Ioniță Andreea Disertație 2018 [302897]

[anonimizat] „G.M. Cantacuzino” Iași

LUCRARE DE DISERTAȚIE

STUDENT: [anonimizat]:

ASIST.DR. ARH. ANDREI PURCARU

AN ACADEMIC: 2017/ 2018, SERIA 2012-2018

Cuprins:

Argument……………………………………………………………………………………………….

1. Introducere

2. Analiza morfologică

2.1 Tipologii case

a.Casa veche simplă

2.1.1 Casa cu tindă rece

2.1.2 Casa cu tindă și cămară

2.1.3 Casă cu două camere și cu tindă rece la mijloc

2.1.4 [anonimizat]

b.Casa cu cerdac/pridvor

2.2 Elemente de compoziție

2.2.1 Proporție și simetrie

2.2.2 Scara

2.2.3 Ritm

2.3 Simbolistica elementelor arhitecturale

2.3.1 Elemente decorative

2.3.2 Credințe și obiceiuri

2.4 Relații în cadrul spațiilor traditionale

2.4.1 Relația casei cu natura

2.4.2 Relația de vecinătate

2.4.3 [anonimizat]

3. Identificarea elementelor care pot fi preluate în arhitectura contemporană

3.1 [anonimizat]

3.2 Tinda- spațiul tampon necesar în această zonă datorită climei

3.3 Vatra- simbol al reunirii familiei

3.4 [anonimizat] a crea spații open space

3.5 Utilizarea materialelor locale:lemn, piatră, lână, pământ – arhitectură ecologică

4. [anonimizat], cât și pentru peisajul natural.

În zilele noastre se observă o [anonimizat]. Din dorința de a [anonimizat] a [anonimizat]-autentic și kitsch. Piața românească este plină de tot felul de lucruri care primind doar o etichetă de ”tradițional-autentic românesc”, nu înseamnă că sunt și adevărate. [anonimizat].

Astăzi, când nevoia de autentic e [anonimizat] „tradițional” pare uzat și abuzat. [anonimizat]. E tot mai greu a distinge între autentic și neautentic. Dacă pentru produsele alimentare există o definiție destul de clară a [anonimizat], lucrurile nu sunt la fel de clare și reglementate. [anonimizat]-a face cu arhitectura locului.

Patrimoniul nu este reprezentat doar de monumentele clasate pe liste cu categoria A, ci și de arhitectura locuințelor tradiționale.

[anonimizat] o caracteristică a zonei.

O [anonimizat], este căutată tocmai pentru specificul ei local care conferă zonei o notă de autenticitate.

1. Introducere

„Locuirea este chipul în care muritorii sunt pe pământ.Căci „[anonimizat], adică în măsura în care posedăm calitatea de locuitori.”

Martin Heidegger

Locuința reprezintă unul dintre primele construcții necesare pentru desfășurarea vieții omului.

[anonimizat] o [anonimizat]n calitățile pe care i le conferea ca unui nucleu de stabilitate, în care avea parte de tihnă și armonie, loc rodnic și benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale.

Locuința în cultura noastră populară românească a reprezentat mai mult decât un adăpost, cuvântul „casă” fiind înlocuit de cele mai multe ori cu adverbul „acasă”, lucru care denotă faptul că era un loc plin de semnificații, loc părtaj la toate activitățile și trăirile de zi cu zi a celor care locuiau sub același acoperiș.

Casa este și unul din sensurile date cuvântului „vatră”, ce reprezentă cele mai adânci legături dintre viața noastră și pământul pe care trăim. În tradiția poporului român, „a nu avea vatră” înseamna a nu avea trecut, a nu avea început, a fi ciuline în vântul toamnei. Numai vatra îți dădea dreptul să fii al cuiva…numai vatra te cheama acasă și te dăruia cu o nouă copilărie ori de câte ori te întorceai din locuri depărtate. Vatra nu se vindea, ci o moșteneai și o lasai moștenire.

Analizând morfologia locuinței bucovinene, de la elementele de compoziție până la simbolistică și relațiile care apar între spații, doresc să identific elementele ce pot fi folosite în arhitectura contemporană.

Bucovina, find o zonă cu potențial turistic,și dezvoltându-se deja turismul rural, prin introducerea acestor elemente se poate continua specificul zonei, păstrând astfel tradiția și autenticitatea acestor locuri.

2.1 Tipologii case

a.Casa veche simplă

2.1.1 Casa cu tindă rece

Din punct de vedere al planurilor, după locuința monocelulară specifică unor epoci mai vechi, casa cu două încăperi a fost tipul cel mai răspândit pentru nordul Moldovei. Aparația ei este semnalată în feudalism, perioadă când s-a generalizat și diferențiat, într-un cadru mai larg preocupările pentru extindere a spațiului de locuit și desfășurarea diferitelor activități casnice, îndeosebi în iernile mai lungi.

Se numește astfel pentru că intrarea în spațiul de locuit se face printr-o incăpere rece, mai mică, fără vatră de foc, spre deosebire de alte regiuni unde vatra de încălzit și cuptorul se află frecvent în tindă.(Satu Mare, Sălaj, Someș, Bihor, Năsăud). Aria de răspândire cuprinde toate cele trei zone etnografice bucovinene, Câmpulung, Rădăuți și Suceava, fără diferențe evidente în funcție de relief.

Orientate aproape fără excepții cu fața spre sud, odaia de locuit este în partea mai însorită a clădirii, la unele foarte bine iluminată de ferestrele dispuse câte două în față, una pe laturi, la răsărit, uneori chiar și la peretele din spate. Ușa principală este în dreptul tindei care servește ca loc de trecere în casă și la pod. De aceea în majoritatea cazurilor tinda este oarbă, fără ferestre, iluminatul făcându-se oarecum prin acoperiș, tinda neavând tavan.

2.1.2 Casa cu tindă și cămară

S-a dezvoltat din planul tradițional de casă cu tindă. În partea din spate s-a adăugat o nouă odaie- cămara, cu intrare din tindă, dat fiind nevoia de depozitării cerealelor și obiectelor de uz casnic. Această încăpere a apărut la început la cei înstăriți. Prosperitatea și progresul tehnic au făcut ca viașa locuitorilor de la sate să capete noi valențe în evoluția sa istorică, ceea ce a determinat și modificarea planului funcțional al locuinței. În principal acesta s-a mărit considerabil și a fost împărțit după nevoile mereu crescânde de spațiu pentru diferitele activități casnice.

Avantajul acestei împărțiri constă în faptul că oferă odăi separate pentru sectoarele principale ale vieții zilnice și ceremoniale ale familiei. În unele cazuri, vatra s-a mutat în tindă.

2.1.3 Casă cu două camere și cu tindă rece la mijloc

Reprezintă tipul tradițional cel mai răspândit în Bucovina.

În partea de est se afla odaia mare sau „odaia bună”, tinda în mijloc și o camera de locuit în vest. Vatra se află în camera de locuit, unde era concentrat practic toată desfășurarea vieții casnice familiale.

Tindei rămasă în continuare opacă, i s-a adăugat în unele cazuri o ieșire în spate, lucru practic având în vedere poziția anexelor.

2.1.4 Casa cu două camere, tindă și cămară în spate

Acest tip de casă a luat ființă în Bucovina din tipul de casă cu ușă de ieșire în spate în dosul tindei. Fiind ușa spre nord, pentru a putea fi apărată de intemperii, într-o primă formă sub streașina casei s-a amenajat aici un gang înfundat cu scânduri. Mai apoi însă, acoperișul a fost prelungit la spate, unde s-a construit un perete nou, formând astfel încă o cameră, numită „camera din dos”, folosită pentru depozitare.

Pe lângă utilitatea casnică obișnuită, această extindere planimetrică cu prelungirea acoperișului în partea de nord, unde în unele cazuri coboară până la 1 m- 1,5 m de la pământ, are și avantajul că apără spatele casei împotriva precipitațiilor și a vânturilor reci de iarnă.

b.Casa cu cerdac

După arhitectura exterioară, unul din tipurile cele mai interesante și în același timp mai valoroase de locuință bucovineană, este casa cu cerdac. Prezentă în toate zonele, îndeosebi în satele românești, această locuință îmbină în mod desăvârșit arta vechilor case simple, realizând astfel de exemplare noi de mare originalitate.

2.2 Elemente de compoziție

2.2.1 Proporție și simetrie

Proporțiile în arhitectură sunt de diferite feluri; ele se aplică diferitelor ansamble și subansamble, casei întregi, pridvorului superior și celui inferior, distanței între stâlpi și dreptunghiurilor astfel create; raportul între registrul parterului și etajului, a înălțimii balustradei, a stâlpilor și înălțimii parterului față de pridvorul etajului și a grosimii acestor elemente, grinzi, stâlpi, scândurile balustradei.

Înainte de a de face vorbire despre elementele ornamentale și referiri la motivele decorative de pe acestea, facem cunoscut că obiectivele de arhitectură populară sunt înzestrate cu forme echilibrate în ceea ce privește proporțiile părților constructive.

Fără cunoștințe tehnice, matematice sau de altă natură, meșterii constructori au reușit să redea raporturi de o mare exactitate. Cel mai elocvent exemplu este raportul dintre fațadă(până sub streașina casei) și înălțimea acoperișului care în toate părțile montane, la vechile case era de 1/2 iar în alte părți de 2/3, raportul dintre înălțimea casei și lungimea acesteia era exprimat în așa zisul „număr de aur”, care era prezent în proporțiile tuturor locuințelor.

În analiza exemplului de față: casa Filip Sveica din Pârteștii de Jos,(casă trasferată în Muzeul Satului Bucovinean) se observă că fațada principală se înscrie într-un dreptunghi, ABCD, în care AD/AB=1/1,618(proporția sau numărul de aur). La aceeași fațadă este vizibil și patrulaterul GBCH precum și dreptunghiul, AGHD în raportul laturilor AB/GH=1/1.618, deci tot o proporție de aur, indentic fiind și raportul, AE/AG.

2.2.2 Scara

Scara construcțiilor arhitecturii țărănești este ghidată de scara umană. Acest lucru se explică prin faptul că elementele constructive erau proporționate în raport cu înălțimea omului.

2.2.4 Ritm

Ritmul este asociat mișcării

Ritmul este constituit de accentele puternice pe care stâlpii le pun în registrul continuu de umbră: ele determină suprafețe dreptunghiulare decupate în spațiul umbrit ale căror proporții își adaugă armoniile lor armoniilor ritmului.

Ritmul marcat în desenul balustradei face din acestea un element esențial al compoziției și accentuează orizontalitatea întregului edificiu.

Balustrada prispelor poate fi exemplul cel mai elocvent de sugerare a infinității, cât și de utilizare în alternanță, nuanțat distribuită, a suprafețelor pline și a celor ce se înscriu în „pozitivitatea golului”, efect obținut prin traforare.

2.3 Simbolistica elementelor arhitecturale

2.3.1 Elemente decorative

Din punct de vedere al ornamentului, partea simbolică o depășește pe cea decorativă.

Ornamentul este prezent la majoritatea elementelor constructive: grinzi, stâlpi, ancadramente de uși și ferestre, parapeți, etc.

Multitudinea de motive înregistrate în decorația arhitecturii populare reflectă folosirea motivelor geometrice în special: rombul, pătratul, cercul. Pe lângă acestea apar și motivele florale, astrale, antropomorfe și zoomorfe.

Ornamentul este conceput în cea mai mare parte bidimensional creându-se relația suprafață-volum.

Culoarea este elementul de plastică mai puțin întâlnit în arhitectura rurală tradițională. Culoarea naturală a materialelor utilizate este redusă mai mult la tonuri, decât la culori propriu-zise. Amplificate de elementele fațadei, aceste tonuri dau impresia de lumină și echilibru, accentuând deschiderile.

2.3.2 Poarta, fereastra, ușa

Poarta, element al gospodăriei exprimă legătura cu casa cât și cu statutul social al proprietarului. Ea reprezintă elementul de legătură dintre „vatra casei” și „vatra satului”. Prin intermediul ei se face legătura cu ulița satului și cu ceilalți locuitori, devenind în același timp și o zonă simbolică prin faptul că prin intermediul ei se comunica anumite evenimente satulu, prin împodobirea ei.

Poarta este acoperită asemănător cu cel al casei, creându-se prin acest lucru o unitate a compoziției gospodăriei.

Dacă poarta reprezenta elementul de pătrundere în spațiul semi-privat al gospodăriei, ușa reprezintă elementul de pătrundere în spațiul privat al casei. În arhitectura satului tradițional tipologia ușilor era clar definită în funcție de importanță. În acest sens, dacă scoteai din context o ușă puteai foarte ușor să îți dai seama unde îi era locul, fie că vorbeai de ușa de la casă sau de la o anexă.

Ușa reprezenta limitarea cea mai categorică dintre spațiul interior și spațiul exterior, dar în același timp și un element simbolic. Reprezenta deopotrivă o intrare dar și o ieșire. Ușa este asociată cu un drum inițiatic, care are ca deznodământ depășirea pragului și regăsirea de sine, a mulțumirii și a fericirii, pe care înainte nu au fost observate. Pragul ei, semnifica întâlnirea a două puncte, trecerea dintr-o lume spre alta, chiar dacă aparent distincte, dar care se influențiază reciproc.

Fereastra reprezintă celalaltă deschidere importantă a casei, pe lângă ușă, care este apreciată în relație cu mărimea generală a clădirii, cât și în relație cu celelalte străpungeri ale zidului sau spații semideschise. Fereastra este un element de evaluare atât al planului, cât și a elevației clădirii, ea fiind înglobată în structura casei.Ca și în cazul ușii, fereastra este percepută diferit atât din exterior cât și din interior. De obicei ornamentele și profilatura ramelor de la fereastră rimează cu cele ale ușilor, sau devin singulare și intră în ansamblu ca o parte subordonată.

O dată ce am trecut pragul casei, în „altă lume”, fereastra este primul punct de interes al spațiului de locuit prin faptul că alungă întunericul aducând lumina în interior. Astfel, lumina care pătrunde prin ferestră, transfigurează mărimea și ungherile încăperii. În funcție de poziționarea ferestrelor era influențată poziționarea mobilierului.

2.3.3 Lumina și umbra în arhitectura populară

Arhitectura nu se supune anotimpurilor cum se supune vegetația cu schimbările ei anuale, dar lumina îi dă perioade diferite de viață, îi adaugă noi virtuți plastice.

Nu e o enormitate să se vorbească despre culoarea umbrei, umbra casei românești neînsemnând o lipsă integrală de lumină, ci o penumbră a cărei intensitate și culoare variază în cursul orelor, de la puternică în cursul zilei, estompată dimineața și seara.

Constantin Joja

Arhitectura populară și-a format un mod propriu de exprimare datorită prezenței luminii. Casa nu este concepută ca un adăpost împotriva luminii puternice și nici ca receptor al acestei surse de viață. Și totuși, locuința țăranului român trăiește în lumină. Acest lucru este datorat faptului că ea se orientează după soare și profită prin acest lucru, de toate facilitățile pe care i le poate oferi acesta. Spațiile sunt create în așa fel încât să poată beneficia atât de lumină, cât și de umbră, în funcție de nivelul de însorire și de temperatură specifice fiecărui anotimp.

Profilul casei tradiționale este ca o reverență în fața soarelui, iar registrul de umbră apare continuu pe fațada însorită a casei, reprezentând astfel reacția specifică a acesteia față de punctele cardinale.

Elevațiile tuturor exemplelor de arhitectură tradițională, atât din Bucovina, cât și din celelalte zone ale țării sunt însoțite de prezența umbrelor adânci. Aceste umbre sunt lăsate însă de elementele orizontale pe planul secund al fațadelor și nu de umbre purtate de volume alăturate. Această zonă de umbră poate aduce volumul superior în situația de a părea că nu are legătură directă cu soclul. Prin acest fapt casa tradițională nu este încadrată în zona arhitecturilor gravitaționale, masive.

Arhitectura populară nu este caracterizată de umbrele ascuțite, ci de umbre orizontale, lungi, care sunt lăsate de volumele organizate pe axa verticală a compoziției.

Registrul de umbră determină o tensiune prin interpunerea acesteia între soclu și masa acoperișului, aceasta fiind subordonată echilibrului întregii compoziții.

Lipsa luminii directe asupra casei și implicit a umbrei, alterează claritatea exprimării imaginii.

În situații precum cel de timp înnorat, lumina și implicit umbra determină absența contrastului, iar casa este lipsită astfel de tensiunea creată între zona luminată și cea umbrită. Prin urmare fosta zonă de umbră devine la fel ca și fosta zonă de lumină, iar privitorul poate descoperi sistemul de compoziție originar. În această situație, casa devine mai sombră și își poate exprima direct simplitatea naturală. În schimb rămân evidente alte contraste, și anume cele între materialele diferite, culori și decorații, fiind puse în valoare capacitățile expresive ale fiecărui element.

De remarcat este faptul că lumina nu este aceeași peste tot, nici măcar de la o oră la alta, fie într-o zonă de munte sau câmpie. Putem să remarcăm lumina roșiatică la răsărit(din noapte spre zi), la amiază alb-răsunătoare(din mijlocul cerului spre pământ), seara în amurg făcând loc ușor întunericului, o nuanță roș-galben, ajung mai apoi la un cenușiu până la argintul luminii de lună. Prin urmare nici un peisaj, nici o arhitectură, cu atât mai mult un om nu rămân în afara acestui „dans al coloraturii luminoase”, schimbătoare în fiecare clipă, zi și anotimp.

Dacă ne-am roti în jurul unei case țărănești bucovinene sau din oricare altă zonă, am observa că lumina s-a schimba în acest timp, oferind alte adâncimi, alte umbre, alte perspective asupra volumului și a structurii afective și intenționate dintru început construcției.

Introducând astfel arhitectura în cursul rotației soarelui de la răsărit la apus, se pot evidenția prin lumină detaliile rând pe rând pentru ca mai apoi să fie atenuate în aceeași ordine. Fiecare element, fiecare decor de acest fel este chemat rând pe rând să-și joace rolul, să-și cânte melodia.

În compoziția casei țărănești nu regăsim o sumă de acorduri de umbre separate, ci o suprafață unitară, un spațiu umbrit unitar, care este doar întrerupt ritmic de liniatura de lumină ce cade pe stâlpi. Umbra nu mai este percepută ca un gol între elementele de arhitectură, ci arhitectura însăși. Umbra nu mai este considerată absența luminii, ci un element nou,un spațiu în penumbră, în care imaterialul este făcut vizibil, aproape palpabil.

44

Dacă lumina poate delimita cu precizie matematică orice volum în spațiu, îl poate dimensiona și îi poate da valori monumentale sau îl poate minimaliza, umbra însă poate estompa elementele constructive și le poate șterge noțiunea de dimensiune, făcând dintr-o construcție de foarte mici dimensiuni o arhitectură monumentală.

Expresia cea mai înaltă a umbrei este reprezentată prin spațiul intermediar între interior și exterior (pridvorul), elementul dominant de umbră care a dat arhitecturii țărănești românești incertitudinea dimensională și aptitudinea spre monumentalitate.

E ceea ce au înțeles țăranii români, pătrunși de poezie și monumentalitate, în comuniune costantă cu natura. Această comuniune a fost realizată prin spațiul intermediar între interior și exterior, pridvorul total, element dominant de umbră, care a împrumutat arhitecturii țărănești românești incertitudinea dimensională, deci aptitudinea spre monumentalitate ca spațiu extensibil mental. Intermediu între material și imaterial, între materialitatea și imaterialitatea arhitecturii, umbra pridvorului românesc domină și determină întreaga compoziție arhitecturală în casa țărănească, împrumutându-i o originalitate absolută în istoria arhitecturii.

2.3.4 Credințe și obiceiuri

Ca o vatră a familiei, casa tradițională bucovineană a fost încadrată didntotdeauna unor concepții mitologice specifice.

De la găsirea locului curat și jertfa zidirii până la îndepărtarea influențelor nefaste, cu mutarea în casa nouă, cu aprinderea primului foc și începutul activității casnice.

În oridine cronologică, evenimentele pot fi grupate pe trei momente principale:

a) la începutul lucrărilor

b) la înălțarea construcției

c) intrarea în casă nouă

3. Relații în cadrul spațiilor traditionale

3.1 Relația casei cu natura

Arhitectura, care nu poate trăi fără spațiul înconjurător, introducându-și formele în acest spațiu, completează generos actul locuiri, „act fundamental anterior construcție înseși,”

L' Herne

Casele populare românești dau senzația „creșterii din pământ”, fără a fi, însă replica formelor de relief.

Volumul principal al construcției crește însoțit de întreaga serie de spații de tranziție- scări, anexe, în cazul în care acestea sunt adiacente.

-adaptare la topografia terenului

in cazul in care casa este pe doua nivele materialele folosite pot fi diferite

zona de locuință, care cuprinde nivelul foișorului și prispei, se află la înălțimi diferite față de cota terenului, păstrându-și o oarecare autonomie semantică. Nivelul inferior este de regulă pivniță sau depozit, la care accesul se face separat. În acest fel se păstrează principiul separării funcționale complete între locuință și anexele ei. Câtă vreme scara, ca element de circulație verticală, parcurge aproape toată înălțimea nivelului inferior, o altă poziționare a acesteia ar permite o legătură funcțională între spațiul de depozitare și locuință. Cele două spații, deși conlucrează sub aspect volumetric, din punct de vedere funcțional sunt tratate separat, accesele la fiecare din ele fiind folosite ca mijloace de expresie arhitecturală.

Rezultă astfel intenția expresă de a relaționa anexele complementare locuinței prin spațiul curții, acesta din urmă devenind parte integrantă a funcțiunii casei. Aspectul acesta denotă o deschidere deliberată spre natură.

Curtea devine zonă de mediere între spațiul locuinței și mediul înconjurător. Ea este zonă funcțională, zonă de coagulare a întregii activități din gospodărie. Curtea este spațiul de viață al gospodăriei. Funcțiunile separate, dispuse organic în interiorul curții sunt părți integrante din viața gospodăriei. Ea face trecerea între spațiul artificial și cel natural. Deși în accepțiunea contemporană, curtea poate fi considerată spațiu artificial, în concepția celui care o folosea ea era considerată spațiu natural.

Acest loc era decodificat de țăran ca parte din peisaj, pe care acesta și-l apropie și în care trăiește.

3.2 Relația de vecinătate

Modul natural de dispunere a gospodăriilor și caselor dă senzația libertății absolute de organizare spațială și de stabilire a relației casă- spațiu natural. Relația graduală dintre spațiul public și spațiul privat, respectiv dintre stradă și casă, se realizează la multe niveluri.

Relația casă-drum se face, fără excepție, prin intermediul curții, chiar dacă prin forța împrejurărilor, în anumite situații casa e așezată adiacent spațiului de circulație publică și nu direct la stradă. De cele mai multe ori există o relație vizuală directă între casă și prispă și între stradă și casele vecine, adică există o comunicare directă între spațiul public- drumul- și spațiul de tranziție al locuinței, între foișor și prispă. Legătura funcționalăeste mediată, însă, de curte. Acest tip de relații paralele crează o ambiguitate în lectura determinantelor sociale legate de organizarea spațiului curții.

Relația vizuală directă stradă- locuință sau locuință- locuință, dă senzația de deschidere și efectul unei comunicări facile între spațiile gospodăriilor vecine. În felul acesta, întreaga comunitate sau grupare de gospodării are un aer deschis, satul funcționează ca o grupare unitară de elemente, deschise, care asigiră comunicarea între aceste gospodării, la nivelul ansamblului.

Relația dintre spațiul public al străzii și spațiul privat, mediată de spațiul de tranziție al locuinței conferă, în același timp, intimitate acesteia, în limitele în care teoria este general acceptată. Se obține prin acest sistem de relații directe sau mediate o relativă autonomie și izolare a vieții private a familiei individului, în contextul unei relații deschise în cadrul comunității. Comunitatea este deschisă și unitară, dar individul are libertatea și intimitatea lui materializată prin raportul indirect curte- spațiu de tranziție- spațiu interior. Traseul dinspre drum spre locuință ca spațiu privat parcurge câteva puncte importante.

Poarta, element cu caracter simbolic, reprezintă unul din punctele importante pe traseul spațiu public- spațiu privat. Transparența delimitării spațiului curții accentuează caracterul simbolic al acesteia. Ea nu este din punct de vedere funcțional un acces separat și controlat, ci doar materializarea modalității de evidențiere a zonei de acces în spațiul curții. Cu atât mai mult cu cât dimensionarea porții exprimă și efortul de a asigura tehnic posibilitatea accesului cu mijloace agricole mari, ce obligă la anumite gabarite. Este așezată în prelungirea unui gard trasparent și fragil, făcut doar pentru a marca limita de proprietate și al cărei singur rol funcțional este de a proteja ograda, accentuând prin contrast funcția de reprezentare pe care o are poarta. În opoziție cu cadrul rezervat accesului gabaritelor mari, zona de acces a omului are nuanțări legate de statulul privilegiat pe care îl are poarta în raport cu celelalte piese ale gospodăriei.

Accesul pe poarta mică se face printr-un spațiu mai redus celui necesar unui om, înălțimea celui mai coborât fiind sub înălțimea unui om normal.

3.3 Relația interior- exterior

-spațiul de tranziție

analiza spațiului de tranziție trebuie făcută din punctul de vedere aal funcțiunii și relațiilor volumetrice de la nivelul ansamblului. Funcțional, spațiul de tranziție aparține interiorului clădirii, el nu este un spațiu de circulație, ci este o prelungire sezonieră a funcțiunilor și activităților interioare. De aceea, el este până la urmă un spațiu multifuncțional.

Evident, îndeplinește și funcțiunile primare ale acestui tip de spațiu: circulație, protecție împotriva soarelui, a ploii sau zăpezii, protecția pereților și a acceselor împotriva intemperiilor.

Am afirmat că spațiul de tranziție este prelungirea funcțiunilor interioare către exterior, de aceea, funcțional, ele este al casei. Din acest punct de vedere el este, practic, locul comun al organizării funcționale a întregii case.

Pe toate longitudinile și între anumite latitudini, pridvorul este prezent sub diferite forme, cu expresii plastice diferite dar cu aceeași funcție : de a constitui un spațiu intermediar între interior și exterior, un spahiu arhitectural independent, capabil să utilizeze variațiile luminii solare ca element vivificator al arhitecturii. Orice formă elementară de pridvor este un spațiu al tuturor posibilităților expresive ; doi stîlpi și o grindă pot primi o infinitate de expresii arhitecturale prin simpla proporționare a registrului de umbră, prin ridicarea lui de la pământ pe stîlpi sau pe zid și modelarea stîlpilor și a grinzii. Este cea mai rațională construcție și cea mai expresivă. Stîlpii ca elemente singulare, sau o repetire de elemente, pot alcătui compoziții de sine stătătoare. Monumentalul este esența plastică a pridvorului chiar limitat la o singură travee ; aceasta rezultă din evidența structurală, din unitatea plastică a elementului de susținere — stîlpul — întruchipare a sensului verticalității. Din lemn sau din piatră, stîlpul și coloana au dat întotdeauna — noblețe compoziției arhitecturale, monumentalitate, indiferent de dimensiune, prin intermediul jocurilor de proporție ; rigiditate, subtilitate sau finețe, prin jocul grosimii sau subțirimii diametrului. Fiind rațiunea absolută a sistemelor constructive, stîlpul și coloana sînt prezente chiar și în construcția compactă, detașate, angajate sau reduse la pilastru, Stîlpul în arhitectura țărănească românească excelează prin sub- țierea lui la limita rezistenței lemnului, determinând eleganță structurală a pridvorului și în același timp un alfabet specific românesc, care diferențiază arhitectura noastră de orice altă arhitectură pe pridvor. Modelat sau nu, stîlpul pridvorului nostru determină, prin simpla amplasare la distanțe mai mari sau mai mici, proporții ale spațiului intermediar, expresii ale sentimentelor care au stăpînit constructorul în momentul edificării casei ; proporțiile sînt la noi totdeauna altele decît ale numărului de aur prezent în tot Occidentul, din antichitate și pînă azi. Libertatea totală a proporțiilor caracterizează arhitectura romanească atît la țară cît și la oraș. Arhitectura românească ajunsă la perfecțiune plastică nu a fost niciodată și nici nu poate fi concepută fără pridvor, fără spațiui intermediar între interior și exterior, fără opoziția clară între registrul de lumină la parter și cel superior de umbră, arhitectură aeriană ; este antipodul arhitecturii de zid sau de piatră. Construcțiile țărănești fără pridvor, cu toate meritele lor nu ajung la o mare expresivitate arhitecturală. Arhitectura românească, țărăneasca sau urbană, este definitorie întotdeauna în fațada plasată spre sud, indiferent de orientarea străzii. Mijloacele pentru valorificarea fațadei închise se reduc la ritmul și proporțiile golurilor, brîul median sau balustrada, ornamente de stuc și pilastratura canelată, romburi deasupra și dedesubtul ferestrelor, dinți și liniaturi drepte sau fin ondulate. Pentru a avea în față continuu grandiosul spectacol al naturii, pentru a participa la fantasticele creații ale luminii veșnic schimbătoare, pentru a se menține mereu în starea de poezie care îl face independent, care ai dă conștiința demnității umane, țăranul ca și orășeanul au nevoie de pridvor, spațiul care nu aparține nici naturii și nici nu-l izolează de natură. Spațiului acesta miraculos, omul îi dă puteri tainice acționând dinlăuntru asupra naturii printr-o rețea armonică de dreptunghiuri, cadre transparente ce constituie raporturi numerice, raporturi geometrice, întreaga structură matematică mentală care organizează instinctiv orice contact uman cu exteriorul. Astfel prinsă în această rețea, jnatura devine familiară, inteligibilă, apropiată, chiar cînd se dezlănțuie dușmănoasă asupra omului. Nu mai ești dominat de natură, ci părtaș la ea. Spațiul pridvorului el însuși devine un domeniu privilegiat, penumbră colorată mereu schimbătoarei Cînd e înălțat de la pămînt, însăși perspectiva omului asupra naturii, asupra vieții capătă nuanțe care deosebesc pe omul de munte de cel de cîmpie, pe omul spațiilor ondulate de cel al orizonturilor infinite. Arhitectura urbană românească autentică este produsul dezvoltării logice și estetice a arhitecturii țărănești cu pridvor. Planul casei noastre țărănești frecvent astăzi (sala și 2 sau "4 camere) nu strălucește prin elocință. într-un fel, detaliul este elocvent și rezumativ pentru ansamblu. Stîlpul iradiază, prin vibrația luminoasă a crestăturilor lui, întreaga stare sufletească care a dat naștere compoziției. Arhitectura trebuie văzută și înțeleasă explorînd toate punctele de vedere posibile. Prin succesiunea de spații și forme văzute în mers se desfășoară un adevărat dialog între privitor și epoca întreagă în care s-a ridicat monumentul, se face auzit întregul lui discurs, muzica și poezia lui. Monumentul nu trebuie privit ca o fotografie, priveliște înghețată, ci trebuie privit în desfășurarea sa spațială, din depărtare, din apropiere, mișcîndu-ne in jurul lui, urmărind raporturile între plinuri și goluri, valoarea de impact a detaliului asupra întregului. Limbajul lui special trebuie învățat cum se învață alfabetul spre a putea citi cursiv nenumăratele fațete ale sufletului exprimat prin realizările arhitecturale. Trebuie să descifrăm arhitectura lăsîndu-ne în același timp pradă magiei ei. Ce sentimente trezește în noi un monument de arhitectură pe care îl vedem prima oară ? Simți iradierea puternică a unei personalități încă neprecizate, a unei voințe de expresie nelămurite. Impactul vizual e deconcertant, dar pe măsură ce personalitatea monumentului se evidențiază, pe măsură ce se desfășoară jocul magnific al umbrei pe volum, detaliile încep să precizeze și structura spirituală care a prezidat concepția arhitecturală și mijloacele raționale care au fost utilizate in structura monumentului. Apoi dozajul de lumină și umbră, antagonismul dintre ele, clarifica sentimentele și ideile care au fost încorporate în operă. Pentru a putea auzi tot ce spune monumentul, trebuie confruntate sensurile plastice ale fiecărei părți cu celelalte, ale fiecărui punct de perspectivă cu celelalte. Arhitectura noastră țărănească nu are multe detalii. Se exprimă îndelung prin ansamblul ei, prin originalitatea concepției, prin accentul puternic pus pe umbră și penumbră, prin delicatețea construcției și a structurii balustradei, prin planul înclinat al scării, element puternic expresiv în fațadă. Volumul unitar al casei țărănești nu mijlocește multe puncte de perspectivă, dar pregnante, punînd suficient în evidență proporțiile cadrelor de umbră dintre stîlpii celui care le-a organizat și le-a învestit cu toată poezia lui.

4. Identificarea elementelor care pot fi preluate în arhitectura contemporană

Sensurile arhitecturii noastre tradiționale sunt în plină actualitate, deoarece arhitectura noastră exterioară de lemn poate îmbrăca cu ușurință toată construcția de beton a spațiului exterior, poate fi transpusă în fier, în aluminiu, într-o varietate infinită, păstrându-se în toată autenticitatea ei, ne vom regăsi într-un spațiu creator.

A trăi și a crea în actualitate nu înseamnă a te rupe de tradiție ci a îmbogăți tradiția cu noile atitudini de viață, cu noile sensuri de plastică, astăzi mergând spre simplificarea maximă. Simplificarea ca scop suprem al operei de artă este de fapt concentrarea extremă a sensurilor, a spiritualității unui neam exprimată prin plastică. Este mai puțin vorba de o arhitectură nouă decât de o manieră nouă de a gândi și simți arhitectura, de o nouă concepție arhitectului asupra arhitecturii..

Prin urmare, am selectat câteva elemente ce pot fi preluate în arhitectura contemporană, în special a satelor din Bucovina, cele cu potențial turistic și nu numai.

Patrimoniul nu e reprezentat doar de monumentele clasate pe lista monumentelor istorice de categorie A, ci și de arhitectura bisericilor de lemn mai puțin cunoscute sau de arhitectura caselor tradiționale. Acest patrimoniu trebuie privit ca o moștenire valoroasă care, printr-o corectă administrare, poate deveni sursa de bunăstare a comunității.

De ce e important să conservăm și să construim respectând specificul local?

Arhitectura tradițională are calitatea de a fi sustenabilă ecologic prin adaptarea la clima și relieful dintr-un anumit loc și prin utilizarea materialelor de construcție naturale disponibile în acea zonă.

Cine preferă să meargă în Bucovina și să doarmă într-o casă fără personalitate, cu geamuri termopan, vopsită în culori stridente și cu balustrade de inox? Se merge în acolo tocmai pentru a regăsi peisajul rural specific, cu case mici de lemn cu acoperiș de șindrilă, și bucătăria locală, care folosește alimente fără conservan ți și coloran ți.

Cum se poate păstra specificul arhitectural local?

Metodele de intervenție trebuie să fie la fel de atent alese și în cazul intervențiilor pe clădiri vechi, și în cazul clădirilor noi, construite de la zero. Arhitectura nouă nu trebuie s-o imite pe cea veche, producând o pastișă istorică ușor de catalogat drept kitsch, ci trebuie să respecte specificul local, asumându-și în același timp momentul în care a fost creată;

În primul rând, pentru a putea păstra specificul local al fiecărei zone, sunt necesare studii despre acest specific local arhitectural. Studiile trebuie să depășească imaginea casei așa-zise tradiționale pentru zona respectivă și să clarifice modalitățile de ocupare a parcelei, tehnologiile de construire, materialele utilizate, tipologiile și gabaritele specifice, și în general tot ceea ce e specific locului.

Apoi, pe baza studiilor trebuie întocmite ghiduri vizând păstrarea specificului local. Acestea nu trebuie doar să semnaleze și să cerceteze arhitectura locală, ci să propună modalități de intervenție la nivelul clădirilor existente și principii de construire pentru clădirile noi. Ghidurile vor fi îndrumare practice pentru proprietarii de case și pentru administrațiile locale. În etapa următoare, ghidurile trebuie transpuse în reglementări de tip regulamente locale de urbanism, ce stabilesc și normează modul de restaurare și/sau construire.

Tot ghidurile pot fi și un punct de pornire pentru o educație arhitecturală continuă. Acestea scot în evidență modele de bună practică sau, dimpotrivă, intervenții nefericite. Implicarea comunității în acțiunile de reabilitare și instruire a oamenilor în tehnicile tradiționale.

Administrația locală poate, de asemenea, să organizeze concursuri de arhitectură pentru a obține modele de bună practică și de arhitectură contemporană concepută în spiritul specificului local. E nevoie de continuitate între studii, ghiduri, reglementări, modele și concursuri pentru ca aceste acțiuni să poată contribui la păstrarea specificului local.

-spațiul de tranziție- pridvorul

-tinda- spațiul tampon necesar în această zonă datorită climei

-vatra- simbol al reunirii familiei

-valorificarea înălțimii acoperișului- posibilități de a crea spații open space

-utilizarea materialelor și tehnicilor locale:lemn, piatră, lână, pământ – arhitectură ecologică

5. Bibliografie

Bârcă , Ana: „Plastica arhitecturii rurale”, Ed. Ad Libri, București, 2007

Camilar, Mihai: „Arhitectura populară bucovineană”, Suceava, 2014

Cojocaru, Nicolae: „Casa veche de lemn din Bucovina”, Ed. Meridiane, București, 1983

Ionescu, Grigore: „Arhitectura populară românească”, Ed. Tehnică, București, 1957

Iordache, Gheorghe: „Ocupații tradiționale pe teritoriul României”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1996

Joja, Constantin: „Sensuri și valori regăsite”, Ed. Eminescu, București, 1981

Joja, Constantin: „Actualitatea tradiției arhitecturale românești”, Ed. Tehnică, București, 1984

Mitrache, Georgică: „Tradiție și modernism în arhitectura românească”, Ed. Universitară „Ion Mincu”, București, 2002

Olenici, Dimitrie: „Semne și simboluri astronomice în ornamentica tratițională din Bucovina”, Ed. Accent Print, Suceava, 2017

Sireteanu, Ion Popescu: „Cuvinte românești fundamentale” (vol. I), Ed. Bucovina, Iași, 1995

Stoica, Georgeta: „Arhitectura interiorului locuinței țărănești”, Rm. Vâlcea, 1974