IonAlexandru GROȘEANU SOLUȚII NON-MILITARE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI MENȚINERE A PĂCII BUCUREȘTI, 2013 [604186]

Ion–Alexandru GROȘEANU SOLUȚII NON-MILITARE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI MENȚINERE A PĂCII BUCUREȘTI, 2013

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 2 din 20 Pagină albă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 3 din 20 INTRODUCERE Lumea în care trăim se poate spune că este o lume puternic conflictuală. Conflictualiatea este parte a firii umane. Din cele mai vechi timpuri au existat conflicte și tot de atunci oamenii au încercat să rezolve conflictele prin diferite mijloace. Cauzele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora, la piețele de desfacere, cât și în domeniul diferențelor de natură etnică, religioasă, culturală și ideologică. Prevenirea și soluționarea conflictelor a fost și este una dintre preocupările omenirii. Prezervarea păcii este astfel în centrul atenției celor mai mulți actori din mediul de securitate. Lumea actuală prezintă o complexitate și dinamică fără precedent, aflată în plin proces de globalizare. Acești factori au determinat și evoluția conflictualității care a preluat și ea a complexitatea și dinamismul mediului de securitate. În egală măsură soluțiile de prevenire a conflictelor și acelea de soluționare a acestora se adaptează și ele acestor caracteristici ale mediului de securitate. Actorii de securitate, fie că ne referim la actorii statali, non-statali, organizații de securitate regionale sau globale, tind să găsească modalități de prevenire a conflictelor violente. Înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a omenirii și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestuia, este o condiție esențială a oricărui progres, la fel de importantă ca și cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a situației interne, a gradului de coeziune socială, a capacitaților de mobilizare pentru realizarea unor proiecte importante. Marile transformări ale lumii contemporane și deschiderile spre noi sfere de interese și influențe au dus la crearea a multiple zone și chiar regiuni de instabilitate pe întreg mapamodul, cu implicații deosebite în ceea ce privește realizarea securității pe plan local, regional și chiar mondial. Pentru rezolvarea confilictelor actuale, în prima fază, cum este și firesc, se face apel la soluțiile non-militare pentru prevenirea acestora și menținere a păcii și abia după epuizarea acestora să se intervină cu mijloace militare.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 4 din 20

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 5 din 20 MODALITĂȚI DE SOLUȚIONARE PAȘNICĂ A CRIZELOR INTERNAȚIONALE La nivel internațional, ca urmare a experienței acumulte de-a lungul timpului de către societatea umană, s-a constat necesitatea crearea unor instituții internaționale de securitate al căror rol să fie gestionarea crizelor, prevenirea conflictelor și menținerea păcii. Din această necesitate a luat ființă Organizația Națiunilor Unite. Înființată după cele de al II-lea Război Mondial, ONU a pus la punct un sistem de management al crizelor și de prevenire al conflictelor ale căror principii au fost cuprinse în Carta Națiunilor Unite. Carta ONU este documentul ce prevede în explicit și cuprinzător în același timp, modalitățile prin care actorii internaționali trebuie să soluționeze în mod pașnic disputele și diferendele dintre ei. “Părțile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale vor trebui să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale juridiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale sau prin orice mijloace pașnice la alegerea lor”1. În momentul în care s-a semnat Carta ONU la San Francisco, documentul încorpora învățămintele istoriei, experiența limitată a Societății Națiunilor, cât și concluziile rezultate în urma celui de-al doilea război mondial. Așa cum este specificat în hotărârea exprimată de către țările care au hotrât înființarea Organizației, obiectivul principal a fost, și consider că este în continuare „izbăvirea generațiilor viitoare de flagelul războiului” , dar în același timp și instaurarea unei stări de drept prin „menținerea justiției și respectarea obligațiilor” asumate sau prevăzute de dreptul internațional. Carta ONU este un document conceput de reprezentanții statelor și care se adresează aproape exclusiv acestora, în primul rând statelor membre ONU. Carta ONU este ilustrarea perfectă a sistemului internațional în care actorii principali sunt 1 Carta Organizației Națiunilor Unite, semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945, art. 33, http://www. dri. Gov.ro/documents/Carta% 20ONU.pdf, accesat la 05.06.2013

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 6 din 20 statele. În puține locuri se fac referiri în Cartă la un sistem care să cuprindă și alți actori, ca de exemplu în privința drepturilor omului, problemelor globale, bunăstării și progresului social. Doar articolul 33, la care am făcut referire anterior, se adresează părților și nu statelor, având în vedere că în conflicte actorii implicați pot fi dintre cei mai diverși și nu doar statele. Acest articol ține cont de un adevăr elementar: căile de rezolvare pașnică sunt valabile pentru un sistem mult mai larg decât acela al statelor. În afară însă de instrumentele prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU, în prezent, în practica curentă se utilizează și alte tipuri de soluții de rezolvare prin mijloace nemilitare a conflictelor și crizelor internaționale, cum ar fi intervențiile umanitare și diplomația însăși, ca instrument în sine, de modelare a comportamentului statelor. Deși diplomația preventivă, promovată în viziunea ONU sub forma medierii, concilierii sau concilierii reprezintă metoda de bază, experineța ultimei perioade ne-au demonstrat c ă există și alte forme de acțiune cu efect preventiv ridicat, cum ar fi dezvoltarea de proiecte în contextul unei strategii preventive, acțiuni umanitare, dezarmare preventivă sau dislocare preventivă. Cu toate acestea, evoluțiile recente demonstrează că dreptul internațional reprezintă, de regulă, cel mai mic numitor comun al înțelegerii dintre state asupra unui aspect al vieții internaționale, pe care consideră că este în interesul lor să îl reglementeze2. În continuare doresc să dezvolt câteva din metodele considerate ca fiind soluții non-militare de prevenire a crizelor internaționale. Negocierile reprezintă una dintre cele mai însemnate căi de rezolvare și prevenire a conflictelor. Negocierile au drept rațiune găsirea și construirea unei soluții la o problemă clar definită: rezolvarea unui conflict, de preferință înainte de intrarea sa în faza violentă. Ca metode, negocierile continuă să se bazeze pe raționalitatea și resursele de inteligență și imaginație ale negociatorilor. Creșterea 2 Teodor Frunzeti, Conflict și negociere în relațiile internaționale, curs, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011, p.116;

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 7 din 20 complexității și incertitudinii specifice evoluției situației internaționale de după sfârșitul războiului rece constituie un factor ce introduce în ecuația negocierilor elementul neprevăzut, îngreunând comunicarea și dialogul dintre părți Teoria negocierilor a reușit să identifice situațiile dificile și de nesoluționat, cum ar fi litigiile de distribuție și problemele identitare și să le ocolească, de multe ori recurgând la soluții inovative, de canalizare a intereselor părților spre abordări în baza unor interese comune. Negocierile rămân vulnerabile la influențele de context și conjunctură. Dintre acestea un element ce reduce marja de manevră a părților și alterează rezultatul negocierilor îl constituie constrângerile temporale, determinate de termenele prestabilite. De cele mai multe ori negocierile de la încheierea unui conflict stau sub semnul inegalității dintre învingători și învins, toate părțile interesate și implicate concentrându-și atenția, în primul rând asupra consecințelor imediate, pe termen scurt. Aspectele principale ale procesului de negociere sunt caracterizate de discuții3 în care: – fiecare parte prezintă oferte inițiale celeilalte părți; – fiecare parte își prezintă acele puncte pe care le consideră de nenegociat, asupra cărora nu admite poziții divergente; – părțile se angajează să ofere anumite recompense sau, dimpotrivă, să utilizeze, după caz, sancțiuni, spre a determina cealaltă parte să facă concesii; – se fac concesii de una sau de ambele părți, astfel încât punctele de vedere ale părților devin mai apropiate; – una sau ambele părți își retrag, parțial sau integral, ofertele precedente, iar unele concesii sunt admise atunci când pericolul de blocare al negocierilor devine iminent; – în final, atunci când dinamica acceptării de concesii depășește presiunea divergențelor, părțile tind să ajungă la puncte de vedere convergente, în interiorul plajei cuprinse între punctele lor de vedere de la demararea negocierilor. 3 ibidem, p.117;

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 8 din 20 În general, rezultatul negocierilor poate fi evaluat în funcție de patru criterii: – acordul – pentru ca un acord să aibă durabilitate, el trebuie să ofere tuturor părților implicate condiții mai bune, mai avantajoase decât le aveau în lipsa sau înaintea acordului. Uneori negocierile nu sunt conduse vizând ca obiect principal realizarea unui acord, ci obținerea de “efecte secundare”, ca de exemplu satisfacerea opiniei publice interne și internaționale. – eficiența se referă la extinderea pe care părțile sunt dispuse să o acorde înțelegerilor semnate, în funcție de constrângerile inerente situației. – echitatea se referă la măsura în care acordul este perceput de către părți ca drept sau echitabil. Acesta include componente, ca de exemplu: acordarea unui tratament nediscriminatoriu tuturor părților, echitate distribuită, în sensul că toate părțile beneficiază în mod egal, în concordanță cu anumite standarde universale. – Stabilitatea – durabilitatea în timp a acordurilor încheiate este, de asemenea, importantă. Un acord poate fi considerat stabil dacă nici una dintre părți nu are motive de a abdica de la respectarea sa. Acest criteriu derivă din cele anterioare, în măsura în care fiecare parte îl consideră echitabil și aducător de beneficii și consideră că este în interesul său să-l implementeze integral și cu bună credință. Ancheta constituie o acțiune preliminară a rezolvării unui conflict, constând din încercarea de a stabili în mod obiectiv derularea faptelor și evenimentelor, în mod independent de afirmațiile părților în cauză și de a oferi un tablou veridic și nepartizan al situației conflictuale. Ancheta se poate desfășura sub diferite denumiri: observare, investigație, stabilirea faptelor, control, monitorizare, supraveghere, prevenire și avertizare timpurie. Convenția de la Haga din 1899 introduce ancheta printre căile pașnice de soluționare a conflictelor, iar cea din 1907 detaliază conținutul său. Anchetei i se atribuie un caracter facultativ, cu concluzii ce nu sunt obligatorii de implementat de către părți și cu un câmp de aplicare redus la diferende minore. Ancheta se desfășoară într-o perioadă de timp determinată și trebuie să aibă o bază de neutralitate reală.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 9 din 20 Ancheta a dat rezultate, mai ales în litigii comerciale și economice4. Extinderea anchetei s-a produs în momentul în care statele au început să semneze tratate de conciliere în care ancheta este menționată în mod expres și mai ales atunci când ONU a considerat Consiliul de Securitate și Adunarea Generală drept organe de anchetă și conciliere. În Convenția de la Strasburg din 1997, privind reglementarea pașnică a diferendelor, ancheta este strâns legată de conciliere iar CSCE a discutat în anii ’90 crearea de organisme speciale pentru anchetă, conciliere și mediere, acestea continuând și în zilele noastre, în forme evoluate, în cadrul OSCE, continuatoarea CSCE. Este de remarcat că ancheta a jucat un rol esențial în soluționarea conflictelor, introducând o nouă fază sau „etapă de dezangajare și dezescaladare”, a cărei componentă importantă este depolitizarea și o fază de moratoriu, ce vizează oprirea violenței sau prevenirea izbucnirii sale. În această direcție preventivă ancheta a devenit o instituție aproape generalizată în cadrul sistemului internațional. Multe agenții internaționale din sistemul ONU, ca de exemplu Agenția Internațională pentru Energie Atomică posedă un sistem permanent de control privind producerea și utilizarea de materiale fisionabile, iar multe asemenea instituții specializate, publică în mod curent rapoarte de specialitate în numeroase domenii, esențiale pentru securitatea și ordinea internațională. Numeroase organisme regionale au creat sisteme de avertizare preventivă, ca de exemplu în sud-estul Europei. Bunele oficii se regăsesc printre instrumentele enumerate în Carta ONU și sunt considerate parte din panoplia metodelor pașnice, ele s-au dovedit a avea, ca și ancheta, un rol mai mult introductiv, fiind utilizate de predilecție la începerea negocierilor sau la inițierea medierii. Ele se desfășoară în mod mai discret decât ancheta și au un caracter mai oficial decât aceasta. Rolul principal al bunelor oficii este de a asigura liniile de comunicare între părți, de a stabili contacte cu rol explorator și informativ iar uneori asigură și găzduirea părților în conflict, între care se desfășoară negocierile sau medierea respectivă. 4 ibidem p.119;

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 10 din 20 În cele mai multe cazuri inițiativa oferirii bunelor oficii revine unor terțe țări dar acest rol poate fi îndeplinit și de către organizațiile internaționale, ca de exemplu ONU, OSCE sau UE. Deși în literatura de specialitate bunele oficii sunt asociate medierii, ambele fiind intervenții ale terților, putem observa că obiectivul lor este comun, adică inițierea negocierilor. Bunele oficii diferă de mediere prin aceea că partea care le oferă nu se presupune a participa la ele, deși poate însă asista așa cum de exemplu prevede Pactul de la Bogota (Tratatul Interamerican referitor la reglementarea pașnică a conflictelor din 1948)5. În unele situații părțile cărora li se oferă bunele oficii pot fi satisfăcute de prestația terțului și interesate în a-i extinde atribuțiile. Astfel, în diferendul dintre Chile și Peru în 1926, SUA și-a oferit bunele oficii, iar după aceea au acționat ca mediator. În 1965, URSS și-a oferit bunele oficii Indiei și Pakistanului pentru începerea de negocieri, iar ulterior primul său ministru a fost invitat ca mediator. Concilierea internațională aparține aceleiași familii de intervenții ale terților, dar sub o formă ce o înrudește cu mijloacele jurisdicționale ale arbitrajului și tribunalului internațional. Ca geneză ea poate fi considerată o extensie a anchetei, ambele fiind considerate forme primare de instituționalizare a utilizării mijloacelor pașnice la Haga, atât în 1899 cât și 1907. Concilierea înțeleasă în acest mod constă în activitatea unei comisii de cel puțin cinci membri, reprezentanți ai unor state diferite, desemnați să rezolve un litigiu ce nu a putut fi soluționat prin negocieri directe între părțile implicate. Caracterul ambiguu al concilierii, între mediere și arbitraj a făcut ca în prezent să fie preferată medierea, care nu are un caracter ierarhic și atât de distant precum are concilierea. În timp ce medierea constituie o intervenție în negocieri a unui terț fără autoritate politică proprie, dar cu un prestigiu suficient de semnificativ, care se implică în dezbateri și caută o soluție neobligatorie, în conciliere terțul este reprezentat de un organ colectiv, care deliberează în absența părților pentru a propune, de asemenea, o soluție neobligatorie. 5 Mircea Malița, Conflictele, Curs universitar, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, f.a., pag. 68, apud ibidem p.121;

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 11 din 20 Arbitrajul este una dintre cele mai vechi forme de aplanare a unui litigiu, făcând parte din aceeași familie de instrumente, a terților ce intervin. Se supune acelorași cerințe de obiectivitate, echidistanță și neutralitate, ca și medierea, dar sub forma unei autorități exterioare care elaborează o soluție obligatorie, spre deosebire de mediere, conciliere sau bunele oficii. Arbitrajul are toate atributele unei metode jurisdicționale. Ceea ce îl diferențiază de instrumentul juridic materializat de Curtea Internațională de Justiție, unde statele – ca membre ale ONU – sunt chemate să-și rezolve litigiile pe care nu le pot aplana singure, este faptul că în arbitraj părțile își aleg singure judecătorii. Chiar și procedura pe care o vor urma arbitrii sau arbitrul este supusă în arbitraj acceptării prealabile a părților. Curtea Internațională de Justiție de la Haga este astăzi expresia cea mai elocventă a funcționării jurisdicției internaționale în materie de litigii interstatale. Ea este și astăzi materializarea unui deziderat care, sub forme diverse, a fost aplicat încă din secolul al XIX-lea, începând cu Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, din 1899 și continuând cu Curtea Permanentă de Justiție din 1920. Curtea Internațională de Justiție de la Haga este organul judiciar principal al ONU. Cei cincisprezece judecători ai curții sunt aleși de Adunarea generală a ONU pe o perioadă de nouă ani. Deși articolul 94 al Cartei ONU prevede ca „fiecare membru al Organizației Națiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărârilor luate de Curtea Internațională de Justiție în orice cauză în care este parte”, cel mai mare obstacol în calea eficienței Curții a fost nerespectarea și încercarea de ocolire a jurisdicției obligatorii. În declarațiile pe care statele trebuie să le semneze în acest sens au fost introduse atâtea rezerve, încât foarte puțini se simt legați de un angajament ferm. Astfel în 1970 din 126 de state membre doar 44 recunoscuseră jurisdicția obligatorie. La această situație se adaugă incapacitatea Curții de a implementa deciziile proprii sau de a impune sancțiuni, funcție care revine însă, de drept, Consiliului de Securitate. O altă sursă de neîncredere derivă din ritmul de lucru lent al Curții și de la prestația sa insuficientă. Timp de 35 de ani, între 1946-1981, Curtea a pronunțat doar 58 de hotărâri și a dat 17 avize consultative.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 12 din 20 Medierea este o formă de intervenție a unei terțe părți în conflict. Ea diferă de alte forme de intervenție în conflict, deorece nu este bazată pe utilizarea directă a forței și nu are ca scop de a ajuta pe una dintre părți să învingă. Dimpotrivă, scopul medierii este să aducă conflictul spre o soluție acceptabilă pentru părțile beligerante și care să fie în concordanță cu interesele mediatorului. Procesul de mediere are un caracter politic, în care nu există un angajament anterior prestabilit al părților implicate, de a accepta ideile și soluțiile mediatorului. Din acest punct de vedere, medierea diferă de arbitraj, care utilizează proceduri judiciare și care are ca rezultat un verdict pe care părțile implicate s-au angajat dinainte să îl accepte, indiferent care este acesta. Medierea trebuie înțeleasă ca un mod particular de negociere în care o terță parte ajută părțile implicate să găsească o soluție pe care nu o pot găsi pe cont propriu. Pentru a-și îndeplini obiectivele, medierea trebuie să devină acceptabilă pentru părțile adverse în conflict care, în schimb, trebuie să coopereze în plan diplomatic cu mediatorul. De multe ori mediatorii se confruntă cu o respingere din partea beligeranților, de aceea, efortul lor diplomatic trebuie orientat inițial spre a convinge părțile implicate de buna credință și de consistența efortului făcut de către mediator. Statele care acceptă rolul de mediatori au tendința de a căuta soluții care să întărească stabilitatea internațională, de a reduce șansele de intervenție a puterilor rivale, de a câștiga recunoștința a cel puțin uneia, dacă nu a tuturor părților implicate și, de asemenea, de a crea premisele și condițiile de a-și menține un rol privilegiat pentru ele însăle, în viitorul regiunii respective. Prin mediere pot fi promovate în mod concomitent atât interese defensive cât și ofensive6. Mediatorii acționează în mod defensiv atunci când un conflict între alți actori amenință interesele mediatorului. De aceea, găsirea unei soluții pentru un conflict este importantă pentru mediatorul însuși, datorită rezultatelor conflictelor asupra relațiilor mediatorului cu părțile beligerante. De exemplu, dacă doi aliați ai mediatorului se angajează într-un conflict, acesta slăbește alianța și afectează 6 V. Udalov, National Interests and Conflict Reduction, in Cooperative Security: Reducing Third World Wars, Syracuse University Press, Syracuse, New York, 1995, apud ibidem, p. 124;

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 13 din 20 relațiile mediatorului cu ambele părți beligerante. De asemenea, un conflict între două state poate crea oportunitatea pentru o putere rivală de a interveni în conflict și de a-și mări influența în regiune. În alte situații, un conflict poate genera pericolul de escaladare și de a atrage și alți actori. În aceste situații s-ar putea ca simpla mediere din partea unei terțe părți reprezentată de un singur stat să nu fie suficientă, fiind necesar un efort colectiv din partea a două sau mai multor state, care să acționeze în sau în afara cadrului oferit de o organizație internațională. De exemplu, eforturile de a media diversele conflicte apărute în spațiul ex-iugoslav au implicat UE, OSCE, NATO, ONU, “Grupul de contact”, Rusia și SUA. Al doilea tip de motive pentru mediatori este de natură ofensivă: dorința de a-și extinde și crește influența. În acest caz, soluția aplicabilă pentru soluționarea conflictului nu este importantă pentru mediatori și este doar un vehicul pentru a îmbunătăți relațiile cu una sau ambele părți. O terță parte poate spera să câștige recunoștința părților beligerante, fie prin a le ajuta pe ambele să ajungă la o soluție negociată, fie prin ajutorul oferit uneia dintre ele să obțină condiții mai bune într-o soluție în care în alt fel nu ar fi reușit să le obțină. Mediatorii pot, de asemenea, să-și mărească prestanța și influența devenind puteri garante ai unor acorduri, ceea ce include riscuri și responsabilități. Un număr important de exemple istorice ilustrează aceste interese. Medierea SUA în conflictul din Zimbabwe, din 1976-1979, medierea URSS în 1966 și a SUA în 1999 în conflictul dintre India și Pakistan au fost generate și conduse de un amestec de rațiuni defensive și ofensive. Dintr-un punct de vedere defensiv, SUA s-au temut ca nu cumva conflictul din Zimbabwe să poată constitui o oportunitate pentru URSS să câștige influență în zonă sprijinind naționaliștii africani. Deoarece însă grupările adverse erau deja apropiate din punct de vedere politic de URSS și China, medierea SUA a constituit, de asemenea, o încercare de a îmbunătăți relațiile cu aceste grupări și de a extinde influența americană. Medierea sovietică dintre India și Pakistan a avut în vedere îmbunătățirea relațiilor cu Pakistanul, care avea relații mult mai apropiate cu SUA și China. URSS a avut, de asemenea, ca obiectiv prin această mediere creșterea prestigiului propriu

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 14 din 20 și crearea unui precedent care să justifice o implicare ulterioară în problemele regiunii. În același timp, au existat motive defensive importante pentru medierea sovietică. Conflictul dintre India și Pakistan oferea Chinei oportunitatea de a-și extinde influența în Pakistan și de a stabili o prezență apropiată de frontierele sudice ale URSS. Odată cu dezamorsarea conflictului, oportunitatea pentru expansiunea chineză ar fi fost redusă în mod semnificativ, ceea ce constituie o foarte bună ilustrare a faptului că și atunci când se recurge la dreptul internațional, tot interese de putere se urmăresc. Medierea exercitată de SUA în același conflict, în 1999, a urmărit aceleași interese, dar în alt sens, la care s-a adăugat interesul de a obține semnătura părților aflate în conflict pe Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare. SUA au fost cel mai activ mediator în conflictele internaționale după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Această implicare își găsește explicația în promovarea și protejarea intereselor naționale ale acestei super-puteri. Deoarece în timpul războiului rece, SUA au considerat că multe conflicte ar putea oferi URSS oportunitatea de a interveni și de a-și extinde influența, ele au căutat, de cele mai multe ori, să intervină spre a găsi soluții de rezolvare a conflictelor, medierea fiind un instrument potrivit în acest scop. În plus, SUA au fost de multe ori solicitate de către statele mai mici, angajate în conflicte, de a interveni în calitate de mediator, datorită puterii și prestigiului de care se bucurau. Modelele bazate pe promovarea intereselor mediatorilor nu s-au schimbat prea mult de la sfârșitul războiului rece, deși nivelul de pregătire și capacitatea de răspuns a mediatorilor s-a modificat. SUA se dovedesc mult mai puțin doritoare să medieze ca în trecut, reținerea sa de a se angaja în mediere putând fi explicată prin percepția că de fapt conflictele altor actori constituie acum o mai mică amenințare la adresa securității SUA, decât în timpul războiului rece. Nu trebuie neglijat faptul că, astfel, SUA își păstrează o marjă de manevră practic nelimitată. Pe de altă parte, Rusia a rămas încă activă în spațiul ex-sovietic. În acestă zonă influența sa este semnificativă, interesele sale continuă să fie predominante și, de asemenea, pericolele la adresa securității sale sunt cele mai mari.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 15 din 20 O modificare notabilă poate fi constatată în ceea ce privește țările occidentale, unde preocupările umanitare ale opiniei publice joacă un rol mult mai important în modelarea politicii externe, decât în trecut. Necesitatea de a răspunde cerințelor opiniei publice a determinat acțiunile unor guverne care au intervenit în conflicte externe, inclusiv în războaie civile, chiar atunci când acestea nu influențau în mod direct interesele de securitate ale țărilor respective. Deoarece medierea implică costuri mai reduse pentru puterea intervenționistă decât acțiunile militare, mai ales dacă este întreprinsă prin intermediul organizațiilor internaționale, constatăm că medierea colectivă se situează pe o tendință ascendentă. Exemplele includ acțiunile de mediere din Afganistan, Haiti, Liberia, Sierra Leone, Angola, Mozambic, Congo, Ruanda, Burundi, Somalia, Sudan și fosta Iugoslavie. Medierea de către puterile mici și mijlocii este, de asemenea, motivată de către interesele proprii ale acestora, multe dintre ele în legătură cu probleme interne. Asemenea preocupări se referă de multe ori la posibilitatea ca un conflict să se extindă pe teritoriul mediatorului, teama ca într-un conflict local să intervină și alți actori din exterior, reținerea de a se implica într-un conflict de partea unuia sau altuia dintre beligeranți, încercarea de a promova norme și reguli care să protejeze chiar securitatea mediatorului, încercarea de a promova rolul mediatorului într-o regiune sau zonă. Puterile mici și mijlocii urmăresc de cele mai multe ori ca prin acțiunile de mediere întreprinse să-și consolideze prestigiul și influența în plan regional. Algeria a mediat între SUA și Iran în problema ostaticilor de la Ambasada Americană din Teheran în 1980, în speranța că această acțiune de mediere va genera bunăvoința SUA și va îmbunătăți relațiile dintre Algeria și SUA, având în vedere sprijinul acordat până atunci de către SUA Marocului în problema Saharei Occidentale. Țara noastră a încercat să joace un rol de mediere în relațiile dintre Israel și organizațiile palestiniene, cât și în relațiile Israelului cu țările arabe, contribuind în mod

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 16 din 20 semnificativ la planificarea vizitei președintelului egiptean Anwar el Saddat la Ierusalim, în 19777. Statele mici și mijlocii au la dispoziție mai puține instrumente alternative ale politicii lor externe și de aceea implicarea lor în acțiuni de mediere internațională duce la o creștere a autonomiei sau independenței lor în relațiile cu aliații lor mai puternici. Mai mult chiar, atunci când sunt sub presiune din partea altor puteri, de a lua poziție de o parte sau alta a statelor implicate într-un conflict, poziție pe care statele mici sau mijlocii vor să o evite, ele pot ieși din această dilemă asumându-și rolul de mediator în conflict. 7 Ch. A. Crocker, Fen Osler Hampson, Pamela Aall, (editors), Turbulent Peace, United States Institute of Peace Press, Washington DC, 2003, pag. 430, ibidem, p.126;

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 17 din 20 CONCLUZII Se apreciază că există două categorii în care pot fi împărțite căile de soluționare pașnică a conflictelor prevăzute de Carta ONU: prima categorie include negocierile, ancheta, medierea, concilierea și bunele oficii, iar cea de-a doua categorie cuprinde arbitrajul, calea judiciară și recurgerea la organisme și acorduri. Prima categorie conține căile mai puțin formalizate, cu norme cutumiare și reguli ad-hoc, nestructurate rigid. Ea are ca nucleu negocierile pe care celelalte forme o pregătesc, asistă sau o preced. Ea este sensibilă la context și circumstanțe, creează soluții adaptate la caz, recurge la resursele de experiență, la intuiție și raționament inovativ al profesioniștilor implicați. De asemenea, ține seama de opiniile și pozițiile părților în cauză, de interacțiunea lor și urmărește ca soluția să fie fructul și rezultatul străduinței acestora. A doua categorie, începând cu arbitrajul, ascultă, analizează și decide, indiferent dacă părțile negociază sau nu. Începând cu calea judiciară are reguli și proceduri precise înscrise în acordurile internaționale. Organismele internaționale intră și ele ușor în rolul de instanțe, deși pot apela la metodele primei categorii. Oricum, această a doua categorie își dezvăluie însemnătatea doar în situația în care mijloacele primei categorii par epuizate. Faptul că negocierea și medierea sunt căile pașnice cel mai frecvent utilizate la începutul celui de-al treilea mileniu, îndeamnă la examinarea mai aprofundată a resurselor pe care ele le oferă prevenirii și soluționării conflictelor.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 18 din 20 BIBLIOGRAFIE Legi, instrucțiuni, documente oficiale: • Strategia de Securitate Națională a României, http://www.precidency.ro, 2006 • Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, aprilie, 1949. • Declarația șefilor de stat și guvern participanți la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord, Bruxelles, 10-11 ianuarie 1994. • Documentul cadru al Parteneriatului pentru Pace, Bruxelles, 10-11 ianuarie 1994. • Carta Națiunilor Unite, www.un.org/aboutun/charter/index.html • Manualul NATO, Biroul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles, 2001 • Manualul NATO, Biroul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles, 2006 • NATO Chronology Handbook, Bruxelles, 1999 • NATO în secolul XXI, Biroul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles, 2004 Lucrări de specialitate din literatura autohtonă și literatura străină: • FRUNZETI Teodor, Conflict și negociere în relațiile internaționale, curs, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011 • BUZAN, Barry, WAWER,Ole and Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analizis ,C.P.Bertlesman Foundation Publishiers,2000; • CHOMSKY, Noam – America în căutarea dominației globale: Hegemonie sau Supraviețuire , Editura Antet, 2003 • DEBRAY, Regis – Schimbarea ordinii globale (coordonator: Nathan Gardels), Ed. Antet, 2002 • DEUTSCH, Karl – Crisis Decision-Making. The Information Approach, 1982 • DOLGHIN, Nicolae – Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura UNAp, București, 2004 • Herman, Charles – Crises in Foreign Policy. A Simulation Analysis, Indianapolis, 1969.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 19 din 20 • GHIBA, Daniel, Elemente specifice privind planificarea operațiilor de menținere a păcii, în volumul sesiunii de comunicări științifice cu participare internațională Securitate și apărare în Uniunea Europeană, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008. • GHIBA, Daniel, Operații de menținere a păcii – obiective, caracteristici, principii, în volumul sesiunii de comunicări științifice cu participare internațională Securitate și apărare în Uniunea Europeană, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008. • GHIBA, Daniel, Coordonatele cooperării și interesele geostrategice în zona Mării Negre, în volumul sesiunii simpozionului științific Factorii de risc din zona extinsă a Mării Negre ce pot afecta interesele României, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008. • GHIBA, Daniel, Crăciun, Mădălina Daniela, Adaptarea strategiilor organizațiilor internaționale la provocările mediului de securitate, în volumul sesiunii de comunicări științifice cu participare internațională Stabilitate și securitate regională, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009. • GHIBA, Daniel, Crăciun, Mădălina Daniela, Determinări strategice privind participarea la operațiile întrunite multinaționale, în volumul sesiunii de comunicări științifice cu participare internațională Stabilitate și securitate regională, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009. • GEAMĂNU Grigore, „Drept Internațional Public”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983. • ASH Timothy Garton, Lumea liberă. America, Europa și viitorul surprinzător al Occidentului, traducere Anton Lepădatu, Editura Incitatus, București, 2006 Reviste de specialitate:

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT 20 din 20 • NATO Review, NATO after Bucharest, NATO Public Diplomacy Division, 2008. • NATO Topics, Istanbul Cooperation Initiative (ICI) Reaching out to the broader Middle East, 15 Oct, 2008. • Revista NATO, Deschiderea către zona mediteraneană și Orientul Mijlociu extins, NATO Public Diplomacy Division, 2004. • Revista NATO, NATO în secolul 21, NATO Public Diplomacy Division, 2004. Pagini web: • www.mae.ro • www.nato.int • www.summitbucharest.ro • www. dri.Gov.ro • www.research-repository.st-andrews.ac.uk