața, în ziua de 30 mai 2004, fiind așteptat de o mare mulțime de oameni. S-au celebrat apoi două Sfinte Liturghii (una romano-catolică și cealaltă greco-catolică) după care credincioșii, la ora 16, au plecat în procesiune până la biserica ortodoxă ,,Sf. Ioan Botezătorul“, unde s-a ținut o slujbă ecumenică. Relicva a fost adusă apoi la biserica romano-catolică din oraș și a rămas acolo până luni dimineața. Lăcașul de cult a fost deschis toată noaptea pentru ca toți creștinii, ortodocși sau catolici, să poată să se roage la moaștele sfântului. Bustul aurit, care adăpostește moaștele atât de venerate peste tot în lume, are 50 de centimetri lățime și 70 de centimetri înălțime. (foto 112).
În perioada 22-24 iunie 2014, comunitățile catolice din Râmnicu Vâlcea și Brezoi au avut satisfacția de a primi în bisericile proprii relicva Fericitului Vladimir Ghica, fost preot catolic de ambele rituri, latin și bizantin și mort ca martir pe data de 16 mai 1954 în închisoarea Jilava. Relicva a fost adusă la Râmnicu Vâlcea de către preotul Ungureanu Francisc, postulator în România a cauzei de beatificare a Monseniorului. Cu această ocazie, la Sfintele Liturghii, celebrate în cele două biserici, părintele a ținut predici speciale pentru a-l face cunoscut pe Fericitul Vladimir Ghica și pentru a-i îndemna pe credincioși să îndrăznească să ceară ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea acestui martir al credinței. La plecare, părintele postulator a lăsat o mică relicvă a Fericitului, ex ossibus ( părticică din materialul osos ) și la biserica ,,Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea. Aceasta se păstrează în casa parohială alături de alte lucruri de mare preț ale bisericii și este expusă la slujbe cu ocazia sărbătoririi Fericitului Vladimir, pe 16 mai, dar și la alte ceremonii religioase importante.
Relicvarul cu moaște ale Sf. Ioan Paul al II-lea a sosit sâmbată 1 august 2015 în Biserica Greco-Catolică ,,Sf. Rita“, din Râmnicu Vâlcea, oferind credincioșilor comunității catolice posibilitatea de a-l venera, iar a doua zi, la ora 17, a avut loc o mare procesiune pe străzile orașului Râmnicu Vâlcea, cu icoana și relicva celui care este considerat un factor spiritual hotărâtor în dezintegrarea lumii comunist–atee , între biserica ,,Sf. Rita“ și biserica ,,Sf. Anton“. Au participat și s-au rugat pe parcursul acestei procesiuni credincioșii celor două comunități catolice din oraș dar și prieteni de-ai lor, de religie ortodoxă. La biserica ,,Sf. Anton“ s-a celebrat o liturghie în cinstea sfântului. Celebrantul principal a fost preotul Gabriel Bucur, paroh din Poiana Micului, județul Suceava. S-a dorit marcarea unui an de la canonizarea primului Papă care a vizitat România și și-a manifestat respectul și prietenia față de poporul nostru.
Comunitatea catolică din Râmnicu Vâlcea a avut bucuria de a primi, în ziua de 27 august 2016, vizita Eminenței Sale, Cardinalul Francesco Coccopalmerio, unul din ambasadorii importanți ai Vaticanului în lumea creștină. Acesta, în calitatea sa de Președinte al Curții Constituționale a Bisericii Catolice, a facilitat obținerea de fonduri pentru terminarea bisericii greco-catolice “Sf. Rita“ și pentru modernizarea bisericii romano-catolice „Sf. Anton“, edificii importante ecleziastice din Râmnic. Eminența Sa a a participat la săvârșirea Sfintei Liturghii în rit bizantin și s-a declarat încântat de primirea făcută, promițând că, la viitoarea sa întâlnire cu Sfântul Părinte, Papa Francisc, îi va povesti Sanctității Sale despre frumoasa comunitate catolică din Râmnicu Vâlcea. Cardinalul Francesco a vizitat puțin și orașul, luînd masa cu enoriașii care erau mândri și fericiți de această situație onorantă. De la Râmnic a plecat cu părintele Alecu Anton tocmai la Constanța, unde i s-a făcut o la fel de frumoasă primire.
Pentru a putea să facem o analiză corectă a evoluției demografice a comunității romano-catolice în ultimile decenii, prezentăm în final o situație din perioada 1990 – septembrie 2016 cu numărul botezurilor, căsătoriilor și deceselor din parohia romano-catolică din Râmnicu Vâlcea, datele fiind preluate din cele trei străvechi registre ( din 1890 ) : „Baptisatorum, Matrimoniorum și Mortuorum.
10.Tabel comparativ cu evenimentele legate de evoluția demografică a comunității catolice din Râmnic consemnate în registrele parohiale ( 1990 – 2016 )
Sursă: Registrele Parohiei Romano – Catolice din Râmnicu Vâlcea consultate în sept.2016
Se observă că în ultimii 26 de ani numărul deceselor este sensibil mai mic decât numărul botezurilor, ceea ce probabil va ajuta, în viitor, la creșterea numerică a comunității romano-catolice din Ramnic, care, la Recensământul oficial din anul 2011, dăduse semne de diminuare. Vezi și Anexa XIII
VI.5. CATOLICII DE PE VALEA LOTRULUI
Formată în secolul al XIX-lea, comunitatea catolică de pe Valea Lotrului a continuat să crească numeric dar și calitativ, în deceniile următoare.
Aproape în fiecare an, veneau la firmele care se ocupau cu exploatările forestiere, sute și chiar mii de oameni, la lucru. Era mare nevoie de forță de muncă specializată și de aceea au fost acceptați în continuare lucrători străini, cu experiență. Societatea J. Guttman et Comp cerea aprobarea, în anul 1901, de a intra în țară, pentru 600 de muncitori, iar societățile Oltul, Anonimă Ungaro-Română și Vasilatul au cerut, în același an, “aprobarea intrării în țară a 4000 lucrători austro-ungari, italieni și otomani“.
În fiecare an societățile își aduceau, pe cheltuiala lor, lucrători, existând o bună legătură între acestea și primăriile de unde veneau muncitorii și care certificau calitatea și experiența celor trimiși. Se asigurau la Brezoi spații de cazare pentru ei și, uneori, chiar și pentru familiile lor. Locuințele pentru cei 1500-2000 de oameni care lucrau pentru fiecare întreprindere erau amplasate în aproprierea locului de muncă, pentru o mai ușoară organizare. Nu se plătea curentul electric, apa potabilă și nici lemnele. Mai târziu au apărut și magazine de tip economat care acordau lucrătorilor produse de îmbrăcăminte, încălțăminte și alimente, la prețuri modice. De sărbători, Crăciun și Paște, toți copiii lucrătorilor primeau cadouri. În oraș s-a înființat și un cazinou unde cei care aveau posibilitate cheltuiau mari sume de bani. Aici se făceau și serate pentru funcționari, se dansa vals, erau servite prăjituri și cafea. În zilele festive exista și o fanfară cu 30 de instrumentiști care intona imnuri și diverse cântece la grădina de vară. Veniturile celor din fabrică sau mai ales a celor care lucrau la pădure și plutire erau de invidiat. Toate aceste lucruri făceau din Brezoi o localitate atractivă unde soseau din toată Europa muncitori și meseriași.
Începută în anul 1891, calea ferată Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului – Sibiu a fost inaugurată, pe Valea Oltului, în anul 1901, realizându-se, în acest fel, o legătură mult mai rapidă cu zona de nord a județului Vâlcea. Acest lucru a permis și imigranților străini să vină mai ușor să lucreze aici. La construirea căii ferate au lucrat peste 900 de muncitori, în majoritate italieni din regiunile Friuli, Veneto și din Tirolul de Sud. Tot cu ei s-a terminat și podul de cale ferată de la Proieni, Brezoi, de către atelierele Corcil Dayde și Pille din Paris, pod a cărui amplasare s-a făcut sub îndrumarea inginerului M. Râmniceanu. La acea dată, era singurul pod din lume, construit în curbă, cu părțile laterale in X sau Y, având structura metalică ansamblată prin nituire. S-a modernizat și șoseaua care lega Râmnicul de orașul Sibiu pe amplasamentul vechiului drum construit de austrieci de-a lungul Oltului. Toate aceste mari lucrări de infrastructură au reprezentat o speranță de trai mai bun pentru mulți muncitori străini. (foto 92)
Catolicii au continuat să ajute, la început de secol, cu donații și implicare directă la modernizarea localităților unde se așezaseră. Soția inginerului ceh Carol Novak, Margareta, constatând degradarea clădirilor școlii din Brezoi a acordat un ajutor material important ce a dus la construirea unui nou local, în anul 1904, edificiu în care astăzi funcționează judecătoria..
În perioada anilor 1900-1920 au apărut noi întreprinderi de exploatare forestieră dotate cu utilaje din ce în ce mai performante. În anul 1901, firma „J. Guttman et Comp“ s-a transformat în „Societatea de exploatare a pădurii – Lotru“, care în anul 1905 a construit o linie îngustă de cale ferată, cu ecartament de 2,6 m, pentru transportul buștenilor în fabrică. În anul 1909, se înființează societatea „Vasilatul“ care cumpără păduri de pe Valea Vasilatului și construiește, la Gura Lotrului, o fabrică de cherestea cu 6 joagăre, pe care, în anul 1914, primii proprietari o închiriază firmei austriece Marcus Kislinger.
Pentru a rezista concurenței, câțiva antreprenori catolici, care se ocupau cu exploatarea lemnului: Teofil Raux, Ștefan Gaillac, N.D. Simian și Alexandro Maxim au înființat „Societatea pentru exploatarea de păduri Oltul“, care a construit o fabrică de cherestea ce exploata lemn pentru fabricile de la Slatina și Turnu Măgurele, materialul fiind transportat pe Olt cu plutele. Chiar de la început, lucrau aici, în medie, 400 de muncitori la care se adăugau 150 de lucrători folosiți, timp de 5-6 luni pe an, la plutărit.
Deoarece pe Valea Lotrului plutăritul era liber, toate societățile de exploatare a lemnului își aveau câte un opust pentru formarea plutelor, triajul buștenilor facându-se prin canale de derivație care conduceau la opustul societății respective. Deoarece buștenii veneau pe Lotru amestecați, pentru a fi deosebiți unii de alții, fiecare societate avea un semn făcut pe buștenii ei, specific, de identificare, așa încăt muncitorii însărcinați cu separarea buștenilor să-i poată dirija pe canalul respectiv prin mișcarea unei traverse în punctul de derivație.
Timpul întrebuințat pentru parcursul unei plute varia în funcție de distanță. Astfel de la Brezoi și până la Râmnicu Vâlcea, o plută se deplasa în 4 ore, de la Râmnicu Vâlcea până la Slatina în 20 ore, de la Slatina la Stoenești în 9 ore și de la Stoenești la Turnu Măgurele în aproape 12 ore. În acest fel, numai în anul 1926 s-au plutărit în diferite localități de pe Valea Lotrului și apoi pe Olt în jos, 69.140 metri cubi de bușteni, realizându-se o economie față de transportul cu trenul de 4000 de lei pentru fiecare transport.
Antreprenorii catolici, proprietari ai majorității fabricilor de cherestea din zonă, au avut, mult timp, profituri semnificative, lucru care s-a răsfrânt și asupra nivelului de trai al muncitorilor de pe Valea Lotrului, mulți din ei, străini, care și-au chemat familiile și prietenii să le fie alături. Așa se explică faptul că numai în Brezoi, la recensământul făcut în anul 1914, din 2887 de persoane, 576 s-au declarat de altă etnie sau credință decât populația majoritară. Ei s-au adaptat foarte bine condițiilor de locuit și au conviețuit împreună cu românii de pe Valea Lotrului, ajutându-se reciproc. Un exemplu grăitor a fost cel când în comuna Voineasa se încerca adunarea de fonduri bănești pentru construirea unei noi biserici, cea de lemn devenind neîncăpătore. Atunci s-a apelat și la muncitorii străini din zonă, în special la cei catolici, care au contribuit cu mici sume pentru ridicarea lăcașului de cult ortodox, iar unii au muncit efectiv la construcție. Mărturie sunt filele unui chitanțier emis în anul 1906 de către Athanasie Mironescu, episcopul Râmnicului Noul Severin, și care s-a folosit până în anul 1913, când s-a adunat suma de 14.362, din donațiile făcute de enoriașii din Voineasa și ,,din contribuțiile ungurilor, italienilor și austriecilor ce se aflau aici pentru exploatarea forestieră“ .
Sume s-au strâns în fiecare an, cele mai multe donații făcându-se în anul 1906, când s-a deschis chitanțierul. Îi menționăm pe următorii: Mamyas Layos-2 lei, Frantz Vatin- 4 lei, Bojeu Tale-2 lei, Roman Pulchează-10 lei, Lorenț Richter-3 lei, Anghelco Peter-1 leu, Iohan Celec-2 lei, Enos Peter-1 leu, Balint Frankas -2 lei, Simon Lajos-2 lei, Fererri Giorgio-1 leu, Buzaș Istvan-2 lei, Baloș Marie-1 leu, Debona Layos, Fridrich Bastia-1 leu, Koncici Michel- 4 lei, Lakösi Anton-1 leu, Pettui Luigi-2 lei, Petre Lati-1 leu, Avu Giovanni-0,80 lei, Istonie Brangheline-2 lei, Lorentz-1 leu, Lilon Amader-1 leu, Dedona Ioan-1 leu, Iohan Ciocoiu-1 leu, Straga Batista-1 leu, Frantz Gaiber, Calmide Francesco-1 leu, Paulon Batista-1 leu, Pagatti Angello-1 leu, M. Faustia-1 leu, Cancici Michel-2 lei, Iosef Bunel-1 leu, Stika Milenko-1 leu, Petre Fanu-1 leu, Ciaila Ion-2 lei, Tomașowitz Ion-2 lei, Tomașowitz Petro-2 lei, Zabella Candida Alin- 2 lei. Încă 55 de file din chitanțier sunt completate cu nume străine, ultima mențiune fiind a lui Frantz Bose, cu 20 lei în 1914 . Suma strânsă de la acești muncitori străini a fost comparabilă cu toate donațiile primite de la locuitorii români ortodocși ai comunei Voineasa. Tot în acest scop s-au primit donații și de la anteprenori catolici din zonă: Ștefan Gaillac și Margareta Novak, așa încât biserica din Voineasa cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae“ a putut să fie sfințită, în prezența unor personalități laice și bisericești din județ, la 4 ianuarie 1915.
La fel s-a procedat și pentru a se reuși construirea unei biserici de lemn, ortodoxe, la Ciunget cu hramul „Sfinții Constantin și Elena“. Lucrătorii străini care și-au dat obolul pentru ridicarea locașului religios lucrau în pădure la punctele Blindu, Dobrunu, Furnica, Goața Mare, Lacul Vidra, Ciunget, Măgura de pe Lotru. Au donat diverse sume de bani: Pictaș Gligor-100 lei, Bucur Zinovie-20 lei, I. Zatti-100 lei, Seica Ladislav-10 lei, Ispas Pașca-20 lei, M. Fatinschi-100 lei, Susana Pasca-40 lei, Vardavschi Ludvig-20 lei, A. Pulber-100 lei, Samcici Ion-40 lei, Stromași Vasile-20 lei, Chirilovici Ana-100 lei, Toleri Albert-30 lei, Craniolini Francesco-30 lei, Trischeta Carlo-20 lei, Conradi Ion-70 lei, B. Samuil-10 lei, Tranio Emilia-10 lei, Ghenoh Nicolae-20 lei, Loghin Turdea-20 lei.
Datorită numelor purtate, putem presupune că mulți lucrători italieni, unguri, slovaci sau austrieci făceau parte din comunitatea catolică din zonă. Aceștia s-au implicat și în activitățile legate de exploatarea aurului. În anul 1911, industriașul catolic Ștefan Gaillac a concesionat în Valea lui Stan, de lângă Brezoi, 600 hectare de teren de la moșnenii locului, pe o perioadă de 75 de ani, în vederea exploatării zăcământului de aur descoperit aici, aducând totodată și instalațiile necesare. Cu ajutorul unui șteamp, el a prelucrat în următorii 7 ani, inclusiv în perioada Primului Război Mondial, peste 10.500 tone de minereu aurifer din care a extras 167,748 kilograme de aur.
În perioada 1916-1919, mina de aur a fost rechiziționată de ocupanții germani și lui Ștefan Gaillac i s-a stabilit obligația plătirii unui impozit destul de mare. Un număr important dintre lucrătorii mineri erau greco-catolici veniți din Ardeal. În acest sens, se poate prezenta cererea din 26 noiembrie 1920, către primarul din Brezoi, făcută de 13 muncitori de la Societatea „Minele de Aur“ din Valea lui Stan, prin care aceștia solicitau să fie scutiți de taxa „pentru strajă“, întrucât ei locuiau aici doar flotant, domiciliile lor stabile fiind în Transilvania. Exploatarea aurului de la Valea lui Stan, a continuat și în perioada dintre cele două războaie mondiale, activitatea industrială sistematică încetând aici abia în anul 1953, deoarece s-a considerat că zăcământul principal era aproape epuizat.
În anul 1911, Brezoiul a fost vizitat de arhiepiscopul catolic de București, monseniorul Raymund Netzhammer. Antreprenorul Ștefan Gaillac a organizat o primire fastuoasă în sala mare a școlii din localitate. A fost o sărbătoare deosebită, care a durat două ore și, în care, 53 de persoane au avut onoarea de a fi împărtășite de înaltul prelat. Cu această ocazie, au fost selecționați 42 de tineri să candideze pentru a urma studii teologice superioare la Craiova. La sfârșit, arhiepiscopul a dorit să cunoască problemele comunității catolice de pe Valea Lotrului și, după ce a vorbit cu mai multe familii din zonă, a promis că va da acceptul ca la Brezoi să se înființeze, nu doar o misiune, ci chiar o filială autonomă catolică
În anul 1920, pentru a putea face față concurenței, societățile forestiere „Lotru“ și „Oltul“, împreună cu alte societăți puternice de profil din țară și străinătate, investitori privați dar și bănci, au decis să se unească, înființând Societatea Anonimă Românească pentru Industria de Păduri „Carpatina“ (foto 94). Capitalul noii societăți era unul important pentru acea vreme, de 100 milioane de lei, împărțiți în 20.000 de acțiuni în valoare de 500 lei fiecare. Investitorii particulari erau de religie catolică: D. Nicolae Simian, Jaques Eiser, Ștefan Gaillac, Mihail Pherekyde și Alexandro Maxim. Cunoaștem apartenența lor religioasă, pentru că se numărau printre cei care ajutau comunitatea catolică din Brezoi când se organizau acțiuni de caritate. Ei au contribuit cu averea lor și cu experiența avută la dezvoltarea constantă a societății vâlcene.
Deși în anul 1921 un incendiu devastator distruge o parte din activele fabricii aflate la Brezoi, în următorii 2 ani se reconstruiește fabrica de cherestea, care ajunge una dintre cele mai moderne din țară, introducându-se 24 de gatere noi și alte mașini ajutătoare. Instalațiile de forță dispuneau de 2 locomobile de 884 CP, la care, în anul 1925, se adaugă o nouă turbină pe râul Lotru, cu puterea de 232 CP.
Fabrica de cherestea din Brezoi efectua orice comandă de lemn de construcție, avea o secție specială pentru fabricarea cutiilor de ambalaj executate la comandă, scânduri pentru podele, traverse de fag pentru calea ferată și chiar mobilier simplu. „Carpatina“ a devenit un concern puternic care, bazându-se pe cererea tot mai mare de cherestea, exporta masă lemnoasă în Austria, Bulgaria, Ungaria, Grecia, Cipru, Palestina, Siria, Franța, Anglia, Germania și Egipt. Până la Al Doilea Război Mondial, S.A.R. Carpatina a fost structura care, prin activitatea sa economică, a permis angajaților săi să aibă venituri îndestulătoare, pe măsura muncii depuse, dar a avut și grijă ca zona să se dezvolte din toate punctele de vedere. Muncitorii stabili primeau locuință și se plătea încălzirea și iluminatul. Ei puteau servi masa la cantina societății și primeau un ajutor familial lunar.(foto 97)
La toate acțiunile caritabile din oraș și din localitățile limitrofe, directorii catolici ai Societății ,,Carpatina“ au contribuit semnificativ, atât în nume personal, cât și în numele societății. Aceasta s-a implicat și în ajutorarea spitalelor, școlilor, bisericilor care aveau nevoie de lemne pentru foc sau pentru diverse construcții. Încă din 5 iunie 1935 a fost constituită Asociația Culturală Sportivă ,,Carpatina“ al cărei scop era popularizarea științei, prin ținerea de șezători și înființarea unei biblioteci, dar și educarea fizică a membrilor ei, prin perfecționare în diferite ramuri din sport și promovarea unui spirit de colegialitate și disciplină. Sediul era în Brezoi iar cotizația era de 10 lei lunar. Asociația ,,Carpatina“ a avut un rol important și în evoluția vieții culturale din zonă, ajutând permanent, indiferent de apartenența religioasă, pe toți cei care încercau să aducă un plus de valoare regiunii în care trăiau.
În arhivele bisericilor ortodoxe de pe Valea Lotrului se găsesc documente care atestă prezența multor familii catolice in zonă. Unii catolici, neavând biserică proprie, au preferat să își boteze copiii în rit ortodox și să se căsătorească în biserici ortodoxe. Printre cei născuți din familii catolice în comuna Voineasa și botezați, după tradiția locală, la biserica ortodoxă ,,Sf. Ierarh Nicolae“ menționăm pe Robert Malle, fiul lui Robert și al Dochiei, pe Ana Berolo, fiică a lui Silvio și Floarea – în anul 1929, Maria Malle, fiică a lui Robert și a Dochiei – menționată în anul 1930. Considerăm că este vorba aici de copii proveniți din căsătorii mixte, datorită prenumelui purtat de părinți. În anul 1931, s-a botezat Maria Repaci, iar în anul 1933 – Elisabeta Zatti, de religie catolică a botezat la această biserică pe Grigore Gogea, fiu al lui Vasile și al Elisabetei.
Printre catolicii domiciliați în Voineasa, care apar trecuți în arhivele bisericii ortodoxe din Voineasa, ca participanți la acțiuni religioase, menționăm pentru anul 1901 pe Maersohn Frantz, originar din Viena și pe Antonia Micoș, născută în octombrie 1888 la Pontafel-Italia. Din localitatea Rigolata din Italia, preotul paroh ortodox îi menționează pe Pulchează Roman, născut la 6 iunie 1868 și pe Pavona Giambata, născută în septembrie 1866. Mai apar în registre: Dohanici Gheorghe, născut la Zoloteseno-Chelsov, Silvero Berolo și alții. În anul 1930, catolicul Menengon Luigi se căsătorește cu Ioana Medrea de religie ortodoxă.Tot în același an, are loc căsătoria mixtă la biserica „Sf. Nicolae“ din Voineasa, dintre Iura Benzei Ștefan-catolic, cu Dochia Cucera-ortodoxă. În anul 1941, are loc căsătoria dintre Gh. Dumitrescu cu Dochia M. Rapaci, iar în anul 1943, Rudolf Schulz – german de origine, o ia de nevastă pe tânăra româncă ortodoxă de 19 ani, Ioana Handolescu. Mulți catolici au fost înmormântați în cimitirul ortodox din Voineasa, slujba fiind făcută de preotul paroh din localitate. Menționăm doar pe cei care au fost trecuți în registrul bisericii și care au beneficiat și de tainele spovedaniei și împărtășaniei de rit ortodox: în 1928, Ernest I. Theis de 43 de ani, romano-catolic, în 1929 – Parasch E.P. Surlin, în 1930 – Iulișca Sovei Ianoș, de 75 de ani.
În același registru mai sunt trecuți și următorii catolici decedați și înmormântați în cimitirul ortodox din Voineasa: pentru anul 1932 – Petre Timoa de 51 de ani și Salomeia A. Micloș de 67 de ani; în anul 1933, Giura Ploz de 75 de ani și Ana Luigi Matiz de 62 de ani. În anul 1936, Barbaceto Petro de 69 de ani. În anul 1935, Luigi Matiz de 76 de ani iar în anul 1936, Florian Perutzi de 90 de ani și Nicula I. Latois de 21 de ani. În anul 1938, este menționată Cecilia Berolo de 75 de ani. După război, însemnările din registru sunt mult mai rare, ceea ce presupune faptul că multe familii catolice din zonă s-au întors în țările lor de origine. Ultima mențiune a unui catolic înmormântat în cimitirul din Voineasa, cu slujbă ortodoxă, o avem din anul 1950, referitoare la Anton Micoschi, de 92 de ani.
După criza economică din 1929-1933, Societatea „Carpatina“ prosperă din nou, astfel că va cumpăra încă 12 gatere. Calea ferată forestieră se extinde la 55 km, având în dotare trei locomotive. Se mai construiesc trei funiculare și se amenajează râurile Lotru și Latorița, prin construirea de canale, lacuri și greble pentru „plutitul sălbatic“ al buștenilor. Se construiește calea ferată Gara Lotru – Brezoi.(foto 93)
În perioada anilor 1940-1945, numărul muncitorilor a variat între 2000 si 2500, după sezon, cam o treime din ei având origini străine.Fiecare a avut un destin interesant și multe de povestit. Unii au lăsat înscrisuri sau scrisori. Unul din cei care au lucrat aici și a lăsat urmașilor fotografii și documente este Dohanici Gheorghe, care a venit din Slovacia și a lucrat la firma italiană ,,Exploatări Forestiere Vani“ din Dobrunu.
Numeroase mărturii avem și despre comunitatea italiană formată aici încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În perioada dintre cele două războaie mondiale existau la Brezoi peste 300 de familii venite din Udinese, Friulani, Trieste, Longarone, Piacenza, care și-au adus un aport important la dezvoltarea economică și culturală a zonei. Mulți au ajuns și la Râmnicu Vâlcea unde s-au remarcat în calitate de anteprenori, arhitecți, oameni de cultură. Din Brezoi își au originea scriitorul Lucian Zatti și cunoscuta Angela Tomaselli, artist plastic. După instaurarea regimului socialist o bună parte din familiile italiene s-au întors în țara de origine dar altele au rămas aici, unde și-au făcut un nou cămin. Dintre acestea menționăm familiile: Buttolo, Olivotto, Croce, Talamini, Camaroni, Chenic, Constantini, Losso, Malle, Ricobon, Vanelli, Tomaselli, Kenda, Pavia, Lorenzzi, Laicof și altele.(foto 95 a,b,c,d,f)
Au rămas astăzi puțini, circa 20 familii, care sunt mândre de originea lor și doresc să rămână unite. În anul 2007, am cunoscut-o și eu pe Aurora Talamini care avea atunci 95 ani și era cel mai respectat membru al comunității. Era o persoană vivace, foarte atentă la ce se întâmplă în jurul ei și dornică să povestească întâmplări interesante din viața comunității dar și despre familia sa.
În presă au apărut mărturii prețioase de la această comunitate italiană catolică din Brezoi: ,, multora li se pare interesant faptul că în urmă cu peste 150 ani italienii veneau la muncă în România ca să nu moară de foame în țara lor. Acum se întâmplă invers’’. O altă membră a comunității italiene, Marinela Buttolo a mărturisit că ,,în familia unui italian există încă reguli care nu pot fi încălcate. O regulă nescrisă este cea a unității familiei, toți membrii familiei trebuie să ia decizii împreună, să-și stabilească și să respecte un program comun, ora prânzului și cinei sunt sfinte și nimeni nu trebuie să lipsească din jurul mesei fără o scuză sau explicație serioasă. Din primul moment italienii au fost primiți foarte bine de comunitatea românească din Brezoi. Au fost respectați și considerați egalii românilor“.
Până în anul 1934, catolicii din Brezoi erau păstoriți de preotul din parohia Râmnicu Vâlcea, care venea periodic să slujească în localitățile de pe Valea Lotrului. Sfânta Liturghie se celebra la Brezoi într-o încăpere, pusă la dispoziție mai întâi de cetățeni și apoi de intreprinderile forestiere din localitate, transformată în capelă. La 7 august 1927, părintele Ioan Pasko de la Râmnic, având binecuvântarea arhiepiscopului de București, a inființat la Brezoi o filială a parohiei de la Râmnic și un prim comitet parohial de sprjin, pentru a strânge fondurile necesare construirii unei biserici proprii și pentru a se ocupa de problemele comunității catolice de aici. Întâiul prim-curator al acestui comitet a fost Ernest Drimuoz, care s-a achitat cu cinste de îndatoririle primite. În anul 1932, părintele paroh de la Râmnicu Vâlcea, Anton Gal, a venit de mai multe ori în Brezoi, contribuind prin îndemnuri dar și direct la strângerea de fonduri pentru biserică.
În toamna anului 1933, s-au primit planurile pentru construirea unei biserici și a unei case parohiale realizate de arhitectul austriac catolic H. Hoflich. În anul 1934, s-a înființat Parohia romano-catolică din Brezoi, preotul locuind, la început, într-o cameră pusă la dispoziție de S.A.R.,,Carpatina“. Imediat ce, la 10 mai 1934, mitropolitul Alexandru Th. Cisar a sfințit piatra de temelie a bisericii romano-catolice din localitate, căreia i-a atribuit hramul ,,Sfântul Anton de Padova“, au început lucrările de construcție.
Întreprinzătorul catolic, Ștefan Gaillac, a donat, numai în primul an, 25.000 lei, monseniorul Cisar 20.000 lei, monseniorul Iuliu Herring 15.000 lei. S-au primit donații importante de la Bărăție și de la biserica ,,Sf Elena“ din București, de la parohia Craiova, de la domnișoara Eugenia Blanchin, dar și sume mai mici de la toți catolicii din județ, după puterea fiecăruia.
Paul Tamaș și-a început misiunea de preot în nou înființata parohie din comuna Brezoi în seara zilei de 14 iulie 1934 și a celebrat prima Sf. Liturghie, în această calitate, chiar a doua zi, asistat fiind de preoții Haag și Sohn, veniți special de la Râmnic. A condus toate lucrările de construcție și amenajare a bisericii, împreună cu Ernest Drimuoz, timp de trei ani, fiind sprijinit și de parohul din Râmnic, Rafael Haag. În noiembrie 1934, mitropolitul Cisar vizitează din nou parohia și aduce odoarele bisericești care lipseau și importante fonduri pentru continuarea lucrărilor. În anul 1935, s-a terminat de construit etajul bisericii actuale, așa încât, pe 25 decembrie, s-a putut celebra Sf. Liturghie în noul lăcaș, cu hramul ,,Sfântului Anton de Padova“. Biserica și casa parohială au fost ridicate pe terenul donat de Societatea Forestieră ,,Carpatina“ .
Din lista preoților care au slujit, atunci, în această parohie îi menționăm pe: Paul Tamaș (1934-1937); Petru Pallek (1937-1940); Rolland Hexler (1940-1946).
Pe 20 aprilie 1935, chiar înainte de Paști, a sosit vestea decesului marelui binefăcător al comunității catolice din Brezoi, Ștefan Gaillac, pentru care s-a celebrat pe terenul viran de lângă noua biserică, un recviem, iar Ernest Drimuoz a reprezentat parohia la înmormântarea din București, depunând o jerbă de flori naturale pe sicriu. De Înviere, se oficiase la Brezoi un Serviciu Divin, seara la ora 10, la care participase și un cor condus de prim-curatorul Comitetului parohial și de fiica sa care, de atunci, pentru o perioadă, a ocupat și postul onorific de cantor în duminicile și sărbătorile de peste an.
Cu eforturi deosebite lucrările de construcție la edificiul religios au continuat. În curte a fost săpată o fântână și prin donații s-au strâns numeroase obiecte de cult necesare desfășurării unei vieți religioase normale.
Într-un recensământ făcut de preotul catolic, Rafael Haag, din Râmnic, în anul 1936, numai la Brezoi, fără împrejurimi, erau înregistrate 118 familii catolice cu 420 credincioși, fațâ de reședința județului, unde erau înscrise doar 80 de familii. În întreaga zonă, se estima de tânărul pe atunci, paroh de Râmnic, ajuns peste câțiva ani ierarh al Bisericii Catolice la București, că numărul celor de confesiune catolică era de peste 700. De aceea se solicită la Arhiepiscopie sprijin mai consistent pentru terminarea clădirilor care să asigure serviciul religios catolicilor de pe Valea Lotrului.
În primele decenii ale secolului XX, comunitatea catolică a sprijinit constant dezvoltarea școlilor din localitate, care aveau nevoie de dascăli serioși și bine pregătiți. După ce s-a înființat parohia, acest spijin s-a instituționalizat.
A funcționat și o școală catolică la Brezoi, servind necesitățile educaționale ale comunității catolice din zona de nord a județului și nu numai. Încă din anul 1890 și chiar anterior, există mărturii despre o școală particulară catolică cu predare în limba maghiară, germană și română, atât de necesară pregătirii copiior sutelor de muncitori străini, din care unii își aduseseră cu ei și copiii. În anul 1903, apar primele informații scrise despre o școală particulară catolică și anume despre “Școala privată mixtă – Societatea Lotru“. Ea a fost autorizată, la solicitările insistente ale autorităților locale, de către minister, să funcționeze prin ordinul 14986, din anul 1904. În primii ani a funcționat în localul Societății Lotru ocupând unul din etajele clădirii principale și îl avea ca responsabil pe Basiliu Pop, învățător cu diplomă eliberată de Institutul Greco-Catolic din Blaj. Acesta a fost și primul director al școlii care și-a deschis cursurile pe 8 ianuarie 1904, cu un efectiv de 78 elevi, dar având o capacitate de cuprindere de peste 100 de copii.
Din punct de vedere al confesiunii, numărul de elevi se prezenta astfel: catolici – 27 elevi, ortodocși – 22 elevi, protestanți – 6 elevi, mosaici – 14 elevi, alte confesiuni – 9 elevi.
În anul școlar 1909-1910, școala funcționa în local propriu, având 61 de elevi, din care catolici – 41, protestanți – 15 și mozaici – 5. Din ei, au promovat 38 de elevi. Cursurile s-au predat în limba maghiară și română, iar – la cerere – în limba germană și română. Diriginte era, în acea perioadă, Gh. I. Vlădescu (foto96). Avea drept cadre didactice, în perioada de început, un dascăl român și unul străin. Această școală a fost publică încă de atunci, funcționând după Programa Statului dar a funcționat în strânsă legătură cu parohia catolică. Se menționează în arhive și participarea permanentă a preotului catolic la cursurile de religie de la celelalte școli din zonă. Preotul Pallek notează în raportul său anual faptul că ,,anul școlar 1937-1938 a început cu participarea la cursul de religie a 45 elevi și eleve de la Școala Carpatina și 8 de la Școala Brezoi Sat. Cei de la Școala Carpatina urmau cursuri miercuri și vineri după-amiază de la orele 2- 4 p.m. și anume clasa a I-a cu a II-a și a III-a cu a IV-a. Acei din sat aveau cursul de religie marți și sâmbătă, de la orele 11-12 a.m“.
În iunie 1936, din actele parohiale reiese faptul că s-au retras de la cursuri copiii mai multor familii de italieni, care au început să se repatrieze iar exodul acestora a continuat și în anii următori, comunitatea catolică începând treptat sa scadă numeric, la cote alarmante. Spre sfârșitul verii, s-au tencuit ferestrele în biserică și la sala de școală iar apoi s-a văruit în alb biserica.
Mitropolitul Cisar, a vizitat în anul 1936 de două ori Brezoiul, prima oară în săptămâna Paștelui și a doua oară la 5 noiembrie, când a venit și cu arhitectul Simion și a luat dimensiunile pentru planul unei scări de piatră.
Cu ocazia unei alte vizite, din 21 iunie 1937, mitropolitului Cisar i s-au prezentat doi elevi, König Alexandru și Volovici Victor, care doreau să meargă la Seminar la București. Apoi Excelența sa a vizitat locuința parohului și a verificat diferite matricole și registre. În vizita sa, prilejuită de împărtășirea Sf. Mir la 59 confurmanzi, ierarhul catolic a fost însoțit de preoții Haag și Karlovschi. La sfârșit, s-a luat masa în ,,Castelul societății Carpatina“, la care a luat parte directorul Iulius Mettner, Sigismund Roth – directorul general, neputând lua parte din cauza unor probleme de sănătate. În vara aceluiași an, alte familii de italieni au părăsit Brezoiul, care nu mai era atractiv din punct de vedere al salariilor primite și s-au repatriat sau s-au mutat la Tălmaciu sau în alte centre industriale din țară. În ziua de 21 octombrie 1937, datorită transferului preotului Paul Tamaș la București, a sosit la Brezoi noul părinte paroh, Petre Pallek.
Lucrările legate de locuința parohială s-au încheiat în anul următor, dar încă 5 ani s-au făcut reparații și reamenajări. În anul 1939, s-a constituit, la parohie, un cor pe 4 voci, sub conducerea lui Ernest Drimuoz, care, prin frumoase cântece românesti, italiene, ungurești și germane, au atras spre Biserica Catolică mulți locuitori din zonă. Serbarea ,,Pomului de Crăciun“ a avut loc la Societatea ,,Carpatina“, unde s-a prezentat piesa Ieslea din pădure. Toți copiii au primit atunci cozonac iar 54 copii săraci, îmbrăcăminte. Astfel de serbări s-au ținut în fiecare an și au fost precedate de acțiuni caritabile. La bunul mers al activității a participat și parohul din Râmnic, Oreste Tușinschi, care a ajutat cu fonduri pentru a se finaliza clădirile parohiale din Brezoi.
În anul 1940, s-a înființat Societatea Tinetetului Catolic, sub patronajul Sf. Tereza a Pruncului Iisus, cu scop religios, cultural și distractiv. Societatea a convins mulți adolescenți să participe la acțiuni de binefacere dar și cultural-educative.
Școala de la parterul bisericii, după ce a fost aerisită toată vara, a fost reamenajată din temelie, zidurile în care pătrunsese igrasia fiind arse cu lămpi de benzină, tocăria de la uși și ferestre a fost înlocuită, iar pereții tencuiți. În anul 1943, datorită războiului, vecernia de seară nu s-a mai ținut, toate ferestrele trebuind să fie camuflate din cauza bombardamentelor. În oraș au mai rămas în timpul razboiului doar aproximativ 25 de familii catolice cu 79 de membri. Preotul paroh Hexel Rolland, instalat în anul 1940, a decis, cu aprobarea Arhidiecezei, să suspende activitatea pastorală în localitate, în anul 1944, considerând că existența preotului ,,devenise imposibilă“
Pe Valea Lotrului au fost active și maicile din Congregația „Notre Dame de Sion“, care, în anul 1938, și-au construit o capelă și au cumpărat o căsuță, încercândsă ajute familiile sărace cu mulți copii sau persoanele în vârstă, singure. Nu s-a ținut seama dacă cei sprijiniți erau ortodocși, catolici sau evrei. După preluarea puterii de către comuniști, maicile au fost obligate să părăsească Brezoiul și România, în anul 1948, capela și casa lor trecând forțat în proprietatea statului. Mult timp a funcționat acolo o tabără de vară pentru copii.
În Arhiva Parohiei romano-catolice Sf. Anton din Râmnicu Vâlcea s-au găsit câteva rapoarte anuale despre viața religioasă a comunității catolice brezoiene pe care le prezint in Anexa V și din care am cules informații interesante.
Din anul 1947, până în anul 1991, parohia din Brezoi a fost administrată, din nou, ca filială, de către Parohia Romano-Catolică Râmnicu Vâlcea. În luna august 1973, timp de trei ani, s-au facut reparații capitale la biserica catolică din Brezoi, (înlocuindu-se totodată acoperișul de țiglă cu unul de tablă) și după aceea la casa parohială.(foto 101-103 a,b,c,d,e) Un ajutor important l-a dat monseniorul Francesco Agostini din București, sprijinit de părintele Virgil Chelaru. În arhiva bisericii ,,Sf. Anton“ din Brezoi, dar și în arhiva Direcției pentru Cultură Vâlcea se găsește un document important datat: 15 noiembrie 1974. Este vorba despre o scurtă descriere a bisericii făcută de preotul paroh de la Râmnicu Vâlcea, Damian Ghiuzan, la care este alăturată o listă de inventariere semnată de o comisie de la Direcția Județeană de Cultură Vâlcea, prin care sunt evidențiate bunurile găsite în patrimoniul filialei catolice de la Brezoi. Procesul – verbal este semnat la 1 noiembrie1974 din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București de protopopul Victor Blasutti și este cuprins întregul patrimoniu istoric, documentar și artistic precum și bunurile mobile și imobile ale filialei de la Brezoi. Se specifică faptul că biserica are o suprafață de 156 metri pătrați, temelie de piatră, pereți de cărămidă, două clopote și un harmoniu.(foto70c)
La 1 mai 1991, prin Decretul nr. 483, arhiepiscopul Ioan Robu, conducătorul Bisericii Romano-Catolice din România, a reactivat această parohie, numindu-l paroh pe preotul Nicolae Țâmpu. Acesta s-a dovedit a fi un bun gospodar, a reparat biserica și a reușit să construiască o altă casă parohială în anul 1994. S-a străduit, întâmpinând destule piedici
administrative și confesionale, să refacă viața spirituală din comunitatea catolică din Brezoi, care, între timp, se micșorase destul de mult.
Preoții catolici care au slujit, după Revoluție, altarul parohiei Sfântul Anton de Padova din Brezoi sunt: Nicolae Țâmpu (1994-2000); Ioja Neculai (2000-2002); Bordeian Claudiu (2002-2004) și Gilbert Sebastian Iavorschi (din 2004).
În Țara Lovistei, neexistând cimitir catolic, s-a făcut o solicitare către Consiliul Local Brezoi pentru extinderea unuia dintre cimitirele existente, care să intre în administrația parohiei catolice. În acest moment, primăria asigură locuri de veci, tuturor confesiunilor, in cimitirul urbei. Pe Valea Lotrului nu există filiale ale acestei parohii, deși aici au locuit numeroși catolici. Mai există totuși familii răzlețe și în alte localități din zonă, cum ar fi Voineasa, Malaia, Brădișor, Ciunget etc.
Din anul 1995, în Brezoi au fost prezente și 3 surori din Congregația „Sfânta Familie din Spoletto“ (înființată de fericitul Pietro Bonilli la 13 mai 1888 în Italia), care au desfășurat diverse activități în „Caritasul“ parohial. Fundația Catolică „Caritas“ a fost înființată în anul 1992, are personalitate juridică din 1994 și a desfășurat activități de asistență socială în favoarea locuitorilor din Brezoi, indiferent de apartenența religioasă. S-a înființat și o mică grădiniță cu program prelungit, pentru copiii ce proveneau din familii sărace sau dezorganizate. S-a acordat asistență medicală și socială la domiciliul bolnavilor, avându-se grijă de numeroasele familii sărace din zonă. S-au promovat programe de pregătire profesională, din care cel mai apreciat a fost cel intitulat: atelier de tâmplărie, cu 6 lucrători. Surorile au coordonat și alte acțiuni: „supa săracului“ oferită zilnic pentru aproximativ 40 de copii, transportul elevilor din satele învecinate la Școala cu clase I-VIII din centrul orașului Brezoi etc. Surorile care au format comunitatea de la Brezoi aveau fiecare o misiune specifică: sora Gianclaudia Giancaglini (Superioara comunității), fiind asistentă medicală, se îngrijea de bolnavi și de persoanele în vârstă și servea în fiecare zi la prânz „supa săracului“; sora Sandra Scialli, asistentă socială, a coordonat Centrul de Zi pentru Persoane cu Handicap „Fericitul Pietro Bonnilli“, vizitând și familiile aflate în nevoie, iar sora Patrizia Di Stasio, învățătoare, pregătea elevii care-i cereau ajutorul, făcea cateheză cu adolescenții și preda limba italiană în structuri educaționale catolice din Brezoi. Împreună, ajutate și de persoane din comunitatea catolică, coordonau grădinița cu program prelungit și asigurau toate activitățile misiunii catolice din Brezoi. De câțiva ani, Surorile au fost chemate să desfășoare o altă misiune, în afara României, așa încât au trebuit să se mute. Brezoienii le regretă și astăzi, dar o parte din activitățile lor caritabile au fost preluate de catolicii rămași, de Biserică și de Primărie. Centrul, patronat inițial de Fundația Catolică ,,Caritas“, a intrat sub coordonarea strictă a Bisericii catolice din Brezoi. La ora actuală (2016), biserica asigură spațiul și două îngrijitoare, iar Primăria Brezoi asigură hrana.
Parohia romano-catolică „Sfântul Anton de Padova“ din Brezoi, județul Vâlcea are sediul pe strada Eroilor nr. 61, unde se află biserica (foto 98) și Casa parohială.(foto 99). În anul 2006, numărul total de credincioși catolici era de 112, proveniți din 53 familii recenzate în această zonă
În prezent, slujește la Parohia Romano-Catolică preotul Gilbert Sebastian – Iavorschi, născut la 28 mai 1972 în județul Suceava.(foto 100) A fost hirotonit preot la 22 iunie 1996 în catedrala „Sf. Iosif“, de arhiepiscopul de București, dr. Robu Ioan. A urmat studiile la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași, în următoare succesiune:1990 – 1992, ciclul filosofic;1992 – 1995, ciclul teologic deplasându-se în Spania, la seminarul din Malaga;1995 – 1996, ciclul superior teologic la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași; Și-a obținut licența cu lucrarea Opțiunea preferențială pentru cei săracii în doctrina socială a Bisericii. Întreaga activitate și-a dedicat-o Bisericii Catolice. În perioada 1996-1998 a fost profesor de teologie dogmatică (Teologie fundamentală) la Institutul Romano-Catolic „Sf. Tereza“ – București. Tot în această perioadă, între anii 1996 și 2002 a funcționat ca vicar la Catedrala episcopală din București, notar la Tribunalul ecleziastic și Responsabil al comunității vorbitoare de limbă spaniolă din București. Între anii 2002 și 2004 a activat vicar la Parohia romano-catolică din Constanța „Sf. Anton de Padova“. Din anul 2004 și până astăzi, este părinte paroh la Parohia romano-catolică din Brezoi, unde este foarte respectat de credincioși.
În ziua de 3 iulie 2011, la inițiativa doamnei Violeta Borțoi Passerini, a primarului din Brezoi, Robert Schell și a preotului romano-catolic Sebastian Gilbert Iavorschi, a fost înălțat lângă Proieni (Brezoi) un monument reprezentând Grota de la Lourdes (Franța), unde se spune că s-ar fi arătat Fecioara Maria.(foto 104) Monumentul a fost ridicat și în memoria a doi tineri decedați în anul 1997, într-un tragic accident de mașină: Ștefan-Robert și Claudiu Dragoș, pe D.N. 7. La slujba de sfințire a monumentului a participat P.S.Episcopul de Lourdes, Jacques Perrier, Î.P.S. Cornel Damian, Arhiepiscop Auxiliar al Arhidiecezei romano-catolice de București, precum și Î.P.S.Arhiepiscopul de Râmnic, Gherasim Cristea. A fost un semn de apropiere între cele două Biserici, lucru apreciat de mulțimea credincioșilor participanți la eveniment Cele două statuete, precum și crucifixul sunt făcute în atelierele mănăstirii de la Lourdes. Lucrarea a fost concepută și coordonată de pensionarul catolic bucureștean Eugeniu Ștefan.
Monumentul a devenit loc de pelerinaj și, anual, are loc, în ziua de 8 septembrie, o slujbă la care participă sute de credincioși.
CAPITOLUL VII
COMUNITATEA GRECO-CATOLICĂ
VII.1. O BISERICĂ PRIGONITĂ
La sfârșitul veacului al XIX-lea, coborând pe firul Oltului, au venit să lucreze la intreprinderile forestiere din Brezoi numeroși muncitori din Transilvania, o parte din ei fiind greco-catolici. Ne putem da seama de acest lucru din documentele găsite despre catolicii din zonă și care nu aveau nume străine. Cu siguranță, o parte din aceștia erau greco-catolici, pentru că italienii, slovacii, sașii sau maghiarii, pomeniți la Brezoi în arhiva Bisericii Romano-Catolice din Râmnicu Vâlcea (parohia care avea arondat tot județul) sau în documentele administrativ-economice din această perioadă, dosar (Carpatina“ – SJANV), erau în mare măsură romano-catolici.
De asemenea, mulți ardeleni greco-catolici, sătui de asuprirea economică și socială la care erau supuși constant, s-au așezat, în mai multe valuri, de la Deva, Blaj, Alba Iulia,Sebeș și Sibiu, mai ales după anul 1848, în tot arealul vâlcean și și-au întemeiat cămine și familii. O informație despre aceștia o avem de la episcopul catolic Raymund Netzhammer care, vizitând în anul 1909 Mănăstirea Govora din Vâlcea, prezintă în jurnalul său impresii și observații de interes: ,, regiunea din jurul Râmnicului Vâlcea este cea mai bogată în mănăstiri din întreaga Românie. În fiecare vale și vâlcea dai aici de câte un așezământ monahal. După cum ne lămurise stareța de la mănăstirea Dintr-un Lemn, aceste așezăminte sunt populate îndeosebi de români din Transilvania. Odată mi s-a spus chiar că până și maicile unite din Transilvania erau atât de numeroase în mănăstirile de aici, încât, dacă ar fi fost strânse laolaltă, ar fi putut rezulta o mănăstire catolică de rit românesc, bine populată. “
Prima mențiune sigură a unei comunități greco-catolice în județul Vâlcea am preluat-o dintr-o situație statistică, făcută în anul 1933 de preotul catolic, Rafael Haag, de la Biserica ,,Sf. Anton“, din Râmnic.(foto 69) Se menționează un număr de 240 persoane de rit greco-catolic la nivel de județ, cu următoarea distribuire: 150 brezoieni, 50 râmniceni, 10 locuitori din zona Ocnița a orașului Ocnele Mari, 5 de la Govora, 5 de la Băbeni și se estima la Drăgășani că existau 20 greco-catolici.
După Dictatul de la Viena ( 1940 ), un alt grup important de credincioși greco-catolici s-au refugiat în Vechiul Regat, deci și în județul Vîlcea, deoarece partea de nord-vest a Transilvaniei intrase sub stăpânire străină. Acest lucru a dus la creșterea semnificativă a numărului credincioșilor greco-catolici din zona Brezoi.
Într-un alt document statistic, legat de viața religioasă de pe Valea Lotrului, se menționează că ,,în anul 1940, la Brezoi, există o parohie greco-catolică, cu circa 350 credincioși, înființată de ardelenii aduși aici din zona Dejului ca să lucreze la fabrica de cherestea“. Aceștia, împreună cu alții, veniți, în timp, din toată Transilvania, cu ajutor primit de la conducerea Societății ,,Carpatina“ și de la câțiva greco-catolici mai înstăriți din zonă, și-au propus, în anul 1940, să construiască o biserică proprie cu hramul “Sfântul Gheorghe“.(foto 110)
Părintele canonic Iuliu Maior, care coordonase în perioada 1935-1940 comunitatea catolică brezoiană, a adus, în toamna anului 1940, un nou preot paroh, Romulus Cismaș, în comuna Brezoi, cu speranța că acesta va reuși să mobilizeze toate resursele din zonă și să zidească cât mai repede bisericuța de care comunitatea avea așa mare nevoie.
Preotul greco-catolic, Cismaș Romulus, a reușit într-adevăr să convingă câțiva ardeleni veniți de pe Valea Someșului, muncitori la fabrica de cherestea din Brezoi, să ajute la terminerea edificiului început în 1940. Terenul pentru construirea biseri greco-catolice din localitate, în punctul ,,Podul cu mesteceni“, de circa 2000 metri, fusese donat de ardeleanul Dăncăneț Ioan, stabilit cu familia în localitate cu zece ani înainte.
Mulți localnici au contribuit atunci la ridicarea bisericii cu bani dar și cu muncă efectivă. Au rămas în documentele din perioada 1940-1942 numele câtorva dintre aceștia: Dican Ioan, Bota Teodor, Petreanu Ioan, Mican Ioan, Sighiartău Ioan, Târloveanu Nicolae, Ilea Andrei, Dascăl Valer, Sucean Ioan, Filip Augustin, Tamaș Nicolae, Rus Ioan, Pop Dumitru, Pop Ioan, Tamaș Ioan, Hăsmășan Ion, Simon Nicolae, Samson Petre, Puiu Grigore, Nistor Mihai, Zac Nichita. Donații materiale au făcut comercianții: Boboș Ioan, Predescu Ioan, Purdea Vasile și Boboș Simion. Preotul locului, Cismaș Romulus, a muncit cot la cot cu muncitorii, îndrumându-i și dându-le elanul necesar încheierii lucrărilor.
Un ajutor important, cu materiale de construcție, dar și cu banii necesari, a venit din partea directorilor catolici ai întreprinderii forestiere ,,Carpatina“. De asemenea, din presa vremii, aflăm că „Preaveneratul Consistor din Blaj a ajutat cu suma de 70.000 Lei“(foto105) și că s-au primit ajutoare semnificative ,,de la directorul Berar de la Brezoiu și de la domnul comisar de românizare, dr. Mărginean , de la București“.
În toți anii în care nu au avut biserică, greco-catolicii din Brezoi au fost la slujbele duminicale și la tainele religioase ținute în biserica romano-catolică ,,Sf. Anton“ din localitate, unde nu s-a făcut diferență de tratament pentru cei veniți la frații lor de alt rit. Când puteau, mergeau și la Râmnic, la biserica „Sf. Anton“ din centrul orașului.
În ziua de 25 octombrie 1942, la Brezoi, a fost sfințită biserica parohială ,,Sf. Gheorghe“ în prezența P.S. Vasile Aftenie, Episcop de București.(foto106) A fost o mare onoare pentru locuitorii comunei, dar și sărbătoarea a fost pe măsura așteptărilor celor peste 300 persoane prezente. ,,La slujba sfințirii bisericii au participat de la Blaj, Părintele dr. Leon Sârbu, profesor la Academia Teologică, Părintele profesor, Traian Jacodi, de la Liceul Comercial de Băieți, iar de la Sibiu, Părintele dr. Augustin Ciungan. Slujba a început cu o procesiune de la capela unde se slujise până atunci, până la noul edificiu“. La sfârșitul Sfintei Liturghii, Înaltul arhiereu – venit de la București – a împărțit credincioșilor prezenți căte o iconiță și căte o medalie, spre aducere aminte. A fost acolo aproape întreaga suflare a localității iar episcopul Vasile Aftenie s-a adresat în predica sa atât catolicilor din zonă cât și numeroșilor ortodocși care au asistat la eveniment.
Circa doi ani au mai continuat lucrări de amenajare la construcție, dar greco-catolicii de pe valea Lotrului au putut să asiste la slujbe cu satisfacția unui vis împlinit. Alături de părintele Cismaș, în anul 1947, a sosit în parohia Brezoi și preotul Oprea Emilian. Biserica era amplasată pe un frumos platou, deasupra fostei ,,colonii“ a Societății Carpatina și era zidită din cărămidă și acoperită cu țiglă.
Din păcate pentru ei, după ce au făcut eforturi deosebite să aibă propriul lăcaș de cult, nu au putut să se bucure de o viață religioasă normală decât până în anul 1948 când, ca în toată țara, greco-catolicii din zonă au fost siliți să treacă la ortodoxie, unii de teama închisorii și persecutarea familiilor iar alții ca să se poată integra mai ușor în societate. Puțini au rezistat, unii au plecat din localitate, iar alții au trecut la biserica romano-catolică.
Bunica mea, Zorica Macavei, venită aici, tocmai de la Bucium Șasa, din Munții Apuseni, a plecat la Călimănești, unde s-a măritat cu un tânăr ortodox, brutar la Jiblea. Ca ea, au procedat mulți greco-catolici care, prin căsătorii mixte, și-au păstrat confesiunea copilăriei doar în suflet. De teamă, mulți din ei au acceptat să fie primiți de Biserica Ortodoxă, dar au rămas cu speranța că lucrurile se vor îndrepta în timp.
Biserica greco-catolică ,,Sf. Gheorghe“ a fost preluată de Stat și dată Parohiei Ortodoxe din Brezoi; la fel, casa parohială și odoarele bisericești. Un lucru greu de înțeles a fost confiscarea cărților cu profil religios, de către Securitate, pierzându-se atunci valori, acte, fotografii și o parte din arhivă.
Comunitatea uniată din Brezoi a rămas totuși în conștiința locuitorilor de aici, pentru că s-au păstrat legăturile de prietenie între unele familii și în perioada comunistă. Urmașii vechilor familii au renunțat, însă, să mai ducă o viață religioasă „la lumină“, de frica persecuției continue la care erau în pericol să fie supuși, așa încât, după câteva decenii, legăturile religioase legate de ritul greco-catolic s-au micșorat semnificativ.
Anul 1948 a fost unul de cumpănă pentru toți credincioșii greco-catolici. Din ordinul lui Stalin, Biserica Greco-Catolică, aflată în strânsă legătură cu Roma, a fost desfințată, prin lege, în toate țările ocupate de ruși. În România, acțiunea a fost pregătită prin câteva măsuri succesive precum: denunțarea Concordatului cu Vaticanul, urmărirea ierarhilor uniți cătora li s-au făcut fișe speciale de către ofițeri ai Securității – care cuprindeau calități dar și slăbiciuni ce urmau a fi exploatate ulterior prin șantaj sau amenințare, promovarea unei legislații noi în domeniul educației, prin care școlile confesionale erau desfințate, elaborarea unei noi legi a cultelor care limita la doi numărul ierarhilor BRU etc..
Nu s-a ținut seama de meritele Bisericii Române Unite cu Roma (B.R.U) , motiv pentru care, cred eu – dacă trebuiesc sintetizate doar trei dintre cele mai importante – s-ar fi putut găsi o altă soluție: emanciparea și recunoașterea drepturilor social-politice ale românilor transilvăneni, aportul deosebit al corifeilor Școlii Ardelene la păstrarea și punerea în valoare a limbii române precum și la formarea culturii și a conștiinței naționale și, bineînțeles, rolul esențial jucat de către Biserica Greco-Catolică în istoria modernă a României, culminând cu momentul când episcopul de Gherla, Iuliu Hossu, a citit în fața mulțimilor adunate la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, Declarația de unire a Transilvaniei și Banatului cu România, același episcop prezentându-i-o, apoi, în delegație de patru reprezentanți, regelui Ferdinand I, la București.
Desființarea Bisericii Române Unite cu Roma ( BRU) a survenit in urma mai multor măsuri luate de statul comunist, la cererea sovieticilor, împotriva Bisericii catolice în anul 1948.
Au fost preluate reședințele episcopale, ierarhii și preoții „ostili“ regimului au fost izolați pentru ca să nu mai poată lua legătura cu credincioșii. Organele Securității au folosit metode dure de intimidare, mai ales împotriva celor care aveau simpatii politice spre PNȚ.
Alături de ceilalți ierarhi, Iuliu Hossu – episcopul greco-catolic de Gherla – semnase un memoriu de protest către dr. Petru Groza și unul către C.I. Parhon, dar depusese și jurământul de credință cerut. După câteva luni însă, dezamăgit de intransigența guvernanților, Iuliu Hossu și-a radicalizat și el poziția, iar urmarea nu a întârziat să apară. Cei care îl urmăreau l-au catalogat drept „adversar al regimului, care îi îndeamnă pe credincioși să aleagă între Hristos și comunism“. Și întradevăr, episcopul – martir a ales închisoarea la Sighet și apoi surghiunul până la sfârșitul vieții, la mănăstirea Căldărușani, unde o perioadă a fost stareț Gherasim Cristea, cel care va ajunge arhiepiscop de Vâlcea.
Autoritățile comuniste, instalate în fruntea guvernului român după cel de-Al II-lea Război Mondial, au decis scoaterea B.R.U. in afara legii prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948.
Au urmat arestări ale preoților greco-catolici care se împotriveau „re-unirii“ cu Biserica Ortodoxă, pentru ca, în final, să fie reținuți toți episcopii români uniți, chiar dacă, unii, avuseseră o atitudine conciliantă. Aceștia au fost ridicați în zilele de 29 și 30 octombrie 1948 și apoi duși în reședința de vară a Patriarhiei Ortodoxe, din județul Muscel, de la Dragoslavele. Toți cei șase episcopi greco-catolici vor ajunge în închisorile regimului comunist (beciurile Ministerului de Interne, Sighet, Aiud) unde se va încerca, prin ispitire sau brutalitate, trecerea măcar a unuia dintre ei la Biserica Ortodoxă; însă toți aceștia au ales să moară în temnițele comuniste, sau să accepte domiciliul forțat impus după întemnițare, decât să-și trădeze credința. Atunci a început martiriul acestei Biserici, care, în anul suprimării, număra aproximativ 1.800.000 de credincioși. Toate lăcașurile de cult și celelalte bunuri ale comunităților greco-catolice au fost preluate de Statul comunist și dăruite Bisericii Ortodoxe. Abia după anul 1989, destinul dureros al românilor greco-catolici (episcopi, preoți, canonici, măicuțe și numeroși laici), din perioada dictaturii comuniste, a început să fie cunoscut mai bine .
Regimul comunist și-a propus ca până sfârșitul anului 1948, să organizeze comasarea Bisericilor, la Alba Iulia sau București și a reușit acest lucru, cu mari eforturi, la începutul lunii octombrie. Peste 340 de preoți greco – catolici au fost totuși torturați in temnițele din toată țara, în acea perioadă, fără ca să se poată obține trecerea lor la ortodoxie, lor alăturându-li-se numeroși prelați romano-catolici sau protestanți, considerați ,,periculoși“, de la care s-a încercat obținerea susținerii regimului impus de sovietici.
Preoții erau amenințați cu scoaterea din casă (casele parohiale) și pierderea oricărei posibilități de serviciu, dar, uneori, și cu arestarea membrilor familiei. Au fost cazuri când au fost amenințați cu împușcarea și, pentru cei refugiați din Basarabia sau Bucovina, cu deportarea în Siberia.
Deși la 3 octombrie 1948 a fost semnat la București actul sinodal al revenirii oficiale a Bisericii Române Unite cu Roma în sânul Bisericii Ortodoxe Române, au trecut câțiva ani buni, până când prigoana celor care fuseseră în atenția Securitații să se diminueze într-un fel.
Destinul episcopilor greco-catolici a fost tragic: Alexandru Rusu a murit în închisoarea de la Gherla, la 9 mai 1963; Aftenie Vasile – cel care păstorise și zona Vâlcii , închis la Văcărești, a fost ucis în anchetă, de Securitate, în ziua de 6 mai 1950; Traian Valeriu Frențiu a murit în închisoarea de la Sighet în ziua de 17 iulie 1952: Tit Liviu Chinezu a decedat în închisoarea de la Sighet, la 15 ianuarie 1953. Mitropolitul Ioan Suciu, a pierit la data de 27 ianuarie 1953 în închisoarea Sighet. Episcopul Ioan Bălan, după ce a stat în închisoare până în anul 1955, a murit în anul 1959, la mănăstirea Căldărușani, unde a avut domiciliu forțat. Episcopul Iuliu Hossu (cu rude la Râmnic) a murit, după un surghiun lung, la mănăstirea Căldărușani, la 28 mai 1970. Cu un an înainte, fusese numit de Papa Paul al Vl-lea cardinal. Pe patul de moarte, la Spitalul Colentina, ultimele lui cuvinte au fost: “Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă!“
Parohiile greco-catolice din Oltenia au făcut parte din Arhiepiscopia de București. Vasile Aftenie, vicar al Arhiepiscopiei Greco-Catolice a Blajului fusese numit în iunie 1940, vicar general pentru Vechiul Regat și București, având în grijă și parohia vâlceană din Brezoi.
Prigoana comunistă i-a făcut pe mulți greco-catolici din județul Vâlcea să participle la slujbele romano-catolice care se țineau la Brezoi și Ramnicu Vâlcea. Unii au renunțat totuși la luptă și au devenit practicanți ortodocși. Alții au păstrat în suflet credința strămoșască și s-au integrat în comunitatea romano-catolică.
Familiile Blaj și Oros, înrudite cu episcopul martir Vasile Afrenie, (foto107a,b,c-108) s-au așezat în Râmnicu Vâlcea. Din mărturia acestora, reiese faptul că stăteau mereu cu teamă și simțeau tot timpul că Securitatea îi supraveghează. Slujbe greco-catolice se țineau cu ocazii speciale: nunți, botezuri, seara, în casele unor membri ai comunității catolice.
Din informațiile culese și din interviurile luate, materializate în mărturii-declarații pe propria răspundere, rezultă că în județul Vâlcea – ca in toată țara – în perioada comunistă, familiile greco-catolice au suferit diverse persecuții.
Ca exemplu pentru această perioadă se poate prezenta concret un caz de prigonire a unor greco-catolici veninți din Transilvania. Douăsprezece măicuțe din așezăminte monahale din Blaj, Cluj, Lugoj, Socaș, Jucu și Obreja, de confesiune greco-catolică, au fost aduse în anul 1948, cu autobuzul, la mănăstirea Bistrița vâlceană și ținute în stare de „arest la domiciliu“ în chiliile de acolo. Maicile ortodoxe Olga și Teodosia (Sia) Gologan (foto109a,b)s-au împrietenit cu ele și au încercat să le ajute. Vorbitoare de limbă germană și franceză, ele nu au ținut seama de diferențele religioase și au reușit să le faciliteze măicuțelor ardelene posibilitatea ținerii ritualurilor religioase proprii, care nu se deosebeau prea mult de cele ortodoxe.
Măicuțele greco-catolice, deși aduse la mănăstirea ,,Bistrița“ pentru a fi izolate de influențele „rele“ și-au organizat un mic altar propriu, specific ritului lor, „în chilia din stânga bisericii de pe deal“. În acest fel, ele și-au format un grup mic de susținătoare din cadrul mănăstirii iar solidaritatea găsită acolo le-a dat forța să-și păstreze credința. Tinerile maici ardelene au fost totuși deposedate de rasa monahală în toamna anului 1955 și împărțite în două loturi, trecute „în civilie“ și trimise, pe rând, în Bărăgan, la muncă. Când au plecat, au lăsat maicilor Gologan și celorlalte prietene de la mănăstire, drept mulțumire, puținele obiecte pe care le avuseseră la sosire și care alcătuiseră „altarul“ din chilie: câteva cărți în limba franceză și o statuetă a Maicii Domnului. A fost un gest simplu de mulțumire pentru înțelegerea găsită. Mai mult, în cei peste 7 ani petrecuți la Mănăstirea Bistrița, ele reușiseră să convingă și alte maici ortodoxe să li se alăture în rugăciuni și rit. Cărțile lăsate la Bistrița au intrat în posesia profesoarei Eugenia Mihăilescu din Costești, comuna pe raza căreia se află mănăstirea , iar statuia Maicii Domnului, prin intermediul lui Constantin Popian și a Magdei Rudolph a ajuns la Biserica Catolică ,,Sf. Anton“ din Brezoi..
Un preot din Costești a reclamat însă, autorităților locale, după plecarea ultimelor măicuțe greco-catolice, faptul că unele maici ortodoxe de la mănăstirea Bistrița au fost prea mult influențate de ritul uniat, promovat pe ascuns de măicuțele ardelene. După ancheta declanșată, maicile rebele au fost izolate și, după câteva luni, pentru că nu au dorit să revină la ortodoxie, au fost deportate și ele, in anul 1956, în Bărăgan.
Au suferit, în acea perioadă, represalii și stareța mănăstirii, împreună cu cele trei maici cu funcții (contabila, magazionera și medicul). Acestea au fost acuzate, împreună cu alte maici, și de faptul că ar fi sprijinit rezistența anticomunistă din munți, respectiv partizanii ce făceau parte din grupul Arnota. Maicile Calidonia Anghel, Nimfodora Cuștuliță și Monica Pîciu au fost judecate de Tribunalul Militar Craiova. În timp, au fost arestate și maicile Xenia Dîmboviceanu, Ripsinia Martoiu și Pantelimona Iordan. Dintr-o mărturie a lui Sergiu Popescu ( unul dintre martorii cei mai importanți ai evenimentelor ), pe când era anchetat de Securitatea din Craiova, acesta a auzit plânsete de femeie într-o celulă învecinată. A luat legătura cu persoanele din celulă și a aflat că acolo se aflau maica Olga Gologan și o altă maică. Ele i-au spus că au fost chinuite, bătute și chiar siluite bestial.
În anii 1948-1960, Securitatea a încercat prin toate mijloacele să stingă focarele de insubordonare din schiturile și mănăstirile vâlcene, considerate periculoase pentru conducerea de atunci a țării. Au fost vizate și călugărițele de la mănăstirea Bistrița. În primul rând Olga Gologan, stareța mănăstirii. Apoi călugărițele Olga Glejaru, doctorița mănăstirii, Maria Paciu pedagoga mănăstirii, ca și călugărița Florentina, profesoară de limba română la mănăstire. Toate erau socotite adepte ale legionarismului, fiind bănuite că ar fi cotizat regulat într-o „cetățuie“ de unde ar fi făcut parte. În perioada 1948-1958, deși urmăriți și supravegheați permanent de Securitate, după principiul: preot = anticomunist = dușman al poporului, preoților simpli, atât ortodocși, cât și romano-catolici, li s-a permis treptat să-și desfășoare liber activitatea și, în timp, s-au adaptat noii situații. Spre deosebire de ei, preoții „interziși“, preoții greco-catolici, au trebuit să-și continue activitatea pe ascuns, „în catacombe“, ca pe vremea primilor creștini, riscând în orice moment să fie arestați împreună cu familiile lor.
S-au mai ținut slujbe, așa cum reiese din mărturiile culese, dar pe ascuns și numai la cerere sau in momente deosebite. În timp, lucrurile, treptat, s-au normalizat și cu cei de rit uniat. După anul 1960, mulți din cei care fuseseră arestați au ieșit din închisori sau din lagărele de muncă forțată. Familiile greco-catolice din Vâlcea au fost însă în continuare supravegheate de oamenii Securității, hărțuite, trebuind să încerce să-și practice viața spirituală cu fereală. Cornel Frâncu, tatăl meu, cu domiciliu forțat în Râmnicu Vâlcea, își făcuse un loc de rugăciune într-una din camere unde aveam biblioteca și niște icoane vechi, primite cadou de la bulgarii din Cadrilater. Lunar era vizitat de colonelul de securitate Sima, care, pe ascuns, îl menaja și îl ruga să nu mai înjure regimul pentru că aveam eu de suferit. Îmi aduc aminte că în anul 1966 colonelul de la Securitate s-a supărat rău pe tata pentru că arătase icoanele vechi, aduse din Bazargic-Balcic, (când fusese acolo, la bulgari, ,,năcealnic“), preotului ortodox Ionescu, de la biserica ,,Toți Sfinții“, care venise cu boboteaza și acesta îl pârâse la Securitate. Cu greu a reușit cel care îl supraveghea permanent pe tata să mușamalizeze delațiunea.Când am citit dosarele tatei de la C.N.S.A.S. am găsit persoane foarte apropiate și foarte respectate în oraș, care dăduseră note informative despre apartenența lui Cornel Frâncu la greco-catolicism, inclusiv la corespondența avută cu Iuliu Hossu, atunci când acesta era numai episcop de Gherla, și, de aceea, filajul a fost permanent, bazat și pe faptul că tata avusese în tinerețe simpatii țărăniste
Greco – catolicii erau socotiți, ab initio, ca fiind ostili guvernului. La Râmnic, până în anul 1990, dar și după aceea, au primit un ajutor frățesc de la comunitatea romano-catolică și au putut să meargă la slujbe la biserica ,,Sf. Anton“ din Râmnic, unde au fost adoptați, fără discriminare. Din păcate, la suprimarea forțată a structurilor greco-catolice din România au contribuit atât forțele comuniste locale, dirijate de Moscova, cât și o parte din autoritățile ortodoxe române. Datorită partizanatului confesional, sensibilității acestui subiect, cât și datorită firavului material istoriografic legat de Vâlcea, aceste pagini de istorie ridică încă numeroase dificultăți celor care vor să dezvolte subiectul. Doar după ce vor fi publicate documentele existente în Arhiva C.N.S.A.S. sau a Serviciului Român de Informații, care se referă la ostilitatea între catolici și ortodocși, acuzele reciproce și suspiciunile născute atunci, între BRU și BOR, vor fi eliminate.
Cu siguranță multe acuze se vor dovedi simple exagerări, aroganța și neîncrederea nu vor mai alunga încercările timide de dialog serios și, în timp, asperitățile existente încă, se vor atenua.
VII.2. RENAȘTEREA BISERICII GRECO-CATOLICE DIN JUDEȚUL VÂLCEA
Prin Decretul-Lege nr. 9, din 30 decembrie 1989, promovat de Consiliul de Conducere al FSN, Biserica Greco-Catolică din România a ieșit din ilegalitate, și-a refăcut structurile și a căutat să-și reia misiunea de promovare a valorilor naționale peste tot în țară. A fost extrem de greu pentru că, în foarte multe locuri, își pierduse proprietățile, biserici sau case parohiale, terenuri, biblioteci sau odoare de cult. Au început procese lungi și costisitoare cu reprezentanții B.O.R., care își apărau drepturile dobândite cu zeci de ani în urmă. Doar aproximativ o treime din fostele familii greco-catolice s-au reântors la B.R.U. Cei mai în vârstă erau deja la Ceruri iar copiii lor nu s-au mai complicat să-și îngreuneze existența. În câțiva ani, prin bună înțelegere sau prin judecată, multe din locașurile de cult, avute înainte de anul 1948 de B.R.U. au fost totuși recuperate, mai ales în Transilvania.
La Brezoi, după revoluție, au fost identificați câțiva descendenți ai vechilor familii greco-catolice care au acceptat să revină la credința strămoșilor: Rus Maria, Ilea Todor, Petreanu Mircea, Vasilescu Ioan, Dascăl Elisabeta etc. care, împreună cu alți catolici din zonă, au făcut demersuri la Blaj pentru reînfințarea parohiei greco-catolice din localitate. Ea a fost oficial înregistrată la Primaria Brezoi, în Registrul Special pentru regimul cultelor, abia în anul 2000, având înscriși, la început, 70 de credincioși.
Până atunci, în anul 1999, de la Slatina, a venit la Brezoi preotul paroh Catană Viorel, împreună cu protopopul Sabău de la București, pentru a lămuri situația bisericii din localitate și pentru a lua legătura cu reprezentanții comunității locale. A fost o primă încercare, ca împreună cu reprezentanții B.O.R., participanți și ei la întrunire, să se discute posibilitatea retrocedării bisericii „Sf. Gheorghe“, din localitate, enoriașilor greco-catolici care o construiseră în anul 1942. Deși la întâlnire poziția preotului Catană a fost una care să favorizeze dialogul, majoritatea ortodoxă din oraș nu a acceptat nici măcar o soluție prin care greco-catolicii să poată și ei să-și țină slujbele în acea biserică, dar în alte zile sau intervale orare. Culmea este faptul că Episcopia Ortodoxă avea la Brezoi 3 parohii, în biserica ,,Sf. Gheorghe“ slujbele ținându-se din 2 în 2 săptămâni, și ar fi putut să se accepte ca în săptămânile de pauză să se țină slujbe greco-catolice, fără ca cineva să fie deranjat. Discuția de atunci s-a încheiat însă fără niciun rezultat, așa încât a trebuit să se ajungă la judecată.
După ce la Râmnic a apărut în mod oficial o parohie greco-catolică, preotul de acolo, Marian Stoicănescu, conform deciziei luate de Mitropolia Blajului, a suplinit și postul de preot la Brezoi. Mergea împreună cu o parte din coriștii parohiei din Râmnic și cu alți credincioși, să oficieze periodic slujbe greco-catolice în biserica romano-catolică „Sf. Anton“ din localitate. Nu se putea veni în fiecare duminică, așa încât enoriașii de la Brezoi mergeau mai degrabă ei la Râmnic. Puțin decalate în timp, după slujbele romano-catolice de la ora 10, se țineau slujbe greco-catolice, duminica, sau la marile sărbători: Crăciun, Sf. Maria, Paști etc. Toate persoanele din cor participau la aceste ceremonii care, prin solemnitatea lor, aduceau alinare spirituală celor care nu puteau să-și folosească biserica „Sf. Gheorghe“, pentru care se judecau cu B.O.R. La slujba de Înviere din anii 2002 și 2003, majoritatea celor 70 de credincioși de la Brezoi, înscriși în documentele parohiei, au venit la Râmnicu Vâlcea, umplând până la refuz micuța curte din jurul bisericii „Sf. Anton“.
După anul 2006, comunitatea greco-catolică din Brezoi a primit un călăuzitor spiritual propriu, în persoana fostului diacon, părintele Victor Ostropel, desemnat oficial preot paroh, la Brezoi, de Mitropolia Blajului, la 1 februarie 2008. Din acest moment s-au desfășurat în parohia „Sf. Gheorghe“ din Brezoi numeroase acțiuni religioase, civice și umanitare în colaborare cu reprezentanții bisericii romano-catolice de acolo.
Cererea de retrocedare a bisericii și a terenului de 2000 mp, pe care fusese aceasta construită, a dus la un proces îndelungat cu reprezentanții B.O.R. Au fost în fiecare an întâlniri oficiale în Comisia de Dialog Interconfesional, însă nu s-au realizat progrese demne de menționat. Greco-catolicilor nu li s-a dat voie nici măcar să își țină slujbe în biserica ridicată de ei cu ocazia vizitelor unor ierarhi de la București sau Blaj. Dosarul procesului cu numărul 1970/90/2009 de la Judecătoria Brezoi a fost amânat de mai multe ori. Lucrurile au stagnat până în anul 2011 când procesul, pe fond, s-a încheiat, dându-se câștig de cauză celor care îl intentaseră, adică uniților.
Câțiva ani, greco-catolicii au sperat că lucrurile pot intra în normalitate și, în acest sens, au permis practicanților ortodocși să-și țină, în continuare, slujbele în biserica „Sf. Gheorghe“. În anul 2013, procesul a ajuns la Înalta Curte de Casație și Justiție unde, prin decizie definitivă, s-a tranșat proprietatea asupra bisericii în favoarea comunității ortodoxe, considerându-se că mai erau foarte puține familii greco-catolice la Brezoi. Totodată s-a stabilit și faptul că BOR avea obligația de a se plăti despăgubiri compensatorii uniților. Instanța a motivat „ că răul făcut de Statul Român în 1948, când a oferit imobilul Bisericii Ortodoxe, nu poate fi îndreptat cu un alt rău, deposedând-o pe aceasta de respectiva construcție“. Această situație a creat o mare dezamăgire în rândul urmașilor muncitorilor ardeleni care au revenit la situația, mai puțin plăcută, de a se duce, pentru a-și practica credința, la Râmnicu Vâlcea sau să se integreze în comunitatea romano-catolică din Brezoi.
Părintele greco catolic de la Brezoi, Victor Ostropel, s-a născut în Caracal la 20 ianuarie 1982, fiind fiul lui Constantin și al Elenei. A efectuat clasele I-VIII, între anii 1988 și 1996, la Școala Generală Nr. 2 Osica de Sus și, începând cu clasa a VII-a, a început pregătirea pentru examenul de admitere la Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Râmnicu Vâlcea. A hotărât ca în anul școlar 1996-1997 să urmeze cursurile Școlii de Cantori din cadrul aceluiași Seminar, fapt ce s-a dovedit util, deoarece în vara anului 1997 a fost declarat admis în clasa a IX-a a Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 2001. În anul 2002, a început cursurile Facultății de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Departamentul Oradea, Specializarea Teologie-Istorie, cursuri pe care le-a încheiat în anul 2006 prin susținerea lucrării de licență intitulată „Rezistența Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, față de agresiunea comunistă. Cazul episcopului Vasile Aftenie“. A absolvit și studiile de masterat, la aceeași universitate, în domeniul Fundamente ale identității europene.
Anul 2007 s-a dovedit a fi unul important pentru părintele Victor Ostropel, care a primit taina preoției prin ,,punerea mâinilor“ P.F. Cardinal Lucian, la 25 noiembrie în biserica ,,Sf. Rita“ din Râmnicu Vâlcea, pe capul viitorului preot. Puțin după aceasta, la 1 februarie 2008, a primit misiunea de administrator parohial al parohiei din Brezoi, moment în care a început lupta cu morile de vânt, în încercarea de a redobândi fosta bisericuță a comunității greco-catolice. În ultimii ani s-a ocupat în special de pastorația tinerilor adunați în jurul parohiilor greco-catolice din Râmnicu Vâlcea și Brezoi.
În ordine cronologică, a doua parohie greco-catolică înființată în județul Vâlcea a fost cea din Râmnicu Vâlcea.
Părintele ortodox Marian Stoicănescu a început, la sfârșitul anului 2000, cu aprobarea B.R.U., să identifice credincioși care să aparțină acestei confesiuni. S-a dat și un anunț, în acest sens, pe postul de televiziune locală, Vâlcea1 – întâmplător, proprietarul acestei televiziuni era fiul unui ardelean de confesiune greco-catolică, venit din zona Blajului. Acesta s-a implicat activ în găsirea numărului necesar de persoane care să semneze actul de înființare al parohiei. Sprijin s-a primit și de la preotul romano-catolic Alecu Anton, care a putut să furnizeze și el informații prețioase legate de credincioșii care frecventau slujbele ținute în biserica romano-catolică din oraș.
În după-amiaza zilei de 6 iulie 2001, în sala de ședințe a Primăriei Râmnicului s-au adunat 41 persoane care, după ce s-au cunoscut și au discutat subiectul cu preotul Marian Stoicănescu, au hotărât să semneze actul de constituire a Parohiei Greco-Catolice din oraș. A fost momentul de început pentru a se intituționaliza demersul de recunoaștere a comunității respective. (foto113)
Semnatarii actului constitutiv au fost: Anghelescu Cristina, Anghelescu Irina, Mateiaș Cristina Valeria, Mateiaș Nicolae, Mateiaș Nicoleta Andreea, Paraschiv Dan, Rarinca Doina, Cristescu Maria, Pârăianu Elena, Pârăianu Traian, Pârăianu Dragoș, Frâncu Emilian Valentin, Frâncu Andrei Valentin, Gârniță Maria, Irimescu Ileana, Postea Maria, , Mureșan Ileana, Ou Eugenia, Dobre Cornelia, Horvath Felicia, Horvath Iosif, Giosan Gheorghe, Giosan Ileana, Radu Gheorghița, Radu Octavian, Orăcel Gino Roberto, Catană Iosif, Catană Doina, Marcu Doina, Sandu Diana, Pascu Jan – Ovidiu, Pascu Ileana, Pascu Denisa, Pascu Roxana, Stoicănescu Marian, Stoicănescu Irina, Stoicănescu Teodora, Stoicănescu Antonina, Marin Claudia, Stoica Maria, Rusu Monica. La aceeași ședință, considerată Adunare Generală, toți cei prezenți au declarat că aparțin Bisericii Române Unite cu Roma (Greco- Catolică) și și-au ales primul Comitet de Conducere al Parohiei, format din Emilian Valentin Frâncu – prim curator, Nicolae Mateiaș, Gheorghe Giosan, Doina Rarinca și Monica Rusu, curatori. (Anexa IX).
Unii din membrii comunității, Iosif Catană – primul primar al Râmnicului ales după revoluție și judecătorul pensionar, Gheorghe Giosan, au ținut atunci scurte discursuri iar părintele Marian Stoicănescu le-a mulțumit celor prezenți pentru că au participat efectiv la un moment de istorie locală.
Comitetul de Conducere s-a transformat în Consiliu eparhial, iar în următorii ani a fost lărgit și cu alți enoriași care au dorit să se implice în dezvoltarea activității comunității.
La început, slujbele s-au ținut în biserica „Sf. Anton“ din localitate, prin bunăvoința preotului paroh romano-catolic Anton Alecu. Prima liturghie greco-catolică a fost celebrată la 15 august 2001, la ea participând peste 80 de credincioși. A fost începutul, o dată de referință în dezvoltarea acestei mici comunități. Sărbătoarea din acea zi, Adormirea și Înalțarea cu Trupul și cu Sufletul la Cer a Maicii Domnului, a devenit, de aceea, hramul principal al parohiei.
În câteva luni s-a format și primul cor al parohiei alcătuit din persoanele care aveau o oarecare experiență: Anghelescu Cristina, Pârâianu Elena, Gârniță Maria, Marcu Doina, Giosan Ileana, Marin Georgiana, Jianu Alexandra, Catană Doina cărora li s-au mai adăugat, în timp, Cheresteș Liviu, Irimescu Ileana, Postea Maria, Tomuță Miron, Suciu Suzana, Oros Alexandra – nepoata P.S. Vasile Aftenie. Dintre familiile care s-au alăturat apoi acțiunii de lărgire a comunității se pot menționa, în acea perioadă de început: Boieriu, Tomuș, Guminschi, Decuseară, Paraschiv, Napeu, Bărbulescu. Părintele paroh a fost înțeles și sprijinit în toate acțiunile de soția sa Irina-Nicoleta și de cele două fiice Ioana-Teodora și Antonina
Cu eforturi deosebite din partea enoriașilor, s-au procurat rapid cărți de cult, odăjdii și odoare bisericești pentru ca slujbele să se poată desfășura normal. Au existat și alte piedici: aproape trei ani preotul Stoicănescu s-a lovit de refuzul autorităților locale de a aproba cererea parohiei de a cumpăra un teren adecvat construirii unui locaș de cult propriu. Fonduri pentru realizarea acestui lucru erau, de asemenea, puține.
După mai multe vizite în Germania, Franța și Italia (trecând și prin localitatea Cascia, unde se află moaștele Sf. Rita – sfânta cazurilor imposibile) lucrurile au intrat pe un făgaș normal „ca și cum s-ar fi întâmplat o minune“.
S-a reușit cumpărarea unui teren adecvat construirii unei biserici, lângă instituția Vămii din Râmnicu Vâlcea și destul de aproape de căi de acces prevăzute cu utilități. Treptat au început să sosească și ajutoare de la prietenii făcuți în străinătate de părintele paroh în timpul peregrinărilor sale.
Între timp, în anul 2003, trei preoți de confesiuni diferite: Ionescu Florin – preot ortodox în comuna Stoienești (judetul Vâlcea), Alecu Anton, preotul romano-catolic din oraș și părintele greco-catolic Stoicănescu Marian au încercat să realizeze o acțiune cu puternice conotații ecumenice. Au produs un CD cu muzică bizantină, având orchestrație originală realizată de preotul Ionescu, conținând melodii psaltice din tradiția Bisericii Ortodoxe. Cei trei preoți cântau împreună, ca un simbol pentru apropierea dorită între comunitîțile de creștini din oraș. Ei au susținut, în toamna aceluiași an, 11 spectacole în Italia, în biserici romano-catolice.
În viața comunității, un moment important a fost cel din 22 mai 2005, când s-a sfințit locul și s-a pus piatra de temelie, pe terenul cumpărat cu un an înainte, a viitoarei biserici parohiale care urma să o aibă ca protectoare și hram secundar pe cea sărbătorită în ziua de 22 mai, Sfânta Rita din Cascia-sfânta cazurilor imposibile. A fost aleasă această zi tocmai pentru a arăta că tot ce se întâmplase în perioada anilor 2001-2005 cu mica comunitate greco-catolică fusese realizat cu ajutor divin, prin intermediul Sf. Rita, la care se rugase mai întâi parintele Marian, în Italia și apoi toată comunitatea catolică din Râmnic.
La sărbătoatea prilejuită de acest eveniment au participat înalți ierarhi: IPS Lucian Mureșan, Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, alți episcopi greco-catolici, dar și P.S. Damian, episcop auxiliar al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, împreună cu numeroși preoți și creștini de diferite confesiuni.
La 25 mai 2005, au început concret lucrările de construire a bisericii. A urmat un an și jumătate de eforturi deosebite pentru ca la 1 octombrie 2006 să poată fi sfințit, conform planificării, edificiul de cult. Au fost momente când lucrările au stagnat, când nu mai existau fonduri pentru a continua, când majoritatea celor implicați își pierduseră speranța. Până la urmă, cu multă șansă și cu eforturi deosebite din partea părintelui Marian Stoicănescu, construcția bisericii s-a finalizat la termen.
Au contribuit cu fonduri nu numai familii catolice din județ dar și din străinătate. În arhiva Bisericii ,,Sf. Rita“ – numele sub care o pomenesc enoriașii – se găsesc numeroase chitanțiere cu sumele primite ca donație. Menționăm câteva familii râmnicene care s-au implicat încă de la început: Giosan, Tomuș, Paraschiv, Frâncu, Jianu, dar fiecare a ajutat după puteri.(foto 115a,b,c,d,e) În hrisovul de pomenire, îngropat în sfânta masă a altarului, alături de moaștele Sf. Papă Felix al II-lea, sunt menționate numele donatorilor importanți, fundațiile creștine: Kirche in Not (Biserica în suferință), Oeuvre de l’Orient-Paris, Missio Europa din Viena, domnii Angelo Valcamonico și Mario Ferrari, dar este menționată și o persoană din Milano care a dorit să rămână anonimă. (Anexa IX) În cinstea unuia dintre binefăcătorii bisericii, Mario Ferrari, în anul 2016 s-a așezat un bust în părculețul din fața bisericii pe partea dreaptă a aleii de acces.
Ziua de 1 octombrie 2006, când a avut loc sfințirea bisericii greco-catolice din Râmnic, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului“ și „Sf. Rita de Cascia“, a fost un moment de mare sărbătoare, onorat și de prezența la Râmnicu Vâlcea a unor înalți ierarhi catolici dar și de reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe locale, ceea ce a dat evenimentului o semnificație deosebită, de apropiere între Bisericile creștine. Au fost prezenți: Preafericitul Lucian, Întâistătătorul B.R.U., P.S. Cornel Damian, Episcopul Auxiliar Romano-Catolic de București și P.S. Virgil Bercea – episcop de Oradea Mare. Au concelebrat Sfânta Liturghie 20 de preoți, din care 15 erau greco-catolici și 5 romano-catolici. Pe lângă cei peste 250 de credincioși catolici sau ortodocși, veniți din tot județul să trăiască momente unice, solemne, încărcate de sfințenie, au urmărit ceremonia și alți locuitori ai Râmnicului, aflați în balcoanele blocurilor din jur sau doar în trecere. ( foto 114a,b,c)
Iată cum a văzut evenimentele un participant la aceste cremonii: ,, Întâistătătorul Bisericii Române Unite a mulțumit Preasfințitului Cornel, rugându-l să ducă mai departe mulțumirea Excelenței Sale Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, pentru generoasa primire de care s-a bucurat comunitatea greco-catolică din Râmnicu Vâlcea în biserica romano-catolică din municipiu, de-a lungul vremii, când nu a dispus de un lăcaș de cult propriu. I-a rugat apoi pe preoții ortodocși de față să ducă salutul fratern Preasfințitului Gherasim, Episcopul Râmnicului. A mulțumit întregii comunități și preotului paroh pentru toate eforturile făcute pentru a închina lăcașul Domnului, pomenindu-l în mod special și pe Monseniorul Mario Ferrari, preot în dieceza de Lodi, Italia, prezent și dânsul la eveniment, a cărui generozitate a grăbit ducerea la bun sfârșit a lucrărilor. Din partea comunității, Victor Ostropel, student teolog, a mulțumit la rândul lui Ierarhilor pentru prezență, cât și tuturor celor care au sprijinit într-un fel sau altul bunul mers al lucrării, eforturile susținute permițând construcția lăcașului în timp foarte scurt“.
Începând cu acest eveniment, biserica adăpostește într-un sipet (în partea stângă, lângă iconostas) o bucată de material textil din veșmântul Sfintei Rita, primit în dar din Italia. In anul 2013, părintele Marian Stoicănescu a reușit să aducă definitiv în biserică chiar un mic fragment din moaștele Sf. Rita (ex ossibus), dăruit de mănăstirea din orașului Cascia, la rugămintea administrației locale din orașul italian, în semn de mare prietenie, așa încât biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea este singura din afara Italiei care deține un astfel de prețios relicvar. (foto 111)
În anii următori, s-au organizat 6 pelerinaje cu credincioșii din oraș în Europa, la diferite evenimente religioase, cateheze și exerciții spirituale cu tinerii și copiii din parohie, precum și numeroase acțiuni umanitare. Parohia s-a bucurat de repetate vizite arhierești, mai ales în primii ani după sfințirea bisericii, ale PFS Cardinal Lucian Mureșan-Arhiepiscop Major al BRU, ale PS Mihai Frățilă-episcop al Eparhiei Sfantul Vasile cel Mare de București, precum și ale altor prelați catolici. O acțiune deosebită a fost organizarea „Întâlnirii Arhidiecezane a Tinerilor Greco-Catolici“ în zilele 1-2 mai 2009. Un impact mare asupra credincioșilor l-a avut primirea în biserica parohiei a relicvarului cu moaștele Sfintei Rita, în luna august 2011 și, în aceeași lună, în anul 2012. La 27 august și 25 noiembrie 2007, au fost hirotoniți preoți doi noi slujitori ai altarului: diaconul Goșea Marius Aristică, absolvent în anul 2003 al Institutului Teologic din Blaj, în prezent în Italia și diaconul Victor Ostropel, absolvent al Facultății de Teologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Departamentul Oradea, absolvent totodată și al Facultății de Istorie. Acesta din urmă a primit ca sarcină să se ocupe de comunitatea greco-catolică din Brezoi.(foto 119)
În anul 2012, preotul paroh greco-catolic, Marian Stoicănescu, a depus la Primăria Râmnicului o solicitare prin care cerea să primească o concesiune de 263 m pătrați pentru realizarea unui centru social de întrajutorare. Cererea a fost aprobată în același an de Consiliul Municipal (Anexa X). În acest moment, proiectul este în curs de finalizare, întârzierea datorându-se unor litigii patrimoniale asupra terenului atribuit.
De asemenea, la 1 noiembrie 2012, s-a făcut un demers de înfrățire spirituală între localitatea Cascia și Rîmnicu Vâlcea. Primele semnale au fost date de vizitele reciproce ale unor delegații ale enoriașilor de Paștele catolic în aprilie 2013 la Râmnicu Vâlcea și, în mai, la Cascia. (Anexa XI) Primarii celor două localități – care s-au întâlnit la Râmnic, în anul 2013 – au hotărât ca aceste vizite să se facă anual, așa încât o delegație de consilieri municipali vâlceni, împreună cu reprezentanți ai societății civile râmnicene, au vizitat Cascia în anul 2014, întorcându-se cu impresii deosebite și dorință de colaborare.
Din parohiile catolice din Râmnicu Vâlcea și Brezoi au participat un număr însemnat de tineri la Întâlnirea Națională a Tineretului Catolic din iulie 2015, organizată la Cluj-Napoca și, în iulie 2016, la Ziua Mondială a Tineretului Catolic de la Cracovia, în Polonia.
Totodată, în ultimii doi ani, pe lângă parohia ,,Sfânta Rita“ din Râmnicu Vâlcea, s-a format un grup din aproximativ 40 de cercetași și de cercetașe, în cadrul Asociației Cercetașii Români Uniți. Această asociație contribuie la dezvoltarea personalității tinerilor prin metode pedagogice complementare familiei și școlii. În taberele cercetășești de vară sau de iarnă și în toate activitățile organizate, se urmărește ,,dezvoltarea fizică sănătoasă a tinerilor, dezvoltarea caracterului, aptitudinilor, creativității acestora, dar și descoperirea lui Dumnezeu“.
În ziua de 27 august 2016 a avut loc în biserica ,,Sf Rita“ o mare sărbătoare catolică în oraș.(foto116a,b,c) Pe lângă preoții parohi ai bisericilor catolice, din județul Vâlcea a participat, la Sfânta Liturghie, cardinalul Francesco Coccopalmerio, Președintele Consiliului Pontifical pentru textele legislative ale Vaticanului ( echivalentul președintelui Curții Constituționale a României ). S-au celebrat cu mare solemnitate trei momente importante din viața comunității catolice: 15 ani de la înființarea parohiei greco-catolice, 10 ani de la sfințirea bisericii ,,Sf. Rita“ și 25 de ani de la prezența în Râmnicu Vâlcea a Congregației Surorilor de Caritate ale Sfintei Ioana Antida Thouret.
Biserica „Sf. Rita“ din Râmnicu Vâlcea păstrează, din punct de vedere arhitectural, simplitatea unor așezăminte de cult similare din Transilvania, având o lungime de 19 metri, o lățime de 9 metri și o înălțime de 9,5 metri ( inclusiv crucea din vârful turlei frontale).
Intrarea în edificiu se face urcând 4 trepte masive de marmură. Biserica este alcătuită dintr-o singură navă, realizată cu multă naturalețe și eleganță. În aprilie 2016, cu eforturi financiare notabile, enoriașii parohiei au reușit să picteze biserica și în exterior, dar într-o manieră sobră, cu bun gust, finalizându-se și tencuiala decorativă (foto117). Ferestrele sunt pictate cu reprezentări ale unor sfinți care provin atât din tradiția latină cât și din cea bizantină a Bisericii creștine. Pe pereții laterali sunt așezate două icoane reprezentând scene din viața lui Isus (Nașterea și Învierea). Imediat după intrare, spre stânga, se urcă pe scări de lemn (10 trepte) la etaj, unde se poate așeza corul (25 persoane – la marile sărbători) și există un spațiu destinat bibliotecii și arhivei parohiei. În partea dreaptă se află o cămăruță destinată spovedaniei și dialogului direct cu credincioșii dar și un loc unde se pot achiziționa amintiri despre Sf Rita, broșuri, lumânări, diverse calendare sau vederi. Nava bisericii cuprinde opt rânduri de băncuțe, din lemn de stejar , care asigură aproape 100 de locuri. Sus, la etaj, se pot organiza incă 25-30 locuri pentru credincioși, necesare la slujbele de hram sau ținute cu ocazia unor vizite importante. De acolo, printr-o scară îngustă în spirală (40 trepte) se ajunge într-o cupolă metalică ce adăpostește clopotul bisericii. În partea din spate a edificiului, lângă altar, se află relicvarele cu moaștele Sf. Rita, statuia sfintei, dar și statuia Sf. Anton. Înaintea altarului, iese în evidență iconostasul original, unicat în Oltenia, realizat din fier forjat de culoare aurie, îmbinat cu sticlă pictată. Sunt zugrăvite patru imagini, două reprezentând figura Mântuitorului și pe cea a Maicii Domnului cu Sfântul Prunc și două ilustrând semnificația hramurilor: Sf. Rita și Adormirea Maicii Domnului.
A treia comunitate greco-catolică din județul Vâlcea s-a format în primăvara anului 2005 în comuna Pesceana. Locuitorii satelor Cermegești, Predești și Lupoaia au terminat în anul 2004, cu mari eforturi materiale, refacerea din temelie a bisericii parohiale, o biserică unicat în zonă, cu patru turle, ( foto 122) dar și-au văzut preotul paroh, Victor Tudor,(foto 118) pedepsit de ierarhii Bisericii Ortodoxe vâlcene pentru inexistența unor chitanțiere justificative legate de anumite cheltuieli controversate și trimis, drept canon, la mănăstirea Frăsinei. Acesta, nemulțumit că a fost mutat din parohie și, fiind legat sufletește de sătenii pe care îi păstorise atâția ani, a plecat în Italia și apoi la Blaj, de unde s-a întors în iarna aceluiași an, convingând 358 din enoriașii săi ortodocși să treacă la cultul greco-catolic, procesul-verbal de înființare a noii parohii fiind semnat în ziua de 24 ianuarie 2005.
Reacția Bisericii Ortodoxe a fost fermă, „rebelilor“ nemaipermițându-li-se accesul în biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, pe care tocmai o renovaseră și nici în cimitirul arondat acesteia, din satul Predești, care a început să fie păzit – caz unic în Oltenia – de o firmă de gardieni privată, angajată de Biserica Ortodoxă, precum și de trupe de jandarmi. Momente dificile și delicat de gestionat au fost acelea legate de accesul greco-catolicilor în cimitirul unde își aveau îngropați părinții și rudele. Conflictul a fost amplificat și de intervenția presei care a relatat, uneori subiectiv și exagerat, anumite acțiuni sau opinii.
A intervenit Ambasada S.U.A., apoi cea a Maltei, dar și numeroase organizații care apărau drepturile omului. Câteva luni, tensiunea în comuna Pesceana a atins cote nebănuite.
Prin eforturile parlamentarilor din județ, ale conducerii Prefecturii și Consiliului Județean Vâlcea, dar și ale primarului de acolo, Ion Dobre, s-a obținut aplanarea parțială a conflictului confesional, care putea să se transforme oricând într-o confruntare sângeroasă.
Preotul Victor Tudor a reușit, apoi, cu sprijin de la Mitropolia de Blaj și de la Protopopiatul de București, să achiziționeze un teren și o casă în satul Lupoaia unde a fost amenajată o capelă. Prima slujbă greco-catolică din comuna Pesceana s-a ținut în data de 27 decembrie 2005, când a fost făcută și sfințirea capelei. Au participat protopopul de Brașov, Sita Claudiu, protopopul de Blaj, Farcaș Ioan și alți patru preoți trimiși de Mitropolia B.R.U. ca să participe la acest moment solemn. A concelebrat la Sfânta Liturghie, preotul Marian Stoicănescu, împreună cu întreg corul parohiei din Râmnicu Vâlcea, așa încât localnicii au rămas impresionați și fericiți că au participat la un eveniment deosebit.
În ziua de 14 octombrie 2007, cu ajutor frățesc de la câteva parohii greco-catolice din țară dar și din străinătate, impresionate de situația de la Pesceana, s-a reușit demararea proiectului ridicării viitoarei biserici greco-catolice din localitate. Biserica a primit hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“ dar și un al doilea hram, „Sf. Padre Pio“, în cinstea sfântului care a fost, încă de la început, desemnat de preotul Victor Tudor drept protector al comunității nou formate. La punerea și sfințirea pietrei de temelie a bisericii greco-catolice din Pesceana a participat Preafericirea Sa Arhiepiscopul Major al B.R.U., Lucian Mureșan, însoțit de preotul vicar, Ioan Farcaș, protopop al Blajului și de toți preoții greco-catolici din județul Vâlcea și împrejurimi. (foto 121 a,b,c,d,e) Mesajul Intâistătătorului BRU către cei peste 120 de credincioși prezenți a fost un îndemn la toleranță: ,,Această biserică nu se ridică în contra altei biserici; această biserică se ridică numai și numai pentru a se aduce în ea slujba lui Dumnezeu, loc al prezenței Lui în mijlocul acestei comunitați. Vă îndemn pe toți cei prezenti să fiți buni creștini, să vă eliberați de orice ură și rea intenție, să lăsați ca pacea și iubirea lui Cristos să locuiască în inimile și viața voastră, așa încât toți cei ce vă întâlnesc și vă văd să fie edificați în credință“.
Finalizarea parterului bisericii a avut loc în anul 2009, Sfânta Liturghie fiind celebrată de P.S. Mihai Frățilă, Episcop Auxiliar de Alba Iulia și vicar general pentru București. Acesta mai făcuse o vizită în comuna Pesceana și în ziua de 6 decembrie 2008, pentru a încuraja eforturile enoriașilor de acolo, conduși de preotul paroh Tudor, ca să reziste presiunilor la care erau supuși. Aceștia se confruntau cu probleme deosebite, având tot timpul sentimentul că erau persecutați de autoritățile locale și, in continuare, nu erau lăsați să intre în cimitirul public din satul Predești.
Pentru că întâmpinau dificultăți majore atunci când doreau să-și îngroape morții sau să meargă la mormintele celor apropiați, 18 enoriași greco-catolici din Pesceana au dat în judecată parohia ortodoxă din localitate și Episcopia Râmnicului. Procesul, început în anul 2007, a avut mai multe etape: a fost pierdut de petenți la Judecătoria Drăgășani, dar câștigat la Tribunalul Vâlcea. În februarie 2009, Curtea de Apel Pitești a dat parțial câștig de cauză credincioșilor greco-catolici, în sensul că preotului Tudor i s-a dat permisiunea de a oficia slujbele cuvenite în cimitirul din Predești, dar numai pentru defuncții de acest rit.
Cazul a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care a dat și ea dreptate greco-catolicilor din Pesceana. De asemenea, în trei rapoarte consecutive ale Departamentului de Stat al S.U.A. ( 2011, 2012, 2013 ), România a fost criticată, printre altele, că tolerează încălcarea drepturilor unui cult recunoscut de lege de a-și desfășura neângrădit activitatea, dându-se ca exemplu comuna Pesceana din județul Vâlcea.
Cu multe eforturi, biserica „Sf. Padre Pio“ din Pesceana a reușit să fie terminată, cu toată penuria de fonduri și dificultățile întâmpinate (foto 123a,b,c,d,e,f). Un ajutor important a fost primit de la diverși sponsori generoși din Germania și Italia dintre care îl amintim pe Antonio Rossi, președintele Asociației „Chese dell Est“. Construcția propriu-zisă s-a încheiat în anul 2014, inclusiv pictura interioară, iar în primăvara anului 2017 se preconizează finalizarea picturii exterioare. Sfințirea întregului edificiu a fost programată pentru luna septembrie 2017. . Interesant este faptul că pe pereți sunt pictați, în medalion, toți cei 7 ierarhi martiri ai Bisericii Greco-Catolice din România. De asemenea există o unitate artistică de prezentare și un echilibru dorit între sfinții bizantini și cei catolici, care înpodobesc în mod armonios pereții interiori. Pavimentul a fost realizat din granit adus din Italia și Brazilia, iar arcele au fost făcute cu materiale cumpărate din Ungaria. Biserica este în formă de cruce cu parter și etaj din cărămidă. Este acoperită cu tablă de cupru și are două turle. Înălțimea ei este de 27 de metri, având o lungime de 32 de metri și o lățime de 12 metri. În prezent, în biserică se oficiază Sf. Liturghie la etaj, iar la parter parastase și alte servicii religioase.
În tot acest timp, preotul Tudor Victor a fost atașat de enoriașii care l-au urmat, sprijinindu-i în toate problemele. S-au desfășurat numeroase acțiuni religioase dar și umanitare, deplasări cu tinerii în Germania și Italia, în schimburi de experiență sau la întâlniri cu înalți ierarhi ai Bisericii Catolice, dar și sponsorizarea cu medicamente și materiale sanitare a unei clinici ridicate în comuna Bărbătești.
De menționat că reacția ostilă a ortodocșilor față de acțiunea întreprinsă de preotul din Pesceana era de așteptat, în condițiile în care acolo se ridicase prima biserică greco-catolică din Oltenia, în mediul rural, iar această comunitate nu mai existase acolo în trecut, apărând ca un grup religios distinct de marea masă ortodoxă a populației. Timpul a făcut însă ca asperitățile să se diminueze, să apară dialogul, iar problema accesului în cimitirul din Predești să nu mai ridice astăzi probleme deosebite.
În anul 2006, s-a încercat și la Drăgășani să se formeze o parohie greco-catolică, dar acțiunea respectivă nu s-a finalizat.
Din păcate toate cele trei comunități greco-catolice din județ ( Râmnicu Vâlcea, Brezoi, Pesceana), deși au făcut numeroase încercări, prin preoții lor parohi, nu au reușit să dezvolte cu Biserica Ortodoxă din județ prea multe acțiuni comune, existând încă o răceală ușor de observat.(foto120)
Prin implicarea lor constantă în acțiuni umanitare, culturale, civice și educaționale, comunitățile catolice din Vâlcea s-au integrat totuși, credem noi, pe deplin în viața localităților unde au apărut, aducându-și contribuția la dezvoltarea acestora.
Comunitățile catolice din județul Vâlcea nu s-au evidențiat prin numărul mare de familii practicante dar, prin personalitățile pe care le-au avut, au putut să lase urme în dezvoltarea culturală și economică a județului, așa încât să fie recunoscute ca elemente de progres iar Biserica pe care o reprezentau să se bucure de aprecierea celor interesați.
Buna înțelegere între cei doi conducători ai Bisericilor catolice din România (foto 124-125) a constituit un bun exemplu pentru toți parohii din țară, la Vâlcea existând o colaborare fructuoasă. Cu toții speră ca momentul ecumenic din 1999, prilejuit de vizita papei Ioan Paul al II-lea în România,(foto 126) să își arate roadele, în timp, și să apară o apropiere mai vizibilă de Biserica Ortodoxă Română. Asta este dorința oamenilor simpli…
Este bine să urmărim și evoluția demografică a populației ce se declară de confesiune catolică în ultimii ani, pentru că, din registrele parohiale apar constant peste o mie de cetațeni vâlceni, care sunt înscriși pe tabelele celor 5 biserici catolice existente astăzi în județ, iar preoții care slujesc în parohiile arondate, se declară mulțumiți că au aproape tot timpul bisericile pline de credincioși care participă la slujbe și care duc o viață religioasă activă.
Apelând la datele oficiale ale statului român, mai exact la Recensământul din anul 1992 avem următoarele date:
7.Populația catolică din județul Vâlcea în anul 1992
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, Populația pe religii la Recensământul populației, martie 1992
Se observă că, în anul 1992, în județ erau recenzați 887 de catolici cu o pondere de peste 70% romano-catolici. Acest lucru reprezenta un procent de 1% din populația recenzată a județului și faptul că romano-catolicii reprezentau 79,932% din persoanele care s-au declarat catolice apare ca un lucru firesc, greco-catolicii neavând înființată, în acel moment, nicio parohie în județ și doar de doi ani primiseră dreptul, în România, să își exprime în mod organizat și legal trăirile religioase.
La recensământul din 18 martie 2002 avem următoarea situație: în județul Vâlcea erau 871 catolici, din care 719 romano-catolici și 152 greco-catolici. Se observă faptul că numărul catolicilor a scăzut foarte puțin, păstrându-și ponderea de 1% din populația recenzată a județului. Apare curios fenomenul de scădere a numărului de greco-catolici înregistrat, ținând seama ca la Brezoi și Râmnic se structuraseră deja parohii uniate. O explicație posibilă ar fi aceea că nu peste tot s-a insistat să se treacă exact apartenența religioasă, puțini recenzori fiind interesați de precizarea nuanțelor confesionale. Apar la Bujoreni 7 persoane de confesiune catolică, acestea provenind, din spusele părintelui Alecu Anton, probabil din cei care, plecând din Râmnic, aleseseră să își ridice acolo locuință. Se poate de asemenea remarca faptul că cei care se declară catolici sunt răspândiți în 57 de localități.
Pe localități s-au obținut următoarele date:
8.Populația catolică la Recensământul Populației din 18 martie 2002
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, capitolul Populația pe religii la Recensământul populației, martie 2002
Față de recensământul anterior, apar catolici în localități noi, cum ar fi Voineasa, Roești, Măciuca, Frâncești, Berbești, Băbeni. Și la Drăgășani apar 37 persoane care se declară de confesiune catolică – ceea ce justifica în acea perioadă o încercare de formare a unei parohii în al doilea municipiu al județului și în acest fel coagularea unui eventual protopopiat vâlcean greco-catolic .
La recensământul din anul 2011, situațiaa fost însă diferită de cea din anul 2002. Astfel 99,04% din populație s-a declarat ortodoxă și numai 0.3 % , catolică. .
Se observă că la Pesceana, în anul 2002, nu există niciun credincios catolic și, abia după ce s-a produs ,,ruptura“, sunt înregistrați 38. Dă de gândit însă cifra catolicilor recenzați la Drăgașani–11, scădere greu de explicat de la 37, posibil acolo fiind un caz de neglijență a recenzorilor
9.Populația catolică la Recensământul Populației din 2011
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, capitolul Populația pe religii la Recensământul populației, august 2012
La peste două decenii după evenimentele din 1989, se poate vorbi de o libertate religioasă neîngrădită, chiar dacă piedicile nu i-au ocolit pe cei minoritari din punct de vedere religios
Datele Recensământului din 1992 nu diferă foarte mult față de cele din 2002. Diferența este mare la Recensământul din 2011 față de cel din 2002. Dacă în 2002 erau 58 de localități în care se găseau minoritari romano-catolici sau greco-catolici (în tabel apar 59 pentru că am trecut și localitatea Pesceana, tocmai pentru a se observa că acolo nu existau în 2002 persoane de confesiune catolică), în anul 2011 aceștia nu se mai declară decât în 19 localități de altă confesiune (catolică), față de majoritate. Diferența poate fi pusă pe seama deceselor sau plecării din zonă din cauze economice.
În anul 2002, în municipiul Râmnicu Vâlcea erau 462 persoane de religie catolică, numărul acestora scăzând în anul 2012 la 304, unii dintre ei fiind șterși și din registrele parohiale datorită decesului. Despre greco-catolici se observă că în anul 2002 erau 108 persoane înregistrate cu acest rit, pentru ca în anul 2012 să fie recenzate numai 103, deși s-a construit in anul 2005 o biserică, ce era plină la toate slujbele ținute și s-au desfășurat acțiuni caritabile și culturale destul de bine mediatizate.
La nivel de județ, romano-catolicii aproape că se înjumătățesc (2002–719; 2012–456) în timp ce greco-catolicii își cresc rândurile enoriașilor de la 108 la 166. Este posibil ca această creștere să vină de la trecerea romano-catolicilor la greco-catolici din varii motive (existența unei biserici, a unui preot, slujba apropiată de cea ortodoxă etc.) sau prin apariția unei comunități mai consistente uniate la Pesceana, unii din membrii acesteia plecând apoi în alte localități. Din datele prezentate se poate observa și faptul că în municipiul Drăgășani, la recensământul din 2002, existau premisele înființării unei structuri parohiale autonome, însă la recensământul din 2011 a rezultat o scădere evidentă a celor care s-au declarat de confesiune catolică. Acest lucru a dus probabil la renunțarea greco-catolicilor de a forța apariția unei comunități neviabile în al doilea municipiu al județului. Cei 11 catolici care mai apar în statistica recensământului din 2012, la Drăgășani, par a fi – din spusele preotului ortodox Viorel Popescu – toți membrii aceleiași familii, a inginerului Mihai Beșleagă.
Apar modificări care necesită o analiză mai aprofundată în localitățile Scundu, Prundeni, Glăvile, Ocnele Mari, Berbești, Bujoreni, unde catolicii dispar complet sau, din contră, se înmulțesc, fără o explicațieobiectivă.
Analizând cu atenție rezultatele din localitățile unde s-au format, după 1989, parohii greco-catolice, se observă faptul că, față de enoriașii înscriși în registrele bisericești, numărul persoanelor care s-au declarat la reensământ de confesiune greco-catolică în anul 2011 este puțin peste jumătate. La Brezoi, Râmnicu Vâlcea și Pesceana (am numit localitățile în ordinea temporală a înființării parohiilor respective), preoții catolici au căutat să justifice, fiecare în felul său, diferențele mari apărute.
Părintele Marian Stoicănescu de la parohia din Râmnicu Vâlcea a motivat diferența semnificativă făcând trimitere la faptul că numeroși tineri din Vâlcea erau, în momentul recensământului, la muncă în străinătate: ,,în toate cele trei parohii greco-catolice existente, câte cel puțin 30-40 tineri, trecuți în registrele parohiale, sunt plecați la muncă la rude în Spania și Italia, nefiind prinși în datele recenzale“. Surprins neplăcut de rezultatele oficiale prezentate în recensământ, parohul din comuna Pesceana, Victor Tudor, a considerat că recenzorii nu și-au făcut cum trebuie datoria, nefiind oameni pregătiți pentru acest lucru, ci doar voluntari, dornici să primească o indemnizație pentru zilele lucrate pe teren: ,,în satul Lupoaia, din comuna Pesceana, unde sunt cei mai mulți credincioși greco-catolici, cei care au făcut recensământul nu au avut răbdare să aștepte ca gospodarii să iasă la poartă și unii dintre ei, din cauza vârstei, probabil că nu au auzit chemarea din stradă. Alți enoriași cum este cazul lui Stănescu Gheorghe au făcut mențiunea că nu au fost întrebați despre apartenența religioasă, recenzorul punând automat apartenența la Biserica Ortodoxă“.
Cert este faptul că, referitor la romano-catolici, numărul deceselor înscrise în registrele parohiale de la Râmnicu Vâlcea și Brezoi este mai mare decât numărul pruncilor botezați în religie catolică, din aceeași perioadă analizată.Se observă, de asemenea, că, în mod lent, dar constant, apar înscriși în registrele parohiale greco-catolice tot mai mulți tineri, probabil atrași de deplasările în Europa, organizate de preoții uniați, doritori să își mărească numărul credincioșilor din zonele de care răspund. Cei 622 de credincioși , care și-au declarat oficial apartenența la Biserica Romano – Catolică sau la Biserica Greco – Catolică în anul 2011, frecventează destul de des locașurile de cult aflate la dispoziție în localitățile Brezoi, Pesceana și Râmnicu Vâlcea, lucru ușor de observat atunci când se țin slujbe, iar bisericile respective sunt neîncăpătoare.
În județul Vâlcea, în acest moment nu s-au remarcat din partea comunităților catolice acțiuni de prozelitism religios, ceea ce ne face să apreciem că și în viitor catolicii și ortodocșii vor putea să conviețuiască, în înțelegere, așa cum au făcut-o și până acum.
CONCLUZII*
Habitatul natural al județului Vâlcea a fost propice pentru închegarea unor comunități umane încă din cele mai vechi timpuri. Clima, relieful, bazinul hidrografic, resursele naturale au influențat pozitiv dezvolatarea aici a unor vetre de locuire permanentă, apariția unor așezări stabile, care au permis cristalizarea unei populații beneficiare de anumite condiții optime de viețuire și de acumulare a unor bunuri ce au putut să fie transmise din generație în generație. Același fenomen s-a petrecut și cu cei care au format aici, la sud de Carpați, primele comunități catolice din Evul Mediu în zona Vâlcii, unde au găsit condițiile necesare unei posibile conviețuiri alături de populația locului.
În ceea ce privește populația catolică, izvoarele documentare și cartografice, descrierile unor călători care au trecut prin Țara Românească, deși puține pentru perioada de început a Evului Mediu, ne permit totuși să afirmăm că, în urmă cu 5-6 veacuri, catolicii au contribuit la închegarea și dezvoltarea unor centre urbane în județ (Râmnic, Ocna etc.).
Demersul nostru, din punct de vedere istoriografic, este unul aproape singular, neexistând o încercare integratoare de acest fel până acum. Dacă pentru perioadele pierdute în negura Evului Mediu (sec. XII-XV) informațiile sunt lacunare și se apropie mai mult de legendă decât de certitudine, din secolul al XVI-lea putem totuși alcătui o istorie certă a acestei comunități religioase. Dificultatea scrierii unei istorii a catolicilor din județ este dată și de faptul că propriile lor scrieri sunt uneori lipsite de consistență, sau supuse unor interpretări subiective.
Geneza primelor comunități catolice în județul Vâlcea este destul de ambiguă și neclară. Ipotezele istoricilor privind stabilirea sașilor catolici în Râmnic coboară până în secolele XII-XIII, unele fiind legate de legendarul Radu Negru-Vodă, dar acestea se bazează mai mult pe deducții logice decât pe mărturii documentare certe. Interesant este faptul că în cronicile catolice, se prezintă stabilirea sașilor catolici aici cu mult înainte de atestarea documentară a Râmnicului. Analogiile și interpretările se leagă inclusiv de arhitectura unor biserici descrise de către călătorii care au tranzitat Râmnicul, descrieri care scot în evidență asemănările acestor edificii de cult care conțin elemente gotice, cu cele din Transilvania.
În veacul al XIII-lea și mai târziu, regiunea Banatului dunărean și cea estică a Olteniei au fost zone importante pentru pătrunderea civilizației occidentale latine în sfera economică,
__________________
* Elemente de sinteză din acest capitol au fost publicate în revista științifică Buridava XII/2, din anul 2016 în cadrul studiului Aspecte privind comunitatea catolică din județul Vâlcea,p.29-48.
ecleziastică dar și în cea artistică din Țara Românească. Catolicismul, în regiunea Vâlcii, a venit totuși mai ales prin filiera transilvană din Ungaria și a vizat aici, cu precădere, orașele Râmnic și Ocna. Nu numai sașii au format grosul comunității catolice de aici, dar și catolicii veniți din sudul Dunării (bulgari, croați, sârbi), alungați de asuprirea religioasă la care erau supuși, sau aflați în căutarea unei vieți mai bune.
Considerăm că este foarte probabil ca încă din secolele XIII – XIV să fi existat o comunitate catolică în Râmnic, bazându-ne pe ideea că orașul, cu statut de târg și centru de tranzit, avea așezați stabil, aici, negustori sași și unguri încă din această perioadă. Aceștia au avut cu certitudine nevoie de un loc de rugăciune, fie el oratoriu, biserică sau mănăstire.
Pavel Chihaia, după o analiză temeinică ajunge la concluzia că Biserica „Sf. Dumitru“ din oraș conține numeroase elemente arhitecturale ca să îi indice origini catolice. Mai mult, analizând documentele care vorbesc de existența unui locaș de cult catolic, pe care călătorii ce trec prin Râmnic îl menționează ca existând, sau fiind ruinat, în secolele XVI și XVII, încearcă să și plaseze în timp edificiul. Este preluată informația dată în 1507 de Giovanni Botero privind faptul că în acea perioadă Bărăția din Râmnic încă mai funcționa, dar că cele 20-25 de familii catolice, rezidente atunci în oraș, din lipsa unui preot catolic, recurgeau la unul luteran. Continuîndu-și raționamentul, Pavel Chihaia presupune faptul că în perioada 1530-1581, datorită ,,crizei luterane“, catolicii existenți în oraș, în număr relativ mic, nu ar fi putut să-și construiască singuri o biserică de piatră și de aceea plasează construirea edificiului de cult catolic, menționat în documente la Râmnicu Vâlcea, înainte de anul 1530, neputându-i preciza, cu exactitate, momentul de început.
Considerăm că după ce s-au așezat la Râmnic, punând baze trainice dezvoltării afacerilor, sașii catolici și-au organizat și viața religioasă, ridicând aici o biserică de piatră, care este pomenită de toți cei care au călătorit în secolele XVI-XVII prin Țara Românească și au vorbit despre comunitatea catolică de aici. Comercianții sași trăitori în Râmnic erau în număr destul de mare și aveau, atunci, în secolele XIV-XV, o situație materială deosebită, așa cum se poate vedea din documentele comerciale existente. Este greu de crezut că ei nu și-au ridicat și un așezământ de cult. Este foarte probabil ca aceasta să se fi înălțat pe amplasamentul actual al bisericii ortodoxe „Sf. Dumitru“, sau poate este chiar aceast edificiu, păstrat, în parte, până în zilele noastre. Fațada bisericii a fost, din păcate, în anul 2012, modificată, fără consultarea specialiștilor, prin construirea unui nou corp de clădire în locul pridvorului clasic, fapt care a compromis, în parte, arhitectura originală a acestui monument istoric și elucidarea, poate, a unei impovărătoare controverse.
La Râmnic, oraș așezat la intersecția unor cunoscute drumuri comerciale, învecinat cu locuri bogate în sare, element atractiv mai ales în comerțul de tranzit, negustorii sași veniți din Transilvania au găsit posibilitatea să facă negoț profitabil, dar să se și stabilească aici pentru perioade mai lungi de timp.
S-a desprins din marea majoritate a lucrărilor studiate, ideea că la sfârșitul veacului al XIV-lea, la Râmnic exista deja o comunitate catolică, care era respectată, ceea ce explică și numărul mare de sași râmniceni care apar în documentele din această perioadă. Bars (Bartolomeus), Mogoș, Mădrăcica apar ca martori alături și de alte nume cu rezonanță străină, pentru prima dată, în hrisovul cu privilegii pe care Mircea cel Bătrân îl dă Coziei, la 4 septembrie 1389, dar revin, periodic, în numeroase alte acte emise de cancelaria domnească. Este o dovadă importantă că procesul de colonizare al sașilor catolici începuse cu mult înainte de domnia acestui voievod.
Din secolul al XV-lea comunitatea catolică este atestată documentar și în Vâlcea, prin actul emis în anul 1419 de către regele maghiar Sigismund de Luxemburg, la Oradea Mare. Despre sașii catolici din Râmnic, P.P. Panaitescu spune că vechimea și importanța populației săsești din orașele muntene apare și din faptul că organizarea târgurilor noastre vechi a preluat ca model viabil, tipul de organizare al orașelor săsești. Râmnicul a apărut în acte și documente tocmai cu această organizare, care a dăinuit mai multe secole. În Râmnic avem negustori catolici străini și pentru că, în Evul Mediu, cei care aduceau mărfuri necesare traiului localnicilor erau încurajați prin politici de impozitare favorabile.
În afară de ,,ungureni“, românii veniți din Transilvania, de sași și de armeni, putem vorbi la Râmnic și de negustori catolici croați, veniți de la sud de Dunăre, dar și de aromâni, adesea indicați sub denumirea improprie de greci sau albanezi, care au viețuit aici, cu toții, împreună cu localnicii, ajungând să nu se mai deosebească de aceștia.
Înainte de anul 1500, pe vremea lui Vlad Călugărul și a fiului său, Radu cel Mare, în jurul Râmnicului se așează o comunitate bulgară de sârbi, adunată în jurul episcopului Ignatie, venit din sudul Dunării. Cu această ocazie trebuie menționată și răspândirea catarilor, bulgari sectanți refugiați din sudul Dunării în mai multe localități vâlcene, printre care și Govora. Majoritatea acestora erau ortodocși, eretici bogumili, dar, o parte, datorită persecuțiilor religioase la care au fost supuși, trecuseră, în trecut, la ritul latin. Academicianul Răzvan Theodorescu a studiat influențele lăsate în toponimia și onomastica medievală târzie, a acelor catari, menționați de cronici, apreciind că aceștia erau „sosiți prin părțile Râmnicului Vâlcei, până în veacul al XIV-lea“. La Govora, conform tradiției, exista deja o capelă catolică iar catarii nu au făcut decât să-și ridice un lăcaș de închinare. Venirea timpurie a bulgarilor catolici pe aceste locuri este presupusă și de Cronica Franciscanilor, din anul 1764, care este, se poate spune, și prima istorie a orașului: ,, la Râmnic, ca și în alte locuri sau sate, bulgarii existau deja înainte de venirea germanilor“.
Din secolul al XV-lea, datele despre catolici devin mai numeroase. Astfel, meșteșugarii sași se organizează în bresle, negustorii catolici primesc de la domnie diverse facilități și întrețin cu cei din Transilvania un comerț avantajos pentru ambele părți.
Comunitatea catolică reușește, se pare, să monopolizeze activitatea comercială a urbei după anul 1450, majoritatea actelor comerciale, din următoarele decenii, făcând referire la sașii catolici așezați în județ. Nivelul lor de prosperitate se observă atunci când încep să acumuleze terenuri și case în Râmnic și sunt recunoscuți de vecinii lor drept foarte bunii meșteșugari și negustori, bucurându-se de considerație în sânul societății. Se poate aprecia că, prin concentrarea locuințelor lor în zona centrală a orașului, „atrăgând atenția prin ordinea în care sunt dispuse“, ei pun de fapt bazele unui urbanism medieval, care a fost luat drept model și de cei care au continuat să dezvolte așezarea.
Din descrierile lăsate de unii călători străini rezultă că numărul familiilor catolice nu depășea, în preajma anului 1610, cifra de 25. Treptat, comunitatea catolică își pierduse din avântul dobândit cu secole în urmă, ajungând o comunitate mică, puțin prosperă, care sărăcise față de situația ce o avusese în secololele XV-XVI. Cu aprobarea Domniei, așa cum reiese din documente și relatări, catolicii aveau totuși construite în această perioadă, la Râmnic, o clădire pentru întâlnire și un oratoriu – capelă, pentru oficierea slujbelor. Călătorii străini care trec prin această regiune amintesc de biserica catolică și deplâng faptul că nu sunt fonduri pentru a fi întreținută, iar de la mijlocul secolului ea pare a fi ruinată.
Chiar și așa, orașele Râmnic și Ocna au constituit pentru mulți călători puncte de atracție și loc de repaus în călătoriile acestora prin Țara Românească. În afara informațiilor oferite, din relatările lor se desprinde, ca o concluzie generală, aprecierea privind toleranța de care dădea dovadă Domnia țării și populația față de catolici, datorată poate și faptului că majoritatea nu simțea o amenințare directă din partea acestora.
La mijlocul secolului al XVII-lea comunitatea catolică din Râmnic dădea semne de revenire, având chiar și preot (Dionisie, egumenul Coziei, hotărnicește câteva proprietăți lângă cele aparținând lui ,,popa săsescu“), însă spre sfârșitul aceluiași secol, biserica catolică din Râmnic ,,este în ruină“, lucru menționat de mai mulți călători, cu mare regret.
Această stare de fapt începe să se schimbe odată cu venirea bulgarilor chiproviceni în Râmnic. Majoritatea chiprovicenilor erau negustori bulgari catolici din Chiprovaț și Cobiliveț, fiind de origine săsească, iar prin așezarea lor în Oltenia și Banat au contribuit la dezvoltarea economică a localităților unde și-au desfășurat activitatea.
Deși migrarea lor vizibilă începuse înainte de anul 1638, cel mai mare grup sosește în perioada 1688-1690, după ce răscoala lor fusese înnăbușită în sânge de turci. Refugiații bulgari au fost bine primiți de domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care și-a arătat, în acest fel, devotamentul pentru credința creștină. Tot el le acordă și facilități comerciale, încât mulți din ei se vor stabili definitiv în Oltenia și Banat. Acești chiproviceni catolici se vor afirma ca buni negustori, la începutul secolului următor înființându-și o companie comercială proprie.
Unii dintre ei s-au stabilit la Râmnic, Ocnele Mari, Olănești dar și în alte localități din județul Vâlcea. Datorită numărului lor destul de mare, au dat un nou avânt vieții bisericești catolice din zonă. Bulgarii chiproviceni catolici după ce și-au ridicat o casă de rugăciuni cu locuință, îl conving pe episcopul Ilarion să accepte ca ei să-și ridice în oraș și un oratoriu. Pentru acest lucru dar și pentru că a permis înmormântarea catolicilor în cimitirul ortodox, episcopul Ilarion al Râmnicului este caterisit în 1705 și înlocuit cu Antim Ivireanul. Este primul conflict interconfesional major desfășurat în zona Vâlcii și care a fost pomenit mult timp și dat ca exemplu de ierarhii Bisericii Ortodoxe.
Și în rândul Bisericii Catolice din Țara Românească au fost în acești ani nemulțumiri. Călugării observanți din câteva localități din Oltenia, între care și cei din Râmnic, fac o cerere scrisă către ierarhul locului, la 14 iunie 1698, în care se plâng că „nu pot trăi de pe urma credincioșilor“. Prin analiza textului original, am demontat opinia exprimată de unii istorici, cum că barații ar fi fost nemultumiți de atitudinea populației față de ei, arătând că de fapt se plângeau superiorilor că nu sunt ajutați și respectați de proprii lor ierarhi.
Între anii 1719-1939 Oltenia a fost ocupată de austrieci. Această perioadă a reprezentat una de prosperitate pentru catolici care au cumpărat chiar în zona centrală a urbei noi terenuri, pe care le-au unit cu cele dobândte anterior și unde au creat premizele construirii, între anii 1720 și 1730, a unui impunător locaș de cult din piatră. Mănăstirea și biserica închinată Sf. Anton de Padova au fost sfințite în anul 1730, cu mare fast, de către episcopul catolic de Nicopole, Nicolae Stanislavici. Actele păstrate de la egumenul Antonius Gunghici, din anii 1715 și 1718, arată că acesta a solicitat să fie conferit bisericii noi tot hramul „Sfântul Anton de Padova”, ceea ce confirmă că oratoriul sau capela catolică preexistau ocupației austriece din 1717-1739, pentru că starețul Antonius nu ar fi avut unde sluji până la sosirea austriecilor.
Zidirea acestei biserici a constituit momentul de apogeu al încercărilor făcute de catolicii din județ pentru a avea un edificiu de cult reprezentativ. Din acest moment Bărăția franciscană a reprezentat o instituție care s-a implicat nu numai în viața religioasă a celor de confesiune catolică din regiune, dar a contribuit și la ridicarea nivelului de trai, cultură și educație al locuitorilor județului. Se dorea o integrare cât mai rapidă a noii provincii în structurile funcționale ale imperiului și de aceea, pe lângă înființarea unei școli confesionale, deschise și localnicilor doritori să învețe să scrie și să citească, austriecii au dezvoltat aici mai multe lucrări de infrastructură, printre care construirea drumului ce face legătura pe Valea Oltului între Sibiu și Râmnicu Vâlcea, Via Carolina, dar și transformarea Oltului într-un râu navigabil.Au introdus rigoarea germană în multe domenii: administrație, fiscalitate – cu toate inconvenientele generate, evidența populației, economie etc., înființând numeroase instituții noi.
Puterea economică dobândită de comunitatea catolică se materializează și prin diverse achiziții de terenuri și imobile făcute mai ales de vornicul Antonie Marstaller, care dezvoltă mult proprietățile Bărăției, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceste achiziții continuă până la sfârșitul secolului și permit franciscanilor să închirieze o parte din clădiri și terenuri celor care voiau să dezvolte mici afaceri comerciale sau meșteșugărești pe cont propriu. Biserica Catolică a sprijinit dezvoltarea comunității pe care o reprezenta și s-a integrat rapid în multe domenii și în diverse acțiuni desfășurate la nivel de oraș și județ, nefiind o structură izolată, refractară la cerințele vremii.
Au existat și neînțelegeri referitoare la achizițiile de imobile, terenuri și bunuri între catolici și reprezentanții majorității, fapt dovedit de procesele desfășurate în epocă. Cele mai multe procese s-au datorat unor acte false pe care încercau să le valorifice chiriașii pe care paterii îi ajutaseră să-și deschidă afaceri, cu motivația că în perioada ocupației austriece, fuseseră forțați să-și vândă terenurile sau să plătească chirii prea mari pentru prăvăliile folosite. Din documente reiese faptul că majoritatea acestor neînțelegeri legate de imobile au fost rezolvate în favoarea franciscanilor, care au găsit înțelegere la Domnie dar, surprinzător – după episodul Ilarion – și la episcopii ortodocși ai locului.
Barații au deschis și ei, pe cont propriu, diverse activități aducătoare de venit și au contribuit, atunci când a fost necesar, cu donații pentru acțiuni caritabile în oraș. Refacerea din temelie a bisericii „Sf. Vineri“, din Râmnic, a fost sprijinită financiar, în mare măsură, de catolicii chiproviceni.
După anul 1800, Biserica Catolică din Vâlcea se implică activ în ridicarea culturală a urbei, prin deschiderea unei școli în clădirile mănăstirii. Primul dascăl al acestei școli este Andreas Dobai, numit în acte „profesor laic“, iar din anul 1819 îl întâlnim, ca profesor, pe Isidor Paniak, adus de la Deva. Se poate deduce de aici faptul că forța economică a catolicilor din județ a crescut mult, având posibiliatatea să plătească și „dascăli laici“ pentru a le învăța odraslele carte, alături de călugării mănăstirii. Din documente reiese că la această școală au învățat și copiii populației majoritare, care erau mulțumiți de seriozitatea paterilor.
Catolicii au participat activ la toate evenimentele vremii. În număr mare au aderat în anul 1848 la organizația paramilitară numită Garda Națională, cântă alături de Anton Pann în parcul Zăvoi imnuri revoluționare, îl primesc cu bucurie pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza în cele două vizite făcute în oraș, participă ca voluntari în oștirea română, la 1877, pun umărul la lucrările de infrastructură de mare anvergură ale vremii. Documentele stau mărturie, dovedind implicarea acestei comunități religioase în multe din evenimentele care au dus la progresul general al societății vâlcene.
Din punct de vedere edilitar, continuă modernizarea structurală a instituției, prin reamenajarea bisericii romano-catolice din presbiteriul distrus de incendiu în anul 1738 și construirea unor noi anexe. În anul 1854 a fost cumpărat de la o firmă germană din București un nou clopot și s-a refăcut acoperișul bisericii, iar în anul 1855 cimitirul catolic din centru, a fost mutat la poalele dealului Cetățuia, în partea de nord a orașului, amenajarea acestuia încheindu-se două decenii mai tărziu. Din această perioadă există în arhivele locale și primele acte legate de proprietățile baraților.
După ce slujiseră timp de secole la biserica de la Râmnicu Vâlcea, în anul 1867, franciscanii minoriți au trebuit să plece din România. Ei au părăsit Misiunea Valahiei, fiind înlocuiți în convente, inclusiv în cel de la Râmnicu Vâlcea, de către preoții-călugări din Congregația Pasioniștilor.
În anul 1887 se înființează de către preotul paroh catolic, Iosif Bonov, o școală primară mixtă, numită „Bărăția“, cu programul de educație al Statului. În 1900 frecventau școala un număr de 54 elevi, promovând la sfârșitul anului numai 44. La această unitate de învățământ au funcționat câțiva dascăli de renume, care nu au ținut cont de apartenența confesională a elevilor și, de aceea, o parte din familiile de intelectuali, negustori și funcționari din oraș, deși ortodoxe, și-au dat copiii să învețe sub tutela paterilor, apreciindu-le seriozitatea. La 1 mai 1892, tot preotul-paroh Bonov deschide și un registru special pentru copiii care participă la prima împărtășanie: „Liber Neocomunicantium et Neocomensarum“. Acesta a fost completat aproape anual de cei care au slujit la biserica catolică din oraș, fiind o sursă importantă de informații care probează apartenența concretă la comunitatea catolică a unor persoane menționate în legătură cu diverse evenimente din secolul XX.
După anul 1886, constructorii caselor și edificiilor reprezentative din județ vor fi mai ales italieni catolici: Peppi, Angelo Adreani, Marsegalia, Donati. Planul clădirilor ridicate de ei va fi unul profesionist, cu elemente stilistice originale, iar construcțiile și-au dovedit, în timp, trăinicia – unele dăinuind până astăzi. Aceste construcții au fost ridicate, în majoritate, pe Bulevard: Casa Frantz Eitel, Teatrul Adreani, Hotel Adreani, Casa Donati, Casa Marsegalia, Cazarma Regimentului 2 Dorobanți, Gara etc.
Referindu-ne la ansamblul județului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întâlnim în documente numeroși catolici stabiliți și pe Valea Lotrului, atrași de întreprinderile de exploatare a lemnului deschise în jurul localității Brezoi. Până la sfârșitul secolului apare aici o comunitate catolică destul de mare, formată din muncitori italieni, slovaci, austrieci, dar și din români greco-catolici veniți din Transilvania, toți aceștia, cu o structură etnică eterogenă, fiind uniți doar de religie. Dacă pentru Râmnic putem spune că sașii, ungurii și bulgarii chiproviceni au constituit grosul comunității catolice, pentru Valea Lotrului și cu precădere pentru orașul Brezoi, majoritatea comunității a constituit-o populația de origine italiană și slovacă. Investitori catolici au deschis întreprinderi rentabile care, oferind salarii situate peste media europeană, au atras aici sute de imigranți care , treptat, și-au adus și familiile.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, nu se mai poate vorbi în alte zone ale județului, de comunități catolice propriu-zise, recensământul din anul 1893 înregistrând la Ocnele Mari doar 6 bulgari comercianți, 20 de austrieci și 2 unguri iar în Drăgășani, 7 bulgari comercianți și 10 germani.
La 27 aprilie 1883, Vicariatul Apostolic al Valahiei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie cu reședința în București. Din această structură ecleziastică făcea parte și parohia catolică din Râmnicu Vâlcea, care a avut din acel moment un sprijin mult mai consistent ca până atunci din patea structuriror centrale. Deschiderea la Cioplea a primului seminar pentru formarea clerului diecezan a dus, de asemenea, la o revigorare a vieții ecleziastice catolice, dar și la o ierarhizare nouă la nivel de țară. Vizitele reprezentanților Arhiepiscopiei de București au devenit mult mai dese și controlul activității parohiale din fiecare zonă s-a tradus în multiplicarea acțiunilor civic-religioase cu vizibilitate.
În secolul al XX-lea, comunitatea catolică din Vâlcea este prezentă și activă atât pe plan economic, dar și socio–cultural. În județ, centrul acestei comunități se menține la Râmnicu Vâlcea, dar cea de pe Valea Lotrului este în plină expansiune, mai ales pe baza imigrărilor din Europa Centrală. În alte zone ale județului nu s-au putut întemeia parohii autonome, deși încercări au existat.
Arhitecții și antreprenorii italieni continuă să înfrumusețeze prin lucrările lor monumentale imaginea localităților. Numeroase întreprinderi sunt înființate de catolici, aceștia intrând treptat în elitele intelectuale și financiare ale județului. Crează locuri de muncă și contribuie cu donații la diverse acțiuni caritabile și culturale. Antreprenorul catolic Carol Novak, pe lângă multe investiții în lucrări de infrastructură ajută la refacerea Episcopiei și a altor biserici ortodoxe râmnicene dar finanțează și ridicarea bisericii ortodoxe din Brezoi, gest care l-a făcut apreciat, în epocă, de toți locuitorii lovișteni, indiferent de confesiune. Documentele găsite evidențiază integrarea totală a acestui antreprenor catolic la nevoile comunității vâlcene, el cerând prin testament să fie înmomântat în cimitirul public din Brezoi.
Primul Război Mondial a însemnat o perioadă încărcată cu suspiciuni la adresa catolicilor cu origini germane, bulgare, austriece și maghiare. Mulți preoți catolici au fost umiliți, arestați și deportați în Moldova, existând teama că ar putea oferi informații dușmanilor. După război, au fost eliberați , dar nu toți s-au mai putut reintegra în societate. Printre aceștia din urmă, a fost și preotul Bonov. Este meritul Arhiepiscopului Netzhammer că s-au putut recupera bunurile parohiale din Râmnic, ce fuseseră confiscate de stat, cât timp parohul locului fusese arestat și că orele de educație școlară au putut reincepe după război, la timp, școala coordonată de Bărăție fiind redeschisă totuși cu greu.
În prima jumătate a secolului XX, catolicii au întreținut mai multe școli și grădinițe. Acestea au fost folosite și de copiii ortodocșilor, așa cum reiese din documentele vremii.
Din punct de vedere economic aceștia au continuat să investească în imobilele, care ulterior erau închiriate comercianților, iar o aripă adiacentă perimetrului Bărăției a fost transformată în hotel. Totodată, refacerea casei parohiale, a turlei bisericii, dar și a cimitirului catolic, s-a făcut cu fonduri colectate din donații. Nici investițiile în pământ nu au fost ignorate, la acea dată, biserica având teren cultivat cu viță de vie atât la Râmnic, cât și la Drăgășani.
Italienii au fost în continuare importanți pentru istoria catolicismului vâlcean. Exodul lor spre România a avut loc mai ales în perioada 1887-1897, dar a continuat și după aceea. Îi găsim în orașe ca antreprenori, contribuind la construirea de drumuri, căi ferate, viaducte, case, bănci, gări etc. În perioada 1900-1945, întâlnim deja, în documente, numele unor imigranți italieni care au întemeiat familii stabile în Râmnic (Adreani, Marconi, Bugani, Candoni, Rachelli, De Villa, Boari, Santuzzi, Boninsegna ).
Un important membru al acestei comunități catolice a fost antreprenorul și arhitectul Anton Copetti care a contribuit la construirea mai multor imobile, astăzi declarate de patrimoniu. Putem aminti casa Alexiu, casa Ștefan Georgescu, casele farmacistului Jean Pasvlavski Bejan, Banca Râmnicului, Școala Normală, Liceul Lahovari etc.
Catolicismul de pe Valea Lotrului a continuat să se dezvolte, prin afluxul tot mai mare de străini din Imperiul Austro-Ungar și Peninsula Italică. Italienii vor pune bazele mai multor firme de exploatare a lemnului. După Carol Novak și Giovanni Stagni, care și-au pus amprenta pe istoria regiunii spre finalul secolului al XIX-lea, a fost rândul catolicului Ștefan Gaillac să se transforme într-un binefăcător al familiilor din Brezoi prin ajutoarele directe date, dar și prin coagularea unor mari investitori catolici din țară pentru a înființa în 1920 Societatea Forestieră Carpatina, una din cele mai mari din Europa acelor ani, cu peste 2000 de muncitori.
Începută în anul 1891, calea ferată Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului – Sibiu a fost inaugurată, pe Valea Oltului, în anul 1901, realizându-se, în acest fel, o legătură mult mai rapidă cu zona de nord a județului Vâlcea, dar a permis și imigranților străini să vină mai ușor să lucreze aici. La construirea căii ferate au lucrat peste 900 de muncitori, în majoritate italieni din regiunile Friuli, Veneto și din Tirolul de Sud.
În arhivele bisericilor ortodoxe de pe Valea Lotrului se găsesc documente care atestă prezența la ceremonii ortodoxe a multor familii catolice in zonă. Unii catolici, neavând biserică proprie, au preferat să își boteze copiii în rit ortodox și să se căsătorească în biserici ortodoxe. Mai mult, zeci de familii catolice, din împrejurimile localității Brezoi, au contribuit cu sume de bani după posibilități la reconstrucția bisericilor ortodoxe din Voineasa și Ciunget, așa cum rezultă din chitanțierele găsite în arhivele bisericești cercetate acolo.
Cel mai important proiect al comunității catolice din Brezoi, în perioada interbelică, a fost acela de a construi o biserică ce trebuia să deservească acest cult pe toată Valea Lotrului. Imediat ce, la 10 mai 1934, Mitropolitul Alexandru Th. Cisar a sfințit piatra de temelie a bisericii romano-catolice din localitate, căreia i-a atribuit hramul ,,Sfântul Anton de Padova“, au început lucrările de construcție. În anul 1936 a fost închieiată construirea actualei biserici, din donațiile făcute de firmele mai sus menționate, dar și din cele făcute de enoriașii catolici.
Ca și în Râmnicu Vâlcea, și la Brezoi a funcționat o școală catolică, recunoscută de statul român. În localitate au venit și câteva măicuțe din Congregația Notre Dame de Sion care au încercat să ajute persoanele bolnave, singure, vârstnice și la nevoie. Ele și-au cumpărat o casă unde, în 1938 au amenajat o capelă. După venirea comuniștilor ele au fost alungate iar clădirea a fost confiscată.
Al Doilea Război Mondial a luat oarecum prin surprindere Statul Român care nu era pregătit să primească un număr foarte mare de refugiați. Se făcuseră câteva simulări, dar realitatea a fost cu totul alta. Județul Vâlcea, cu multe stațiuni balneare și implicit locuri de cazare, fusese luat în calcul cu prioritate. De aceea, după ce vecinii polonezi au fost, în toamna anului 1939, invadați de trupele germane, în mai multe localități vâlcene s-au organizat tabere pentru aceștia. Atât conducerea Statului, cât și populația au dat, în anul 1939, dovadă de gesturi de natură umanitară deosebite. Preoții parohi catolici din Râmnic și Brezoi s-au implicat mult în ajutorarea refugiaților polonezi de la Govora, Ocnele Mari, Drăgășani și Călimănești. Aceștia au asigurat serviciul religios, au făcut chete pentru cumpărarea de alimente și haine, au deschis școli pentru copiii refugiaților etc. La început, preoții catolici care vizitau refugiații erau însoțiți de către reprezentanții Crucii Roșii, obținând, după puțin timp, dreptul de a se deplasa fără îngrădiri acolo unde li se cereau serviciile. Au contribuit mult la susținerea moralului celor care se aflau departe de casă, într-o țară străină căreia nu îi știau limba. Catolicii locului s-au străduit să le facă și ei șederea mai ușoară, mulți primindu-i să locuiască în casele lor.
Un moment deosebit din viața spirituală a refugiaților polonezi din județul Vâlcea l-a reprezentat sosirea în Oltenia, la mijlocul lunii noiembrie 1939, a monseniorului Cortezi Casulo, trimis special al Vaticanului. Nunțiul papal a vizitat toate taberele de refugiați din această regiune ajungând și la Ocnele Mari, Govora, Călimănești, Râmnicu Vâlcea și Drăgășani.
Din actele găsite în arhive am putut concluziona că discuțiile cu ierarhul catolic au fost benefice pentru cei internați în lagăre, dându-le speranță că se vor întoarce cu bine acasă și au contribuit la încurajarea și îmbărbătarea lor. Peste tot, nunțiul papal și-a exprimat gratitudinea, în fața autorităților locale, pentru modul cum fuseseră tratați până atunci refugiații polonezi și le-a prezentat câteva din doleanțele primite, de la aceștia, în timpul vizitei.
Comunitatea catolică a fost nevoită să suporte vicisitudinile războiului ca și majoritatea populației din județ. Actele parohiale dovedesc faptul că tineri catolici vâlceni au pierit pe fronturile de luptă.
După instaurarea comunismului în România, atât preoții catolici, cât și credincioșii au fost supuși unei atente supravegheri din partea Securității, fiind considerați dușmani ai poporului și colaboratori ai imperialiștilor. Firmele, bunurile de valoare, imobilele, au fost naționalizate. Imobilele bisericii au fost acaparate rând pe rând, în ele fiind introduși chiriași. Arhivele parohiei vorbesc chiar despre înjumătățirea numărului de enoriași participanți la serviciul religios. Explicația ar fi legată de arestarea unora dintre ei, fuga din țară sau trecerea la ortodoxie a altora, de obicei prin căsătorii mixte. Pentru această perioadă am discutat cu zeci de catolici în vârstă, trăitorii acelei perioade sau cu rude ale acestora. Am reușit să-mi formez o idee asupra suferințelor și umilințelor la care au fost supuși credincioșii din oraș (nu numai cei catolici) iar o parte din informațiile prezentate provin din aceste mărturii care mi-au nuanțat propriile trăiri.
Biserica ,,Sf. Anton“ din Râmnic a fost „ascunsă“, fiind înconjurată de blocuri, toate proprietățile i-au fost confiscate și date unor persoane desemnate de partid sau unor instituții publice . Actele prezentate arată calvarul prin care au trecut preoții catolici nevoiți să trăiască o persecuție continuă. De teama ruperii totale a relațiilor firave cu Vaticanul, Biserica Romano-Catolică a fost lăsată, totuși, să-și continuie activitatea în condiții de mare austeritate și cei care au slujit la parohia vâlceană nu au fost arestați sau terorizați direct, cu excepția preotului Rafael Haag.
Parohia romano-catolică din Brezoi a fost desființată în anul 1948, funcționând ca o filială a parohiei Râmnicu Vâlcea. Concomitent, mulți străini catolici, italieni sau germani de origine, au găsit oportun să părăsească o țară unde nu se mai simțeau în siguranță.
Revoluția din anul 1989, a însemnat pentru Biserica Catolic[ un nou început, concretizat prin reorganizarea Bisericii, cererea de a i se restitui vechile proprietăți și reluarea implicării în evenimentele socio-culturale din localități . Din nefericire, multe din imobilele deținute de catolici au fost demolate de comuniști, proprietarii au murit sau au plecat, iar dreptul la proprietate a fost foarte greu de restabilit.
Din anul 1991, Parohia romano-catolică din Brezoi a fost reînființată, biserica a fost reparată, comunitatea încercând să-și refacă rândurile. Atât biserica, dar și Casa parohială au fost reamenajate iar la intrare s-a pus în valoare un frumos monument religios. Din anul 1995, în Brezoi au fost prezente și 3 surori din Congregația „Sfânta Familie din Spoletto“, care au desfășurat diverse activități în „Caritasul“ parohial.
În anul 2011, la inițiativa doamnei Violeta Borțoi Passerini, a primarului Robert Schell și a preotului romano-catolic din Brezoi, Sebastian Gilbert Iavorschi, a fost ridicat la Proieni, lângă D.N.7, un monument ce reproduce Grota de la Lourdes (Franța), unde se spune că s-ar fi arătat Fecioara Maria. Cele două statuete au fost realizate special în atelierele mănăstirii de la Lourdes, tot ansamblul artistic fiind conceput de Eugeniu Ștefan. Sfințirea monumentului s-a făcut în data de 3 iulie 2011, printr-o slujbă ecumenică, în comun de ierarhi ortodocși și catolici.
La Râmnicu Vâlcea, dorința de a se integra cu folos și cât mai rapid în societatea vâlceană de după Revoluție i-a făcut pe mulți enoriași dar și pe simpatizanții cultului să sprijine moral dar mai ales material numeroasele acțiuni umanitare și sociale desfășurate de biserică. Aceasta a îmbrăcat mai întâi haine noi, părintele Anton Alecu găsind soluții pentru modernizarea edificiului de cult, pentru ca acesta să devină un loc cât mai primitor. Apoi în anul 1991 s-a înființat o grădiniță particulară italiană, închinată Sfintei Ioana Antida care astăzi reprezintă o unitate educațională renumită în oraș. Măicuțele din Congregația Surorilor Carității au desfășurat în paralel numeroase acțiuni socio-umanitare reușind chiar, în luna noiembrie 1996, să amenajeze un cabinet medical propriu, „Sfânta Augustina“, care a adus mulți ani alinare fizică și sufletească persoanelor bolnave, cu posibilități materiale reduse, care erau tratate aici gratuit.
În studiul nostru am dedicat un capitol separat comunității greco-catolice pentru a nu confunda acțiunile celor două confesiuni catolice din România. Îmbucurător este că cele două comunități catolice au conlucrat foarte bine în județul Vâlcea, sprijinindu-se reciproc. Dacă Biserica Ortodoxă Română a privit cu pasivitate romano-catolicismul, pe care nu l-a perceput ca pe o amenințare, greco-catolicii au avut de suferit prin încercarea continuă de a fi asimilați de către ortodocși și singurul sprijin pe care l-au avut a fost din partea romano-catolicilor.
Cronologic, prima comunitate greco-catolică apărută în județ a fost cea compusă din lucrători sosiți, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în zona lucrărilor forestiere de la Brezoi din provinciile Imperiului Austro-Ungar (cu precădere din Transilvania). Ei reușesc să își construiască cu mari eforturi o biserică proprie cu hramul ,,Sf. Gheorghe“. Cismaș Romulus, preotul locului, adus de părintele canonic Iuliu Maior, cel care coordonase în perioada 1935-1940 comunitatea greco-catolică brezoiană, a muncit doi ani, cot la cot cu muncitorii, îndrumându-i și dându-le elanul necesar încheierii lucrărilor. În ziua de 25 octombrie 1942, la Brezoi, a fost sfințită biserica parohială ,,Sf. Gheorghe“ în prezența P.S. Vasile Aftenie, Episcop de București, viitor martir al B.R.U., despre care am adunat mărturii indedite de la rudele acestuia, descoperite în județ. A fost o mare onoare pentru locuitorii localității, dar și sărbătoarea a fost pe măsura așteptărilor celor peste 300 persoane prezente. În anul 1948, majoritatea au fost obligați să treacă la ortodoxie și s-a pierdut și biserica. Am prezentat, pentru prima dată, prin documente, mărturii directe și înscrisuri, cazul mai puțin cunoscut al măicuțelor greco-catolice aduse de la Lugoj și Blaj, la mănăstirea ,,Bistrița“ vâlceană și care apoi au fost deportate și trimise la muncă în Bărăgan.
Biserica „Sfântul Gheorghe“ a funcționat până în anul 1948, când, ca peste tot în țară, greco-catolicii din Brezoi au fost obligați să treacă la ortodoxie, iar edificiul religios a fost preluat de Episcopia Ortodoxă.
În perioada comunistă ritul greco-catolic a fost desființat și unii preoți arestați.Preoții care s-au opus au fost deportați, obligați la muncă forțată, iar, pentru mulți, condițiile mizere de trai au dus la trecerea lor la cele veșnice. Bisericile greco-catolice, casele parohiale, bunurile lor, au fost transferate, prin legi speciale, cultului ortodox, principalul beneficiar al desființării B.R.U.
După 1990 s-au făcut diligențele necesare pentru repunerea acestui rit în rândul cultelor recunoscute oficial. În anul 2000, Parohia Greco-Catolică din Brezoi a fost recunoscută oficial la Blaj, cu aproximativ 70 de credincioși. Cererea de retrocedare a bisericii a dus la un proces lung și costisitor cu BOR, care administra imobilul, iar în final, după ce într-o primă fază greco-catolicii câștigaseră procesul, la ÎCCJ, biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe“ a fost lăsată comunității ortodoxe din Brezoi, prin hotărâre definitivă.
După doi ani de încercări, în sala mare a Primăriei din Râmnicu Vâlcea, s-a înființat oficial, prin semnarea unui proces-verbal constatator, la 6 iulie 2001, parohia greco-catolică din oraș. La început au fost 41 de semnatari dar după câteva săptămâni numărul participanților la ceremoniile religioase s-a apropiat de 100. Slujbele au fost ținute, la început, în biserica romano-catolică ,,Sfântul Anton“ din oraș, dar s-au pornit și demersurile pentru construirea propriului locaș de cult.
Prima liturghie greco-catolică din Râmnicu Vâlcea a fost celebrată la 15 august 2001, la ea participând peste 80 de credincioși. A fost începutul, o dată de referință în dezvoltarea acestei mici comunități. Sărbătoarea din acea zi, Adormirea și Înalțarea cu Trupul și cu Sufletul la Cer a Maicii Domnului, a devenit, de aceea, hramul principal al parohiei iar al doilea hram a fost dedicat ulterior Sfintei Rita de Cascia. Ziua de 1 octombrie 2006, când a avut loc sfințirea bisericii greco-catolice din Râmnic, a fost un moment de mare sărbătoare, onorat și de prezența la Râmnicu Vâlcea a unor înalți ierarhi catolici dar și de reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe locale, ceea ce a dat evenimentului o semnificație deosebită, de apropiere între Bisericile creștine. Au fost prezenți: Preafericitul Lucian, Întâistătătorul B.R.U., P.S. Cornel Damian, Episcop Auxiliar Romano-Catolic de București și P.S. Virgil Bercea – Episcop de Oradea Mare. Au concelebrat Sfânta Liturghie 20 de preoți, din care 15 erau greco-catolici și 5 romano-catolici. De atunci, Biserica Greco-Catolică din Râmnic, numită de enoriași „Sfânta Rita“, a desfășurat numeroase acțiuni umanitare, pelerinaje, a obținut de la Primărie un teren de aproape 300 mp. pentru construirea unui așezământ social de ajutorare a persoanelor singure și bolnave și a reușit să înfrățească spiritual orașul cu localitatea Cascia din Italia.Prin efortul preotului Marian Stoicănescu, la Râmnic s-a primit un sipet cu fragmente din moaștele Sfintei Rita, comunitatea râmniceană fiind singura din Europa care posedă un astfel de relicvar.
Un al doilea caz de conflict interconfesional a avut loc în anul 2005 în comuna vâlceană Pesceana. Acolo, într-un sat, preotul ortodox Victor Tudor nu a mai fost agreat de ierarhii din Râmnic și a decis să treacă, în ziua de 24 ianuarie 2005, la ritul greco-catolic, fiind urmat de 358 de enoriași. Acestora nu li s-a mai permis accesul în propria biserică și nici la cimitirul public unde își aveau îngropați strămoșii, BOR începând un atac de denigrare, atât în media cât și direct. La sfârșitul anului 2005 au început totuși slujbele greco-catolice oficiate într-o casă cumpărată special pentru a deveni loc de rugăciune. Abia după câțiva ani, în urma implicării Ambasadei S.U.A. și după procese îndelungate, lucrurile au reintrat în normalitate.
În anul 2007, preotul Victor Tudor a început construirea unei biserici greco-catolice în satul Cermegești. La sfințirea pietrei de temelie a fost prezent și Preafericirea Sa, Cardinalul Lucian Mureșan, Întâistătătorul B.R.U., venit de la Blaj, împreună cu alți ierarhi catolici.
Finalizarea sălii de jos a bisericii s-a făcut în anul 2009, iar a înregului ansamblu religios, în 2014, lucru ce a permis desfășurarea slujbelor religioase în condiții normale. În acest moment se lucrează la pictura exterioară a acestui lăcaș de cult, terminarea lucrării fiind preconizată pentru anul 2017, când, în luna septembrie, se va sfinți întreg edificiul.
În cele trei parohii greco-catolice din județ se desfășoară, în prezent, o activitate religioasă consistentă, preoții întâlnindu-se cu enoriașii nu numai cu ocazia slujbelor duminicale sau calendaristice, ci se deplasează adesea și la domiciliul celor înscriși în registul parohial pentru a-i îndruma spiritual și a-i povățui.
În anexele de la finalul tezei de doctorat, au fost adăugate unele documente găsite în arhive, necesare pentru o mai bună înțelegere a fenomenului constituirii comunității catolice în spațiul vâlcean (actul de înființare al Parohiei greco-catolice din Râmnic, hrisoave domnești, jurnalul comunității catolice din Brezoi (1935-1940), un fragment din prima istorie a orașului redactată de călugărul Blasius Kleiner, acte de proprietate etc.). În ANEXA XVI, denumită „Mărturii“ am prezentat câteva din declarațiile pe propria răspundere ale subiecților intervievați în cursul cercetării științifice, pentru ca să se cunoască exact trăirile acestora. Pe lângă aceste mărturii, am adunat în arhiva personală multe altele, care au constituit un suport util pentru informațiile folosite în lucrare.
Parcurgând materialele prezentate, se poate lesne observa contribuția comunităților catolice la viața socială, culturală și economică a județului. Atât în Evul Mediu dar și în epoca modernă catolicii au fost un factor de stabilitate și prosperitate. Totuși, uneori au fost obstrucționați, marginalizați, sau chiar deposedați de bunuri și proprietăți – în perioada comunistă. În prezent aceștia sunt cetățeni români cu activitate religioasă neîngrădită, care participă din plin la dezvoltarea generală a societății în care trăiesc.
Considerăm că obiectivele propuse la începutul cercetării au fost atinse și că de informațiile prezentate în lucrare se vor bucura viitoarele generații de cercetători ai istoriei dar și membrii acestei comunități religioase, care și-au putut recupera trecutul lor și al străbunilor lor, așezați aici în urmă cu sute de ani, într-o vatră străveche de locuire.
În urma cercetării făcute pentru finalizarea temei propuse, se pot desprinde, cred, un număr de concluzii, bazate pe activități concrete, pe care le voi prezenta în continuare:
– expunerea în mod cronologic a cât mai multor date și evenimente la care au luat parte catolicii din Vâlcea, pentru care s-au uitilizat peste 350 de surse bibliografice distincte, precum și documente edite și inedite din arhivele statului dar și din arhivele clericale sau private;
– elaborarea unui important excurs istoriografic care se referă la Biserica Catolică din Vâlcea, 147 de lucrări cu referință tematică și care marchează o premieră în literatura de specialitate;
– demonstrarea ideii, în urma adâncirii cercetării propuse inițial, că Biserica Catolică a fost direct sau prin membrii săi, generatoare de transformări importante în viața județului și a reședinței sale. Se pot aminti aici doar câteva dintre acestea: accelerarea dezvoltării relațiilor de producție capitaliste, inițiindu-se breslele meșteșugărești și companiile negustorești, promovarea unor elemente originale de urbanism postmedieval, înființarea încă din secolul al XVIII-lea a unor școli confesionale cu acces lărgit și pentru tinerii doritori de învățătură, inițierea și spijinirea dezvoltării unor instituții moderne în toate domeniile; sub ocupația austriacă s-au creat lucrări importante de infrastructură: Via Carolina, transformarea Oltului în râu navigabil, dar și mai târziu, sașii și austriecii catolici rămași au contribuit la realizarea primelor așezăminte spitalicești și farmacii din localitățile vâlcene și au condus lucrările de canalizare a Râmnicului și de aducere a apei potabile în oraș de la sursa din Dealul Capela;
– găsirea și prezentarea unor informații bazate pe documente de arhivă, care vin să arate că membrii comunității catolice au sprijinit material înălțarea unor lăcașuri de cult ortodox, cum sunt cele de la Voineasa și Ciunget, dar au contribuit și la refacerea bisericii ortodoxe „Sfânta Cuvioasă Parascheva“ de la Râmnic, prin negustorii chiproviceni catolici;
– aducerea unor noi informații și argumente care să sprijine ipotezele privind existența, în timp, a unor construcții medievale de cult catolic în Vâlcea și descrierea tuturor etapelor de edificare a bisericilor acestora la Râmnic, Brezoi și Pesceana, alături de instituțiile cu rol caritabil sau educațional aflate în coordonare;
– realizarea unei baze de date – posibilă sursă de informații pentru întocmirea de ghiduri, pliante, cărți poștale, CD-ROM-uri sau filme documentare care să promoveze bogăția spirituală și turistică din această regiune;
– întocmirea, în premieră, a inventarului tuturor inscripțiilor redactate de pe monumentele funerare existente în cimitirul catolic din Râmnicu Vâlcea. De acest demers se vor bucura cercetătorii care vor aprofunda genealogia unor familii catolice dar și cei care doresc să-și regăsească, poate, strămoșii;
– realizarea unei imagini edificatoare și neacoperită până acum de alte surse directe, a istoriei recente a județului, îndeosebi a perioadei postbelice, prin tehnica interviului. Prin acest demers s-au strâns zeci de fotografii de epocă și cărți poștale vechi din județ (Râmnicu Vâlcea, Drăgășani, Brezoi, Ocnele Mari, Călimănești), unele dintre ele fiind unicat. Cu această ocazie au fost luate 73 de mărturii (declarații pe propria răspundere) de la trăitorii catolici din acea perioadă, care pot fi folosite în elaborarea unei mai ample ediții tipărite;
– prezentarea din arhivele Jandarmeriei și ale Polițiilor orășănești din județ, aflate la SJANV dar și la SANIC unor date interesante despre refugiații catolici polonezi din anul 1939. Au rămas încă documente arhivistice de analizat, legate de tema aleasă, putându-se realiza un studiu separat dedicat conviețuirii localnicilor cu bejenarii catolici polonezi;
– elaborarea unei analize statistice a evoluției demografice a celor două comunități catolice din județ;
– găsirea în arhiva Parohiei romano-catolice din Râmnicu Vâlcea și posibila valorificare ulterioară prin noi studii tematice a unor documente importante legate de proprietățile Bărăției (parohul actual mi-a propus colaborarea în vederea ordonării lor), sau a unor registre vechi de evidență a membrilor comunității – despre unele am prezentat în anexe câteva extrase.
Am constatat din cercetarea făcută că:
– fabricile forestiere din Brezoi ( Stagni, Carpatina etc.) sau de pielărie din Râmnic au fost înființate de familii catolice, care au creat în județ mii de locuri de muncă;
– multe monumente și clădiri emblematice ale orașului sunt opera unor arhitecți sau anteprenori italieni: Primăria, Liceul Lahovari, Casa Alexiu, Casa Simian;
– chiprovicenii, oameni înstăriți, au dezvoltat relații comerciale cu toți negustorii din jurul județului, și-au trimis copiii la studii în străinătate, contribuind semnificativ la dezvoltarea burgheziei locale și au participat în număr mare la toate evenimentele cultural-patriotice din secolele XIX-XX;
–numeroase documente din arhive prezentau dispute între catolici și ortodocși pentru proprietatea unor terenuri, însă, cele două comunități, au trăit, în timp, în bună înțelegere și s-au sprijinit reciproc, ceea ce scoate în evidență toleranța localnicilor și înțelepciunea alogenilor; am prezentat totuși și cele două conflicte interconfesionale majore din perioada studiată: scoaterea din scaunul episcopal a lui Ilarion, pentru că a permis catolicilor să își ridice un locaș de cult la Râmnic, în anul 1705, dar și formarea, în anul 2005, a unei comunități greco-catolice în comuna Pesceana de preotul, fost ortodox, Victor Tudor;
Această lucrare a trezit, încă din anul 2013, interesul autorităților locale, reușind să fie propusă ca parte într-un proiect cultural mai amplu denumit ,,Râmnicul – centru al ecumenismului românesc“, care are alocat sediu, existând deja intenția de a se realiza, la nivel de municipiu, un muzeu al ecumenismului. Muzeul Județean de Istorie și-a arătat disponibilitatea să preia obiectele și documentele găsite în urma cercetării și să le conserve pentru a pregăti expoziții tematice.
Se poate spune, în final, că ineditul și contribuția proprie, în cazul acestui demers, îl reprezintă chiar lucrarea în sine, tocmai prin prezentarea într-un tot unitar a informațiilor adunate din noianul materialelor cercetate. Lucrarea nu a epuizat, din păcate, informațiile care s-ar putea găsi în arhive, în documente legate, aparent, de alte subiecte, cercetarea putând fi extinsă și la bisericile din județele vecine, în localități unde au existat catolici.
Este important de subliniat că spiritualitatea deosebită a spațiului vâlcean, climatul cultural al Vâlcii, la care Biserica Ortodoxă a contribuit din plin de-a lungul timpului, și toleranța unanim recunoscută a localnicilor au permis comunității catolice (și nu numai) să trăiască în liniște și să se dezvolte permanent. Cunoașterea reciprocă a comunităților catolică și ortodoxă nu poate duce decât spre armonizarea relațiilor dintre ele și la inițierea unor acțiuni comune viitoare. Am, de aceea, speranța că această lucrare poate fi un pas necesar spre ÎNȚELEGERE și UNITATE CREȘTINĂ.
BIBLIOGRAFIE
Surse arhivistice
Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, fond Auner.
Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, dosar Acte originale de proprietate – Parohia Râmnicu Vâlcea.
Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, dosar Corespondență cu instituțiile statului.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton “ din Brezoi, dosare 1990-2015.
Arhiva Parohiei ortodoxe ,,Sf. Nicolae“ din Voineasa.
Arhiva Parohiei greco-catolice „Sf. Rita“ din Râmnicu Vâlcea, dosare 2005-2016.
Arhiva Parohiei greco-catolice „Padre Pio“ din Pesceana, dosare 2006-2016.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton“, Râmnicu Vâlcea, Raport anual despre viața religioasă a comunității catolice din Brezoi, 1935-1945.
Arhiva Direcției pentru Cultură și Patrimoniul Național Vâlcea, fond Oficiul Județean pentru Patrimoniul Cultural Național Vâlcea (OJPCNV) – pr. Ghiuzan Damian /Inventarul parohiei romano-catolice din Râmnic și Brezoi.
Institutul Național de Statistică, Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, capitolul Populația pe religii la Recensământul populației – 1992, 2002.
Institutul Național de Statistică, Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, Comunicat de presă din 24 August 2012 al Comisiei pentru Recensământul Populației și al Locuințelor, Județul Vâlcea, 2012.
Institutul Național de Statistică, Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, Anuarul Statistic al județului Vâlcea, 1998, 2010, 2016.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond. Detașament Poliție Călimănești.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond. Detașament Poliție Drăgășani.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond Societatea Carpatina Brezoi.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond Camera de Comerț.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond. Detașament Poliție Govora,.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond Revizoratul școlar Vâlcea.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond Primăria orașului Râmnicu Vâlcea.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond Primăria Ocnele Mari, 1849.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond Prefectura județului Vâlcea.
Serviciul Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale, fond. Tribunalul județului Vâlcea.
Serviciul Județean Dolj al Arhivelor Naționale, fond. Inspectoratul de Jandarmi Craiova.
Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale, Colecția Brukenthal.
Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale, Colecția Documente Medievale.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Sibiu, Colecția Manuscrise.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Sibiu, fond Protocoalele Administrației Austriace din Oltenia(1717-1739).
Serviciul Arhivele Naționale Istorice Centrale ( S.A.N.I.C.), fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, 1940.
Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale ( S.A.N.I.C.), fond Episcopia Râmnicului.
Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale ( S.A.N.I.C.), Condica M-rii Cozia, Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale ( S.A.N.I.C.), fond M-rea Govora, fond
M-rea Hurez, fond M-rea Bistrița.
Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale ( S.A.N.I.C.), Administrative vechi. Țara Românească, dosar 4156/1831.
Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale ( S.A.N.I.C.), fond. Ministerul de Interne, Divizia Comunală, 1847.
Culegeri de documente
Bulat, Toma Gheorghe, Contribuții documentare la Istoria Olteniei, sec. XVI, XVII și XVIII, Râmnicu Vâlcea, Ed. Viitorul Vâlcii, 1925.
Dragomir, Silviu, Documente noi privitoare la relațiile Țării Românești cu Sibiul în secolul XV și XVI, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, IV ( 1926-1927 ), Cluj Napoca, p.38-39.
Dumitrașcu, Gheorghe, Tamaș Corneliu, Râmnicul medieval, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Hurmuzaki, Eudoxiu (von), Documente privitoare la Istoria Românilor, București, Ed. Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, vol I-XII, 1876-1899.
Panaitescu, P. Petre, Documente slavo-române din Sibiu (1470-1653), București, Ed. Științifică,1957.
Tamaș, Corneliu, Petre Bardașu, Sergiu Purece, Îndrumător în Arhivele Statului. Județul Vâlcea, București, Tipografia 13 Decembrie 1918, 1972.
Tamaș, Corneliu, Ion Constantin Vasile, Monumente Arhivistice Vâlcene, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1998.
Tamaș, Corneliu, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval, București, Ed. Tipografia 13 Decembrie 1918, 1983.
Tamaș, Corneliu, Petre Bardașu, Sergiu Purece, Prefectura județului Vâlcea, 1830-1864, vol. I, București, Tipografia 13 Decembrie 1918, 1977.
Voicescu, Constantin, Oameni ai bisericii în rezistența anticomunistă din munții și codrii României, în Analele Sighet II, Fundația Academia Civică, 1995.
XXX, Documente privind istoria României, B, Țara Românească vol 1, București, Ed.Academiei R.P.R. 1950 și celelalte.
XXX, Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. I, București, Ed. Academiei RSR, 1966, precum și celelalte.
XXX, Acte judiciare din Țara Românească (1775-1781), București, Ed. Academiei RSR, 1973.
XXX, Studii și Cercetări de Istoria Artei, Ed. Univers, București, tom 20, 1/1973.
XXX, Instituții feudale din Țările Române, Ed. Academiei RSR, București, 1988.
Dicționare, enciclopedii și bibliografii
Alessandrescu, Constantin, Dicționar geografic al județului Vâlcea, București, Tipografia și .fonderia de litere Thoma Basilescu, 1893.
Călinescu, Raul, Monografia geografică a R.P.R., București, Ed. Academiei RPR, 1960.
Dionisie, Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), București, Ed. Academiei RSR ,1987.
Dumitrașcu, Gheorghe, Tamaș Corneliu, Bibliografia istorică a județuluiVâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Enăceanu, Ghenadie, Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, București, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1886.
Ghinea, Dan, Enciclopedia Geografică a României, București, Ed. Enciclopedică, 2002.
Măldărăscu, Ion, Frâncu Emilian Valentin, Râmnicu Vâlcea.Mică Enciclopedie, vol. I-IV, Ed. Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, 2005.
Ravici-Tătăranu, Niculae. O bibliografie istorică a județului Vâlcea. Râmnicu-Vâlcea, Editura Andrei Books, 2014.
Soare, Ion et alii, Enciclopedia județului Vâlcea, vol. I, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2010.
Soare, Ion et alii, Enciclopedia județului Vâlcea, vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2012.
XXX, Marele Dicționar Geografic al României, Ed. Stabilimentul Grafic J.V. Socecu, București, 1902.
XXX, Enciclopedia Geografică a României, Ed. Enciclopedică, București, 1982.
XXX, Geografia României, vol. III, Ed. Academiei RSR, București, 1987.
XXX, Geografia României, vol. IV, Ed. Academiei, București, 1992.
XXX, Schematismul Arhidiecezei Romano-Catolice de București, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 2000.
XXX, Valori bibliofile din patrimoniul cultural național, Râmnicu Vâlcea, Ed. Muzeul Județean Vâlcea-Consiliul Culturii și Educației Socialiste, 1980.
Articole în presa cotidiană și periodică
Bădescu, Adrian, Italienii emigranți din Țara Loviștei, în City, nr. 93/22-28 ianuarie 2007, p. 1-3.
Epure, Florin, Un italian la Râmnic, în Curierul de Râmnic, din 21 martie 2011, p.8.
Ionescu, Mihai, Cum a distrus Elena Ceaușescu 80% din Râmnicu Vâlcea, în Râmnicu Vâlcea Week, 17 decembrie 2015, p.3.
Olteanu, Simona, În Râmnic există o grădiniță italiană, în Viața Vâlcii, nr. 32 din 21 oct. 1997, p. 5.
Pîrvu-Cîrciu, Olivia, Scandal religios la Pesceana, în Vocea Vâlcii, 3 iulie 2011, p.1.
Popa, Andreea, Scandal religios la Brezoi, în Vocea Vâlcii, 23 aprilie 2009, p. 1.
Popescu, Crișu, Localitate vâlceană dominată de conflicte interreligioase, în Indiscret de Oltenia, 31 octombrie 2012, p. 5.
Rouă, Emilian, Greco-catolicii denunță armistițiul, în Adevărul, 31 mai 2005, p.1-6.
Tamaș, Corneliu, Primul medic oficial din Țara Românească a funcționat la Râmnicu Vâlcea, în Orizont, nr. 292 din 5 octombrie 1969, Râmnicu Vâlcea, p.5.
XXX, Discriminarea greco-catolicilor din Pesceana, în România Liberă, 4 februarie 2006, p.1-3.
XXX, Ortodocșii și catolicii și-au dat mâna la Brezoi, în Arena Vâlceană, 5 iulie 2011, p.1.
XXX, Județul Vâlcea în Observator Vâlcean, nr. 563, 19/25 iunie 2013, p. 12.
Studii și articole publicate în reviste de specialitate
Bardașu, Petre, Din istoricul exploatărilor forestiere de pe Valea Lotrului, în Studii Vâlcene, 1971, Râmnicu Vâlcea, p. 19-34.
Bardașu, Petre, Bogdan, un voievod oltean puțin cunoscut, în revista Mehedinți-Istorie și Cultură, vol. II, Drobeta Turnu Severin, 1980, p. 39-43.
Bardașu, Petre, Pompierii vâlceni în epoca regulamentară, în revista Studii Vâlcene, vol. IV, 1980, Râmnicu Vâlcea, p. 58-62.
Bălașa, Dumitru, Mircea cel Bătrân și ctitoriile de la Călimănești, în Studii Vâlcene, II, Rm. Vâlcea, 1972, p. 37-55.
Bălașa, Dumitru, Ctitorii vechii biserici episcopale a Râmnicului (1303-1304/1568), în Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, 5/1988, Râmnicu Vâlcea, p 117.
Bănică-Ologu, Nicolae, Considerații asupra transformării Râmnicului într-un puternic centru cultural în veacul al XVIII-lea, în Studii Vâlcene, IV, Râmnicu Vâlcea, 1980, p. 96-111.
Bănică-Ologu, Nicolae, Structura habitatului citadin în Râmnicul Medieval, în Buridava, IV, 1982, p. 73-94.
Bulat, Gheorghe Toma, Două foi de zestre și o diată, în Arhivele Olteniei, Craiova, 1926, p. 421-426.
Ciobotea, Dinică, Chiprovicenii din Vâlcea ( secolele XVII-XIX ) în revista Lumina Lumii, XXV, Râmnicu Vâlcea, 2016, p.130-134.
Chihaia, Pavel, Un vechi monument de arhitectură în Râmnicul-Vâlcea: biserica Sf. Dumitru, în Studii și cercetări de Istoria Artei, vol. 14, nr. 2, București, Ed. Academiei RSR, 1967.
Deaconu, Luchian, Prezența și activitatea refugiaților polonezi în România în anii 1939-1945, în Oltenia V-VI, 1994, pag. 138.
Diaconescu, Ilie Claudiu, Carol Novak-primul mare antreprenor străin din nordul județului Vâlcea, în Buridava VI, Râmnicu Vâlcea, 2008, p. 131.
Efrim Gheorghe, Via Carolina – drum strategic de pe timpul Imperiului Habsburgic, Râmnicu Vâlcea, în Studii Vâlcene , V, 2009, Ed. Fântâna lui Manole, p. 21-24.
Frâncu, Emilian Valentin, Catolicii din județul Vâlcea în sec. al XIX-lea, în Revista de Istorie a Muscelului, Ed. Universității din Pitești, Câmpulung, 2012, p.102-112.
Frâncu, Emilian Valentin, Activitatea Bisericii Catolice în perioada interbelică, în Revista de Istorie a Muscelului, Ed. Universității din Pitești, Câmpulung, 2012, p.114-122.
Frâncu, Emilian Valentin, Istoriografia Bisericii Catolice din județul Vâlcea, în Buridava XI, Ed. Offset Color, Râmnicu Vâlcea, 2014, p. 268-295.
Frâncu, Emilian Valentin, Aspecte privind comunitatea catolicilor din județul Vâlcea, în Buridava XII/2, Ed. Offset Color, Râmnicu Vâlcea, 2016, p.29-48.
Garoafă, Dumitru, Refugiați transilvăneni în județul Vâlcea în timpul revoluției de la 1848-1849, în Studii vâlcene- serie nouă, I, 2003, p. 76-77.
Georgescu, George, Cronica Râmnicului din 1764, în Studii Vâlcene, nr. VI (XIII), Râmnicu Vâlcea, Ed. Fântâna lui Manole, 2010, p. 13-30.
Iliaș, Aurora, Drumurile și transportul sării (XV-XIX), în Studii și materiale de Istorie Medie, București, 1974, p. 283.
Ionescu, T. Gheorghe, Contribuții la cunoașterea așezământului medieval –mănăstirea Govora, din județul Vâlcea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, 1972, p. 57-122.
Iorga, Nicolae, Acte relative la istoria culturii catolice în principate, în „Studii și Documente“, vol. I-II, București, Ed. Ministerului de Instrucție București, 1901.
Jacotă, Dorin, Mărturii despre realități istorico-geografice din județul Vîlcea în secolele II-XVI, în Buridava IV, RîmnicuVâlcea, 1982, p. 67-71.
Kleiner, Blasius, Conventul de la Râmnic dedicat Sfântului Anton de Padova, Râmnicu Vâlcea, 1764 (SANIC, fond Microfilme Ungaria, mapa 110-3, rola 857, filele 185-193), prin Georgescu, George, Cronica Râmnicului din 1764 în Studii Vâlcene VI (XIII), Râmnicu Vâlcea, 2010, p. 113-130.
Netzhammer, Raymund, Amintiri din România, în Magazin Istoric, București. Articol publicat în perioada august 1991-martie1992.
Părnuță,Gheorge, Din istoria culturii și școlii din județul Vâlcea, secolele XVI-XIX, în Buridava II, Râmnicu Vâlcea, 1976, p. 133-243.
Petrescu, A. Alexandru, Contribuții la cunoașterea procesului de transhumanță a țăranilor transilvăneni, în Oltenia, Studii și comunicări, Craiova, 1974, p.126-133.
Sacerdoțeanu, Aurelian, Catarii la Râmnicu Vâlcii, în Mitropolia Olteniei nr. 5-6, Craiova,1961, p. 317-330.
Sacerdoțeanu, Aurelian, Originea și condițiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraș Râmnicu Vâlcea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, 1972, p. 37-56.
Sacerdoțeanu, Aurelian, Fabrica de hârtie de la Râmnicu Vâlcea în secolul al XVII-lea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, 1972, p. 273-290.
Șerbănescu, Nicolae, Episcopii Olteniei, în Mitropolia Olteniei, Craiova, 1964, p. 171-212.
Tamaș, Corneliu, Un colaborator al lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Radu Golescu, în Studii Vâlcene, III, Râmnicu Vâlcea, 1974, p. 44-49.
Tamaș, Corneliu, Marele spătar Radu Golescu și mișcarea antifanariotă, în Buridava, II, Râmnicu Vâlcea, 1976, p. 67-69.
Tamaș, Veronica, Contribuția Ligii Culturale din Râmnicu Vâlcea la desăvârșirea unității naționale, în Studii Vâlcene I, 1971, p. 35-38.
Tamaș, Veronica, Manuale școlare tipărite la Râmnicu Vâlcea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Tipografi și tipografii, Râmnicu Vâlcea, Întreprinderea Poligrafică Pitești,1992, nepaginată.
Tamaș, Veronica, Contribuții la istoria învățământului vâlcean în Evul Mediu (1415-1830), în Studii Vâlcene, III, Râmnicu Vâlcea, 1974, p. 145-150.
Trajanescu, Dumitru, Mănăstirea Dintr-un Lemn și Mănăstirea Govora, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, an III/1910, fasc. 9.
Tulugea, Claudiu Aurel, Emilian Valentin Frâncu, Date noi privind biserica Sfântul Dumitru din Râmnicu Vâlcea, în Buridava X, Râmnicu Vâlcea, 2012, p. 136-142.
Teodorescu, Dragoș, Evoluția comunității catolice din Râmnic până în secolul al XVIII-lea în: „Lumina lumii“, Râmnicu-Vâlcea, 2015, An XXIV, nr. 24, p. 198-205. Vasilescu, Alexandru D., Friederich Schwantz-Haubtmann, în Arhivele Olteniei, nr. 18-19, Craiova, 1925, p. 207-209
Memorialistică
Drăgoiescu, Petre, Râmnicul Vâlcii, Craiova, Ed. Ramuri, 1944.
Grigore, Constantin, Râmnicu-Vâlcii loc de amintiri și recreere Monografie-Ghid, Râmnicu Vâlcea, 1944.
Lapedatu, I. Ion, Memorii și amintiri, Ed. Institutul European, Iași, 1998 ( ediție îngrijită de Ioan Opriș).
Mateescu, Constantin, Memoria Râmnicului, București, Ed. Sport-Turism, 1979.
Mateescu, Constantin, Râmnicul de odinioară, Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 1993.
Mateescu, Constantin, Râmnicul uitat, Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 2003.
Netzhammer, Raymund, Episcop în România, București, Ed. Academiei Române, 2005.
Netzhammer, Raymund, Arhiepiscop în România,București, Ed. Arhidiecezei Romano-Catolice de București, Atelierul Tipografic Catolic Buzău,1994.
Netzhammer, Raymund, Din România. Incursiuni prin această țară și istoria ei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2010.
Lucrări speciale
Angelescu, Nicu, Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva“ (Sfînta Vineri) din Rîmnicu-Vîlcii, Râmnicu Vâlcea,Tipografia Rm.Vâlcea,1957.
Angelescu, Nicolae, Plimbări și mici excursii în Râmnicu-Vâlcei (ediție îngrijită de Liliana Beu), Ed. Bibliostar, București, 2014.
Arsene, Ion Dumitru, Monografia Gura Râului, București, Ed. Sport-Turism,1995.
Badea, Lucian, Rusenescu Constanța, Județul Vâlcea, București, Ed. Academiei RSR, 1970.
Banța, Carmen Ionela, Minoritățile din Oltenia, Târgoviște, Ed. Bibliotheca, 2015.
Baranovski, Niculina, Gheorghe Neamu, Județul Gorj, Ed. Academiei RSR, București, 1971.
Brana, Viorel, Zăcămintele metalifere ale subsolului românesc, București, Ed. Științifică, 1958.
Brana, Viorel, Zăcămintele nemetalifere din România, București, Ed. Tehnică, 1967.
Bălănescu, Vasile, Tamaș Corneliu, Istoria Bisericii Sfântu Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1998.
Berbece,Vasile, Costea Marinoiu, Aurel Matei, Gheorghe Mămularu, Vâlcea. Ghid turistic al județului, București, Ed. Sport-Turism, 1976.
Ciobotea, Dinică, Vergatti Ștefan Radu; Petrescu Eugen, Posada – 685. Războiul din 1330 dintre Carol Robert de Anjou și Basarab Vodă, Ed. Universitaria, Craiova, 2015.
Cîrstea, Gheorghe, Constantinescu Dorel, Vâlcea. Monografie, București, Ed. Sport-Turism, 1980.
Cristescu, Sandu, Cristescu Sanda, Biserica Cuvioasa Parascheva (Sf. Vineri), Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 2011.
Cucu, Vasile, Cucu Ana Popova, Județul Mehedinți, București, Ed. Academiei Române, 1980.
Dumitrașcu, Gheorghe, Tamaș Corneliu, Îndrumător pentru realizarea monografiilor locale. Vîlcea, Rîmnicu Vâlcea, Tipografia Râmnicu Vâlcea, 1981.
Gane, Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, București, Ed. Ziarului Univers, 1933.
Iorga, Nicolae, Opere Economice, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982.
Leguerne, Fernand, Anton de Padova 1195-1231. Viața și secretul său, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 1992.
Luigi de Marci, monsenior, Viața Sfintei Rita, Ed. Pax Aura Mundi, Galați, 2002.
Lubich, Gino, Pierro Lazzarin, Jeanne Antide Thouret. Când Dumnezeu are glasul celor săraci, Paris, 2000.
Marinoiu, Costea, Cismaru Valentin, Petre Purcărescu, Istorie și continuitate, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2000.
Micle, Veniamin, Mănăstirea Bistrița Olteană, București, Ed. Mânăstirii Bistrița, 1996.
Mironescu, T. Athanasie, Istoria Eparhiei Râmnicului Noul Severin, București, Tipografia „Gutenberg“, 1906.
Mocanu, Constantin, Giurcănescu Claudiu, Valea Oltului, Ed. Sport-Turism, București, 1967.
Moga, Nicolae, Moga Maria Magdalena, Biserica Sfântul ierarh Nicolae. Voineasa, județul Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Offset Color, 200.
Oane, Sorin, Istoria Județului Vâlcea 1948-1965. Un studiu de caz. Rm. Vâlcea, Ed. Conphys, 2007.
Opriș, Ioan, Cercuri culturale disidente, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001.
Opriș, Ioan, Monumentele istorice din România (1850-1950), Ed. Vremea, București, 2001.
Păiușan, Cristina, Ciuceanu Radu, Biserica Ortodoxă Româna sub regimul comunist, 1945-1958. vol. I, INST, București, 2001.
Petria, Dobrin, Voineasa. Trecut prezent și viitor, Ed. Sport-Turism, București, 2002.
Petrescu, Eugen, Vâlcea, țara lupilor getici, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2007.
Petrescu, Ion, Județul Vâlcea-615 ani de atestare documentară 1392-2007, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2007.
Ploaie, Gheorghe, Valea Lotrului, București, Ed. Sport-Turism, 1983.
Ploaie, Gheorghe, Masivul Buila-Vânturarița. Un spectacol al naturii, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2005.
Popescu, C. Nicolae, Dănuț Călin, Cozia, București, Ed. Sport-Turism, 1987.
Pricăjan, Alexandru, Substanțe minerale terapeutice din România, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1985, p.156.
Purcaru, Ilie, Țara Loviștei, București, Ed. Ion Creangă, 1980.
Răuțu, Melete, Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, Ed. Imprimeria județului și a comunei Râmnicu, Râmnicu Vâlcea, 1908.
Simeanu, Gheorghe. Un secol de istorie în Vâlcea: 1821-1921. Râmnicu-Vâlcea, Editura Silviana, 2015.
Tamaș, Corneliu, Bardașu Petre, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălcești, Revoluția de la 1848 în județul Vâlcea, București, Ed. Scrisul Românesc, 1978.
Tamaș, Corneliu, Istoria Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1994.
Tamaș, Corneliu, Istoria Ocnelor Mari, Râmnicu Vâlcea, Ed Conphys, 1995.
Tamaș, Corneliu, Istoria Horezului, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Tamaș, Corneliu, Burduază Vasile, Școala cu ceas. Monografia școlii generale.Take Ionescu din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea. Ed. Conphys, 1998.
Tamaș, Corneliu, Tudor Gheorghe, Vâlcea Turistică, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1999.
Lucrări generale
Andrei, Nicolae, Gheorghe Părnuță, Istoria învățământului din Oltenia, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1977/(e.n.),1981.
Barbu, Daniel, Pictura murală din Țara Românească în secolul al XIV-lea, București, Ed. Meridiane, 1986.
Bălan, Constantin, Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), București, Ed. Academiei Române, 2005.
Bănică-Ologu Nicolae, Veacul de aur al Râmnicului, București, Ed. Oscar Print, 2000.
Cernovodeanu, Paul, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), București, Ed. Academiei RSR, 1973.
Călinescu, Raul, Monografia geografică a R.P.R., București, Ed. Științifică, 1960.
Cărăbiș, Vasile, Istoria Gorjului, Târgu Jiu, Ed. Editis, 1995.
Cîrstea, Constantin, Căpătaru Doru. Monografia ecleziastică a Râmnicului. Râm-nicu.Vâlcea, Editura Sfântul Antim Ivireanul, 2012.
Costăchel, Valeria, Petre P. Panaitescu, Alexandru Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), București, Ed. Științifică, 1957.
Deletant, Denis, Deletant Andreea, România, Londra, Ed. Clio Press, 1985.
Driva, Fenia. Călimănești, Căciulata, Cozia: ghid istoric, cultural, turistic. Râmnicu-Vâlcea, Editura Silviana, 2012.
Dumitrașcu, Gheorghe, Haretismul în școala românească (Județul Vâlcea). Râmnicu-Vâlcea, Editura Fântâna lui Manole, 2013.
Efrim, Gheorghe, Brezoi, file de istorie, Sibiu, Ed. Agnos, 2008.
Ghiuzan, Damian, Istoricul bisericii romano-catolice “Sf. Anton” din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1991, în manuscris.
Giurescu, Constantin, Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, vol. I, București, Ed. Tipografia „Gutenberg“ Joseph Göbl, 1913.
Giurescu, Constantin, Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, vol. II-III (1726-1732), București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, 1944 și respectiv 1947.
Giurescu, C. Constantin, Contribuțiuni la studiul originilor și dezvoltării burgheziei române până la 1848, București, Ed. Științifică, 1972.
Giurescu, Dinu, Țara Românească în secolele XIV și XV, București, Ed. Științifică, 1973.
Cristea, Gherasim, Istoria Eparhiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2009.
Grosaru, Ioana, Tarabega Gabriela, Italienii din România. O istorie în imagini, București, Ed. Square Media, 2012.
Gudea, Nicolae, Biserica Română Unită (Greco-Catolică), Cluj-Napoca, Ed. Viața Creștină, 1994.
Hassel, Sven, Legiunea Blestemaților, București, Ed. Nemira, 1992.
Hitchins, Keith, Despre biserica românilor din Transilvania. Documente externe, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2009.
Holban, Maria, Alexandrescu – Dersca Bulgaru Maria Matilda, Cernovodeanu Paul, Totoiu Vasile, Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, Ed.Științifică, 1968.
Holban, Maria, Alexandrescu – Dersca Bulgaru Maria Matilda, Cernovodeanu Paul, Călători străini despre Țările Române, vol. II, București, Ed.Științifică, 1970.
Holban, Maria, Alexandrescu – Dersca Bulgaru Maria Matilda, Cernovodeanu Paul, Călători străini despre Țările Române, vol. III, București, Ed.Științifică, 1971.
Holban, Maria, Alexandrescu – Dersca Bulgaru Maria Matilda, Cernovodeanu Paul, Călători străini despre Țările Române, vol. V, București, Ed. Științifică, 1971.
Holban, Maria, Alexandrescu – Dersca Bulgaru Maria Matilda, Cernovodeanu Paul, Călători străini despre Țările Române, vol. VII, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1980.
Holban, Maria, Alexandrescu – Dersca Bulgaru Maria Matilda, Cernovodeanu Paul, Călători străini despre Țările Române, vol. IX, București, Ed. Academiei Române, 1997.
Holban, Maria, Alexandrescu – Dersca Bulgaru Maria Matilda, Cernovodeanu Paul, Călători străini despre Țările Române, vol.X-2, București, Ed. Academiei Române, 2001.
Holban, Maria, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, București, Ed. Academiei RSR, 1981.
Ionescu, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, vol. I, București, Ed. Academiei RPR, 1963.
Iorga, Nicolae, Drumuri și orașe din România, Ed. Minerva, 1904 (ediția a II-a, Ed. Librăriei Pavel Suru, București, 1915).
Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a Vieții Religioase a Românilor, București, Ed. Ministerului cultelor și instrucțiunii publice, 1929.
Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, București, Ed. Casei Școalelor, 1915.
Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, București, Ed. Eminescu, 1981.
Iorga, Nicolae, Studii asupra Evului Mediu românesc, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1984.
Kraus, Georg, Cronica Transilvaniei 1608-1665, București, Ed. Academiei RSR, 1965.
Manolescu, Radu, Comerțul Tării Româneștiși Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XV), București, Ed. Științifică, 1965.
Meteș, Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, Ed. Științifică, 1971.
Papacostea, Șerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1738, București, Ed. Academiei RSR, 1971.
Papacostea, Șerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1738, București, Ed. Enciclopedică, (e.n.)1998.
Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1971.
Philippe, Gaudin, Marile Religii, Ed. Orizonturi, București, 2005.
Prunduș, Silvestru Augustin, Plăianu Clemente, Catolicism și Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Unite, Cluj-Napoca, Ed. Viața creștină, 1994.
Royal, Robert. Martirii catolici din secolul al XX-lea. Iași, Editura Sapientia, 2003.
Popescu, Octavian. Vâlcea medicală: citite-trăite-povestite, București, Editura PACO, 2013.
Tamaș, Corneliu, Țană Smarand, Județul Vâlcea și Prefecții săi, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2004.
Tamaș, Corneliu, Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2006.
Tamaș, Corneliu, Frâncu Emilian Valentin, Istoria județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2012.
Tamaș, Corneliu, Frâncu Emilian Valentin, Istoria Comunității Catolice din județul Vâlcea, Ed. Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, 2007.
Theodorescu, Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident, București, Ed. Academiei RSR, 1974.
Theodorescu, Răzvan, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos, București, Ed. Meridiane, 1976.
Urechia, Alexandrescu Vasile, Istoria Românilor 1774-1800, București, Imprimeria Statului, 1894.
Urechia, A. Vasile, Istoria Școalelor, București, Imprimeria Statului,1892-1901.
Vasilescu, Alexandru, Istoria politică a Olteniei supt austriaci, Ed. Tipografiile Române unite, București, 1929.
*** Biserica Romano-Catolica din România în timpul Prigoanei Comuniste (1948-1989), Iași, Editura Sapientia, 2008.
*** Călători prin Vâlcea: de la Paul de Alep, la Î.P.S. Gherasim Cristea (1653-2014). Râmnicu-Vâlcea, Editura Bibliostar, 2015.
*** Minoritățile din Oltenia. Studii culturale. (coord. Carmen Ionela Banța), Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2015.
*** Monografia studiilor realizate în Parcul Național Buila-Vânturarița în perioada 2010-2014, Horezu, Editura Parcul Național Buila-Vânturarița, 2015.
*** Oameni ai Vâlcii la ceas aniversar: schițe de portret 2013, Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2014.
*** Oameni ai Vâlcii la ceas aniversar: schițe de portret 2014, Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2015.
*** Strategia integrată de dezvoltare durabilă a județului Vâlcea pentru perioada 2015-2022, Râmnicu-Vâlcea, 2015.
Surse web
Pop, Ioan, Sclipiri în beznă, www. Nicăieri.ro, 1996.
Nițu, Ionela, Situația refugiaților polonezi din județul Vâlcea în timpul celui de-al doilea război mondial, www.academia.edu.
www.catholica.ro/2006/10/01/sfintirea-noii-biserici-din-ramnicu-valcea.
www.BRU.ro.
www.ramnicuvalceaweek.ro/?p=18687.
www.indiscret.ro/vechi/219/dezvaluiri/7428/razboi-interreligios-la-brezoivalcea-.html.
www.greco-catolica.org/a277-sfintirea-pietrei-de-temelie-a-bisericii-greco-catolice-din-pesceana.aspx.
www.episcopiabucuresti.ro, vezi Ostropel,Victor, Aniversare dublă în parohia din Râmnicu Vâlcea.
www.victorostropel.blogspot.ro/2013/04/scurt-istoric-al-bisericii/html.
www.europalibera.org/a/2120928.htlm.
https://ro.wikipedia.org.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Hossu.
GLOSAR
Aba: stofă albă, groasă, de lână.
Abagiu: cel care fabrică sau vinde aba.
Acaret: construcție auxiliară care ține de gospodărie.
Adet: impozit, dare în natură sau bani.
Afieromat: act de danie.
Afierosit: dăruit.
Alișveriș: luare – dare, vânzare – cumpărare, comerț, afacere.
Anaforă: raport scris adresat de dregători Domnului sau Divanului.
Anatemă: blestem, osândire pronunțată de biserică.
Apostazie: răscoală.
Arbănaș: albanez.
Arendă: contract de închiriere a unor moșii.
Arhiereu: sacertot de rang înalt.
Aspru: monedă turcească de argint, care a circulat în sec. XV-XIX.
Ban: rang care echivala în Oltenia cu funcția de guvernator al provinciei.
Baniță: măsură veche de capacitate pentru faină, fasole, grâu ( aproximativ 20 oca ); mijloc de transport pentru produsele agricole purtat pe cap de femei.
Băcan: negustor ce vinde produse alimentare.
Băieș: muncitor care lucrează pentru strângerea aurului.
Bejenie: pribegie, fugă, emigrare.
Bez: fără.
Binale: clădiri, construcții, edificii.
Biv: fost.
Birnic: contribuabil.
Boiangiu: vopsitor de haine, pânzeturi, bumbac, lână și alte textile.
Boltă: prăvălie de meșteșugar, dugheană, magazie.
Bolniță: spital pe lângă o mănăstire; infirmeria pe lângă azilul unei mănăstiri.
Breslaș: cel ce face parte dintr-o breaslă, meseriaș.
Bucată: hrană, provizie.
Bucoavnă: abecedar.
Caftan: manta orientală, lungă și largă de culoare albă purtată de demnitari; symbol al rangului boieresc.
Caimacam: locțiitor de domn sau al Banului Craiovei.
Calfă: cel care a terminat ucenicia și începe a practica meșteșugul.
Casap: măcelar.
Catagrafie: registru, inventar, condică, recensământ.
Căminar: mare boier însărcinat cu strângerea dării pe băuturi spirtoase; la început avea doar rolul de a strânge dările datorate pentru vânzarea sării.
Cășărit: dare domnească pe produsele din lapte.
Ceapraz: cel care confecționează găitane, șireturi, panglici.
Ceaslov: carte bisericească de ritual; carte de rugăciuni pentru diferite ore ale zilei.
Chir: domn.
Clacă: zile de muncă gratuită, pe care țăranul era obligat să le efectueze pe moșia proprietarului unde trăia.
Clironom: moștenitor
Catastih: registru de socoteli.
Chiup: vas mare pentru provizii.
Clucer: boier care se ocupa de aprovizionarea magaziilor domnești.
Comis: boier care avea grijă de grajdurile domnești.
Conscripție: recensământ.
Convert: plic, scrisoare expediată oficial.
Corlată: coș din nuiele lipite cu lut, ridicat deasupra vetrei, pe unde iese fumul în afară și unde se ridică la fum carnea de porc.
Cosor: cuțit mic, cu vârf încovoiat.
Curătură: loc despădurit și desțelenit.
Dajdie: toate dările către domn, existente la un moment dat.
Daravere: afacere, negustorie.
Diată: testament.
Diac: scriitor la cancelaria domnească; grămătic, cărturar, învățat.
Dijmă: a zecea parte din venituri, dare către stat.
Divan: consiliu imperial sau viziral, care se convoacă în unele zile de săptămână; sfat; curte imperială sau domnească; sofa sau pat acoperit de covoare, canapea orientală.
Dohtor: medic.
Dorobanț: soldat infanterist din armata teritorială.
Dulamă: haină groasă.
Eclesiarh: conducător peste căntăreți sau paracliseri.
Econom: persoană însărcinată cu administrarea unei instituții; îngrijitor al veniturilor unei mănăstiri.
Egumen: conducătorul unei mânăstiri .
Elefterie: libertate.
Embatic: arendare pe termen lung (99 ani), arendă.
Embaticar: persoană care ia în arendă o proprietate pe termen lung.
Epitrop: tutore, curator, administrator al unui bun sau al unei averi.
Exarh: demnitate bisericească ortodoxă situată deasupra aceleia de mitropolit dar inferioară rangului de patriarh.
Falcie: unitate de măsură a suprafețelor de pământ.
Fanariot: nume acordat grecilor bogați, originari din cartierul Fanar din Istambul; nume dat domnitorilor greci din Țările Române.
Fedeleș: horă țărănească premergătoare nunții; butoiaș.
Ferdelă: a patra parte dintr-un întreg, unitate de măsură a unor suprafețe.
Firman: ordin emis de sultan, denumire sau mazilire a domnilor români.
Florin: monedă de aur emisă la Florența; mai târziu monedă austriacă de argint în valoare de 100 creițari.
Foaie de ispașă: foaie de conservare a pagubelor în vederea despăgubirii.
Fumărit: dare care se plătea odinioară pe locuință; coș de foc.
Funie: frânghie de măsurat pământul.
Galben: monedă de aur.
Găleată: unitate de măsură pentru cereale; impozit legat de grâu.
Gealat: călău.
Giubea: haină lungă purtată de boieri.
Grămătic: secretarul domnului în evul mediu, în Țara Românească; scriitor de acte.
Haraci: impozit financiar datorat pentru deținerea de pămănt; tribute anual către turci.
Havaiet: taxă ce se plătea la soluționarea actelor administrative, taxă ce se plătea la trecerea unui pod, pe vite etc.
Herțeg: duce, voievod.
Hiclenie: trădare, acțiune dușmănoasă împotriva domnului țării.
Hirotonie: ritualul de ridicare a unui deacon la rangul de preot; preoție.
Hrisov: act solemn emanat din cancelaria domnească a Țării Românești și autentificat, de obicei, cu una sau mai multe peceți.
Husar: ostaș din cavaleria maghiară.
Ieromonah: călugăr hirotonit în treapta de preot.
Iobag: țăran dependent din Ardeal, șerb.
Ispravnic: șef al Administrației și al poliției dintr-un județ.
Isprăvnicel: subrefect numit și zapciu.
Jalbă: cerere, plângere scrisă.
Jaliște: loc pustiit de foc.
Jude: judecător al statului, primar.
Jupân: titlul acordat boierilor și apoi negustorilor.
Lavră: mănăstire mare specifică unor țări ortodoxe.
Lingurar: țigan cvasiliber, care lucre în lemn.
Litră: măsură de capacitate, ¼ dintr-o oca.
Logofăt: mare demnitar, administrator de curte boierească.
Maglă: depozit de sare, grămadă, morman.
Majă: căruță de transport pește.
Marafet: fasoane, nazuri, vicleșug.
Mazil: boier scos din slujbă și supus la dări, urmaș sărăcit.
Mezat: vânzare publică, licitație, loc de mare afluență.
Măglaș: țăran liber, care muncea temporar la ocne, aranjând bulgării de sare în grămezi.
Mămular: negustor ambulant de mărunțișuri.
Megieși: vecini.
Mejdină: hotar între două ogoare, răzor, proprietate.
Milă: iertare, donație, pomană, milostenie, favoare.
Mișei: oameni sărmani, bolnavi incurabili.
Monah: călugăr.
Moștină: de moștenire.
Mumbașir: agent de execuție trimis de stăpân pentru îndeplinirea unei porunci, funcționar domnesc însărcinat cu probleme fiscale și aducerea forțată la judecată.
Namestie: construcție auxiliară.
Naos: partea principală a unei biserici, situată între altar și pronaos; navă.
Nart: dare fixă; listă de prețuri.
Nastavnic: învățător, dascăl, egumen.
Nazar: onoare, favoare.
Năpastă: necaz, nenorocire.
Oaie seacă: dare feudală în animale.
Obște: organizație a țărănimii libere în Evul Mediu.
Obol: sumă modestă cu care cineva contribuie la o acțiune.
Obratie: loc îngrădit cu pomi.
Oca: veche unitate de măsură pentru capacități lichide și solide.
Ocină: pământ moștenit din tată în fiu, ereditar, patrimoniu.
Ofis: decizie,decret domnesc.
Olac: curier trmis călare, sol, mesager; repede, în grabă.
Opreală: arest.
Ort: monedă, ban.
Paharnic: mare boier din Divan; turna domnului vinul pe care îl gusta el întâi; ulterior, boier de rangul doi și titlu onorific.
Papistaș: credincios romano-catolic.
Parasiile: postul Paștelui (Păresimi).
Parâ: mică monedă turcească.
Pater: preot romano-catolic.
Patriarh: șeful suprem al unei biserici ortodoxe autocefale.
Pârcălab: conducătorul unui sat, primar, perceptor sau consilier municipal, supraveghetorul măglașilor.
Pârgar: membru în sfatul administrativ, format din 12 consilieri, al unui oraș.
Peșchir: maramă de borangic.
Pitar: brutar pentru curtea domnească.
Pitac: act domnesc prin care se transmite o poruncă; act de boierie.
Plasă: subdiviziune a unui județ.
Plăieș: grănicer, locuitor de la graniță.
Pliroforire: informație, lămurire.
Postelnic: dregător având atribuțiile de a îngriji patul domnului, de a-i primi pe trimișii străini și de a-i conduce la domn.
Pravilă: lege scrisă, regulament, dispoziție.
Proin: fost ceva altă dată; care a avut o calitate o funcție, un rang pe care nu-l mai are.
Pronaos: zonă a bisericii creștine situată la intrare, care precede naosul
Protimis: dreptul de a răscumpăra un pământ vândut fără știrea unor membri ai obștei, lepădând cumpărătorului prețul (banii) vânzării.
Răvaș: bilet de drum, de liberă trecere.
Râzmeriță: război, răscoală, revoluție.
Rumân: treaptă socială a țăranului dependent.
Ruptoare: învoială, înțelegere, fixare de impozit.
Sameș: casier; dregător care se ocupa cu înscrierea sumelor pentru plata sării.
Sangeac: steag verde cu semiluna în vârf; subdiviziune administrativă a unui pașalâc.
Schelă: denumire veche a punctelor vamale.
Schismatic: creștin ortodox sau, după caz, protestant.
Scutelnic: om scutit de bir pentru că se afla în serviciul domniei sau al mânăstirilor.
Sfat: adunare, divan, consfătuire.
Siliște: vatra satului; locul pe care este așezat satul, loc necultivat aproape de sat bun pentru cereale sau pomi.
Simfonie: înțelegere.
Simigiu: vânzător de produse de patiserie.
Sinod: adunare superioară eclesiastică compusă din mitropoliți, episcopi și arhierei care se adună pentru administrația bisericii.
Slobozenie: libertate.
Slon: grajd.
Sluger: mare boier însărcinat cu aprovizionarea curții domnești și a armatei, cu lumânări și carne; rang boieresc.
Sobor: adunare.
Soroc: timp.
Spătar: mare dregător care purta spada domnului la marile ceremonii, șeful armatei.
Staroste: conducător al unei corporații (bresle), șef, conducător.
Starostie austriacă: sucursală într-un județ, având misiunea de a apăra interesele supușilor austrieci.
Stânjen domnesc: unitate de măsură de pământ egală cu 1,962 m.
Stolnic: mare boier care avea grija mesei domnului.
Sud: județ.
Sudic: supus străin aflat sub protecție consulară.
Surugiu: conducător de poștalion sau al căruței poștei.
Ștraft: amendă.
Tain: hrană, porție de hrană.
Tainiță: ascunzătoare.
Taler: monedă de argint austriacă.
Târnosire: sfințirea unei biserici.
Tiparniță: tipografie rudimentară.
Turmac: vițel de un an.
Ughi: monedă de aur ungurească, echivalând cu ½ taler.
Uspenie: adormire.
Vadră: măsură de capacitate pentru lichide ( 10 litri ).
Val: a face sau a provoca cuiva neplăceri, supărare.
Vătaș: supraveghetorul ciocănașilor de la ocne.
Vătaf: conducătorul unui plai, logofăt.
Vel: mare.
Vier: lucrător specializat în viticultură.
Vlădică: episcop.
Vornic: mare dregător care supraveghea curtea domnească, conducea treburile interne având și atribuțiuni judecătorești; primar la sate; slujbașul care în trecut strângea dările prin sate, echivalent cu perceptorul și primarul de mai târziu.
Zaharea: produs alimentar, provizie pentru armată.
Zapciu: dregător însărcinat cu conducere unei plăși și strângerea dărilor.
Zapis: act de învoială.
Zaveră: răscoală.
Zălog: amanet, garanție pentru un împrumut bănesc.
Zeciuială: dijmă.
Zmerlit: distrus, moarte violent.
LISTA TABELELOR
1.Tabel cronologic al istoriografiei catolicismului în județul Vâlcea (p.78)
2. Preoții care au slujit la biserica Sf. Anton în sec. al XVIII- lea (p.183-184)
3. Egumeni și dascăli ai Mănăstirii Franciscane în prima jumătate a secolului al XIX-lea (p.218)
4. Preoții slujitori la parohia catolică din Râmnic (p.219)
5.Preoții catolici, din perioada interbelică, de la Râmnicu Vâlcea (p.272)
6.Preoții care au slujit la parohia din Râmnicu Vâlcea în perioada comunistă (p.282)
7.Populația catolică din județul Vâlcea în 1992 (p.344)
8.Populația catolică la Recensământul populației din 18 martie 2002 (p.345-347)
9.Populația catolică la Recensământul populației din 2011(p.348)
10.Tabel comparativ cu evenimentele legate de evoluția demografică a comunității catolice din Râmnic consemnate în registrele parohiale ( 1990 – 2016 ) (p. 303-304)
11. Tabel nominal cuprinzând credincioșii care aparțin Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) din localitatea Râmnicu-Vâlcea, județul Vâlcea – fondatori ai structurii parohiale (6 iulie 2001). (p. 447)
12. Tabel cu populația după domiciliu la 1 ianuarie 2016, pe localități. (p. 445-446)
LISTA ANEXELOR
1. Hrisovul din 8 ianuarie 1392– prima atestare documentară a județului Vâlcea (text și imagine) – p. 396. (trimitere de la pagina 92)
2. Hrisoave domnești (Judecata lui Alexandru Ipsilanti, Privilegiu acordat de Domnul Alexandru C. Moruzi). – p. 399. (trimitere de la pagina 178)
3. Cronica Râmnicului (1763) – p. 401. (trimitere de la pagina 88)
4. Inscripțiile păstrate pe pietrele de mormânt din cimitirul catolic. – p. 405. (trimitere de la pagina 290)
5. Rapoartele anuale privind activitatea comunității catolice din Brezoi – p. 414. (trimitere de la pagina 317)
6. „Registrul de Comuniuni“ deschis în anul 1892. – p. 423. (trimitere de la pagina 214)
7. Documente legate de administrarea Parohiei Romano-Catolice „Sf. Anton“ în perioada 1948-1960. – p. 427. (trimitere de la pagina 275-277…)
8. Acte legate de exproprierea proprietăților Bisericii Catolice „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea. – p. 437. (trimitere de la pagina 279)
9. Documente de înființare a Parohiei Greco-Catolice din Rm. Vâlcea ( P.V., tabel, hrisov). – p. 446. (trimitere de la pagina 337)
10. Cererea de concesiune a unui teren pentru așezămînt caritabil. – p. 451. (trimitere de la pagina 339)
11. Propunere de înfrățire între localitatea Cascia și municipiul Râmnicu Vălcea. – p. 452. (trimitere de la pagina 339)
12. Date statistice privind populația județului Vâlcea. – p. 453. (trimitere de la pagina 38)
13. Evoluția demografică a populație catolice (2002-2012). – p. 457. (trimitere de la pagina 304)
14. Inscripția pusă în stâncă la construirea drumului imperial – Via Carolina. – p. 459. (trimitere de la pagina 151) Cc.
15. Inscripții cu mulțumiri încrustate pe plăcuțele de marmură puse pe peretele din dreapta intrării în Biserica Sf. Anton din Râmnicu Vâlcea. – p. 461. (trimitere de la pagina 286)
16. Mărturii – p. 463. (trimitere de la pagina 17)
ANEXE
ANEXA I: Hrisovul din 8 ianuarie 1392, purtând pecetea și iscălitura domnului Mircea cel Bătrân (1386-1418) – prima atestare documentară a județului Vâlcea (text și imagine)
(…) de aceea, am binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele sfintei și de viață începătoarei și nedespărțitei troițe dumnezeire necreată, prin care împărații împărățesc și domnii domnesc, pentru care trăim și ne mișcăm și suntem la locul numit Călimănești pe Olt ca mai nainte era satul boiarului domniei mele Nan Dobă, pe carele cu drgoste și cu multă osârdie l-am închinat mănăstirii domnii mele ce s-au zis mai sus și am ridicat aceasta cu ajutorul sfintei Troițe, am săvârșit și am târnosit și am reparat și în scurt am dăruit puțin obroc din casa mea pentru hrana călugărilor ce se află în mai înainte-zisa mănăstire făcută de mine, care este aceasta: pe fiecare an câte 300 de găleți de grâu și 10 butoaie de vin și 12 burdufuri de brânză și 12 cașcavale și 12 bucăți de postav. În județul Vâlcea pe fiecare an să-și adune înșiși călugării albinăritul, să le fie mierea pentru nevoia mănăstirii, iar ceara să fie pentru biserică. Și le dăruiesc balta numită Mamino, la locul numit Orlea, în sus toată balta, cât ține de Mamino.
Dau și două sate, unul numit Cereașov, mai sus de Slatina și al doilea pe Dunăre, Poroinița; dau și o moară în Râmnic și altă moară pe Cătălui, la Giurgiu și satul pe Luncavăț, Bucureștii și pe Olt două sate mici, Bogdăneștii și Luncianii.
Și încă a dat domnia mea Săpatul cu hotarul, până la gura Iavlomiței și până la Cărare și țigani, 300 de sălașe. Și încă am dăruit domnia mea și Ulița la Râmnic pe Olt și satul numit Hinăteștii cu tot hotarul până la Troian și până la apa Râmnicului și alt sat pe Catalii, numit Bujorani cu tot hotarul (…).
Și s-a scris hrisovul de față în anul 6902, luna ianuarie, 8.
Și acștia sunt martorii aceste scrisori: mitropolitul chir Antim și mitropolitul Severinului Atanasie, egumenul Gradislav, Stănilă ban, jupan Vladislav, jupan Manea, jupan Aliman, jupan Bars, jupan Danciu, jupan Milio, Voicio, Aldea, Danișor, protovistier Popșor, vistier Șerban, stolnic Brateț, Costea picernic, Ghinea pitar, Lubaș pivnicier.
Și Filos, pe atunci logofăt, mărturisește că a scris.
Hrisovul emis de Mircea cel Bătrân la 8 ianuarie 1392
ANEXA II : Hrisoave domnești legate de privilegiile acordate baraților
HOTĂRÂRE DOMNEASCĂ 1
1780 februarie 5. Hotărârea domnească alui Alexandru Ipsilanti privind judecata la Divan a Anei Maria, fosta soție a armenului Ogaz din Râmnic, cu egumenul Ludovic epitrop și clironom, pentru drepturi de moștenire.
Din cercetările ce s-au făcut la Divan, cu socoteală și după diata mortului, s-au dovedit că numai pe paterii franciscani îi lasă epitropi. Iar de Antonie Nicolantie nimic nu pomenește a fi epitrop și rău îl apuca și îl trăgea prin judecăți. Și cât pentru dania ce lăsa mortul soției lui, rămân epitropii pateri franciscani datori bani buni, taleri 184 și 39 bani, după socoteala ce s-a făcut, care s-au hotărât ca să-i dea epitropie. l-a luat și l-a dat. Măcar că ei i-au lăsat bărbatu-său acesta-după cum se vede-ca să-și păzească văduvia și s-au măritat nepăzindu-și văduvia, a căruia, să cădea să fie lipsită de acesta.
Iar, milostivindu-se măria sa, s-au hotărât ca să i le dea și s-au mulțumit pe această ho-tărâre. Și se muncea să se îndrepteze zicând că ar fi spus bărbatu-său la moarte, pentru mări-tișul ei, i-ar fi dat voie.
Iar pentru dania ce face la mânăstirea franciscanilor: de case cu locul cu curtea și cu pivnița,din hotărârea măriei sale, dată prin hrisov de obște la toate mânăstirile de aici, atât celor creștinești, cât și celor papistănești, ca nimeni afirom să nu lase la mânăstiri adică lucru stătător, fiindcă îndestul au mânăstirile. Și de ar putea câte acestea, câte au, să le caute s-au hotărât ca să vânză locul și casele acelea cu mezat și ceea ce va ieși la vânzare, să ia banii pentru acea danie. Iar namestii de case, moșii, vii și alte nemișcătoare lucruri, nu sunt slobozi a rămânea mânăstirilor danie. Așijderea și Antonie Nicolantie să aibă pace, trăgându-l rău ca pe unul ce nici epitrop, nici clironom nu este.
2 PRIVILEGIU ACORDAT DE DOMNUL ALEXANDRU MORUZI
1793 august 28. Alexandru Moruzi voievod întărește milele pe care Biserica Bărăției din Râmnic le-a avut de la alți domni.
Cartea Băraților de la Râmnic sud Vâlcea.
Țara Românească. Fiind orașul domniei mele Râmnic sud Vâlcea, din vechime domnii și oblăduitorii țării, aceștia au dat voie și slobozenie la câți din ritul catolicilor se află, locuind și adăpostindu-se acolo, cu dreaptă muncă și hrană a neguțătorilor și și-au făcut un locaș de închinăciune, care s-au aflat și se află supt protecția domniei, iar nu supt altă streină stăpânire și pe domnul țării îl cunosc protector, întru rugăciunile și pomenirile ce fac către milostivul Dumnezeu la slujbele lor.
Care lăcaș, cu această orânduială, fiind supt a domniei ocrotire și protecție, au avut și cărți domnești vechi cu orișicare milă domnească, cu care cărți, viind bărații de acolo, cu smerenie și rugăciune la domnia mea, de ni s-au rugat prin jalbă ca să le înnoim.
După ce m-am pliroforisit domnia mea întâi de această rânduială și am văzut înșine și cărțile trecuților domni, am binevoit de ne-am milostivit asupra-le, pentru ca să fie rugători către milostivul Dumnezeu, pentru viața și buna stare a domniei mele și fraților domni din urma noastră, oblăduitori ai țării și pentru îndestularea și fericirea acestui pământ în care trăiesc și se ocrotesc.
Și le-am înnoit milele ce au avut, adică să aibă a ținea și a scuti patru oameni aduși acum din străinătate, cărora de vor fi străini cu adevărat, să li se dea pecetluiri domnești de la Visterie. Așijderea să aibă a scuti și ale bisericii drepte bucate de oierit, oi una sută cincizeci și de dijmărit, litre două sute. Asemenea să aibă a ținea și un vier la viile bisericii, om strein, adus din străinătate, care și acela să fie nesupărat despre rândul dăjdilor, fiindcă aceste mile le-au avut și de la trecuții frați domni de mai înainte.
Pentru care, poruncim la toți câți se cuvin, întocmai să fie următori, nefăcând nimeni nici un fel de supărare la câte se cuprind mai sus și la care am răspuns domnia mea.
1793 august 28
Io Alexandru Constantin v. v.
ANEXA III: Cronica Râmnicului ( 1763 )
CONVENTUL DE LA RÂMNIC DEDICAT SFÂNTULUI ANTON DE PADOVA
(primele 3 capitole)
Cap. I. Scurtă descriere a orașului Râmnic
Acest oraș își trage numele de la râul Râmnic (Rîmnik) care, curgând dinspre apus, din munți către răsărit, se varsă în Olt (Aluta) și se numește Râmnic (Rîmnik). Acest oraș este așezat într-un mediu foarte plăcut, înspre apus se învecinește cu munți bogați în păduri, vii și alți pomi fructiferi, către răsărit se găsește Oltul, la o distanță de circa o mie de pași, iar dincolo de Olt sunt munți și păduri. Înspre sud și nord aerul este curat.
Acest oraș pare să-și fi dobândit începutul aproximativ pe la anul 1300 după Christos și a fost locuit odinioară de sași a căror biserică a fost înaintea porții porticului unde se zărește de fapt partea din fundația turnului. Cimitirul însă era acolo unde se găsește porticul nostru, căci tot acolo a(u) ieșit la iveală când s-a săpat oase și calvarul. După ce sașii, fie că au dispărut fie că au plecat, locul lor l-au ocupat valahii și au făcut acolo reședință episcopală.
Curtea episcopală splendidă este construită într-un loc mai înalt, ornată cu mai multe turnuri. în mijloc are o biserică frumoasă, pictată înăuntru și în afară.
Mai sus, acolo unde se intră în biserica episcopală, se găsește paraclisul (paraclis) sau capela proprie a episcopului. Deasupra porții mari către clopotnița cu clopote mari frumoase. În partea de răsărit curge prin zid apa unor izvoare ce se află în munți care curg la portic și în grădină prin niște canale. Grădina spațioasă, uniformă și destul de potrivită are un umbrar corespunzător.
Înspre nord, nu departe de târg, este un munte nu prea înalt pe care de asemenea este o biserică, asemenea unei mănăstiri în care locuiesc câțiva călugări. Muntele este acoperit de pomi fructiferi și vii și conferă târgului o mare frumusețe; aparține cu alte ogoare, pășuni și vii adiacente de arhiepiscopul din București (Bukurcstiensen).
In același loc sunt puține clădiri de oarecare frumusețe, casele sunt totuși decente prin ordinea în care sunt dispuse, acoperite cu șindrilă și văruite; locul acela este înfrumusețat foarte mult de biserici „dintre care fiecare are foarte multe turnuri, și deși unui asemenea loc ar putea să-i ajungă una, respectiv două biserici, totuși, sunt peste zece și vechiul episcop a mai ridicat una; și fiindcă în fiecare biserică sunt multe clopote, cu ocazia marilor sărbători atâta sunet de clopote se aude, cât într-un mare oraș. Înainte de război carantina se afla chiar în locul unde bate vadul; și a fost acolo, pe lângă alte case și cazarma pentru militari.
În timpul războiului locul acela a fost ars împreună cu toate bisericile, inclusiv biserica și conventul nostru.
Valahii le-au reparat pe toate, numai biserica noastră a rămas în ruină. Acoperișurile, pietrele din clădirile carantinei și chiar din cazarmă le-a primit episcopul precedent, pentru ca să construiască o biserică; astfel încât nu a mai rămas ce ar sta în picioare (nici o construcție).
Chiar și capela pe care le-au construit-o în munte, lângă oraș, bulgarii, a fost cu totul distrusă de valahi.
Cap. II. Despre venirea noastră și a bulgarilor și despre ridicarea mănăstirii
Chiar dacă la Râmnic, precum și în alte locuri sau sate, bulgarii existau deja înainte de venirea germanilor, ei erau totuși dispersați și călugării mergeau dintr-un loc în altul spre a le asigura serviciile divine. Însă după ce, în anul 1717, împăratul obținuse Valahia, s-au adunat în aceste trei târguri, adică la Craiova, Râbnic (Râbnicum) și Brădiceni (Brădicseni) și au obținut de la majestatea sa dreptul de a constitui pentru fiecare comunitate câte o proprietate fiscală și prin privilegiu (dreptul) de a ține iarmaroc la 5 august, de ziua Fericitei Maria cu zăpadă și târguri săptămânale în ziua de luni.
După ce astfel s-au adunat mulți bulgari și chiar călugării noștri și-au făcut locuințe stabile și construind între timp o casă de rugăciuni și o locuință potrivită, au administrat cele divine. Până când reverendul părinte provincial Blasiu Marinovici (Marinovich) și reverendul părinte Anton Ganghici (Gangch), fiecare prin străduința și munca sa proprie începură (să construiască) aripa dinspre apus și au construit 9 cămăruțe de dormit, refectoriul (sala de mese) mic cu bucătărie, având sprijinul unor binefăcători, printre care mai cu seamă Petru Durlain care se vădește a fi binefăcătorul conventului de la Râmnic.
Având posibilitatea de a locui în mod adecvat, în anul 1720, reverendul părinte ministru provincial, Grigore Marghici (Margich) a cerut părintelui reverend comisar general ca reședința de la Râmnic să o declare convent deoarece însă în cerere nu se găsea nici o mărturie despre (modul cum se va asigura) alimentarea călugărilor, nici despre aprobarea ce trebuia să se fi obținut de la episcop, nu s-a obținut nimic, rămânând rezidență până în anul 1734, an în care, pe vremea în care provincia se afla sub conducerea părintelui reverend Iosif Marinovici (Marinovich), a fost declarat convent. Însă documentul (respectiv), precum și multe alte documente, s-au pierdut în tumultul războaielor.
Mai înainte, modul de aranjare al acestei convent a fost următorul: spre nord a fost biserica, lângă biserică poarta cea mică, înspre apus aripa cea veche lungă de 19 stânjeni, către sud o altă aripă în care sunt de asemenea cinci cămăruțe, în aripa dinspre răsărit urmează poarta, care dă spre portic, lângă poartă este pridvorul (care dă) spre locurile comune, lângă pridvor camera pentru bucătar, bucătărie și refectoriul mare, după refectoriu cămara, după cămară pridvorul către grădină și după pridvor iarăși o cameră și sacristia. Conventul are în lățime 16 stânjeni și nu formează cu biserica un patrulater perfect. Sub bucătărie și sub partea ce a rămas, înspre pridvor, este pivnița cea mare și comodă, înzestrată cu bolți. Tot conventul trebuie înălțat de la pământ pe jumătate pe alt postament pentru ca să devină uscate camerele.
Toate ferestrele, ușile camerelor sunt căptușite cu piatră cioplită și ferestrele sunt întărite cu gratii solide de fier. După război, valahii foarte doritori de (a avea) fier au scos nu numai fierul de pretutindeni, dar au distrus și pietrele.
Această muncă de refacere a fost săvârșită de fratele religios Martin Nix după meserie și ocupație constructor (lapicida) și pare să fi costat acest convent peste 7000 de florini. Acum aripa de vest este terminată, celelalte două mai au nevoie de a fi boltite, tencuite, după cum are nevoie de uși, ferestre și s-ar putea ca întregul convent să fie readus la vechea stare cu o cheltuială nu atât de mare.
Grădina înspre răsărit are 49 de stânjeni în lungime și 15 în lățime, de la ultima sacristie către apus sunt 18 stânjeni, până acolo unde stăteau vechile case și acea parte este însămânțată.
Cap. III. Despre construirea bisericii și structura ei
La 5 iulie 1720 a fost așezată prima piatră de temelie a bisericii și sculptat inscripția cu următorul conținut:
In basIM pII coDIfICII atqVe strVCtVrae/
teMpLI sanCtI AntonII PaDVanI posItVs fVIt Iapis/
prINVsqVe est In AVstrIaCa DItIone transaLpInI soLI/
a CoMIte In atqVe a Königseg transILVanse, transaLpi/
naeq qVe RegIonIs PreesIDente/
Pro perpetVe SpIa sVI IpsIVs seDIs saCrae roMInIsCentIa/
(La baza edificiului și construcției iubitoarei biserici a lui sfântul Anton de Padova a fost pusă piatra cea dintâi pe pământul Țării Românești aflate în stăpânire austriacă de către comitele Königseg comandant în și din regiunea transilvană și transalpină, pentru amintirea veșnică și credincioasă a lui și a clădirii sfinte).
Această biserică a fost destul de frumoasă, proporțională, atât ca înălțime, cât și ca lățime, luminoasă și spațioasă, suficient de cuprinzătoare pentru acel popor. Sanctuarul din capăt se termină în formă dreptunghiulară și are în lungime 6 stânjeni, în lățime patru și are trei ferestre. În ea se găsește o criptă a călugărilor, la care se ajunge dinspre partea evanghelică. Nava sau corpul bisericii are în lungime 9 stânjeni, în lățime cinci, 6 ferestre mari, dintre care trei sunt într-o parte, trei în alta. Corul a fost făcut din zid și bolta este susținută de coloane de piatră, după care urma(u) poarta mare și cripta mare comună, din partea cealaltă două uși de dinaintea altarelor mici își corespundeau, toată biserica este pavată cu pietre cioplite, bine șlefuite. Altarele erau cu totul trei: cel mare a fost dedicat lui Sf. Anton de Padova, altarul mai mic din dreapta Fericitei Fecioare Maria și celălalt părintelui nostru Sf. Francisc. Ei, toate aceste trei altare erau foarte frumos executate și pictate, chiar și orga era destul de frumoasă. Biserica a fost sfințită aproximativ în anul 1730 de reverendisimul domn episcop, Nicolas Stanislavici (Stanislavich), atunci episcop de Nicopole și administrator al Valahiei. În partea stângă a bisericii se află în zid o piatră cu următorul epitaf cioplit: Oprește călătorule!
Și dintre miile de feluri ale morții de un tânăr trecător Metia Bryn, apucat și strivit de roata dințată a morii a cunoscut soarta prin moartea subită ce a dat asupră-i. Pentru care roagă-te lui Dumnezeu, ca să se odihnească în pacea eternă. Anul 1738.
Lângă sanctuar, de o parte și de alta este câte o dublă sacristie mare și una ar ajunge. În cea din dreapta acum se oficiază serviciul divin, cea din stânga servește pentru adăpostirea sfântului mormânt. În ambele laturi ale bisericii erau pridvoare a căror boltă era susținută de coloane de piatră, prin care chiar și pe vreme ploioasă se putea merge în procesiune foarte comod. Turnul, atât în ceea ce privește structura, cât și în ceea ce privește înălțimea este asemenea celui din Deva, la care – la fel ca la Deva – duce o ușă, iar în cor se urcă din pridvor, prin navă, pe 29 de trepte. Desigur, este de plâns că la această veche biserică împreună cu turnul ei, după nenorocirile războiului, n-a fost refăcut măcar acoperișul, deși ar fi trebuit să se facă cu totul nou. Așa însă, vai ce durere! Se constată că turnul nu are până acum o fundație bună, căci îndată după ce a fost clădită, s-a stricat și o mare parte a trebuit zidită din nou, dar chiar și acum are mari crăpături, iar bolțile bisericii și ale altarului sunt stricate, zidurile distruse, așa încât pe ele cresc chiar mărăcini și vor putea fi greu reparate dacă, cu voia lui Dumnezeu, vor veni vremuri mai bune, iar bolțile să fie întărite. (…)
ANEXA IV: Inscripțiile păstrate pe pietrele de mormânt din cimitirul catolic
– Adelina E. ACCONCI, ghen zu Bukarest den 19 iulie – gest R.Vâlcea 16 mai 1815 (probabil 1915) Ruhen in Friden. Eduard A. Acconci, 18 dec.1873 gest zu R.Vâlcea dem 30 ian 1918, (Saulescu, Executorul monumentelor din R.Vâlcea).
– Elena ADAM, 7 august 1927 – 12 martie 1912.
– Hedwing ADAMOVICI, 13 XI 1911-23 XII 1953.
– Iubitului nostru tată Angelo ADREANI, născut în anul 1840, mort în ziua de 5 iulie 1917. Fam. Adreani Maria, Eugen, Francesca,Vasiliu.
(Monument de marmură neagră, cu foto. I.Roubinschek, Sibiu, str. Ocnei 36).
Pe o cruce, în cadrul aceluiași mormânt, având și fotografie, se află mormântul lui Alberto Adreani. Morto 4 dec. 1911. Riposo în Pace.
– Antonesca ALBESCU. Aici se odihnește scumpa noastră mamă.
– Elisabeta ANDRAȘ, decedată la 7 octombrie 1993, de 54 ani.
– Hilda Irina ANDRAȘ, 16 septembrie 1917 – 27 octombrie 2008.
– Ana ARMEANU. 1892 d. 1976.
– Livia BACIU, născută la 11 februarie 1923 – decedată la 22 ianuarie 2016.
– Fam. BARTH Ernest, 20 iulie 1951 – 13 iulie 2010; Viorica 1940 -; Ana, 19.07.1920 – 07.04.2012.
– Sofia BAZGAN decedată la 31 noiembrie 1951, de 69 ani.
– Aici odihnește Cecilia BERTOSSI moartă la 1918, de 53 ani. Fie eternă memoria sa
– Petre BESIKA 1979 – 1997; Besika Elisaveta, 24.11.1931 – 06.06.2016.
– Valeria von BIBRA zu gleicher Wiesen 1869-1959, MIHAIL SĂNĂTESCU BIBRA 1903-1973. MARIA SĂNDULESCU BIBRA 1906 – 1989.
– Qui riposa in pace Livio BIDDAU, nato a Milano il 9 Febrraio 1875, morto il 25 iuglio 1924, ani 49.
– Rozalia BEDIU, 4 septembrie 1927 – 20 .06.2014.
– Ines BEȘLEAGĂ, 3 iunie 1926 – 8 aprilie 2005.
– Anton BOARI, 1909-1972. Boari Elena 1904-1971.Filipescu Maria n. Boari 1902-1969.Filipescu Dumitru 1894-1969.
– Aurel BOIAN, 1919-1993, BOIAN Silvia 1928-1996.
– Breban Silvius Nicolae n. 1928; Breban Elena n. 1927
– BOHNE Erzsebet, n.17 oct.1896-decedat,12 iunie 1968.
– BONINSEGNA L.Ovidiu. Decedat in 22 XI 1967 in Roma, Italia.
– Fam. Boninsegna Luigi, Dan, Bianca.
– Boninsegna Carla 1918-1998.
– Graziela Lidia BONINSEGNA, născută la 28 octombrie 1927 – decedată la 25 august 2015.
– Ion Mihai BRAUN, 27 ianuarie 1955 – 11 octombrie 2013.
– Maria Ana BUGANI, născută în Florenza, ITALIA-1862 – moartă la 12 decembrie 1931.
– Lorenzo BUGANI, sculptor născut în Florenza, ITALIA în anul 1861 mort în 14 a II-a 1945.
– Elda BUJOR, 05.09.1926 – 15.02.2012.
– Rozalia BUTEA, 1 ianuarie 1927 – 1 februarie 2015.
– Edi Minerva CANDONI, 1925 – 1990.
– Martalina CĂLINESCU, 25.08.1926 – 18.08.2014.
– Adriana CĂRPINEANU, născută în 1926 – decedată la 27 iulie 2014.
– Fam. CHOLEWINSCHI Walcav n. 5 VII 1912, d. 28 VII 2002. Născut în Polonia, Aurelia n. 24.05.1930, d. 2007.
– Natalia CARINI n. 17.01.1908 deced. 16 II 1995.
– Fam. COSTINEANU Radu-Corneliu 1927-1970, Tereza 1928.
– CRISTEA Erzsebet 1942-1988. Nu te vom uita niciodată. Copiii.
– In memoria Mariei-Anna BUGANI, născută la Florența ITALIA,1869,moartă la 12 decembrie 1931 și soțul ei, Lorenzo Bugani, sculptor, născut în Florența Italia, anul 1861, mort în 1945. Rugați-vă pentru dânșii.
– Irina CASAKANY n.1913 sept.deced.1985 sept.
– Josef CERNEA 1854,18 VIII-1917, 23 X. Maria Cernea 1864,11 V-1931-16 II; Alfred Cernea 1883-20 VIII-1968-2 III. Monument de marmură neagră; dintr-un bloc se desprinde crucea. Veți rămâne veșnic în amintirea noastră, surorile, nepoții și familia.
– Lucia Maria CERNEA, 24 februarie 1913 – 3 octombrie 2005.
– Leonarda CIOMÂRTAN, 04 iunie 1918 – 14 mai 2008.
– Aurica CHELEWINSCHI, 24 mai 1930 – 26 iulie 2006.
– Hier Runt in Gott: Ioan CLAUS ingineur, gest 19 oct.1908 Lebens Jahre Wer dich gekant Weis was ich werloren! Gewidmerit von seiner tauernden Galtün. Executată de Gosler Craiova / Rm Vâlcea. Gewdeet von seiner tauernden Gott. (Gosler Craiova / Rm. Vâlcea)
– Fam COPETTI Mari.Copetti ani 49, 1935
– Anton, Maria, Cleopatra,Amilcar.
– COSTESCU Ruthild Maria, 9 ianuarie 1942 – 1 ianuarie 2005; Costescu Alexandru, 25.09.1937 – 21.05.2016.
– CRAFGIUC Anton 15 III 1959, 71 ANI.
– Elisabeta CROITORU, 14.08.1926 – 14.05.2016.
– Aici odihnește Erzsebei CRISTEA 1942 – 1988. Ai plecat din casa noastră fără a spune un cuvânt. Ne-ai lăsat durerea în suflet și cu lacrimi la mormânt. Veșnică amintire din partea soțului și copilului.
– Fam DALLBEN Bernardo 1850-1927.Margareta 1850-1938.
– Aici odihnește DANICEL Constantin decedat 24 iunie 1954, de ani 70.Iosefina C Danicel dec.1962.
– DANIEL I Anton 4.02.1905-d.10.10.1971. Daniel A. Lucica n.12.10.1923.
– Nicolae DAVID, n. 1954 – decedat: 8 decembrie 2005.
– Robert DEL DIEL 1876 – 1895.
– Iosif DENEȘ, 10.01.1927 – 03.04.2010.
– DEVILA Rudolf. deced.1960.12 VI, 42 ani. Devila Antoneta n. 31.05.1941– d. 22.12.2015.
– DEVILA Anton, 03.06.1944 – 30.12.2008.
-Aici se odihnește DJALOV Ana, născută în anul 1902, decedată în anul 1988. Odihnește-te în Pace.
– DIAC Tereza n. 16.10.1944. Nu te vom uita niciodată.
– Aici odihnește DJALOV Ana, născută 1902, decedată în 1988. Odihnește-te în pace.
– DORDUN des Perrieres Ludovic1909 – 1982.
– DOMBROVSCHI Ludovica N.1904 D.1979. Dombrovschi Carol N.1901-M.1986.
– Marieta Felicia DRĂGHICESCU, 08 septembrie 1921 – 13 ianuarie 2009.
– DURIGON Maria Magdalena deced.2 aprilie 1963 de 61 ani.
– Dr.Franz DVORSCHAN 12 VI 1881 in Wien 30 I 1950 zum Anghenken an unseren Sohn Dorel und Iustina gebiente Gattin und Mutter 1899-1980 (monument de marmură neagră)
– Nicolae ENESCU 7 noiembrie 1898, deced.13 oct.1972. Elena Enescu 31 martie 1900-deced.26 aug-1977.
– Aici odihnește FAMBELL Andrei n.1901-d.1977, Irina n.1905-d.1987. Să le fie țărâna ușoară.
– Rozalia FERENCZ, născută în 1927 – decedată la 25.09.2006.
– Valeria FRANDEȘ, 20.09.1925 – 01.09.2015.
– FRON Maria 3.10.1939 – 4.10.1989, Petre Fron 14.09.1955 – 06.06.2005; Fron Anton, născut în 1932 – decedat la 7 august 2016.
– GALTOV Charlotta 1910 – 1982 .
– Irina GAȘPAR, 18 septembrie 1951 – 15 noiembrie 2013.
– GEORGESCU Rose Marie 1942-1988.
– Iuliana GHEORGHIȚESCU, 14 februarie 1946 – 9 aprilie 2006.
– Anatolie GHENIȚĂ, născut în 1931 – decedat la 14 martie 2010.
– Robert GRABOVSKI 1868-1939.Virgil Gabrovski 1899-1970.Ca dovadă a iubirii pe care v-o păstrăm.
– GRAFCIUC Anton dec. la 11.03.1959, 71 ani.
– Fam. GRUBER Frantz 1908 – 1983 , Ilonca 1908 – 1970
– HAJDÓ MÁTYS 1930; Hajdó Aurica 1931.
– Gheorghe HAMZA, născut în 1926 – decedat la 20 ianuarie 2014; Hamza Elena, 27.10 1926 – 22.09.2013
– HATTEL Eduard, iunie 1941 – septembrie 2003 (placă de marmură neagră)
– HECEL Antonia 1921 – 2000
– HECHER Ernest 1922-1987
– Maria Ana HIOARĂ, nascută în 1915 – decedată la 24 decembrie 2007.
– HRIVAK Iuliana n. 1923, d. 2002.
– Islean HUSEIN n.28 II 1939.d. 27 XII 1995. Dincă Aurica n.1 XI 1939 Regrete eterne.
– HUTULEAC Ana 1887-1964; Mihai născut -19 noiembrie 1952.Amalia 1882-1956.
– IONESCU Emil 1922-1993. Ionescu Lucia 1931 – 16.02.2010.
– Marila ILEANA, 19.04.1924 – 13.12.2011.
– Aici doarme somnul de veci tatăl nostru, Franz IPAVIT, născut la 27 decembrie 1823 și fratele nostru Dolfi, născut la 16 ian.1889, mort la 12 august 1924.
– Maria ÎARUGA, născută în 1919 – decedată în 11.08.2007.
– Familia JARINAY. Requiescant in Pace. Arnold Jarinay 1865-1933.
– Emilia Jarinay n.Adreani 1879-1937. Ida Jarinay n.Schmidt
1834- 1867Jarinay Arnold 1892-1984. Anna Jarinay n.Boga 1865-1914 Niki Jarinay 1861-1911.Robert Jarinay 17 VI 1893-16 IX 1979. (Cel mai impunător monument din cimitir)
– KANTOR Ioan n. 7.01.1912, d. 7.04.1987; Elisabeta n. 18.11.1912, d. 8.06.1993
– KEANT Angele m.1913 (cruce de lemn)
– KERCSO Anna năs.29 iunie 1902, dec.12 feb.1978.
– Iuliana KLINCOVSKA (datele sunt șterse).
– KOGUT Aurora 1889 – 1967, Kogut Angela 1912 – 1986.
– KOGUT Maria n.1909, d.1990.
– Fam. KOPETZ Ludwig,Aurelia,Emilia,Coari; Fam Kopetz Iosif+Elisabeta+Alexandru+ Iosif + Victoria.
– KOTTALA Romuald 1916 – 1998; Veronika 1912 – dec.9 IV 1990,78 ani 1990.
– Fam. KRIEG Carol n. 10.05.1923, d. 11.07.2000; Gertrude n. 2.07.1933.d Regrete eterne. Sus pe placa de mormânt se află chipul Mântuitorului cu coroana de spini.
– LANGFELD Iohan n. 23.04.1869, d. 26.12.1930; August geb. 18.09.1869, gest. 14.02.1943; Walter n. 3.10.1897, d. 3.10.1970; Ruhetsauft; Alois Langfeld n. 28.11.1895, d. 23.03.1960; Matilda geb. LILICHKA n. 27.09.1900, d. 29.02.1960
– Aici odihnesc Aurelia LASCHON deced.18 XII 1960 de 62 ani și mama sa Tereza Hintz deced.6 IV 1949 de 81 de ani. Iosiv Laschon deced.2 X 1964 de 80 ani. Ștefan Laschon deced.1912. Marie Laschon n.Kunst de 69 ani.
– LECHINTEAN Viorel Marcel n.23 august 1967, deced.13 iunie 1993.
– Hier Ruhen Elfrida LERCH geb am 27 X 1893, gest am 17 V 1938 Ruhe Sauft, gewidmet von Hiren Gatten. Friden Maritz gest am 16 VII 1934, 64 Jahre alt.(Constructor Frederic H.Lorenzo, R. Vâlcea).
– LEPOLSZKI Janos 1930-1973.
– Mariana LINDER ghen 25 mai 1853, gest 3 sept, 1906. Dienn Christus ist mein Leben und.
– Cui repose Francesco LOZUPONE din Raimondo Italiano. Nato il 20 Marzo 1904, morta il 7 genuare 1906.
– Lungu Petre, 16-02-1933 – 12-04-2009.
– Victoria LUPU, născută la 9 decembrie 1931 – decedată la 20 noiembrie 2014.
– Dorothea I MARCON nata 12 dec.1900, morta 25 novemb.1908. Ripos in Pace. Traiano Marcon 1907-1909. Romulus Marcon 1908-1910. Giusepe Marcon 1867-1950.Valeriano Marcon 1904-1955. Iosefina Marcon 1878-1968. Alfredo Marcon 1898-1983, decorat cu „Virtutea Ostășească, clasa I-a, Mărășești“: Ortansa 1902 – 1903, Marconi Laura 1898 – 1988.
– MARCONI Laura n.1922 d. – Șerbănescu Dumitru 1894-1973.Maria și Andreea Ferare.
– Iuliana MATE, născută la 10 noiembrie 1917 – decedată la 21 august 2015.
– Aici odihnește MATISAN Francisc, în etate de 51 ani.
– Rozalia Fr.MILCOVICI +21 Iulie 1941.Frederich Milcovici d.5 VI 1956.
– MAXIMENCO P. Ecaterina, Maximenco Anatolie. MAXIMENCO Paraschiva, născută la 6 februarie 1924 – decedată la 12 mai 2011.
– Aici odihnește Emilia MICHAEL născută la 1877, deced.la 16 IV 1961.
– MIHAICIUC Vlademir 1903-1978 ( cruce metal).
– MIHALACHE Sever, N – 05.12.1948 D.21.04.2016.
– MOLNAR Bela n. 20.11.1933, d. 16.01.2003.
– MOSKAL Vladimir 1904-1942. Moskal Iaroslav Gherhard 1941-1982.Moscal Elsa 1912.
– MOTAS Elisabeta 1905-1992.
– Ing. Octavian MUREȘAN 1921-1993, Ileana Maria 1924.
– Ilie MUȘETE, 17.03.1927 – 27.01.2007.
– NAGHI Maria decedat.27 XII1963,92 ani. Cîrstea Margareta, deced.24 mai 1976, 7 ani.
– Ing Constanța NISTOR 1910-1992. Dr.Tiberiu Nistor 1901-1994.
– Fam arh. NUBERT Edmund și Elena.
– Elisabeta OGĂȘANU, născută la 06 ianuarie 1949 – decedată la 19 martie 2009.
– Iozefa OLARIU,ani 48,deced.18 IV 1970.
– Matilda OLĂNESCU n. WILFINGER 17 iul.1908, d. 1993.
– Pietro OLENCINO, născut la 3 decembrie 1949 – decedat la 12 decembrie 2012.
– OZIMINSKI Ioana 1902-1987. Maior Gh. Moise deced.28 I 1963. Mihaela Moise n. Zalescki. Oziminski Emanuel 1901-1950.Poldi Lia 1930-1997 Leopold.
– Preot Heinrich OVERBECH. Mort 1941 R.I.P.
– Fam.PANTEL Ștefan și Elisabeta pictor. (cruce de lemn)
– Fam. Petrescu Gheorghe, 1938-2012.
-Iann (Jaan)PAȘEK 1880-1968. Olga Pașek 1895-1971.
– Veroana PĂTRAȘCU, născută la 14.12.1947 – decedată la 21.05.2015.
– PopaVasile, 1930-1994.
– POPESCU Dumitru n.1914 d.1987.Popescu Sabina n.1921 d-Domnul să-i ierte. Popescu Stan n.1919 d. Erika n.1922 d.1987.
– Fam. inginer Popescu I. Gheorghe, 20-02-1922 ; 30-02-2015.
– Aurelia POPA, 14.11.1937 – 13.11.2010.
– RACHELLI Cleopatra,2.08.1924-20.11.1980. Rachelli Guelfo Velfen 1930-1946. Rachelli Alfonso 1921-1993 (trei cruci de marmură albă, într-un mormânt).
– Aici odihnește Bepi RADETIE născut 1853 19 martie, mort 1898 noiembrie.
– Iosefini RAVINI (restul șters).
– Elena REINER n. 18.08.1916, d. 17.05.1978. Eterne regrete.
– Carolina RISTACHE năs.LIEBICA 22 08 1889-deced.19 02 1972. Marina Ristache 03 06 1900-14 01 1990.
– Această sf. cruce este ridicată de Vicente Angelescu pentru Ion RIZOIU cu soția sa Antonia și fiica lor Antonia.
– Familia ROGOJINSKI Josefina de 76 ani deced. în 1906. Fiii Thadeus de 76 ani, deced.la 27 XI 1926, Iohan de 75 deced. la 14 II 1932 și soția Luiza de 90 ani, deced.11 10 1968.
– Fam. ROMANCIUC Ștefan 1928, Elvira 1930. Regrete eterne.
– ROMANO Armina deced.6 sept.1973 de 80 ani.(cruce de lemn)
– Fam. ROTARU HERZBRUCKNER Dan 1948-1997,Alexandra n.1918. Pios omagiu.
– Aici odihnesc familiile SANFRANCISCO Alfredo fiu+1918, etate 6 luni.
– Eugenia Maria moartă în noiembrie 1957, etate 54 ani, Sanfrancisco Alex. n.14 08 1950 d.21.02.1980. Sanfrancisco Alex. n. 28 august 1898, decedat ian. 1980 și Boari; Lică, Gică, Pavelică fii, Ecaterina mamă, etate 48 ani, Olivoto, tată de 77 ani.
– SANTUZZI Eugenia n.22 apr.1925-deced 19 sept 1974. Santuzzi Giovanni 1895-1945.Santuzi Noem 1904-deced 1947.
– Fam. SZAVUY George n. 14.09.1983, d. 12.01.1973; Marioara n. 18.09.1918, d. 18.04.1986
– SCHULTZ Ana 20 VII 1891 – 19 IV 1976. Schultz Leopold 28 XI 1887-28 XI 1968. Aici odihnesc în pace Schultz Veronica 1916-1982. Schultz Iosif 1917-1986. Rugați-vă pentru sufletele lor.
– SEIFERT Maria + 5 XII 1967.Tănase Felicia + 3 VII 1980.
– SEIFERT Maria Clementina Vanda, născută în 1913 – decedată șa 18.07.2007.
– Margareta SIEFT, 80 de ani +22 dec.1945.
– SIMONETTI Giovani, 72 de ani, deced.1 iulie 1967.
– SMUNTINY Tadeusz 20 IX 1894-6 VII 1959.
– Ioan STEFANIU 1879-1950, Valerie Ștefaniu n.Calzada 1876.
– Georgeta STOICA, 30 aprilie 1950 – 7 februarie 2010.
– STRAFF Iulius 1925-1991. Constanța 1928.Das arme licht War meine Seele. Sărmana lumină era sufletul meu(Heine).
– STRATOPOL Silvia, 81 de ani.
– STOKHAMMER Mariane n.1882- D.1966 (în anul 2000 era cruce de lemn, apoi,după anul 2004, monument de marmură ).
– SZIGYARTO Veronika năs.4 IV 1893, deced. 6 V 1965. SZIGYARTO Alexandru 1923-1988.
– SZUROCAJLO Leon n.1903 d.1980.Onciul Szurogajlo Sofi deced.2 V 1994.Onciul Szurocajlo Vladu deced.
– ȘARUGA Ludovic 1906 – 2004; Șaruga Maria geb, Kleker 1919. Maria geb Kleisel 1942-2005.
– Aici odihnește iubitul nostru fiu Willi ȘULARU născut la 3 martie 1906; Ioan Șularu 1924-1985; Șularu Matilda 1881-1964; Șularu Ștefan 1905-1988; Șularu Eduard 1905-1988; Șularu Dumitra 1908-1999.
– TATAR Mariana 1951-1997. Tatar Teodor 1950 Regrete eterne.
– Aici odihnesc Alexandru TAUFER D. 6.03.1940 și soția sa Alexandina Taufer
– Fam. TAUFER Carol și Matilda, fiul și fiicele.
– Rozalia TĂNĂSESCU, 14.08.1917 – 22.08.2005.
– Victoria TONU, născută la 13 martie 1955 – decedată la 17 septembrie 2008.
– TRĂILESCU ELENA.Trăilescu Mihail 1906-1992
– TEHANIUC Petre 20 VIII 1922-24 XII 1988 Matilda 25 IV 1940.
– Eliana Viorica TUREANU, 19.10.1975 – 12.05.2015.
– Fam. TURMACU VICHI n. 1939; Maria-Ecaterina n. 1945. Lacrimi și flori pe tristul mormânt.
– ULICI Ileana născută Durlak n. 11.02.1897, d. 04.04.1984, 87 de ani.
– Această cruce este ridicată în memoria bunului nostru soț și părinte August VILLE deced.29 iunie 1934, de 74 ani. Rugați-vă pentru el.
– WACHOCKA Wieslawa n. 24.03.1930, d. 31.12.1986.
– Wachocka WANGFELD 23 04 1868-26 12 1930, Auguste 18 09 1868-14 02 1943, Walter 3 04 1897- 03 10 1960.Alois Wangfeld 22 02 1895-25 03 1986, Matilde geg Wilchka 27 09 1990-22 02 1960 (marmură neagră)
– Margareta WILFINGER n.1898 deced.1973.
ANEXA V: Rapoartele anuale privind activitatea comunității catolice din Brezoi (1935-1941).
„1935. Până la 15 iulie 1934, comuna Brezoiu a fost filiala parohiei Râmnicu Vâlcea, de unde se administra. Predecesorul meu, părintele paroh dr. Rafael Haag, deși nu locuia în Brezoiu, totuși s-a străduit să dea un impuls puternic vieții religioase din această comună, după cum se întâmplase și cu prilejul pregătirii la Sf. Mir prin Sfinția sa, monseniorul Traian Jovanelli, al cărui nume este pe buzele și în inima credincioșilor. Părintele Haag a venit aproape în fiecare duminică pentru a celebra Sf. Liturghie credincioșilor din Brezoiu, iar a doua zi ținea cateheză numeroșilor copii, pe care i-am aflat bine pregătiți, cunoscând multe rugăciuni și cântece. Eu am sosit împreună cu părintele Haag și părintele Sohn în seara zilei de 14 iulie 1934. Credincioșii mă așteptau în Capelă, adică în două odăițe puse la dispoziție cultului catolic și evanghelic de către Onor Direcțiunea Societății forestiere Carpatina, mai demult. După ce am fost prezentat noilor mei enoriași s-a cântat Te Deum și am dat Binecuvântarea cu Crucea de pe Altar, pentru că Sf. Sacrament nu se păstra.
A doua zi, 15 iulie fiind duminică, am celebrat Sf. Liturghie la ora 10 și jumătate. Au fost mulți credincioși de față, cam înghesuiți, căci cele 2 odăițe erau neîncăpătoare pentru atâția. După Sf. Liturghie, am vizitat construcția noii biserici, constatând că pe temelia sfințită de I.S. sa Mitropolitul nostru Cisar, la 10 mai 1934 se ridicau parterul clădirii, care era destinat a servi de biserică la etaj și locuință parohială plus sală de școală catehetică, la parter. După amiază, am vizitat pe dl Ștefan Gaillac și l-am rugat să intervină pentru ca să mi se acorde locuință deasupra birourilor Societății „Carpatina“, căci dl director Roth o aprobase numai pe 3 zile. Mi s-a îngăduit să rămân într-o odaie de oaspeți, deasupra birourilor aproape o lună de zile, când am fost invitat să mă mut. Cu aprobarea Prea venerabilului Ordinariat, am închiriat o cameră în apropierea noii construcții.
În ce privește Comitetul, am aflat drept „spiritus agnes“, pe harnicul și devotatul domn Drimuoz Ernest care, în mod neprecupețit, mi s-a pus la dispoziție și mi-a ușurat situația de începător al unei parohii noi. Dl Drimuoz, pe cât este de modest, pe atât a binemeritat de la noua parohie, obosindu-se neîncetat pentru tot ce se află catolic în Brezoiu. De când a venit în această localitate și de când s-a înființat, la 7 august 1927, primul comitet parohial de către părintele paroh Pasko, dl Drimuoz a dezvoltat o activitate nespus de rodnică, ajutând pe preoți și prilejuind, între altele, procurarea unui altar decent, a două clopote și a unui harmonium. adunat un fond inițial de construcție de 47 233 lei, umblând neîncetat pe la dl Ștefan Gaillac, consillier al Carpatinei, pentru ca să se obțină un loc potrivit pentru viitoarea biserică, obținând mai apoi material lemnos de la Carpatina și procurând pe preț redus alte materiale, supraveghind lucrările; iată tot atâtea merite ale acestui catolic convins și practicant. Cu ajutorul d-lui Drimuoz și cu sprijinul bănesc al Prea venerabilului Ordinariat și contribuțiile donatorilor: domnul Ștefan Gaillac cu 25 000 lei, domnișoara Eugenia Blanchin,
Sf. sa Monseniorul Iuliu Hering, colecte de la Bărăția și biserica „Sf. Elena“ din București, colectă de la parohia Craiova etc., între care și Excelența sa Monsenior Cisar – 20 000 lei, apoi cotizațiile enoriașilor; la 15 decembrie 1934 s-a realizat etajul destinat bisericii, iar în anul 1935, la Crăciun, s-a putut celebra pentru prima oară Sf. Liturghie în noul locaș, după ce se construise turnul, se tencuise interiorul bisericii și se puseseră podeaua, ferestrele și geamurile.
La 15 nov. 1934, Excelența sa, Mitropolitul Cisar, a vizitat Brezoiul, aducând un ajutor important și lăsându-ne mai multe odoare pentru Serviciul Divin (ostensoriu, ciboriu etc.). Bunul Dumnezeu să-l răsplătească!
La câteva zile după sosirea mea la Brezoiu, am instalat pe Stăpânul cel mai Mare, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în Tabernacolul Capelei și de atunci sălășluiește în permanență în mijlocul nostru. Domnișoara Ștefania Corvin a intervenit pe lângă Institutul „Sfânta Maria“ din București – Pitar Moș și ni s-au confecționat frumoase ornamente de mătase pentru interiorul Tabernacolului, care era până atunci cu pereți de lemn gol. Maica Angelica de la Turnu Severin a dăruit pentru Crăciun o frumoasă iesle cu Sfântul Prunc.
Lipsind unele obiecte bisericești, mai ales rufe, m-am străduit să le procur. Institutul „Sf. Maria“ din Turnu Severin, prin Maica Superioară Angelica, ne-a donat o superbă casulă albă și una neagră, executate cu măiestrie. Și femeile și fetele din Brezoiu, au contribuit cu diverse obiecte. De Anul Nou, s-a ținut o mică serbare a Școlii de Catehism, împărțindu-se mici daruri copiilor.
De Paști, de 21 aprilie 1935, ne-a venit vestea decesului marelui binefăcător al bisericii, Ștefan Gaillac, pentru care s-a celebrat pe terenul viran de lângă noua biserică, un recviem, iar dl Drimuoz a reprezentat parohia la înmormântarea din București, depunând o jerbă de flori naturale pe sicriu.
De Înviere, la 20 aprilie 1935, s-a oficiat un Serviciu Divin, tot pe acest teren, seara la 10, de un cor condus de dl Drimuoz și cu fiica d-sale care, de atunci, a ocupat și postul onorific de cantor în duminicile și sărbătorile de peste an.
La 23 mai 1935 m-am mutat în cele 2 camere, pe care Societatea Carpatina mi le-a pus la dispoziție, încă din noiembrie 1934, dar nu le putusem ocupa din lipsă de mobilier suficient. La 9 iunie 1935 Brezoiul a fost vizitat de Corul Catedralei „Sf. Iosif“ din București, sub conducerea Sf. sale, părintele Consilier, excelența sa parohul Iosif Schubert și dirijat de magistrala baghetă a d-lui profesor de la Conservatorul regal de Muzică, dl Paschil. S-a executat o misă solemnă sub cerul liber, într-un luminiș al unei păduri, părintele Schubert celebrând și Sf. Liturghie.
În lunile octombrie 1934 și 1935 s-a recitat în fiecare seară Sf. Rozariu. Copiii de școală și mulți adulți s-au împărtășit în fiecare primă vineri a lunilor, în onoarea Prea Sf. Inimi. Copiii au fost catehizați regulat, au învățat mai multe cântece și citesc in timpul Sf. Liturghii rugăciunile Misei. Pentru a da prilej enoriașilor de a se ruga și în limba maternă, s-au ținut două devoțiuni în fiecare duminică, una în limba maghiară și alta în limba italiană.
În 1935 au fost 21 persoane la Prima Împărtășanie (Duminică, înainte de Paști). Marți și vineri seara, la șapte jumătate, s-au ținut regulat devoțiuni.
De la deschiderea bisericii se constată o înviorare a vieții religioase, credincioșii asistând tot mai mulți la Serviciul Divin. De ziua morților, s-a oficiat Serviciul Divin în ambele cimitire (Carpatina și de Stat). Preot Paul Tamaș, paroh“.
„Tot ca un fel de încheiere, corul a luat drumul unei excursii de-a lungul Oltului, vizitând Călimăneștiul, Govora și câteva mânăstiri în drum. La Brezoi, ne-am oprit mai îndelung. În zorii zilei, am plecat din Călimănești…nimeni nu știa ținta…Dar la Brezoi găsim un altar improvizat, înconjurat de pomi și credincioși, în așteptarea liturghiei duminicale. Parohul Catedralei cântă liturghia, corul este la înălțime și vădit impresionat…dar și privighetoarea care fără încetare concura cu sunetele armoniului și ale vocilor a scos triluri îndelung ținute, cum rar se aud. Ziua petrecută în aerul sănătos, priveliștea care desfată ochiul,soarele minunat și atmosfera cordială a coriștilor a avut farmec. Noul paroh al localități, părintele dr. Tamaș, ne-a povestit despre munca sa, trebuind să înjghebe pastorația în acest colț al țării, unde până acum nu era post stabil. Am văzut biserica care se clădește într-un stil potrivit cu natura muntoasă. Lucrările stagnează deocamdată, din lipsă de fonduri. Parohul locuiește într-o cameră pusă la dispoziția lui de către societatea „Carpatina“. Liturghia se citește într-o cameră. Prin fotografia bisericii neterminate, transmitem rugămintea părintelui Tamaș care speră că se vor găsi donatori și în București spre a-l sprijinii“.
,,1936. La 1 ianuarie 1936 s-a ținut o serbare în biserică, cu care prilej copiii au cântat și au spus poeziile tradiționale în prezența unui public numeros, primind mici daruri.
La 6 ianuarie s-a oficiat sfințirea caselor, ca și anul trecut. Majoritatea celor care nu erau în regulă cu căsătoria, îndemnați cu acest prilej, au promis să intre în legalitate, conform cerințelor noastre religioase. În consecință, 22 perechi dintre aceștia au primit, în cursul anului 1936, Taina Sfintei Căsătorii, adăugându-se la cele 4 perechi care își aranjaseră în 1935 situația matrimonială.
În timpul Păresimilor, duminica, miercurea și vinerea s-a oficiat Calea Sfintei Cruci, ca și anul trecut, cu participare mulțumitoare de credincioși. Mulți, chiar dintre bărbați, au ținut să-și îndeplinească datoria de Paști, luând parte la Comuniunea generală din Duminica Floriilor. În săptămâna Mare s-au ținut Deniile-miercuri, joi și vineri seara, iar în seara de Înviere s-a desfășurat o procesiune euharistică impunătoare, care a străbătut Crângul (Zăvoiul) din spatele bisericii, depoul de lemne, până la Cazinou și apoi pe șosea, înapoi, ocolindu-se biserica în cântecele de Mărire și Aleluia ale corului.
În ziua de 17 mai a fost Prima Comuniune a copiilor (25)
Cu prilejul sărbătoarei Sf. Anton, patronul bisericii, la 13 iunie s-a ținut o novenă cu care prilej s-a binecuvântat și o icoană mare pictată a Sfântului, care orneză peretele altarului principal.
În luna iunie, mai multe familii de italieni s-au repatriat, micșorându-se astfel numărul credincioșilor.În august, s-a tencuit la ferestre, în biserică și la sala de școală,apoi s-a văruit în alb biserica. De asemenea, s-a săpat o fântână și s-a construit latrina.
În ce privește inventarul, persoane din localitate au contribuit cu diferite obiecte. S-a primit un covor verde pentru altar, mese pentru altarele laterale și pentru sacristii, dulapuri pentru veșminte, bănci provizorii. Un missale nou s-a primit în 1935 din partea unor credincioși de la biserica „Sf. Elena“-București, apoi doamna Mayerschi din Craiova a dăruit o statuetă cu Sf. Anton, având un frumos suport sculptat. Excelența sa, Mitropolitul Cisar, a vizitat în două rânduri Brezoiul, prima oară în săptămâna Paștelui și a doua oară la 5 noiembrie, cu care prilej a venit și d-l arhitect Simion și a luat dimensiunile pentru planul unei scări de piatră.
În ceea ce privește situația financiară a parohiei, în anul 1936 au trebuit plătite sumele împrumutate pentru efectuarea lucrărilor celor mai necesare. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, în urma sprijinului binefăcătorilor, s-au achitat 23 500 lei, rămânând parohia încă datoare cu 3500 lei față de Sfinția sa, părintele Haag și cu 2 000 de lei față de dl Iohan Glaser din Craiova. Mulți enoriași m-au ajutat cu sume de bani astfel: dna Veronica Gaillac cu 4 000 de lei, dl Ștefan Gaillac junior cu 3 000 de lei, dna Eugenia Blanchisi cu 2 000 de lei etc., ridicându-se suma donațiilor la 34 045 de lei. Cotizațiile credincioșilor au fost anul acesta de 13 125 de lei. Corul domnului Drimuoz a debutat de Crăciun 1936 cu prea frumoasa muzică în limba latină. Din BREZOIU. În urma contribuției generoase a enoriașilor și binefăcătorilor, s-au putut executa ultimele și cele mai necesare lucrări la construcția bisericii, astfel ea a putut fi deschisă cultului în Noaptea Sfântă a Nașterii Domnului. O mulțime de credincioși a ținut să asiste la prima Sf. Liturghie celebrată în noul locaș divin. Parohul a rostit după Sf. Misă rugăciuni pentru toți binefăcătorii, între care și pentru răposatul Ștefan Gaillac, care în urma dispoziției Proniei Divine a trecut la cele veșnice și a putut de sus să se bucure de această realizare pentru care el se străduise așa de mult. De Anul Nou, în prezența tuturor enoriașilor, după-amiază, s-a ținut serbarea școlii de catehism. S-au rostit poezii, s-au cântat cântecele tradiționale, iar la urmă s-au distribuit daruri, spre marea bucurie a copiilor, în număr de 120. Se remarcă o înviorare a vieții religioase, acum cu deschiderea sanctuarului nou din Brezoiu.Dea Domnul ca anul 1936 să aducă și terminarea locuinței parohiale, pentru ca să se poată face sfințirea locului de către Excelența sa, Mitropolitul“.Preot Paul Tamaș.
,,1937. De Anul Nou, ca și în anii trecuți, s-a ținut serbarea de catehism a copiilor în Lăcașul Sfânt, reprezentându-se și o modestă scenă de iesle. De Sâmbăta Mare, la ora 10, s-a desfășurat o solemnă procesiune de Înviere, urmând calea șoselei în direcția Gării, până la locul zis de Plutire, de unde ne-am înapoiat pe aceeași cale, ocolind apoi biserica. O mulțime mare a luat parte la această solemnitate, aducând omagii celui înviat.
Aflând că Excelența sa vine pentru vizită canonică și pentru Sf. Mir și la Brezoiu, credincioșii s-au pregătit din timp pentru această mare sărbătoare. La 21 iunie, ziua sfântului Alois de Ganzaga, la ora 4 p.m., a sosit Excelența sa, întovărășit de preoții dr. Haag și Karlovschi. A fost primit de toți enoriașii și l-au avut în asistență pe dl primar Predescu, reprezentant al autorităților civile. După cuvântarea de primire, Excelența sa a intrat în biserică binecuvântând pe cei prezenți, apoi a îmbrăcat veșmintele arhierești, a săvârșit rugăciunile pentru morții din parohie și, după o predică măreață, în care a amintit despre dragostea creștinească și despre Sfintele Sacramente, s-a coborât de la Sfântul Altar pentru a împărtăși Sfânta Taină a Mirului la 59 confirmanzi. I-a plăcut Excelenței sale și faptul că între confirmanzi erau și mulți adulți, care din diferite împrejurări nu primiseră taina Sfântului Mir în copilărie și s-au folosit de acest prilej binevenit pentru a primi întărirea Sfântului Duh. După Sfânta Confirmațiune, i s-au prezentat Excelenței sale doi elevi, Konig Alexandru și Volovici Victor, care doreau să meargă la Seminar la București. Apoi Excelența sa a vizitat locuința parohului și a inspectat diferite matricole și registre. În urmă, s-a luat masa în Castelul societății Carpatina, la care a luat parte și dl director Mettner; Dl Roth – directorul central, fiind bolnav, n-a putut participa.
Pentru ocazia Sfântului Mir, a înaltei vizite a Excelenței sale, s-a zugrăvit modest biserica, s-a reparat și înlocuit gardul dimprejurul bisericii, iar corul sub direcția domnișoarei Drimuoz Ana, s-a pregătit cu armonioase cântece, pe care le-a executat fără prihană. Numita domnișoară, în urma binevoinței Excelenței sale, a fost aprobată de Prea venerabilul Ordinariat ca organistă a bisericii și, ca atare, începând din luna aprilie 1937, a fost salarizată cu 800 lei lunar, primind salariul de la Prea venerabilul Ordinariat.
În răstimpul acesta, mai multe familii au părăsit Brezoiul, parte mergând în Italia, parte stabilindu-se la Tălmaci sau în alte centre industriale, așa încât s-a împuținat și numărul copiilor. Au participat la Prima Sfântă Împărtășanie numai trei băieți, rămânând ca în anul 1938 să vină la rând elevii de clasa a II-a și câțiva din clasa a III-a. Numărul Comuniunilor Pascale au fost, anul acesta, 175. Și-au mai aranjat până la 20 octombrie 1937 încă 4 perechi, situația matrimonială. În ce privește continuarea lucrărilor la biserică, prin intervenția Excelenței sale, s-au obținut încă 10 m3 de material pentru uși, ferestre și dușumele de la Onor Direcțiunea societății Carpatina, material care urmează să se ia în primire îndată ce se va păși la continuarea lucrărilor. Anul 1937-1938 a început cu participarea la cursul de religie a 45 elevi și eleve de la societatea Carpatina și 8 de la Școala Brezoi Sat. Cei de la Școala Carpatina urmează miercuri și vineri după-amiază de la orele 2- 4 p.m. și anume clasa a I-a cu a II-a și a III-a cu a IV-a. Acei din sat au cursul de religie marți și sâmbătă, de la orele 11-12 a.m.
Cu toate sforțările depuse, au mai rămas încă 35 căsnicii care nu sunt în regulă, cele mai multe sunt cazuri de căsătorii mixte și de persoane care nu frecventează deloc sau numai rar biserica. Autoritățile civile, în frunte cu d-l primar, au onorat cu prezența Te Deumurile oficiate în biserică cu prilejul sărbătorilor naționale de 10 mai și 8 iunie. Duminică 20 iunie, parohia a fost vizitată de către Societatea Tinerilor Catolici din Craiova, de sub conducerea părintelui Sohn, care a celebrat Sf. Liturghie în biserică, vizitând apoi Fabrica Carpatina și împrejurimile.Excelența sa a binevoit să doneze pentru biserică trei ornate și anume în culorile verde, roșu și violet, precum și diferite obiecte de rufărie bisericească mici (purificatorii, corporale etc.)
În ziua de 21 octombrie a sosit scrisoarea de la Excelența sa, prin care se notifică permutarea părintelui paroh Tamaș din Brezoiu la București și numirea succesorului său în persoana părintelui Petre Palek. Noul paroh sosește la Brezoiu în dimineața zilei de 29 X 1937, fiind însoțit de preotul Oreste Tușinschi, paroh de Râmnicu-Vâlcea. Seara, la ora 7, cu ocazia devoțiunii Sf. Rosariu, părintele decan, în fața unui public numeros, dă citire Decretului de numire, adăugând câteva cuvinte de îmbărbătare, atât noului paroh, cât și credincioșilor. Se predau cheile bisericii, noului paroh, care fiind instalat ține devoțiunea Sf. Rosariu. După devoțiunea Sf. Rosariu, dl Drimuoz, epitrop al bisericii, în fața decanului, i-a predat noului paroh gestiunea Parohiei, fostul paroh, dr. Pavel Tamaș, fiind plecat la București, unde fusese transferat. Preot Petruș Palek’’.
,,1938. De Anul Nou, s-a ținut o serbare a școlii de catehism, în prezența unui public foarte numeros, împărțindu-se daruri foarte însemnate copiilor. În cursul anului 1938 Brezoiul a fost vizitat de corul Bisericii romano-catolice din Pitești, sub conducerea Sf. sale, părintele Iosif Trancioveanu. Am fost vizitați și de părintele Oreste Tușinschi, parohul din Râmnicu Vâlcea, de părintele Carol Koslovschi, parohul din Câmpulung și de părintele Joan Tuchscherer, vicarul Craiovei.
Toți bărbații au ținut să-și îndeplinească datoria de Paști, luând parte la Comuniunea generală din duminica Paștelor.
În ce privește continuarea lucrărilor, în urma contribuției generoase a enoriașilor și binefăcătorilor, ele s-au încheiat, încât anul 1938 a adus și terminarea locuinței parohiale după ce se construise, tot în anul 1938, scara de piatră pentru intrarea la biserică. Au fost tencuite camerele locuinței parohiale, au trebuit puse ferestrele și geamurile la toate camerele, de asemenea uși și dușumele, precum și instalația electrică. În luna august s-a pus temelia clădirii care e destinată a servi în parte de bucătărie, cămară, pivniță, sufragerie și odaia de musafiri. Bucătăria, cămara și pivnița care apoi au fost terminate, adică tencuite, au fost puse ferestrele și geamurile, de asemenea, uși și dușumele și instalația electrică. S-au construit și niște cotețe și un șopron.
Harnicul și devotatul Ernest Drimuoz s-a obosit neîncetat pentru tot ce se află catolic în Brezoiu, a dezvoltat o activitate rodnică umblând neîncetat ca să obțină materiale cu preț redus, supraveghind în același timp și lucrările.
Au binevoit a ajuta biserica cu donațiuni mai mari : societatea „Carpatina“ -lei 1 000; dl H. Lojlsch – lei 1 000; dl dr. Ghigănilă lei – 1 000, d-ra Juliana Fulop lei – 1 000, dl Rositaschi – lei 1 000, Institutul Pitar Moș – București – lei 1 000, Institutul Notre Dame de Sion – București – lei 1 000, dl stud. Christian – lei 1 000, Constantin Brazil – lei 1 000, dl Ernest Drimuoz – lei 1 200, doamna Viorica Berea – lei 2 000, doamna Ana Balinth – lei 3 000, părintele dr. Nik Gerges – lei 4 000, dna Mornand – lei 4 000, dra Eugenia Blanchiu – lei 5 000, părintele Nik Pieger – lei 5 000, canonic Iuliu Hering – 20 000. Petruș Pallek, paroh“.
,,1939. De Anul Nou, în prezența tuturor enoriașilor, după-amiază, s-a ținut serbarea școlară de catehism. S-au rostit poezii, s-au cântat cântece, s-a aranjat o piesă, s-au distribuit daruri spre marea bucurie a copiilor. La 6 și 7 ianuarie, s-a oficiat sfințirea caselor. În tipul Păresimilor, miercurea și vinerea, s-a oficiat Calea Sf. Cruci. În Săptămâna Mare, s-au ținut Deniile, miercuri, joi și vineri seara. În seara de Înviere s-a desfășurat o procesiune euharistică impunătoare. În urma contribuției enoriașilor și binefăcătorilor, sculptorul Gh. Leonida din București a terminat și fixat în luna mai Calea Crucii, o lucrare executată fără prihană, sculptată cu măiestrie într-un stil potrivit cu biserica și cu natura muntoasă.
Duminica, înainte de Rusalii, au fost 16 persoane la prima împărtășanie. În iunie, Brezoiul a fost vizitat de corul bisericii „Bărăția“ din Râmnicu Vâlcea, sub conducerea Sf. Sale părintele paroh Oreste Tușinschi. Părintele paroh Tușinschi, deși nu locuia în Brezoiu, totuși s-a străduit să dea un impuls puternic vieții religioase din această comună, pregătind calea celor viitoare – Bunul Dumnezeu să-l răsplătească! În ziua de 1 septembrie s-a deschis la parohie o bibliotecă modestă pentru tineret. Președintele Comitetului, dl Ernest Drimuoz, a dezvoltat și în cursul anului 1939 o activitate nespus de rodnică. Dl Drimuoz pe cât este de modest, pe atât a binevoit de la noua parohie, obosindu-se neîncetat deja timp de 17 ani, pentru tot ce se află catolic în Brezoiu. Domnișoara Anca Drimuoz, fiica domnului Ernest Drimuoz, învățătoare și organistă, în urma bine voinței Excelenței sale, a fost aprobată de Prea venerabilul Ordinariat ca organistă a Bisericii și, ca atare, începând din luna aprilie 1937, a fost salariată cu 800 lei, adică 800 lunar până în ziua de 15 septembrie, când acest salariul pe neașteptate i-a fost retras,din cauza timpului înaintat.Domnișoara Drimuoz a rămas fără salariu și fără post. Salariul parohului a fost redus la un minimum imposibil. Din cauza timpului nesigur și greu, este imposibil de a strânge contribuția parohială, 50% din credincioși n-au nici un câștig. Din cauza războiului, mai multe familii s-au repatriat. Parohia Brezoiu a rămas astfel cu circa 70 de familii romano-catolice. În timpul vacanțelor, s-a aranjat regulat, din cinci în cinci zile, o excursie. Grupul refugiaților polonezi a donat și instalat iluminația pentru Calea Crucii. Preot Petruș Pallek, paroh“.
,,1940. S-a înființat Societatea tineretului catolic, sub patronajul Sf. Tereza a pruncului Iisus, cu scop religios, cultural și distractiv. Cu această ocazie, tot tineretul a fost la împărtășanie și spovadă. S-a ținut o novenă în cinstea Sf. Tereza a pruncului Iisus, care s-a încheiat în mod solemn prin împărtășania copiilor, în ziua de 3 octombrie. Novena s-a ținut pentru ajutorul copiilor săraci. Sărbătoarea Cristos Rege a fost sărbătorită prin împărtășania generală a credincioșilor. În duminica a patra din Advent, s-a ținut Serbarea Pomului de Crăciun, copiii jucând două piese de teatru: „Moș Crăciun“ și „Copiii din ieslea lui Iisus“. La această serbare s-au împărțit la 58 de copii haine, paltoane, ghete și mâncare în valoare de 31 000 lei, sumă colectată de la binefăcătorii din București. S-a înființat „După masa copilului“ unde, în fiecare joi, copiii de la 4 la 14 ani vin la parohie și învață diferite poezii și cântece, având la dispoziție tot felul de jocuri distractive, primind la orele 5 pâinișoara. Casa parohială fiind de nelocuit din cauza egrasiei, s-au efectuat lucrări cu concursul arhiepiscopiei din București: scoaterea pardoselelor egrasioase, sondarea solului la 50 cm, (zidurile, la 70 cm. adâncime), înlocuirea pământului scos cu piatră uscată-ungerea pereților cu catran contra egrasiei, pardoseală nouă 55 m2, 4 sobe noi și un godin mare, zugrăvirea din nou a casei parohiale, repararea streașinei, canalizarea scurgerii și nivelarea terenului în jurul bisericii, punerea geamurilor care lipseau pe o suprafață totală de 10 m2. Toate aceste lucrări s-au efectuat cu suma de 25 786 lei. De Crăciun, am donat bisericii o iesle cu 19 figuri care au plăcut foarte mult copiilor. Am înființat o bibliotecă pentru copii,cumpărând toate numerele de la Presa Bună. La efectuarea acestor lucrări a contribuit foarte mult prin muncă și sfaturi, dl Aldar Koning. Contribuțiile bănești pentru serbarea Pomului de Crăciun au fost făcute de marea noastră binefăcătoare, dna Angele Morunand. Hexel Rolland, paroh’’.
Anexa VI : „Registrul de comuniuni“ deschis în anul 1892 (copertă, prima și ultimele două pagini).
Anexa VII : Documente legate de administrarea Parohiei Romano-Catolice „Sf. Anton“ în perioada 1948-1960
Anexa VIII : Acte legate de exproprierea proprietăților Bisericii Catolice „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea
ANEXA IX : Documente de înființare a parohiei greco-catolice din Rm. Vâlcea (proces verbal, tabel cu numele fondatorilor, HRISOV pus la temelia bisericii)
1.PROCES – VERBAL, legat de înființarea parohiei
Încheiat azi, 6 iulie 2001, în localitatea Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, cu ocazia adunării generale a credincioșilor greco – catolici din orașul nostru.
Prezenți un număr de 41 persoane, care declară că aparțin Bisericii Române Unită cu Roma (Greco – Catolică) și formează Parohia din localitatea Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.
Totodată s-a procedat la alegerea Comitetului de conducere al Parohiei, în persoana domnilor/doamnelor: prim – curator și curatori: Frâncu Emilian Valentin, Giosan N. Gheorghe, Mateiaș Nicolae, Rarinca Doina, Rusu Monica.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces – verbal.
Semnături
1. Prim – curator: Emilan Valentin Frâncu
2. Curator: Gheorghe Giosan
3. Curator: Nicolae Mateiaș
4. Curator: Doina Rarinca
5. Curator: Monica Rusu.
2.TABEL NOMINAL
cuprinzând credincioșii care aparțin Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) din localitatea Râmnicu-Vâlcea, județul Vâlcea – fondatori ai structurii parohiale (6 iulie 2001).
Sursă: Arhiva Bisericii Greco-Catolice din Râmnicu Vâlcea –2001
3. HRISOV pus la temelia bisericii
Cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului și împreună cu lucrarea Spiritului Sfânt s-a purces la constuirea bisericii cu hramurile „ADORMIREA MAICII DOMNULUI“ și „SFÂNTA RITA DE CASCIA“ din Parohia Greco-Catolică Râmnicu Vâlcea, Protopopiatul București.
Preafericirea Sa LUCIAN MUREȘAN, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice ,a binecuvântat și sfințit locul și piatra de temelie a acestui lăcaș în ziua prăznuirii Sfintei Rita – 22 mai, anul 2005.
După un an și patru luni de lucrări și așteptări însoțite de rugăciune, duminică, 1 octombrie 2006 au fost sfințite altarul și întreaga biserică de către Preafericirea Sa LUCIAN MUREȘAN, alături de Prea Sfințitul Virgil Bercea, Episcop de Oradea și de Prea Sfințitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de București, în timpul pontificatului Sfântului Părinte Papa BENEDICT al XVI-lea, paroh al acestei comunități fiind Părintele MARIAN STOICĂNESCU.
În această zi de bucurie îi amintim pe toți bunii credincioși ai Parohiei Greco-Catolice Râmnicu Vâlcea care și-au oferit obolul lor, alături de asociațiile: Kirche in Not, Oeuvre de'l Orient Paris, Missio Europa Viena; de ordinariatele: Mainz, Köln, Münster, precum și pe doamna anonimă din Milano, pe Don Mario Ferrari și pe domnul Angelo Valcamonico, cărora li se cuvin alese mulțumiri pentru substanțialele ajutoare primite din partea dânșilor.
Să fie această biserică spre mai mare mărirea lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, spre lauda și cinstea Preacuratei Fecioare Maria și a Sfintei Rita de Cascia, cărora le închinăm acest Sfânt Lăcaș, cât și spre binele Sfintei noastre Biserici Catolice și a neamului nostru românesc!
Duminică, 1 Octombrie, Anul Domnului 2006
ANEXA X: Cererea de concesiune a unui teren pentru așezământ caritabil
MITROPOLIA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA
PAROHIA GRECO-CATOLICĂ RÂMNICU VÂLCEA
Strada Ion Referendaru nr. 8A
Râmnicu Vâlcea, 240158
Nr.49 d Nr. 49 din 1 noiembrie 2012
Domnule Primar
Mitropolia Română Unită cu Roma, Parohia greco-catolică Râmnicu-Vâlcea prin reprezentantul ei legal, preotul paroh Stoicănescu Marian, respectuos vă rugăm să aduceți în discuția Consiliului Local al Municipiului Râmnicu-Vâlcea cererea noastră de transmitere în folosință gratuită pe o perioadă de 50 ani a unui teren în suprafață de 263 mp situat în Rămnicu-Vâlcea, strada Ioan Referendaru nr 9A. teren situat în vecinătatea bisericii noastre conform planului de situație anexat.
Solicităm transmiterea în folosință a acestui teren în temeiul art.124 din Legea nr.215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 8 din Legea 489/2006 și în baza art.36, alin.(2), lit.c), art. 45, alin.(3) și art.115 din Legea nr.215/2001, privind Administrația Publică Locală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru construirea unui centru social multifuncțional care să acopere unele necesități sociale ale concetățenilor Municipiului nostru.
Cu speranța rezolvării favorabile a cererii noastre, vă mulțumim !
Preot Paroh: Marian Stoicănescu
Domnului Frâncu Emilian, Primar al Municipiului Râmnicu-Vâlcea
ANEXA XI: Propunere de înfrățire între localitatea Cascia și municipiul Râmnicu Vâlcea .
Viale Santa Rita, 2 – 06043 CASCIA – PG
Telefono0743 / 75091 – Fax 0743 / 76202
E – mail: infobasilica@santaritadacascia.org:
E – email: padrerettore@santaritadacascia.org:
CellulareP. Rettore 3336109123
Egregio Signor Sindaco di Vâlcea
Dott. FRÂNCU EMILIAN
Sono il Rettore del Santuario di S. Rita da Cascia e a nome del Signor Sindaco di Cascia Prof. GINO EMILI, La ringrazio per aver offerto la Sua disponibilità di AFFRATELLARSI, nel GEMELLAGGIO di Pace e di Fede, con la nostra Città di Cascia dove si conserva il Corpo incorrotto di S. Rita, donna di Pace e di Perdono.
D’accordo pertanto con il nostro Arcivescovo di SPOLETO NORCIA, S. E. RENATO BOCCARDO, con la Badessa del Monastero SUOR NATALINA TODESCHINI e la Comunità Religiosa del Santuario di S. Rita, nella persona del sottoscritto, vengo ad offrirLe la data di tale Avvenimento che avrà luogo prima a VÂLCEA e poi a Cascia. La data scelta e più propizia per noi è DAL 7 al 12 APRILE a VÂLCEA mentre a Cascia sarà al 22 Maggio 2013.dal 20
RingraziandoLa, Signor Sindaco, Le porgo i saluti da parte di tutta la Commissione, composta dal Signor Sindaco di Cascia, dall’Arcivescovo Spoleto Norcia, dalla Madre Badessa e dal sottoscritto. Nel frattempo ho anche inviato la lettera di confermaa Don Marian Stoicãnescu .
Cordialmente
Il Rettore
P. Mario De Santis
Cascia, 1 Novembre 2012
ANEXA XII: Date statistice privind populația județului Vâlcea
1.Durata medie a vieții, pe sexe
* Grafic 1
* Grafic 2 – 3
* Tabel 12
ANEXA XIII: Evoluția demografică a populației catolice în perioada 2002-2012
1992
2002
2011
ANEXA XIV: INSCRIPȚIA PUSĂ ÎN STÂNCĂ LA
CONSTRUIREA DRUMULUI IMPERIAL VIA CAROLINA
Inscripția latină de pe “placa de la Ganga”, cum este numită de către localnici.
STA VIATOR
UBI NATVRA STARE JUBET
ET VIRTUS TRAIANI STETIT
HIC
SUB AUSPICIIS
CAROLI SEXTI
IMPERATORIS CAESARIS VERE AUGVSTI
SUBACTA BREVI BELLO SED FORTE ANIMO
EVGENIO
CAESARIS VICARIO DUCE
RIPENSI DACIA
UT MEDIAE MVTATVIS COMMERCIIS IVNGERETUR ALPENSTRIS
EFFRACTIIS NUPIBUS PRAECIPITATIS IN PLANUM DVCTIS
ALPIBUS PANTE IVCTIS
XI. HORARUM VIA VECHICULARIS APERTA EST
OPUS EGIT
STEPHANVS COMES A STEINVILLE
LEGATVS ET PRAESES CAESARIS IN DACIIS
ARCHITECTO FRIDRICO SCHWNTZIO
QVID PROVIDENTIA AUGVSTI
PRO SALUTE PVBLICA PER FIDELE MINISTERIVM PASSIT
GRATAE POSTERITAE PERENNE MONUMENTVM
JAM VALDE PROSPERE ET MEMINERIS
VIRTUTI CAROLI INVIAM NULLA ESSE
VIAM
QVAEDAM ALPES EVISCERAT ET FLVMINA DAMAT
BELLUM SISTIT POPVLOSQUE MONTIBUS NVDATOS
IMPERIO FRAENAT OBSEQUIO FELICES
VIA CAROLINA
HAEC EST
MDCCXVII
POSVIT SENATVI DACICO
A SECRETIS
S. K. D. K.
În traducere acest text se prezintă astfel: “Oprește-te călătorule! Unde natura îți poruncește să te oprești și vitejia lui Traian s-a oprit! Aici, sub auspiciile lui Carol al-VI-lea, Împăratul Cezar cu adevărat August, începe un război scurt dar prin puterea sufletului, Eugeniu, comandantul locțiitor al Cezarului (este vorba despre Eugeniu de Savoia – n.n.), supune Dacia și ca să unească drumurile comerciale cu cele din munți, poruncind să se spargă toate granițele și ordonând construcția unei punți de legătură între munți și câmpie, s-a săvârșit lucrarea. XI. Drumul este deschis vehiculelor la orice oră. Trebuie ca trimisul Stephanus de Steinville, locțiitor și conducător al Cezarului în Dacia, să-l pună ca arhitect pe Friderich Schwantz în conformitate cu prevederile Augustului, pentru construcția publică, din fidelitate pentru slujbă, iar monumentul său să rămână posterității care de acum înainte să fie prosperă și să-și amintească de vitejia lui Carol, pe care nu a mai întâlnit-o pe nici o altă cale. Care câtă vreme spintecă munții și îmblânzește apele, oprește războiul popoarelor și pe culmile golașe ale munților ridică slavă Imperiului, făcându-și supușii fericiți. Drumul lui Carol, acesta este, 1717. Pusă de secretariatul senatului dacic, S. K. D. K.”
ANEXA XV: Inscripții cu mulțumiri încrustate pe plăcuțe de marmură.
Inscripții cu mulțumirile încrustate pe plăcuțele de marmură puse pe peretele din dreapta intrării în Biserica Sf. Anton din Râmnicu Vâlcea.
Mulțumiri Sf. Anton. F.M. 1958
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat, M.F. 1963
Mulțumiri și recunoștință pentru ajutorul dat în 1963. A.B.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. I.Z. 1964
Mulțumiri Sf. Anton pentru reușita la examene lui Mariana și Aurelia. 1967
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat în viață. 1972. Mihalache B.P.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat în anul 1973. R E.
Mulțumesc lui Sf. Anton pentru ajutorul ce mi l-a dat în viață. Niță A. 1995
Celelalte inscripții sunt nedatate:
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat lui Alexandru Alin.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat familiei noastre.
Mulțumim Sf. Anton. C.V.
Recunoștința mea, Sf. Antoane, că m-ai ajutat.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. H.E.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. R.M.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat la examen. L.B.
Mulțumiri Sf. Anton D.D.
Mulțumiri și recunoștință Sf. Anton pentru ajutorul dat fiului meu Mihai la examene. Mama Elenei D.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat copilului meu Valeriu.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. M.B.
Mulțumim Sfântului Anton pentru ajutorul dat. Fam. H.F.
Elena mulțumește Sf. Anton pentru ajutorul dat fiicei sale P.M.
Mulțumesc Sfinte Anton . Marilena
Mulțumesc Sfinte Anton. Valer
Mulțumesc Sfântului Anton pentru reușita la facultate. F.T.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. E. și E.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat fiicei mele Lidia.
Mulțumiri Sf. Anton. T.C.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. U.Z.
Mulțumiri Sf. Anton!
Mulțumesc Sfinte Anton. Valer
Mulțumesc Sfinte Anton . Mariana
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat.
Mulțumim Sf. Anton pentru îndeplinirea dorințelor. C.I.
Recunoștință și mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat în toate ocaziile. Th. și A.C.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. Georgeta și Eleonora
Mulțumesc Sf. Anton pentru reușită la examen. Ana Maria și Alexandra
Mulțumesc Sfinte Antoane pentru binele ce mi l-ai făcut. Olimpia Elena
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. Fam. Ristea Elena
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. E.C.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. E.B.
Mulțumesc Sfântului Anton pentru ajutorul dat. Georgeta și Nelu.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat! M.P.-2015.
Mulțumesc Sfântului Anton pentru sprijinul acordat!D.M.
Mulțumesc Sf. Anton. B.C.C.
Printre acestea se află și inscripția:
Mulțumesc Sf. Tadeus pentru ajutorul dat lui Remus.
Altă inscripție este dedicată direct lui Dumnezeu:
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul dat. B.
ANEXA XVI : Mărturii
Lista mărturiilor
1. pr.Alecu Anton
2. pr. Balint Ion
3. pr. Balint Petre
4. Blaj Maria
5. Boicescu Ștefan Traian
6. Boieriu Traian
7. Costineanu Luigia-Tereza
8. Decuseară Jean
9. Fulgescu Marcel
10. Frâncu Valentina
11. Giosan Gheorghe
12. Guminschi Ana
13. Irimescu Ileana și Postea Maria
14. Kraus Ana
15. Manda Elena
16. Mihai Mihaela
17. Napeu Titus-Cornel
18. Nițu Rozalia
19 Neagu Vasile
20. pr. Ostropel Victor
21. Pârâianu Elena/ Gârniță Maria/ Jianu Alexandra
22. sr. Popov Cristina
23. Rarinca Doina
24. Ștefan Eugeniu
25. Tomuță Miron
26. pr.Tudor Victor
În discuțiile purtate cu credincioși catolici din județ, am cules sub formă de interviuri și declarații pe propria răspundere zeci de mărturii privind viața credincioșilor catolici cu necazurile și trăirile acestora. Unele au fost culese înainte de anul 2007, când am început cercetarea legată de catolicii râmniceni. Am considerat ca este bine să le prezint neprelucrate pentru a putea reda mai bine observațiile acestora. Sunt prezentate în continuare câteva din amintirile credincioșilor greco-catolici sau romano-catolici din Râmnicu Vâlcea.
1. Alecu Anton ( preot ): ,, (…)Am preluat Parohia Râmnicu Vâlcea pe 21 iulie 1991, când îl înlocuiam pe preotul Damian Ghiuzan. La scurt timp, în octombrie 1991, veneau în oraș Surorile Carității ale Sfintei Ioana Antida cu care apoi am avut o colaborare fructuoasă.
A fost foarte interesant începutul colaborării: eu nu știam limba italiană, ele nu știau limba română. Ne întelegeam printr-un interpret de limba germană, dl.Horvath.
In 1993, din inițiativa și la îndemnul unui prieten din Rm.Vâlcea, am făcut demersurile pentru deschiderea grădiniței. Am inchiriat o casă, am ajustat-o pentru a permite prezența a două grupe de copii. De la Gradinița din Ostroveni am primit, sub formă de împrumut, mobilierul necesar. Pe 11 octombrie 1991 am inaugurat grădinița, care în anii următori s-a extins: în anii 1995-1998 aveam 5 grupe de copii, cu un număr de 120 prichindei.(…)
În 1998 Surorile s-au decis să investească într-o clădire nouă pentru a se crea condițiile aferente unei activităti moderne și adaptate la cerințele timpului. Astfel, în anul 2001 s-a inaugurat clădirea nouă în care și astăzi funcționează grădinița. Tot în anul respectiv am trecut grădinița pe Fundația Surorilor pentru că am avut o presimțire că timpul șederii mele la Rm.Vâlcea se apropia de sfârșit. Ceea ce s-a și întamplat pe 15 octombrie 2003.
Pe partea socială am avut șansa prezenței unor surori sufletiste și cu multe inițiative. Nu mai departe decât sr. Aloisia, care s-a implicat intens în activitatea socială. Fiind și asistentă medicală, a ținut cu orice preț să deschidă un cabinet medical, unde se ofereau consultații gratuite de 3 ori pe săptamână. Venea o doctoriță de medicină generală, făcea consultațiile, prescria rețetele și sr. Aloisia le distribuia medicamentele aferente. Pe lângă acest cabinet medical funcționa și o mini-farmacie, care era dotată cu medicamentele provenite de la diverse entități din Italia. Transportam și eu medicamentele ori de câte ori ajungeam în Italia (cam de 4-5 ori pe an). Toate aceste servicii erau gratuite; deci erau activități caritabile.
Încet, încet, aceste activități s-au extins, astfel încât în anul 2000 am reușit să obținem o finanțare, pentru un an, din partea Fundației Soros din București pentru a asigura asistență medicală la domiciliu. Erau 2 grupe medicale, fiecare fiind formată dintr-o doctoriță și o asistentă medicală. Se deplasau la domiciliul persoanei solicitante, se făcea consultația, se prescria tratamentul. Asistenta medicală avea grijă apoi să cumpere medicamentele de la farmacie, să le predea persoanei în cauză și, după nevoie, dacă era vorba de tratament injectabil, mergea și făcea tratamentul. Ajunsesem până la 150 de cazuri de acest fel pe an.(….)
In domeniul pastoral: am incercat să adun copiii la biserică și cred ca am reușit. În anul 1994 am inițiat „slujba copiilor“ in perioada anului școlar. Astfel, in fiecare duminică, la ora 9, era programată această slujbă. Aveam un grup de 40-50 de copii care participau activ: citeau lecturile, invocațiile la Rugăciunea universală, cântau. Era cea mai simplă, frumoasă și frecventată slujbă în ziua de duminică.
Dupa slujbă faceam instruirea religioasă. Mult am avut de furcă in această privință! Nu prea voiau să învețe cele necesare. Atunci mi-a venit o idée: să-i supun la teste și să le acordăm premii bănești celor care meritau. A venit și ziua când le-am propus acest lucru. Le-am pregătit hârtiile pentru testare, au dat această testare și concluzia? O gaură imensă în bugetul meu! Din 45 de copii, 31 au obținut calificativul maxim. A trebuit să le dau ce le promisesem. A fost o mare satisfactie și bucurie!
Cu tinerii am încercat să-i adun și să construim împreună un cor frumos. Știți prea bine ce cor era și ce frumos cânta! În compensație, îi scoteam din când în când la iarbă verde, când timpul permitea, îi trimiteam în diverse locații, în excursii organizate de Arhiepiscopie, în străinatate etc.
Toate aceste activități au fost posibile și datorită colaborării strânse cu Surorile Carității. Am experimentat eu însumi, făra să-mi spună cineva: prezența surorilor sau călugărilor într-o comunitate, dacă este o strânsă colaborare între Parohie și aceste structuri, este o binecuvantare pentru comunitatea respectivă.“
2. Balint Ion (preot): „Marele poet latin, Ovidiu, a lăsat posterității un gând de profundă simțire: fericit este omul care cutează să apere cu putere ceea ce iubește. Eu consider că omul fără Dumnezeu este un om fără identitate și acest lucru este valabil pentru orice comunitate dar și pentru fiecare persoană în parte. Este în joc aici demnitatea omului și finalitatea existenței sale, avută în vedere de însuși Creatorul divin.
Biserica Catolică a fost și va fi mereu preocupată de devenirea morală și religioasă a omului de pretutindeni dar se preocupă și de sprijinirea acestuia în diverse probleme sociale: îngrijirea bolnavilor, caritatea față de săraci, educarea morală a copiilor și însoțirea acestora pe parcursul desăvârșirii duhovnicești, căci toate acestea țin de misiunea specială atât a preotului dar și a Bisericii din toate timpurile.
Personal, am ținut cont de aceste griji în serviciul pe care l-am prestat ca preot în orașul Râmnicu Vâlcea din anul 2003 și până în anul 2014. Și cum în nicio parohie mică nu se pot acoperii cheltuielile curente (reparații, utilități și multe altele) doar cu fonduri proprii, gândul meu de speranță s-a îndreptat, imediat ce am sosit în parohie, spre Primăria locală cerându-i sprijin. Au fost însă mulți ani în care nu am beneficiat de vreun ajutor, nici măcar moral. Mărturisesc însă cu bucurie că a fost și un timp minunat și favorabil, în care colaborarea între instituții – Biserică și Primărie – a fost strânsă, sinceră și deschisă, și asta poate pentru faptul că la conducerea orașului a fost un edil credincios și, din fericire, practicant religios. Este vorba de Emilian F., pe atunci cunoscut de mine doar în calitate de senator. De îndată ce s-a instalat în fruntea urbei, mi s-au propus două proiecte; unul pentru viitor, ca să stabilim un cost necesar pentru reparațiile ce trebuiau făcute la biserică, cimitir și Casa Parohială, pe baza unui memoriu justificativ, vizat de specialiști și un altul, în plan imediat, de acoperirea pe bază de facturi a cheltuielilor operate pentru utilitățile necesare Bisericii pe întregul an încheiat. Am rămas impresionat de faptul că, aproape imediat ce am prezentat facturile legate de cheltuielile avute la încălzirea bisericii la secretariatul Primăriei, am primit o parte din acești bani direct, iar alții au intrat în contul parohiei prin servicii poștale și bancare,imediat după ce am înaintat documentațiile cerute pentru reparațiile urgent făcute.
Ne întrebăm cu toții: de ce nu a fost așa mereu și care sunt explicațiile schimbării în bine la venirea acestui primar? Sigur de tot este faptul că puterea binelui domină lucrurile trecătoare. Există și conducători bine intenționați și motivați, mai sunt oameni care nu și-au pierdut identitatea de creștin. Important este omul și modul cum el relaționează cu cei din jur, dar și cu Biserica.
Biserica Catolică din Râmnicu Vâlcea, căci despre ea este vorba în mărturia noastră, poate oferi multe exemple positive de persoane care se comportă în societate exemplar și care – pot convinge, pe oricine, că un om credincios poate să fie mult mai util societății:
– un student, din proprie inițiativă, învață alfabetul pentru surdo-muți doar pentru a putea comunica cu o bătrânică surdo-mută, care era izolată și uitată de întreaga lume, pe care o cunoștea ca fiindu-i vecină; i-a putut fi de mare sprijin și i-a oferit un balsam pentru suflet.
– o familie primește în gazdă o femeie în vârstă, căreia îi arsese casa și nu mai avea pe nimeni… nu i-a cerut nimic în schimb, ba mai mult i-a oferit tot ajutorul posibil.
– un funcționar, șezând la ghișeul său, se bucură când îi poate face fericiți pe cei care-i cer serviciile; el spune: am o regulă de viață, de la care nu mă abat-vreau ca toți să plece mulțumiți, bucuroși și veseli de la ghișeul meu.
Și astfel de exemple, din ce în ce mai frumoase și mai interesante, au fost luate din viața comunității catolice din Râmnic și aș putea vorbi mult timp despre ele. Ceea ce ne poate convinge este însă faptul că toți aceștia au avut un fond comun, bine motivat. Ei au declarat fără jenă și cu mândrie, în discuțiile pe care le-am purtat de-a lungul timpului, că sunt catolici din județul Vâlcea și că au învățat să își iubească semenii venind la biserică. Toți erau convinși că a face bine în jur este un lucru bun și el trebuie făcut de orișicine.
Așa stând lucrurile , pentru mine este limpede adevărul că, în ciuda dificultăților multiple și inerente ale vieții, Comunitatea Ecleziastică Catolică de ambele rituri din județul Vâlcea are încă iubire și respect față de Dumnezeu… sau altfel spus își păstrează identitatea și legitimitatea în domeniul religios. Sunt fericit că am putut să fac această constatare legată de valoarea deosebită a membrilor comunității catolice din Râmnic pe care am avut bucuria să-i păstoresc câțiva ani, dăruindu-le ceva din sufletul meu închinat lui Dumnezeu.“
3. Balint Petre (preot): Am ajuns în ziua de 15.09.2014 paroh la Biserica „Sf. Anton de Padova“ din Râmnicu Vâlcea. Sunt născut la 20.01.1967 în satul Bărticești, comuna Botești din județul Neamț. Am absolvit liceul în orașul Roman și am fost admis la Institulul Teologic Romano-Catolic din Iași în anul 1985. Mi-am început studiile teologice în anul 1986 și le-am finalizat în 1992. Am fost hirotonit preot de către P.S. Petru Gherghel, episcop de Iași la data de 29.06.1992, activând la început ca vicar la parohia „Sf. Anton de Padova“ din Constanța, de unde m-am transferat la 01.02.1997 la Parohia „Sf. Francisc de Assisi“ din Târgoviște. După aceea am activat ca preot la Parohia„ Sf. Padre Pio“ din Constanța, în perioada 01.09.2006 – 15.09.2014, fiind apoi trimis la Râmnicu Vâlcea, unde slujesc și în prezent. Din iunie 2007 și până în august 2014 am fost și responsabil diecezan cu pastorația marinarilor
Am participat la Sf. Liturghie solemnă de sâmbată 27 august 2016, și am simțit-o ca pe o rugăciune de aducere mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce înseamnă astăzi comunitatea Sf. Rita din Rm. Vâlcea. Am celebrat 10 ani de la sfințirea bisericii și 15 ani de la înființarea Parohiei Greco-Catolice „Sf. Rita“. Ne-am bucurat toți, a fost o bucurie și pentru mine prezența cardinalului Francesco Coccopalmerio, un prieten apropiat al preotului Anton Alecu și al lui Marian Stoicănescu. Acesta ne-a promis sprijin necondiționat, fiind foarte mulțumit de primirea făcută.
Aș putea spune că două au fost trăirile adânci, avute cu această ocazie.
1. Lucrarea lui Dumnezeu, mântuirea, desăvârsirea omului merge înainte și se înfăptuiește întotdeauna cu concursul omului. A fost mai întâi un om, un preot. El a primit o inspirație de la Duhul Sfânt și o chemare. A fost suficient să deschidă inima ca să primească darul lui Dumnezeu și să-i rămână fidel. În felul acesta, Dumnezeu a înfaptuit lucrarea Sa. Acum există o biserică care este casa unei comunități cu trăiri profunde, inițiative, cu activitate de formare spirituală, culturală și umană, cu activitate caritabilă. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru inspirația și darurile Sale.
2. Prezența Eminentei Sale, Francesco Coccopalmerio, într-un fel mi-a dat siguranța că această comunitate de credință este în stransă legătură cu Biserica construită de Isus însuși pe stânca lui Petru. De fapt Eminența Sa vine din însăși inima acestei Biserici, care este Roma. Împreună cu ceilalți cardinali care îl însoțesc pe Episcopul Romei în exercitarea slujirii sale, el lucreaza chiar in Curia Romana. Prezența, cuvântul de invățătură, comuniunea și dialogul avut după Sf. Liturghie mi-a dat senzația că suntem o particică a poporului lui Dumnezeu răspândit în lumea intreagă, dar la fel de importantă ca și inima acestuia.
La sfârșitul vizitei, cardinalul a spus: ,,Voi merge la Sfantul Părinte, Papa Francisc, și îi voi spune că la Ramnicu Vâlcea există o comunitate catolică de rit oriental care este de toată lauda !“
Cât de minunat este Dumnezeu in lucrările Sale. Ii mulțumim!
4. Blaj Maria: „M-am născut într-o familie cu 5 copii. Părinții, Ioan și Maria Aftenie, au încercat să ne asigure de mici o bună creștere și o educație solidă, bazată pe principiile moralei creștine. Tata a murit la 39 de ani și am rămas sub îndrumarea unuia din frații tatei, preotul Vasile Aftenie.
Școala am urmat-o la „Institutul Recunoștinței“ din Blaj. M-am căsătorit cu Blaj Iosif, preot greco-catolic, cu care am avut 5 copii. Am conviețuit în deplină armonie și înțelegere din anul 1939 până în anul 1972, când soțul meu a decedat.
Cei 5 copii ai noștri au fost botezați și cununați în rit greco-catolic.
După 1948, am dus o viață foarte grea; soțul meu a trebuit să lucreze pământul ca să ne întrețină. A stat mai tot timpul ascuns, întrucât era obligat să treacă la ortodoxie și amenințat cu închisoarea. Am locuit într-un imobil al Gostatului din Sânpaul, din anul 1948 până în 1972, într-o locuință necorespunzătoare. De multe ori, am fost cu toții lipsiți de hrană și îmbrăcăminte.
Toți cei cinci frați ai mei au fost urmăriți mulți ani în școli, persecutați și chiar exmatriculați din școlile ce le urmau, din cauza tatălui nostru, pentru că nu a vrut să treacă la ortodoxie, dar mai ales, a unchiului – P.S. Aftenie Vasile.
Și eu am fost dată afară din serviciu – eram educatoare la grădinița din Sânpaul, județul Mureș – din cauza convingerilor mele religioase.
Preotul Blaj Iosif, soțul meu, a funcționat ca preot greco-catolic în comunele Săușa, Teleag-Reghin, Holod și Sânpaul din județul Mureș, din anul 1939 până în anul 1948.
Fiica noastră, Oros Alexandrina, a fost și ea, după 1950, persecutată și eliminată din școală. A plecat de lângă noi ca să i se piardă urma și s-a stabilit la un frate în Onești, la Combinatul Chimic, de unde a venit prin transfer, după câțiva ani, în Râmnicu Vâlcea, tot la Combinat. Soțul, Oros Augustin, este și el de confesiune romano-catolic. S-au cununat religios – greco-catolic – după 1990.
Cei doi fii ai lor au fost botezați în clandestinitate, în rit greco-catolic, de preotul Blaj Iosif – bunicul lor.
Soțul meu a oficiat slujbe greco-catolice în fiecare duminică și cu ocazia sărbătorilor importante, în timpul nopții, de frica Securității, cu familia și rudele apropiate. A oficiat cununii și botezuri greco-catolice, tot în clandestinitate.
Soțul fiicei mele, Oros Augustin, este și el nepot de episcop greco-catolic.
P. S. Vasile Aftenie, episcop greco-catolic, a funcționat la Blaj și București de unde a fost arestat în 1948. A fost omorât în închisoarea Văcărești; i s-a zdrobit capul, pentru că a optat să fie greco-catolic, refuzând să fie mitropolit și chiar, poate, patriarh ortodox. Este înmormântat la București, în cimitirul catolic Belu, fiind unul din primii martiri ai noștri, după ce comuniștii au preluat puterea.
Pentru a vedea cât de mare ne era credința în acea perioadă cruntă pentru neamul românesc, dar mai ales pentru credincioșii greco-catolici, vă arăt declarația testament a soțului meu ce mi-a dat-o cu puțin timp înainte de a muri.
Subsemnatul Blaj Iosif, preot greco–catolic, prin prezenta declar că vreau să-mi păstrez credința catolică până la moarte. În caz de deces, doresc să fiu înmormântat de preoți romano–catolici. Aceasta îmi este dorința și semnez această declarație cu mâna proprie, sâmbătă, 2 februarie 1957.
Preotul Blaj Iosif a murit în anul 1972. A fost înmormântat de preot romano-catolic în cimitirul romano-catolic din Târgu Mureș.
A fost condus pe ultimul drum – în ascuns – de cardinalul Todea“.
5. Boicescu Ștefan Traian: ,,Reperele mele memorialistice cuprind perioada anilor 1957 (anul nașterii) și 1978, după care am părăsit orașul, stabilindu-mă in București pentru continuarea studiilor și am revenit în urbea natală în anul 1990.
Fac parte dintr-o familie de vechi vâlceni, după latura maternă, italieni romano-catolici (fam. Boninsegna Ludovico și urmașii ei) stabilită în Râmnicu Vâlcea în anul 1860, veniți ca ingineri de construcții feroviare în România. Străbunicul Ludovico (Nono) avea un băiat, Luigi (bunicul matern), și trei fete mai mici, Ecaterina, Marietta și Amalia.
Tatăl meu, Boicescu Cristian Grigore, provenea dintr-o familie de juriști cu tradiție și cu întindere în timp pe aceste meleaguri, încă din sec. al XVII-lea, ca și bunica paternă, Otetelișanu Matilda, care aparțineau doctrinei ortodoxe.
Însă ce m-a frapat mai tot timpul, a fost buna prietenie (comuniune), încă din tinerețe între cele doua familii, Boicescu și Boninsegna, de religii diferite, înainte de a se naște părinții mei, respectiv Cristian Grigore Boicescu și Graziella Lidia Boninsegna. Aseastă prietenie a bunicilor o demonstrează și faptul că Traian Boicescu împreună cu soția, Matilda Otetelișanu au fost nașii de cununie ai tinerilor de atunci Luigi Boninsegna și Elena Erdoș, de religie reformată (protestantă), dar care prin căsătorie a trecut la catolicism după Luigi.
Așa se explică comuniunea interconfesională în familia mea. În plus tatăl, Cristian Grigore Boicescu, participa la slujbele importante din cadrul parohiei romano-catolice, unde cânta în corul bisericii. În acea perioadă, orga bisericii avea un mare rol în acompaniamentul corului.
Aceste bune relații interconfesionale au determinat botezul meu in Parohia Romano- Catolică Sf. Anton de Padova din Râmnicu Vâlcea.
Bunicii materni, Luigi și Elena Boninsegna au avut cinci copii (Carlo Anton, Marietta Felicia, Ovidiu Giuseppe, Graziella Lidia și Narciza Margareta). Bunicul, Luigi Boninsegna, în anii 1930, făcea parte din Comitetul parohial al bisericii, când era paroh preotul Rafael Haag, pe vremea căruia mama mea, Graziella Lidia a avut prima comuniune. Eu, prin anii 60, înainte de prima comuniune (Împărtășanie) ce se face la vârsta de 7-8 ani, am fost ministrant, alături de alți copii, în cadrul bisericii Sf. Anton, unde era atunci paroh preotul Rujanschi Barnabas. Îmi amintesc cum se țineau orele de catehism de către preot chiar înainte de Comuniune și cum, noi copiii, de sărbători, sub îndrumarea parintelui Rujanschi Barnabas, interpretam roluri în scenete cu viața lui Isus, lucru pe care și mama îl facuse în copilărie când era preot părintele Rafael Haag. Era cu noi și nepoata sa, Franziska Haag care se ocupa mult de biserică.
Începuturile perioadei grele pentru Biserica Catolică și enoriașii ei au debutat cu anii ’47, când mulți dintre enoriașii care aveau cetățenie străină, așa cum era și familia Boninsegna, au fost declarați apatrizi (considerați fără patrie) și au fost obligați să părăsească țara. Așa s-a întâmplat cu fratele mamei, Ovidiu, care a plecat în Italia în anul 1948, după ce fusese amăgit precum și alți tineri, că va primi cetățenia română dacă va lucra în brigăzile tineretului la tronsonul de cale ferată, Bumbești-Livezeni. Din păcate, s-a stins din viață tânăr, la Roma-Italia, în anul 1967. În schimb, preotul Rafael Haag a fost arestat în aceeași perioadă, urmând mulți ani de detenție, unde a și decedat.Nepoata acestuia, Franziska Haag a plecat in Dortmund-Germania, de unde a ținut o corespondență permanentă cu bunica, Elena Boninsegna, care a decedat în anul 1986, și căreia îi trimitea de multe ori medicamente ce nu se găseau în țară. După decesul bunicii, a purtat corespondență cu mama, până în anul 2003, când s-a stins din viață. Țin minte cât de mult a suferit mama la aflarea decesului ei, spunându-mi că fusese ultima legătură a ei cu copilăria și tinerețea, având foarte multe amintiri împreună și mai ales fiind nașa ei de comuniune( la Prima Împărtășanie mama a primit și numele Franziska). Abia acum conștientizez pe deplin spusele mamei, acum când nici mama nu mai este. Fratele cel mai mare al mamei, Carlo, plecase din țară încă din 1938, să continue studiile în Italia, unde a făcut și războiul, revenind în România în anul 1969, alături de mamă și surori, unde a râmas până s-a stins din viață, în ianuarie 1998.
Aceste vicisitudini din acea perioadă s-au continuat sub o formă mai voalată și mai târziu și le-am resimțit în copilărie, prin faptul că eram altfel, nu ca toată „lumea“, sarbătoream Paștele la altă dată decât majoritarii, în familie se vorbeau și alte limbi decât cele indicate încă din școală, mă comportam și arătam altfel, lucru care cred că și acum mai rezonează și dacă ai un spirit de observație dezvoltat și mai ai și sensibilitate, simți toate detaliile comportamentale ale celor din jur, ce nu te aprobă fiindcă nu ești ca „lumea“, adică să fim toți la fel……în cuget și comportament.
Revenind la amintirile copilăriei legate de parohia Sf. Anton și preoții care au slujit la această biserică, bineînțeles că rămane gravat momentul primei Comuniuni și mâna celui care-ți dă Prima Împărtășanie, adică,în cazul meu, preotul Rujanschi Barnabas, ce mi se părea la vârsta aceea foarte înalt.
Nu pot uita un preot tânar cu o înfatișare de actor de film, proaspăt venit din facultate, numit în anul 1968 la Parohia Romano-Catolică din Râmnic, ce se numea Dâm Petre, un mare sportiv ce practica mai toate sporturile, dar excela în fotbal. Eu eram în clasele gimnaziale de la Liceul Mircea cel Bătrân ( atunci numit Vasile Roaită), ce avea și profil sportiv. Îmi amintesc cu nostalgie și plăcere cum m-a intrebat dacă pot să-l pun în legatură cu elevii sporivi de la liceu pentru a juca fotbal. Atât mi-a trebuit, căci fiind prieten mai mult cu liceeni, decât cu colegii de clasă, și fiind vecin cu doi dintre acești sportivi din clasele a XII-a am organizat împreună cu ei echipele de fotbal, fără a le da amanunte și explicații, spunându-le că Petre era un prieten mai vechi care s-a mutat în Vâlcea.
Eu eram asistent pe langă o mulțime de tineri și tinere, fiind mai mic și nepriceput la acest sport, dar căutam să observ comportamentul coechipierilor față de prietenul meu, tănărul preot. Și nu mi-a fost mică surpriza să aud modul de adresare, ca între sportivi cu ștate vechi, la adresa părintelui Petre, care a știut cu delicatețe să nu se observe absolut nimic nefiresc în atitudinea lui.
Am asistat timp de aproape două luni la astfel de meciuri până să le atrag liceenilor atenția, să nu-l mai insulte pe prietenul meu, cel cu „crucea pe piept“, (cum i se adresau de multe ori, cu invidie și zeflemea), fiind un bun dribler, nu de alta dar era noul preot al bisericii Sf. Anton. Bineânțeles că nu m-au crezut, ba – mai mult – m-au luat în derâdere.
Nu după mult timp, am rămas plăcut surprins că, într-o zi de duminică, doi dintre coechipierii de fotbal ai preotului, au venit să asiste pioși la liturghie. La finele liturghiei, m-au rugat să-i îndrum să discute cu preotul în intimitate și i-am direcționat spre sacristie. Am aflat mai tărziu de la preot scopul vizitei: să-și ceară scuze pentru comportamentul lor. M-am bucurat de moment, dar inima îmi spunea că ceva nu este in regulă. Am uitat de acest amănunt constatând cu plăcere că in duminicile următoare la liturghie se umplea Biserica de tinerii liceeni ai vremii. A durat un timp, după care au început să se împuțineze simțitor. Iar în prezent mai recunosc, mai bine zis deduc, câteva figuri ce-mi par a fi dintre acei tineri peste care a trecut timpul din plin.
Au mai continuat câteva meciuri de fotbal după întalnirea liceenilor cu preotul Dâm Petre în sacristie, dar nu mai aveau același farmec, nu mai erau dezinvolți și sinceri ca înainte când i se adresau zeflemitor „băi, ăla cu crucea pe piept mai pasează și tu, nu marca de unul singur gol dupa gol“. Parcă nici publicul nu mai era așa de numeros. Poate acest ceva nu era în regulă, ceea ce simțisem atunci când i-am îndrumat spre sacristie. A trebuit să schimbăm genul de sport, am trecut pe inot, în Oltul fără baraje, de altă dată, dar pentru puțin timp, fiindcă preotul a fost mutat la altă parohie din țară. Am incercat să aflu unde, dar în zadar. Mutându-mă în București în anul 1980, aproximativ după douăzeci de ani, am aflat, în anul 1985, că era stabilit la Catedrala Sf Iosif, chiar langă Academia de Artă, unde eram student, așa ca mi-am luat inima în dinți și l-am căutat. A fost o întâlnire memorabilă cu toate că la prima vedere nu ne-am recunoscut unul pe celălalt, timpul iși pusese din plin amprenta peste amândoi. Nu mai era tânarul de altă dată, atletic, cu infătișare de actor desprins din filmele de acțiune de peste ocean. Era un vârstnic supraponderal, ros de boli, cu diabet, care abea se mai mișca, iar eu eram un tânăr cu aliură de hippy, cu părul mare, neglijent și puțin sfios de conversația pe care urma să o purtăm.
Am ținut legătura până să revin în Vâlcea, după care viața ne-a despărțit din nou. Aș fi fost curios sa-mi spună părerea lui despre mine la acea revedere, dar acum nu se mai poate. Am aflat, în urmă cu un an, că a trecut în rândul celor drepti, într-un azil de lângă Bucuresti. Poate, prin aceste amintiri scrise, peste ani, își va aminti de el cineva dintre cei care l-au cunoscut, până nu dispar și ei, așa cum se va întampla și cu familia Boninsegna, fiindcă ultima disparută cu acest nume al italienilor catolici din țară a fost Graziella Lidia Boninsegna, și ceva mai târziu, același lucru se va întâmpla cu familia Boicescu.
Un alt preot al parohiei romano-catolice Sf. Anton din Vâlcea, ce a marcat viitorul familiei mele, a fost un tânar preot venit în Vâlcea în anul 1991, Anton Alecu, leat cu mine, foarte sociabil, ce știa să-și atragă enoriașii și care, în 18 august 1991, m-a cununat cu Bălănoiu Maria, care fiind creștin-ortodoxă a trecut la catolicism prin căsătorie.
După un timp, vizitându-ne, ne-a spus că eram prima pereche pe care a cununat-o și ne-a dăruit un frumos crucifix. Ulterior, a venit să-și ia rămas bun că va pleca la parohia din localitatea Mihail Kogalniceanu, Constanța. Despărțirea de el m-a afectat, dar ne revedem căteodată.
În locul preotului Anton Alecu a venit preotul Ioan Balint, care a rămas câțiva ani până la pensionare și care a avut meritul de a mă readuce din tumultul vieții cotidiene, mai des, în cadrul comunității catolice.
Actualmente preotul Petre Balint (coincidență de nume), preot tânăr cu înfațișare matură, foarte cult, de la sosirea sa se străduiește să restaureze tradițiile și proprietățile Bisericii romano-catolice exfoliate în perioada comunistă. E un demers anevoios datorită birocrației și interpretărilor legislative în funcție de anumite interese. Sper să nu fie descurajat, cu toate că au trecut 26 de ani , iar lucrurile se tot îngreunează în aces sens.
Toți cei cu anumite valori spirituale încercăm să lasăm urme pozitive după trecerea noastră, sau așa înclin să cred, că mai toți… dar depinde foarte mult de mediul comunității în care trăiești“.
6. Boieriu Traian: „M-am născut la 4 decembrie 1923 în comuna Tritenii de Jos, județul Cluj, din părinții: Traian și Ana – de religie greco-catolică.
Școala primară am frecventat-o în comuna natală, la 5 km de locuința părinților.
Am urmat „Liceul Regele Ferdinand“ din Turda, județul Cluj pe care l-am absolvit în 1942. În același an am intrat la „Academia Comercială“ din Cluj, refugiată(transferată) la Brașov, din cauza răpirii unei părți din Ardeal, de către unguri.
Fiind perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1943 am fost recrutat pentru școala de ofițeri rezervă de la Arad și apoi de la Câmpulung-Mușcel.
În această perioadă mi-am continuat studiile la facultate, la fără frecvență, pe care le-am terminat în 1946.În luna ianuarie 1947 m-am angajat la fabrica de „Sticlă“ Turda, unde am lucrat până în 1966, când m-am transferat la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea, de unde m-am pensionat în 1986.
M-am căsătorit în anul 1948 cu Viorica, născută Rusu, ortodoxă, din comuna Viișoara, județul Cluj.
Frații mei: Claudia – învățătoare, Ion – dr. inginer agronom și Valeriu – preot greco-catolic, sunt toți botezați in ritul greco-catolic.
În perioada de tristă amintire – comunistă – familia mea a suferit foarte mult. Au fost închiși în temnițe: tata pe probleme agricole, fratele Ion – politic (dar i s-a dat drumul nefiind găsit vinovat), eu – concentrat, forțat ca muncitor necalificat la construirea fabricii „Sticla“ din Turda, iar fratele Valeriu, (a făcut Teologia la Blaj, pe care a terminat-o în 1949 și a fost hirotonisit preot), a oficiat slujbele religioase în clandestinitate, motiv pentru care a fost arestat în 1951 și a fost condamnat la 5 ani de închisoare, petrecuți la Aiud și la minele din Cavnic. După eliberarea din închisoare, s-a angajat muncitor necalificat în construcții la Hunedoara, s-a calificat la locul de muncă și a lucrat în construcții până în 1989, timp în care a frecventat și colaborat cu biserica romano-catolică.
Din anul 1989 a primit parohie greco-catolică în Hunedoara și a activat ca preot paroh.
A murit în anul 2003 și, pentru devotamentul lui față de biserica catolică, la înmormântare au participat 12 preoți catolici, împreună cu episcopul romano-catolic de Hunedoara. A fost un luptător pentru salvarea religiei greco-catolice“.
7. Costineanu Luigia – Tereza: „Părinții mei, Giovanni și Noemi Santuzzi, au venit în Râmnicu Vâlcea în anul 1920. Am fost 10 frați și surori.
Am fost botezată la Biserica „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea, în anul 1928. M-am căsătorit în octombrie 1947, la aceeași biserică . Am trei copii, botezați romano-catolici, toți căsătoriți. Cei doi băieți au fost ministranți (paracliseri) la biserica „Sf. Anton“. Fata a fost botezată de preotul Rujanschi. Preoții de la biserica „Sf. Anton“ pe care mi-i amintesc sunt:Tușinschi, Tușer, Andrei care oficiau slujba în limba latină.
Au urmat preoții Barnabas Rujanschi, Dâm Petre, Damian Ghiuzan, Alecu Anton, Țâmpu Nicolae (la Brezoi), care oficiau slujba în limba română.
Toți copiii Santuzi am fost botezați ca romano-catolici.
Părinții s-au căsătorit în Italia, au venit în România în voiaj de nuntă, au rămas în București ți apoi s-au așezat în Râmnic.
Soțul, Costineanu Radu-Corneliu, s-a născut la Cernăuți și a venit în Râmnicu Vâlcea, ca refugiat, în timpul războiului. Ne-am căsătorit în anul 1947, la Râmnicu Vâlcea.
Claudia-Maria, nepoata mea de la fiul Titus, s-a născut bolnavă de encefalopatie cronică infantilă și a fost lăsată de părinți, la recomandarea medicilor, la leagănul de copii. A fost înfiată de bunica, a botezat-o romano-catolică și a crescut-o de la vârsta de 2 ani și până în prezent, când are 41 de ani. A înfiat-o după ce-i murise soțul și a crescut-o singură.
Am fost ajutați cu toții, la început, de preoții romano-catolici de la biserică dar și de enoriașii cu familii cu mulți copii, care au înțeles situația noastră“.
8. Decuseară Jean: „Soția mea este greco-catolică și eu am în familie numeroși catolici.
I. Copil, încercam deliciile uneia dintre primele vacanțe. Deși era vacanța de iarnă, nu era zăpadă iar timpul, cobind parcă, mohorât, cețos și umed, nesocotea cu cruzime bucuria noastră.
Am intrat în casă obosit, dar mai ales ud și înfrigurat și pătruns de căldură am adormit. Nu știu cât am dormit, dar m-am trezit brusc cu o senzație ciudată. În cameră toată lumea plângea. Nu înțelegeam de ce, dar cuprins de o senzație de spaimă am început să plâng în hohote.
Era 30 decembrie și România nu mai avea rege.
Era o Vinere a Patimilor pentru România. Fusese ucisă speranța.
II. O splendidă zi de primăvară, cu verde crud și pomi înfloriți, marca marea sărbătoare creștină, Sfintele Paști.
Deputat liberal de Vâlcea și președinte al Organizației Județene PNL îl întâmpinăm la intrarea în județ pe Mihai I în prima sa vizită de după 1990 în județul Vâlcea.
Am coborât din mașină și, în momentul în care am strâns mâna singurului monarh român din viața mea, am început să plâng. Eram realmente fericit. O fericire la care nici măcar să visez nu îndrăznisem.
Într-adevăr pentru România speranța înviase.
Erau Sfintele Paști ale anului 1998.
Jumătate de secol între Crăciun și Paști.
Jumătate de secol între lacrimile unui copil care descoperea că exista și o astfel de durere și lacrimile unui adult care descoperea momentul înălțător al unei altfel de fericiri.
9. Frâncu Valentina: „Mă numesc Valentina Frâncu și m-am născut în ziua de 30.06.1928. Tatăl meu, Deliu Nicolae era ortodox, iar mama, Zorica, era greco–catolică și se născuse la Bucium Șasa, fiind din neamul Macaveilor, ctitori de așezăminte culturale și religioase atât în Ardeal, cât și în zona orașului Călimănești, dar cunoscuți mai mult ca luptători în Munții Apuseni împotriva terorii comuniste.
Copilăria mi-am petrecut-o la Jiblea, tata fiind brutar acolo. Mi-am cunoscut soțul la Sebeș Alba, eu fiind în ultimul an de liceu, iar el, domn mare, prefectul județului. Îl vedeam cum trecea mândru cu trăsura pe străzile orașului și m-am îndrăgostit pe loc. Aflasem și faptul că semnase,în numele copiilor din Transilvania, îndrumat de unchiul său, Amos Frâncu, Actul Marii Uniri și se mândrea cu acest lucru când vorbea despre țară și patriotism.
M-am reîntâlnit cu soțul meu, Cornel Frâncu, doctor în drept și licențiat în litere, după 5 ani, deoarece el fusese arestat, fiind considerat ostil guvernanților comuniști, dar și fiindcă nu a renunțat la religia greco–catolică, iar eu mi-am terminat facultatea și am fost repartizată în orașul Râmnicu Vâlcea.
Destinul a făcut ca el să fie cu domiciliu forțat în acest oraș. Fiind tot timpul urmărit, am fost obligați să ne cununăm religios în clandestinitate. Pe data de 18 septembrie 1955, ne-am căsătorit într-o duminică după–amiază, la biserica catolică „Sf. Anton“ din localitate, într-o atmosferă de pace și liniște, fără asistență, însoțiți de cântecul „Ave Maria“ la orgă și într-o lumină difuză, când afară se îngâna ziua cu noaptea. Biserica era luminată numai de la lumânările din altar, ceea ce făcea ca totul să pară atât de feeric, atât de sfânt, încât părea ceva ireal. Slujba a fost oficiată de preotul paroh romano–catolic Gaspar Bachmeier, iar ca nași i-am avut pe canonicul greco–catolic Augustin Folea, de la Alba Iulia, fiind și el cu domiciliul forțat în Vâlcea, dar și pe Olga Stăncescu, romano–catolică, soția doctorului Stăncescu Petre.
Am continuat educația religioasă la biserica catolică din oraș, prin participare la slujba de duminică, cu mult risc, fiindcă lucram în învățământ ca profesoară, dar Sfânta și buna Maica Domnului nu m-a părăsit, m-a ajutat în toate momentele grele prin care am trecut. Soțul meu a fost înmormântat in cimitirul ortodox-unde aveam loc de veci, de preotul ortodox Cristescu, care îl consiliase religios in ultimii ani ai vieții.
Am un băiat, Emilian Valentin, care încearcă – și până acum a reușit – să-și depășească tatăl“.
10. Fulgescu Marcel : „M-am născut la 27 februarie 1947 în satul Lupoaia, comuna Pesceana. Am avut o viață grea, ca orice om care trăiește la țară și acum sunt pensionar. În ziua de 24 ianuarie 2005 am trecut de la religia ortodoxă la religia greco-catolică împreună cu peste 300 de alți locuitori din comunele Pesceana, Scundu și Glăvile, pentru că am fost nemulțumit de ceea ce i se întâmplase preotului nostru și auzisem despre Sfântul Padre Pio și minunile pe care le făcuse atât în timpul vieții cât și după moarte. În anul 2007 am participat la slujba de sfințire a locului unde s-a ridicat biserica noastră de care sunt foarte mândru. Acel moment nu-l voi uita niciodată pentru că am fost îmbrățișat după slujbă de P.F. Lucian, Întâi stătătorul Bisericii noastre, care mi-a binecuvântat familia. Slujbele și ordinea din biserică sunt exact ceea ce căutam. Astăzi trăim într-o lume plină de răutate și prin Biserica Greco-Catolică simt că lucrurile merg bine și necazurile nu-și mai fac loc în viața familiei mele“.
11. Giosan Gheorghe: „I. Prin toamna anului 1946, eram elev (de 15 ani) la Liceul Mihai Vitezul din Alba Iulia. Într-una din zilele lunii septembrie, în jurul prânzului, prin secretarul școlii, elevii au fost convocați în aulă. Era o gălăgie de nedescris. La un moment dat, au apărut în balconul aulei directorul școlii (profesor Pandrea) și profesorul de religie (greco-catolic – Ion Mărgineanu), între cei doi aflându-se o persoană îmbrăcată în veșminte bisericești. Apariția lor a pus capăt vacarmului produs de cei peste 600 de elevi ai școlii.
Într-o liniște absolută, cu o voce puțin tremurândă, directorul ne-a comunicat că are deosebita plăcere de a ne prezenta pe preasfințitul Suciu Ion, episcopul Blajului. În acel moment, privirile sutelor de elevi s-au îndreptat exclusiv asupra figurii blânde a episcopului. În puține cuvinte, mai mult decât părintești, ne-a zugrăvit rolul profesorilor în educarea tineretului, religia având rolul de a induce în sufletul elevilor credința în Dumnezeu, bunătate, grijă și ajutor ce trebuie dat aproapelui, numai așa tineretul putând duce mai departe idealurile naționale- fundamentul prezentului și viitorului României.
În timpul acestor îndemnuri, figura lui parcă radia lumini, iar privirile noastre îl îmbrățișau cu smerenie și credință, asigurându-l că sfaturile sale ne vor îndruma în tot restul vieții, constituind farul călăuzitor în apărarea cu sfințenie a idealurilor Blajului, care au constituit parte din granitul unității naționale. Masa elevilor ar fi dorit ca prezența lui în mijlocul nostru să fie veșnică, dar a fost ca un vis frumos, trecător.
Plecarea Preasfinției Sale din mijlocul nostru, încadrat de cei doi profesori, ne-a trezit la realitate, la grijile noastre cotidiene și în special ale părinților noștri, confruntați cu multe greutăți, consecințe ale războiului devastator ce abia se terminase.
Mult mai târziu, am aflat că împotriva preasfinției sale „uneltele“ Moscovei au luat măsura privării de libertate, ceea ce a condus, după câțiva ani, la stingerea lui din viață, în ghetourile Sighetului, unde a fost „răstignit“ alături de floarea intelectualității române și de valoroși politicieni, care au pus umărul la realizarea Unirii Ardealului cu Patria Mamă.
II. Pe malul stâng al Mureșului, la o distanță de circa 3 km de Alba Iulia, în văgăuna a două dealuri molcome, se află comuna Drâmbar, în care m-am născut, desființată după anul 1948, în prezent fiind parte componentă din comuna Ciugud. Cetățenii comunei făceau parte din două confesiuni religioase: ortodocși (cam 80%) și greco-catolici (20%). Biserica greco-catolică era ridicată pe o pantă, în apropierea Mureșului. Construcție din lemn! Avea o poziție maiestoasă, putând fi văzută chiar din Alba Iulia.
În timpul studiilor liceale (pe care le-am terminat în anul 1951), în toate duminicile și sărbătorile religioase, simțeam nevoia ascultării sfaturilor creștinești ale preotului greco-catolic. Până la eliminarea din învățământ a religiei, în fiecare săptămână, prezentam profesorului de religie, Ion Mărgineanu, o notă a preotului din comună, care atesta prezența mea în lăcașul sfânt.
După actul barbar din anul 1948, biserica a fost abandonată, ca și suratele ei de pe întreg cuprinsul Ardealului. Vizitele rare ce le făceam familiei în decursul anilor, m-au pus în fața unor fapte condamnabile: lăsarea în paragină a bisericii greco-catolice din comună, care a condus în final la dispariția ei treptată,fiind demolată bucată cu bucată…
Partea lemnoasă a bisericii ajunsese, la un moment dat, ca un schelet uman, descoperit de arheologi după sute și mii de ani. Amintiri triste ce nu pot fi uitate, făcând parte din ființa mea, strâns legate de biserica în care am fost botezat, în care intram cu multă evlavie și smerenie până în toamna anului 1955, când am plecat de pe meleagurile natale, stabilindu-mă în inima Olteniei, pe malurile Oltului, frate de nedespărțit al Mureșului, în apropierea căruia m-am născut“.
12. Guminschi Ana: „M-am născut în familia Hulea, din comuna Buia-Seica Mare, județul Sibiu. Părinții și bunicii mei au fost greco-catolici. Bunicul din partea tatălui, Hulea Ion, a slujit în comuna Buia-Seica Mare ca preot greco-catolic până în anul 1940, când a decedat.
Fratele tatălui, Hulea Augustin, a slujit în aceeași comună, ca preot greco-catolic pană în anul 1948, iar după aceea, ca preot ortodox.
Traian Guminschi, soțul meu, fiind de cetățenie poloneză, este botezat romano-catolic. Eu sunt botezată greco-catolic. Fiul nostru, Traian, este botezat ortodox.
Ne-am stabilit în Râmnicu Vâlcea în anul 1975 și, în acea perioadă, am frecventat, de teamă, mai rar, biserica romano-catolică din oraș. Din anul 2001, frecventăm regulat biserica greco-catolică.
Nepoata, Ana, fiica fiului Traian, băiatul nostru, a fost botezată în a doua zi de Crăciun, în anul 2001, la Biserica „Sfântul Anton“, fiind primul botez oficial, oficiat greco-catolic din această biserică“.
13. Irimescu Ileana și Postea Maria: „Suntem surori, născute în Brezoi, botezate greco-catolic. Bunicii noștri, Ilea Andrei și Nistor Mihai, precum și părinții noștri, ardeleni de pe Valea Someșului, s-au angajat la Societatea ,,Carpatina“ împreună cu ceilalți ardeleni veniți în Brezoi și au contribuit efectiv – material și prin muncă – la construirea bisericii greco-catolice din acest orășel.
Până în anul 1948, mergeam cu părinții la biserica noastră. Căsătorindu-ne și mutându-ne cu familiile în Râmnicu Vâlcea, am frecventat biserica romano-catolică, iar din anul 2001, când a luat ființă Parohia greco-catolică din Râmnicu Vâlcea, frecventăm această biserică, ba mai mult, cântăm și în cor. La Brezoi avem mătuși, unchi, veri și nepoți, care în prezent frecventează biserica romano-catolică din oraș și participă din când în când și la slujbele greco-catolice din Râmnic“.
14. Kraus Ana: „M-am născut la 20 mai 1958, în comuna Faraoani, satul Valea Mare, județul Bacău și sunt unul din cei nouă copii născuți ai familiei Ianoș și Maria Moraru. Acum mai suntem cinci frați în viață.
Ca toate satele din județul Bacău și din altele ale Moldovei, în Faraoani – Valea Mare, locuiesc numeroși romano–catolici. Aici, pe vremea când eram copil, în familia mea, ca–n toate de fapt, nu se prea vorbea limba română, ci un grai numit ceangăiesc.
Iată de ce, la vârsta de opt ani, luată de acasă, după terminarea clasei I, când am intrat în clasa a II-a la Școala nr.1 (,,Cu ceas“), din Râmnicu Vâlcea, am întâmpinat multe neplăceri, necunoscând prea bine limba română.
De ce mă aflu la Râmnicu Vâlcea, în parohia romano–catolică „Sf. Anton“?
Nepoată fiind a sorei Duma Mariela, menajera părintelui paroh (pe atunci) Rujanschi Barnabas, de la Râmnicu Vâlcea, am avut privilegiul să fiu subiectul unei acțiuni filantropice a inegalabilului om de omenie, aleasă noblețe, moralitate, religiozitate și spiritualitate, părintele Rujanschi.
Prin înalta sa protecție, fiind susținută și de ai mei (în măsura în care s-a putut, noi fiind mulți copii în familie), am urmat școala generală de opt clase la Școala cu Ceas, clădirea care găzduiește astăzi Muzeul de istorie. După terminarea clasei a VIII-a, am urmat Liceul pedagogic de cinci ani, devenind educatoare la Grădinița cu program prelungit nr. 3 Ostroveni, Step–by–Step, din Râmnicu Vâlcea, unde lucrez și în prezent.
Întreaga mea educație, instruire, formare și devenire o atribui mediului spiritual ales în care am crescut, având posibilitatea să cunosc și să vin în contact permanent cu persoane deosebite din comunitatea catolică din care fac parte, care m-au stimulat mereu să fiu un bun creștin, să apăr cea mai de preț valoare – credința – prin cultul zilnic adus lui Dumnezeu, prin participarea activă la liturghie și la viața comunității.
Am căutat în oameni modele de carismă lângă care să-mi atenuez sentimentul de dezrădăcinare de familie, pentru ca împreună cu toții să formăm o altă familie, de frați și surori, uniți în iubirea lui Christos.
Prin căsătorie, mă numesc Kraus Ana. Soțul meu, Kraus Florin, născut ortodox, în Râmnicu Vâlcea (05.05.1955), o avea pe bunica sa, Kraus Ana, de religie catolică. Era bunica lui dinspre tată, care a trăit în Austria și, în timp, a decedat tot acolo. Ne-am cununat catolic. Fiul nostru, Kraus Eduard (născut pe 25.08.1983, la Râmnicu Vâlcea) este botezat romano–catolic. Suntem practicanți perseverenți ai ritului latin și suntem deschiși semenilor noștri de orice alt rit.
Am fost un copil cuminte, mai puțin pus pe năzbâtii, dar îmi amintesc cu nostalgie de anii de elevă de gimnaziu. Am avut-o dirigintă pe profesoara de limba română, Frâncu Valentina, model de dascăl ce impunea respect și seriozitate în pregătire, prin modul cum știa să se apropie de fiecare elev.
Într-o după-amiază, după ore, ca să scăpăm de repetiția la ansamblul sportiv din curtea școlii, pregătit de doamna profesoară de educație fizică Burdalescu, pentru manifestațiile de pe stadion cu ocazia unor evenimente „istorice“, un grup de câteva fete, în frunte cu năbădăioasa Barbu Cecilia (o fetiță grăsuță, brunețică, cu gropițe în obraji și cozi împletite cu funde albe de nylon) ne-am furișat înapoi în clasă.
La căutările însoțite de țipete ale doamnei profesoare Burdalescu, ne-am ascuns sub catedră, unde am fost însă repede descoperite și trimise în formație. Absența noastră strica „socotelile“. Momentele neplăcute trăite atunci mi-au servit însă ca lecție pentru viitor: este important să-ți îndeplinești toate îndatoririle ca să fii plăcută lui Dumnezeu.
Căsătoria cu soțul meu a avut loc în data de 21 noiembrie 1982, fiind oficiată de părintele paroh (de atunci) Damian Ghiuzan, în prezența nașilor Burda Gheorghe și Petria, ortodocși. Cununia a fost catolică, pentru că soțul meu, Florin, a aderat și el, atunci, la ritul latin“.
15. Manda Elena: „M-am născut în comuna Glăvile din județul Vâlcea la 20 octombrie 1940. În anul 2004 am auzit de necazurile pe care le avea părintele Victor Tudor cu cei din conducerea Bisericii Ortodoxe din Vâlcea. Despre părinte auzisem că trăise, împreună cu familia sa, o minune săvârșită de Sf. Padre Pio, care îi vindecase mama de cancer Știam că mama lui Marian și a lui Victor, Lucreția Tudor, era bolnavă grav de cancer încă din anul 2001-2002 și am văzut-o cu ochii mei că se refăcuse și-și reluase viața normală. Când am văzut că părintele este persecutat am fost de acord să semnez procesul verbal de trecere la greco-catolici împreună cu mulți alții din cunoscuții mei pentru a-l urma pe părintele de la Pesceana care era un preot adevărat, apropiat de oameni și care nu cerea foloase materiale la nunți, botezuri sau înmormântări. Acest lucru s-a întâmplat la începutul anului 2005 și, de atunci, au fost multe presiuni asupra mea de a mă întoarce la ortodocși. Am participat cu familia mea și cu mulți enoriași la ridicarea bisericii greco-catolice din Cermegești și nu am regretat niciodată pasul făcut. Pentru mine biserica Sf. Padre Pio din Pesceana a fost în acel moment o oază pe care o căutam în această lume plină de invidie și de răutate. M-a atras mult faptul că în această biserică slujbele se pot înțelege, lumea nu vorbește în timpul ceremonialului sacru și se roagă fiecare pentru el și familia lui. De când l-am descoperit pe Padre Pio și biserica greco-catolică am primit un sprijin neașteptat și speranța de a merge mai departe și de a lăsa nepoților moștenire lucrurile bune și dorința de a face bine în jurul nostru. Acum suntem bine, dar la început eram priviți ca niște ciudați și numiți „sectari“, fiind ignorați și umiliți la farmacie, prăvălii și alte instituții din comunele unde locuiam. Nu eram lăsați la cimitir și se făceau tot timpul presiuni asupra noastră de către preoții ortodocși sau de trimișii acestora. Îi mulțumesc în fiecare zi Sf. Padre Pio pentru că mă are în grijă cu sănătatea și îmi ocrotește familia“.
16. Mihai Mihaela: ,,Cel mai complet dar pe care ni-l face Dumnezeu este propria noastră viață. O primim de la El pentru că ne iubește infinit și necondiționat. Ne oferă șansa de a cunoaște lumea special creată pentru noi. Ne dă cale liberă să simțim frumusețile înconjurătoare. Avem posibilitatea de a ne bucura de răsăritul soarelui, de zile pline de farmec, de familiile nostre pe care nu ar trebui să facem altceva decât să le iubim. Dacă am fi atenți la tot ce ne înconjoară am înțelege că nu avem nimic spectaculos de făcut. Trebuie doar să fim recunoscători, să prețuim simplitatea vieții, să ne bucurăm de șansa primită și să ne iubim. Doar astfel putem învăța că unicul cadou adevărat pe care îl putem face cuiva este o bucățică din sufletul nostru.
Numai că, în timpul vieții noastre, uităm pentru ce am fost creați. Uităm rostul nostru adevărat. Ajungem să ne credem puternici, fără defecte. Ne credem mai presus de dureri și eșecuri. Ne vedem mai buni decât suntem. Devenim preocupați de grijile false ale unei zile de mâine de care ar trebui să nu ne îngijorăm, dacă am avea simțul măsurii. Și ne pierdem pe drumul vieții alergând după foloase materiale, onoruri sociale, avantaje de care ajungem dependenți. Nu ne mai amintim că trupul nostru este templul Domnului pe care ni L-a dat pentru a avea grijă de el. Nu mai știm cum să avem grijă de sufletul. Ne lăsăm antrenați în eforturi zilnice prea mari pentru puterile noastre.
Ca mulți alții dintre noi și eu am parcurs aceste etape. Am uitat să mă bucur de simplitatea vieții. Mi-am petrecut ultimii 10 ani din viață muncind 20 de ore pe zi pentru a avea ceea ce credeam că este esențial: diplome, o casă, un job, un nivel de trai decent. M-am preocupat să-mi umplu timpul vieții cu muncă, eforturi, întrebări, căutări. Am dăruit celor din jurul meu o mare parte din timpul, inima și sufletul meu. Am păstrat mereu contactul cu biserica. Am construit, în timp, o relație permanentă cu Dumnezeu prin rugăciuni și participări frecvente la slubele religioase. Am cultivat prietenii cu oameni de calitate și mi-a plăcut să-i ajut pe cei care apelau la mine. Am crezut că sunt o persoană puternică, devotată, iubitoare, altruistă, pe care poți avea încredere și pe care te poți baza la nevoie. Ajunsesem să cred că sunt mai bună decât ceilalți, că nu mi se poate întâmpla nimic rău, că fac exact ceea ce trebuie pentru a fi un om bun. Credeam că am puterea de a-mi ține destinul în mâini, de a-mi controla viața.
Din păcate la fel ca mulți alții, am uitat esențialul. Am uitat să am grijă de mine. Am vrut mai mult și mai bine. Însă, uneori, mai-binele este dușmanul binelui. Am exagerat cu munca, am devenit vanitoasă, poate chiar lacomă de mai mult bine. Și într-o zi, am fost oprită din zborul către lucruri lumești și initile. Am căzut ca îngerul ce l-a sfidat pe Dumnezeu. M-am îmbolnăvit foarte grav. Nici unul din mulții specialiști consultați nu reușea să îmi explice ce se întâmpla cu mine. Am fost la un pas de moarte, luni de zile, fără să știu. Din omul sănătos și puternic, mereu în alergare, lipsit de grijă față de sine, am ajuns un bolnav ca oricare altul, uitat pe un pat mizer de spital. Brusc, nu a mai contat nici cei 20 de ani de școală, nici munca de zi cu zi, nimic. Ajunsesem un om ca oricare altul, lovită de o boală diagnosticată după 3 luni de chin. Nu mai eram propriul meu stăpân. Depideam de medici, analize, tratamente. Nu mai aveam ce face pentru a controla lucrurile.
Timp de patru luni am încercat să îmi revin. Lucrurile nu mai mergeau cum îmi doream eu. Puteam face tratament un an sau toată viața. Nu știam. Nimeni nu știa. Mi se spunea mereu că trebuie să am multă răbdare. Că timpul le poate rezolva pe toate. Toți doctorii care mi-au citit dosarul medical mi-au spus același lucru: ”Doamnă, ați avut zile de la Dumnezeu. E o minune. Cu acest diagnostic puteați fi moartă până acum!“.
Nu mai puteam merge la serviciu. Nu mai puteam munci ca mai înainte. Ritmul vieții mele se încetinise atât de mult încât aveam impresia că stau pe loc. Și că aveam tot timpul din lume. Abia acum aveam timpul necesar să mă gândesc în fiecare zi la tot ce am greșit. Aveam timp suficient să încerc să îmi dau seama de ce mi s-a întâmplat așa ceva. Aveam timp să aflu cum am pierdut într-o zi toată aroganța omenească ce ajunsese să mă stăpânească. Am ajuns să-mi dau seama că nu am știut niciodată să am grijă de mine. Mi-am forțat limitele fizice și psihice dorind mereu altceva. Nu am găsit forța interioară să mă opresc din acestă inutilă alergare. Nu am știut cum să fiu doar recunoscătoare pentru tot ce mi-a oferit Dumnezeu. Nu am înțeles la timp că viața mea, ca și a vostră, stă în mâinile Domnului.
Aveam tot timpul din lume să înțeleg că am primit dovada că Dumnezeu mă iubește. S-a milostivit de mine și m-a salvat. Mi-a oferit o a doua șansă. Pot spune că m-am născut a doua oară. În fiecare zi a vieții mele, în ultimii 2 ani, m-am rugat în biserica Sfintei Rita să nu se întâmple ceva rău familiei mele și prietenilor mei. Chiar înainte de Sărbătorile Nașterii Pruncului Isus, am primit dovada clară că Dumnezeu, prin Sfânta Rita, a făcut pentru mine imposibilul: mi-a salvat viața. În acest an, odată cu Mântuitorul nostru, m-am născut și eu a doua oară. Și am avut alături de mine oameni minunați, prin care a lucrat harul divin. Aici, în biserica Sfintei Rita, sunt alături de mine oameni care m-au sprijinit la necaz, persoane care mi-au întins o mână de ajutor de câte ori am avut nevoie. Îi simt alături de mine în fiecare zi a vieții mele. Sunt îngeri păzitori pentru mine și copilul meu. Le mulțumesc din inimă pentru atenția și căldura sufletelor lor. Am avut suficient timp să înțeleg că am primit o a doua casă, această biserică. Doar aici mă simt în siguranță. Am primit și o a doua familie, prietenii mei întru credință. Sunt cea mai bogată persoană din lume: Îl am pe Dumnezeu alături de mine, am Biserica și o mulțime de prieteni speciali și minunați. Crăciunul trecut a fost cel mai frumos din viața mea. Am avut parte de propriul meu miracol.
Cred că am înțeles de ce mi se întâmplă toate astea. Trebuia să fiu oprită cumva din acel zbucium inutil și zilnic. Mi s-a oferit timpul necesar pentru a mă apropia mai mult de Dumnezeu. Sfânta Rita a făcut, din nou, pentru mine o minune. Nu mai am voie să o risipesc. Cred că știu ce am de făcut în continuare. Nu mai am voie să mă comport ca fiul risipitor. Trebuie să devin leprosul care s-a vindecat doar prin Cuvântul lui Isus și care s-a întors singur să-i mulțumescă pentru acestă minune. Trebuie să mă întorc la El. Să cred cu adevărat că viața și destinul meu sunt grija Domnului. Să păstrez și să prețuiesc ce am. Să fiu recunoscătoare că eu, cel dintâi păcătos al acestei omeniri, am rămas totuși copilul Lui iubit. Nu mai sunt în măsură să dau sfaturi. Nu sunt o persoană exemplară. Nu sunt cu nimic maibună decât fiecare dintre voi. Dar am să mă rog ca voi toți să aveți în viața voastră parte de a doua șansă, de asemenea minuni“.
17. Napeu Titus – Cornel : „M-am născut la 23 februarie 1937 în comuna Poieni, județul Cluj, părinții mei fiind Victor și Paraschiva Napeu. Tata a fost preot greco–catolic în comunele Poieni și Bologa până în toamna anului 1940, când din cauza ocupării vremelnice a Ardealului de Nord, am fost nevoiți să ne refugiem în câmpia transilvană, în comuna Miheșul de Câmpie, județul Cluj unde a fost numit preot greco–catolic.
Bunicul meu, după tată, a fost și el preot greco–catolic în comuna Sohodul, județul Alba.
Am avut prilejul să fiu botezat și miruit de P. S. dr. Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, care în ziua de 10 iulie 1937 a participat la sfințirea bisericii din comuna Bologa, iar bunul Dumnezeu tocmai mă adusese pe lume.
După ani de slujire cu credință și abnegație, în 20 septembrie 1946 – prin Decretul nr. 5548 – tata a fost numit de către P.S. dr. Iuliu Hossu, protopop onorific greco-catolic, cu dreptul de a purta brâu roșu. După interzicerea bisericii noastre, tata și-a desfășurat mult timp activitatea în clandestinitate.
Destinul a făcut ca, din anul 1993, să devin cetățean al frumosului municipiu Râmnicu Vâlcea. Până în anul 1964 am locuit în municipiul Cluj-Napoca unde aveam și serviciul, iar din 1964, până la venirea în Vâlcea, am locuit în municipiul Slatina, județul Olt.
În anul1959 m-am căsătorit cu Alexandrina Stan, de religie ortodoxă, născută în Slatina, județul Olt. În 1961 s-a născut primul copil, Cornelia Alexandrina, iar în 1963, al doilea copil, Titus Gelu.
Am hotărât să ne mutăm în Slatina din cauza condițiilor precare care le aveam la Cluj și a ajutorului pe care ni-l ofereau bunicii de la Slatina, în îngrijirea copiilor. Fiica noastră, Cornelia Alexandrina, care a terminat facultatea de medicină s-a căsătorit în 1988, cu colegul de facultate Daneș Nicolae Cătălin, din Râmnicu Vâlcea. Soția mea a decedat in 1994. Din 2004 locuiesc, în aceeași casă, cu copiii și cele două nepoate: Ioana Miruna și Ana Irina“.
18. Neagu Vasile: „Sunt un om în vârstă și voi împlini în anul viitor 60 de ani. Nu credeam vreodată că îmi voi schimba credința. M-am născut în satul Ursoaia din comuna Pesceana. În anul 2004 am văzut cum preotul nostru era ponegrit de diverși oameni puși de preoții ortodocși din zonă să-i facă rău. Țineam mult atât eu cât și familia mea la părintele Victor pentru că ne-a ajutat ori de câte ori i-am cerut sprijinul. Împreună am reconstruit biserica din parohie, singura din regiune care avea 4 turle. Nu cerea bani la slujbele ținute așa cum făceau ceilalți preoți din parohiile limitrofe și era foarte apropiat de noi. La 24 ianuarie 2005, văzând că părintele era pe cale să fie alungat, am semnat un proces verbal de trecere la confesiunea greco-catolică alături de alți aproape 400 de enoriași. De atunci nu am mai fost lăsat să merg la biserică și nici în cimitirul unde aveam îngropați strămoșii pentru a mă ruga și a le aprinde lumânări. Au fost multe momente când s-au făcut asupra mea presiuni dar Padre Pio, ocrotitorul noii parohii, mi-a dat forță să exist. În comună s-a ridicat și o biserică greco-catolică foarte frumoasă și elegantă de care snt mândru. Acum lucrurile s-au liniștit dar au fost multe momente în care familiile noastre erau amenințate, la farmacie erai întrebat dacă ești greco-catolic și riscai să nu ți se dea medicamentele necesare iar la cimitir jandarmii și apo gardienii de la o firmă de pază nu ne dădeau voie să intrăm, lucru care era foarte dureros. Sf. Padre Pio a făcut minunea ca lucrurile să se rezolve și să avem și o biserică a noastră unde să ne rugăm în liniște. În comună au venit mai mulți ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice care ne-au încurajat și am fost ajutați cu lucrările de finalizare a construcției începute în 2007. Merg în fiecare duminică la biserică și sunt impresionat de frumusețea picturii interioare care este , cred, unică în Oltenia. Simt că am un nou sens în viață și că Sfântul mă protejează pe mine și famili mea“.
19. Nițu Rozalia: „Sunt născută la 22 iunie 1945, în Onești – jud. Bacău. Părinții și bunicii paterni fiind catolici, m-au botezat în biserica romano-catolică din localitate. La vârsta de 9 ani am făcut catehizarea cu Monseniorul Blazutti și am primit și confirmarea în același an. Numele anterior căsătoriei a fost Scripcaru. În anul 1965, m-am căsătorit cu Nițu Constantin, de religie ortodoxă, și ne-am cununat ortodox.
Avem 3 copii. Toți 3 au fost botezați ortodox. Toți 3 sunt căsătoriți. Fiica cea mare se numește Camelia Vlangăr. Au fost cununați ortodox. Fiul Nițu Marius a fost cununat romano-catolic în biserica din Râmnicu Vâlcea.
Fiica cea mică se numește Oana-Mihaela Popescu. Este cununată tot ortodox. Sunt o bunică fericită, fiecare copil dăruindu-mi câte un nepot.
Suntem în orașul Râmnicu Vâlcea din anul 1968. Abia în anul 1970 am descoperit că și aici avem biserică romano-catolică. Am fost nespus de bucuroasă, deoarece sunt familiarizată cu acest rit. Am cântat în cor de mică. La fel, fiicele noastre au cântat în corul bisericii catolice „Sf. Anton“, până s-au căsătorit. Oana (fiica cea mică) este în Italia (Genova) și cântă în corul bisericii „Sf. Ecaterina“ (catolică). Dar nu numai ea, ci și soțul ei și chiar micuțul lor, Rareș.
În tinerețe, frecventam biserica numai duminica și la sărbători, iar în ultimii 3-4 ani, aproape zilnic.
Aici sunt nespus de fericită. Particip de multe ori și la slujbele părintelui Marian (greco-catolic), pentru că îmi place cum se apropie de enoriași. Eu sunt casnică de la nașterea primului copil.
Soțul nu prea merge la biserică. Timp ar avea, fiind pensionar, dar este mai comod“.
20. Ostropel Victor ( preot ): ,,Mă numesc Victor Ostropel și sunt fiul lui Constantin și al Elenei – al treilea copil din cinci –, născut la 20 ianuarie 1982, în Caracal. Din anul 1991, la îndrumarea părintelui paroh am început să frecventez slujbele religioase celebrate în parohia ortodoxă din comuna Osica de Sus, dar și să cunosc viața acestei parohii. La începutul anului 1992, în 24 februarie, tatăl meu a suferit un accident în urma căruia s-a mutat din această viață. Din acest moment îngrijirea celor cinci copii – trei fete și doi băieți – a căzut pe umerii mamei mele.
Am efectuat clasele I-VIII între anii 1988-1996 la Școala Generală Nr. 2 Osica de Sus și, începând cu clasa a VII-a, am început pregătirea pentru examenul de admitere la Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Râmnicu Vâlcea. În vara anului 1996 am susținut acest examen în urma căruia am fost declarat respins. Pentru a mă putea pregăti mai temeinic în vederea susținerii examenului de admitere din anul următor, am hotărât ca în anul școlar 1996-1997 să urmez cursurile Școlii de Cantori din cadrul aceluiași Seminar, fapt ce s-a dovedit util, deoarece în vara anului 1997 am fost declarat admis în clasa a IX-a a Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea.
Paradoxal, în toți acești ani petrecuți la seminarul vâlcean, simțeam cum în mod constant convingerea mea de a deveni slujitor pe ogorul Domnului scădea an de an. Dar cu toate acestea, merită amintit faptul că, din anul 2000, atunci când fostul părinte paroh, Marian, a intrat în clerul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, datorită principiilor în care fusesem educat până atunci, au urmat aproape doi ani de discuții puțin amiabile în care îi reproșam acestuia greșeala pe care tocmai o făcuse.
Nu pot încă să descriu cu exactitate ce s-a întâmplat în ultimul an de liceu – eu leg acest eveniment deosebit de important din viața mea de o vizită pe care am făcut-o la mormântul P.S. Vasile Aftenie -, cert este că în Săptămâna Patimilor din anul 2002 am renunțat la ideea de a deveni preot al Bisericii Ortodoxe și, fapt care i-a uimit pe mulți apropiați ai mei care mă știau drept un anticatolic convins, am hotărât să studiez istoria Bisericii Greco-Catolice. Astfel, în anul 2002 am început cursurile Facultății de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Departamentul Oradea, Specializarea Teologie-Istorie, cursuri pe care le-am încheiat prin susținerea lucrării de licență intitulată „Rezistența Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, față de agresiunea comunistă. Cazul episcopului Vasile Aftenie“, în anul 2006.
În primul an petrecut la Oradea am reușit să cunosc suficient Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, fapt care m-a determinat ca în anul 2003 să încep și cursurile Specializării Teologie-Pastorală, din cadrul aceleiași facultăți și, totodată, să devin seminarist al Seminarului Român Unit „Sfinții Trei Ierarhi“ din Oradea. Pe parcursul celor patru ani petrecuți în Seminar am încercat să-mi aprofundez studiile teologice și, în același timp, să am diverse activități care să-mi fie utile atunci când voi fi ales să aduc roadă, așa cum Însuși Mântuitorul ne-a spus: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți…“ (Ioan XV, 16). Tot în acești patru ani am primit treptele inferioare ale preoției prin punerea mâinilor P.S. Sale Virgil Bercea: Lectoratul în 11 decembrie 2005 și Ipodiaconatul în 6 decembrie 2006.
În 2007 am absolvit atât Specializarea Teologie-Pastorală având titlul lucrării de licență: „Unirea românilor cu Biserica Romei, 1697-1701“, cât și Masteratul „Fundamente ale identității europene“ al Facultății de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea, cu lucrarea de disertație: „Debutul programelor educaționale românești, efect al unirii cu Biserica Romei“.
2007 s-a dovedit a fi unul însemnat pentru mine, deoarece tot în toamna acestui an, pe 16 septebrie, m-am căsătorit cu Iulia-Veronica – cea care mi-a fost alături la toate deciziile importante pe care le-am luat în ultimii ani – și am primit taina preoției prin punerea mâinilor P.F. Cardinal Lucian, la 25 noiembrie. Puțin după aceasta, la 1 februarie 2008, am primit misiunea de administrator parohial al parohiei din Brezoi, moment în care am început lupta cu morile de vânt în încercarea de a redobândi fosta bisericuță a comunității greco-catolice. După șase ani, instanțele de judecată din România au decis ca bisericuța sfințită de PS Vasile Aftenie, la 25 octombrie 1942, să nu ne fie înapoiată, motivând că răul făcut de Statul Român în 1948, când a oferit-o Bisericii Ortodoxe, nu poate fi îndreptat cu un alt rău, deposedând-o pe aceasta de respectiva construcție.
În ultimii ani m-am ocupat în special de pastorația tinerilor adunați în jurul parohiilor greco-catolice din Râmnicu Vâlcea și Brezoi. Astfel, pe lângă catehezele și activitățile din jurul parohiilor, am participat cu un număr însemnat de tineri la Întâlnirea Națională a Tineretului Catolic din iulie 2015 organizată la Cluj-Napoca și, în iulie anul curent, la Ziua Mondială a Tineretului de la Cracovia, în Polonia.
Totodată, în ultimii doi ani, pe lângă parohia Sfânta Rita din Râmnicu Vâlcea, am format un grup format din aproximativ 40 de cercetași și de cercetașe, în cadrul Asociației Cercetasii Români Uniți. Această asociație contribuie la dezvoltarea personalității tinerilor prin metode pedagogice complementare familiei și școlii. În taberele cercetășești de vară sau de iarnă și în toate activitățile organizate se urmărește dezvoltarea fizică sănătoasă a tinerilor, dezvoltarea caracterului, aptitudinilor, creativității acestora, dar și descoperirea lui Dumnezeu. De aceea spunem că Asociația Cercetașii Români Uniți urmărește să formeze tineri ancorați în realitate, gata întotdeauna să își ajute aproapele, tineri credincioși lui Dumnezeu, Bisericii și Patriei“.
21. Pârăianu Elena, Gârniță Maria și Jianu Alexandra: „Ne-am născut Târnoveanu, părinții noștri fiind originari din Dej, județul Cluj, veniți să lucreze la fabrica de cherestea din Brezoi.
Am fost zece copii și acum am rămas doar patru, noi trei și un frate mai mare, cu toții fiind botezați greco–catolici. Părinții noștri, dar chiar și noi, copiii, în special fratele Mircea, am contribuit la construcția bisericii greco–catolice din Brezoi. Am avut o copilărie foarte grea, fiind lipsiți de plăcerile materiale ale copilăriei. Am avut însă tot timpul bucurii spirituale, printre care și susținerea bisericii greco-catolice.
La construirea bisericii, un foarte mare aport și-a adus preotul Cismaș Romulus, apoi preotul Oprea Emilian, care ne-a păstorit până în 1948.
Eram foarte apropiați de preotul nostru. Deși săraci, părinții noștri îi invitau la noi, la masă, pe înalții prelați de la Blaj, când aceștia veneau la Brezoi. Așa l-am cunoscut pe PS Aftenie Vasile, care a luat masa la noi acasă, deși locuiam în colonia fabricii, opt persoane în două camere.
Fratele nostru, Mircea, a urmat Liceul Comercial la Blaj și doi ani – Academia Comercială la București, fiind întreținut de instituția catolică „Caritas“ -Blaj. În 1948, când a fost interzisă religia greco–catolică, a fost obligat să părăsească facultatea, întrucât nu a voit să treacă la ortodoxie. A trecut la romano–catolici.
Am suferit foarte mult după biserica noastră din Brezoi. Mulți ani nu am frecventat biserica, pe care o consideram furată de ortodocși .
Venind în Râmnicu Vâlcea ne-am îndreptat spre biserica romano–catolică și așa, împreună cu ceilalți enoriași, care ne-am cunoscut aici, în anul 2001 am reușit să înființăm parohia greco–catolică.
Noi ne-am angajat să-l ajutăm pe preotul Marian Stoicănescu, formând corul, întrucât cunoșteam cât de cât cântările greco–catolice de la fratele nostru și de la tatăl nostru care, de asemenea, cântau în corul bisericii din Brezoi.
Am fost și suntem foarte entuziasmate și fericite că după 53 de ani putem cânta în biserică imnul religios „DOAMNE, ÎNDURĂ-TE SPRE NOI“ și celelalte cântări frumoase pe care le-am învățat în copilărie.
L-am ajutat pe preotul Marian Stoicănescu în toate acțiunile necesare bunei desfășurări a activității bisericești, fiind și dânsul, ca și mulți dintre enoriași, la început de drum, învățând unii de la alții tot ce este bun.
Am mai atras în cor și alți credincioși care veneau din curiozitate la slujbele noastre (ardeleni desigur), și care căutau Biserica greco-catolică. Așa a fost cu Cheresteș Liviu, Tomuța Miron, Oros Alexandrina, Marcu Doina, familia Ioan și Ana Tomuș, Giurgiu Viorica, Suciu Suzana, Catană Doina, Irimescu Ileana, Postea Maria. Avem acum un cor puternic, dar ne întrunim numai în zilele de sărbătoare.
În mod deosebit trebuie să scot în evidență și pe nepoata noastră, Anghelescu, care ne-a scos, în ultimul timp, din încurcătură cu citirea „Apostolului“, participând cu multă fervoare și la cor“.
22. Popov Cristina: „Sunt sora Cristina Popov și în anul 2005 am primit ascultare pentru a-l sluji pe Isus în Râmnicu Vălceea, având grijă de săraci și de micuții copii ce aveau să frecventeze Grădinița Catolică Sf. Ioana Antida din Rm Vâlcea.
Îmi place să mă gândesc la istoria vocației mele, privind la pașii mici, dar siguri, pe care Dumnezeu m-a făcut să-i parcurg până la a-l cunoaște, a-l întâlni, a-l iubi și a-l urma.
M-am născut și am crescut într-o familie ortodoxă din Moldova, (mai precis la Huși), familie care mi-a transmis sensul credinței prin intermediul vieții de zi cu zi. Îmi amintesc că bunica mă ducea la biserică și mă învăța rugăciuni. Mergeam la biserică ortodoxă din localitate fără să știu de ce și, fiind mică, nu înțelegeam mai nimic. Dumnezeu făcea să crească totuși sămânța credinței pe care o semănase în inima mea încă de la botez așa încât am simtit că se naște în mine un proiect de viață.
Dumnezeu acționează și se servește de orice moment pentru a se face cunoscut, astfel m-a făcut să întâlnesc o persoană care mi-a vorbit despre religia catolică și care m-a invitat să particip la Sfânta Liturghie.
Acela a fost momentul în care Dumnezeu a făcut să crească în mine dorința de a-L cunoaște. Așa am făcut trecerea la religia catolică cu gândul de a-L descoperi mai mult, de a-L întâlni, dar am continuat să urmez proiectul pe care mi-l făcusem, continuam să merg pe calea mea. Mă rugam, dar nu știam să ascult, iar El (Dumnezeu) îmi arăta o parte din marea Sa iubire prin intermediul persoanelor care îmi erau alături.
Dar….în viața mea au apărut mari necazuri, am întâlnit moartea in cale…Persoane apropiate și dragi mie s-au urcat la Domnul…Moartea era atunci pentru mine un mare mistrer…Eram o tânără care abia descoperise că Dumnezeu este iubire… iar atunci când persoanele care mor sunt persoane apropiate, cu atât mai mult acest lucru m-a făcut să mă gândesc unde este iubirea lui Dumnezeu.
În fața morții mă simțeam fără forță, mi se părea că viața nu are sens, dar, prin rugăciune, am recăpătat forța în fața lui Isus Răstignit. Un Dumnezeu care și-a dat viața din iubire; un Dumnezeu care m-a creat, m-a chemat pe nume și căruia acum îi aparțin. Pentru El eram prețioasă și demnă de stimă și El mi-a dat siguranță. El m-a făcut să depășesc necazurile de moment și să-mi recapăt increderea în viață.
În acel moment nu înțelegeam însă nimic, dar am simțit nevoia de a vorbi cu un preot, care mi-a recomandat rugăciunea; îmi spunea: roagă-te mult, abandonează-te Lui, dar nu uita să-L și asculți – poate că îți cere ceva special.
Cerând lui Dumnezeu să îmi indice calea, să-mi fie lumină pentru pașii mei, oferindu-i preocupările mele, am revăzut frumusețea tezaurului pe care îl descoperisem la începutul drumului meu de credință.
Era ca și cum am găsit „o piatră prețioasă“, care reflectă diferite culori, una mai frumoasă decât alta, iar eu încântată de acea frumusețe eram tentată să las totul.
Da, tentată și nu decisă deoarece domina în mine întrebarea : De ce Dumnezeu mă vrea chiar pe mine? Un singur lucru însă îmi dădea o imensă pace sufletească. Gândul de a trăi doar pentru Cristos, de a mă dărui în totalitate Lui și slujirii săracilor. Dar cum? În ce mod?
Un an mai târziu acel preot care îmi recomandase rugăciunea, mă conducea să cunosc niște persoane pe care Dumnezeu le-a ales să-l urmeze, cărora Dumnezeu le-a încredințat misiunea de a continua lucrarea sa și care răspunzând la chemarea lui s-au angajat să trăiască așa cum a trăit el. Acestea erau Surorile de Caritate ale sfintei Ioana Antida. Am fost impresionată de simplitatea, de bucuria și de prietenia pe care am văzut-o în acea comunitate.
Creștea în mine dorința de a cunoaște mai bine activitatea lor, stilul lor de viață și, nu în ultimul rând, de a cunoaște viața acelei sfinte care s-a abandonat în totalitate lui Dumnezeu pentru a iubi și sluji săracii în care vedea membrele care suferă ale lui Isus.
Era Duhul Sfânt care îmi insufla dorința de a răspunde la această chemare pe care o simțeam din ce în ce mai mult.
Și așa, aproape orbită de frumusețea „marelui tezaur“ am spus primul meu Da, Da-ul cu care am început drumul de a lăsa în urmă viața de până atunci, pentru a descoperi diverse culori ale frumuseții infinite. Și EL, zi după zi, a continuat și continuă să mă încânte cu bunătatea sa, conducându-mă cu delicatețe pe calea pe care El o pregătise pentru mine. In data de 8 sept 2013, am avut bucuria să depun voturile pe viață in parohia Sf Anton din Rm Valcea și să spun in fața întegii biserici: Iată-mă Doamne, sunt pentru totdeauna a ta, a Surorilor de Caritate și a săracilor pe care tu mi-i trimiți în cale. Sunt sigură că Tu mă vei ajuta.
23. Rarinca Doina: „Mă numesc Doina Rarinca și m-am născut la 15 noiembrie 1947 la Cluj, într-o familie de preoți greco-catolici.
Cum întotdeauna prezentul ți se pare mai nefericit decât trecutul, aș putea spune că am avut o viață frumoasă, plină de împliniri spirituale, mult mai frumoasă decât aș fi meritat-o.
În anul 1948, după trecerea în ilegalitate a Bisericii greco-catolice, greutățile materiale au afectat și familia mea, dar părinții, cu mult tact și înțelepciune, au știut să ne țină departe de ele, suplinind neajunsurile materiale cu o viață spirituală înălțătoare, așa că eu am rămas numai cu amintiri plăcute.
La noi în familie se celebra zilnic Sfânta Liturghie, la care participam și noi, copiii. Duminică dimineața eram prezenți la una dintre bisericile romano-catolice din centrul Clujului, unde slujba era oficiată în limba latină. Deci, din copilărie eram familiarizată cu ambele rituri, romano-catolic și greco-catolic, iar când, în 1971, am fost repartizată aici, în Râmnicu Vâlcea, (mă căsătorisem cu dr. Aristide Rarinca, medic în Râmnicu Vâlcea), am frecventat des biserica romano-catolică Sfântul Anton.
În casa noastră de la Cluj, de pe strada Fericirii, au avut loc căsătorii și botezuri, celebrate de tatăl meu în clandestinitate.
Aș aminti doar căsătoria nepoatei lui George Coșbuc, actualmente doamna Elena Zăvoianu.
Căsătoria mea cu Aristide Rarinca a avut loc tot în casa părinților fiind oficiată de ieramonahul dr. Silvestru Augustin Prunduș. Dar cum soțul meu era ortodox, a avut loc și o ceremonie religioasă în Catedrala Ortodoxă din Cluj, tatăl meu fiind deschis dialogului ecumenic.
Copiii mei, Bianca Maria și Marius Constantin, sunt botezați greco-catolic, tot în casa părintească.
În aceeași casă i-am cunoscut pe marii preoți, oratori desăvârșiți care au supraviețuit rigorilor din temnițele comuniste: Ieromonahul dr. Augustin Prunduș, Pr. Liviu Pandrea, Pr. Pura, Pr. Trufașu, Pr. Cherteș, Pr. Botiza și alții.
Dar timpul trece, se scurge, neținând cont de noi și, în anul 2005, tristețea mi-a umplut familia când atât tatăl meu, pr. Romulus Gogea – preot papal, cât și soțul meu, Aristide, au părăsit lumea, trecând la cele veșnice.
Numai rugăciunea, credința și speranța revederii în ceruri mă ajută să trec peste această grea încercare.
Merg și mă închin cu credință și speranță în orice biserică: ortodoxă, romano-catolică, dar mai ales în cea greco-catolică, cu hramul Sfânta Rita, de curând construită, din inițiativa părintelui Marian Stoicănescu, de pe strada Libertății“.
24. Ștefan Eugeniu : „În 8 noiembrie 1968, 2 tineri de 18 și respectiv de 23 de ani, primul plecat cu familia înainte de 89, cu un autoturism. se îndreptau spre Franța. Pe șoseaua națională, la Proieni, lângă Brezoi, nici până azi nu se cunoaște ce s-a întâmplat, dar a avut loc un accident grav în care cei doi tineri și-au pierdut viața. Cu 10 ani în urmă, mama lui Robert (cel de 18 ani), după un vis în care fiul i-a cerut să aducă o replică a statuii Fecioarei de la Lourdes la Brezoi, l-a contactat pe părintele Gilbert Iavorschi, paroh al Bisericii Romano Catolice din localitate, cât și pe doamna primar de atunci (despre morți numai de bine) pentru a aduce replica statuii FECIOAREI MARIA DE LA LOURDES. Doamna Primar a promis amplasarea monumentului în centrul Brezoiului, după care a uitat.
Mama lui Robert, doamna Violeta Paserini, a comandat un grup statuar care a fost realizat chiar în atelierele din localitatea franceză Lourdes, primind și atestatul de autenticitate. Cu mare greutate a adus la Brezoi statuile, dar – spre surprinderea ei – i-a fost refuzată de conducerea de atunci a localității amplasarea, considerându-se că este un simbol al catolicismului și ar putea să deranjeze ierarhii Bisericii Ortodoxe din Râmnic. Disperată doamna Paserini, după toate cheltuielile făcute, a trebuit să transporte fiecare statuie în parte la Craiova unde le-a putut depozita în locuința proprie.
După 4 ani, într-o convorbre telefonică cu dânsa am întrebat-o de statuia Fecioarei Maria.
Nu i-a venit să creadă că cineva se mai interesează de statuie, spunându-mi că este la Craiova și simte că Fecioara este supărată.
Atunci am întrebat-o dacă este de acord să facem o nouă încercare și să ridicăm un monument în apropiere de locul accidentului, la Proieni, cu sprijinul autorităților locale.
Între timp primar a ajuns domnul Robert Schell, care a fost de acord să aducem grupul statuar la Brezoi, pentru ca Fecioara să protejeze localitatea sa.
Așa am început să stau nopți în șir, imaginând cum și din ce să facem soclul, pavajul, împrejmuirea și, ce era mai important, să găsim o soluție pentru amplasament.
Fiind spijinit de primarul Robert Schell, fără de care nu aș fi putut realiza replica grotei, într-un an de zile am reușit să finalizăm proiectul. Am muncit mult împreună cu vecinul meu de atunci domnul Văcaru și după un an, în 3 iulie 2011, s-a săvârșit sfințirea la care au participat PS Episcop auxiliar Damian Cornel, al Arhidiecezei Romano-Catolice de București, PS Jean Perier, Episcop de Lourdes și PF Gherasim , Episcop al Vâlcii, alături de foarte mulți preoți catolici, greco catolici și ortodocși. A fost un moment emoționant de care iși vor aduce aminte mult timp locuitorii din zonă și un adevărat exemplu de apropiere între cele două mari Biserici creștine
În 3 iulie 2016, la 5 ani de la sfințire, cu un grup de credincioși catolici din apropierea Bucureștiului (cu 3 ani în urmă m-am mutat cu familia în Chitila), am participat la aniversarea celor 5 ani de la ridicarea monumentului. Împreună cu aproape 100 de credincioși am asistat la o ceremonie religioasă sobră dar încărcată cu multă căldură umană dar și Dumnezeiască, celebrată de Pr.Gilbert Iavorschi-paroh la Brezoi, împreună cu Părintele Ciprian-paroh al bisericii romano-catolice din Chitila și Părintele Victor Ostropel greco catolic din Rm Vâlcea.
Realizarea acestui monument, pornit dintr-o pioasă aducere aminte, a reprezentat pentru mine una din cele mai frumoase realizări din viață și mă bucur să aflu că, treptat, monumentul religios a devenit și loc de pelerinaj pentru cei care doresc să se roage la Fecioara Maria.
25.Tomuța Miron: „M-am născut în satul Almașu Mic, comuna Balc, jud. Bihor, din familie de greco-catolici: părinți, bunici, străbunici. În toată comuna eram numai greco-catolici. Am făcut prima spovadă și împărtășanie și am învățat cântările bisericești în comuna natală, preot paroh fiind Manu Gavrilă.
Am venit în Râmnicu Vâlcea în 2002 și, auzind de biserica greco-catolică, cu tot dragul m-am alăturat celorlalți ardeleni, ajutând și eu prin cântările pe care le știam, la oficierea Sf. Liturghii, precum și cu tot ce mi-a stat în putință pentru bunul mers al bisericii.
Doresc să vorbesc despre bunicul meu – preotul Manu Gavrilă. S-a născut în satul Almașu Mic, comuna Balc, județul Bihor, fiind greco–catolic din bunici și străbunici. Am avut în sat o biserică din lemn care a ars, fiind trăsnită.
Tot satul era greco–catolic, așa că au construit rapid o biserică nouă.
În 1948, preotul paroh greco–catolic, Manu Gavrilă, a fost amenințat de comuniști cu închisoarea dacă nu trece la ortodoxie. Având o familie grea: părinți bătrâni de întreținut, șapte copii în școli, singura sa posibilitate de existență fiind slujba sa, a acceptat și a trecut la ortodoxie, dar cu condiția să i se dea voie să oficieze în rit greco-catolic, cum erau obișnuiți oamenii din Balc.
Până în anul 1970, când a fost pensionat forțat, a oficiat slujbele, botezurile și cununiile în rit greco-catolic. După aceea, în Balc a fost numit un preot ortodox care a schimbat radical slujbele și toate obiceiurile. În prezent, nu mai există niciun greco – catolic în satul Almașu Mic! Am venit cu bunicul în Râmnic în anul 2002 și am auzit de existența bisericii greco-catolice. De atunci funcționez în corul bisericii-cu cei șase copii ai mei“.
26. Tudor Victor (preot): „M-am născut la Drăgășani în ziua de 7 decembrie 1964. Am absolvit Seminarul Teologic din Caransebeș, Facultatea de Teologie Sf. Muceniță Filofteia din Pitești, apoi Facultatea de Teologie Greco – Catolică din Oradea, unde în prezent sunt și masterand. În anul 2002, am avut o revelație care mi-a schimbat destinul. Mama mea, Lucreția, în vârstă de 71 de ani, în acel moment a descoperit că avea o tumoare canceroasă în zona plămânilor. Am plecat împreună la Roma, la fratele meu Marian, care predea acolo religie și iconografie bizantină dar era foarte căutat și pentru restaurarea unor biserici. Medicii de la spitalul din Roma au confirmat diagnosticul primit în țară după ce i-au făcut numeroase investigații și, pentru că metastazele ajunseseră la coloana vertebrală, au exclus o rezolvare chirurgicală a problemei, recomandănd radioterapia. Oricum, pronosticul era rezervat și fără șanse de salvare. În timpul tratamentului, mama mea, pentru că nu știa deloc limba italiană, a fost luată zilnic de Marian la aeroportul militar din Guidonia unde acesta realiza un mozaic bizantin la capela de acolo. Mama stătea în capelă și așteptând să termine lucrările a fost atrasă puternic de o statuetă a Sf. Padre Pio din Pietrelcina, care se afla lângă altarul capelei unde ea se ruga zilnic. A simțit imediat o iluminare și timp de șase săptămâni s-a rugat mereu, în genunchi, Sfântului. Atunci, probabil, s-a produs minunea. După terminarea tratamentului de radioterapie, când a fost din nou la control, s-a petrecut un lucru incredibil: tumoarea și metastazele dispăruseră complet. Nu ne-a venit să credem dar bucuria a fost imensă. În acel moment am hotărât ca să îmi dedic viața acestui sfânt care-mi salvase mama de la moarte.
Aproape imediat după acel moment s-a ivit ocazia să îmi găsesc un nou drum în viață. În ziua de 24 ianuarie 2005 am îmbrățișat religia greco-catolică împreună cu enoriașii mei din Pesceana, avându-l model pe Sfântul Padre Pio și suferințele martirilor Bisericii Române Unite cu Roma. Am avut necazuri mari, atât eu cât și cei care trecuseră la greco-catolicism, nemaifiind lăsat să merg la biserică și nici să mai țin slujbe atunci când era nevoie să mergem la cimitir. Am primit ajutor nesperat de la câteva instituții caritabile așa încât, la 14 octombrie 2007, s-a putut pune piatra de temelie a bisericii dedicate Sfântului Părinte Padre Pio. Acest moment solemn și unic în Oltenia (eram prima biserică greco-catolică ridicată la țară, într-o comună) a fost onorat de prezența. P.F.S. Cardinal Lucian Mureșan și a altor înalți prelați ai B.R.U., asistând peste 200 de persoane la slujba ținută în aer liber.
De atunci în parohie au fost făcute trei vizite pastorale de către Î.P.S. Mihai, episcop de București, care a venit să ne susțină moral. După lungi procese și necazuri am reușit să obținem accesul la cimitirul public și lucrurile au început să se liniștească. În anul 2011 am fost vizitat la Pesceana de ambasadorii S.U.A și ai Maltei la București, presa română și internațională denunțând discriminarea la care eram supuși.
În acest moment biserica greco-catolică este gata, pictată în interior și exterior, urmând ca în câteva luni să organizăm și slujba de sfințire a edificiului. Biserica este în formă de cruce, parter și etaj din cărămidă, este acoperită cu tablă de cupru și are două turle. Pavimentul este din marmură, uși sculptate, ferestre din lemn stratificat și pictură bizantină. Înălțimea ei este de 27 de metri, având o lungime de 32 de metri și o lățime de 12 metri. În prezent, în biserică se oficiază Sf. Liturghie la etaj iar la parter parastase și alte servicii religioase. In toți acești ani, în parohie am desfășurat acțiuni social-caritabile, pelerinaje, cateheze etc. Așa cum BRU din România a avut de suferit, și biserica cu hramul Padre Pio de la Pesceana s-a confruntat cu dificultăți mari, dar cu ajutorul Sfăntului și al rugăciunilor am ajuns în acest moment la o liniște și împlinire pe care o căutat de peste 10 ani“.
LISTA HĂRȚILOR
Harta județului Vâlcea – 2016 (trimitere de la pag. 19) …. (foto1)
Hartă cu localitățile din județ în care sunt comunități catolice (trimitere de la pag. 39) …. (foto 6)
Harta Olteniei – 1722, Schwantz. (trimitere de la pag. 143) …. (foto 20)
Harta Râmnicului – 1857 (trimitere de la pag. 211) …. (foto 36)
LISTA GRAFICELOR
1. Grafic cu durata medie a vieții populației rezidente a județului pe sexe (p. 453)
2. Grafic cu populația rezidentă în județul Vâlcea, pe sexe și medii- iulie 2014 (p. 454)
3. Grafic cu populația din județul Vâlcea după domiciliu pe grupe de vârstă și sexe – 2015 (p.454)
4. Graficul evoluției demografice a populației catolice în perioada 2002-2012. (p. 457)
LISTA FOTOGRAFIILOR
Precizare: fotografiile provin din arhiva foto personală (S: a.p.) sau sunt preluate cu acceptul titularilor din colecțiile: Ion Măldărăscu (S:I.M), Titi Mihai Gherghina (S:T.M.G.), Ion Soare (S:I.S), Mircea Lera( S: M.L.), Claudiu Tulugea (S: C.T.), Dan Vlaicu (S: D.V.). De asemenea am folosit fotografii făcute la Arhivele Județene (S: SJAN), Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice București (S: ARCB), la Muzeul Județean de Istorie Vâlcea ( S: MJIV) și la Direcția Județeană de Cultură Vâlcea (S: DJCV). Fotografiile preluate de pe internet (S:I) au fost semnalate ca sursă la Bibliografie.
1. Harta județului Vâlcea – 2016.(p.19)
2. Parcul Național Buila-Vânturarița. (p. 36)
3. Parcul Național Cozia. (p. 36)
4. Floare de colț – crește pe muntele Cozia la cea mai joasă altitudine din țară. (p. 36)
5. Drosera – singura plantă carnivoră din Romania. (p. 37).
6. Harta cu răspândirea comunităților catolice în județ. (p.39)
7. Râmnicu Vâlcea – azi. (p.40)
8. Transalpina – Drumul Național aflat la cea mai înaltă altitudine din țară . (p. 41)
9. Catagrafia Latină-1731 (copertă) (p.43)
10. Catagrafia Latină (ultima filă) (p. 43)
11. Cronica franciscanilor – Conventus Rimnicensis (prima filă) (p.44)
12 (a,b,c,d). Mircea cel Bătrân. Hrisov de atestare a Râmnicului, 20 mai 1388. Mănăstirea Cozia. (p. 92)
13. Piatra de mormânt a comitelui Laurențiu. (p.97)
14 (a,b). Act emis de Sigismund de Luxemburg privind “libertatea credinței”. (p.107)
15. Matei Basarab. (p. 131)
16. Constantin Brâncoveanu. (p.136)
17. Biserica „Sf. Dumitru“ din Râmnicu Vâlcea. (p.106)
18. Antim Ivireanul – ocrotitorul spiritual al Râmnicului. (p. 161)
19. Bărăția franciscană din Râmnic. ( p. 170)
20 (a,b,c). Harta Olteniei realizată de Friedrich Schwantz . (p. 143)
21. Eugeniu de Savoia. (p. 141)
22. Carol al VI-lea al Austriei. (p. 141)
23. Poștalion în secolul al XVIII-lea. (p.146)
24. Plute pe Oltul făcut navigabil de austrieci. (p. 151)
25.Via Carolina. (p. 146)
26. Alexandru Ipsilanti. (p. 178)
27. Alexandru C. Moruzi. (p. 178)
28. Biserica „Cuvioasa Parascheva“ din Râmnicu Vâlcea. (p. 173)
29 (a,b). Piața Râmnicului – Terasa (secolul XIX). (p. 201)
30. Anton Pann (1796/8-1854). (p. 208)
31. Locul unde se presupune că a fost cântat, în anul 1848,
imnul „Deșteaptă-te române !“. (p. 208)
32. Casa Elizei Papistășoaica – unde a locuit Anton Pann. (p. 205)
33 (a,b). „Matricula Bisericii Catolice“ din Râmnic, deschisă în 1775. (p. 181)
34. Extras din Obituarul franciscan (1714-1835). (p. 181)
35 (a,b). Documente privind refugiații ardeleni din 1849. (p. 209-210)
36 (a,b). Planul Moșiei Vechii Episcopii, Capela și Râul Râmnicului – 1857. (p. 211)
37. Ignazio Paoli. (p. 213)
38. Paulus Palma. (p. 221)
39. Raymund Netzhammer. (p. 252)
40. Alexandru Theodor Cisar. (p. 253)
41 (a,b). Imagini din orașul Râmnicu Vâlcea de la sfârșitul veacului al XIX-lea. (p. 206)
42. Iosif Bonov (1864-1926) – parohul care a modernizat Bărăția din Râmnic. (p. 220)
43 (a,b,c). Rapoarte ale revizorilor școlari privind Școala Mixtă Catolică Bărăția, unde aaadirector era preotul Iosif Bonov, din perioada 1880-1910. (p.221)
44. Clădire a Bărăției unde s-au ținut unele cursuri ale școlii catolice. (p. 221)
45 (a,b). Imagini de pe Valea Lotrului cu întreprinderi forestiere. (p. 227)
46 (a,b). Localitatea Brezoi unde s-a format o importantă comunitate italiană. (p. 229)
47 (a,b). Imagini din Ocnele Mari. (p. 229)
48 (a,b,c). Imagini din Drăgășani. (p. 230)
49. Casa Alexiu (construită de A. Copetti). (p. 248)
50. Bulevardul orașului cu Foișorul de Foc, hotelul Bărăției și Palatul de
Justiție. (p. 231)
51. Gara orașului –1908. (p. 231)
52. Piața Traian. În fundal se observă Bărăția. (p. 231)
53. Poșta din Râmnicu Vâlcea – 1908. (p. 231)
54. Farmacia “La Salvator” – 1907. (p. 231)
55. Hala orașului – 1902. (p. 231)
56. Strada Lipscani cu numeroase prăvălii conduse de negustori catolici. (p. 231)
57 (a,b). Familia italiană Boninsegna la cumpăna dintre secole. (p. 231)
58. Antonio Copetti. (p. 231)
59. Angelo Adreani. (p. 216)
60. Teatrul Adreani. (p. 217)
61 (a,b,c). Bărăția Râmnicului – complexul de imobile care delimita terasa aaaaorașului. (p.233)
62 (a,b). Iuliu Hossu (1885-1970) – martir al B.R.U. (p. 242)
63. Momentul citirii Rezoluțiunii Adunării Naționale de la 1 Decembrie 1918. ( p. 243)
64. Raport asupra vizitei monseniorului Casulo Cortesi la Călimănești. (p.265)
65. Hotelul Statului – Călimănești. (p. 265)
66. Hotel unde au fost cazați refugiații polonezi în 1939. (p. 265)
67. Blasutti Luigi Vittorio. (p. 278)
68. Francesca Haag – și-a dedicat viața acțiunilor caritabile. ( p. 271)
69 (a,b). Rafael Haag (1896-1978). (p. 262 și 321)
70 (a,b,c). Inventarierea bunurilor cu valoare istorică și artistică din bisericile Sf. Anton
Râmnicu Vâlcea (p. 278) și din Brezoi. (p. 318)
71. Proces-Verbal de inventariere 1974. (p. 278)
72 (a,b). Salvarea de la demolare a casei Anton Pann, prin translatare. (p. 280)
73. Biserica „Sf. Anton“ din Râmnicu Vâlcea. (p. 281)
74. Andreas Horn – preot în perioada stalinistă. (p. 271)
75. Prima Sf. Împărtășanie – preot Damian Ghiuzan. (p. 281)
76. Enoriași în curtea bisericii împreună cu preotul Rujanschi Barnabas. (p. 281)
77. Sora Tereza primind Sf. Împărtășanie de la monseniorul V. Blasutti. (p. 281)
78 (a,b). Enoriași la Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton“ din Râmnic (1980-1989). aaaaaaa(p. 281)
79. Preotul Damian Ghiuzan oficiind căsătoria tinerilor Kraus Florin și Moraru
Ana. (p. 281)
80. Arhiepiscopul Ioan Robu dăruind Sfântul Mir tinerei Costineanu Mihaela. (p. 281)
81 (a,b). Preotul Alecu Anton. (p. 283)
82. Prima Sf. Împărtășanie oficiată de preotul Alecu Anton. (p. 283)
83. Preotul Balint Ion. (p. 285)
84. Preotul Balint Petre. (p. 285)
85. Biserica „Sf. Anton“ (interior). (p. 287)
86. Cabinet medical „Sf. Augustina“. (p. 297)
87. Doctor Roxana Radu. (p. 297)
88. Sora Aloisia Sammartino. (p. 297)
89 (a,b,c,d,e,f). Grădinița „Sf. Ioana Antida“. (p. 293)
90 (a,b,c). Surorile Carității din Congregația Sf. Ioana Antida Thouret. (p. 293)
91 (a,b,c,d,e,f). Cimitirul catolic din Râmnicu Vâlcea. (p. 290)
92. Localitatea Brezoi – la începutul secolului XX. (p. 306)
93. Inaugurarea liniei ferate Gara Lotru – Brezoi. (p. 312)
94. Societatea „Carpatina“ – motorul dezvoltării localității Brezoi. (p. 309)
95 (a,b,c,d,e,f). Locuitori din Brezoi în perioada interbelică (mulți aparținând aaaaaaa cccccc comunității italiene). (p. 312)
96. Școala catolică din Brezoi. (p. 315)
97. Comunitatea catolică – sprijinită mult de Societatea „Carpatina“. (p. 310)
98. Biserica„ Sf. Anton“ din Brezoi – exterior. (p. 319)
99. Casa parohială din Brezoi. (p. 319)
100. Preot Gilbert Sebastian -Iavorschi. (p. 319)
101. Statuetă din incinta bisericii „Sf. Anton“. (p. 317)
102. Biserica „Sf. Anton“ – interior. (p. 317)
103 (a,b,c,d,e). Imagini din Biserica „Sf. Anton“ din Brezoi. (p. 317)
104. Reproducerea Grotei Fecioarei Maria de la Lourdes. (p. 320)
105. Blajul – centrul spiritual al Școlii Ardelene și al greco-catolicilor români. (p. 323)
106. P.S. Vasile Aftenie – martir al B.R.U. (p. 323)
107 (a,b,c). Familia preotului greco-catolic Blaj Iosif. (p. 327)
108. Testamentul preotului Iosif Blaj. (p. 327)
109 (a,b). Surorile Olga și Teodosia Gologan. (p.330)
110. Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe“ din Brezoi. (p. 322)
111. Relicvar cu moaștele Sf. Rita din biserica râmniceană. (p. 338)
112. Relicvar cu moaștele „Sf. Anton“ aduse în pelerinaj la Râmnicu Vâlcea. (p. 301)
113. Actul de înființare a Parohiei Greco-Catolice din Râmnicu Vâlcea. (p. 336)
114 (a,b,c). Sfințirea Bisericii „Sf. Rita“ – 1 octombrie 2006. (p. 337)
115 (a,b,c,d,e). Credincioși greco-catolici din Râmnic. (p. 337)
116 (a,b,c). Vizita cardinalului Francesco Coccopalmerio –2016. (p. 339)
117. Biserica Greco-Catolică „Sf. Rita“ din Râmnicu Vâlcea-exterior. (340)
118. Preotul Victor Tudor. (p. 340)
119. Preotul Victor Ostropel. (p. 338)
120. Cei trei preoți greco-catolici care slujesc astăzi în județul Vâlcea. (p. 343)
121 (a,b,c,d,e). Sfințirea temeliei Bisericii Greco-Catolice „Padre Pio“ din Pesceana. aaaaaaa (p. 342)
122. Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului“ din Pesceana. (p. 340)
123 (a,b,c,d,e,f). Biserica „Sf. Padre Pio“ din Pesceana – 2016. (p. 342)
124. P.F. Cardinal Lucian Mureșan – Arhiepiscop Major al B.R.U. (p. 344)
125. I.P.S. Ioan Robu – Arhiepiscop și Mitropolit de București. (p. 344)
126. Întâlnire ecumenică între Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul BOR Teoctist
la București, 9 mai 1999 – un pas spre unitatea creștină. (344).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: IOSUD ȘCOALA DOCTORALĂ DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI UMANISTE [304546] (ID: 304546)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.