Ion de Liviu Rebreanu

În perioada interbelică, în literatura română se desfășoară o intensă polemică referitoare la roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susținând manifestarea lui. G. Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării și sincronizării romanului românesc. De asemenea, el combate și teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticității și influențele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi și al lui Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.

1. În cadrul evoluției romanului românesc, se poate vorbi de „momentul Rebreanu". Apariția lui în literatură îl situează între tradiție și inovație, Liviu Rebreanu fiind unul dintre promotorii romanului realist-obiectiv.

Publicat în 1920, romanul „Ion” înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă, motiv pentru care, în „Istoria literaturii române contemporane”, Eugen Lovinescu aprecia opera ca fiind „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”.

Viziunea despre lume în romanul „Ion” stă sub semnul concepției despre literatură a lui Liviu Rebreanu. Acesta mărturisește că literatura înseamnă pentru el „…creație de viață și de oameni […] Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții.” Opera se înscrie astfel în realism, propunându-și să redea realitatea într-un mod veridic și critic.

Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică, definită prin reprezentarea veridică a realității, prin absența idealizării personajelor și a circumstanțelor în care acționează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăiește și cu care este în interdependență. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologică, făcută însă, de cele mai multe ori, din perspectiva unui narator obiectiv și omniscient.

Sursa de inspirație a romanului realist este lumea de zi cu zi, lumea contingentă pe care scriitorul încearcă să o recreeze respectând principiul verosimilității. Inspirându-se din viața social-economică a Ardealului austro-ungar, Rebreanu valorifică experiențe pe care le-a trăit el însuși: „Aproape toată desfășurarea din capitolul I este, de fapt, evocarea primelor amintiri din copilărie. […] Descrierea drumului din Pripas și chiar a satului și a împrejurimilor corespund în mare parte cu realitatea” („Mărturisiri”).

2. Titlul operei este semnificativ, „Ion” fiind un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român. Personajul este un exponent al categoriei din care face parte, prin felul în care își trăiește drama și, mai ales, prin trăsătura sa dominantă, iubirea pentru pământ.

În structura romanului se disting două părți, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, sugerând conflictul interior al lui Ion, care este sfâșiat între cele două „glasuri”: dorința uriașă de a avea pământ și iubirea pentru Florica. Opera este alcătuită din 13 capitole cu titluri simbolice: „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Rușinea”, „Nunta”, „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ștreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârșitul”.

Structura romanului este simetrică și circulară: titlurile primului și ultimului capitol dau impresia de operă încheiată, sferică. De altfel, Rebreanu a numit această construcție „corp sferoid”.

Există o simetrie a incipitului cu finalul, prin imaginea drumului care intră și apoi iese din satul Pripas. Drumul apare astfel ca o cale de intrare și apoi de ieșire nu doar din sat, ci și din roman, din lumea ficțiunii. Nicolae Manolescu afirma că drumul "face legătura între lumea reală și lumea ficțiunii: urmându-l intrăm și ieșim, ca printr-o poartă, din roman". În finalul romanului, împreună cu familia învățătorului Herdelea, este parcursă calea în sens invers, reintrându-se în lumea reală. În descrierea drumului apar elemente ce asigura simetria. La început, la marginea satului, pe o cruce „strâmbă”, se vede un Hristos „cu fața spălăcită de ploi” și cu „trupul de tinichea ruginită”. În final, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea are „fața poleită de o rază întârziată”.

Acțiunea, construită din mai multe fire narative, se desfășoară într-un spațiu real, determinat geografic, zona Năsăudului, în satul Pripas (modelul real fiind Prislopul), dar deschizându-se spre zone învecinate sau mai îndepărtate, precum Armadia, Jidovița, Sibiu. Timpul este destul de vag conturat, dar indică plasarea acțiunii la începutul secolului al XX-lea.

Conflictul principal al romanului înfățișează lupta pentru pământ, în satul tradițional, unde proprietatea asupra pământului dă dreptul omului de a fi respectat. Există un principal conflict exterior, între Ion și Vasile Baciu, și unul interior, al protagonistului, între "glasul pământului" si „glasul iubirii”. O rețea complexă de conflicte secundare completează tabloul complicatelor relații umane: Herdelea – preotul Belciug, Ion – George, Ion – Simion Lungu.

Subiectul se alcătuiește secvențial, urmărind cele două fire epice, prin tehnica modernă a contrapunctului. În literatură, prin această tehnică se dezvoltă aceeași temă în medii și momente diferite, marcând semnificația comună a secvențelor epice. În opera rebreniană, asemenea elemente sunt: conflictele exterioare (Ion – Vasile Baciu și Herdelea – Belciug), evenimentele (nunta Laurei – nunta Anei), iubirile ilegitime (Ion – Florica și Titu – Roza Lang).

3. În romanul „Ion”, Rebreanu dezvoltă o temă socială tradițională, viața satului, dar imprimă operei o altă viziune, realistă, asupra acestuia, oferind o frescă a societății transilvănene de la începutul secolului al XX-lea.

Tema centrală a operei este prezentarea problematicii pământului. Mesajul romanului are o încărcătură etică, ideea fiind aceea că dorința de a avea pământ cu orice preț duce la dezintegrarea morală a individului. Un alt plan narativ, cel al vieții intelectualilor satului, tratează problematica națională, prezentând persecuția românilor ardeleni de către autoritățile maghiare. Titu Herdelea, corespondentul lui Ion în planul narațiunii dedicate intelectualității sătești din Pripas, nu este posedat de patima pentru pământ, ci este preocupat de identitatea lui etnică și spirituală.

O temă secundară a romanului este tema iubirii. Setea de pământ și iubirea sunt regăsite în cele două părți ale romanului, evidențiind dilema din sufletul eroului.

Principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop al Glanetașului. În roman există secvențe semnificative pentru destinul personajelor, evidențiind tema operei și viziunea despre lume a autorului.

O scenă-cheie, care subliniază relația personajului cu mediul în care trăiește, este cea a horei, marcând expozițiunea romanului. În viziunea lui Liviu Rebreanu, hora este scena pe care se etalează realitățile sociale ale colectivității rurale. La horă participă tot satul, atât țăranii, cât și grupul intelectualilor. Așezarea lor reflectă stratificarea socială, ierarhia satului. Fruntașii comunității, primarul și chiaburii, constituie un grup separat de ceilalți țărani, discutând despre treburile satului. Atitudinea lui Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, stând „pe lături, ca un câine la ușa bucătăriei”, „dornic să se amestece în vorbă”, dar „sfiindu-se să se vâre între bogătași” este semnificativă pentru ideea că în satul tradițional lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnității umane. Hotărârea lui Ion de a dansa cu Ana cea bogată, deși o plăcea pe Florica, conflictul cu Vasile Baciu și apoi cu George Bulbuc conturează liniile conflictului viitor. Scena este ilustrativă și pentru problematica pusă în discuție în celălalt plan narativ, cel al vieții intelectualilor satului. Preotul Belciug și familia Herdelea sunt „domnii", fiind respectați de tot satul: „bărbații scoaseră pălăriile (…), unii se sculară în picioare".

Tema centrală a romanului și relația protagonistului cu pământul sunt puse în evidență de două scene simbolice și cu semnificații contrare în operă. Cea dintâi apare în capitolul „Zvârcolirea” și îl prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei. Pământul apare ca un „uriaș”, ca o divinitate: „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”, iar Ion, în ipostaza ființei umile, „se simțea mic și slab, ca un vierme pe care-l calci în picioare”. A doua scenă apare în capitolul „Sărutarea”. Ion este acum un om bogat, stăpân peste pământurile lui Vasile Baciu: „Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș…”. Este momentul în care Ion sărută pământul, transformându-l într-un obiect de adorație profundă și nelimitată. Iubirea pentru pământ a eroului este aproape patologică. Îl iubește ca pe o mamă, ca pe o ibovnică, îl sărută. Pentru Ion, pământul este o „ființă” de care are nevoie pentru a se împlini, atât sufletește, cât și social.

Construit după metoda tipizării, Ion înfățișează întreaga categorie a țăranilor săraci, care, lipsiți de avere, trăiesc în umilință, fiind disprețuiți de cei bogați. Lumea în care trăiește Ion e aspră, iar el apare ca un individ în luptă cu lumea și cu sine. Sărăcia și orgoliul îl fac să devină o victimă a patimii pentru pământ.

4. În opinia mea, tema romanului, viața satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, are, prin destinul lui Ion al Glanetașului, o ilustrare concretă și semnificativă. Drama țăranului sărac în lupta lui pentru pământ individualizează, într-un anumit fel, viața satului tradițional. Povestea lui Ion concretizează tema pământului din care decurge drama existențială a țăranului. Mărturisirea lui Rebreanu devine astfel semnificativă: „Problema pământului mi-a apărut atunci ca însăși problema vieții românești. Romanul Ion va trebui să simbolizeze dorința organică a țăranului roman pentru pământul pe care s-a născut”.

Respectându-și concepția despre literatură, Liviu Rebreanu a creat, prin romanul „Ion” o operă durabilă, detașându-se de faptele prezentate și de personajele concepute. El este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o perioadă când literatura română își îmbogățește universul tematic și își diversifică formulele literare.