. Ion (jean) Dinu Personalitate Marcanta A Zonei Adamclisi
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………4
CAPITOLUL I: NOTE BIOGRAFICE privind pe Jean Dinu din Adamclisi
(1890-1965)………………………………………………………………7
I.1. Locurile natale………………………………………………………………………………9
I.2. Familia – Neamul Ion Dinu……………………………………………………………11
I.3. Viața lui Jean Dinu……………………………………………………………………….13
CAPITOLUL II: ION DINU – ADMINISTRATORUL PLĂȘII TRAIAN
(1918-1923)……………………………………………………………20
II.1. Plasa Traian – prezentare generală…………………………………………………21
II.2. Ion Dinu – administratorul de plasă (pretor)……………………………………28
II.3. Societatea culturală Traian…………………………………………………………..32
CAPITOLUL III: CTITORIE PESTE VEACURI-GIMNAZIUL TRAIAN.40
III.1. Gimnaziul Traian (1919-1929; 1944)…………………………………………..41
III.2. Societatea culturală Traian………………………………………………………….49
CAPITOLUL IV: PREOCUPĂRI ALE LUI ION DINU privind educația
moral creștină și dezvoltarea vieții creștine dobrogene….56
CAPITOLUL V: OPERA……………………………………………………………………64
V.1. Opera publicistică……………………………………………………………………….65
V.1.1. Publicații periodice, reviste dobrogene la care Jean Dinu a publicat. Prezentare generală…………………………………………………………………..65
V.1.2. Prezentarea problemelor abordate de Jean Dinu în articolele sale din diverse publicații………………………………………………………………………75
V.1.2.A. Probleme legate de învățământul secundar la sate și promovarea acestuia – concepție, realizare…………………………………………………….76
V.1.2.B. Problemele satului dobrogean, ale diferitelor categorii sociale din lumea satelor – atitudine, propuneri…………………………………………….78
V.1.2.C. Probleme legate de educația moral creștină și activitatea teologică în general…………………………………………………………………………………80
V.1.2.D. Recenzii, arheologia Dobrogei………………………………………………85
V.1.2.E. Biografii, note de drum…………………………………………………………90
V.1.2.F Probleme ale vieții politice……………………………………………………..94
V.2. Cărțile………………………………………………………………………………………96
V.2.A. Ruinele romane de la Adamclisi………………………………………………..97
V.2.B. Un document creștin apusean de conștiință ortodox orientală……..102
V.2.C. Contribuțiuni la Monografia Sfintei Cruci………………………………..104
V.2.D. Condiția creștină a femeii……………………………………………………….106
INCHEIERE……………………………………………………………………………………108
CONCLUZII…………………………………………………………………………………..109
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..123
INTRODUCERE
Lucrarea mea vrea să trateze viața, opera și multiplele aspecte legate de activitatea lui Ion Dinu, personalitate a Adamclisi-ului, cunoscut sub numele de Jean Dinu, care a trăit între anii 1890-1965. ,,Un erou” al vremurilor sale, Jean Dinu a fost administrator al plășii Traian, ctitor- profesor-director al Gimnaziului ,,Traian” din Adamclisi, avocat, teolog, arheolog amator, colecționar de antichități, posesor al unei biblioteci cum puține existau în județul Constanța, consilier eparhial al Eparhiei Tomisului și un ziarist politic, istoric, moralist. Întemeiator al unei tradiții locale, luptător pentru emanciparea culturală, economico-socială și morală a semenilor săi, Jean Dinu a dorit ca Adamclisi-ul să devină un model pentru toate celelalte așezări rurale și să-și recapete rolul pe care l-a avut pe aceste meleaguri: ,,Adamclisi-ul turcesc sau Traian-ul românesc a fost celebru nu numai prin însemnatatea lui strategico-storică, ci printr-un mare rol cultural și religios pe care l-a avut în viața fostei Scyții-devenită provincie romană”. Dacă vizitezi astăzi străvechea așezare Adamclisi, ce veghează în cele patru zări asupra cetății trofeene și monumentului triumfal ,,Tropaeum Traiani”, vei merge pe strada principală denumită ,,Jean Dinu”, vei întâlni Școala de Arte și Meserii ,,Jean Dinu” pe care este fixată o placă comemorativă închinată ,,Gimnaziului Traian” cu prilejul a cincizeci de ani de existență, ctitorie prin strădania lui Jean Dinu, Monumentul Eroilor plășii Traian și frumoasa biserică din localitate legată tot de acest nume, precum și dinspensarul vechi al comunei care are și el istoria legată de Jean Dinu.
Cunoșteam această personalitate ca om al locului și m-am hotărât să-i obțin o cunoaștere mai profundă, în lungile mele peregrinări la Monument, ca student în practică și am certitudinea că am reușit parțial, încercând să redau acestui neobosit luptător, locul ce-l merită cu prisosință, în galeria marilor oameni de cultură ai României de la Mare.
În documentare mă bazez în primul rând pe opera sa publicată: cărți și articole, recenzii, studii teologice, note de drum, biografii din presa și revistele vremii, lucrările pe care le-am expus în bibliografie. În al doilea rând pe mărturiile fiicei sale Iulia Rodica Ene care trăieste în Constanța precum și ale bătrânilor comunei Adamclisi. Nu există o bibliografie închinată lui, decât sporadic în funcție de domeniul prezentat, de exemplu: presă, arheologia veche a Dobrogei, învățământ. Lucrarea mea este structurată în cinci capitole și în mai multe subcapitole.
În CAPITOLUL I ,, NOTE BIOGRAFICE” am prezentat locurile natale, familia și viața acestuia precum și un scurt popas asupra evenimentelor care au marcat destinul său. M-am bazat în primul rând pe mărturiile fiicei sale care a încercat să adune toate amintirile despre tatăl său și în al doilea rând pe marturiile proprii expuse de însuși Jean Dinu în numeroasele articole publicate. ,,JEAN DINU- ADMINISTRATORUL PLĂȘII TRAIAN”, CAPITOLUL AL II-LEA al lucrării încearcă să prezinte neobositul luptător care a reușit să strângă într-o admirabilă legătură sufletească și de scopuri tot ceea ce plasa Traian a avut mai vrednic și mai de seamă: administrația-școala-biserica-țărănimea, unite armonios, pe baza respectului reciproc într-o luptă aprigă împotriva întunericului de la sate.
AL TREILEA CAPITOL: CTITORIE PESTE VEACURI: ,,GIMNAZIUL TRAIAN” prezintă, pe baza Anuarului Gimnaziului ,,Traian” și a articolelor din presa vremii rezultatele benefice ale acestui lăcaș de cultură în lumea rurală, menirea sa. ”AL PATRULEA CAPITOL redă contribuția lui Jean Dinu la continuarea și înflorirea tradiției creștine pe aceste meleaguri și luptătorul pentru încetățenirea unor precepte de educație moral-religioasă în lumea satelor. OPERA lui Jean Dinu tratată în ULTIMUL CAPITOL al lucrării cuprinde o parte din articolele sale care se spune că sunt în jur de 300, precum și cărțile sale. Articolele, studiile sale, recenziile, biografiile, notele de drum, vă rog să mă credeți că sunt pe microfilm de proastă calitate, uzate. Din aceste motive am considerat că este de datoria mea de a da cât mai multe citate din acestea, pentru a rămâne un timp mai îndelungat în memoria noastră. Cărțile sale nu există în bibliotecile constănțene, cu excepția unui exemplar din Ruinele romane de la Adamclisi, care se află în Biblioteca Județeană Constanța. Eu am cercetat ce am găsit la bisericile din Adamclisi și Pietreni și în biblioteca fiicei sale din Constanța. Restul s-au pierdut, spre marele nostru regret, doar le-am amintit. Ele sunt indicate pe coperta ultimă a cărților, ca apariții de acelaș autor. Încheierea este dublată de concluzii. Prin aceasta, am dorit să susțin, sub un titlu sugestiv, Un om într-o așezare, om al unei așezări, o pledoarie în favoarea redării vieții și operei neobositului luptător al locului ce-l merită cu prisosință în galeria marilor oameni de cultură ai României de la Mare. Bibliografia cuprinde ca surse: Opera sa, mărturiile fiicei sale, articole de presă despre Jean Dinu și activitatea sa, date de la arhiva Arhiepiscopiei Tomisului și lucrări generale și speciale. Nu am pretenția că am reușit să sintetizez totul despre această personalității sau că totul despre acest subiect s-a epuizat. Eu sunt doar un alt deschizător de drum. Drumul este lung, și am certitudinea că poate altcineva va găsi momentul potrivit de a-l continua. Adresez sincere mulțumiri domnului profesor, Dumitrașcu Gheorghe, pentru îndrumarea științifică și încurajare.
CAPITOLUL I
NOTE BIOGRAFICE
privind pe ION DINU din Adamclisi
I.1. Locurile natale
I.2. Familia – Neamul Ion Dinu
I.3. Viața lui Jean Dinu
Jean Dinu, pe numele său adevărat Ion Dinu, s-a născut la 26 decembrie 1890 în comuna Oltina din județul Constanța.
I.1. LOCURILE NATALE
Străveche așezare dobrogeană datând din primele secole ale erei noastre, comuna Oltina este așezată în extremitatea sud-vestică a județului Constanța. Primii locuitori ai Oltinei, sunt atestați documentar de „…diploma militară din 99 e.n. Unul dintre beneficiarii diplomei fiind pedestrașul M. Antoniu Rufus și fiul său Marcus, considerați primii locuitori ai VICUSULUI ALTIUM…”
Satul Oltina este atestat documentar „…din secolul al XIV-lea din hrisovul dat de domnitorul Alexandrul al III-lea Basarab, jupânului Harvat, mare logofăt al Târgoviștei…”
Dezvoltarea localității a fost favorizată de așezarea ei în apropierea Dunării și pe malul lacului Oltina. În zona comunei, albia Dunării este presărată „cu mai multe ostroave: Iepurașu, Lebăda, Strâmbu Mare. Relieful cu forme specifice de podiș din platforma litoral-levantină…” cu un sol fertil și climat favorabil culturilor agricole a permis ca „… agricultura, pescuitul, creșterea animalelor, apicultura” să fie unele din principalele ocupații ale locuitorilor. Sat frumos, bogat, bine întreținut și cu case solide, „economicește stătea binișor, la 1897” pe lângă ocupațiile principale mai exista și o mică industrie și un comerț înfloritor.
În timpul dominației otomane este amintită în „defterele otomane din secolele XIV-XVII ca localitate creștină, cu o populație românească, având o biserică zidită din piatră cu hramul Sfântul Gheorghe foarte veche, datând înainte de 1852, cu cărți vechi bisericești din anii 1756-1840 și icoane vechi, dobrogene datate din 1847 și 1835.
Școala din Oltina exista la 1869 ca filială a celei din Silistra condusă de Costache Petrescu.” La 1897având înscriși 99 de elevi și din anul 1904 funcționând în local propriu construit cu ajutorul locuitorilor. În 1930exista în Oltenia și o Școală de Meserii. Acesta este cadrul în care s-a născut, a copilărit și și-a petrecut vacanțele din anii de studiu, Jean Dinu.
Astăzi, comuna Oltina este formată din 4 sate: Oltina – reședința comunei, Strunga, Răzoare și Satul Nou. Suprafața comunei este de 11.767 ha și are o populație de 2.860 de locuitori. Legătura cu reședința județului se asigură prin drumul național modernizat Ostrov – Constanța. Agricultura dispune de 4.985 ha. suprafață arabilă, 1.177 ha. pășuni și fânețe naturale, 180 de ha. vii și livezi, precum și de un fond forestier de 1.700 ha. Comună modernă, școli, un liceu și alte lăcașuri de culi sale din Constanța. Restul s-au pierdut, spre marele nostru regret, doar le-am amintit. Ele sunt indicate pe coperta ultimă a cărților, ca apariții de acelaș autor. Încheierea este dublată de concluzii. Prin aceasta, am dorit să susțin, sub un titlu sugestiv, Un om într-o așezare, om al unei așezări, o pledoarie în favoarea redării vieții și operei neobositului luptător al locului ce-l merită cu prisosință în galeria marilor oameni de cultură ai României de la Mare. Bibliografia cuprinde ca surse: Opera sa, mărturiile fiicei sale, articole de presă despre Jean Dinu și activitatea sa, date de la arhiva Arhiepiscopiei Tomisului și lucrări generale și speciale. Nu am pretenția că am reușit să sintetizez totul despre această personalității sau că totul despre acest subiect s-a epuizat. Eu sunt doar un alt deschizător de drum. Drumul este lung, și am certitudinea că poate altcineva va găsi momentul potrivit de a-l continua. Adresez sincere mulțumiri domnului profesor, Dumitrașcu Gheorghe, pentru îndrumarea științifică și încurajare.
CAPITOLUL I
NOTE BIOGRAFICE
privind pe ION DINU din Adamclisi
I.1. Locurile natale
I.2. Familia – Neamul Ion Dinu
I.3. Viața lui Jean Dinu
Jean Dinu, pe numele său adevărat Ion Dinu, s-a născut la 26 decembrie 1890 în comuna Oltina din județul Constanța.
I.1. LOCURILE NATALE
Străveche așezare dobrogeană datând din primele secole ale erei noastre, comuna Oltina este așezată în extremitatea sud-vestică a județului Constanța. Primii locuitori ai Oltinei, sunt atestați documentar de „…diploma militară din 99 e.n. Unul dintre beneficiarii diplomei fiind pedestrașul M. Antoniu Rufus și fiul său Marcus, considerați primii locuitori ai VICUSULUI ALTIUM…”
Satul Oltina este atestat documentar „…din secolul al XIV-lea din hrisovul dat de domnitorul Alexandrul al III-lea Basarab, jupânului Harvat, mare logofăt al Târgoviștei…”
Dezvoltarea localității a fost favorizată de așezarea ei în apropierea Dunării și pe malul lacului Oltina. În zona comunei, albia Dunării este presărată „cu mai multe ostroave: Iepurașu, Lebăda, Strâmbu Mare. Relieful cu forme specifice de podiș din platforma litoral-levantină…” cu un sol fertil și climat favorabil culturilor agricole a permis ca „… agricultura, pescuitul, creșterea animalelor, apicultura” să fie unele din principalele ocupații ale locuitorilor. Sat frumos, bogat, bine întreținut și cu case solide, „economicește stătea binișor, la 1897” pe lângă ocupațiile principale mai exista și o mică industrie și un comerț înfloritor.
În timpul dominației otomane este amintită în „defterele otomane din secolele XIV-XVII ca localitate creștină, cu o populație românească, având o biserică zidită din piatră cu hramul Sfântul Gheorghe foarte veche, datând înainte de 1852, cu cărți vechi bisericești din anii 1756-1840 și icoane vechi, dobrogene datate din 1847 și 1835.
Școala din Oltina exista la 1869 ca filială a celei din Silistra condusă de Costache Petrescu.” La 1897având înscriși 99 de elevi și din anul 1904 funcționând în local propriu construit cu ajutorul locuitorilor. În 1930exista în Oltenia și o Școală de Meserii. Acesta este cadrul în care s-a născut, a copilărit și și-a petrecut vacanțele din anii de studiu, Jean Dinu.
Astăzi, comuna Oltina este formată din 4 sate: Oltina – reședința comunei, Strunga, Răzoare și Satul Nou. Suprafața comunei este de 11.767 ha și are o populație de 2.860 de locuitori. Legătura cu reședința județului se asigură prin drumul național modernizat Ostrov – Constanța. Agricultura dispune de 4.985 ha. suprafață arabilă, 1.177 ha. pășuni și fânețe naturale, 180 de ha. vii și livezi, precum și de un fond forestier de 1.700 ha. Comună modernă, școli, un liceu și alte lăcașuri de cultură.
I.2. FAMILIA
Familia Dinu este cunoscută prin părțile locului încă din timpul dominației otomane. La „1844 un anume Petre Dinu logofăt de Oltina dăruia Părintelui Neculai din satul Oltina o Evanghelie, iar la 1864, Vasile Popescu – Dinu preot în Ostrov”, bunicul lui Jean Dinu, era membru în Societatea Culturală Română din Silistra al cărei scop era: „…Înființarea și ajutorarea școlilor Românești de prin comunele Românești din Dobrogea, ca: Turtucaia, Vaidomir, Ostrov, Bugiak, Satul-Nou, Oltina, Mârleanu, Alimanu, Vlachiori, Rasova, Cochirleni, etc. toate satele de pe marginea Dunării. De asemenea la intrarea Armatei Române în Dobrogea, Vasile Popescu Dinu în calitate de preot Paroh, îmbrăcat în haine Sarcedotale alături cu mulți alți preoți, au primit armata română și anume Batalionul 4 Vânători comandat de Generalul Comăneanu și Regimentul No. 4 de Linie comandat de Generalul Gorjan …”
Constantin P. Dinu, tatăl lui Jean Dinu, s-a născut la Ostrov la 1864, „urmează cursurile școlii primare din Ostrov între anii 1873-1877, iar la 1 septembrie 1877 deși avea numai 4 clase primare a fost numit de către membrii Societății prin stăruința d-lui Constantin Petrescu ca învățător în Ostrov, până la venirea și ocuparea Dobrogei de armata și autoritățile române, fiind înlocuit cu învățătorul P. Oprea. Autoritățile atât militare cât și administrative în înțelegere cu preotul Dinu, îl trimit pe Constantin P. Dinu să urmeze cursurile Școlii Normale de la Galați”.
„Dumitru Boboc și Constantin P. Dinu foștii școlari ai lui Grigore Mușică de la Ostrov sunt cei dintâi normaliști dobrogeni. Constantin P. Dinu absolvent al Școlii Normale de la Galați în 1883 a fost învățător la Șipote (Ghiolpunar), Gârlița, Bugeac, Mârleanu, Stupina, Pantelimon de unde a ieșit la pensie după o funcționare de 43 de ani”.
Fulvia Dinu, mama lui Jean Dinu din Oltina își dedică viața familiei sale, creșterii și educării celor 6 copii ai săi: Ion (Jean), Costică, Traian, Norica, Marioara și Paulina Dinu.
Costică Dinu își alege cariera de avocat, Marioara, Norica și Paulina Dinu își aleg cariera didactică. Paulina Dinu „absolventă a Școlii Normale din Constanța o întâlnim ca profesor de geografie între anii 1919-1923 la Gimnaziul Traian și ca „autor al Anuarului Gimnaziului Traian apărut în anul 1922.”
După cum reiese din datele prezentate, familia Dinu prezentă în părțile locului înainte de 1877 este o familie de dicieni în majoritate de intelectuali: preoți, învățători, avocați, institutori are o tradiție continuată cu succes de Jean Dinu.
I.3. VIAȚA LUI JEAN DINU
Jean Dinu născut la 26 decembrie 1890 în comuna Oltina din județul Constanța, ca fiind primul copil al familiei învățătorului Constantin P. Dinu, își petrece copilăria în satul natal alături de ceilalți copii de vârsta sa.
Între anii 1897-1901 urmază cursuile școlii primare din comuna Mârleanu, avâdu-l ca învățător pe tatăl său Constantin P. Dinu. Datorită greutăților materiale până la vârsta de 14 ani, Jean Dinu a rămas în satul natal să-și ajute familia.
În anul 1904 în ziarul „Universul” a apărut un anunț pentru copiii satelor dobrogene, prin care Seminarul Central din Bucureși oferea 3 locuri cu bursă, celor care aveau media peste 7. După multe discuții și contradicții în sânul familiei, supărându-l chiar și pe bunicul său, Jean Dinu pleacă la București. Aici, ajutat de un unchi al său care locuia în București este admis ca elev la Seminarul Central cu Bursă. În timpul acestor studii Jean Dinu, își începe activitaea publicistică, primele articole apar în anul 1905 în revista „Ovidiu” din Constanța și ziarul constanțean „Cuvântul” în 1906. Primul un articol de solidaritate cu bursierii, luând atitudine împotriva celor care critică această situație, iar cel de-al doilea o prezentare succintă a școlii primare din Oltina. După ce își susține examenul de diplomă în anul 1912 este absolvent al Seminarului Central.
În anul 1913 își susține examenele de diferență la Iași, pentru ca acestea, împreună cu studiile efectuate la Seminarul Central să i se echivaleze cu studiile liceale sectia științe umaniste. Această șansă îi dă dreptul tânărului Jean Dinu de a susține examen în același an la Facultatea de Teologie din București unde este admis cu bursă. Fiind student își ia examenul de diplomă ca învățător și lucrează ca suplinitor în diferite școli pentru a se întreține. După ce își ia licența în teologie se înscrie în anul 1916 la cursurile Seminarului Pedagogic Universitar și dă admitere la Facultatea de Drept unde este admis.
Anul 1918 îl găsește pe Jean Dinu ca student la Facultatea de Drept din Iași și profesor suplinitor de limba română la școala din Bujorii Covurlui, județul Cahul din Basarabia.
„A sosit un ceas pe care-l așteptăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am munci și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii cinstit cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem ceea ce alte neamuri mai fericite, au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta: dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre …” scria marele nostru istoric Nicolae Iorga. Însuflețit de acest ideal, Jean Dinu după ce efectuează un curs de trei luni, se înrolează ca agent sanitar în armata română, alături de cadrele didactice din județul Cahul. În această calitate participă la bătaliile de pe linia frontului facându-și cu cinste și devotament datoria. După război este decorat cu distincția de „Ofițer al Coroanei Române”.
După război, după demobilizare, își ia licența în drept, și solicită prin memorii adresate Ministerului Justiției, Ministerului Internelor și Ministerului Învățământului un post conform pregătirii sale în regiunea sa natală, Dobrogea. Mi se spune că a fost repartizat la 8 decembrie 1918 în funcția de administrator al plășii Traian, cu reședința în Adamclisi județul Constanța.
„… Am mers la fratele tatei, preotul Paraschiv Popescu Dinu în comuna Alimanu și cu căruța acestuia am ajuns în Adamclisi. Am tras la o casă cu chirie. La primărie nimeni, la poștă nimeni, la biserică nimeni, nici popă, nici învățător, nici secretar, nici registru …”notează viitorul administrator de plasă, la sosirea în Adamclisi.
În perioada 15 decembrie 1918 până cel puțin în septembrie 1923, Jean Dinu este administratorul plășii Traian cu reședința în Adamclisi. Acum se căsătorește cu Maria Ghețu din Câmpulung Muscel, medic generalist care își efectua stagiatura la dispensarul din Adamclisi. Împreună au avut trei copii: Elena, Viorica și Iulia Rodica Dinu. Cele trei fiice, de formație intelectuală trăiesc astăzi având o vârstă înaintată în Bucuresti, Pitești și Constanța.
În anul 1919 în fruntea unui comitet de inițiativă, Jean Dinu întemeiază Gimnaziul mixt Traian prima instituție de învățământ secundar rural după război. În câțiva ani Gimnaziul devine „prototipul și modelul școalei naționale atât de necesară în toată țara, unde elevii și elevele din toate semințiile Dobrogei, interni în număr de aproape 300 primesc o educație și o cultură exemplară…”.
La 1 septembrie 1927 Jean Dinu pune bazele Societății CulturaleTraian, societate ce a strâns într-o amiabilă legătură sufletească și de scopuri, tot ceea ce a avut plasa mai vrednic și mai de seamă: administrația – școala – biserica – țărănimea unite armonios pe baza respectului reciproc într-o luptă aprigă împotriva întunericului de la sate.
În paralel cu aceste activități în anii 1921-1922 urmează cursurile de vară ale Universității din Dyjon, Franța luându-și „în anul 1923 licența în studii literare și istorice.”
Din anul 1923 se înscrie în Baroul de avocați Constanța fiind avocat la judecătoria Adamclisi și profesor – director al Gimnaziul Traian, renunțând la finele anului la administrația plășii.
Tot în acest an, Jean Dinu în fruntea unui comitet de inițiativă pentru construirea clădirii Gimnaziului Traian din Adamclisi prin colectă publică scoate „Glasul Satelor”, o foaie culturală sătească ce apare la Adamclisi între 1 martie 1923 – 1 mai 1923. Gazeta deși are o viață scurtă, popularizează în lumea satelor diferite acțiuni cultural educative, articole de atitudine socială și mai ales construirea unui local pentru Gimnaziul Traian.
O dată cu stabilirea în avocatură în anul 1923, Jean Dinu devine membru activ al Partidului Național Liberal, fiind președintele liberalilor din plasa Traian.
În anul 1928, cu ocazia Semicentenarului Dobrogei publică cartea sa „Ruinele romane de la Adamclisi”, o carte destinată popularizării „strălucitelor urme romane adamclisiene menite să trezească în mase interesul pentru un trecut străbun glorios.”
La 18 ianuarie 1934 este numit chestor al municipiului Constanța și în cuvântarea rostită cu prilejul instalării sale în această funcție anunță un program ambițios: „își va închina activitatea pentru scăparea orașului de răufăcători indezirabili și murdăria prostituției care ajunsese provebială până și în țările de Apus, ai căror marinari în etapele lor debarcau la Constanța…” Fiind un om integru, condamnând corupția și lupta pentru respectarea legilor simțind că este depășit de situație își dă demisia în decembrie 1934.
Își reia activitatea în avocatură și își pregătește doctoratul în teologie la Universitatea din Cernăuți, doctorat pe care îl obține în anul 1937 cu teza „Biserica prenenoriană în fața adversității iudaico-păgâne”.
Perioada de după 1937 este fecundă în scrieri istorico-teologice, cărți legate atât de istoricul bisericii creștine dar și de educația moral-creștină precum: „Contribuții la Monografia Sfintei Cruci”; „Un document creștin apusean de conștiință ortodox-orientală”; „Condiția creștină a femeii” s.a.
De asemenea, alături de preotul Lembrău Constantin după cercetări amănunțite în pădurea Migelet (Ion Corvin) redescoperă Peștera Sfântului Apostol Andrei și cele 9 izvoare, un eveniment deosebit pentru viața și istoria creștină de pe aceste meleaguri, descoperire realizată în 1943. În anul 1946 după amenajări interioare, peștera transformată în biserică este sfințită de episcopul Chesarie Păunescu cu un sobor de preoți, prilej de mare sărbătoare.
Paralel cu această activitate Jean Dinu depune toate eforturile în vederea reânființării Gimnaziului Traian desființat în anul 1928. După îndelungi eforturi în anul 1944 Ministerul Învățământului aprobă înființarea Gimnaziului. Pentru aceasta mi se spune că Jean Dinu și-a pus la dispoziție casa sa cea mare, modificându-i interiorul și curtea sa unde s-au construit două internate. La Sfințirea Peșterii Sfântului Apostol Andrei, „elevii gimnaziului au organizat o grandioasă serbare cu un program artistic popular de o adâncă trăire creștinească și românească, prin munca preotului Lembrău și a marelui teolog, jurist și om de cultură Jean Dinu (care studiase la Sorbona)…”
„După preluarea puterii de către comuniști și după dizolvarea partidelor politice ale Opoziției, represiunea s-a deplasat de la organele colective la unele individualiste și chiar la membrii comunității care aparțineau, pur și simplu, așa numitei „clase exploatatoare”. Ei trebuiau lichidați sau reduși la tăcere…” În acest context, refuzul lui Jean Dinu de a semna procesul verbal prin care i se rechiziționau toate bunurile, munca sa de o viață, îl transformă pe Jean Dinu în „dușman de clasă” fiindu-i sechestrat totul, iar împotriva sa și a familiei sale încep presiuni și persecuții de tot felul. Urmărit de comuniști reușește să-și salveze viața cu ajutorul localnicilor care l-au ascuns prin podurile caselor, în cimitirul din Urluia și l-au transportat cu căruța la Dunăre de unde a reușit să se refugize în București adăpostindu-se pe la prieteni. Ajutat de aceștia trece câțva ani de frământări în care, fără serviciu, exclus din Baroul de avocați își câștigă existența făcând traduceri din limba franceză, meditații în particular, conferințe în biserci și mai târziu profesor suplinitor la o școală din București.
Familia sa, pesecutată de regimul comunist a trăit mulți ani sub spectrul terorii comuniste, a reușit prin vânzarea câtorva bunuri ce le mai poseda, să se piardă în anonimatul Constanței.
În ultimii ani ai vieții, Jean Dinu, s-a retras la fiica sa cea mare la Pitești, unde a continuat să scrie sub diferite pseudonime până când firul vieții s-a întrerupt în anul 1965 la 23 noiembrie, în vârstă de 75 de ani. S-a stins, luând cu sine amărăciunea anilor de prigoană comunistă și continuând să creadă în destinul luminos al acestui neam.
Ca recunoaștere a meritelor sale în decursul vieții a primit următoarele distincții:
„…Răsplata muncii pentru învățământ clasa I
Ofițer al Ordinului Coroanei României
Răsplata muncii pentru Biserică clasa I…”
„Ofițer al Ordinului Cultural pentru Biserică”
Jean Dinu trezind în sufletul, mintea și memoria semenilor săi, dragostea pentru cultură, credința că de aici pornește drumul pe cărarea realizării ca om, ca profesie de credință a fiecăruia, ca luptător pentru supraviețuire și destin a celor ce-i îndrumă, a rămas și acum peste jumătate de veac în memoria concetățenilor săi. Ei nu au uitat și nu vor uita niciodată ceea ce au moștenit de la strămoșii lor și nici urmașii lor nu vor uita.
Închei cu ceea ce Jean Dinu predestina operei sale: „Neamurile care nu știu să-și prețuiască strămoșii, nu merită să trăiască”
CAPITOLUL II
JEAN DINU – ADMINISTRATORUL
PLĂȘII „TRAIAN”
1918-1923
II.1. Plasa Traian – prezentare generală
II.2. Ion Dinu – administratorul de plasă (pretor)
II.1. PLASA TRAIAN1
În anul 1908 s-a înființat cea de-a șasea plasă a județuilui Constanța sub denumirea de „Traian” și s-au modificat circumscripțiile comunale prin legea de la 1 aprilie 1910.
La 1 iulie 1914 plasa Traian cuprindea 12 comune rurale, 32 de sate și 5 cătune și o comună rurală. Reședința plășii este în comuna Adamclisi. Suprafața plășii este de
Foto 2: Județul Constanța2
73.029 ha, iar populația la 1916 era de 22.838 suflete. În 1922 populația plășii era de 18.628, pierderile suferite după război fiind de 4.210 suflete.
1. Comuna Adamclisi – se compune din satul reședință Adamclisi și satele Cherim – Cuiius (azi Zorile) și Urluia.
Satul Adamclisi datează încă din timpul dominației otomane, fără a i se cunoaște data înființării. El a fost locuit de turci care au emigrat după revenirea la țară a Dobrogei. Satul rămânând pustiu a fost înființat din nou în 1880-1881 când au început împroprietăririle. Populația lui este formată din români, transilvăneni și români veniți din Teleorman.
Adamclisi este nume turcesc și înseamnă „biserica omului”. Pe mereaua satului s-a descoperit urmele unei cetăți din timpul romanilor Tropaeum-Traiani, cetatea lui Traian. Suprafața comunei este de 5.860 ha; cultivabil 3.972; impropriu 19ha; izlaz 1.508 ha; cariere 10 ha; vatră 185 ha; plantație 76 ha. Populația comunei: 1916-2.413 suflete; 1922-1.815 suflete.
Pe naționalități: 1916: 2.303 români, 2 germani, 3 bulgari, 1 grec, 8 albanezi, 94 țigani; 1922: 1837 români, 7 germani, 7 greci. Pe religiune: 1916: 2.309 ortodocși, 94 mahomedani, 2 catolici, 7 gregorieni; 1922: 1.844 ortodocși, 7 catolici. Proprietatea: 325 români stăpâneau 5.007 ha în 1916; 234 români stăpâneau 4.117 ha in 1922; nu aveau pământ în 1916-226; în 1922-220. În anul 1922 s-au expropriat 70 ha; numărul celor împroprietăriți 178. Primăria nu are local propriu, instalată într-o clădire pentru care se plătește 500 lei anual. Instrucția 1916: 4 școli din care 2 în Adamclisi înființate în 1902 și 1912, având, prima, 5 clase iar a doua 3 clase. Prima clădită în 1905 din cotizațiile locuitorilor, a doua instalată într-o casă luată cu chirie pentru care se plătește 300 lei anual. Școli devastate în timpul războiului.
Din inițiativa unor oameni de inimă și cu largul nostru concurs în anul 1919 s-a înființat în comuna Adamclisi, vechiul „Tropaeum-Traiani” un gimnaziu sub conducerea inimosului administrator de plasă I. Dinu.
Culte: 1916: două biserici: una parohială în Adamclisi cu hramul „Sfântul Gheorghe” construită în anul 1902 deservită de un preot seminarist gr. II, are 10 ha teren de cultură. O filială în satul Cherim – Cuius cu hramul „Sfântul Ilie” construită în anul 1906 deservită de preotul din Adamclisi, are 10 ha. teren de cultură.
Stabilimente publice: 1 cârciumă completă, una cu vin și alta cu bere, 3 prăvălii coloniale, 3 magazine cu manufactură, 1 fierărie, 1 brutărie care produce zilnic 700 kpr.
Bănci populare: Banca „Traian” – Adamclisi, Banca „Coroana de Oțel” – Urluia, Banca „Mircea cel Bătrân” – Cherim – Cuius.
Cooperative: „Plugarul” înființată în 1912, „Albina” înființată în 1913, „Dreptatea” înființată în 1907, „Speranta” înființată în 1912.
Mașini și instrumente agricole: 1916: 92 mașini de secerat; 280 care și căruțe; 1922: 1 mașină moară cu vânt; 18 mașini de secerat; 6 batoze de vânturat; 5 batoze bătut porumb; 242 care și căruțe.
Animale: 1916; 754 cabaline; 1323 bovine; 4926 ovine; 559 porcine;
1922: 395 cabaline; 899 bovine; 1085 bovine; 1314 porcine.
În continuare prezint pe scurt celelalte comune aflate sub îndrumarea și conducerea administratorului de plasă Jean Dinu.
2. Comuna Baeramdede (azi Independența)
Cuprindea satele: Baeramdede și cătunul Cealmagea. Satul Baeramdede înființat în anul 1851 de tătarii veniți din Crimeea, iar cătunul Cealmagea inființat în anul 1854 tot de tătarii veniți din Crimeea. Suprafața comunei: 6.340 ha. Populația în 1916 : 1817 suflete; în 1922: 1457 suflete.
Instrucția: o școală înființată în 1898 funcționa sub același acoperiș cu primăria, distrusă în război. În anul 1921 s-a construit un mare local cu 2 săli de clasă din donațiile locuitorilor; are 10 ha. teren de cultură.
Cultele: 1 biserică parohială construită în anul 1898 cu hramul „Buna Vestire”, are 10 ha teren de cultură, 4 geamii: Banca „Mihai Viteazu” întemeiată în 1902.
3. Comuna Beilic (azi Viile) formată din satul de reședință Beilic, satul Demircea înființat de turci în anul 1750 și satul Baccuius. Suprafața comunei: 3.460 ha. Populația în 1916: 1869 suflete; 1922: 1457 suflete.
Instrucția: 1 scoală inființată în 1879 cu 5 clase având local propriu, are 10 ha de pământ. Școala distrusă în război funcționează în localul cedat de primărie.
Cultele: 2 biserici – una în Beilic parohială înființată în anul 1856 cu hramul „Sfântul Mucenic Haralambie” și o filială în Demircea cu hramul „Sfânta Treime” construită în anul 1874, 1 bancă înființată în anul 1902.
4. Comuna Carabacă (astăzi Negrești) formată din satul de reședință și cătunele Caugagia și Terzeveli. Suprafața comunei: 3.260 ha. Populația la 1916: 916 suflete; 1922: 726 suflete. O școală întemeiată în anul 1892 cu 5 clase, cu 10 ha, dărâmată în timpul războiului. O biserică construită în anul 1898 în Carabacă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, are 10 ha teren de cultură. O geamie în Terzeveli din timpul otomanilor. O bancă „Sfinții Voievozi” înființată in anul 1907.
5. Comuna Covaclar (astăzi Plopeni) formată din satul reședință, satul Beșaul și cătunul Merdevenlipunar (Scărișoara- azi). Suprafața comunei este de 7.296 ha. Populația în 1916: 1.690 suflete; 1922: 1.302 suflete. O școală cu 5 clase înființată în 1896, 10 ha teren de cultură, distrusă în război. O biserică cu hramul „Sfântul Dumitru” construită în 1908 restaurată de locuitori, 2 geamii – 1 Beșaul și 1 Cavaclar din timpul otomanilor, Banca „Principesa Maria” înființată în 1916, Spitalul „Regele Carol I” înființat în anul 1908 spital jubiliar. Are medic, subchirurg, intendent, 2 infirmieri. Devastat în război.
6. Comuna Cazilmurat (astazi Movila Verde) comună rurală având o suprafață de 4.212 ha formată din satul reședință Cazilmurat. Populația în 1916: 1.027 suflete; 1922: 880 suflete. Sat înființat în timpul dominației otomane. O școală cu 3 clase înființată în anul 1912 având 10 ha teren de cultură. Devastată în timpul războiului, reparată, o biserică ridicată în anul 1905 cu hramul „Înălțarea Domnului” având 10 ha teren de cultură. Banca „Valul lui Traian” înființată în anul 1905. Asociațiuni țărănești înființate în anul 1916. Cooperativa „Minunea” înființată în anul 1912.
7. Comuna Chioseler (astăzi Petroșani) formată din satul reședință, satul Bașpunar, satul Chertic Punar, satul Borugea și cătunul Becteru. Suprafața comunei este de 7.864 ha. Populatia în 1916: 2.026 suflete; 1922: 1.854 suflete. O școală înființată în anul 1867 cu 5 clase având 11 ha teren de cultură. O biserică ridicată în anul 1892 cu hramul „Sfinții Voievozi” având 10 ha teren de cultură. Două geamii datând din timpul dominației otomane, una în Bașpunar și alta în Becteru. Banca „Solidaritatea” înființată în anul 1905.
8. Comuna Enigea (astăzi Deleni) formată din satul reședință Enigea, satul Cocargea și satul Ghiolpunar. Suprafața comunei este de 8.335 ha. Populația în 1916: 2.257 suflete; 1922: 2.209 suflete. Comuna are trei școli:
o școală în satul Enigea cu 5 clase înființată în anul 1883, având 10 ha teren de cultură. O școală în satul Cocaragea cu 5 clase înființată în anul 1883, având local propriu și 10 ha teren de cultură. În Ghiolpunar o școală cu 5 clase înființată în anul 1880 având local propriu construit în anul 1904. O biserică ridicată în 1870 în Cocaragea având hramul „Sfânta Treime” având 10 ha teren de cultură. Două case de rugăciuni, una în Enigea și alta în Ghiolpunar. Banca „Dobrogea” în Cocaragea înființată în anul 1907.
9. Comuna Enișenlia (astăzi Văleni)
Formată din satul reședință și satele: Asarlâc, Nastradin, Techechioi, Sevendic. Suprafața comunei este de 9.370 ha. Populația în 1916: 2689 suflete; 1922: 2.019 suflete. Patru școli în: Enișenlia cu 5 clase înființată in anul 1912, avand 10 ha teren de cultură; Asarlâc cu 5 clase înființată în anul 1892, având 10 ha teren de cultură; Nastradin cu 5 clase înființată în anul 1905 cu local propriu, având 10 ha teren de cultură; Techechioi cu 5 clase înființată în anul 1905. O grădiniță de copii în Asarlâc. O biserică ridicată în anul 1884 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, având 10 ha teren. Trei geamii din timpul otomanilor în Enișenlia, Nastradin și Techechioi.
10. Comuna Hairanchioi (astăzi Dumbrăveni)
Formată din satul reședință și satele: Caraaci, Schender, Armutlia și Demircea. Suprafața comunei este de 7.624 ha. Populația în 1916: 2.734 suflete; 1922: 2.223 suflete. Trei școli în: Hairnachioi cu 5 clase înființată în anul 1908 având local propriu și 10 ha teren, Caraaci cu 5 clase înființată în anul 1906 având 10 ha teren și local propriu, una în Demircea înființată în 1907 având 10 ha și local propriu. O biserică în satul Hairanchioi ridicată în anul 1900 cu hramul „Sfâta Paraschiva”, o biserică în satul Demircea ridicată în anul 1901 cu hramul „Sfântul Dumitru”cu 10 ha de teren, o biserică în satul Schender cu hramul „Sfântul Niclae” având 10 ha teren de cultură.
11. Comuna Mârleanu (azi Dunăreni)
Formată din satul reședință având o suprafță de 3.160 ha. Populația în 1916: 1.594 suflete; 1922: 1.482 suflete. O școală înființată în 1880 cu local propriu și 10 ha. Biserică înființată în 1882 cu hramul „Sfântul Dumitru” având 10 ha teren.
12. Comuna Mulciova (azi Abrud)
Formată din satul reședință Mulciova, satul Arabagi și satul Iusuf Punar. Satele înființate în timpul dominației otomane. În timpul colonizărilor în Arabagi s-au așezat români ardeleni numiți „moți”, iar în satul Iusuf Punar români transilvăneni numiți „ungureni”. Suprafața comunei este de 6.220 ha. Populația în 1916: 1.806 suflete; 1922: 1.213 suflete. O școală în Mulciova cu 5 clase înființată în 1899 având local propriu din 1901 și 10 ha teren cultură. O biserică în Arabagi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” ridicată în anul 1904. Două geamii în Mulciova din dominației otomane.
Acestea sunt satele plășii Traian adminstrate de pretorul Jean Dinu. Din anul 1925 prin noua lege administrativă au fost modificate circumscripțiile comunale, județul Constanța fiind împărțit în 8 plăși. „Plasa Traian cea de-a opta plasă cuprindea comunele: Adamclisi, Aliman, Beilic, Caranlâc, Cuzgun, Dobromir, Dobromir Vale, Enișenlia, Mârleanu, Mulciova, Oltina, Parachioi, Tudor Vladimirescu. Reședința plășii fiind comuna urbană Cuzgun …”3
„Plasa ce adminstrez de 4 ani și în care m-am născut și am trăit fără întrerupere până azi, numără la o populație de 4.200 capi de familie sau 20.000 suflete, 208 funcționari. Un administrator de plasă și 2 magistrați titrați, un agronom cu școală inferioară de agricultură, 61 de învățători din care 8 titulari, 12 suplinitori cu 1-4 clase secundare și 41 de suplinitori cu 5 clase primare; 82 de funcționari administrativi – polițienești din care 3 cu 1-4 clase secundare și 79 cu 5 clase sau sub 5 clase primare și funcționari diverși dintre care 2 cu 1-2 clase liceeale și 52 cu curs primar.
Avem ca atare 208 îndrumători, factori de cultură și educație al unei mese de 20.000 suflete: 3 titrați – 1,5%; 16 cu Școală Normală sau Seminarul Inferior – 8%; 17 cu 1-3 clase liceeale sau 8% și 153 sau 83% cu 5 clase sau sub 5 clase primare …”4
II.2. ION DINU – ADMINISTRATORUL DE PLASĂ
(PRETOR)
„Fiecare plasă are în fruntea ei un pretor (administrator de plasă). Pretorul stă sub ordinea directă a prefectului. El locuiește la reșdința plășii și este numit prin decizie ministerială. Pretorul este șeful poliției din plasa sa și este îndreptățit să vegheze la menținerea ordinei și siguranței, să ia măsuri pentru prevenirea delictelor. Are în subordine poliția și jandarmeria plasei. De asemenea pretorul este ofițer al poliției judiciare.
Pretorul are obligația de a da un raport prefectului în urma cercetării stării morale și materiale a populațiunilor, condițiunilor economice și culturale, igiena și salubritatea comunelor. Pretorii sunt îndatorați să convoace la cel puțin două luni, primari, notarii și pe ceilalți funcționari de specialitate din circumscripția sa pentru a se sfătui în chestiuni de interes comun; aplicării legilor, măsurilor ce se impun în vederea bunei stării administrative, culturale, sanitare, economice a comunelor. Sunt obligați să întocmească o dare de seamă a acestor consfătuiri.
Pentru a fi pretori candidații trebuie să fie licențiați în drept și științe de stat sau diplomat al școalei de pregătire profesională administrative sau să fi funcționat cinci ani ca notar stabil cu titlu academic ori diploma de pregătire profesională administrativă.”5
Ajuns în fruntea plasei Traian la 15 decembrie 19186, imediat după răzoi Jean Dinu și-a asumat o mare responsabilitate. El, care luptase pentru înfăptuirea României Mari, acum avea înalta datorie de reconstrucție a țării.
Tabloul era sumbru. Dobrogea care fusese sub ocupație păstra încă urmele jafului practicat de cotropitori. Pretutindeni pe unde trecuse linia frontului distrugeri materiale, lipsuri de tot feluri, foamete. Acest război dobrogenii l-au simțit în fiecare casă, sat, oraș și prin tributul de sânge, tributul material și tributul intelectual pe care l-au plătit. Era nevoie de o mână de fier, de mult entuziasm și de multă, multă muncă. Tânărul de numai 28 de ani s-a dovedit a fi un om energic, bine pregătit profesional și capabil de muncă dezinteresată.
Cu o mare dragoste față de tăranul român, de lumea satelor din mijlocul cărora s-a ridicat, proaspătul licențiat în drept și teologie a pornit bătălia cea mare pentru normalizarea și înnoirea vieții economico – sociale din plasa sa.
Munca de reconstrucție și de înnoire a fost grea însă, alături de oameni de inițiativă, generoși, care aveau același „crez” ca și Jean Dinu și cu sprijinul autorităților de atunci, viața a început să se îndrepte cu pași mărunți spre făgașul cel bun.
Fiind convins că „… îmbunătățirile economice, politice, culturale pentru care milita puteau fi lesne dobândite printr-o instrucție publică care să dea poporului încrederea în virtuțiile lui să-și pună în valoare, în condiții favorabile posibilitățile de dezvoltare…”,7 a luat măsuri energice pentru reînceperea cursurilor școlilor din plasa sa, școli care după război erau majoritatea în ruină „Este demn de amintit activitatea unui pretor care în cursul lunii Ianuarie a pus în funcțiune toate cele 21 de școli din plasa sa, Jean Dinu”.8
Tot pe acest drum, parcurs cu ajutorul unor oameni de inimă, între care prefectul de atunci N. T. Negulescu, fost profesor la liceul „Mircea”, Jean Dinu a reușit să înființeze la Adamclisi un gimnaziu mixt particular „prima înstituție dobrogeană din exterior”,9 pentru copii satelor dobrogene care nu vor putea pătrunde la școlile cele mari ale orașelor. Gimnaziu mixt Traian și-a început cursurile la 11 martie 1919 iar administratorul de plasă a fost primul director și unul din profesorii săi.
„NOI PRIN NOI” – îndemnul care sintetizează concepția administrativă a lui Jean Dinu. De-a lungul întregii activități ca administrator de plasă, acesta a crezut în forța creatoare a satului dobrogean. În toate proiectele și realizările sale s-a axat pe lucrul făcut propriile-i forțe, fără a aștepta îndemnul sau ajutoare din afară, în special de la stat. „Satul poate mai mult decât Statul. Satul e mic și are nevoi pe cari – dacă vrea și are oameni destoinici și le poate ușor îndeplini.”10 A pus înainte de toate solidaritatea satelor plășii și asocierea lor pentru binele comun.
În spiritul acestei concepții, administratorul de plasă a lansat și realizat printr-o înfrățire reală a școlii – bisericii și administrațieiluminarea satelor dobrogene prin înființarea Societăților Culturale Regionale. Aceste societăți culturale au devenit principalul instrument prin care misiunea de luminare a satelor putea deveni realitate, de aceea Jean Dinu a dedicat acestui țel întreaga energie.
Preocupat de bunul mers al administrației plășii, de condițiile de trai ale locuitorilor, și funcționarilor publici, Jean Dinu a militat pentru bunul mers al administrației, o viață mai bună a locuitorilor și funcționarilor plășii.
S-a proclamat apărătorul moral al notarilor publici, agenților poștali, polițiștilor și nu în ultimul rând a țăranilor săi. Prin numeroase articole publicate în presa dobrogeană, a descris viața de mizerie, necazurile, suferințele, aspirațiile „protejaților” săi propunând de asemea măsuri de îndreptare.
Alături de preoțimea luptătoare și de locuitorii plășii, Jean Dinu s-a implicat în activitatea de reconstrucție a „bisericii din Adamclisi și Zorile”.11 Se zice că și-a adus contribuția și la reconstruirea bisericilor din Independența, Sipote, Nastradin, avariate de război. Mi se povestește că sub îndrumarea sa s-au adus în satele plășii pomi fructiferi de la pepinierele de stat distribuindu-se sătenilor cu sfaturi de cultivare și îngrijire. Așa au luat naștere plantații pe suprafețe mari la Petroșani, Independența, s.a.
De asemea s-a înființat un post de jandarmi, un oficiu poștal, s-au reconstruit școlile devastate de război în satele: Plopeni, Independența, Enigea, Cocargea, s.a.12
La 1 martie 1923, Jean Dinu în fruntea unui comitet de săteni scoate în Adamclisi o gazetă „Glasul Satelor”. În primul număr în articolul „Rostrul nostru” administratorul de plasă arată că această gazetă, apare la inițiativa unui comitet de construcție a unei clădiri pentru Gimnaziu Traian prin colectă publică. Ea va face cunoscută activitatea comitetului și donațiile care s-au strâns. Această „foae culturală sătească apare la Adamclisi între 1 martie – 1 mai 1923 și conține articole cultural – educative, de atitudine socială, versuri, folclor dobrogean. Colaboratori Jean Dinu, G. Mătase, M. Tănase, I. Iacobescu, Gh. Popescu și alții”.13
II.3. SOCIETATEA CULTURALĂ „TRAIAN”
„Adamclisi-ul turcesc sau Traian-ul românesc a fost celebru nu numai prin însemnătatea lui strategico – istorică ci și printr-un mare rol cultural și religios pe care l-a avut în viața fostei Scyții – devenită provincie romană…”.14
În spiritul acestei concepții administratorul de plasă a strâns într-o admirabilă legătură sufleteasă și de scopuri tot ceea ce plasa Traiana avut mai vrednic și mai de seamă administrația – școala – biserica țărănimea unite armonios pe baza respectului reciproc pornind o luptă aprigă împotriva întunericului la sate, înființând la 1 septembrie 191915 Societatea Culturală „Traian”.
Această societate culturală avea menirea să privegheze promovarea culturală, morală și economică a lumii rurale. De asemenea ea colecta și administra fonduri de nevoi ale satului adunate prin contribuția fiecăruia după puteri, fonduri care să reformeze și să îmbunătățească condițiile de viață și de cultură ale țăranilorși nu în ultimul rând de a lăsa pentru posteritate prețuirea tradiției și valorile locale.
Sufletul și mintea acestei societăți o reprezentau „titrații” satelor, funcționărimea de toate categoriile, țăranii fruntași, și elevii învățământului secundar uniți în societăți culturale școlărești. Aceștia au acceptat provocarea adresată de Jean Dinu lumii rurale „trezirea satelor” prin emanciparea culturală spre emanciparea economică și morală.
În acest sens Jean Dinu scria sub formă de manifest legământ „Fiecare plasă să aibă societatea ei cultural-sportivă cu două scopuri: cel subiectiv-educarea liceenilor prin cărțile care le vom strânge, excursii, șezători și cel obiectiv-răspândirea luminii cărților între țărani prin biblioteci populare, șezători, serbări …”.16
Sub deviza „decât codaș la oraș, mai bine la sat fruntaș” administratorul de plasă transmitea sătenilor săi mesajul unei vieți superioare în mediul sătesc prin activități în cadrul societăților culturale, activități menite să curme starea prăpăstioasă a vieții de țară, rămânerea la vatră a celor ce căutau să meargă la oraș spre un mediu mai superior … dar cu condiția înfrățirii tuturor spre binele comun. Viziunea sa despre această prefacere a lumii rurale propunea creearea în cadrul societăților culturale a unor cercuri culturale, cursuri complementare, o clasă de gimaziu, echipe teatrale „care să colinde satele precum o dată trubadurii aducând cu ele cuvântul la ordine îndemnul la lumină”.17
Din inițiativa administratorului de plasă care era și președinte activ18 al Societății Culturale „Traian”, sub patronajul acestei societăți, cu sprijinul
locuitorilor plășii în anul 1921, la 30 iunie s-a inaugurat Monumentul eroilor plășii Traian în piața Eroilor din Adamclisi.19 (foto 3) „Monumentul are aproximativ 8 metri, construit din piatră masivă este continuat de o coroană de piatră în stil dozic inclusiv cu o coroană tot din piatră artistic lucrată ca și coloana terminându-se cu un vultur de bronz cu crucea în cioc, un simbol de pe stema țării noastre.
Pe fața monumentului se află
gravate un vers din Horațio:
Dulce et decorum est pro patria mori20 iar dedesuptul lor Eroilor morți pentru reântregirea neamului 1916 – 1917. Patria recunoscătoare. La baza monumentului a fost îngropat un sicriu cu osemintele găsite în împrejurimi în satele plășii…”.21 Monumentul există i astăzi, foto 3: Monumentul Eroilor22
însă numai soclul și deasupra a fost refăcut vulturul prin grija fiicei lui Jean Dinu. La 5 iunie 192223 sub Patronajul Societății Culturale Traian la inițiativa lui Jean Dinu, cu sprijinul locuitorilor
plășii s-a ridicat monumentul foto 4 Cișmeaua și Monumentul
lui Mihai Eminescu la 194424
închinat marelui poet Mihai Eminescu în cadrul unei grandioase festivități la Cuzgun în pădurea „Mihai Eminescu” deasupra „Cișmelei lui Eminescu” construită în anul 1919 (foto 4).
Considerentele acestei denumiri dată pădurii, cișmelei și ridicarea monumentului lui „Mihail Eminescu” pe aceste meleaguri sunt legate de faptul că în conștiința contemporanilor „Mihai Eminescu sinonim cu România”.25 Pe fața monumentului se află gravate
cuvintele:
„În memoria lui Mihail Eminescu
… Să-mi fie somunl lin
Și codrul aproape…
1922”.26
Monumentul există și astăzi însă diferit
de cel inițial (foto 5).
Societatea Culturală Traian din
fondurile proprii obținute din donații și
cu sprijinul administrației plășii s-a
ocupat de înființarea caselor de citire la
Hairanchioi și a bibliotecii din Demircea.
De asemenea s-a preocupat de înființarea
infirmeriilor parohiale la Kioseler,
Adamclisi precum și a bibliotecilor din
Mulciova și Cavaclar. Biblioteca foto5 Actualul monument care marchează
notarului în fiecare din comunele Cișmeaua Mihail Eminescu27
plășii cu cărți de specialitate și literare a constituit o altă preocupare a societății. Construirea unui local propriu de casă de citire la Enișenlia, unde domnul notar Gavrilescu a ridicat un chișc pentru hora satului și aparate de gimnastică după modelul de la gimaziu este o nouă realizare. Alte preocupări ale societății au constituit balurile, serbările de la Oltina și Kioseler, excursii cu elevii gimanziului la: Uzgun, Mârleanu, Hairachioi, Baeramdede. Sărbători precum: botezul fântânilor „Ion Creangă” din pădurea Tectachioi, a fânânii „Mihail Eminescu” din pădurea Cuzgun, inaugurarea Monumentului Eroilor plășii din Adamclisi au constituit momente de neuitat pentru toți locuitorii plășii. Pentru comemorarea eroilor căzuți în război din cuprinsul plășii societatea s-a preocupat de realizarea unor tablouri cu lista acestora care decorau înstituțiile din cuprinsul plășii.
Societatea Culturală Traian se ocupa și de administrarea bazei materiale a Gimnaziului Traian, încasarea taxelor, plata profesorilor, activitatea internatelor, dotarea lor. În fiecare an societatea avea un număr de bursieri ai gimnaziului susținuți de aceasta. Situația financiară pe primii doi ani de activitate ai societății era:
„1919-1920 încasări: 59.298,76; plăți: 58.515,50; solid: 483,25
1920-1921 încasări: 182.468,00; plăți: 165.596,50; solid: 16.771,33 …”28
„Președinte de onoare: prefectul N. T. Negulescu
Președinte activ: Jean Dinu
Vicepreședinte: Andreiu Andreiu Cocargea proprietar și om de mână Membru: țăranul Oprea Borcea din Baeramdede și alții ….”.29
Semnalul emancipării culturale dat de Societatea Culturală Traian a fost recepționat de plășile Medgidia, Ostrov și Cogealac luând astfel ființă o adevărată mișcare culturală ce radia dinspre Adamclisi. În zilele de sărbătorire a patronului Gimnaziului Traian, de Ziua Eroilor plășii, de sfârșit de an școlar se organizau serbări grandioase cu participarea locuitorilor plășii dar și a liceenilor din Constanța, Medgidia, Oltina, Cogealac unde luaseră ființă, de asemenea societăți culturale. Vizitele la Monument, concursuri sportive cu premii, reprezentații teatrale, olimpiade școlare, dansuri populare, expoziții de lucrări încântau sufletul și luminau mintea participanților, a țăranilor plășii care motivați în acest fel erau încântați a-și susține copii la studii și sprijineau din toată inima aceste mișcări. Notabilitțile județului, oameni generoși, mari proprietari de pământuri, presa locală, susțineau prin donații personale asemenea manifestări și chiar bursieri la gimnaziu. Adamclisi-ul devenea în aceste clipe centrul cultural al regiuni. De aici plecau inițiative care se perpetuau ca model și pentru celelalte aszări rurale, onorându-și cu prisosință rolul cultural pe care l-a avut din vechime pe aceste meleaguri.
Societatea Culturală Traian a continuat să existe cel puțin până în anul 1925 când într-un articol, Jean Dinu avocat în Adamclisi dădea un răspuns pertinent domnului Ion Neicu profesor la gimaziul din Adamclisi, care considera că societățile culturale la sate sunt timp pierdut. „Societățile culturale constituie unul din cele mai salutare mijloace pentru formarea sufletească a tineretului, pentru emanciparea culturală – economică a marilor mase.”30
În anul 1923, mi se spune că Jean Dinu a renunțat la funcția de administrator de plasă. Ceea ce am reușit eu, să găsesc în cercetările mele, este faptul că „la 28 aprilie 1923 Ion Dinu era încă în această funcție, însă nu avea definitivat. La 1 septembrie 1923 s-a susținut examenul de aptitudine și capacitate pentru funcțiunea de administrator de plasă. Ion Dinu, nu figurează printre candidații la acest examen.”31 Aceste date împreună cu mărturiile fiicei sale m-au făcut să deduc că Jean Dinu a renunțat la această funcție. Poate, a considerat că după cinci ani în slujba administrației este cazul să încerce și din altă postură să ajute destinele Adamclisi-ului și a semenilor săi. Crezul său nu l-a abandonat, lupta a dus-o mai departe ca jurist (avocat) la Judecătoria plășii Traian, președinte al diverselor societăți creeate prin inițiativa sa și care au continuat să-și exercite mai departe rolul pentru care au fost create luminarea satelor dobrogene.
Crezul pentru care Jean Dinu a trăit și a luptat de-a lungul vieții, atât cât destinul său i-a permis a fost și se desprinde și astăzi din opera sa:
„… Cetatea și monumentul de la Adamclisi sunt în completă părăsire și lâncezesc necunoscute și nevalorificate. Și totuși, ele pot constitui cel mai sublim izvor de naționalism – patriotism contribuind totodată și la cultura noastră generală. Câteva zeci de milioane ar reconstitui complect toate ruinele și ne-ar da, aevea, vieața și civilizația nobililor străbuni. Alte câteva zeci de milioane ar lega Adamclisi printr’o cale ferată, cu centrele de comunicație și Marea.
La poalele Tropaem-ului, ar răsări un liceu de băieți Traian; altul de fete Plotina (soția lui Traian); s’ar aduce cele două școli normale constănțene, sufocate în ziduri reci și închiriete, normala de băieți Împăratul Constantin și de fete Împărăteasa Elena; s’ar ridica o școală de meserii Liciniu; de agricultură Marc Aureliu; de comerț Justinian; de industrie casnică Teodora; – iar în cetate alături de Bazilica de marmoră ce-ar servi drept catedrală episcopală Eparhiei Tropaeum-ului, Tomisului și Durostorului (…) s’ar dezvolta evanghelic, liața seminarului teologic Teodosus Tropaeorum; a școalei de cântăreți bisericeși Ilarie Episcopul si-a unei vieți monahale, care și-ar face rugăciunile în cele patru biserici creștine, din cetate și în cea cimitirală din apropiere …
Căminul cultural Vitrasius Pollio; judecătoria Tullius Menophilus; dispensarul Decebal; banca populară Adrian; corporația meseriașilor Cornelius Fuscus; școlile complementară de băieți Petronius Annianus; de fete Iulius Iulianus; librăria oficială a orașului Nevius Palmas Theotimianus și nomenclatura stăzilor ar imortaliza numele de prim rang, ce și-au creeat merite în istorica cetate și în viața trofeeană în genere.
Forul ar fi centrul întregii vieți romano – române a noului Adamclisi, devenit Tropaeum și o gazetă săptămânală Tropaeum Traiani ar răspândi pretutindeni razele binefăcătoare, ce le-ar radia o astfel de vieață…”32
Sintetizând, Jean Dinu – administratorul plășii Traian, luptătorul neobosit pentru luminarea satelor dobrogene creatorul de tradiție locală și-a adus contribuția sa la realizarea câtorva mari obiective ale crezului său:
– a întemeiat un lăcaș de cultură pentru copii satelor Gimnaziul mixt Traian;
– a militat și întemeiat Societatea Culturală Traian care și-a urmat misiunea trasată de mentorul său;
– s-a implicat în toate acțiunile care s-au desfășurat după război în plasa sa pentru normalizarea vieții rurale și reconstrucția acesteia: școli, biserici, case de citire, biblioteci, monumente, s.a.;
– a fondat o gazetă sătească pentru popularizarea inițiativelor nobile, a culturalizării maselor;
– a încercat din răsputeri să transforme o societate anostă cu ocupații de rutină, într-o societate nouă, cu preocupări superioare adptate vremurilor noi care veneau.
Închei acest capitol cu ceea ce a reprezentat pentru Jean Dinu un manifest – legământ:
„… Pe locul pe care te-a pus Dumnezeu să crești să fii înainte de toate tu însuți făptuitor și pildă…”.33
CAPITOLUL III
CTITORIE PESTE VEACURI:
GIMNAZIUL „TRAIAN”
III.1. Gimnaziul Traian (1919-1929; 1944)
III.2. Societatea culturală Traian
GIMNAZIUL TRAIAN (1919-1929; 1944)
Gimnaziul Traian
„…ctitor de gimnaziu, Jean Dinu, visa la un liceu în Adamclisi și la valorificarea superioară a valențelor turistice, științifice, educaționale ale Adamclisi-ului. Un fel de Nifon Bălășescu, inspector al Imperiului Otoman pentru „școalele române” din dreapta Dunării la 1870…”1
Marșul Gimnaziului
Pășim în pas ales spre vremuri de mărire
Și năzuim în calea noastrei fericiri
Pășim în pas ales, cuprinși de-un sfânt elan
Voioși că ne umbrește Trofeul lui Traian.
Refren: Atenție plugari! la vremuri mari
La carte alergați și mici și mari
Veniți, toți, între noi
Să țesem vremuri noi
Și veți fi mari
Cu eroi legendari.
Pe steagul nostru-i scris
„Treziți-vă părinți”
„Și alergați la faclă cu lumini fierbinți”
„Gimnaziu Traian-focarul arzător”
„Este copilul vostru de veacuri schimbător”
Refren: …………………………………………………………
Strămoșii noștrii-romani ne strigă din mormânt:
„Pășiți spre culmi ferice, cu destul avânt”
„Ne fiți vrednici urmași, cu nume de roman”
„Sub veghea protectoare a împăratului Traian”
Refren: ………………………………………………………….
Ăst glas îndrumător al marilor părinți,
Ne este călăuza la nalte dorinți
Pășim a-l întrupa, strigând din piepturi tari:
„Gimnaziul nos’ trăiască în timpuri seculari”
Refren: ……………………………………………………………
Muzica pe trei voci acompaniată de fanfara gimnaziului, compusă de D-l D. Moruzov, profesor la Școala Normală din Constanța, versurile de D-l Jean Dinu – Directorul Gimnaziului.
Războiul de Întregire a neamului „în care intelectualitatea dobrogeană s-a comportat cu înalt patriotism, a rupt efortul constructiv pe planul culturii, dar a îndemnat pe oamenii școlii, cultelor, ai științei și artei să reflecteze mai adânc la legăturile lor sufletești cu pământul natal amenințat, găsind în aceasta îndemnuri superioare de creație și devotament”.2
Românii dobrogeni au manifestat pentru biserică și școală în limba neamului un atașament deosebit. Școala devine astfel centrul comunității, fiind susținută puternic de comunitate deoarece reprezintă însuși „viitorul țării”.3
Școlile sătești care înfloriseră în timpul „Epocii Haret” și asigurau minimum de cultură pentru tineretul dobrogean, erau o ruină. Școala dobrogeană a trebuit să reia de la capăt drumul pe care pornise cu 40 de ani în urmă. Punând întâietatea culturală ca un complement al întâietății politico-economice, Jean Dinu a subordonat acestei concepții administrația plășii, intuind că șansa înfloririi satelor plășii pleacă de aici. De aceea prin măsuri energice a reușit ca în ianuarie 1919 „să repună în funcțiune cele 21 de școli din plasa sa”.4
Depărtarea de centrele orășenești, condițiile materiale precare făceau dificilă plasarea copiilor la orașe pentru continuarea studiilor, astfel că până la război într-o plasă de 39 de sate cu o populație de 22.000 de suflete, erau în școlile secundare numai 9 copii, mai toți fii de proprietari sau funcționari. Un singur fiu de țăran.
În spiritul vremii, pornind de la aceste considerente mai mult decât mobilizatoare, Jean Dinu, în fruntea unui comitet de inițiativă format din „preotul Gheorghe Preoțescu, directorul școlii primare Alexandru Marinescu și învățătoarea Zoe Marinescu, cu sprijinul prefectului de atunci N. T. Negulescu, întemeiază un curs de preparație particular, mixt de clasa I secundară în Adamclisi”.5
Cursurile au început la 11 martie 1918 într-o casă luată cu chirie, după unele mărturisiri, de la familia Iorgulescu din Adamclisi. Manualele școlare și materialele didactice s-au adus de la București încă din luna ianuarie, mobilierul a fost împrumutat de la școala din Nastradin, iar tabla a fost oferită de notarul Gavrilescu din Enișelnia. S-au înscris 24 de elevi și eleve din satele plășii. Elevii au primit îmbrăcăminte de la Crucea Roșie Americană și alimente de la Societatea Orfanilor de Război la apelurile prefectului Negulescu și avocatului Dumitriu de la Curtea de Apel Constanța. Comunele din plasă au contribuit cu 10 kilograme de făină lunar pentru hrana elevilor. Instrucția s-a dat gratuit. Singurele acte ale instituției erau o condică de prezență și un catalog, corespondența se făcea prin administrația plășii.
Primii profesorii au fost Ion Dinu, Gheorghe Preoțescu, Alexandru Nenițescu, Zoe Dumitrescu și Lia V. din Enigeea.
Cursurile s-au finalizat printr-un examen susținut între 10-14 august în fața unei comisii examinatoare formată din profesori secundari din Constanța sub președenția domnului Constantin Lăzărescu. „Cu toții am constatat cunoștințele temeinice, curățenia și seriozitatea ce respiră din toată atitudinea morală a elevilor. Toți au promovat cu note în general bune”6. După examen Constantin Lăzărescu președintele comisiei trimite ministrului următorul raport: „(…) Din lucrările comisiunii înaintate cu raportul No. 347/919 veți binevoi a vedea adimirabilele rezultate obținute la acest curs preparator al cărui întemeiator și suflet este d-l Jean Dinu administratorul plășii Traian, licențiat în drept și teologie.
Este o inițiativă generoasă, o operă cu adevărat patriotică și care s-ar fi generalizat, ar fi dat culturii românești o mulțime de forțe care îngroașă întunericul satelor dobrogene. Într-o vreme când lipsa de comunicație, de mijloace materiale, de gazde, lipsa unui liceu de fete și lipsa de locuri în liceul de băieți, împiedicau pe dobrogeni șă-și aducă la Constanta copii și copilele care să înceapă sau să urmeze cursurile la școala secundară, D-l Dinu a înființat în Adamclisi acest curs de pregătire pentru clasa I de liceu. Cu osteneli și sacrificii pe care Onor Minister este în măsură să le aprecieze mai bine ca oricine. A pus la îndemâna elevilor tot ceea ce era absolut indispensabil: material și mobilier didactic, sală de clasă, de lectură, de cor și de muzică instrumentală, aparate de gimnastică, 5 hectare de teren pe care elevii au cultivat porumb și mai presus de toate un curs de pregătire pentru clasa I de liceu. Pentru această muncă și-a asociat pe d-l A. Nenițescu care a predat 113 ore și pe preotul Preoțescu care a predat 107 ore. D-l Dinu a predat 410 ore de curs.
Societatea Română Pentru Ajutorul Copiilor Săraci și Societatea Crucii Roșii Americane au dat elevilor îmbrăcăminte, încălțăminte, hrană.
Deși au frecventat cursurile 24 de elevi și eleve, totuși dintr-un rar și delicat scrupul de conștiință d-l Dinu n-a cerut înscrierea la examen decât a celor 15 pe care domnia sa îi socotea și care au dat dovadă că și-au însușit pe deplin cunoștințele cerute de programa analitică pentru clasa I. Cursurile începute la 11 martie s-au terminat la 10 august printr-o serbare școlară.
Îndeplinindu-mi datoria de a semnala autorităților superioare școlare, cele constatate în comuna Adamclisi, sunt fericit d-le Ministru că prin aceasta sunt pus de a cinsti o inițiativă care prin ea însăși este vrednică de orice laudă și mai presus de toată cinstea…”7
– ANUL ȘCOLAR 1919-1920 –
La 1 octombrie 1919 s-a amenajat încă o sală de clasă și a început să funcționeze un internat, cursul de preparație începând să devină gimnaziu. S-au înscris 60 de copii. Din acest an, elevii sunt supuși la taxă. Internii plătesc 400 de lei. Încasările se făceau de Societatea Culturală Traian care avea în administrare baza materială. Societatea avea 11 elevi și eleve bursieri care nu plăteau nici o taxă. Au fost donate alimente de la Crucea Roșie Americană și Societatea Orfanilor de Război.
Numărul profesorilor s-a mărit: Constantin Gh. Preoțescu, Margareta Teodorescu, Pompilia Petrescu, M. Bojneanu, Vlad Ionescu.
Comisia examinatoare prezidată de d-l Gheorghe Coriolan a promovat în iunie 54 de elevi din cei 55 de elevi prezentați în două clase; un repetent în cel de-al doilea an.
ANUL ȘCOLAR 1920-1921 –
Cursurile au început la 1 octombrie 1920. Gimnaziul are trei clase, s-a amenajat al treilea salon, o cancelarie și începutul unei biblioteci. Gimnaziul avea înscriși 80 de copii din care 12 erau bursierii Societății Traian. S-au primit donații de la Crucea Roșie Americană, 20.000 mii lei. Taxele au fost mărite de la 400 lei la 1400 lei și ceva alimente. Aparatele de gimnastică s-au completat. Grădina din fața școlii a fost transformată în parc pentru jocuri și plimbări.
În acest an școlar din cei 9 elevi ai clasei a III-a, 6 au preparat cursul anului și materia clasei a IV-a. La examenul din luna iunie, în fața comisiei examinatoare prezidată de d-l Gh. Coriolan, au promovat clasa a III-a, iar la examenul din septembrie 1921, cei 6 elevi au luat examenul de capacitate, efectuând doi ani într-unul, fiind prima promoție de absolvenți ai gimnaziului de la înființare.
TABLOU CU PRIMA PROMOȚIE DE ABSOLVENȚI
Dobrescu Virginia – Kioseler
Mitache Vasilica – Tekekioiu
Reiman Pamfilia – Dobromir
Zavergiu Virginia – Oltina
Dumitru Constantin – Tekekioiu
Facredin Omer – Medgidia
– ANUL ȘCOLAR 1921-1922 –
Cursurile au inceput la 3 octombrie 1921. Gimnaziul avea 3 clase și 116 elevi înscriși. La 26 octombrie 1921 d-l Director general al învățământului C. Kirițescu și domnul
inspector Alesseanu vizitează gimnaziul însoțiți de prefectul N. T. Negiulescu.
Procesul verbal arăta:
„…Localul are sălile cu cubajul necesar pentru numărul de elevi din fiecare clasă, planul localului (foto 6)8 trimis la Minister spre aprobare și nu s-a primit răspuns. Școala are un bogat material didactic compus din hărți și tabele geografice și istorice, instrumente pentru construcții grafice, geometrice, de asemenea o bibliotecă de 200 de volume care poate fi utilizată cu folos atât de profesori cât și de elevi, ceea ce se și face după cât se vede din registrul de cititori al ei.
Lecțiile se fac de următorul personal didactic: J. Dinu, Ecaterina Pretorian, C. Ionescu, Paulina Dinu, Zoe Marinescu, Pompilia Banu Petrescu și pr. Gh. Preoțescu. Trei licențiați și restul cu școale speciale. Direc’ia de studii o are d-l J. Dinu.
Am asistat la lecții și am cercetat rezultatele activității școlii în trecuții ani școlari, din aceasta rezultă că profesorii își îndeplineau mai mult decât cu conștiinciozitate și devotament inimos datoria, iar educația elevilor se resimte în modul cel mai fericit de această activitate. Fiindcă în această loialitate s-au găsit devotamente sunt de părere să se aprobe de minister în întregime lista persoanelor recomandate ca profesori, listă vizată de subsemnatul. Propun să se aprobe orariu vizat de subsemnatul.
Școala are și internate separat unul pentru elevi și unul pentru eleve, localurile acelor internate așteaptă aprobarea Ministerului, fiind trimise planurile încă din 1920. Am văzut localurile, domnește cea mai deplină curățenie, cubajul necesar pentru numărul de paturi ce se găsesc…”9
SOCIETATEA CULTURALĂ TRAIAN
PROFESORII GIMNAZIULUI
Gheorghe Preoțescu
Seminarul Teologic de gradul I. Decorat cu Răsplata muncii pentru biserică, clasa I; Răsplata muncii pentru învățământ clasa a II-a; Serviciul credincios;
vechime învățământul secundar: 4 ani; discipline predate: religia, științe naturale.
D-na Ecaterina Pretorian
Licențiată în științele fizico-chimice și absolventă a Seminarului Pedagogic Universitar; vechime în învățământ secundar: 1 an; discipline predate: matematică, fizică, lb. franceză, desenul.
D-na Paulina Dinu
Absolventă cu diplomă a Școlii Normale din Constanța; vechime în învățământ secundar: 2 ani; discipline predate: geografie, istorie, muzică.
D-na Pompilia Petrescu
Absolventă a secției menaj din Klosterschüle – Sibiu; cunoscătoare a limbii germane; vechime în învățământ secundar: 3 ani; discipline predate: menajul, caligrafia.
D-na Zoe Marinescu
Învățătoare; vechime în învățământ secundar: 2 ani; discipline predate: lucrul.
D-l Constantin Ionescu
Licențiat în Drept și absolvent al Facultății de Litere din Iași. Distins cu decorații în război; vechime în învățământ secundar: 1 an; discipline predate: lb. franceză, matematică.
D-l Jean Dinu
Licențiat în Drept și Teologie, absolvent al Facultății de Litere și Seminarului Pedagogic Universitar din București. Studii literare și istorice la Universitatea din Dyjon Franța. Distins cu Răsplata Muncii pentru biserică clasa I; Răsplata muncii pentru învățământ clasa I; vechime în învățământ secundar: 7 ani; discipline predate: lb. română, lb. franceză, lb. latină, lb. germană, istoria, muzica, gimnastica, ansamblu de muzică, ansamblu de gimnastică, reviste-educație.
Mihail Tănase
Licențiat în drept și bacalaureat al Liceului „Sf. Sofia” din Viena. Medalia de vitejie clasa I și clasa a III-a austrică de argint. Crucea trupelor Carol. Medalia de vitejie clasa a III- de bronz. Discipline predate: lb. germană și matematica.
George Mătase
Licențiat în Drept, auditor al cursului de vară Grenoble. Cavaler al Coroanei României. Discipline predate: istoria.
Victoria Renaud
Studii literare în Belgia. Discipline predate: limba franceză
Ioan Iacobescu
Absolvent de Școală Normală și al cursurilor de lucru manual de la „Sf. Gheorghe”. Discipline predate: desen, caligrafie, matematică.
Virginia Dobrescu
Absolventă a 6 clase. Discipline predate: gimnastica.
VIZITE IMPORTANTE:
Gimnaziul a fost vizitat de: Giuseppe Lugli profesor la Universitatea din Roma; Ministrul Franței E. Deschener; D-l Dinu Brătianu; Foștii miniștrii: Alex Marghileanu, I. Mihalache, I. Cămărășescu.
Școala are o bibliotecă în formare cu 2000 de volume din care nu lipsesc colecțiile de reviste: „Les Annales”, „Revue de Deux monde” și alte
reviste românești și de asemenea un muzeu de științe naturale cu animale și păsări împăiate.
Elevii purtau uniforme
școlare: băieții costume,
iar fetele costume naționale.
Activitatea educativă:
S-au organizat serbări în toate localitățile plășii la care erau prezentate piese de teatru din Alecsandri, monologuri, versuri din poeții de seamă, exerciții gimanstice acompaniate de muzica fanfarei gimaziului formată din 20 de instrumente, jocuri naționale ca „Banul Mărăcine”, „Alunelul”, „Lugojana” și „Tărășelul”, precum și muzică corală pe trei voci a ansamblului gimnaziului. Se organizau excursii la Monument, în satele plășii și în județele vecine.
Manifestări deosebite:
Comemorarea zilei Eroilor plășii la 5 iunie 1922. S-a dezvelit Monumentul Eroilor Plășii ridicat în piața Eroilor din Adamclisi. Invitați: prefectul N.T.Negulescu, inspector școlar învățământ secundar; reprezentantul ministerului: Lupu Antonescu; alte notabilități ale plășii; D-l Helgiu Ion, institutor școlar, a descris epopeea războiului după care a urmat o slujbă religioasă cu un sobor de preoți. Au defilat: cele 41 de școli din plasă, cercetașii – elevi ai Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța, echipele liceului din Silistra, echipele Seminarului Musulman din Medgidia, trupele militare conduse de maiorul Cernat. Au avut loc concursuri sportive de fotbal, azvârlirea greutății, sărituri, etc. „Cupa de Aur” la fotbal a fost câștigată de echipa Liceului din Constanța. Expoziție de lucru manual, costume naționale, caiete scrise, ierbare, colecții.
D-l inspector pentru învățământul secundar Lupu Antonescu scria: „Am plecat mulțumit și încrezător în puterea de cultură a acestei părți de Țară prin școală și acțiunea particulară”.10
La concursurile organizate de „Tinerimea Română” din București din mai-iunie elevii premiați ai Gimnaziului au obținut următoarele premii:
Dinu Maria clasa a II-a – premiul I;
Ionță Constanța clasa a II-a – mențiune;
Dragoș Petre clasa a II-a – mențiune.
În Darea de seamă a Societății Culturale Traian din 28 iunie 1922 se arată: – elevi înscriși: 116; – elevi regulați: 116; – promovați în iunie: 79; – repetenți în iunie: 2; – corigenți în iunie: 35; – promovați în octombrie: 26;
– repetenți în octombrie: 9; – interni: 91; – externi: 25; – fii de plugari: 70 (adică 60%); – fii de negustori, meseriași: 17 (adică 10%); – fii de funcționari: 29 (adică 30%).
La nivel de plasă 103 elevi urmează cursul secundar; 81 gimnaziu (1920-1921) față de cei 9 elevi pe care îi avea plasa înainte de război, majoritatea fiind fii de plugari.
– ANUL ȘCOLAR 1922-1923 –
Cursurile au început la 24 septembrie 1922.
Taxele: – 1500 lei cu scutire de texă cu totul sau în parte celor fără mijloace; – 1500 internii; 50 de burse.
Domnul C.N. Sarry directorul ziarului „Dobrogea Jună” a oferit 3 burse a 3000 lei pentru trei elevi lipsiți de mijloace. D-l Gh. Găitan proprietar, om de inimă a oferit o bursă de 3000 lei pe care direcția să o ofere unui elev sărac dar sârguincios. D-l Aurel Bute același gest.
S-a ales comitetul școlar format din: J. Dinu, M. Tănase, Ec. Pretorian, Pr. Gh. Preoțescu, Nicolae Dobre, Tiberiu Clincui și Stan Văduva – membru.
Clasele au funcționat: I, II, III, IV bugetari; I B extrabugetară, plătită însă tot de minister. Până la 1 aprilie 1923 Gimnaziul a fost particular, de la această dată a fost „etatizat” – trecut în seama statului.
Internatele au: director, directoare, bucătăreasă, servitori, grăjdari. Localuri sunt împărțite în patru părți ale satului. Elevii făcaeu de serviciu la cantină și la internat.
Inspectii: vizita inspectorului șef I. Rășcanu însoțit de prefectul N. T. Negulescu.
– CONCURSURI –
În Adamclisi cu ocazia sărbătoririi patronului Gimnaziului „Sfânta Treime” au avut loc concursuri intrașcolare dobrogene la: lb. română, istorie, religie, sportive. Au participat: Gimnaziul „Traian”; Cursul inferior al Liceului Constanța; Liceul din Bazargic; Cursul inferior al Școlii Normale din Constanța. Cupa „Statuia Diana” la fotbal câștigată de echipa Liceului din Constanța.
Concursul de geografie de la Cernăuți – au participat 2 elevi ai gimnaziului premiați de d-l Simion Mehedinți. Concursul „Tinerimea Română” din București – fiecare clasă a avut premianții ei.
La 6-10 iulie 1923 – examenul de absolvire a claselor I – Iv.
Situația elevilor la sfârșitul anului: săteni: 160 (adică 84,65%); orășeni: 29 (adică 15,35%); fii de plugari: 118 (adică 62,44%); fii de meseriași: 5 (adică 2,64%); fii de negustori: 23 (adică 12,15%); fii de funcționari: 27 (adică 14,28%); orfani: 16 (adică 8,5%); români: 185 (adică 87%); străini: 4 (adică 2,11%); interni: 73; externi: 98. după cum se observă din această situație numărul elevilor din satele plășii depășea 80%, majoritatea fiind fii de plugari. Astfel că misiunea Gimnaziului de a culturaliza și lumina lumea satelor își atinsese țelul.
Din fondul donat de Crucea Roșie Americană de 20.000 lei s-au cumpărat: Albumul Parisului; Albumul României; 1 orgă; Albumul Stutgart-ului; Tablouri: Paris, Stutgart; Dicționar latin român; termometru fizică; 2 aparate telefonice bune; autori români literari – 24 de bucăți; 1 pian.
Gimnaziul Traian înființat în anul 1919, ca prima instituție dobrogeană de învățământ secundar din lumea rurală de după război, devine „prototipul și modelul școalei naționale atât de necesară în toată țara. Rodul și faima acestei instituții a trecut de mult granițele Dobrogei și se află înscris cu litere de aur în diferitele rapoarte ale diferiților inspectori care au vizitat numitul asezământ, în care elevii și elevele din toate semințiile Dobrogei primesc o educație și o cultură exemplară…”11
În anul 1929 Gimnaziul își serba „11 ani de existență”12 ca în toamna aceluiași an să fie desființat. Motivul desființării așa cum se și arată într-un articol13 din ziarul „Dacia” este faptul că nu avea profesori titulari și numărul elevilor a scăzut.
A fost reînființat în anul 1944 tot datorită lui Jean Dinu, avocat în Adamclisi și consilierul eparhial al Eparhiei Tomisului. Pentru aceasta se spune că Jean Dinu și-a pus la dispoziție casa sa cea mare. În curtea sa au fost construite și două internate. Gimnaziul a funcționat în această clădire până în anul 1965 când s-a dat în folosință noul local de scoală în Adamclisi. Vechea clădire năruită de atâta vechime a fost demolată se zice între anii 1970-1971.
Noul lăcaș de cultură numit „Jean Dinu” continuă peste veacuri opera începută acum 86 de ani. O placă comemorativă pusă la intrare amintește de primul gimnaziu și de ctitorul său Jean Dinu.
CAPITOLUL IV
PREOCUPĂRI ALE LUI ION DINU
privind educația moral creștină și dezvoltarea vieții creștine dobrogene
Dobrogea este „leagănul creștinismului”1 la români. Mărturiile istorice, monumentele de artă creștină, toponime, hidronime, creații și tradiții populare sunt dovezi de necontestat ale propovăduirii Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea, dovezi care atestă „două milenii de viață creștină neîntreruptă” pe aceste meleaguri. După războiul de reîntregirea neamului românesc Eparhia Dunării de Jos cu sediul la Galați cuprindea județele Durastor, Caliacra, Constanța și Tulcea. Datorită întinderii sale teritoriale și poziției reședinței episcopale în orașul Galați, situat la marginea Eparhiei, aceasta nu putea să răspundă pe deplin nevoilor religioase ale credincioșilor săi și să contribuie eficient și la educația lor civică și patriotică potrivit cerințelor timpului. „Și acum, ca și din adâncul vremurilor trăite cu 15 secole în urmă a reapărut imperioasa nevoie ca de aici, din reședința firească a Dobrogei, odinioară Moesia inferioară sau Scyția minoră, să se dea îndrumarea firească a conducerii religioase a credinței creștine ortodoxe …”2
La această doleanță au subscris mulți oameni de bine din Constanța, clerici și laici „toți de la mic la mare, de orice credinți politice, au dorit episcopie la Constanța, au lucrat pentru ea”3.
Bătălia pentru reactivarea Episcopiei Tomisului s-a dus atunci așa cum se duce astăzi bătălia pentru reactivarea Mitropoliei Tomisului .
Ion Dinu, de formație teolog și mai târziu doctor în teologie a fost unul dintre susținătorii activi a unui episcopat dobrogean, o reînviere a Episcopiei Tomelor din vechime. În concepția sa „un episcopat dobrogean înseamnă un seminar care să dea preoții ce-i cere vremea, o școală de cântăreți (…), sediul unei edituri care să ne pună la îndemână foi periodice și broșuri de educație morală și mai ales un creștinism modern din care să radieze pretutindeni un duh național și entuziasm religios…”4
Lupta pentru reactivarea Episcopiei Tomisului a culminat cu memoriul trimis marelui nostru istoric Nicolae Iorga, ministrul cultelor de atunci, care suna astfel: „Avem datoria, noi cei de aici ca să stăruim la Excelența Voastră care sunteți un perfect cunoscător al trecutului să ne acordați tot sprijinul pentru ca să reia din mare ființă un episcopat sau o mitropolie a bătrânului Tomis și Durastorului…”5
Episcopia Tomisului a fost reactivată prin Legea sancționată cu Decretul nr. 290 din 8 martie 1923 și i s-au atribuit județele: Constanța, Caliacra, Durastor și Ialomița, având reședința la Constanța. Această Eparhie cuprindea 381 de parohii urbane și rurale și 12 protoierii. Primul episcop al Episcopiei Tomisului a fost preotul Ilie Teodorescu, hirotonit în arhiereu cu numele de Ilarie…”6
În cuvântul său cu ocazia investituirii sale la 10 mai 1923, spunea: „Eparhia nou înființată a Constanței, vechiul Tomis, are o deosebită importanță pentru Biserica și pentru neamul nostru (…) În Tomis a fost o episcopie, ridicată mai apoi la rangul Mitropolie, care a durat timp de 300 de ani. Istoria pune Mitropolia de la Tomis din Scyția Minor între cele mai vechi mitropolii (…) și avea ca întindere un sol precumpănitor, întrucât jurisdicția ei se întindea nu numai asupra Dobrogei, dar și peste latura stângă a Dunării, cuprinzând Basarabia, parte din Moldova de jos și parte din Dacia Traiană.
Întemeiat pe asemenea socotințe istorice cu caracter hotărâtor, găsesc că Episcopia Constanței, înființată din nou acum, înlocuiește vechile episcopii ale Tomisului și Durastorului și este menită a desprinde aici și a întreține vie flacăra credinței propovăduită de Biserica noastră și a dragostei de neam și de pământul scump al țării…”7
Prea Sfințitul Episcop conduce afacerile eparhiale cu ajutorul: „Adunării Eparhiale, Consiliului Eparhial și Consistoriului spiritual eparhial. Membrii mireni (laici) ai Adunării Eparhiale sunt reprezentanți aleși pe timp de 6 ani de către proto – circumscripții. Primele alegeri au început în toamna anului 1925”.8
În anul 1927 îl găsim pe Ion Dinu avocat în Adamclisi, membru mirean în Adunarea Eparhială reprezentând proto – circumscripția Cuzgun (Ion Corvin). La lucrările Adunării Eparhiale din 10 mai 19279 este ales în Secția Culturală a Consiliului Eparhial având funcția de consilier eparhial. În calitate de consilier eparhial al Secției Culturale a Sfintei Episcopii, Ion Dinu și-a adus contribuția la realizările culturale patronate de aceasta, pentru continuarea și înflorirea vieții creștine pe aceste meleaguri.
Secția Culturală a Sfintei Episcopii într-un bilanț al unui deceniu de activitate afirma că:
„- a lucrat pentru administrarea școlilor confesionale de toate gradele acolo unde sunt;
– a instituit posturi de profesori și învățători la școlile confesionale acolo unde sunt;
– a dezbătut și hotărât asupra tuturor cazurilor disciplinare ale profesorilor și învățătorilor confesionali;
– a privegheat asupra perfecționării și a purtării morale a profesorilor și învățătorilor acestor școli;
– s’a îngrijit de învățământul religios în școlile unde urmează tineri de religie ortodoxă și a dirijat toate chestiunile de ordin cultural bisericesc”.
Sub auspiciile Sfintei Episcopii și sub îngrijirea Secției Culturale revista eparhială „Tomisul” înființată în 1924 a fost transformată din buletin oficial în Revistă Teologică sub numele de „TOMIS” din 1926. Alte realizări sunt: Cercul Religios „Gherontie Episcopul” (1929), Asociația Misionară „Apostolul Andrei” (1934), Societatea Preoțească „Ortodoxia” (1930), Căminuri Culturale, Școala de Cântăreți Bisericești (1926).
Pentru a pregăti pe fiii săi duhovnicești cât mai bine P.S. Episcop Gherontie a fixat un tablou de inspectori ai învățământului religios din Eparhie împărțit pe județe. La poziția 1 „D-l Ion Dinu licențiat în Teologie și capacitat pentru religie – județul Constanța”.10
Pe plan local în cadrul plășii Traian Ion Dinu alături de preoți și credincioși s-a preocupat de reconstrucția bisericilor din Adamclisi și Zorile. Se zice că, de asemenea tot cu sprijinul său s-au ridicat biserici în satele: Independența, Nastradin, Dobromir Vale.
S-a implicat în constituirea Asociației Cântăreților Bisericești filiala Constanța, fiind ales în anul 1922 Președinte de onoare a acesteia.11 În această calitate Ion Dinu se alătură luptei acestora pentru recunoașterea rolurilor lor în cadrul comunității și a serviciului religios.
Ion Dinu este prezent în paginile revistei eparhiale „TOMIS” cu numeroase studii și articole de fond teologic precum: În jurul creștinării Spaniei; Iconografia Dobrogeană; Reflecții, după lectura Pidalionului ș.a. La rubricile Caleidoscop – cultural, Oameni – fapte – idei, Păreri libere, Miscelanea, prezintă importante apariții editoriale de cărți bisericești, științifice, reviste cu recenziile de rigoare.
Alături de preotul Lembrău Constantin, preocupat de trecutul istoric creștin al Dobrogei, Ion Dinu cutreieră pădurea și locurile în care a trăit și predicat Sfântul Apostol Andrei, redescoperind în anul 1943 Peștera Sfântului Apostol Andrei și cele 9 izvoare.12
După unele amenajări Peștera a fost sfințită în anul 1946 de P.S. Chesarie Păunescu cu un sobor de preoți, prilej de adevărată sărbătoare națională. (foto 9)
Pentru viața creștină Peștera Sfântului Apostol Andrei și Mănăstirea Sfântului Apostol Andrei construită în zilele noastre – constituie „Betleemul românesc”13 întrucât aici s-a născut creștinismul la români.
Întemeietor de tradiție creștină, Ion Dinu a adus dovada de necontestat a propovăduirii Sfântului Apostol Andrei pe aceste meleaguri redescoperind peștera și cele 9 izvoare.
Neobosit luptător pe tărâmul vieții bisericești, Ion Dinu s-a impus o pesonalitate teologică recunoscută în întreaga țară. Activitatea sa poate fi sintetizată astfel:
– consilier eparhial secția culturală a Sfintei Episcopii de la 1927 până la desființare (1950) a contribuit la păstrarea și înflorirea tradiției creștine pe aceste meleaguri;
– inspector de religie pe județul Constanța;
– colaborator la Revista „TOMIS”;
– redescoperirea Peșterii Sfântului Apostol Andrei și cele 9 izvoare;.
– contribuții la construirea sau reconstruirea unor lăcașuri de cult;
– președinte de onoare a Asociației Cântăreților Bisericești filiala Constanța;
– cărți de istorie a Bisericii noastre precum și de educație moral creștină: Condiția creștină a femeii, Contribuțiuni la Monografia Sfintei Cruci, Un document creștin apusean de orientare creștin – ortodoxă.
De asemenea, Ion Dinu a fost un pasionat colecționar de artă veche, religioasă, precum și obiecte de cult, creându-și în casa sa o sală care după părerea unui vizitator reprezenta „o biserică a cultului său”.14 Arta religioasă veche este reprezentată de icoane vechi dobrogene colecționate din bisericile dobrogene, descrise în unul din studiile sale teologice15 din care citez:
„dau curs unor descrieri cu totul succinte a numai câtorva icoane, din colecția ce am, care toate sunt de proveniență dobrogeană veche.
Antimisul de la Caranlâc (Negureni)
Dimensiuni 55/55 cm, desen cu predominația culorilor alb și negru. Aparține anului 1775 și este de proveniență grecească (…).
Răstignirea de la Cocargea
Dimensiuni 36/32 cm, fondul roz – roșiatec, cu forma unei crux graeca, ale cărei brațe ating chenarul, deasupra brațului superior fiind icoana mignonă a lui Dumnezeu Tatăl și la extremitatea brațului inferior un râu (…), are o vechime tricentenară, inscripțiile sunt în grecește (…).
Ansamblu de la Tulcea
Posed șase icoane de extremă valoare, provenind de la „Biserica Popoveților” din Tulcea, fiecare de dimensiunile 100/60 cm, picturi în lemn, cu fondul galben (…).
Praporul de la Rasova
Dimensiuni 120/80 cm, pe de o parte reprezentând botezul Domnului și pe alta Răstignirea (…). Titlul praporului este situat în partea superioară: „Sfânta îngropare”, în chirilice (…).
V. OPERA
V.1. Opera publicistică
V.1.1. Publicații periodice, reviste dobrogene la care Jean Dinu a publicat. Prezentare generală
V.1.2. Prezentarea problemelor abordate de Jean Dinu în articolele sale din diverse publicații
V.1.2.A. Probleme legate de învățământul secundar la sate și promovarea acestuia – concepție, realizare
V.1.2.B. Problemele satului dobrogean, ale diferitelor categorii sociale din lumea satelor – atitudine, propuneri
V.1.2.C. Probleme legate de educația moral creștină și activitatea teologică în general
V.1.2.D. Recenzii, arheologia Dobrogei
V.1.2.E. Biografii, note de drum
V.1.2.F Probleme ale vieții politice
V.2. Cărțile
V.2.A. Ruinele romane de la Adamclisi
V.2.B. Un document creștin apusean de conștiință ortodox orientală
V.2.C. Contribuțiuni la Monografia Sfintei Cruci
V.2.D. Condiția creștină a femeii
V.1. PUBLICAȚII PERIODICE, REVISTE DOBROGENE
LA CARE JEAN DINU A PUBLICAT
Prezentare generală
1. „Dobrogea Jună” – microfilm.
– apărut la Constața între 2 decembrie 1904 – 31 octombrie 1944.
– organ al tineretului dobrogean “Dobrogea Jună” a fost unul dintre cele mai longevive ziare dobrogene.
– direcțiunea a aparținut lui Constantin N. Larry și și-a propus a fi un cotidian independent, orientare ce și-a menținut-o până în preajma primului război mondial și parțial în unele perioade dintre cele două războaie.
– dincolo de polemicile poliției, problemele economice abordate ca și paginile culturalemențin moralul ziarului. Între ziarele epocii “Dobrogea Jună” este astăzi prețios izvor de informare pentru realitățile economice, social-politice și culturale ale vremii.
Articole Jean Dinu
Pericolul baptist, în „Dobrogea Jună” 15, nr. 28, din 9 februarie 1921, p. 1-2.
Pericol baptist, în „Dobrogea Jună” 15, nr. 191, din 26 august 1921, p. 1.
Federația elevilor secundari, în „Dobrogea Jună” 15, nr. 115, din 27 mai 1921, p.1.
Tropaeum-Traiani, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 122, din 8 iunie 1922, p. 1.
Se trezesc satele!, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 146, 6 iulie 1922, p. 1.
Un mare prieten al țăranilor, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 144, din 3 iulie 1922, p.1.
O episcopie dobrogeană, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 175, din 8 august 1922, p.1.
Apostolii neamului, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 173, din 6 august 1922, p.1.
Episcopia Tropaeum, – considerații istorice, în „Dobrogea Jună” 16 nr. 177, din 11 august 1922, p.1.
Episcopia Tropaeum, – considerații economice și pedagogice în „Dobrogea Jună” 16, nr. 181, din 15 august 1922, p.1.
Sportul la noi, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 185, din 20 august 1922, p.1.
Episcopia Tropaeum, – considerații etice și sociale, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 187, din 29 august 1922, p.1.
Gimnaziul din Adamclisi, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 184, din 31 august 1922, p.1.
Din galeriile lumii rurale, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 196, din 1 septembrie 1922, p.1.
Giomnaziomania, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 203, din 12 septembrie 1922, p.1.
Polițiștii noștri, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 207, din 16 septembrie 1922, p.1.
Există cler dobrogean, în „Dobrogea Jună” 17, nr. 69, din 27 martie 1923, p.1
Eroi sunt încă …, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 257, din 22 octombrie 1922, p.1.
Monumentele creștine de la Adamclisi, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 96, din 30 aprilie 1925, p.1.
Hirotoniile cântăreților bisericești, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 161, din 18 iulie 1925, p.1.
Hirotoniile cântăreților bisericești, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 162, din 19 iulie 1925, p.1.
Să ajutăm basarabenii, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 169, din 26 iulie 1925, p.1.
Asociația notarilor, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 191, din 26 august 1925, p.1.
Pentru normalizarea plasei rurale, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 266, din 17 noiembrie 1925, p.1.
Dacă sarea se strică, ori nu se strică, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 276, din 5 decembrie 1925, p.1.
Regim parlamentar – domnia burtăverzismului, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 277, din 6 decembrie 1925, p.1.
Trăiască demagogia română, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 278, din 8 decembrie 1925, p.1.
Cu fața către sate, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 279, din 9 decembrie 1925, p.1.
Adunarea eparhială a Tomisului, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 280, din 10 decembrie 1925, p.1.
Dacă Dobrogea dobrogenilor ori românilor, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 285, din 17 decembrie 1925, p.1.
Un dobrogean despre altul, în „Dobrogea Jună” 24, nr. 115, din 2 iunie 1928, p.1.
Omagiu preoțimii dobrogene, în „Dobrogea Jună” 28, nr. 41 din 31 martie 1932, p.1.
Constața geamiilor ortodoxe, în „Dobrogea Jună”35, nr. 28 din 21 martie 1939, p.1.
Partid dobrogean, în “Dobrogea Jună” 18, nr. 49, din 5 martie 1923, p.1.
Galeria empireului dobrogean: Un tribun – Preotul Ion Chiru, în „Dobrogea Jună” 36, nr. 101, din 1 octombrie 1940, p.1-2.
Galeria empireului dobrogean: Un tribun – Preotul Ion Chiru, în „Dobrogea Jună” 36, nr. 103, din 3 octombrie 1940, p. 1,4.
Festivitatea de la Dobromir Vale, în „Dobrogea Jună” 39, nr. 70, din 7 octombrie 1943, p. 1,4.
2. Marea Neagră – microfilm,
Organ național dobrogean a apărut la Constanța între 1 august 1923 – 17 octombrie 1940. Unul dintre cele mai longevive periodice constănțene. Directori: D. Cruțiu – Delasăliște și Stelian Ștefănescu. Spre deosebire de celelalte două ziare importante din epocă: “Dacia” și “Dobrogea Jună”, ziarul “Marea Neagră” s-a preocupat cu precădere de problemele județului Constanța, mai puțin de cele din orașul Constanța.
În genere “Marea Neagră” a avut o atitudine proliberală facându-se ecoul disputelor dintre fracțiunile locale ale P.N.L. În anul 1926 între cei doi proprietari ai ziarului intervine o ruptură deoarece Cruțiu-Delasăliște susține gruparea locală a P.N.L. condusă de Virgil Andronescu, iar Stelian Ștefănescu pe cea condusă de Virgil Sassu. În această situație din iulie 1926 “Marea Neagră” devine organ național liberal având ca director pe Stelian Ștefănescu. Ziarul a susținut o serie de probleme economice, social culturale, legate de dezvoltarea localităților urbane și rurale din Dobrogea. A criticat unele aspecte negative din administrație și comerț, îndreptând asupra național țărăniștilor vehemente atacuri.
Articole Jean Dinu
Cântăreții bisericești, în „Marea Neagră” 1, nr. 224, din 13 iunie 1924, p.1.
Cine conspiră?, în „Marea Neagră” 3, nr. 218, din 2 iunie 1926, p.1.
Calvarul notarilor, în „Marea Neagră” 6, nr. 71, din 8 decembrie 1928, p.1.
Noi biruri și impozite, în „Marea Neagră” 6, nr. 87, din 11 ianuarie 1929, p.1.
Muzeele de la Pantelimon și Adamclisi, în „Marea Neagră” 7, nr. 9, din 5 septembrie 1929, p.1.
3. Tomisul
A apărut la Constanța între 15 aprilie 1924 – iunie 1948. Foaie oficială a Eparhiei Constanța. Din anul 1926 își ia numele de „Tomis” și devine revistă bisericească. Pe lângă dările de seamă și procesele verbale ale adunărilor eparhiale a publicat articole de morală creștină și istoria bisericii ortodoxe în Dobrogea, informații din activitea cercurilor pastorale și culturale, traduceri din literatura religioasă, texte literare originale, s.a.
Articole Ion Dinu
Creștinismul lui Pliniu, în Tomis 11, nr. 11 din noiebrie 1934, p. 295-296;
Miscellanea, în Tomis 11, nr. 12 din decembrie 1934, p. 126-129;
În jurul unui plagiat, în Tomis 12, nr. 1, din ianuarie 1934, p. 1-9;
Despre maladia Sfântului Apostol Pavel, în Tomis 12, nr. 2, din februarie 1935, p. 1-9;
Ale Tale, dintru Ale Tale, în Tomis 12, nr. 4-5, din aprilie-mai 1935, p. 138-139;
Cunoaște-te pe tine însuți, în Tomis 12, nr.4-5 din aprilie-mai 1935, p. 187-189;
Verificarea unei stări civile, în Tomis 12, nr. 10-11 din octombrie-noiembrie 1935, p. 364-369;
Data nașterii Mântuitorului, în Tomis 12, nr. 12, din decembrie 1935, p. 426-434;
Salus Ecclesiae Suprema Lex, Tomis 13, nr. 1-3, din ianuarie-martie 1936, p. 1-5;
Martyrium Andrae, în Tomis 13, nr. 1-3, din ianuarie-martie 1936, p. 32-38;
Oameni-fapte-idei, în Tomis 13, nr. 1-3, din ianuarie-martie 1936, p. 48-53;
Data Învierii Mântuitorului, în Tomis 13, nr. 4, din aprilie 1936, p. 83-86;
Sfântul Apostol Pavel inițiat în drept roman, Tomis 13, nr. 4, din 1936, p. 96-105;
Asupra numelui „creștin”, Tomis 13, nr. 5, din mai 1936, p. 131-142;
Un document antimontanist, în Tomis 13, nr. 6-7 din iunie-iulie 1936, p. 188-195;
Religiozitatea Magistraturii Constănțene, în Tomis 13, nr. 6-7, din iunie-iulie 1936, p. 211-215;
În jurul creștinării Spaniei, în Tomis 13, nr. 8-9-10, din august-septembrie-octombrie 1936, p. 243-254;
A murit Domițian Spânu, în Tomis 13, nr. 8-9-10 din august-septembrie-octombrie 1936, p. 259-263;
În fața unui nou sfârșit de an, în Tomis 13, nr. 11-12, din noiembrie-decembrie 1936, p. 328-331;
Reflecții după lectura Pidalionului, în Tomis 14, nr. 4, din aprilie 1937, p. 94-100;
În jurul „Controversei” Pascale, în Tomis 15, nr. 4, din aprilie 1938, p.1-5;
Cronica literară, în Tomis 16, nr. 5-6, din mai-iunie 1939, p. 24-26;
Cronica literară, în Tomis 16, nr. 7-8 din iulie-august 1939, p. 23-26;
Inscripția de la Napoca, în Tomis 17, nr. 2, din februarie 1940, p. 10-17;
Moțiunea, în Tomis 17, nr. 6-7, din iunie-iulie 1940, p. 40-43;
Un dușman al creștinismului primar „Praefectus urbi”, în Tomis 17, nr. 9-10, din septembrie-octombrie 1940, p. 4-12;
Iconografia dobrogeană a patimilor Mântuitorului, în Tomis 18, nr. 4, din aprilie 1941, p. 5-17;
Caleidoscop Cultural, în Tomis 21, nr. 1-3, din ianuarie-martie 1944, p. 35-36;
În pragul anului 1940, în Tomis 17, nr. 1, din ianuarie 1940, p. 3-8;
Contribuțiuni la cunoașterea vlădică Bretanion ori Vetranion, în Tomis 18, nr. 12, din decembrie 1941, p. 7-19;
4. Dobrogea Literară – microfilm,
A apărut la Constanța între 1 aprilie 1925 – 24 aprilie 1927, ca Supliment cultural al ziarului “Dobrogea Jună”. Revista a încercat să concentreze eforturile literare și științifice legate prin origine sau situare de Dobrogea, intenționând de asemenea să ofere un cadru prielnic de afirmare a tinerelor talente.
A publicat articole de arheologie și istoria Dobrogei, de istorie culturală, materiale folclorice, însemnări privitoare la mișcarea culturală și artistică din Dobrogea, creații originale și traduceri, revista revistelor etc. Au colaborat: H. P. Bengescu, Gala Galaction, Ioan N. Roman, Nicolae Dunăreanu, Dumitu Stoicescu, M. Ionescu – Dobrogeanu, Victor Marfei, Oreste Tafrali ș. a.
Rubrica “Revista Revistelor” a fost susținută de Ion Dinu.
Articole Ion Dinu:
– Răsfoind revistele, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 2, din 25 aprilie 1925, p. 3,4;
– Răsfoind revistele, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 3, din 1 mai 1925, p. 3,4;
– Exilul lui Ovidiu, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 4, din 15 mai 1925, p. 2;
– Răsfoind revistele, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 6, din 15 iunie 1925, p. 3;
-Le Jardin d’Epicur, rubrica Traversând marile Spirite în „Dobrogea Literară” 1, nr. 7, din 1 iulie 1925, p. 2;
– Răsfoind revistele, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 8, din 1 august 1925, p. 4;
– Medalioane: D. Stoicescu, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 9, din 9 noiembrie 1925, p. 2,3;
5. Glasul satelor – microfilm,
A apărut la Adamclisi între 1 martie – 1 mai 1923. Foae culturală sătească condusă de un comitet, gazeta scoasă de un comitet de inițiativă pentru construirea clădirii Gimnaziului Traian din Adamclisi prin colectă publică. Conține articole culturale educative, versuri, folclor dobrogean. A publicat articole de atitudine socială. Colaboratori: Ion Dinu, I. Iacobescu, G. Mătase, Gh. Popescu, s.a.
Articole Jean Dinu
– Rostul nostru, în „Glasul Satelor” 1, nr. 1, din 1 martie 1923, p.1;
– Cântăreții bisericești, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 2, din 25 martie 1923, p. 1;
– Folklor din plasa Traian, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 3-4, din 1-15 aprilie 1923, p. 2;
– Statul ori Satul?, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 3-4, din 1-15 aprilie 1923, p. 1;
– Fragmente de filosofie politică, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 5-6, din 1-15 mai 1923, p.1;
6. Țara lui Mircea – microfilm,
Apărut la Silistra între 15 februarie 1935 – iunie 1940. Ziar național – cultural -social -politic de înalt nivel. Luptă pentru constituirea asociației învățătorilor din Durostor, pentru o cooperativă de consum și o bancă a învățătorilor din județ. Publică numeroase articole pe teme de cultură, literatură și artă. Apar numeroase știri locale din domeniul culturii, artei, vieții politice, viața coloniștilor, iredentismul bulgar, diferite probleme sociale, economice și agrare. O permanentă pagină culturală conține note de drum, schițe, poezii, recenzii.
Articole Ion Dinu
– Aspecte din Bulgaria – Istorie – Geografie, – Populație în „Țara lui Mircea” 3, nr. 60, din 15 septembrie 1937, p. 2;
– Aspecte din Bulgaria- Administrație – Școală – Biserică în „Țara lui Mircea” 3, nr. 63 din 20 noiembrie 1937, p. 3;
– Aspecte din Bulgaria, Agricultură – Industrie – Comerț, în „Țara lui Mircea” 3, nr. 64, din 8 decembrie 1937, p. 3,4;
– Aspecte din Bulgaria, Sănătate – Moravuri – Spirit, „În Țara lui Mircea” 3, nr. 65, din 11 ianuarie 1938, p. 2;
– Promo – Domo, în „Țara lui Mircea” 3, nr. 61-62, din 15 octombrie 1937, p. 2;
7. Pontice – microfilm,
Revistă de artă și cultură dobrogeană, apărută la Constanța între ianuarie 1939 – august 1940. A avut ca director pe Aurel Vulpe și a apărut sub patronajul lui N. Ottescu rezident regal al ținutului mării. Printre membrii fondatori se numără și Ion Dinu. A publicat articole de istorie și arheologie, de critică și istorie literară etc. A acordat un spațiu substanțial literaturii dobrogene, dezvoltării culturale a acestei provincii românești în context național. Între colaboratori: Eugen Râureanu, Em. Bucuța, Virgil Carianopol, Nicolae Iorga, Ioan Micu, Ion Minulescu, Ion Pillat ș.a.
Articole Ion Dinu
– În spre identificarea primelor zori tomitane creștinești, în “Pontice” 1, nr.4, aprilie 1939, p. 114-119.
V.1.2. PREZENTAREA PROBLEMELOR ABORDATE DE
JEAN DINU ÎN ARTICOLELE SALE DIN
DIVERSE PUBLICAȚII
Desfășurând o prodogioasă activitate în folosul luminării culturale a satelor dobrogene, Ion Dinu s-a impus ca o personalitate marcantă în cultura României de la Mare, preocupat fiind și de aspectele economice, social politice și moral-creștine ale lumii satelor.
Gândurile sale, ideile sale novatoare, critica societății precum și contribuțiile sale în domeniul învățământului secundar, teologiei, arheologiei ș.a. și le-a expus în nenumărate articole, în mari cotidiene și reviste, publicații ale Dobrogei contemporane cu el. Recitind acestea te duce gândul în lumea satelor de atunci cu necazurile, năzuințele și speranțele de mai bine, în lumea oamenilor “titrați” care făceau o filozofie a vremurilor de mult trecute și prezent, în activitatea culturală a Dobrogei interbelice, cu scriitorii ei de atunci, cu istoricii ei, teologii și alți oameni de cultură ai României, precum și pe tărâmul vieții politice, această viață politică atât de necesară care adune noul, aprinde patimi și creează atâtea polemici uneori constructive.
Ion Dinu a publicat majoritatea articolelor sub pseudonimul „Jean Dinu”, iar ca o recunoaștere a activității sale publiciste se zice că a fost ales membru al Cercului ziariștilor dobrogeni și a luat parte la Congresul presei provinciale de la Craiova.
V.1.2.A. Probleme legate de învățământul secundar la sate și de promovarea acestuia – concepție, realizare
În articolele publicate în “Farul”, “Cuvântul”, “Dobrogea Jună”, “Glasul Satelor”, Jean Dinu, profesor-director de gimnaziu fiind, este preocupat de soarta școlii secundare rurale și menirea sa în cadrul unei societăți rurale prea puțin culte, lipsită de îndrumători luminați și resursele financiare necesare.
De aceea în articolul său Școala secundară la țară, publicat în „Farul”, susține că aceasta are o triplă misiune, aceea de a oferi cultura generală absolvenților claselor primare care doresc să-și continuie studiile pregătindu-se astfel elemente bune pentru sate: notari, preceptori, agenți sanitari luminați; să pregătească în mediul rural „vlăstarele” care după doi ani de seminariat pot deveni conducători morali ai celor din mijlocul cărora s-au ridicat: preoți și învățători; să ofere elemente selecționate pentru licee și universități. “La țară elevii – departe de mediul puțin prielnic al orașelor pot fi educați în deprinderi mai simple, dar sănătoase și mai puțin distanțate de felul de viață al părinților. Legătura cu viața reală rurală e mai stânsă și acest fapt aduce mai mult interes și mai multă dragoste pentru făptura țărănească. Școlarul muncește acolo citind și citește muncind …”
Astfel spus, Jean Dinu vede misiunea școlii secundare rurale ca un catalizator pentru viața spirituală rurală. Școala, în concepția sa având această misiune își poate atinge scopul numai alături de realitățile lumii satelor. Susținător al concepției Haretiene de a lega învățământul de practică, Jean Dinu se luptă și înfăptuiește în Adamclisi o școală model Gimnaziul Traian. Îndrumător și factor de cultură pentru viața satelor, acest gimnaziu născut la început dintr-o inițiativă particulară coordonată de Jean Dinu, devine în scurt timp modelul și prototipul școalei naționale atât de necesară în toată țara și mai ales în Dobrogea.
Pentru a atrage, a contribui și a susține luminarea satelor, Jean Dinu gândește, realizează și popularizează într-o serie de articole activitatea Societății Culturale Traian, strângând astfel într-o admirabilă legătură sufletească și de scopuri administrația – școala – biserica și țărănimea. Creând un prototip cultural el îl popularizează în articolele Federația elevilor secundari, Gimnaziul din Adamclisi, Dacă sarea se strică ori nu se strică apărute în paginile cotidianului “Dobrogea Jună” și face apel în primul rând la administrația de plasă ca „fiecare plasă șă aibe societatea ei culturală sportivă cu două scopuri: cu cel subiectiv educarea liceenilor prin cărțile pe care le vor strânge, excursii, s.a.; cel obiecitv răspândirea luminii cărților între țărani prin biblioteci populare, șezători, proiecții…”
Popularizarea acestei realizări urmărea organizarea unei federații regionale și de ce nu, naționale ale acestor societăți cu ramificații în cele mai îndepărtate sate. Prin organizarea în cadrul acestora de cercuri culturale, conferințe, serbări, cursuri complementare, echipe teatrale, deschideau vieții la țară alte perspective spre preocupări superioare. Trezirea satelor prin aceste preocupări curmau starea prăpăstioasă a vieții la țară și opreau exodul țăranilor către orașe. Pentru Jean Dinu emanciparea culturală deschide noi drumuri spre emanciparea economică socială a lumii rurale.
V.1.2.B. Problemele satului dobrogean, ale diferitelor categorii sociale din lumea satelor-atitudini propuneri
În “Dobrogea Jună”, “Marea Neagră” publicații de mare tiraj ale Dobrogei, Jean Dinu publică o serie de articole legate de viața țăranului dobrogean facând o critică acidă societății de după război.
“Mentalitatea vremurilor din urmă e străină și de firea românească și de tradiția înaintașilor noștrii. Cuvântul nu mai e cuvânt, autoritatea și funcționărimea în genere sunt privite ca alter parias” (…). O goană nebună după materie, câți mai mulți bani prin orice mijloace, oricât n-ar cadra cu morala sau cu bunul simț, caracterizează o societate care nu mai are nimic comun cu lumea satelor dinaintea războiului…” Această stare de lucruri se datorează unei preocupări superioare, dar și faptului că cei chemați să-și facă datoria sunt prea puțini și supuși presiunilor de tot felul.
Notarii satelor, o categorie de funcționari indispensabili pentru resortul administrativ al statului, așa cum prezintă Jean Dinu în articolele Calvarul notarilor din „Marea Neagră” și Asociația Notarilor din „Dobrogea Jună”, în veșnică luptă cu greutățile materiale și supuși politicianismului interimar, nu-și pot desfășura activitatea. El salută noua reformă administrativă prin care notarul, devine exponentul vieții administrative, agentul ordinii publice, funcționarul definitiv și irevocabil în jurul căruia să graviteze întregul resort al complexității vieții rurale.
Poșta rurală, agenții poștali – o categorie prost plătită, în veșnică luptă cu lipsurile materiale, o activitate desfășurată în condiții precare și care nu prezintă nici o încredere, dar o activitate extrem de utilă vieții satelor trebuie îmbunătățită rapid. În articolul Pentru normalizarea poștei rurale, apărut în „Dobrogea Jună” el propune măsuri de îmbunătățire și normalizare a acesteia prin efortul comun al tuturora. Astfel, fiecare comună, oraș din plasă să contribuie cu o sumă stabilită în funcție de posibilități pentru sprijinirea acestei activități.
Problemele satului în concepția administratorului de plasă, Jean Dinu s-ar rezolva mult mai ușor dacă satul nu ar mai aștepta ca statul să mai intervină. Articolul Statul ori Satul, publicat în „Glasul Satelor” ridică lumii rurale o problemă acută: Satul poate mai mult decât Statul! Aceasta în condițiile în care, dacă fiecare ar contribui după puteri la un fond de nevoi al satului gestionat de un comitet de săteni, fața satelor s-ar schimba întru totul. Prin asocierea mai multor sate s-ar construi dispensare, drumuri, alimentarea cu apă și alte urgențe cerute de lumea satelor, numai prin trezirea spiritului comunitar de solidaritate.
V.1.2.C. Probleme legate de educația moral creștină și activitatea teologică, moralizatoare în general
Fără a îmbrăca haina preoțeasă, Jean Dinu și-a găsit timpul necesar de a păstori sufletele rătăcite ale ținutului său natal îndreptâdu-le spre adevăratul Dumnezeu, risipind promisiunile deșarte ale unor secte religioase care încălcau tradiția creștin ortodoxă a poporului nostru, publicând în „Dobrogea Jună” o serie de articole cu titlul Pericolul baptist, arătând și combătând doctrina acestora și prezentând adevărata lor față. De asemenea în spiritul caracteristic al timpului s-a declarat prin vocea și condeiul său apărător din oficiu al cântăreților bisericești într-o serie de articole apărute în „Dobrogea Jună” și „Glasul Satelor” sub titlul: Cântăreții Bisericești, Hirotoniile Cântăreților Bisericești. După ce arată misiunea cântărețului bisericesc: „ecou al nostru, creștini cu sufletul sau numai cu numele, unii dintre noi, acesta comunică Dumnezeirii rugile noastre de laudă și mulțumire (…), el ne desfătează urechea, ne umple inima de simțiri biblice, ne înnoblilează sentimentele, transportându-ne în lumea curățeniei de suflet și ne hotărăște voința în sensul divinei învățături…, prezintă viața plină de vitregie și mizerie a acestei categorii de funcționari, pledând pentru îmbunătățirea acesteia și consacrarea cântăreților bisericești, colaboratori indispensabili și respectați ca și preoții. Pentru a suplini lipsa preoților în viața spirituală a satelor, Jean Dinu susține hirotonirea cântăreților bisericești pe baza unor considerente religios morale, cu școală sau după merite deoarece „religia nu-și are sediul și deci activează atât în și prin rațiune cât și prin sentiment și voință…”
În altă serie de articole publicate în „Dobrogea Jună” sub titlul O episcopie dobrogeană, Episcopia Tropaeum, Jean Dinu a fost neobosit susținător al reactivării Episcopiei Tomisului, o reânviere a vechii Episcopii a Tomelor. În concepția sa „un episcopat dobrogean înseamnă un seminar care să dea preoții ce-i cere vremea, o școală de cântăreți bisericești, sediul unei edituri care să pună la îndemână foi periodice și broșuri de educație morală și mai ales un chestiman modern care să radieze pretutindeni un duh național și entuziasm religios…
Sediul acestei episcopii a produs destule patimi, Jean Dinu înarmat cu destule considerente istorice, economice, pedagogice, etice și sociale a cerut prin vocea sa o episcopie dobrogeană cu sediul în lumea rurală, la Adamclisi, alături de ruinele vechilor bazilici din cetate. Impresioneză modul cum susține această doleanță, de aceea citez: „Adamclisi-ul turcesc sau Traian-ul românesc a fost celebru nu numai prin însemnătatea lui strategico-istorică, ci și printr-un mare rol cultural și religios pe care l-a avut în viața fostei Scyții, devenită provincie romană (…). Se știe că Adamclisi a fost sediul unei episcopii de seamă, că cetatea eternă și trofeul sunt mărturiile unei culturi ce-și cere din nou dreptul la viață, că pietrele strigă să le dăm gloria de odinioară și că seria marilor și merituoși episcopi tropaeeni ascunși sub huma ce-o călcăm, evocă reînființarea vechiului centru creștin pentru restabilirea vechii episcopii a Tropaeum-ului …”
Ca teolog și doctor în teologie Jean Dinu publică numeroase articole în revista bisericească „Tomis”, revistă a Eparhiei Constanța, articole legate de diferite probleme teologice disputate ale vremii precum Creștinismul lui Pliniu, Data Nașterii Mântuitorului, Data Învierii Mântuitorului, În jurul Controversei Pascale, În jurul unui plagiat, Inscripția de la Napoca precum și studii teologice legate de istoria bisericii creștine ca: În jurul creștinării Spaniei, Iconografia dobrogeană a patimilor Mântuitorului, Contribuțiuni la cunoașterea vlădică Bretanion ori Vetranion, Reflecții asupra Pidalionului, Un dușman al creștinismului primar, Praefectus urbi, Un document antimontanist ș.a., aducându-și contribuția sa în acest domeniu.
În studiul În jurul creștinării Spaniei Jean Dinu încearcă să-și aducă aportul la problema creștinării lumii iberice ce pasiona lumea științifică a vremii. Pleacă de la un scurt istoric – geografic al locurilor, aduce probe de necontestat din Noul Testament și Istoria Bisericii Spaniole concluzionând „Nu există un apostol spaniol (…), nu există nici vreo dată fatală de creștinare a peninsulei iberice (…). Și poporul spaniol și cel român există ca popoare creștine, de-atunci, de când există ca naționalități distincte, ieșite’n arena Istoriei, din plămădeala Romei cu populații neromane …”
Iconografia dobrogeană a patimilor Mântuitorului, acest studiu se dorește a fi o recunoaștere a faptului că iconografia dobrogeană redă năzuințele sufletului dobrogean, pătrunzând în cutele profunde ale simțirii omenești, cuprinzând mai toate preocupările vieții, dar mai ales sesizarea luptei oamenilor locali cu greutățile vieții „în care, sufletul creștin apare sincer și dezarmat în fața suferinții și diferitelor cercări”. De asemenea arată faptul că iconografia bisericilor de pe malul dobrogean sudic prezintă ansamblul patimilor într-un număr de piese precum: crucea, scara, cuiele, ciocanul, buretele, trestia, sulița, cununa de spini, biciul, inscripția cu toată semnificația lor biblică și tradițională. În încheierea studiului supune atenției cititorilor ansambluri de icoane vechi, prețioase aparținând bisericilor dobrogene precum și descrierile pertinente de rigoare, incitând lumea clericală și teologică la un studiu mai aprofundat al acestora.
Studiul Un dușman al creștinismului primar Praefectus urbi, reprezintă o caracterizare a activității Prefecturii Urbane în contactul cu creștinismul, de la consacrarea publică a acestuia ca religie, până la edictul de la Milan, descriind modul cum aceasta acționa împotriva creștinilor, prigonirea și martirajul lor.
În jurul Episcopiilor Tomis și Durostor, reprezintă un studiu dedicat Episcopiei Tomitane ale cărei începuturi autorul, le fixează după Edictul de la Milan, prezentând seria de episcopi cunoscuți de Istoria Bisericii până la vremea aceea. De asemenea prezintă informații pertinente și despre Episcopatul Durostor-ului și Vicinei în limitele documentare de care se putea dispune atunci, toate acestea până la întemeierea Mitropoliei Ungro – Vlahiei în 1359, arătând că despre Episcopia Tomisului și Durostor-ului nu se mai știe nimic nici înainte și nici după secolul al XIV-lea.
Studiul Asupra numelui creștin, este o cercetare a denumirii de „creștin”, simbolul acesteia și semnificația lui încă de la apariție până atunci. Un studiu bazat pe o veche și bogată bibliografie, erudit și convingător. Autorul concluzionează: „Cuvântul chrestiani este de origine greacă și a apărut în Antiohia – așa cum se menționează în Faptele Apostolilor, el este legat de păgânismul local, grecesc în scopul identificării ideilor și atașaților lor, convertiți Evangheliei și cunoscând unic stăpân pe Christos, în înțelesul de ucenici ai lui Christos. Apariția lui, constituie o dovadă mai mult că pe la mijlocul veacului întâiu, aderenții mântuitorului formau o societate distinctă de păgânism și de sine stătătoare, conștientă și recunoscută de mediul înconjurător.”
Contribuțiuni la cunoașterea vlădică Bretanion ori Vetranion, aduce în fața „titraților” teologi o traducere, însoțită de păreri proprii, a unei scrisori, trimisă de Biserica din Gothia către Biserica din Capadocia, atribuită lui Brentanion.
Inscripția de al Napoca, se dorește a fi o punere la punct în legătură cu o vetusă vestigie a unui creștinism peconstantinian în Dacia Traiană. O inscripție latinească găsită lângă Napoca, încrustată într-un sarcofag de piatră, care n-a fost cercetat ori măcar văzut de un cercetător, pe care, la 1500 când a fost descoperită de umaistul Mezertius, a lăsat-o citată în unele manuscrise ale sale. Jean Dinu, concluzionează că „Monumentul de la Napoca, dacă a existat nu poate fi în nici un caz de vechime preconstantiniană. Pe baza studierii crucilor sarcofagului care sunt neobișnuite în creștinism, ele sunt vestigii, cu siguranță păgâne.
V.1.2.D. Recenzii, arheologia Dobrogei
În paginile revistei Dobrogea Literară și a revistei teologice Tomis, Ion Dinu, a susținut rubricile Răsfoind revistele și Caleidoscop Cultural, încercând să prezinte importante apariții editoriale ale unor scriitori, clerici, consacrați sau debutanți. Având experiența unor ani lungi de formație intelectuală și studiu de specialitate, posesor a trei licențe: în teologie, studii literare și istorice și un doctorat în teologie, era recunoscut ca un mare om de cultură, o adevărată „enciclopedie vie” având menirea de a educa, îndruma și transmite tot ceea ce viața i-a permis să cuprindă.
La rubrica Răsfoind revistele, susținută în suplimentul cultural al cotidianului „Dobrogea Jună”, Jean Dinu a semnalat cele mai interesante articole cu recenziile de rigoare apărute în presa vremii. Articolele culese din revistele Viața Românească, Convorbiri literare, Gândire, Cosânzeana, România de Mâine, Cuvântul Liber, Cele trei Crișuri, sunt triate, recenzate după priorități și prezentate cititorilor, ceea ce denotă o profundă cunoaștere asupra realităților din lumea literară, economică, socială și politică și de asemenea o filosofie proprie formată prin anii de studiu și opreliști datorită vremurilor incerte.
În domeniul literar, semnalează apariția unui studiu al lui D.G. Ibrăileanu publicat în „Viața Romănească” din martie 1925, în care vorbește de dependența literaturii romăne, de relaitățile naționale și de influențele străine și care arată că literatura română după 1800, beletristică, s-a născut și dezvoltat grație modelelor străine, îndeosebi franceze. După Eminescu, literatura nu e mai liberă de influențe din afară prin apariția „proletarilor intelectuali” ieșiți din clasele inferioare, creând unii un clasicism țărănesc (Creangă, Coșbuc), alții clasicismul boiernașilor (Zamfirescu, Brătescu Voinești). Înaine de 1900 se ridică literatura decadentă cu Macedonski și după 1900 cea țărănistă, care parodia și caracteriza țărănimea, iar mai tărziu poezia nouă care parodiază și caracterizează artificianismul parizian. De asemenea se stăruie asupra literaturii noastre naționale în Moldova, Muntenia și Ardeal. Tot pe acest tărâm prezintă pe Bogdan Duică, care începând un studiu asupra Istoriografiei române, constată că literatura actuală nu caută să adâncească ci literalii caută noi drumuri, energie nouă și că ne lipsește duhul omniprezent și totul se reduce la vorbe.
În Convorbiri literare din februarie 1925 prezintă pe Cezar Papacostea care cere examinarea critică de o mai adâncită interpretare estetică a lui Eminescu, preconizând metoda de cercetare, nu una ce caută în viața particulară și socială a omului, ci miezul cauzal al operei. Apropierea dintre artist și om trebuie să fie incidentală și nu sistematic metodă. Prezintă pe I. Siabei care vorbește despre istoria literaturii în străinătate indicând autori care dau origine finică graiului românesc – origine turanică păstorilor români și afirmă că limba română este o limbă barbară care nu dă nici o idee abstractă; nici energie, nici gust. Mai mult consideră că e predominată de subiectivism și de ignoranță, aceste două elemente alcătuind improvizația.
La rubrica Traversând Marile Spirite, o recenzie a lucrării Le jardin d’Epicur, nu convinge că n’avem dreptul să calificăm pe cei ce au altă structură sufletească decât noi. Interesante sunt reflecțiile proprii:
„- Gândirea e acidul care dizolvă Universul și dacă toți am gândi în același timp, lumea ar înceta să existe.
– Nu vom putea niciodată ști nimic; cu atât mai mult cauza cauzelor și scopul scopurilor.
– Operele pe care toată lumea le admiră sunt acelea pe care nimeni nu le cunoaște.
– Literatura e mângâierea vieții și leacul contra tuturor.
– Morala e suma prejudecăților societății…”
În numărul omagial poetului Ovidiu, Jean Dinu scrie: Exilul lui Ovidiu, descriind drumul acestuia la Tomis și zbuciumul creat de exil. Articolul se încheie concluzionând: „Prin moartea lui a consacrat o operă, un caracter și o cetate în veci de veci. Este Constanța noastră!”
În revista teologică „Tomis”, Jean Dinu prezintă la rubrica Caleidoscop Cultural și Oameni – fapte – idei, diferite apariții editoriale, însoțite de o scurtă prezentare precum și reviste teologice din țară cu recenziile de rigoare.
La rubrica Caleidoscop Cultural, prezintă Revista de Istorie Bisericească- revistă ecleziastică, de preferințe istorice, monografice, cronicale și patologice cu administrația la Mitropolia Olteniei și redacția la savantul teolog, profesorul universitar T.G. Bulat, revistă aflată la cel de-al doilea număr. Dintre studiile recenzate sunt cele ale lui: T.G. Bulat Istoricii bisericești din veacul VI, urmași a lui Eusebiu din Cesareea, despre care Jean Dinu spune că prin competență și obiectivitate fixează pentru todeauna coloanele reale ale edificiului istorico – bisericesc imediat posteusebian.
C. Bobulescu, monografia Pocrovului; M.G. Regleanu Dionisie Lupu egumen la Dealul și Tismanași arhiereu titular la Sevastia; T.G. Bulat Bibliografia studiilor de Istorie Bisericească.
În continuare prezintă Istoria Omenirii de Hendrik Van Loon. Cartea tradusă de Ion Totoiu este originală, interesantă și reprezintă o sinteză care sesizează geniul. În cele 42 de capitole se prezintă toată istoria lumii de la Strămoșii Noștrii până la O lume nouă care privește războiul dintre 1914 – 1919, o luptă pentru întemeierea unei lumi mai bune. Autorul, după cum susține Jean Dinu este un mare și vestit scriitor olandez, sociolog și geograf, profesor și conferențiar stabilit în America. Tot acum semnalează și cartea Geografie, care este o prezentare a diferitelor țări ale Globului printre care și România prezentându-se atât cadrul natural, istoricul, populația, marile orașe și economia.
La rubrica Oameni – Fapte – Idei prezintă studiile teologice apărute în prestigioasa revistă „Candela” din Cernăuți, despre care Jean Dinu scrie că: „Candela n’a fost și n’a rămas o… candelă românească și ortodoxă, în streinism și catolicism, ieri la margine de țară întregită azi, ci a fost și a rămas o adevărată citadelă care să adune în juru-i cele mai alese condeie românești, creștine – ortodoxe și cele mai verificate valori științifice și forțe naționale.” Apărută în 1890 această revistă a purtat lupte grele cu opoziția științifico – romano – catolică și cu administrația oprimantă suportând amenințări, urmăriri, lipsuri materiale acute și riscând viața însăși a condeielor care i-au onorat paginile. Cărțile prezentate sunt: Idee de împăcare și mântuire la noi, la romano – occidentaliși la protestanți de dr. Vasile Gheorghiu; Originea și evoluția istorică a costumului preoțesc la romani de dr. G. Relli; Cultul sfinților naționali în biserica ortodoxă sârbă de dr. Milan P. Sesare.
La rubrica Miscellaneea apărută în revista „Tomis”, Jean Dinu prezintă „Sceptismul și Sofismul”, primul o doctrină, celălalt o metodă cu explicațiile pertinente de rigoare, prezentând și două cărți: Le mystères de Jesus o carte datorată creștinului literat P.L. Couchoud care concluzionează că Iisus aparține istoriei prin numele și cultul său, dar nu-i un personaj istoric. El nu are loc în generațiile omenești. Nu-i om, care să fi trăit. E un mare vis al omenirii, mereu viu. Iisus nu are a face cu existența. El nu a existat. El a fost și este și devine mereu El. Istoricitatea lui Iisus de Charles Guignebert, profesor la Sorbona, care are multe scrieri de teologie istorică și doctrinare critică. În această documentație critică recunoaște și pe Omul Iisus Hristos.
În cea ce priveșt Arheologia Dobrogei, Ion Dinu și-a adus contribuția sa prin studiul În spre identificarea primelor zori tomitane creștinești, apărut în prestigioasa revistă „Pontice” și articolele sale din „Dobrogea Jună”: Monumentele creștine de la Adamclisi și „Marea Neagră”: Muzeele de la Pantelimon și Adamclisi, ambele articole destinate ruimelor monumentului și cetății adamclisiene.
Interesant este studiul Înspre identificarea primelor zori tomitane creștinești în care face o analiză amănunțită a patru piese arheologice, trei fiind din colecția sa personală, datând înainte de Constantin cel Mare, dezbătând îceputurile creștinismului constănțean și ale litoralului pontic. După cum se observă în aceste observații pertinente, Jean Dinu nu era numai un colecționar, dar și un veritabil cunoscător al acestor antichități creștine precum și posesor al unei vaste culturi în acest domeniu, având doctoratul în teologie. El concluzionează: „Creștinismul tomitan și al litoralului scitic până la Istru și Durostorul, judecând după examinarea acestor vestigii, sigur anticreștine, nu va fi cel palestinian din veacul întâiu, difuzat lumii, odată cu cele patru evacuări ierusalimitene, cincizecimea – lapidarea lui Ștefan – decapitarea lui Iacob – victoria lui Iacob – victoria lui Vespasian și Titus. Acest prim reflect a fost eminiamente grecesc și primele noastre licăriri creștine la mare, cum se constată din piesele invocate de mine, sunt romane. Evanghelia va fi ajuns la Tomis, numai cu cel de-al doilea reflect al ei în lume, în veacul II când centrul difuzor devenise însăși capitale imperiului care prezenta în plus, avantajul limbii latine și al marilor drumuri dintre Roma și toată Europa cu deosebire mediteraneeană și pontică…”
V.1.2.E. Biografii, note de drum
Din condeiul lui Jean Dinu, au apărut mai multe articole, dedicate faptelor unor oameni. Popularizarea acestora se înscrie în concepția neobositului luptător pentru luminarea satelor dobrogene, ele însemnând pași mărunți spre o nouă gândire și societate.
Din gloriile lumii rurale, Eroi sunt încă…, Apostolii neamului, Omagiu preoțimii dobrogene, Un tribun: preotul Ioan Chivu, publicate în cotidianul „Dobrogea Jună”, dedicate oamenilor satului dobrogean care alături de Jean Dinu au contribuit la culturalizarea și trezirea satelor.
Apostolii neamului reprezintă o pledoarie pentru recunoașterea meritelor învățătorilor satelor, denumiți „apostolii neamului” pentru rolul lor în bătălia de realizarea năzuințelor culturale ale lumii rurale. „Cu ei o plasă de țărani, cu trei elevi secundari ieri, numai azi 300, cu ei corurile înlocuiesc gorgoanele stranelor, cu ei portul, gândul, jocul și doina își statornicesc tot mai adânc dominația satelor, unei regiuni întrgi și prin ei bunele obiceiuri, curățenia de suflet, duhul patriotic și dragostea de cultură, cu ei năzuința spre mai bine își face tot mai activ loc la sate…”
Eroi sunt încă… găzduiește în rândurile sale pe țăranul fruntaș Stamate Tudor decorat în război, pentru sacrificiul său în slujba comunității și Constantin Farmachi un om înstărit, generos care a ridicat pe cheltuiala sa o școală în Cocargea.
Rubrica Note de drum, apărută în ziarul „Țara lui Mircea”, găzduiește o serie de articole sub titlul Aspecte din Bulgaria, un studiu realizat de Ion Dinu cu prilejul unei călătorii de 15 zile în Bulgaria.
În primul articol Aspecte din Bulgaria – Istorie, Geografie, Populație, Ion Dinu prezintă un scurt istoric al Bulgariei de la statul lui Asparuch din secolul VII până la anul 1937 la domnia lui Boris al III-lea. O prezentare a naturii locurilor și a marilor orașe: Sofia, Varna, Buras precum și o descriere a populației de 6 milioane de locuitori, cu principalele ocupații: plugari (74%), meseriași, industriași (10,52%) și comerț, bănci (0,96%).
Al doilea articol Aspecte din Bulgaria – Administrație – Școală – Biserică – Ion Dinu arată că în Bulgaria de atunci nu se făcea politică, toate partidele erau desființate prin ucaz regal, guvernându-se prin oamenii aleși și indicați de regele Boris care și legiferează prin decrete – legi. Diviziunea administrativă cea mai importantă este județul, care este condus de un prefect numit, ce comandă primarii urbelor și numește primarii așezărilor rurale. Erau 17 județe și 17 orașe. Ministerele bulgărești 7, bugetele comunale în general extrem de mici, munca obligatorie legiferată pentru toți bărbații între 20 și 40 de ani. Școala este și rămâne filmul de laudă al bulgărimii. Are o Universitate cu 7 facultăți: medicină, litere, teologie, științe, agronomie, silvicultură, veterinărie. Academie Comercială la Varna – o Academie de Belle Arte și una de muzică. Școli primare în toate satele, un număr impresionant de școli profesionale și comerciale, 30 licee complete și 1370 de progimnazii. Un muzeu școlar la Sofia, biblioteci destul de bogate la Sofia și Plovdiv, Muzeul Național din capitală cu patru secții: preistorie, antică – medievală, numismatică, piese protoistorice bulgare și otomane.
Al treilea articol Aspecte din Bulgaria – Agricultură – Industrie – Comerț, arată că agricultura este ramură de bază a economiei bazată pe cultura rațională a tutunului, trandafirilor, duzilor, viței de vie etc. Comerțul se află în mâini bulgărești. Bulgarul este sobru, cuminte, muncitor și mult econom. Țăranul bulgar este dornic să-și plaseze economiile în împrumuturi în afară.
Aspecte din Bulgaria – Sănătate – Moravuri – Spirit, accentuează starea economică a Bulgariei arătând influența ei asupra stării de sănătate. Moravurile bulgarului sunt tradițional fără efecte și se datoresc firii închise, devotată familiei pentru care are un adevărat cult. Petrecerile sunt neobișnuite, iar în ajunul marilor sărbători familii reputate anunță că nu primesc vizite. Spiritul bulgar se resimte din traiul omenesc și austeritatea moravurilor, el nu are nimic din voiniciunea spiritului românesc, nici nu este capabil să se lanseze în jocuri de cuvinte, observații care să stârnească râsete. Aspectul general al literaturii bulgare este ruso – francez și numai în parte în ultimii ani pur bulgărească însă, cu influențe germane, italiene, scandinave și chiar românești.
V.1.2.F. Probleme ale vieții politice
Jean Dinu om politic, membru al Partidului Național Liberal îndrumă ferește nemul lui de erori și iluzii. Articolele de factură politică publicate în „Dobroge Jună”: Cu fața către sate, Partid dobrogean, Regim parlamentar – domnia burtăverzismului, Trăiască demagogia română, Dacă Dobrogea dobrogenilor, ori românilor, care se referă la tumultoasa viață politică a perioadei interbelice sunt mai degrabă o luare de poziție, o critică acidă, un semnal de alarmă îndreptat împotriva unui politicianism de tarabă, departe de lumea realităților din mediul satelor decât o poziție politică în favoarea unui partid sau altul.
Prin articolele sale a încercat să ferească lumea satelor de lipsa de realism a programelor prezentate de diferite formațiuni și demagogia acestora. A militat pentru o politică a satelor, susținând oamenii locului. „Fapte, fapte nu vorbe! Acesta-i leacul adevărat pe care trebuie să-l administrăm lumii rurale și răul se va îndrepta. Nu bătăi de tamburine trâmbițătoare de amor rural în cele patru văzduhuri, ci pe locul pe care te-a pus Dumnezeu să crești, să fi înainte de toate tu însuți făptuitor și pildă…”
În concepția sa singura soluție pentru o dezvoltare economică și prosperitate era susținerea mișcărilor de dreapta, singurele în stare să asaneze tot ceea ce este de îndreptat, deși era de acord că efortul trebuie să fie comun, al tuturor forțelor politice.
Această operă publicistică este expresia crezului profund creativ – transformator – îndrumător – culturalizator și moralizator ce l-a urmărit întraga viață, pus în slujba neamului său, care l-a dorit cult, pătruns de profunde precepte moral – creștine înclinat spre a crea o civilizație nouă, care să pună în lumină trecutul și viitorul acestui neam românesc, de gintă latină, atât de năpăstuit de vitregiile sorții.
Accentuez – Ion (Jean) Dinu nu a fost un efemeride, articolele sale reprezintă o operă care este expresia crezului său.
V.2. CĂRȚILE
Am vorbit despre Jean Dinu ca recenzor, ziarist politic, istoric, teolog și moralist. Are deja o operă. Însă, s-a ambiționat, mai mult a publicat și cărți. Cărțile sale nu există în bibliotecile constănțene, cu excepția unui exemplar din Ruinele romane de la Adamclisi care se află la Biblioteca Județeană Constanța și ceea ce am găsit în bisericile de la Pietreni și Adamclisi, precum și în biblioteca fiicei sale. Restul s-au pierdut spre marele nostru regret, doar le-am amintit. Ele sunt indicate pe coperta ultimă a cărților cercetate de mine, ca apariții de același autor.
V.2.A: „Ruinele Romane de la Adamclisi”, Editura „Arte
Grafice”, Constanța 1928, 142 pag.
Cartea Ruinele Romane de la Adamclisi, publicate la Constanța de editura „Arte Grafice” a ziarului „Dobrogea Jună” în 1928, o carte mai puțin cunoscută astăzi, avea un dublu scop după cum mărturisește însuși autorul: „… tinde să popularizeze strălucitele urme romane adamclisiene și să trezească în mase interesul pentru un trecut așa de glorios (…). Fie ca, conștiința națională și valorificarea împrescriptibililor noastre drepturi asupra pământului dintre Dunăre și Mare să se afirme cu mai mult temeiu, prin această modestă contribuție, la cunoașterea trecutului și răspândirea comorilor ei…”
Prezentată într-o formă accesibilă mulțimii, și îndeosebi tineretului școlar, cartea redă adevărurile istorice și cercetările arheologice ale unor savanți iluștri precum: Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Murnu G., A. D. Xenopol și alții care sunt menționați în bogata bibliografie a cărții. Autorului îi aparțin descrierea stării de atunci a ruinelor cetății și monumentului, concluziile și observațiile personale, distribuția și redactarea materialului precum și schițele în plan orizontal făcute la fața locului. Ilustrațiile prezentate din belșug în cuprinsul cărții sunt însă, luate din operele de specialitate ale savanților arheologi. Profesorul universitar Oreste Tafrali de la Universitatea din Iași, o personalitate marcantă a culturii dobrogene, scria în prefața lucrării: „… În special pentru Adamclisi, se simțea nevoia unei cărți care să cuprindă tot ceea ce se știe despre monumentele și vieața acestei vechi și prea interesante localități antice. D-l Ion Dinu și-a luat această grea, dar lăudabilă sarcină. Întemeiat pe o bogată lectură și îndelungi cercetări personale, domnia sa a știut să ne redea într’un volum – destinat marelui public – cunoștințele esențiale și exacte, scoase din studiile erudiților cari s’au ocupat de această chestiune.
Topografia terenului, descripțiunea monumentelor din Cetate, bazinurile, pițele, străzile, incinta și porțile Cetății, împrejurimile cu cimitirul și biserica sa antică, Monumentul însuși triumfal sunt descrise cu claritate, erudiție și multe amănunte interesante.
Pretutindeni, apar foarte juste observațiunile și impresiunile autorului care e un adânc cunoscător al ruinelor lângă care trăiește de un lung șir de ani și în fața cărora sufletul său dornic de progres gustă momente de plăcută visare. D-l Ion Dinu ar dori ca Adamclisi-ul să redevie un centru de cultură intensă (…).
Cei care vor vizita de acum înainte Adamclisi vor avea în cartea D-lui Ion Dinu o călăuză sigură, intereseantă și foarte atrăgătoare …”
Cartea începe cu o erudită ISTORIE A DOBROGEI plecând de la originea denumirii „Dobrogea” în părerea lui Jirecek, Kanitz, Ubicini, I. Ionescu, O. Tafrali, Teohari Antonescu și Vasile Pârvan, precum și a locuitorilor Dobrogei: sciții, daco-geții și romani.
Capitolul al II-lea – CETATEA CIVITAS TROPAEI descrie așezarea, vecinătățile întinderea precum și înfățișarea, prezentând de asemeni o hartă și o schiță a cetății și amănunte legate de șanțul înconjurător, bazinul minunat, zidul, turnurile și porțile cetății cu ilustrații de rigoare.
În capitolul al III-lea – ÎN CETATE descrie în amănunt cu schițe și ilustrații de rigoare „Via Principalis”, „Via Forensis” și „Aleea Episcopală” cu „Bazilica Simplă”, „Bazilica Bizantină”, „Bazilica Forensis”, „Bazilica Cisternă”, „Bazilica Marmoraria”, „Baptiseriu” și „Palatul Episcopal”. Studiul este erudit autorul un împătimit arheolog și teolog, explicațiile sunt deosebit de pertinente și interesante sub toate aspectele. Limbajul este elevat, descrierile pline de patos. Interesante sunt analogiile cu Biserica „Sfântul Dumitru” din Tessalonic precum și unele indicații de ritm creștin presupuse a se desfășura aici: botezurile, înfigerea Crucii și altele. „… Azi resturi de colonade zac pretutindeni în și’n afară de Episcopie, oglindindu-și albul splendit al marmorei în raze de soare sau zgribulindu-se sub haine de zăpadă și de stepă. Inscripții nu’s pe ele, dar pretutindeni Crux Mortis et Resurectionis (Crucea Morții și a’nvierii) isbește ochiul cercetător al vizitatorului înmărmurit de atâta splendoare pe melaguri așa de izolate …”
Capitolul continuă cu o scurtă culegere etnografică de Curiozități cum le numește autorul, dar care sunt de fapt „legende”, „minuni” ale locului. Jean Dinu include într-o operă, despre un loc și aceste surse, a mentalităților oamenilor locului, care nasc legende, nu doar pentru a trezi curiozitatea viitorilor vizitatori atrași de mirajul cetății, ci perspectivă, informație. Această pagină precede sugestiv descrierea bazilicii cimitirale, însoțită de prezentarea unui ritual pe locul altarului. În inscrpții în și alături de cetate autorul descrie „pietrele” cum le numește el care au rămas netransportate la București cu traducerile de rigoare, precum și tipuri de monede găsite și descrise de autor, care sunt sigură că au făcut parte din celebra sa colecție de antichități. După ce face o scurtă prezentare a garnizoanei din „Civitas Tropei” cu legiunile, cohortele care au poposit aici precum și autoritățile superioare în și prin Tropaeum, în finalul capitolului, Ion Dinu introduce Episcopia Tropaeum. Această temă extrem de dragă autorului dezbătută și într-o serie de articole este dublată în afară de descoperiri și păreri ale erudiților din bibliografie, de o părere personală extrem de docuumentată care susșine „… Poate fi probabil ca Tropaeum să fi avut un horepiscop, care să fi ținut și să fi fost sub directa ascultare a Episcopatului de Tomis. Admițând această posibilitate ne putem explica și ridicarea bisericii de marmură și îngrămădirea și alături de cetate a numai puțin de cinci bazilici creștine …”
Capitolul VI VIAȚA TROFEANĂ prezintă ocupația, religia și arta, locuințele, băile, hrana, îmbrăcămintea, credințele și obiceiurile locuitorilor trofeeni. Parcă reînvie trecutul ! Talent și trăire a timpului pe care-l prezintă „viu” cititorilor. Jean Dinu inventează un nou termen „treofeean” adică locuitor al Trofeului cu intenția de a accentua și de a distinge trofeeni de ceilalți locuitori și de ce nu, a le da cu demnitate un rol pe care l-au avut.
Următorul capitol VII ISTORIA CETĂȚII TROFEE poartă cititorul de la momentul satului geto – dac, drumri romane, ambele admirabil prezentate cu citate din poeziile lui Ovidiu până la întemeierea cetății ca un important pod de pază, continuând apoi până în secolele XIX – XX când viața reânvie pe aceste meleaguri după alipirea Dobrogei la patria mamă.
Capitolul VIII TROPAEUM TRAIANI descrie monumentul triumfal plecâd de la un mic istoric de-a lungul veacurilor până la Tropaeum reconstituit după: G. Tocilescu, Th. Antonescu, O. Tafrali, G. Nieman, precum și prezentarea fațadei monumentului cu inscripția și traducerea ei descrierea trofeului și metopelor cu ilustrațiile și explicațiile de rigoare stiințifice cunoscute.
În capitolul IX AUTORUL ȘI SCOPUL expune problema autorului și scopul ridicării monumentului, problemă dezbătută pe larg de savanți și problema reconstituirii acestuia. La finalul capitolului după ce descrie în amînunțime fiecare metopă comparativ cu scenele de pe Columna lui Traian din Roma, descriere erudită însoțită de ilustrații și explicații pertinente date de specialiști arheologi avansează și ideea posibilului constructor Apolodor din Damasc precum și carierele de piatră de pe valea Enigeea situate la o depărtare de 4-5 kilometri de ruină.
Cartea se închieie cu Gânduri la umbra Tropaeum-ului fixat încă de la început de un citat extrem de sugestiv „… Neamurile care nu știu să-și prețuiască stramoșii nu merită să trăiască …” Aici Jean Dinu își expune ceea ce eu am numit crezul său misiunea sa, ca locuitor al acestor meleaguri încărcate de istorie, tradiție și legendă, dorința sa de renaștere culturală și religioasă a Adamclisi-ului.
Această carte Ruinele Romane de la Adamclisi a fost dedicată semicentenarului Dobrogei din anul 1928, eveniment de rezonanță în istoria României de la Mare, care a marcat definitiv destinele acestui ținut românesc.
V.2.B. „Un document creștin apusean de conștiință ortodox-orientală”, Editura „Glasul Bucovinei”, Ceranăuți 1937, 92 pag.
Cartea se adresează publicului „titrat” teologic precum și tututror acelora pasionați de Istoria Bisericii creștine într-o vreme când biserica, religia sunt atacate de ateism, bolșevism, secte. Această carte, a doctorului în teologie Ion Dinu, se dorește a fi o ripostă la aceste rătăciri ale epocii, întărind încă o dată superioritatea vieții creștine și amplul mesaj de pace, toleranță, generozitate și înțeleptciune pe care aceasta il perpetuează peste veacuri, prevestind vremurile tulburi care se apropie.
Prefața cărții este semnată de Înalt Prea Cucernicul Părinte Archipresviter Mitrofor, Dr. Vasile Gheorgiu, profesor la Facultatea de Teologie a Universității Regele Carol al II-lea din Cernăuți, membru de onoare al Academiei Române, director al prestigioasei reviste teologice „Candela” din Cernăuți.
Cartea prezintă traducerea într-o frumoasă limbă românescă a epistolei pe care Bisericile din Lyon și Viena o scriu în anul 177 către Bisericile din Asia și Frigia. Cu această ocazie autorul discută și începuturile Bisericii din Galia.
Epistola este o pagină ilustră din viața primilor creștini. Este deosebit de interesantă deoarece din ea se desprinde în mod luminos, deosebirea dintre concepția de viață a păgânilor și cea a creștinilor „… Păgânul nu are cretitudinea unei vieți fericite dincolo de mormânt. El caută să-și întocmească cât mai bine viața sa aici, pe pământ. De aceea el este egoist având în vedere numai binele lui propriu. În acest scop, el nu alege mijloacele care l-ar duce la măriri și la averi cât mai abundente. Păgânul este mulțumit în sufletul său atunci când ajunge la putere și se află în situația de a-i putea tiraniza pe toți câți se găsesc în jurul său.
Superioritatea vieții creștinești și tot farmecul ei constă în faptul că, creștinul este călăuzit de convingerea, că mânia lui Dumnezeu nu-l mai pâdește. Este în pace cu Dumnezeu. Este copilul iubit al acestuia și se bucură de scutul și ocrotirea sa. Numele de creștin este cel mai frumos și mai onorific nume pe care îl poate purta un om …”
În finalul lucrării autorul scrie: „… Biserica orientală a’nscris – prin misiva lyono – vieneză o pagină măreață, în Istoria Generală a Bisericii. Iar frigo – asiații, europenizați și înnecați mai apoi, în ocaenul civilizației apusene, s-au proiectat pentru totdeauna, pe orizontul comun al omenirii, ca un fulger mereu actual, un eroism al veșnicei ortodoxii dreptmăritoare …”
O parte din această carte a fost publicată în revista teologică „Candela” din Cernăuți, fapt atestat încă de la începutul PREFAȚEI de doctor Vasile Gheorgiu.
Cartea se află în Biserica Parohială din Pietreni dăruită cu autograf de Ion Dinu preotului de atunci Gheorghe Drăghici.
V.2.C. „Contribuțiuni la Monografia Sfintei Cruci”, Editura „Arte Grafice”, Constanța 1937, 37 pag.
Cartea se dorește un studiu, o monografie sau cel puțin o încercare de a scrie despre Sfânta Cruce și istoria ei. Autorul, călăuzit de gândul de a pune la îndemâna clerului și amatorilor de frumos adevăruri necunoscute, rău înțelese sau numai ocolite, anunță că se vede nevoit să „însăileze” unele note marginale la ceea ce s-a scris la noi cu privire la Sfânta Cruce.
După ce face o incursiune în arta precreștină și a Vechiului Testament, Ion Dinu concluzionează că „Sfânta Cruce nu a reușit să se impună artelor primare decât disimulată printr’un delfin ori pește pătruns de un trident sau litera elenă T…”arătând că în tot răstimpul preconstantinian, Sfânta Cruce nu afost nici adorată, dar nici venerată ci înconjurată de respect. În secolele IV, V susține autorul, apar dovezi indiscutabile, asigurând precis un cult generalizat al Sfintei Crucica mai apoi să prezinte diferite modele de cruci precum „crux decussata”, „crucea Sfântului Andrei”, „crux monagramata” susținând apariția acestora după veacul al IV-lea. Trece apoi la descrierea monedelor creștine care prezintă cruci disimulate arătând că acestea nu pot conduce la o concluzie în ceea ce privește o Sfântă Cruce preconstantiniană.
Despre simbolul crucii preconstantiniene și semnificația ei, Ion Dinu susține că a fost pur ornamentală, aducând spre exemplificare diferite ilustrații, care de fapt sunt presărate mai pretutindeni în decursul cărții, luate din studii erudite ale vremii și colecții de monede și medalii de la diferite muzee precum Britsh Museum. În general baza studiului o reprezintă monedele, medaliile fie romane, fie siriene, egiptene, macabeice, idumeice ș.a. În finalul lucrării Ion Dinu arată că Sfânta Cruce nu înseamnă numai răstignirea Domnului ci și misterul „Sfintei Treimi” și de asemenea „Crucea cea făcătoare de vieață, arătându-ne nouă, mântuire, trebuie să punem toată știința spre a da cinstire cuvenită Acelui ce, prin Care ne-am mântuit de căderea ce veche…”
Cartea se găsește la Biserica din Pietreni, dăruită cu autograf de însuși Jean Dinu aceluiași părinte Ghenghe Drăghici.
V.2.D. Condiția creștină a femeii, Editura „Lucătorii Asociați”, Constanța 1939, 16 pag.
Această broșură este textul unei conferințe pe care Ion Dinu a ținut-o în Biserica „Adormirii Maicii Domnului” din Constanța în anul 1939. Cu un puternic caracter moralizator, aceasta prezintă o trecere în revistă, un scurt popas asupra condiției femeii de-a lungul timpului până la apariția creștinismului. În religia creștină femeia-mamă este cinstită și ea se bucură de tot respectul și cinstea cuvenită. Broșura se dorește a fi un semnal pentru respectul ce-l datorăm femeii în toate ipostazele fecioară – mamă – bunică într-o societate în care femeia era desconsiderată. În încheiere autorul concluzionează că „pușcăriile-s frecventate mai mult de bărbați decât de femei – pentru că bisericile lui Iisus Hristos sunt cercetate mai mult de femei decât de bărbați…”
Broșura se află în posesia doamnei Iulia Rodica Ene, fiica lui Jean Dinu din Constanța.
V.3.D. Biserica prenoriană, în fața adversității iudaico – păgâne, teză de doctorat.
V.3.F. Viața și activitatea Sfântului Apostol Andrei, Constanța, 1945.
V.3.G. Înapoi spre Evanghelie.
Aceste ultime trei cărți semnalate eu nu le-am văzut. Dacă voi aprofunda cercetarea o voi face. Acum, am prezentat cărțile care contribuie la luminarea acestei personalități.
Opera lui Jean Dinu este expresia unei concepții, a unui caz creativ, intelectual, cetățenesc, moralizator, care l-a urmărit de-a lungul vieții și care a încercat să-l transmită celor care l-au citit, i-au studiat opera și i-au apreciat eforturile.
Fidel țelului său de a lumina, culturaliza, îndruma pe cei în mijlocul cărora a trăit, creator de tradiție și legendă, luptătorul neobosit pentru încetățenirea și respectarea unor precepte de educație moral – creștină încheiate în primul rând celor mulți din lumea rurală, Jean Dinu s-a adresat tuturor celor care au dorit să transforme imaginea satului și țăranului, creând un model al unei vieți spirituale superioare ce radia dinspre Adamclisi spre cele mai îndepărtate sate și de ce nu spre marile centre culturale de la orașe.
Este o operă ce s-a dorit a fi deschizătoare de drumuri spre o nouă societate, spre o transformare benefică în care istoria-legenda-scrierea cultă a învățatului nu poate decât să încurajeze, să sădească dragostea spre lumina și învățătura cărții.
ÎNCHEIERE
Încheierea susține întru totul introducerea. Ion (Jean) Dinu, personalitate marcantă a satului și comunei Adamclisi și-a legat destinul de această așezare. Om de cultură, artist cultural, îndrumător al colectivității în care trăiește, creator de tradiție creștină și precepte moral – creștine, s-a impus în viața timpului său, ca o personalitate cunoscută nu numai în Dobrogea, ci și în toată țara.
Opera sa, monumentele ridicate prin strădania sa, Gimnaziul Traian – lăcaș de benefică culturăpentru tinerii satelor, prototip și model al școalei noastre naționale din acea vreme, lăcașurile de cult, la ridicarea cărora și-a adus contribuția, sunt astăzi mărturii peste veacuri ale neobositului luptător Jean Dinu. Cărțile sale pline de duh patriotic create din dorința de a „lumina” neamul său și de a transorma mentalitățile vremii în energii creatoare, stau mărturie a crezului său creativ, intelectual, cetățenesc și moralizator ce l-a urmăritde-a lungul vieții.
Viața și opera celui care a fost Ion (Jean) Dinu, merită cu prisosință un loc în galeria marilor oameni de cultură a României de la Mare.
CONCLUZII
1. Un om într-o așezare, om al unei așezări;
2. Mărturii.
1. Un om într-o așezare, om al unei așezări
În memoria Adamclisi-ului, Jean Dinu, rămâne unul dintre ctitorii moderni ai acestuia. Prin trecerea sa prin Adamclisi, acesta a lăsat pentru posteritate, pentru generațiile care l-au urmat, un mesaj amplu, demn de urmat, clădit prin truda și suferința atât a strămoșilor cât și a urmașilor lor, „pe locul pe care te-a pus Dumnezeu să crești, să fi tu însuți făptuitor și pildă.”1
Viața și opera lui Jean Dinu, sintetizând, se reduce la o luptă titanică. O luptă care nu i-a dat niciodată răgaz, nici o clipă de odihnă și l-a purtat veșnic pe baricade în toiul bătăliei pentru luminarea satelor dobrogene.
Timp de aproape 30 de ani, Jean Dinu și-a consacrat viața și activitatea unui „crez” închinat semenilor săi, pe care i-a slujit cu credință, cu dragoste și cu respect. Aripile acestui ideal s-au frânt în ultima parte a vieții, datorită terorii comuniste, însă el nu a murit niciodată, a continuat să existe în sufletul și inima celor care l-au cunoscut și i-au fost alături.
Ctitoria sa Gimnaziul Traian, lăcaș de cultură, de benefică pregătire și orientare a tineretului dobrogean, a continuat să existe în același lăcaș, dând speranță și cultură a mii de generații de-a lungul timpului, până când năruit de atâta vechime i s-a schimbat locul, dar nu prea departe. Placa comemorativă și noul lăcaș, dat astăzi când gândim puțin mai liber, continuă opera începută acum 87 de ani.
Societățile culturale regionale și Societățile culturale școlărești au pregătit terenul emancipării culturale și economice ale lumii rurale. Viața economică prosperă dovedită de prefacerile ce au urmat, au vestit noua reformă a vieții rurale de țărani, prin țărani. Sindicatul micilor agricultori, fondul de nevoi al satului, în timp, au arătat că noi, prin noi, putem realiza, dacă suntem uniți, ceea ce dorim.
În acest fel, fața Adamclisi-ului, sub aripa ocrotitoare a administratorului de plasă a devenit alta. Era cea a unei comune prospere și înfloritoare. Centrul civic avea o primărie, o școală primară, o școală secundară, un post de jandarmi, două bănci, dispensar, patru cooperative, șase stabilimente publice, o judecătorie, o Societate culturală Traian, un ziar local „Glasul Satelor”. O viață prosperă, un curent spre cultură, spre școală, o viață nouă, un model social bazat pe morală creștină și solidaritate, radia pretutindeni în cadrul plășii Traian. În acest fel s-a continuat construcția unor săli de clasă la gimnaziu, construcția dispensarului, reconstrucția și construcția bisericilor, a monumentului eroilor și a lui Eminescu și alte lucruri necesare și cerute de viața satelor fie pentru un nivel de trai mai ridicat, fie pentru o existență mai cultă, superioară, fie pentru cinstirea strămoșilor.
Ca om de cultură, Jean Dinu a creat o operă care este închinată atât publicului său iubit și tradițional, tineretul și țăranul dobrogean, cât și a oamenilor titrați. Studiile sale teologice prezintă străduința sa de a arăta istoria bisericii noastre creștin ortodoxă, precum și munca de misionari a oamenilor bisericii, ocrotitori și creatori de cultură. Cercetările sale în domeniul teologic care s-au finalizat cu redescoperirea peșterii Sfântului Apostol Andrei, sfințirea și redarea ei cultului a însemnat pentru Jean Dinu mai mult decât episcopia ce și-o dorea înființată lângă bazilicile din cetate.
Biblioteca sa care număra peste 2000 de volume, cum puține existau în județ la acea vreme, conținea numeroase opere literare și teologice ale vremii în limbile franceză, italiană, germană, latină precum și dicționare de teologie catolică, Drept canonic, arheologie, dicționar Liturghic precum și importante colecții de reviste: „Les Annales”, „Revue des deux mondes”, „Illustration” ș.a. Această bibliotecă avea și numeroase opere ale scriitorilor noștrii de seamă, care erau la dispoziția elevilor gimnaziului, profesorilor săi.
Jean Dinu a fost și un recunoscut colecționar. A colecționat antichități (obiecte de cult), medalii, icoane adunate din toate bisericile dobrogene și monede. În anul 1939 coresponda cu marele nostru istoric Nicolae Iorga, care îi fusese profesor la Seminarul Central din București, în legătură cu această colecție. Regimul comunist i-a confiscat-o și nu se știe ce drum a apucat, cert este că nu a ajuns în nici unul din muzeele dobrogene și nici fiica sa nu-i cunoaște destinul.
Desigur, lupta aceasta uneori peste propriile noastre puteri, închinată unui ideal, unui caz lăuntric și rezultatele benefice pentru semenii tăi care te înconjoară și pentru care tu te zbuciumi în fiecare din clipele tale, nu pentru recunoștința celor ce vor veni după tine mâine, ci pentru „omenire”, pentru binele neamului tău, este o mulțumire poate, pentru unii dintre noi, mai mare decât cea mai extraordinară descoperire științifică a lumii.
Zâmbetul de pe buze, speranța din ochii care te privesc cu credință, că-i călăuzești pașii spre mai bine, este cea mai delicată mulțumire a sufletului tău, ea valorează infinit mai mult decât o revoluție răsunătoare care te acoperă de glorie. După ce florile își pierd culoarea, parfumul și frumusețea, de abia atunci realizezi cât de benefice erau prin locurile prin care ți-au încântat ochii, ți-au oțelit ambiția și ți-au descoperit noi lumi.
Misionarul Jean Dinu, trezind în sufletul, mintea și memoria semenilor săi, dragostea pentru cultură, credința că de aici pornește drumul pe cărarea realizării ca om, ca profesie de credință a fiecăruia, ca luptător pentru supraviețuire și destin a celor ce-i îndrumă, a rămas și acum peste jumătate de veac în memoria cetățenilor săi. Ei nu au uitat și nu vor uita niciodată ceea ce au moștenit de la strămoșii lor și nici urmașii lor nu vor uita.
Închei cu ceea ce Jean Dinu predestina operei sale:
„Neamurile care nu știu să-și prețuiască strămoșii, nu merită să trăiască.”
2. „Mărturii” despre Jean Dinu
Constantin N. Sarry – directorul cotidianului „Dobrogea Jună” în Dobrogea
Jună XVI, nr. 126, 12 iunie 1922, p.1.
Un erou al vremurilor noastre!
„…Să nu uităm eroii care întâmpină zilnic viața între înălțarea și îmbunătățirea traiului semenilor săi, ducând luptă nu mai puțin primejdioasă ca acelor dintâi și a căror bravură nu e prin urmare mai puțin de relevat.
Unul din acești eroi e de netăgăduit, neprețuitul nostru amic, Jean Dinu, administratorul de la Adamclisi, localitate a cărei faimă s-a dus peste mri și țări. (…).
Este într-adevăr omul care ridicându-se deasupra cloacei de pasiuni și de interese ce frământă societatea noastră cu ochii veșnic ațintiți spre lucrul năzuințelor permanente ale neamului, luptă zi și noapte din răsputeri pentru cât mai multă dreptate și lumină în năpăstuitele și uitatele sate. Este un erou omul care când atâți neisprăviți și nechemați, părăsindu-și posturile de onoare și de datorie, au năpădit orașele după o căpătuială nemeritată și ușoară, el cu trei titluri de licență în buzunar stă alături de coarnele plugului, în rând cu semănătorii, ca să semene idei.
(…). Distanța pe care Jean Dinu o interpune între noi și el, de la Tropaeum Traiani, cetate în care s-a izolat de bună voie și dă formidabila luptă împotriva mizeriei și neștiinței săteanului dobrogean – distanță de câteva zeci de kilometri, ia pentru noi proporțiile unei misterioase depărtări istorice și ni-l înfățișează ca pe un erou, cum numai mitologia a știut să cânte și să-l imortalizeze cu o singură deosebire: pe când eroii antici creiau legende, eroul Dinu înfăptuiește una din cele mai mărețe și solide opere a neamurilor noastre.
Mândri de a-l prenumăra printre dobrogenii din naștere și printre colaboratorii acestui ziar nu putem dori provinciei noastre decât ca pilda acestui vrednic și neasemuit fiu al ei să găsească cât mai mulți imitatori. Ar fi, suntem siguri, cea mai mare răsplată care ar mulțumi pe modestul și incomparabilul JeanDinu…”
Referent, O personalitate teologică dobrogeană, în „Tomis” 16, nr.9 din 5 septembrie 1939, p. 18-19.
O personalitate teologică dobrogeană
„…D-l Dr. Ion Dinu, modestul avocat de la Adamclisi e un exemplar rar îmtre puținele minți de înaltă cultură câte posedă Dobrogea.
Între teologi ocupă loc de frunte pe țară. De reținut că a luat doctoratul la Cernăuți după mulți ani de la licență, nevoind a-l lua la București unde unii colegi îi erau profesori și cunoaștem cât sunt de exigenți și regionaliști cei de la Cernăuți, mai ales pentru cei ce vin de la alte Facultăți. (…).
Este colaboratorul de toată valoarea al revistei noastre și din articolele publicate se cunoaște fondul ce-l posedă (…). cântăreț la biserica din satul unde locuiește, leafa o dă pentru înfrumusețarea acestui lăcaș. De la înființarea actualelor corporații e consilier eparhial al secției culturale a Eparhiei și ilustrează acest loc.
În o parte retrasă a satului, cu liniște de câmp, vizitând locuința D-lui Dinu nu-ți face impresia că ești într-o gospodărie, ci într-o instituție de antichități și de înaltă cultură universală. Chiar construcția casei, măruntă, lumină puțină, ca în muzeele unde se urmărește a nu influența lumina asupra delicatelor lumini ce formează obiectul de artă. Dumnealui posedă un muzeu bibliotecă, nu o simplă bibliotecă, cum putem avea fiecare din noi. Are peste 500 de obiecte de artă veche, în special religioasă, cele mai multe de origine locală, dar te miri de unde le-a putut culege, chiar când un muzeu regional nu le posedă. Apoi limbile vechi: greaca, slavo-rusa, româneasca chirilică, l-au atras.
Ceiace e caracteristic și arată patima și ceiace n’am mai văzut e faptul că, pe acele obiecte de artă istorică și de valoare, pe care nu le-a putut lua în posesie, a luat copii de pe ele și le ține în aceeași mare cinste.
În prima sală, cum intri are muzeul și biblioteca, iar în a doua lucruri și obiecte numai de altar. Socoți că e biserică a cultului său, așa cum și-a imaginat-o și acum o trăiește. Biblioteca, în mai mult de zece dulapuri mari și etajere, posedă opere rare și de multă valoare mai ales pentru teologie. Fiecare carte e o armă, pe care stăpânul a întrebuințat-o, nu e un obiect de muzeu, unde-l păstrezi, doar să-l vezi prin geamul raftului ca la școală, ci e întrbuințat până la uzură. Îl întrebi: toate cărțile le-ai cumpărat vechi? De ce-s uzate și atât de mult răsfoite?
Un prieten al D-lui care e mai des în anturaj și de asemenea teolog și cu fond, spune că au făcut o prinsoare că va nimeri noaptea pe întuneric orice carte din bibliotecă ceia ce s’a și întâmplat câștigând pariul.
Are un muzeu – bibliotecă ce ar putea interesa mult regiunea dobrogeană și mai ales cultura teologică…”
Dumitrașcu Gheorghe, în „Tomis” anul IV, nr. 10(64), octombrie 1974, p. 7.
Dobrogea în corespondență inedită
Ion Dinu către Nicolae Iorga:
Adamclisi 1939, martie 14
Mult stimate D-le Profesor,
Timp de 20 de ani de când locuiesc în Adamclisi (soția mea fiind medic de circumscripție) am putut aduna prin cumpărare și personală culegere o serie de obiecte antice și religioase mai noi, inclusiv 100 de monede de argint mai ales din vremea lui Vespasian și circa 400 de monede de metal neprețios, antice, pe care le înșirui pe acest catalog.
Când, ca prim ministru a-ți trecut prin Adamclisi lipseam fiind în străinătate cu soția. V-aș fi invitat să vedeți colecția despre care vorbesc.
O ofer prin Dvs. oricărei instituții pentru 100.000 lei care nu e deloc valoarea reală a ei.
Ion Dinu, Dr. în teologie
Adamclisi
Dumitrașcu Gheorghe, în „Oglinda”, nr. 2317 din 29 ianuarie 2003.
Jandinu
Jean Dinu, jurist, fost adninistrator al plășii Adamclisi. Personalitate care s-a zidit definitiv în viața așezării. Era de toate: când administrator de plasă, când avocat, când profesor de istorie sau latină, arheolog amator, numismat împătimit, colecționar de antichități și posesor al unei biblioteci cum puține existau în județul Constanța. Prezent în presa constănțeană, autor de articole cu caracter științific și cel puțin a unei cărți „Ruinele romane de la Adamclisi” venind din partea unuia care cunoștea lucrurile „la fața locului”. Ctitor de gimnaziu, visa la un liceu în Adamclisi și la valorificarea superioară a valențelor turistice, științifice, educaționale ale Adamclisiului. Un fel de Nifon Bălășescu – inspector al Imperiului Otoman pentru „școalele române” din dreapta Dunării la 1870, care vedea Măcinul ca un centru bisericesc ortodox și cultural al Dobrogei. Nu i-a fost dat lui Jean Dinu să realizeze ca a gândit. Au venit răsturnările din 1944, a fost arestat, locuința și alte cele confiscate, biblioteca arsă în întregime, în mijlocul comunei, în timp ce milițienii cu glonțul pe țeavă supravegheau să nu se sustragă focului vre-o carte a „dușmanului de clasă”.
Matei Ionel, Monografia Adamclisi, lucrare de grad I didactic.
Profesor de istorie în Adamclisi – director Grup Școlar „Jean Dinu”; lucrare manuscris, Adamclisi 2000.
„S-a născut în 1890 la Constanța, ca fiu de învățător. A studiat dreptul și teologia la Universitatea din București, unde își susține doctoratul cu tema „Biserica preneroniană în fața adversității iudaico-păgâne", literatura și istoria la Universitatea Dijon din Franța. Cunoștea limbile franceză, italiană, germană, latină și greacă. A fost membru al Baroului de avocați din Constanța și consilier al Eparhiei Tomisului. Este numit avocat la Judecătoria din Adamclisi, iar din 1918 devine praetorul plașii Traian.
S-a căsătorit cu Măria Ghețu din Câmpulung Muscel, medic generalist, care și-a făcut stagiatura la dispensarul din Adamclisi''.
În 1919, în fruntea unui Comitet de inițiativă local, înființează Gimnaziul Traian, primul gimnaziu privat din Dobrogea, al cărui director a fost. Construiește localul școlii din bani proprii, pe care îl extinde cu bani proveniți din taxele elevilor și din donații. Avea 70 ha pământ pe care îl arenda, din care 5 ha le-a donat gimnaziului. Pentru meritele sale a primit distincțiile: „Răsplata muncii pentru învățământ clasa I", „Ofițer al Coroanei României", și „Răsplata muncii pentru biserică clasa I.
A scris poezii, a compus Marșul Gimnaziului și lucrări cu caracter istorico-teologic: Un document creștin apusean de conștiință ortodox-orientală (Aspecte din persecuția lui Marc Aureliu, Cernăuți, 1937), Ruinele romane de la Adamclisi (Tropaeum Traiani și Civitas Tropaei, Constanța, 1928) și În jurul episcopiilor Tomis și Durostor, Constanța, 1938.”
Banu Constantin, de 81 de ani din Adamclisi și Banu Emilia, de 75 de ani își amintesc:
„La început, Gimnaziul Traian, a funcționat cu chirie într-un salon (casă) a familiei Iorgulescu, iar apoi când a fost reînființat a funcționat în casa lui Jean Dinu, care era pe locul unde sunt acum blocurile și muzeul de arheologie. Jean Dinu a fost urmărit de Siguranță ca dușman al partidului, i-au dat foc casei, iar dânsul s-a retras la București, ca dascăl la o biserică. Familia s-a retras la Constanța, unde fiica lui cea mai mică, Rodica, trăiește și astăzi.
Pe lângă profesor a fost și avocat și directorul gimnaziului și se ocupa cu serbările școlii…”
Dinu Gheorghe de 75 de ani și Dinu Elena de 74 de ani, din Adamclisi își amintesc:
„Eram copil pe vremea lui Jean Dinu. Tatăl meu, Dinu Petre, era cârciumar în sat, având cârciumele sale și era prieten bun cu Jean Dinu, amândoi fiind liberali. În seara când urma să fie arestat de comuniști, primarul de atunci, Mihăilă, fiind desemnat chiar să-l împuște pe Jean Dinu, l-a trezit pe tatăl meu ca să se ducă sâ-l anunțe pe domnul Jean că urma să fie arestat chiar în aceeași noapte. Tatăl meu a plecat aproape de miezul nopții și l-a anunțat, ascunzându-l în podul casei la Săceanu, vecinul său, vreo două-trei zile, după care l-au ajutat să plece din Adamclisi.
Casa sa, biblioteca și tot ce mai avea prin casă, deși era sub pază, a fost jefuită de cei ce veneau în fiecare zi, câte unul, de la P.C.R. și plecau de acolo cu sacoșile și buzunarele pline.
Avea mult pământ și-l dădea în parte la țăranii nevoiași ca să-l muncească. Noi, ziua munceam la câmp sau duceam animalele la păscut și seara mergeam la școală să învățăm.
Era un om bun, zicea că: „a învățat tot ceea ce se putea învăța” pentru timpul acela…”
BIBLIOGRAFIE
I. SURSE (IZVOARE)
1. FONDURI ARHIVISTICE:
Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, caseta nr. 192, dosar 5, fila 1.
Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, caseta nr. 193, dosar 74, fila 34.
Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, caseta nr. 194, dosar 51, fila 44.
2. OPERA
2.1. CĂRȚI
Dinu, Ion, Ruinele Romane de la Adamclisi, Ed. ”Arte
Grafice”, Constanța 1928;
Dinu, Ion, Un document creștin-apusean de conștiință ortodox
orientală, Ed. ”Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1937;
Dinu, Ion, Contribuții la Monografia Sfintei Cruci, Ed.
Arte Grafice”, Constanța 1937;
Dinu, Ion, Condiția creștină a femeii, Ed. „Lucrătorii
Asociați”, Constanța 1939;
OPERA PUBLICISTICĂ (articole, studii, recenzii, biografii,
note de drum publicate de Ion (Jean) Dinu)
Statul și Literatura, în „Ovidiu” 4, nr. 4, din iunie 1905;
Școala primară de la Oltina, în „Cuvântul” 1, nr. 15, din 26 martie 1906;
Școala secundară de la țară, în „Farul” 2, nr. 117, din 22 septembrie 1920;
Pericolul baptist, în „Dobrogea Jună” 15, nr. 28, din 9 februarie 1921;
Pericolul baptist, în „Dobrogea Jună” 15, nr. 191, din 26 august 1921;
Federația elevilor secundari, în „Dobrogea Jună” 15, nr. 115, din 27 mai 1921;
Tropaeum Traiani, în „Dobrogea Jună” 15, nr. 122, din 8 iunie 1922;
Se trezesc satele, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 146, din 6 iulie 1922;
Un mare prieten al țăranilor, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 144, din 3 iulie 1922;
O episcopie dobrogeană, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 175, din 8 august 1922;
Apostolii neamului, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 173, din 6 august 1922;
Episcopia Tropaeum, considerații istorice, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 177, din 11 august 1922;
Episcopia Tropaeum, considerații economice și pedagogice, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 181, din 15 august 1922;
Episcopia Tropaeum, considerații etice și sociale, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 187, din 29 august 1922;
Sportul la noi, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 185, din 20 august 1922;
Gimnaziul din Adamclisi, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 184, din 31 august 1922;
Din gloriile lumii rurale, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 196, 1 septembrie 1922;
Gimnoziomania, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 203, din 12 septembrie 1922;
Polițiștii noștrii, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 207, din 16 septembrie 1922;
Eroi sunt încă…, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 254, din 22 octombrie 1922;
Rostul nostru, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 1, din 25 martie 1923;
Partid dobrogean, în „Dobrogea Jună” 18, nr. 49, din 5 martie 1923;
Cântăreții bisericești, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 2, din 25 martie 1923;
Există cler dobrogean?, în „Dobrogea Jună” 17, nr. 69, din 27 martie 1923;
Folklor din plasa Traian, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 3-4, din 1-15 aprilie 1923;
Statul ori Satul?, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 3-4, din 1-15 aprilie 1923;
Fragmente de filosofie politică, în „Glasul Satelor”, 1, nr. 5-6, din 1-15 mai 1923;
Cântăreții bisericești, în „Marea Neagră” 1, nr. 224, din 13 iunie 1924;
Răsfoind revistele, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 2, din 25 aprilie 1925;
Monumentele creștine de la Adamclisi, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 96, din 30 aprilie 1925;
Răsfoind revistele, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 3, din 1 mai 1925;
Exilul lui Ovidiu, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 4, din 15 mai 1925;
Răsfoind revistele, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 6, din 15 iunie 1925;
Le Jardin d’Epicur, rubrica Traversând marile Spirite în „Dobrogea Literară” 1, nr. 7, din 1 iulie 1925;
Hirotoniile cântăreților bisericești, , în „Dobrogea Jună” 19, nr. 161, din 18 iulie 1925;
Hirotoniile cântăreților bisericești, , în „Dobrogea Jună” 19, nr. 162, din 19 iulie 1925;
Să ajutăm basarabenii!, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 169, din 26 iulie 1925;
Răsfoind revistele, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 8, din 1 august 1925;
Asociația notarilor, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 191, din 26 august 1925;
Pentru normalizarea poștei rurale, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 226, din 17 noiembrie 1925;
Medalioane: D. Stoicescu, în „Dobrogea Literară” 1, nr. 9, din 9 noiembrie 1925;
Dacă sarea se strică, ori nu se strică, „Dobrogea Jună” 19, nr. 276, din 5 decembrie 1925;
Regim parlamentar-domnia burtăverzismului, „Dobrogea Jună” 19, nr. 277, din 6 decembrie 1925;
Trăiască demagogia română, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 278, 8 decembrie 1925;
Cu fața către sate, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 279, din 9 decembrie 1925;
Adunarea eparhială a Tomisului, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 280, din 10 decembrie 1925;
Dacă Dobrogea dobrogenilor ori românilor, în „Dobrogea Jună” 19, nr. 285, din 17 decembrie 1925;
Cine conspiră?, în „Marea Neagră” 3, nr. 218, din 2 iunie 1926;
Un dobrogean despre altul, în „Dobrogea Jună” 24, nr. 115, din 2 iunie 1928;
Calvarul notarilor, în „Marea Neagră” 6, nr. 71, din 8 decembrie 1928;
Noi biruri și impozite, în „Marea Neagră” 6, nr. 87, din 11 ianuarie 1929;
Muzeele de la Pantelimon și Adamclisi, în „Marea Neagră” 7, nr. 9, din 5 septembrie 1929;
Omagiu preoțimii dobrogene, în „Dobrogea Jună” 28, nr. 41 din 31 martie 1932;
Creștinismul lui Pliniu, în Tomis 11, nr. 11 din noiebrie 1934;
Miscellaneea, în Tomis 11, nr. 12 din decembrie 1934;
În jurul unui plagiat, în Tomis 12, nr. 1, din ianuarie 1934;
Ale Tale, dintru Ale Tale…, în Tomis 12, nr. 4-5, din aprilie-mai 1935;
Cunoaște-te pe tine însuți, în Tomis 12, nr.4-5 din aprilie-mai 1935;
Verificarea unei stări civile, în Tomis 12, nr. 10-11 din octombrie-noiembrie 1935;
Data nașterii Mântuirtorului, în Tomis 12, nr. 12, din decembrie 1935;
Salus Ecclesiae Suprema Lex, Tomis 13, nr. 1-3, din ianuarie-martie 1936;
Martyrium Andrae, în Tomis 13, nr. 1-3, din ianuarie-martie 1936;
Oameni-fapte-idei, în Tomis 13, nr. 1-3, din ianuarie-martie 1936;
Data Învierii Mântuitorului, în Tomis 13, nr. 4, din aprilie 1936;
Sfântul Apostol Pavel inițiat în drept roman, Tomis 13, nr. 4, din 1936;
Asupra numelui „creștin”, Tomis 13, nr. 5, din mai 1936;
Un document antimontanist, în Tomis 13, nr. 6-7 din iunie-iulie 1936;
Religiozitatea Magistraturii Constănțene, în Tomis 13, nr. 6-7, din iunie-iulie 1936;
În jurul creștinării Spaniei, în Tomis 13, nr. 8-9-10, din august-septembrie-octombrie 1936;
A murit Domițian Spânu, în Tomis 13, nr. 8-9-10 din august-septembrie-octombrie 1936;
În fața unui nou sfârșit de an, în Tomis 13, nr. 11-12, din noiembrie-decembrie 1936;
În jurul Episcopiilor Tomis și Durastor – priviri retrospective, în Eparhia Tomisului – Zece ani de autonomie bisericească, Călărași, 1936;
Reflecții după lectura Pidalionului, în Tomis 14, nr. 4, din aprilie 1937;
Aspecte din Bulgaria – istorie – geografie, populație în „Țara lui Mircea” 3, nr. 60, din 15 septembrie 1937;
Promo – Domo, în „Țara lui Mircea”3, nr. 61-62, din 15 octombrie 1937;
Aspecte din Bulgaria- administrație, școală, biserică în „Țara lui Mircea” 3, nr. 63 din 20 noiembrie 1937;
Aspecte din Bulgaria, agricultură, industrie, comerț, în „Țara lui Mircea” 3, nr. 64, din 8 decembrie 1937;
Aspecte din Bulgaria, sănătate, moravuri, spirit, „În Țara lui Mircea” 3, nr. 65, din 11 ianuarie 1938;
Cetind „Analele Dobrogei” în „România de la Mare” 5, nr. 215, din 17 ianuarie 1938;
În jurul „Controversei” Pascale, în Tomis 15, nr. 4, din aprilie 1938;
Constața geamiilor ortodoxe, în „Dobrogea Jună”35, nr. 28 din 21 martie 1939;
În spre identificarea primelor zori tomitane creștinești, în „Pontica” 1, nr. 4, aprilie 1939;
Cronica literară, în Tomis 16, nr. 5-6, din mai-iunie 1939;
Cronica literară, în Tomis 16, nr. 7-8, din iulie-august 1939;
În pragul anului 1940, în Tomis 17, nr. 1, din ianuarie 1940;
Inscripția de la Napoca, în Tomis 17, nr. 2, din februarie 1940;
Moțiunea, în Tomis 17, nr. 6-7, din iunie-iulie 1940;
Un dușman al creștinismului primar „Praefectus urbi”, în Tomis 17, nr. 9-10, din septembrie – octombrie 1940;
Galeria empireului dobrogean: Un tribun – Preotul Ion Chivu, în „Dobrogea Jună” 36, nr. 101, din 1 octombrie 1940;
Galeria empireului dobrogean: Un tribun – Preotul Ion Chivu, în „Dobrogea Jună” 36, nr. 103, din 3 octombrie 1940;
Iconografia dobrogeană despre patimile Mântuitorului în Tomis 18, nr. 4, din aprilie 1941;
Contribuțiuni la cunoașterea vlădică Bretanion ori Vetranion, în Tomis 18, nr. 12, din decembrie 1941;
Festivitatea de la Dobromir Vale, în „Dobrogea Jună” 39, nr. 70, din 7 octombrie 1943;
Caleidoscop cultural, în Tomis 21, nr. 1-3, din ianuarie-martie 1944;
3. Mărturiile lui Jean Dinu, Iulia-Rodica Ene în manuscris aflate în posesia dânsei.
4. Monografia localității Adamclisi, lucrare de grad didactic I,
manuscris al profesorului de istorie Matei Ionel, de la școala cu
clasele I-IX „Jean Dinu” din Adamclisi.
5. ARTICOLE DE PRESĂ: despre JEAN DINU și activitatea sa
5.1. ARTICOLE CONTEMPORANE
Coriolan, Gheorghe, Un exemplu vrednic de urmat: Școala de
la Adamclisi, în „Faru” 1, nr. 87, din 15
august 1919;
Redactor, Inaugurarea Monumentului Eroilor plășii Traian , în
„Dobrogea Jună” 16, nr. 146, din 5 iunie 1921;
Redactor, Note din Adamclisi, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 175,
7 august 1921;
Redactor, Note din Adamclisi, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 196,
din 1 septembrie 1921;
Redactor, Omului din Adamclisi, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 89,
din 22 aprilie 1922;
Larry, C., Un erou al vremurilor noastre, în „Dobrogea Jună” 16, nr. 126, din 12 iunie 1922;
Redactor, Adunarea Cântăreților Bisericești, în „Dobrogea
Jună” 16, nr. 149, din 9 iulie 1922;
Neicu, I., Șezătoare culturală la Gimnaziul Traian, în „Dacia”
10, nr. 62, 18 martie 1923;
Redactor, Pentru Gimnaziu Traian, în „Dobrogea Jună” 18,
nr. 77, din 4 aprilie 1924;
Redactor, Pentru Gimnaziu Traian, în „Dobrogea Jună” 18,
nr. 78, din 5 aprilie 1924;
Redactor, Pentru Gimnaziul Traian, în „Dobrogea Jună” 18, nr.
96, din 23 aprilie 1924;
Redactor, Note din Adamclisi, în „Dobrogea Jună” 21, nr. 226,
din 20 octombrie 1925;
Redactor, Gimnaziul Traian, în propagandă culturală
regională, în „Marea Neagră” 2, nr. 24,din 1 iunie 1925;
Masala, I., Adamclisi decapitat, în „Dobrogea Jună” 21, nr. 26,
din 20 noiembrie 1925;
Redactor, Sărbătoarea patronului Gimnaziului Traian din
Adamclisi, în „Marea Noastră” 2, nr. 33,din 9 iunie 1929;
Neicu, I., Opinie împotriva desființării Gimaziului Traian, în
„Dacia” 16, nr. 150, din 31 iulie 1929;
Referent, O personalitate teologică dobrogeană, în Tomis 16,
nr. 9, din septembrie 1939.
5.2. ARTICOLE TÂRZII
Dumitrașcu, Gh., Dobrogea în corespondență inedită, în
„Tomis” 6, nr. 10, din octombrie 1974;
Dumitrașcu, Gh., Jean Dinu, în „Oglinda” 2317, 29 ianuarie
2003.
6. LUCRĂRI GENERALE
Ciorbea, Valentin, Evoluția Dobrogei între 1918-1944.
Contribuții la cunoașterea problemelor
geopolitice, economice, demografice,
sociale și ale vieții politice și militare,
editura „Ex-Ponto”, Constanța 2005;
Cojoc, Marian, Istoria Dobrogei în secolul XX, I. Canalul
Dunăre-Marea Neagră (1949-1953), editura
„Mica Valahie”, București 2001;
* * * , Dobrogea. Cincizeci de Ani de Viață Românească (1878-1928), ediția a II-a, editura „Ex-Ponto”, Constanța 2003.
7. LUCRĂRI SPECIALE
Negulescu, T. Nicolae, Administrația în Dobrogea Veche, în
Dobrogea. Cincizeci de Ani de Viață
Românească (1878-1928), ediția a II-a,
editura „Ex-Ponto”, Constanța 2003;
Dinu, Paulina, Anuar al Comitetului Școlar Gimnaziul Traian,
comuna rurală Adamclisi județul Constanța,
editura „Albania”, Constanța 1922;
Stavrofor, Mihai, Anuarul Episcopiei Constanța, pe anul de la
Hristos 1946, editura „Albania”, Constanța
1946;
Cucu, Ștefan, Arheologia și Istoria Veche a Dobrogei,
bibliografie selectivă adnotată, Constanța 1985;
Lascu, S. și Vitanos, C., Colegiul Pedagogic „Constantin
Brătescu”. Valori ale civilizației
românești în Dobrogea, editura
„Poligraf S.A.”, Constanța 1993;
Dănescu, Grigore, Dicționarul Statistic, Economic și Istoric al
județului Constanța, partea a II-a, București
1897;
Ionescu, M. Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului XX.
Geografia matematică, fizică, politică, economică și militară,
București 1904;
Cojor, Marian, Dobrogea de la reforma agrară la
colectivizarea forțată, editura „Muntenia &
Leda”, Constanța 2001;
Runcan, Nechita, Două milenii de viață creștină neintreruptă
în Dobrogea, editura „Ex-Ponto”, Constanța
2003;
Rădulescu, A. și Bitoleanu, I., Istoria Dobrogei, ediția a II-a
revizuită și adăugită, editura
„Ex-Ponto”, Constanța 1998;
Georgescu, Ion, Învățământul public in Dobrogea, în Dobrogea. Cincizeci de ani de Viață
Românească (1878-1928), ediția a II-a, editura „Ex-Ponto”, 2003;
Lascu, Stoica, Mărturii de Epocă privind Istoria Dobrogei,
volumul I (1878-1916), Muzeul de Istorie
Națională și Arheologie, Constanța 1999;
Zamfir, C. și Georgescu, O., Presa Dobrogeană, bibliografie
adnotată, Constanța 1985;
Iorga, Nicolae, Români cum era până la 1918, volumul II,
editura „Minerva”, București 1972;
Runcan, Nichita, Sfântul Andrei – apostol al lui Iisus Hristos la
români, editura „Arhiepiscopiei Tomisului”,
Constanța 2000;
Helgiu, Vasile, Școala Românească Dobrogeană, de la
înființare până la 1938. Monografie. Istoric,
documente, diagrame, editura „Albania”,
Constanța 1938;
* * * , Anuar al Comitetului Scolar Gimnaziul Traian, comuna rurală Adamclisi și județul Constanța, editura „Albania”, Constanța 1924;
* * *, Cartea Verde a județului Constața, editura „Ex-Ponto”,
2000;
* * * , Enciclopedia Română, editura „Minerva”, București
1930;
** * , Eparhia Constanța, Zece Ani de Autonomie Bisericească,
editura „Modernă”, Călărași 1936;
* * * , Împărțirea Administrativă a României, ediție oficială, Imprimeria Statului, Bucureși 1926;
* * * , Județul Constanța între anii 1916 și 1922/1923. Expunere prezentată Consiliului Județean de către N. T. Negulescu, prefectul județului Constanța, editura „Victoria”, Constanța 1924;
* * * , Pontica XVIII, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Constanța 1925;
* * * , Publicații periodice dobrogene (1878-1914), Biblioteca Județeană Constanța;
* * * , Studii Istorice Dobrogene, editura „Ovidius University Press”, Constanța 2003.
*
* *
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Ion (jean) Dinu Personalitate Marcanta A Zonei Adamclisi (ID: 153785)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.