Iob Si Francisc de Assisi In Fata Suferintei

CUPRINS

CUPRINS 3

ABREVIERI ȘI SIGLE 5

INTRODUCERE…………………………………………………………………………7

CAPITOLUL I : Cartea lui Iob : carte inspirată, la limita

ortodoxiei…………………………………………………………………….11

Premisă 11

1. Noțiuni introductive 12

1.1. Titlul și canonicitatea………………………………………………12

1.2. Planul cărții…………………………………………………………13

1.3. Unitatea textului……………………………………………………14

1.4. Genul literar…………………………………………………………16

1.5. Naționalitatea poetului……………………………………………..19

1.6. Ocazia poemului……………………………………………………20

2. Tematica suferinței în Vechiul Testament 22

2.1. Durerea lui Adam..…………………………………………………23

2.2. Durerea înțeleptului optimist………………………………………24

2.3. Durerea înțeleptului pesimist……………………………………..26

2.4. Durerea fecundă a „Slujitorului Domnului”……………………..27

2.5. Durerea profetului…………………………………………………28

2.6. De la refuz la invocație: cererile psaltice…………………………30

3. Importanța și valoarea literară a cărții 33

3.1. Răsunete în literatură și artă…….…………………………………34

Considerații concluzive 36

Capitolul II: Suferința lui Cristos deschide noi orizonturi 37

Premisă 37

1. Noaptea întunecată a lui Iob 38

2. Suferința glorificată 40

3. Salvifici doloris 45

3.1. Circumstanțele publicării documentului…………………….……46

3.2. Conținutul documentului…………………………………………..47

3.2.1. Reflexia teologico-spirituală 47

3.2.2. Doctrina ascetico-spirituală 48

3.2.3. Consecințe practice 49

3.3. Analiza teologică a documentului…………………………………50

Considerații concluzive……………………………………………………………57

Capitolul III: Francisc de Assisi răspunde lui Iob…………………..58

Premisă…………………………………………………………………………………58

1. Atitudinea lui Francisc în fața problemei suferinței…………………………59

1.1. Bolile Sfântului Francisc…………………………………………..60

1.2. Răbdarea Sfântului Francisc în suferințe………………………..62

2. Iob și Francisc: noutate și continuitate………………………………………..65

Considerații concluzive…………………………………………………………….68

CONCLUZIE…………………………………………………………………………….70

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………..74

=== L ===

ABREVIERI ȘI SIGLE

Gen Cartea Genezei

Dt Cartea Deuteronomului

Jud Cartea Judecătorilor

Tob Cartea lui Tobia

Iob Cartea lui Iob

Ps Cartea Psalmilor

Is Cartea profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Lam Cartea Lamentațiunilor (Plângerile lui Ieremia)

Ez Cartea profetului Ezechiel

Os Cartea profetului Osea

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Pul către Galateni

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului Petru

Cf. confruntă

etc. etcaetera

î.C. înainte de Cristos

nr. număr (e)

o.c. operă citată

t.n. traducerea noastră

trad. traducere

ș. u. și următoarele

BJ Bibbia di Gerusalemme

CEI Bibbia della Conferenza Episcopale Italiana

GS Gaudium et spes

LG Lumen gentium

INTRODUCERE

Duhul Sfânt este autorul Bibliei, iar cine dorește să înțeleagă această carte sfântă trebuie să dobândească mai întâi roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea” (Gal 5,22-23).

Când răsare soarele se aprind de lumină mai întâi piscurile cele înalte ale munților. Tot astfel, Soarele dreptății, care răsare din cuvintele Bibliei, luminează mai întâi de toate mințile curate ale sfinților. „Nici o proorocire a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată prorocirea nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (2Pt 1, 20-21).

Etalonul valorilor este aurul; al spațiului este metrul și al greutății este kilogramul. Dar etalonul adevărului este Isus Cristos. „Eu sunt lumina lumii” (In 8,12); „Fără Mine nu puteți face nimic” (In 15,5). Fără lumina lui Isus noi nu putem înțelege nici lumea înconjurătoare, nu ne putem înțelege nici pe noi înșine, precum nu putem înțelege nici Sfânta Scriptură. ,,Prin proroci am grăit în parabole” (Os 12,11) – zice Domnul în Vechiul Testament, iar în Noul Testament același Dumnezeu zice că „fără pildă nu le grăia nimic” (Mt 13,34) mulțimilor ce-l ascultau. De aceea, Scriptura trebuie citită nu numai la propriu, ci și la figurat, nu numai în sens trupesc, ci și în sens sufletesc, nu numai în sens material, ci și în sens spiritual. Căci „o dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit” (Ps 61,11). Cei care, citind Scriptura, vor să primească viață trebuie să o citească în Duhul mereu prezent dacă este chemat ( cf. 2Cor 3,6).

„Până aici vei veni și mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale!” (Iob 38,11). Pentru ca să putem înțelege Cartea Cărților trebuie, mai întâi, să ne rugăm neîncetat, căci, numai rugându-ne Tatăl nostru cel din ceruri „va da Duhul Sfânt celor care îl cer” (Lc 2,13). Și când ne vom umple de roadele Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, vom putea înțelege Scriptura atât cât ne este dat să o înțelegem pe acest pământ. Întreaga Scriptură își are punctul culminant în Întruparea Cuvântului: Isus Cristos.

Cartea lui Iob, inclusiv, poate fi interpretată doar în lumina Evangheliei. Cele două Testamente devin unul și același în Cristos – Unicul Testament potrivit teologiei Conciliului Vatican II.

Studiul de față reprezintă doar o analiză a unei istorii de suferință și de izbăvire. Studiul despre Iob a interesat pe foarte mulți oameni iar literatura despre acest personaj este imensă. De fapt, studiul despre Iob reflectă dorința arzătoare a omului de a da sens suferinței, de a da un răspuns morții. De ce venim pe lume dacă trebuie să murim? De ce…? de ce…? de ce…? Întrebări la care doar o întâlnire cu Dumnezeul milostivirii poate izbăvi. Iar întâlnirea poate avea loc printr-o revelație specială, prin întâlnirile cu cei de lângă noi, căci Duhul vorbește în toți chiar și atunci când geme sub povara păcatelor unui non-convertit, prin limbajul naturii etc. Sunt multe posibilitățile de a-l întâlni pe Dumnezeu. Fiecare are modul propriu de a vorbi cu Dumnezeu și despre Dumnezeu, pentru că El este un Tu absolut, spirit, mister, dar și persoană. Relația este dimensiunea fundamentală a întâlnirii lui Dumnezeu. Istoria lui Iob este o relație, dificilă la un moment dat, cu Dumnezeu. Acesta, interpelat, niciodată nu-și retrage mâna sa dacă este invocat cu insistență. Iob, secat de lacrimi, nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu nici în noaptea cea mai întunecată. A ajuns la lumina izbăvirii!

Lucrarea de față cuprinde, în cele trei capitole, prezentarea istoriei lui Iob și însemnătatea Cărții lui Iob în contextul biblic integral dar și, strict, într-un context mai restrâns, cel uman. Nu vor lipsi nici referințele la literatură și artă. Documentarea magisterială și tentativa de a pune față în față pe Iob și pe Francisc de Assisi vor completa cadrul intențiilor științifice ale acestei lucrări.

Capitolul al doilea este cel mai important, nu din motive metodologice, dar, dintr-un motiv legat de esență: doar Isus Cristos este Unicul Izbăvitor. Această afirmație nu mai pretinde explicații inutile în introducere. Ele vor fi explicate în cele expuse în continuare.

Intenția acestei lucrări este aceea de face cunoscut mesajul Cărții lui Iob și de a repropune analiza fenomenului suferinței în viața omului.

Iob a trăit experiența îndepărtării și a revenirii la Dumnezeu, a uscăciunii inimii și a bucuriei revederii lui Dumnezeu. Iahve pare să se ascundă uneori pentru a se face mai dorit și mai iubit, pentru a-l conduce pe om la maturitate. Viața omului trebuie să se identifice cu acea permanentă transformare în Cristos, cu acea cristificare până la desăvârșire, la formarea omului nou, îmbrăcat cu aceleași sentimente care se aflau în Isus Cristos. Sfântul Francisc nu a fost numit în zadar “alter Cristus”! Dovadă stau și stigmatele primite în trupul său.

Suferința va însoți mereu viața omului. Misterul ei rămâne îngropat în misterul crucii lui Cristos. Cel care suferă în Cristos și cu Cristos este asociat suferinței, morții și învierii Sale. Iob și Francisc ne propun cu eroism lupta spirituală. Împărăția lui Dumnezeu este pentru cei puternici, cei care se încred în forța lui Dumnezeu și nu în forțele proprii, și, având puterea Domnului, conduc la desăvârșire planul divin de răscumpărare a întregii omeniri.

Într-o lume aplecată spre hedonism, mesajul spiritual al lui Iob și al lui Francisc de Assisi este propus cu intensitate. Francisc ne va spune că putem fi senini și în suferință, plini de bucurie și atunci când am avea motive să plângem. Cel care își are rădăcinile înfipte în credință nu are de ce să se teamă. Experiența spirituală realizată din lumini și întuneric, conduce pe omul binevoitor și sincer la descoperirea lui Dumnezeu, căci El însuși nu întârzie să alerge în întâmpinare. Crucea Fiului este obiectul cel mai grăitor atunci când vorbim despre suferință. În cruce se află victoria! În crucea lui Cristos, crucile noastre capătă sens! Crucile noastre devin mai mici, mai ușoare, suferința noastră se topește în oceanul de iubire a lui Dumnezeu. Cine cunoaște iubirea lui Dumnezeu?! Înțelege ceva cel care iubește mult, înțelege ceva din suferința proprie cel care înțelege ceva din suferința și iubirea lui Isus Cristos! Și nu este lucru însemnat!

CAPITOLUL I

Cartea lui Iob:

carte inspirată, la limita ortodoxiei

Premisă

Cartea lui Iob este o carte deosebit de studiată. Acest lucru s-a întâmplat mai ales datorită tematicii sale, datorită frumuseții sale, dar și pentru că au existat dificultăți de interpretare. Biserica și teologii au simțit datoria de a o analiza cu atenție. Cu toate acestea este foarte grea sistematizarea ei strictă și nu puține au fost ipotezele înaintate. Primul capitol al lucrării va fi o încercare de grupare a diferitelor noțiuni privitoare la această carte; se va continua cu o temă mai largă a suferinței în Vechiul Testament, pentru a încheia cu schițarea unor elemente de însemnătate a Cărții lui Iob. Ca elemente de însemnătate sunt martore directe numeroasele opere de literatură, artă și muzică din istoria bimilenară a omenirii. Câteva dintre acestea își vor găsi numele în rândurile acestui capitol introductiv.

1. Noțiuni introductive

Iob este o capodoperă a literaturii universale. Scopul Cărții lui Iob nu este de a explica – așa cum se spune în mod comun – enigma suferinței nedrepte, nici de a rezolva problema răului. Este mai degrabă o tentativă a omului năpăstuit de a se situa în raport cu Dumnezeul cel sfânt și atotputernic, în ciuda suferinței și răului care se abat, fără motiv, asupra vieții sale.

1.1. Titlul și canonicitatea

Cartea este opera unor anonimi și a primit acest nume după numele protagonistului, așa cum se verifică și pentru alte texte sacre. Avem terminologia următoare: Iob în limba latină, Iώβ în limba greacă, 'iyyôb în limba ebraică.

Semnificația etimologică este incertă. Pentru unii Iob derivă din 'āyab și ar fi vorba de un pasiv, chinuit, de Dumnezeu sau de satana; sau, bazându-se și pe 13,24, de un activ cu semnificația de dușman, agresor. Alții au întrevăzut în 'iyyôb rădăcina arabă 'wb, -a se converti, de aceea identifică pe Iob cu cel care se convertește, epitet folosit de Coran pentru Solomon, David și Iob. Alți autori traduc astfel: unde este tatăl?, alții întrevăd în 'iyyôb numele zeiței Aya, trecut apoi la masculin, cum se întâmplă adesea pentru Ishtar.

În scrisorile lui Tell el-Amarna se găsește amintirea unui rege din Pella numit A-ia-ab, care suferise nenorociri mari. Iob este amintit și în Ez 14, 14.20; Sir 49,10; Tob 2,12.15 (Vulgata); Iac 5,11. În primele trei texte ca generic exemplu de virtute, în celelalte două de răbdare, fără să fie furnizate alte informații.

În canonul ebraic, cartea lui Iob aparține grupului (al treilea) Ketubim sau Scrierile și se află între Psalmi și Proverbe sau, mai rar, după acestea din urmă. În canonul alexandrin este așezată între Cântarea Cântărilor și Înțelepciune. Vulgata, urmându-l pe Ieronim, o așează înainte de Psalmi, cum procedează și unele versiuni moderne: de exemplu, BJ, Marietti, CEI, și altele.

1.2. Planul cărții

Opera se divide net în cinci părți distincte:

Introducerea este constituită dintr-un prolog în proză în care protagonistul, Iob, om pios și bogat, este dintr-odată lovit de calamități inexplicabile, și totuși își păstrează toată încrederea sa în Domnul (1,1 – 2,13).

Urmează un dialog în versuri, care îl prezintă pe Iob, om orgolios și revoltat, și pe trei dintre prietenii săi – Elifaz din Teman, Bildad din Șuah și Țofar din Naamah – înțelepți tipici ai Orientului antic. Acest dialog se desfășoară într-o manieră lentă și solemnă, de-a lungul a trei serii de discursuri poetice, încadrate de două monologuri ale eroului (3,1 – 31,40).

Urmează o serie de discursuri în versuri, ce reprezintă intervenția neprevăzută a celui de-al patrulea prieten Elihu, fiul lui Baracheel din Buz (32,1 – 37,24).

Intervine din nou un dialog în versuri, între Domnul și Iob (38,1 – 42,6).

În sfârșit închide opera un text în proză, în care descoperim că eroul își redobândește sănătatea, bogăția și reputația și are noi copii. Ca și patriarhii, el moare “sătul de zile” (42,7 – 17).

1.3. Unitatea textului

Diferențele de vocabular, de stil, de substrat cultural și de idei religioase ce pot fi observate în diversele părți ale operei, sugerează multor cititori că ea n-a fost compusă în întregime deodată. Ca ipoteză, se poate propune ceea ce urmează:

Este foarte probabil ca prologul și epilogul în proză să fi constituit o povestire folclorică (1,1 – 2,13 ; 42,7 – 17). Aici se povestea răbdarea exemplară a unui om din ținutul Uz – probabil în Edom (1,1), în sud-estul Mării Moarte – care se bucura de o reputație unică printre „fiii Orientului”. Se poate crede că istoria acestui Iob, de o pietate fără pereche (1,1-8), circula în mod oral printre înțelepții din Orientul Apropiat către sfârșitul celui de-al doilea mileniu înainte de Cristos și a fost reluată în limba ebraică în epoca lui Samuel, David și Solomon (secolele XI – X î.C.).

După catastrofa din 587 î.C., iudeii exilați în Babilonia pierduseră totul. Năpasta lor îi determina pe unii dintre ei să piardă speranța și să mai creadă în valoarea existenței, iar aceasta punea în cauză credința lor și dreptatea lui Dumnezeu. Servindu-se de istoria binecunoscută a sărmanului Iob (Ez 14,14.20), un poet din a doua generație a exilului (către 575 î.C.) compuse acest poem (3,1– 31,40;38,1–42,6) cu un scop pastoral și profetic, asemănător cu cel al predecesorului său Ezechiel (către 592–580 î.C.). El pune în scenă pe eroul care suferea fără motiv și pe cei trei prieteni ai săi, pentru a discuta poetic valoarea existenței și a drepturilor omului la justiția umană și divină (31,35–37). Domnul însuși oferă eroului ocazia de a se apăra și de a condamna conduita divină (40,8–14), iar Iob refuză să-și retragă sfidarea și se căiește doar de propria prezumție.

Poemul se încheie cu recunoașterea sfințeniei divine, sfințenie ce depășește infinit imaginația oamenilor și înseși noțiunile pe care ei și le fac despre providența și bunătatea lui Dumnezeu. Se sugerează de asemenea o noțiune despre păcat care depășește o distincție prea simplistă între bine și rău, distincție în care persistă ambiția egocentrică a unui om virtuos.

Epilogul în proză (42,7–17) pare să contrazică teologia poetului atunci când el afirmă dogma populară a retribuției individuale. Acesta a supraviețuit, fără îndoială, pentru că aparținea unei povestiri clasice, moștenire a înțelepciunii seculare a Orientului.

Un discipol al lui Iob a adăugat, probabil în scop apologetic, discursurile lui Elihu (32,1–37,24). Se remarcă de fapt aici un limbaj, un stil și o metodă retorică, toate destul de diferite față de dialogul propriu-zis. Elihu insistă asupra valorii educative a suferinței și adaugă alte câteva argumente.

Textul celui de-al doilea ciclu de dialog poetic între Iob și cei trei prieteni (îndeosebi 25,1–27,23) pare să fi suferit transmiterea orală sau manuscrierea. Al treilea discurs al lui Țofar este absent și anumite propoziții plasate pe buzele lui Iob ar părea să reflecte poziția tradițională a unuia dintre prietenii săi (24,18–25; 26,5-14). Anumiți exegeți sugerează că editorii poemului au încercat să îndulcească obrăznicia eroului atribuindu-i cuvinte la origine pronunțate de Țofar. Mulți gândesc, de asemenea, că Elogiul Înțelepciunii (28,1–28) reprezintă un adaos posterior. Totuși, stilul său este foarte apropiat de cel al intervenției Domnului (38,1 ș.u.) și se poate presupune că scopul acestui poem era de a separa discuția dialogată a perorației lui Iob.

1.4. Genul literar

S-a remarcat de mult timp că forma literară a acestei cărți este unică în Scriptură. Chiar dacă tradiția iudaică și creștină au situat-o printre cărțile sapiențiale și s-au găsit în ea numeroase sentințe de origine sapiențială, se recunoaște astăzi că Iob scapă oricărui efort de clasificare.

Forma dialogului, condus la faimă de către Platon, a luat naștere în mod verosimil încă din cea mai timpurie antichitate în Mesopotamia și în Valea Nilului. Un document cuneiform, databil din chiar mileniul al III-lea pune problema răului în termeni îndrăzneți și se numește astăzi Iob sumerian. Un alt text cuneiform, scris în limba babiloniană, tratează despre Cel drept suferind. Dialogul acrostih asupra teodiceei, a cărui copie datează de prin secolul al IX-lea î.C. prezintă un bolnav și pe prietenul său care discută despre dreptatea divină de-a lungul a douăzeci și șapte de strofe cu unsprezece rânduri fiecare. Prietenul în chestiune folosește argumente care reapar în discursurile lui Elifaz din Teman.

În Egipt, Dialogul omului istovit de existență cu sufletul său reproduc vorbele unui sărman infirm pe care familia sa l-a părăsit ca pe un blestemat și care vorbește despre suicid cu lirism. Nu s-a evitat să se spună că Iob este singurul personaj al literaturii ebraice ce a exprimat fascinația sa față de moarte.. În plus, vocabularul și numeroasele aluzii ale poemului biblic sugerează o certă familiaritate vizavi de cultura egipteană.

Este așadar probabil ca poetul din Iob să aparțină cercului internațional al Înțelepciunii și să cunoască forma literară a dialogului. Un atare gen se preta, fără îndoială impunător, la prezentarea publică de opinii subversive sau cel puțin la idei care contracarau dogmele unei societăți conformiste. Trebuie totuși să remarcăm faptul că poetul a compus o operă originală.

Lucru cert, însă, este faptul că genul literar al lui Iob nu se prezintă omogen. Aceasta ar explica incertitudinea tradiției pentru o exactă așezare în canon și deosebita varietate de opinii. Astăzi, chiar și de către cei care admit că protagonistul a existat, cu greu se clasifică această carte ca fiind istorică. În schimb, nu puțini moderni o consideră operă esențial didactică, în care s-ar amesteca elemente secundare aparținând genului dramatic și liric. O altă ipoteză: pe marginea unei povestiri cu evenimente tragice privitoare la un personaj legendar (1,1-2,13; 42,7-17), recurgându-se la procedee proprii genului didactic, se realizează o expunere dialogată între diferiții interlocutori pentru a dezbate o problemă și a căuta eventuale soluții. Aceasta îi conferă un proces agitat în fața dreptului care suferă, care imploră și care, în final, se supune voinței lui Dumnezeu.

Potrivit altor puncte de vedere Iob este considerată o epopee, o tragedie, sau ca aparținând genului sapiențial, judiciar sau ca o plângere.

Printre autorii care au văzut în Iob o operă epică nu au lipsit cei ce s-au gândit la o paralelă cu Homer. Cei care consideră această carte ca fiind o dramă pun în analogie operele lui Eschil, Sofocle, Euripide, și aseamănă povestirea inițială (1,1-2,13), compusă din șase scene, asemenea tragediei grecești. Vorbesc apoi despre acte, scene, actori, coruri și soluția finală sau exodos: interpretare însă definitiv depășită. De fapt, din tragedie lipsește acțiunea, fie în afara personajelor fie în interiorul dialogului, care este unica mișcare. Nici argumentul nu dă impresia că progresează, și personajele sunt în bună parte stereotipuri.

Cei care susțin că argumentul central al lui Iob este înțelepciunea, vorbesc despre genul literar sapiențial. De fapt, prima parte a dialogului, observă ei, se închide cu declarația de insuficiență a punctelor de vedere ale înțelepciunii tradiționale. Urmează c. 28 asupra inaccesibilității înțelepciunii și discursul asupra înțelepciunii divine, care strălucește mai ales în opera creației (36,1-41,26).

Susținătorii interpretării judiciare se apelează la dreptul ebraic și vorbesc despre un proces uman adevărat și propriu care prevede acordul judiciar, sentința, declarația de supunere, și un proces divin care se desfășoară într-un mod aproape identic. Aceiași autori observă că cele trei fraze nu trebuie înțelese în mod prea rigid.

Cine consideră pe Iob ca o desfășurare dramatică a plângerii se referă la cel care, acuzat și persecutat pe nedrept, se adresează lui Dumnezeu și își pune în el încrederea. Se observă apoi că în contextul acestui gen literar fundamental se întâlnesc îndemnuri, imnuri, dispute și alte forme literare caracteristice.

În sfârșit, unii autori vorbesc despre o surprinzătoare varietate de genuri literare, sau de un gen literar de sine stătător.

1.5. Naționalitatea poetului

Dialogul în versuri ignoră alegerea și misiunea Israelului, alianța mozaică și cea davidică, muntele sfânt al Sionului, Templul, cultul sacrifical și speranța mesianică. Istoria populară și arhaică despre eroul Iob, de fapt, se prezenta deja sub trăsături străine și cu nimic comune Israelului. Prezența cuvintelor și ale schimbărilor bruște de sintaxă care nu se regăsesc nicăieri în altă parte în Biblia ebraică confirmă caracterul excepțional al cărții. Anumiți savanți au conchis despre aceste observații că autorul era un înțelept din Orient dar nu iudeu. S-a propus de asemenea faptul de a se vedea în evreiasca textului actual traducerea unui original aramaic sau arab. Asemenea presupuneri nu sunt fondate. Utilizarea unui dialect ebraic diferit de cel de la Ierusalim și libertățile luate de către poet cu privire la limbă pot explica partꗬÁ‹И18ዼ¿1818က1818Ѐ18⵪

橢橢쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽ကꖟ20ꖟ20 㩥20-2020202020202020202020_xffff_¤20202020_xffff_¤20202020_xffff_¤2020202020202020l202020202020ݬ20ݬ20ˬ20੘20Ǹ20ᐈ202020ᐈ202020ᐈ20µ2020202020ᯔ20⮴20螾202020螾202020螾20820蟶20Ŵ20襪20Ĕ20䞈202020朠 ì20誊20Ϣ20蹬20"20躎202020躎202020躎202020躎20Ԛ20鎨20Ɣ20锼20Ì20㳜 20㳞 2020㳞 2020㳞 2020㳞 2020㳞 2020㳞 $20栌 Ƞ20樬 l20㴂 ⧘202020202020202020ᐈ202020阈2020202020202020202020躎202020躎202020阈202020阈202020㴂 20neau la curtea regilor lui Iuda.

Se poate presupune că, supraviețuind mișcării din 587 (dată la care Templul a fost distrus, orașul incendiat, populația decimată și supraviețuitorii împrăștiați sau deportați în Babilonia), poetul a fost unul dintre primii iudei (în opoziție cu sensul vechi de Israel). În maniera sa, foarte diferită de cea a profetului Ezechiel, el va contribui la nașterea iudaismului. Chiar dacă el n-a fost nici profet, nici preot, nici psalmist, acest moștenitor al înțelepciunii cosmopolite a exercitat pe lângă contemporanii săi un minister profetic și pastoral. Pentru o comunitate privată de cult și dezrădăcinată, el a creat o nouă literatură, asamblând genuri atât de diverse ca plângerea, imnul, maxima sapiențială, controversa judiciară, blestemul, invectiva profetică și chiar recitarea antică a teofaniei, pentru a propune, într-o formă aproape dramatică, o specie de divertisment literar.

1.6. Ocazia poemului

În absența unei indicații explicite se poate doar oferi o ipoteză asupra ocaziei poemului. Ca și alte opere în versuri și mai multe tradiții în proză ritmată, conservate în Vechiul Testament și considerate în mod tradițional ca și creații literare, dialogul lui Iob a fost fără îndoială la început „publicat” în mod oral. Nu era la origine un manuscris care se citea. Trebuie mai degrabă să ne gândim la versuri care „se spuneau” sau se modulau prin acompaniament muzical. Ca și rapsodiile Greciei homerice sau cântările epice ale trubadurilor medievali, plângerile lui Iob au fost verosimil cântate în cercurile iudeilor deportați. Se știe că grupurile etnice sau religioase ce fuseseră dezrădăcinate s-au atașat cu încăpățânare de observarea calendarelor lor rituale. Fără Templu și fără altar, ce gesturi liturgice puteau exilații din Babilonia să împlinească?!

În această epocă agitată și incertă a început celebrarea Anului Nou și Ziua marii Iertări înaintea sărbătorii Corturilor. Poetul lui Iob a profitat de această ocazie pentru a distrage mulțimile și a le adresa într-o formă «para – rituală» un mesaj privitor la adevărata credință?

Se știe că sărbătoarea babiloniană a Anului Nou punea accentul pe patima, moartea simbolică a monarhului, în cadrul reînnoirii creației și a fertilității vegetale și animale. Or observăm că poetul iobian se slujește de numeroase trăsături din ideologia regală pentru a descrie suferințele și orgoliul eroului său. În plus, vom descoperi aluzii la crearea lumii și elemente legate de ciclul naturii (36,27 – 37,24). Oricare ar fi ea, intenția poetului depășește considerabil venerarea calendarului. Cu ajutorul unei parabole, el a voit să proclame un oracol profetic de avertisment și de speranță.

Celor care erau devorați de amărăciune (Lam 3,15) și de ranchiună față de un Dumnezeu care nu-și ținea promisiunile, poetul le povestește vechea istorie a omului drept din Uz, căci ea îi interoga pe deportați în profunzimea problemelor lor.

Da, în zadar poporul alianței menținuse, în ciuda tuturor nelegiuirilor de veacuri, un anumit nivel de puritate cultuală și un simț încă viu al responsabilității sociale! Comparându-se cu persecutorii săi, Israelul putea în mod facil înțelege că el nu-și merita destinul. Credea că are drepturi asupra Creatorului său. Acestei iluzii ale tuturor religiilor naturale, poetul lui Iob îi va opune vocea sa. Ca marii profeți și anumiți psalmiști, el înțelesese că mercantilismul nu are nici un loc în adevărata credință și că sublimității harului îi corespunde gratuitatea devoțiunii.

2. Tematica suferinței în Vechiul Testament

„De ce există suferință? Acesta este fundamentul ateismului!”, exclamă unul din personajele lui G. Büchner, dramaturgul german din secolul al IX-lea al faimosului Woyzeck. Teritoriul nemărginit al durerii umane care traversează secolele și regiunile planetei noastre este, de fapt, locul în care se celebrează adesea apostaziile, este zona de risc în care se joacă refuzul lui Dumnezeu și credința. Este celebră declarația lui Camus din Ciuma: „Refuz să cred până când în această creație copiii sunt torturați”. Cu toate acestea acest teritoriu poate deveni și locul în care poate triumfa „credința în Dumnezeu și nimic altceva”, cum se spune în Iob 1,9, adică credința pură, liberă de orice interes, abandonul încrezător în Domnul transcendent și deci mereu drept. Pentru a rămâne la o mărturie literară recentă ne gândim la Crăciunul din 1833 de M. Pomilio, care ia ca și punct de plecare drama de credință trăită de Alessandro Manzoni la moartea primei, foarte iubite soții. În mijlocul „tăcerii” și a „nepronunțării” lui Dumnezeu, exemplul cel mai luminos rămâne cel al lui Iob: „Chiar dacă aș alerga pe mări străine mă voi întoarce mereu, Doamne, să naufragiez în marea ta” (p. 70).

Lanțul întrebărilor asupra scandalului durerii se naște o dată cu însăși nașterea literaturii. Ne gândim la textul sumerian Omul și dumnezeul său din 2000 î. C. cu cele 131 rânduri de protest amar împotriva vieții; ne gândim la babilonianul Ludlul Bel nemeqi („Vreau să-l celebrez pe Domnul înțelepciunii”), un mic poem din 1500 î.C., o mare confesiune a dezolării umane și a tăcerii divine; ne gândim mai ales la teribilul Dialog al unui suicid cu sufletul său (papirus din Berlin 3024), text egiptean din 2200 î. C. Cele 156 de rânduri ale sale care grupează dialogul „dublat” între om și eu-l său se revarsă în finalul glaciar: „Moartea se află înaintea mea astăzi ca vindecarea pentru un bolnav, ca eliberarea pentru un prizonier. Moartea se află înaintea mea astăzi ca și parfumul smirnei, ca plăcerea de a se întinde sub o umbrelă într-o zi călduroasă”.

Și Biblia, tocmai pentru că este cuvânt al lui Dumnezeu, semănat în terenul aspru și opac al istoriei, a trebuit să înfrunte strigătul către cer care se ridică neîntrerupt de pe buzele omenirii suferinde, a încercat să depene fusul de durere care îl neliniștește pe om și a făcut acest lucru fără a șterge tainicul substanțial al acestei drame de frontieră între viață și moarte, între credință și refuz. Vechiul Testament a reușit să ilumineze sectoare ale acestui mister fără a-l epuiza, a prezentat scări de speranță și de așteptare și a contribuit, cu siguranță, la cea mai vastă și, sub anumite aspecte, cea mai decisivă propunere creștină.

2.1. Durerea lui Adam

Diferit de miturile „Semilunii fertile”, răul pentru Biblie nu are o origine cosmologică sau metafizică ca și cum ar fi o necesitate a ființei create. De fapt judecata asupra creației este foarte bună (adică perfectă) din Gen 1,31. Pentru Biblie, mai ales în paginile care încearcă să schițeze o analiză a istoriei umane, o amplă porție din răul răspândit în lume este datorat alegerilor libere ale omului. Emblematic este dipticul din Gen 2-3, aparținând așa-zisei tradiții jahviste (sec. X î.C.). Protagonist este ha-’Adam, omul tuturor timpurilor, iar experiența aici codificată, după cum observa Pascal, este cea a lui Adam care se află în tatăl nostru, în noi, în fiul nostru. Primul tablou (Gen 2) cuprinde proiectul lui Dumnezeu asupra istoriei, un proiect ce implică o secvență de armonie: om – Dumnezeu (creație), om – femeie (cuplul și societatea), om – cosmos (stăpânirea peste animale). Acestui plan

omul îi opune unul alternativ: este tabloul din capitolul 3, o hartă a armoniilor distruse între Dumnezeu și om (alungarea din Eden), între om și om (violența sexuală și ura socială dintre Cain și Lamec), între om și lume (munca alienantă). Tocmai la lumina acestui examen al istoriei, răul, înainte de a fi un apel la misterul acțiunii lui Dumnezeu, trebuie să se transforme într-un act de auto-acuză pe care omul trebuie să-l lanseze împotriva acțiunii și nedreptății sale, izvor de durere pentru alții. Bărbatul și Femeia tuturor timpurilor trebuie să proclame, înainte de toate, propria mărturisire a vinei asociind răul unei prime rădăcini mai apropiată de ei și accesibilă.

În acest sens se intuiește valoarea schemei interpretative a istoriei oferită de așa-numita istoriografie „deuteronomistică” din Jud 2,11-13: ea nu face altceva decât să arate legătura profundă care există între decizia liberă a omului și păcat, izvor de nedreptate și de suferințe. Multă durere care există în lume ia naștere tocmai din egoismul nostru, din idolii noștri, din oprimările care îi lovesc pe cei săraci și nevinovați, cum va sublinia fără întrerupere predica profetică. (exemplu: Amos). Totuși, recunoscând responsabilitatea personală a omului în rău, trebuie admis, de asemenea, faptul că există o fâșie de durere ce scapă oricărei responsabilități umane și se afundă în întunericul misterului. Răsar astfel și în Biblie alte căutări și alte întrebări adresate lui Dumnezeu.

2.2. Durerea înțeleptului optimist

Dezvoltând în manieră prea simplificată afirmația precedentă asupra libertății umane în rău, anumite pagini biblice care aparțin genului sapiențial au adus o nouă soluție mai optimistă: orice suferință este pedeapsa pentru păcate personale sau colectiꗬÁ‹И26ዼ¿2626က2626Ѐ26⵪

橢橢쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽쿽ကꖟ28ꖟ28 㩥28-2828282828282828282828_xffff_¤28282828_xffff_¤28282828_xffff_¤2828282828282828l282828282828ݬ28ݬ28ˬ28੘28Ǹ28ᐈ282828ᐈ282828ᐈ28µ2828282828ᯔ28⮴28螾282828螾282828螾28828蟶28Ŵ28襪28Ĕ28䞈282828朠 ì28誊28Ϣ28蹬28"28躎282828躎282828躎282828躎28Ԛ28鎨28Ɣ28锼28Ì28㳜 28㳞 2828㳞 2828㳞 2828㳞 2828㳞 2828㳞 $28栌 Ƞ28樬 l28㴂 ⧘282828282828282828ᐈ282828阈2828282828282828282828躎282828躎282828阈282828阈282828㴂 28ări și de perfecționări, această teorie trece de la forma „colectivă”, potrivit căreia cei nevinovați suferă din solidaritate corporativă cu poporul păcătos (păcatul de fapt nu este niciodată ceva privat, are o teribilă redondanță), la cea „pedagogică” exprimată în Cartea lui Iob de ultimul dintre prieteni, tânărul Elihu (Iob 32-37), și de către Deuteronom. Suferința potrivit acestei teze ar fi manifestarea dorinței pedagogice pe care Dumnezeu, Maestru și Tată, o are, pentru a educa, purifica și a maturiza pe cel pe care îl iubește: „Te-a smerit, te-a pedepsit cu foamea și te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoșteau nici părinții tăi, ca să-și arate că nu numai cu pâine trăiește omul. ci că omul trăiește și cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului… Dar să știi în inima ta că Domnul Dumnezeul tău te învață, cum învață omul pe fiul său” (Deut 8,3.5).

Retribuția poate fi și „escatologică”, cum învață Cartea Înțelepciunii (c. 3; 5), o retribuție ce se răsfrânge asupra speranței unui „dincolo” în care Dumnezeu va vindeca orice nedreptate și va șterge orice lacrimă, restabilind armonia întregii creații. Retribuționismul, ce apare fără încetare și pe buzele celor trei prieteni „teologi” ai lui Iob, este expresie a unei teologii oficiale „ortodoxe” și va fi propus din nou de iudaism până în era creștină. Tipică este fraza discipolilor în fața cazului orbului din naștere: „Cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” (In 9,2).

Totuși tocmai literatura sapiențială biblică va fi cea care va produce în interiorul său o reacție la această viziune prea simplificată. Ea are, însă, valoarea de a reclama responsabilitatea omului, are valoarea de a apela la acțiunea purificatoare a durerii, are valoarea de a exalta planul educativ pe care Dumnezeu îl conduce la împlinire pentru creatura sa cea mai măreață, omul. Dar această soluție lasă deschise prea multe scandaluri, prea multe „sadisme” nejustificate în această educație și prea multe nedreptăți nepedepsite, ba chiar aparent răsplătite.

2.3. Durerea înțeleptului pesimist

În fața arealului scandalos al răului și al durerii inocente, un curent mai liber și teologic mai rafinat întreprinde o reflexie ce atinge apogeul său într-unul dintre capodoperele în absolut ale Vechiului Testament, Cartea lui Iob. În ea avem senzația de a asista la un pariu între autor și cititor. Poetul biblic se străduiește de fapt să demonstreze existența lui Dumnezeu pornind nu de la binele și răul prezente în viață, dar așezându-se pe terenul tăcerii lui Dumnezeu, al răului de fapt. Teologia sapiențială oficială, personificată de cei trei prieteni, știe să opună numai răspunsurile convenționale, asemănătoare rețetelor reci și ireale. Iob, însă, observă în misterul durerii o componentă care nu se poate așeza în acele scheme prea rigide, simpliste și consolatorii. În același fel el observă că nu poate fi redus la o schemă misterul protagonistului istoriei care este Dumnezeu.

Tocmai aici apare noutatea mesajului lui Iob: el nu vrea să-l salveze pe Dumnezeu negându-l pe om și rațiunile sale. Prin pagini arzătoare, însoțite de lacrimi, de strigăte, de simboluri, printr-o lungă căutare a unui motiv și a credinței ce se exprimă într-o mișcare torențială, înalt teologică și poetică, printr-o violentă polemică împotriva optimismului obtuz al teologiei tradiționale atacă pe toate fronturile și în toate meandrele sale, Iob vrea să depună pe responsabilul ultim al zonei misterioase a durerii inocente, Dumnezeu însuși. Și Dumnezeu acceptă să-și facă depoziția sa într-un proces cu ușile deschise prin două colosale și grandioase intervenții („discursurile lui Dumnezeu” din c. 38-39 și 40-41).

Din ele rezultă lumea minunățiilor cosmice (pământ, mare, aștri, constelații, lei, ibis, gazele, asini, cai, struți…, monștrii primordiali – simboluri ai nimicului sau ai dinamismului istoriei -, adică faimoșii Leviatan și Behemot). Iob, în mijlocul lor, este ca un pelerin stupefiat: din aceste mistere el nu reușește să sondeze decât unele mici părți microscopice, în timp ce Dumnezeu le parcurge cu maiestatea sa de suveran atotputernic. Iob (și cu el orice om) nu poate fi conștient de nimic altceva decât de micul său cer și de timpul său limitat și tocmai pentru aceasta misterul durerii nu poate fi explicat și înglobat într-un proiect atât de redus. Dumnezeu în schimb îmbrățișează și cuprinde întregul arc al ființei într-un plan (în evreiește ‘esah; cf. Iob 38,2) total și infinit. Fără a renunța la propria logică care îl face să protesteze, Iob descoperă logica lui Dumnezeu care comportă un plan nemărginit asupra întregii creații în care și răul este înglobat și „organizat”. Prin galeria obscură a durerii, Iob a descoperit adevărul lui Dumnezeu și adevărul omului. Întrebarea nu s-a stins dar are o speranță pe care se poate fonda: „Din spusele unora și altora auzisem despre tine, dar acum ochiul meu te-a văzut” (Iob 42,5).

2.4. Durerea fecundă a „Slujitorului Domnului”

Dacă durerea poate fi o parte din proiectul total al lui Dumnezeu asupra creației, este natural că poate conține în sine un germen de sens și de fecunditate, o specie de forță copleșitoare pe care Dumnezeu o poate face să explodeze. Aceasta este propunerea ce prinde contur ulterior în faimoasele cântări ale Slujitorului lui JHWH, prezente în papirusul profetic al lui Isaia (Is 42,1-9; 49,1-7; 50,4-11; 52,13-53,12). Deosebit de important este în acest sens a patra cântare, legată de așa-numita teză a „ispășirii vicarii”. În timp ce în perspectiva retribuționistică cine trebuia să mărturisească propriul păcat era tocmai cel suferind, aici, pe neașteptate, spectatorii sunt cei care mărturisesc nu păcatul omului , dar păcatul lor căzut asupra lui sub aspectul punitiv. Binomul durere-pedeapsă este acum sfărâmat, pedeapsa este doar a noastră, în timp ce durerea a devenit a sa. Și acea durere devine salutară pentru noi, ne dăruiește pacea, generează în noi iertarea, plăgile sale sângerânde ne vindecă.

Dar la acest moment textul sugerează poate o dezvoltare ulterioară. După ce a proclamat printr-un fel de crez nașterea, viața, patima și moartea acestui misterios personaj cu înfățișări mesianice (aceasta a fost interpretarea tradițională, chiar iudaică), poezia din Is 53 dezvăluie că suferința și moartea nu sunt locul definitiv către care se scurge viața Slujitorului. Mai mult, moartea face să înflorească misterul fecundității pe care acea durere îl conținea. Cel drept, de fapt, „contemplă lumina și se satură de cunoașterea lui Dumnezeu” (53,11), intră deci în comuniunea deplină cu Dumnezeu (Cf. In 17,3). Evenimentul este așadar depășit, sentința de condamnare umană este oficial anulată de declarația solemnă a lui Dumnezeu. Suferința și moartea ispășitoare a Slujitorului i-au eliberat pe oameni, ce acum vor fi prada triumfului său și al victoriei sale asupra răului (Is 53,12). Viața sa, patima și moartea au fost jertfă de ispășire pentru noi, tăcerea sa a fost rugăciune ascultată, durerea sa a fost justificarea și reîmpăcarea cu Dumnezeu. Se înțelege, astfel, cum a patra cântare a Slujitorului lui JHWH a devenit în teologia evangheliilor firul conducător prin care se meditează și interpretează patima, moartea și glorificarea lui Cristos.

2.5. Durerea profetului

Cuvântul profetului este adesea asemănător unei sulițe: „Iată te-am pus în ziua aceasta peste popoare și peste regate, ca să smulgi și să arunci la pământ, să pierzi și să dărâmi, să zidești și să sădești!” (Ier 1,10). Tocmai din această cauză misiunea profetului este adesea rădăcină de persecuție; el devine un om răstignit din partea puterii, de opinia publică; viața sa este țesută cu „ocară și batjocură zilnică” (Ier 20,8). Și „groaza peste tot” va fi tocmai moto-ul vieții lui Ieremia, profetul martor al durerii prin celebrele sale „mărturisiri” răspândite în c. 10-20 ale profeției sale. Revelația unei personalități foarte sensibile se unește cu o emotivitate atât de intensă încât a condus până la disperare. Drama este cea a unui romantic îndrăgostit de patria sa, de religia sa, de țara sa, de cei dragi și de iubire, atât de mult încât este constrâns să fie Cassandra națiunii sale, constrâns să fie excomunicat (36,5), să fie persecutat de chiar concetățenii săi din Anatot (11, 18-12,6), să fie denunțat de rude și de prieteni (12,6; 18,18.22; 20,10), să nu-și poată construi o familie cu femeia iubită.

Un sentimental aplecat spre raporturile umane condamnat să fie un solitar, un excentric (celibatul în Israel era indicator de anormalitate!), înconjurat doar de ură (15,17; 16, 1-2), blestemat (20,10), persecutat (26,11), lovit și torturat (20, 1-2), sub coșmarul atentatelor (18,18). Un idealist ce are oroare de corupția poporului său (9,1), ce are aceeași mânie a lui Dumnezeu (5,14; 6,11; 15,17), care doar cu durere interioară vestește ruina iminentă (4,19-21; 8,18-23; 14,17-18) și care este în schimb considerat colaboraționist cu dușmanul. Viața sa este un semn de contradicție, „obiect de litigiu și contrast pentru toată țara” (15,10). Fidelitatea față de vocația sa este o victorie zilnică, cunoaște dubii și crize și uneori acestea apasă ca un blestem. Emblematică este sfâșietoarea ”plângere” din 20,7-9.14-18 cu puternica tentație de a renunța la vocația însăși. („Nu voi mai pomeni de el și nu voi mai grăi în numele lui!”, v. 9) și chiar la viață („Blestemată fie ziua în care m-am născut…”, v. 14). „De ce este așa de grea boala mea și de ce rana mea este așa de greu de vindecat?” (15,18). Întrebarea pare adesea să se stingă în acest „de ce?” ce nu are răspunsuri și autoportretul poetului pare să fie doar cel din 9,23: „O, cine va da capului meu apă și ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua și noaptea pe cei loviți ai fiicei poporului meu?”.

Dacă în Servitorul lui JHWH durerea se transforma în răscumpărare pentru ceilalți, realizând astfel, în interiorul său, un mister de har și de mântuire, suferința în Ieremia interiorizează religia. Rugăciunea devine sinceră, autentică, raportul cu Dumnezeu spontan și total, liber de orice artificiozitate. Este o religie mai matură, non-formală și duce intimitatea cu Dumnezeu până la niveluri nemaiauzite. Dar suferința în Ieremia exaltă și conștiința individuală. Omul suferind se află în meditație asupra sinelui făcând să crească personalitatea sa fără a se disipa în iluzie și în afara masei celorlalți oameni. El, în schimb, simte destinul ce se abate asupra lui Iuda și, în solitudinea sa, știe să intuiască mișcarea exactă a istoriei. Durerea, așadar, l-a făcut pe profet să-l întâlnească pe Dumnezeul său și totodată să întâlnească eu-l său, conducându-l astfel în plinătate la vocația sa profetică.

2.6. De la refuz la invocație: cererile psaltice

Unde vei găsi cuvinte de tristețe mai sfâșietoare decât cele pe care le găsești în psalmii de plângere? Acolo tu vei putea citi inima tuturor sfinților, în moarte, în infernul însuși…. Aceste cuvinte din Prefața la Psaltire de Luther (1531) explică în mod limpede importanța acestor compoziții psalmice care sunt cunoscute sub numele de cereri sau plângeri Semnul cel mai întâlnit al rugăciunii psalmilor este cel al durerii. În Psalmi domină culoarea mizeriei mai mult decât cea a bucuriei. De fapt, cel puțin 36 de psalmi pot fi catalogați ca plângeri personale și 9 ca plângeri comunitare și naționale, fără a include numeroasele compoziții mixte în care durerea are o viguroasă prezență. Totuși, chiar cu predominarea plânsetului asupra cântului, Psaltirea știe să mențină o sobrietate și o ignoranță față de lumea extra-biblică.

Acest lucru se explică nu numai prin finalul acestor cereri care este mereu deschis la încrederea în Dumnezeu, dar și pe baza credinței de nezdruncinat care îl susține pe cel ce se roagă și pentru viziunea substanțial „rectilinie” (și deci escatologic – mesianică) a istoriei mântuirii.

Trei sunt actorii acestei drame existențiale care este cererea, articulată adesea pe firul timpului (bunăstarea trecută și acum pierdută, prezentul amar, viitorul eliberării). Răul este primul actor, numit adesea „dușmanul” după limbajul simbolic al Orientului. „Dușman” poate fi coșmarul unei persecuții, al unui proces sau o boală gravă ce amenință viața (Ps 6; 38; 102) sau teroarea pentru o înfrângere națională sau o calamitate naturală. Acest personaj ostil este personificat sub trei metafore fundamentale. Prima este de tip belic și prezintă un oraș asediat de o armată ostilă: „mii de popoare, care împrejur mă împresoară” (3,7), „este o armată…” (27,3), compusă din agresori sălbateci… (55,19; 56,2). Sau suntem transportați pe o scenă de vânătoare în care prada „este urmărită” (7,6) sau prinsă în laț (31,5; 35,7-8; 57,79). Pe această linie se află și a treia imagine, luată din lumea animală, potrivit căreia cel ce se roagă este abandonat fălcilor unui leu care vrea să-l sfâșie (7,3; 22,14), „cu gâtlejul deschis” (35,21) și dinți care „sfâșie carnea” (27,2).

Răul are aproape caracteristicile unei puteri demoniace împotriva căreia cel credincios nu poate decât să invoce intervenția divină. Dar „dușmanul” poate fi și un păcat ce îl separă pe cel credincios de Domnul său, făcându-l să experimenteze tragedia tăcerii lui Dumnezeu (Ps 38; 51). În tensiunea pericolului, în conștiința propriei mizerii răsare, atunci, eterna întrebare adresată celui de-al doilea actor al dramei, Domnul: „De ce?”, „Până când vei sta să privești?” Ps 6,4; 13,2-3 35,17; 42,10; 43,2; 90,13). Pare așadar că suntem în prezența, ca în Iob, a unui act de acuză împotriva lui Dumnezeu și a indiferenței ale; „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Tu ești departe de mântuirea mea” (Ps 22,2).

Al treilea actor al dramei este, firește, cel ce se roagă ce, uneori, pare a fi tentat chiar de disperare și de refuz în fața apăsării insuportabile a răului. Exemplar în acest sens este foarte obscurul psalm 88, cântarea cântărilor pesimismului. “Doamne, în fața ta strig ziua…” (Ps 88,2.4.9-10.19).

Paralele acestor poezii de durere sunt și Lamentațiile, atribuite de tradiție lui Ieremia și dragi liturgiei iudaice și celei creștine din săptămâna sfântă. Întrebarea „Cum?” prin care se deschide cartea exprimă toată stupoarea lui Israel în fața templului și a cetății sfinte în ruine ca urmare a distrugerii din 586 î.C. Sub asaltul lui Nabucodonosor. Este un gen de respirație a durerii care se ridică la cer din partea națiunii ebraice răspândită prin lume. Refrenul: “Nu este cine să o mângâie”, repetat de cinci ori în prima plângere (1,2.9.16.17.21), exprimă anxietatea de a parcurge toate aceste pagini de o înălțime poetică deosebită. Reprezintă o rugăciune asemănătoare unei melopee orientale ale cărei cercuri sonore se deschid mereu asupra lor înseși într-un orizont aparent sigilat de întuneric. Și totuși firul speranței nu se stinge niciodată și este descris cu verbul „a se întoarce” care în ebraică (shūb) înseamnă în același timp convertire interioară și restaurare națională prin întoarcerea din exilul babilonian: „Întoarce-ne …” (5,21).

Misterul durerii este, de aceea, încredințat, în rugăciunea lui Israel, unui dialog personal cu Dumnezeu. În această experiență inter-personală se intuiește cum Dumnezeu este atât de superior încât nu poate fi considerat un „responsabil” de denunțat și judecat, dar, în același timp, se înțelege că el trebuie să fie „responsabil” în motivul iubirii sale față de om. În jurul acestor doi poli se dezvoltă rugăciunea celui suferind. Și scopul acestui itinerar realizat din obscuritate și din lumină este cel de a-l conduce pe cel credincios să pronunțe aceeași mărturisire a lui Iob. Încredințând lui Dumnezeu misterul durerii lor, rugătorii Bibliei transformă – după titlul unei opere a filosofului francez G. Marcel – refuzul lor în invocare (De la refuz la invocare) Durerea secretă sau eternă devine în acest mod laudă și jertfă, plăcută lui Dumnezeu poate mai mult decât ritualurile liturgice ale celui bogat. O operă iudaică a unui autor medieval necunoscut spune următoarele: „De la porțile cerului privește, o Dumnezeule, pe cel ce se apleacă și îngenunchează în fața ta în durere și își revarsă în tine amara sa rugăciune. Privește la cel ce nu mai găsește forță, în timp ce inima i se stinge. Rugăciunea lui primește-o ca pe o jertfă și un sacrificiu plăcut.

3. Importanța și valoarea literară a cărții

Forma dialogată a Cărții lui Iob permite urmărirea gândirii profunde a autorului sub toate aspectele sale. El simte că problema răului nu are o soluție teoretică și că pentru a evita disperarea nu există altă cale decât credința oarbă și supunerea absolută. Această poziție îndrăzneață nu i-a satisfăcut pe toți cititorii săi. De aceea unii au căutat să completeze cartea introducând personajul Elihu. Pentru a corecta afirmațiile blasfeme ale lui Iob, acesta face dizertații lungi asupra enigmei suferinței și scoate în evidență un concept important: suferința este o încercare providențială ce îl purifică pe om. Dar cu aceasta problema nu a făcut vreun pas spre soluție. Ea va apărea numai atunci când va fi clarificat misterul de dincolo de mormânt și cel al suferinței mântuitoare, pe crucea și învierea lui Isus Cristos.

Cartea lui Iob este o capodoperă de poezie orientală. În timp ce prologul și epilogul aparțin artei narative, tonul se înalță în dialogul dintre Iob și prietenii săi. Fără îndoială nu trebuie căutată o dezvoltare logică a ideilor, o discuție ce să procedeze în maniera Dialogurilor lui Platon. Totuși toate aspectele problemei sunt în mod succesiv atinse, cu o densitate de imagini fără asemănare. Marile teme ale reflexiei umane, viața și moartea, suferința și singurătatea, Dumnezeu și răul, sunt dezvoltate cu o caldă elocvență ce ignoră considerațiile abstracte. Subiectul cărții crează o dramă ce merită confruntarea cu marile opere ale antichității, precum tragediile lui Eschil. Arta este totuși diversă. Privitor la gândire, cartea constituie o dată importantă în dezvoltarea revelației: chestiunea este de acum pusă; pretinde așadar un răspuns ce va veni peste doar câteva secole.

Iob este imaginea nevinovatului care luptă cu tenebrele și demonstrează falsitatea tezelor prea facile asupra sensului nenorocirii. Iată noutatea și originalitatea Cărții lui Iob, care marchează marea cotitură în gândirea evreiască despre rău. Are loc trecerea de la o teorie simplistă: cei buni sunt răsplătiți, cei răi sunt pedepsiți, la o reflexie asupra tainei răului ce depășește înțelegerea omenească.

3.1. Răsunete în literatură și artă

Literatură. Iob este figura exemplară a disperării omenești în fața suferinței pe care nimic n-o poate îndreptăți.

Sec.XV : Misterul răbdării lui Iob; Francois Villon, Testament, 1461: „Zilele mi s-au dus rătăcind/precum, zis-a Iob, se destramă firele/unei pânze.”

În sec. XVI apare în prim-plan imaginea unui Iob stoic în fața încercărilor: Chassignet: Iob sau despre tărie. Această imagine se răspândește: în saloanele mondene, în sec. XVII, Iob va figura alături de marii supliciați ai mitologiei grecești, eroi ai poemelor amoroase: Benserade, sonetul lui Iob, 1653. Dar Iob își păstrează chipul tragic la Pascal, Racine și Bossuet.

Sec. XVIII: Frederic al II-lea citind Candide de Voltaire (1759), exclamă: „Este Iob îmbrăcat în haine moderne!”

Sec. XIX: Iob al romanticilor este martorul tristeții omului, al îngrijorării lui, al dorului său de infinit. Chateaubriand citește cu sora lui, Lucile, „cele mai tristețe pasaje din Iob”: Memorii de dincolo de mormânt, 1841. Hugo vede în Iob un far al umanității, un „titan al mizeriei”; dezolarea lui impregnează poemul lui Vigny Moise (1826).

La sfârșitul secolului, Iob, din omul ce drept aflat în suferință, devine filosof. Ca urmare a traducerii lui Renan, începe să fie perceput ca un mesia al umanității. Acum își atinge și dimensiunea sa modernă, de om abandonat într-o lume absurdă. Pentru Flaubert, cartea bibică a lui Iob devine una dintre cărțile de căpătâi; Rimbaud și Lautréamont se inspiră din ea spre a-și lansa sarcasmele la adresa unui Dumnezeu crud și gelos.

În sec. XX, Iob ne apare foarte apropiat prin spaima și neliniștea pe care le resimte. În Dacă grăuntele nu moare, 1926, Gide mărturisește influența hotărâtoare a lui Iob asupra sufletului său de copil. Malraux vede în el pe primul care a îndrăznit să-l interpeleze pe Dumnezeu, încercând să-l scoată din tăcerea lui. Iob este o referință constantă pentru Julien Green: O mie de drumuri deschise, 1964.

De la al doilea război mondial încoace, ecoul strigătului lui Iob devine și mai puternic. Ionesco „se simte Iob” și se oprește la întrebarea fundamentală: „Ce are cu mine?” (Un om în discuție, 1977). Opera lui Beckett, „acest contemporan al lui Iob”, cum îl definește Ionesco, e pătrunsă de angoasa singurătății, a părăsirii. Nu este oare și cazul multora dintre textele lui Kafka?

La scriitorii evrei, Iob devine o figură obsedantă. Elie Wiesel l-a întâlnit pe toate drumurile europei (Celebrare biblică, 1975). Identificând soarta evreilor în șoah cu destinul lui Iob, unii nu ezită să se pronunțe asupra morții lui Dumnezeu la Auschwitz (Adorno) sau a nebuniei sale (Wiesel); alții, precum Karl Wolfskehl (Iob și cele patru oglinzi, 1950), regăsesc speranța mesianică, fiindcă „lacrimile sunt vinul aspru al sufletului”. (După M. Bochet în revista Conciliu, noiembrie, 1987, pentru literatura franceză.)

Iconografie. Sculpturi la Daurade, Toulouse, sec. XII; Reims, sec. XIII. Miniatură de Jean Fouquet: Iob, Orele lui Étienne Chevalier, 1455, Chantilly, Dürer: Iob și soția lui, sec. XVI, Frankfurt. William Blake: Satana azvârlind buba rea asupra lui Iob, 1826, Londra. Iob, Léon Bonnat, 1880, Paris; Francis Gruber, 1945, Londra.

Muzică. Orlando di Lasso, motete, sec. XVI. Brahms, Motetul op. 74 nr. 1, 1877. Vaugham Williams, balet, 1931, după Blake. Nikolai Nabokov, oratoriu, pe un text de Jacques Maritain, 1933.

Cinema. Bergman, Strigăte și șoapte, 1972: eroina, Agnes, va muri de cancer. Din jurnalul pe care îl ține răzbat ecouri ale spaimei lui Iob.

Considerații concluzive

Ah, dacă nu l-aș avea pe Iob! Nu vă pot explica cu amănunte și subtil ce însemnătate și câte semnificații are această carte pentru mine. Eu nu o citesc cu ochii cum se citește o altă carte, dar o pun, ca să spun așa, sub inimă și într-o stare de clairvoyance interpretez fiecare pasaj în maniera cea mai diversă. Ca un copil ce își pune cartea sub pernă pentru a fi sigur că nu a uitat lecția sa când se trezește dimineața, tot astfel eu îmi iau cu mine în pat Cartea lui Iob. Fiecare cuvânt al său este hrană, îmbrăcăminte și balsam pentru sărmanul meu suflet. Când mă trezesc din letargia mea cuvântul său mă trezește la o nouă neliniște, alteori liniștește furia sterilă ce se află în mine, pune capăt la ceea ce este atroce în încleștările patimii.

Aceste cuvinte celebre ale lui Kierkegaard atestă, în formă vie, adeziunea pe care spiritualitatea modernă – în orice manifestare a sa – o rezervă acestei opere supreme a literaturii biblice. Iob este va rămâne un clasic autor al Vechiului Testament, exemplu de autentic și neobosit de dialog cu Dumnezeu, dar în egală măsură motiv de inspirație pentru autorii moderni tocmai pentru veridicitatea atitudinii sale.

Capitolul II

Suferința lui Cristos deschide noi orizonturi

Premisă

Primul capitol a avut un caracter pur teoretic și informativ. Din acest motiv referințele bibliografice au fost foarte importante. Și cel de-al doilea capitol al lucrării va conține un aparat critic absolut necesar, deși riscul ce apare este acela de a nu găsi mereu cele mai reușite puncte de convergență. Această limită pe care o recunosc poate fi depășită de ulterioare lucrări pe tematica aleasă, ce, cu siguranță, vor apărea în literatura noastră teologică autohtonă. Acest deziderat personal prezentându-l în această premisă, cu permisiunea cititorilor, trec la expunerea acestui al doilea capitol conținând în substanța sa exprimarea mai detaliată a ceea ce a însemnat “noaptea întunecată” a lui Iob, mai apoi va fi expus modul cum suferința poate fi “glorificată” iar, în final, vom veni în contact cu câteva date informative despre “cel dintâi și mai autoritar document publicat de un Papă asupra semnificației creștine a suferinței umane”.

1. Noaptea întunecată a lui Iob

“Noaptea întunecată” este, cum ne putem da seama la prima lectură a acestei sintagme, un simbol, o metaforă, indicând impasul, suferința, lipsa luminii dinainte de intervenția aducătoare de seninătate a lui Dumnezeu. Probabil această sintagmă “noapte întunecată”, des întâlnită atunci când se vorbește despre experiența lui Iob, reprezintă o influență din literatura mistică, mai ales din cea a Sfântului Ioan al Crucii. De fapt, el însuși intitulează una din operele sale “Noaptea întunecată” unde evidențiază starea sa sufletească în fața Dumnezeului dorit și căutat “în noapte”. Este practic experiența lui Iob. Rămâne însă diferența esențială privitoare în mod strict la text: “Iob este cuvânt revelat, iar ceea ce a scris și trăit Ioan al Crucii este o experiență trăită, poate, chiar la lumina citirii Cărții lui Iob. Această sintagmă “noapte întunecată” a fost preluată în diferite titluri de studii mai recente.

Acest subpunct al lucrării își dorește o analiză nu total exhaustivă, însă marcant exegetică, a experienței personajului Iob. Am spus personaj și nu protagonist deoarece Dumnezeu este adevăratul protagonist al oricărei experiențe. De fapt, Dumnezeu este cel care îl conduce pe Iob prin această noapte. Iob – de remarcat și foarte important – rămâne ferm, rupe tradiția rigoristă, talionistă, vrea cu tot riscul vieții să devină liber, să înțeleagă, să-și depășească limitele proprii, să se confrunte cu Dumnezeu față în față.

Devine liber atunci când înțelege și devine conștient, o dată cu epifania lui Dumnezeu, că liberi se devine prin acceptarea condiției de om, o condiție nu umilitoare ci plină de sens. Mesia cel așteptat va aduce, prin kenoza sa, un sens fundamental vieții. De fapt toți evreii așteptau un Mesia, fie profet, fie rege, fie preot, într-un cuvânt, un Mesia Eliberator, Salvator care să-i salveze de sub opresiunea politică, socială, de sub tirania răului. El, Mesia, era așteptat în lume ca lumină a popoarelor.

Iob își învinge teama, vinde totul pentru a descoperi comoara din țarină, metaforic vorbind și evanghelic totodată. Învingându-și teama și dovedind curaj pentru a desființa o tradiție oprimantă, se prezintă în fața lui Dumnezeu în uscăciunea sufletului, în noapte, singur cu Dumnezeu singur. Iar Dumnezeu are nevoie de acest curaj pentru a vorbi, are nevoie de inimi deschise. Inima lui Iob este deschisă, dornică de Dumnezeu, o inimă atât de deschisă încât aproape sângerează. Pentru el ca și pentru mulți sfinți din vechime și din actualitate solo Dio basta – o expresie fericită preluată din Evanghelie, folosită de Sfânta Tereza de Aquila și regăsită, mai actual, într-o carte a cardinalului Martini chiar în titlu, o carte ce grupează exercițiile spirituale ținute unui grup de preoți.

S-a vorbit și se vorbește și mai recent de experiența lui Iob ca fiind “o boală”! Spre exemplificare un titlu mai recent al unei opere: Boala lui Iov și lumina izbăvirii. Este traducerea lucrării lui Maurice Cocagnac. Evident, se poate vorbi despre o anumită maladie în termeni strict umani dar “noaptea întunecată”, “maladia lui Iov” au condus la lumină iar Iob, după o experiență dramatică, am putea spune, devine victorios prin Jahve care i-a dat victoria.

Primul capitol al lucrării l-am intitulat: Cartea lui Iob: o carte inspirată la limita ortodoxiei. Iob era o carte prea curajoasă pentru acea vreme, în contextul respectiv. Nu repet ce am tratat în capitolul anterior. Doresc doar să subliniez faptul că, citită la lumina celor ce aveau să vină, Cartea lui Iob, este nu o carte pesimistă ci una chiar foarte optimistă. Se găsește aici, în Cartea lui Iob un optimism parosistic aproape. Iată câteva exemplificări:

“Un copac și tot are nădejde: căci, atunci când este tăiat, odrăslește din nou…” .

“Oh! Aș vrea ca vorbele mele să fie scrise… Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne voi vedea totuși pe Dumnezeu… Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu…”.

Speranța lui Iob nu este înșelată. Iată o altă exemplificare:

„Strivindu-și viermii în răni, strigă către stele”, va scrie Shakespeare. Căci în vehemența plângerilor sale se întrezărește de trei ori o rază de speranță. Mai întâi îi cere lui Dumnezeu să fie chezașul său, așa cum se cuvine unui prieten apropiat:

Plătește-mi tu răscumpărarea, de vreme ce nimeni nu vrea să bată palma cu mine”. Apoi afirmă că are un martor în cer: “Chiar de pe acum am un martor în cer, acolo sus este apărătorul meu…” În sfârșit declară că apărătorul său se va ridica, că este viu și se va aprinde de mânie împotriva păcatelor. A spus tot ce se putea spune pentru a-l obliga pe Dumnezeu să ia cuvântul. Noaptea, ca oricare noapte, a luat sfârșit. Dumnezeu vorbește. Spre deosebire de Prometeu care arunca blesteme împotriva zeilor, Iob se hotărăște să-l adore pe Dumnezeul său.

Și pentru că Dumnezeu este Dumnezeul binelui, nu Dumnezeul înțeles de tradiție mai mult ca un legislator, în final îl așează din nou în starea sa de la început și-i înapoiază îndoit toate bunurile de mai înainte.

2. Suferința glorificată

Omenește vorbind, și această sintagmă ca și cea din capitolul precedent denotă “o anumită incoerență”. Dacă “noaptea întunecată” reprezenta profunzimea suferinței, lipsa “luminii” de fapt, aici “suferința glorificată” reprezintă expresia maximă a suferinței, “punctul Ω” în limbaj cristic. Isus, “Α” și “Ω”, devenit om între oameni și pentru oameni și cu oamenii și-a asumat întreaga încărcătură a ceea ce înseamnă a fi om, exceptând păcatul.

Noi cunoaștem din experiență că suferința însoțește pe om încă de la naștere. Pare a fi aceasta consecința izgonirii din Rai a primilor noștri părinți Adam și Eva. Putem exemplifica printr-un scurt text:

Iar femeii i-a zis: Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni. Iar lui Adam i-a zis: Pentru că […] blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale. […] În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.

Izgonirea din Rai a avut loc datorită scindării unei alianțe. Între omul creat și Dumnezeul Creator se poate vorbi despre o primă alianță: alianța iubirii. Dumnezeu crează pentru că iubește creația, pe creatura sa. “Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau foarte bune” (Gen 1,31a).

Păcatul a distrus însuși planul lui Dumnezeu. Cel iubit al său, omul, refuză iubirea. Acesta este păcatul primordial: refuzul iubirii. Acest păcat se numește în tradiția noastră neascultare. Omul “nu a ascultat Iubirea” și s-a îndreptat spre lucrurile create. Dotat cu toate capacitățile intelective și mai ales dotat cu libertate, omul a făcut din ea idolul său. Libertatea este unul dintre darurile cele mai mari făcute omului. Ea se încarnează cu adevărat într-un om atunci când acesta din urmă acceptă să-și dăruiască libertatea sa lui Dumnezeu. A vorbi despre libertate într-o societate consumistică precum cea de astăzi, înseamnă, poate, a avea permisiunea

de a face orice. Nu doresc să tratez aici despre conceptul de libertate și semantica sa, ci vreau să evidențiez rolul lui Isus Cristos ca și cheie interpretativă a întregii revelații. Chiar și privitor la interpretarea conceptului de “suferință glorificată”.

Dacă îmi este permis, pot schimba chiar sintagma “suferință glorificată” în “suferință eliberatoare”. “Suferința glorificată” ca și flatus vocis ar trimite involuntar poate, pentru cei care nu cunosc suficientă teologie, la gândul că suferința “glorifică”. Fiul lui Dumnezeu, omul Isus Cristos, nu a iubit suferința în sine, nu a glorificat durerea. El și-a asumat-o ca mijloc de răscumpărare pentru noi, cei păcătoși. În acest sens, așadar, suferința este glorificată.

Suferința rămâne în sine suferință, spuneam. Aș dori să prezint aici un poem frumos și sugestiv al unui poet renumit. Poemul se numește Durerea. Textul sugerează un realism perfect cu o încărcătură emoțională deosebită. Este un text ambițios, simbolic, evocativ, amintind o etică aproape universalistică. Poetul, un musulman, este un creștin perfect în gândirea sa, de aceea, am preferat să reproduc integral poemul în această pagină:

„Și o femeie grăind, îi spuse:

«Vorbește-ne despre durere»

Și el vorbind duios:

«Durerea voastră

este ca și cochilia

ce ține încătușată cunoașterea voastră.

Precum sămânța fructului trebuie să se lase sfâșiată

pentru ca inima ei să se poată

înfățișa soarelui,

tot astfel voi trebuie să cunoașteți suferința.

Dar dacă ați putea să vă adăpați inima

cu farmec etern

dinaintea minunilor zilnice

– minunile vieții voastre –

durerea voastră nu vi s-ar părea

mai puțin fermecătoare

decât bucuria voastră;

și ați accepta anotimpurile inimii voastre,

precum ați acceptat anotimpurile

ce se perindă prin țarinile voastre.

Și ați veghea cu seninătate

în iernile friguroase ale durerii voastre.

Mare parte din durerea voastră voi o căutați.

Este leacul amar

prin care medicul dinăuntrul vostru

tămăduiește inima voastră bolnavă.

Să aveți așadar încredere în medic

și să beți licoarea

în tăcere și liniște.

Deoarece mâna sa, deși apăsătoare,

este condusă de mâna iubitoare a Invizibilului.

Iar cana cu licoare,

chiar dacă vă arde buzele,

a fost făurită cu lutul

pe care Olarul l-a înmuiat

cu înseși lacrimile sale sfinte!»”.

Am preferat această exprimare metaforică, poetică și pentru a da un colorit divers lucrării mele, dar și pentru a exprima, încă o dată, rolul fundamental avut de Isus – Fiul Tatălui – în economia mântuirii noastre.

“Când voi fi înălțat la cer îi voi atrage pe toți la mine”, iată gloria Fiului. Dumnezeu dorește glorificarea tuturor oamenilor, am putea spune, deoarece El “a glorificat suferința”, a făcut din ea scară spre cer”.

Iată încă un text grăitor despre modul cum Isus Cristos a trăit suferința. Chiar dacă textul nu cuprinde referințe biblice, ele pot fi recunoscute din text:

“Acesta este Fiul meu preaiubit”: îndură foamea, el care hrănește un număr infinit de creaturi; este doborât de oboseală, el care-i întărește pe cei împovărați; nu are unde să-și plece capul, el care susține toate în mâinile sale; suferă, el care vindecă orice suferință; este legat, el care dăruiește lumii libertatea; este lovit în coastă, el care vindecă din nou coasta lui Adam.

Discursuri prea multe despre suferință, oricine știe, nu se pot face prea multe. Suferința, am repetat-o și în primul capitol, rămâne un mister insondabil. Suferința este viață. Viața este suferință. Luate astfel, aceste două fraze ar părea pesimism dus la extrem. Dar nu și pentru un creștin.

Poate vorbi despre suferință cel care a suferit și suferă, dar, de multe ori, cei care suferă – mai ales creștinii – “își duc crucea”, suferă cu răbdare și resemnare, fără a vorbi prea mult despre ea.

Isus ne-a învățat că “a duce crucea” nu este o rușine ci este o victorie. Sau mai bine-zis, ea, crucea, este drumul spre victorie, spre glorie. În acest sens suferința este glorificată, iată explicația sintagmei și titlului dat de mine acestui subpunct tematic.

N-aș putea să închei acest mic studiu despre suferința lui Cristos fără a face referință și la cuvintele actualului Papă Ioan Paul al II-lea care, de-a lungul pontificatului său, a repetat de nenumărate ori cuvintele ”Nu vă fie teamă!” începând cu data de 22 octombrie 1978 când le-a rostit pentru prima dată din Vatican. În interviul acordat lui Vittorio Messori, Sfântul Părinte explica sensul refrenului “Nu vă fie teamă!”:

De ce nu trebuie să ne fie teamă? Pentru că omul a fost răscumpărat de Dumnezeu. În timp ce rosteam aceste cuvinte în Piața San Pietro aveam deja certitudinea că prima enciclică și întregul pontificat vor trebui legate de adevărul despre răscumpărare. În ea se găsește cea mai profundă afirmare a acelui “Nu vă fie teamă!”: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut!” (Cf In 3, 16). Acest Fiu rămâne în istoria omenirii ca răscumpărător. Răscumpărarea impregnează întreaga istorie a omului, chiar și pe aceea anterioară lui Cristos, și-i pregătește viitorul eshatologic. Ea este lumina care “luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o” (Cf In 1,5). Puterea crucii lui Cristos și a învierii sale este mai mare decât orice rău de care omului ar putea și ar trebui să-i fie frică!

Acest citat ilustrează pe deplin necesitatea venirii lui Cristos în lume, iar, în final este demonstrat încă o dată adevărul expresiei “suferința glorificată”.

3. Salvifici doloris

Scrisoarea apostolică Salvifici doloris este cel dintâi, mai amplu și mai autoritar document publicat de un Pontif asupra însemnătății creștine a suferinței umane. Pentru a-i evalua pe deplin importanța, în contextul magisteriului lui Ioan Paul al II-lea, este oportună considerarea circumstanțelor în care a fost publicat documentul, este necesară analizarea conținutului teologic-pastoral și ascetic-spiritual, trebuie observate consecințele practice pe care le-a adus în pastorala sanitară la nivelul Bisericii universale.

Este importantă de asemenea amintirea anului când acest document a fost publicat: 1984.

3.1. Circumstanțele publicării documentului

Sfântul Părinte Papa a avut o grijă deosebită față de cei bolnavi. Deja din prima sa alocuțiune, după alegerea sa ca Papă, a asociat eficacitatea acțiunii sale pastorale susținerii din partea celor bolnavi și suferinzi, cărora le-a cerut, explicit, ajutorul rugăciunilor și al darului supranatural al acceptării suferinței lor.

Tot pontificatul său, începând de atunci, a fost presărat cu discursuri și vizite în spitale, audiențe generale unde i-a întâlnit pe cei bolnavi, încurajându-i la fidelitate printr-o expresie: „…în Cristos fiecare om devine calea Bisericii”.

Gravul atentat a cărui victimă a fost însuși Papa la data de 13 mai 1981 și lunga convalescență au înfăptuit aproape o sudură existențială între gândirea și acțiunea Papei. Trei ani mai târziu apărea Salvifici doloris și, la aceiași dată, Sfântul Părinte instituia Dicasteriul Pastoralei pentru Lucrătorii Sanitari (t.n.). Intervențiile magisteriale și acțiunea lui Ioan Paul al II-lea în materie de pastorală sanitară consimt elaborarea unei adevărate și proprii „teologii a suferinței” și a unei autentice practici pastoral- sanitare.

3.2. Conținutul documentului

Salvifici doloris cuprinde 31 de paragrafe, însoțite de un amplu aparat critic. Pentru o îngrijită analiză redau, încă de la început, schema documentului astfel: I. Introducere (1-4); II. Suferința (5-8); II. În căutarea răspunsului la întrebarea asupra sensului suferinței (9-13); V. Isus Cristos: suferința înfrântă de iubire (14-18); V. Părtași la suferințele lui Cristos (19-24); VI. Evanghelia suferinței (25-27); VII. Samariteanul milostiv (28-30); VIII. Concluzie (31).

Documentul reprezintă, în același timp, o aprofundare teologico-pastorală și un text bogat de doctrină ascetico-spirituală.

3.2.1. Reflexia teologico-spirituală

Conciliul Vatican II deja își pusese întrebarea apăsătoare: Care este semnificația durerii, a răului, a morții? Sau ce va fi după această viață?

Papa, reluând cele afirmate de Conciliu dezvoltă doctrina despre suferință. „suferința umană, afirmă el, constituie în sine însăși aproape o lume, specifică care există o dată cu omul. Astăzi este foarte simțită exigența de a da răspuns problemei răului, suferinței produs de el și suferinței din lume (nr. 9-13). În realitate răspunsul este Cristos, pentru că în El suferința este învinsă de iubire (nr. 14-18, și numai devenind părtași la suferințele lui Cristos noi putem învinge durerea prin iubire (nr. 19-24). Cristos însuși în același timp l-a învățat pe om să înfăptuiască binele prin suferință și să facă binele celui ce suferă. Prin acest dublu aspect el a dezvăluit până în profunzime semnificația suferinței (nr. 30):

– a face binele prin suferință: Dacă suferința este Evanghelie, acest lucru se întâmplă pentru că Isus Cristos s-a făcut om, l-a făcut cunoscut pe Tatăl, și iubirea sa, a înfăptuit răscumpărarea prin suferință. Creștinul este chemat să sufere ca și Cristos, să sufere cu Cristos.

– a face binele celui care suferă: Nu mai puțin constructiv este și acest al doilea aspect. De fapt, este răspunsul, consecința valorizării suferinței, este transformarea suferinței în act de iubire.

Valorizarea suferinței prin iubirea ce ne atașează de Cristos și care, ca și El, conduce la vindecarea oricărei infirmități, este singura perspectivă de eliberare a omului și a creației ce, împreună cu fiii lui Dumnezeu, suferă în așteptarea împlinirii definitive a răscumpărării (Rom 8,24).

3.2.2. Doctrina ascetico-spirituală

Salvifici doloris integrează reflexiile teologice și orientările pastorale într-o profundă doctrină ascetico-spirituală. Sfântul Părinte, clarificând gândirea sa asupra conceptului de a face bine celui ce suferă, explică:

Instituțiile sunt foarte importante și indispensabile; cu toate acestea, nici o instituție nu poate, de una singură, substitui inima umană, compasiunea umană, iubirea umană, inițiativa umană, atunci când trebuie întâmpinată suferința celuilalt. Acest lucru privește nu doar suferințele fizice, dar este valabil cu atât mai mult atunci când sunt întâmpinate multiple suferințe morale și atunci când, înainte de toate, cel care suferă este “sufletul” (nr. 29).

Această viziune umanizată și umanizantă a asistenței celui care suferă explică insistența Sfântului Părinte în calificarea ca vocație și misiune a profesiei de medic.

Orice vocație și misiune se alimentează, se cultivă, se maturizează printr-o profundă formare spirituală ce nu poate ignora asceza.

Dimensiunea spirituală este în mod deosebit bogată pentru speranța ce o poate oferi celor suferinzi. Rugăciunea, acceptarea durerii, empatia, comuniunea cu Cristos cel suferind deschid durerii umane un teren nemăsurat de dăruire. Suferința devine un “bine în fața căruia Biserica își pleacă fruntea și i se închină” (nr. 24).

3.2.3. Consecințe practice

La doar un an de la publicarea documentului Salvifici doloris, la aceiași dată, Ioan Paul al II-lea a instituit Comisia Pontificală a Pastoralei pentru Lucrătorii Sanitari (t.n.), devenind mai apoi, în 1988, Consiliu Pontifical.

Această inițiativă, îndelung așteptată și îmbrățișată cu extraordinară fervoare, fie în interiorul Bisericii, fie în exterior, a constituit răspunsul sau traducerea în termeni pastorali practici a învățăturii conținute în Salvifici doloris: propunând Evanghelia suferinței, Sfântul Părinte recunoștea și amintea:

În activitatea sa mesianică în Israel, Cristos s-a apropiat fără încetare de lumea suferinței umane. “A umblat făcând bine” (Fap 10,38) și această lucrare a sa era îndreptată, înainte de toate, către cei suferinzi și cei care așteptau ajutorul. El îi mângâia pe cei mâhniți, îi hrănea pe cei înfometați, îi vindeca pe oameni de bolile lor, de surditate, de orbire, de lepră, îi elibera pe cei stăpâniți de diavol, de trei ori a restituit celor morți viața. Era sensibil față de orice suferință umană, fie a corpului, fie a sufletului. Și în același timp era un maestru, punând în centrul predicării sale fericirile, ce sunt valabile pentru orice om în diferitele situații ale vieții pământești.

Am dat curs acestui lung citat, dar am considerat că este de o importanță majoră ascultarea “glasului lui Petru”. “Cheile” lăsate în mâinile sale și apostolilor săi au puteri nebănuite prin însăși autoritatea Duhului ce vorbește inimilor și prezenței Fiului până la sfârșitul lumii și a iubirii Tatălui – Treime nedespărțită, Dumnezeu Unic, viu și adevărat.

Cardinalul Fiorenzo Angelini, cel care a alcătuit un comentariu ca și prefață la scrisoarea apostolică a Papei conchide astfel: “Această nouă și vastă angajare are o dată de naștere foarte precisă în viața Bisericii: această dată este tocmai publicarea Scrisorii apostolice Salvifici doloris”.

3.3. Analiza teologică a documentului

Salvifici doloris, ca de fapt toate documentele Sfântului Părinte Papa, sunt de o minuțiozitate marcantă și de un pathos părintesc.

În document întâlnim omul de știință, omul de credință, omul îmbrăcat cu autoritatea lui Petru, întâlnim și omul “învățat cu suferința”. Nu de puține ori, fără pretenții de orgoliu, recunoaște că el însuși a fost om suferind. Este de ajuns să amintim atentatul despre care însuși Papa vorbește adesea; este de ajuns să amintim și de intervențiile chirurgicale la care a fost supus.

Această premisă este poate mai puțin metodologică dar, după cum astăzi se vorbește tot mai mult despre experiență, am considerat ca fiind necesară o introducere de acest gen.

Un om care n-a experimentat suferința nu poate vorbi despre ea. Îmi permit o întrebare retorică: Oare există om care n-a experimentat ce este suferința?

Doresc să trec acum la analiza textului în sine. Din motive metodologice nu va rezulta un studiu minuțios ci doar o sinteză.

Dacă deschidem documentul Salvifici doloris la pagina 15 unde se găsește indicele sistematic al scrisorii apostolice de analizat observăm, la prima lectură, succesiunea logică și armonioasă de idei, încărcată cu o bogăție spirituală deosebită. Ar fi suficiente de enumerat titlurile în ordinea lor și ne-am face o idee sau idei clare despre tematica tratată.

O carte poate fi “savurată” în felul ei, atunci când este citită cu toată atenția și aduce un surplus de credință – înainte de toate – și de claritate în idei pentru o maturizare a modului de a trăi. Aceasta a fost intenția Sfântului Părinte, lucru despre care aminteam în paginile anterioare.

Documentul este unul dătător de speranță atât celor care suferă, mai mult sau mai puțin, cât și celor care se îngrijesc de cei bolnavi. Boala poate avea o extensiune foarte largă.

Se cuvine, poate, o explicație a ceea ce înseamnă “scrisoare apostolică”. Prin “scrisoare apostolică” se înțelege documentul pe care Papa îl prezintă sub formă de scrisoare adresată unei determinate persoane sau grup, dar destinat, în intențiile sale, întregii omeniri.

Adresat tuturor, așadar, poate oferi piste de “înțelegere” a problemei analizate, poate oferi și căi spre noi și noi cercetări. Dar ca și document oficial rămâne – în special pentru creștini – voce angajantă la viață.

Aminteam, la un moment dat, că documentul este unul optimist. Într-adevăr, încă de la prima pagină, se poate observa acest lucru. De fapt la jumătatea primului paragraf citim: “Bucuria provine din descoperirea sensului suferinței”, Sfântul Părinte analizând sau meditând cuvintele Apostolului Paul: “Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul lui, adică Biserica”.

Suferința este strâns legată de înviere. Sau, în alte cuvinte, răscumpărarea s-a înfăptuit prin crucea lui Cristos, adică prin suferință.

Vorbeam la începutul acestui subpunct despre “omul” care a scris acest document. Iată un argument: “Suferința umană trezește compasiune și respect și, în felul ei, intimidează”. Dar aminteam și despre omul de credință: “În ea (în suferință), este conținută măreția unui mister specific […], un mister de nepătruns”.

Atunci când se vorbește despre suferință, se face mereu distincția între suferința fizică și suferința morală. Papa explică aceste cuvinte într-un mod foarte simplu: suferința fizică este cea “a trupului”, în timp ce suferința morală este “durerea sufletului”. Și explică mai departe că ambele dureri amintite anterior reprezintă de fapt o durere de natură spirituală și nu doar una de dimensiune “psihică” ce însoțește, fie suferința morală, fie cea fizică.

Al șaselea paragraf al documentului se intitulează “Sfânta Scriptură este o mare carte despre suferință”, iar aparatul critic prezintă pe “oamenii suferinței” despre care aminteam și eu în primul capitol al lucrării.

Cel de-al șaptelea paragraf aduce un alt crescendo: relația dintre suferință și rău ce apare ca identitate. Textul aici prezintă o etimologie foarte interesantă.

Vechiul Testament nu poseda un cuvânt specific pentru a indica “suferința”, din acest motiv termenul “rău” era folosit pentru a indica tot ce însemna suferință.

La numărul opt al documentului, Papa vorbește despre suferință folosind o metaforă “lumea suferinței”. Există o suferință personală și o suferință colectivă. Din acest motiv ea poate constitui o lume în sine. Suferința personală și-o cunoaște oricine; sunt cunoscute de asemenea suferințe precum calamități naturale, epidemii, catastrofe și cataclisme, diferite flageluri sociale, recolte compromise. Avem prezente toate evenimentele petrecute în ultimii ani sau chiar luni dacă dorim să fim foarte recenți. Istoria este construită și acum. Chiar dacă documentul, în paranteză fie spus, apărea în 1984, strigătul său, ori mai bine-zis “invitația” Papei la pace răsună și acum, în 2003, dintr-un glas aproape stins și tremurând dar ferm de la “catedra – altar” a Episcopiei Romei. Umanitatea se construiește nu prin teoria “homo homini lupus” a filosofului modern (v. filosofia lui Hobbes!), nici prin dorința de “a construi omul perfect”, liber de orice constrângeri, în special de “tirania lui Dumnezeu” cum doresc și au dorit unii filosofi, ci prin venirea Fiului în lume, om între oameni, Fiu ascultător al Tatălui până la sacrificiul suprem.

O dată cu paragraful al nouălea începe și al treilea capitol al documentului intitulat: “În căutarea răspunsului la întrebarea asupra sensului suferinței.”

De ce suferința? De ce se nasc oameni cu malformații? De ce? De ce? Este o întrebare nu doar retorică, ci ea atinge profunzimea ontologică a omului. Este o întrebare sfâșietoare ca sufletul sfâșiat al lui Iob în suferință. Este una din cele mai importante întrebări alături de cele câteva filosofice și teologice.

În fața răului multe persoane se revoltă și devin atee, altele “își pierd mintea”, alte persoane devin religioase. Acest lucru din urmă s-a întâmplat și personajului Iob. “În Cartea lui Iob întrebarea asupra suferinței și-a găsit expresia maximă”, afirmă Papa. Și continuă:

Iob, contestă adevărul principiului ce identifica suferința cu pedeapsa pentru păcat. Și acest lucru îl realizează în baza propriei opinii. De fapt, el este conștient că nu a meritat o asemenea pedeapsă, ba, dimpotrivă, exprimă în cuvinte, binele pe care l-a săvârșit în viață. În final Dumnezeu însuși îi dojenește pe prietenii lui Iob pentru acuzele lor și recunoaște că Iob nu este vinovat. Suferința lui este aceea a unui nevinovat; ea trebuie acceptată ca un mister, pe care omul nu este capabil să-l înțeleagă până în profunzime cu inteligența sa.

Prin paragraful treisprezece se face trecerea logică și armonioasă la următorul capitol, „Isus Cristos, suferința înfrântă de iubire”. Dacă celelalte capitole au fost pline de substanță și profund teologice și umane în același timp (Permiteți-mi o axiomă: Teologia este viață și viața este teologie!”), acest capitol este, în opinia mea, „miezul” documentului.

Prin opera sa mântuitoare Fiul Unul născut îl eliberează pe om de păcat și moarte.

În activitatea sa mesianică în mijlocul Israelului, Cristos s-a apropiat fără încetare de lumea suferinței umane […] prin faptul că el însuși și-a asumat această suferință.

În același timp el învăța, punând în centrul învățăturii sale cele opt fericiri, ce sunt adresate oamenilor încercați de diferite suferințe în viața de zi cu zi. Ei sunt „cei săraci cu duhul, cei întristați…”.

În Isus s-au împlinit Scripturile. El este slujitorul suferind. Pagina cea mai emoționantă, prezentată și de Papa în document este cea a profetului Isaia.

Și atunci când recităm Crezul apostolic amintim suferințele lui Cristos: „a pătimit sub Ponțiu Pilat, a murit și s-a îngropat”. De asemenea, într-o renumită rugăciune a Sfântului Augustin, sunt enumerate o serie întreagă se suferințe îndurate de Isus în mod progresiv. La fel, nu s-a șters nicicând din memoria latinității creștine devoțiunea Via crucis.

Isus, trecând la altă analiză, suferă în mod voluntar și fără vină. Este punctul maxim al iubirii. Astfel el dă răspunsul întrebării asupra suferinței. Și totuși pare să existe un moment de reținere din partea lui Isus. Pare, dar nu este așa. „Tatăl meu, dacă e posibil, să treacă de la mine paharul acesta! Dar nu voia mea, ci a ta să fie!” -și continuă: „Tată, dacă acest pahar nu poate trece de la mine fără să-l beau, facă-se voia ta”(Mt 26,42).

Atunci când citeam documentul, la citirea cuvintelor anterioare, îmi notasem , pe marginea cărții, ceva personal: Durerea este un reflex al iubirii. Plângem pentru că iubim. Suferința se poate înțelege cu inima. Prin ea putem deveni contemplativi. Acest lucru s-a întâmplat cu Iob. Și nu numai…”.

Evanghelistul notează că Isus a ajuns la agonie și „a asudat sânge ce cădea pe pământ”.

Capitolul se închide cu o concluzie în caractere aldine (documentul în limba italiană), concluzie pe care aș dori să o redau și eu în continuare:

Se poate spune că s-a împlinit Scriptura, că s-au actualizat definitiv în realitate cuvintele Cântării Slujitorului suferind: „Domnului i-a plăcut să-l copleșească cu dureri”(Is 53,10). Suferința umană și-a atins culmea în patima lui Cristos. Și, în același timp, ea a intrat într-o dimensiune complet nouă și într-o nouă ordine: a fost înlănțuită de iubire, de acea iubire despre care Cristos vorbea cu Nicodim, de acea iubire ce crează binele, „găsindu-l chiar și în rău”, găsindu-l prin suferință, așa cum binele suprem al răscumpărării lumii a fost dobândit prin Crucea lui Cristos, și, în mod constant, își trage seva din ea. Crucea lui Cristos a devenit un izvor, din care izvorăsc râuri de apă vie. În ea trebuie să și repropunem întrebarea asupra sensului suferinței și tot în ea să citim până la sfârșit răspunsul la această întrebare.

Prin capitolul analizat mai sus se dă răspunsul sensului suferinței. El este dat de Cristos și opera sa. În continuare capitolele vorbesc despre partea practică dacă am putea spune: modul cum și noi înșine, personal, putem da sens suferinței din viața proprie. Astfel, capitolul V vorbește despre participarea la suferințele lui Cristos; al VI-lea capitol intitulat sugestiv „Evanghelia suferinței” analizează „măreția spirituală a omului în suferință” și „sensul mântuitor al suferinței omului în uniune cu Cristos. Al VII-lea capitol, „Bunul Samaritean” îndeamnă la „sensibilizarea față de suferințele celuilalt prin compasiune și ajutor pentru a transforma umanitatea”.

Concluzia, ca și capitol al VIII-lea, închide documentul în mod emoționant și angajant totodată:

Acesta este sensul cu adevărat supranatural și în același timp uman al suferinței […]. Misterul răscumpărării lumii este surprinzător bazat pe suferință […]. Pe cruce se află „Răscumpărătorul omului”, Omul durerilor, care a luat asupra sa suferințele fizice și morale ale oamenilor tuturor timpurilor, pentru ca, în iubire, să poată afla sensul mântuitor al suferinței lor și răspunsuri valabile pentru toate întrebările lor.

Împreună cu Maria, Maica lui Cristos, ce se afla sub Cruce, ne oprim lângă toate crucile omului de astăzi.

Îi invocăm pe toți Sfinții […]Și vă cerem, vouă tuturor, celor ce suferiți, să ne susțineți. Tocmai vouă, care sunteți fragili, vă cerem să deveniți izvor de întărire pentru Biserică și pentru omenire. În teribila luptă dintre forțele binelui și ale răului, al cărei spectatori suntem noi, lumea contemporană, să învingă suferința voastră în unire cu Crucea lui Cristos!

Considerații concluzive

Am preferat să redau citate pentru a nu contraveni textului atât de minunat în expresie și încărcătură afectivă. Dealtfel toate documentele Papei Wojtyla, ca și literatura poetică și arta teatrală ce-i aparține, dovedesc că Sanctitatea Sa, că este cu adevărat un „papă al surprizelor”.

Salvifici doloris este și va rămâne un document – căpătâi al problemei suferinței. În primul rând pentru că răspunsurile date sunt suficiente, în al doilea rând, pentru că cele scrise au pornit din mâna unui om și el „obișnuit cu suferința”, în al treilea rând pentru că a vorbit „Petru – piatra Bisericii”.

Capitolul III

Francisc de Assisi răspunde lui Iob

Premisă

Un poet francez, A. de Musset a scris: „Cântecele cele mai disperate sunt cele mai frumoase”. De asemenea s-a scris despre Cartea lui Iob că este „unul dintre cele mai lirice poeme ale literaturii”. Este foarte adevărat că de multe ori, în experiențele mistice, „disperarea este soră bună cu cea mai profundă speranță”. Și uneori trecerea este atât de rapidă de la una la cealaltă încât ne miră intensitatea ei. Poeții sunt foarte aproape, printr-o sensibilitate uneori excesivă, de experiența mistică. De aceea se explică de ce întâlnim poeme uneori optimiste cu desăvârșire, alteori de o disperare și de un funebru aproape palpabil. Același lucru se întâmplă și cu literatura și cu arta în general.

Sfinții însă, au trăit o experiență de Dumnezeu. În cazul lor, discursul despre Dumnezeu, chiar poetic, nu este doar discurs în sine; el este viață. Dumnezeul experienței lor îi dinamizează, le dăruiește un surplus de energie, dacă putem spune astfel, îi fortifică, le vindecă rănile anterioare; le dăruiește darurile Duhului și îi înzestrează cu virtuțile cardinale și celelalte virtuți.

În istoria bimilenară a Bisericii, Sfântul Francisc de Assisi a avut un rol important. Am ales să realizez un mic studiu despre răspunsul lui Francisc în fața problemei suferinței. Pot oferi indicii obiective dar și subiective, deoarece literatura franciscană este bogată și un studiu mai aprofundat îl poate oferi doar un specialist în acest domeniu.

Cu aceste limite prezentate în premisă, vom analiza în continuare „atitudinea lui Francisc în fața problematicii suferinței”, mai apoi vom încerca să găsim elemente de „noutate și de continuitate” între Iob și Francisc de Assisi, încheind acest ultim capitol cu concluziile de rigoare. Încă o precizare: arcul de timp destul de lărgit ce-i distanțează pe cei doi și studiul comparativ dintre personajul Cărții lui Iob și Francisc de Assisi sunt permise doar ca analiză a experienței celor doi, fără învelișul superficial al istoriei contemporane fiecăruia dintre ei. „Experiența de Dumnezeu” rămâne unică pentru că Unul este Dumnezeu, indiferent de modalitățile efectuării experienței implicite.

1. Atitudinea lui Francisc în fața problemei suferinței

Poate că atunci când rostim cuvântul „problemă” ne gândim imediat la sensul de dificultate. De aceea este preferabil termenul „problematică”. Indiferent însă de modul cum am denumi-o, suferința rămâne o dificultate în fața căreia orice persoană trebuie să dea un răspuns, o motivație. Este o problemă fundamentală, o întrebare ce nu ocolește pe nimeni. Am văzut în capitolul anterior cum răspunsul se poate afla doar la „poalele crucii lui Cristos” pentru a oferi o expresie artistică.

Francisc a avut diferite „supranume” ce i s-au atribuit de-a lungul secolelor. Adrian Popescu denumește cartea sa, simbolic parcă, „Tânărul Francisc” deși, în cuprinsul său se găsește inclusiv „transitus-ul” sfântului. Două titluri ce mie îmi plac foarte mult sunt acestea: „Un sărac ce cântă”, „nebunul din Assisi”. Alte supranume: „învățătorul (maestrul) din Assisi”, „patronul ecologiei” (A fost declarat astfel de către actualul Papă acum câțiva ani în urmă!). Acestea pot continua, însă eu voi trece la subiectul de tratat în sine. Voi vorbi puțin despre suferințele lui Francisc și apoi despre atitudinea sa față de acestea.

Francisc, în viața sa ascetică, înfruntă cu fermitate pe cel Rău și își mortifică, cu duritate, simțurile sale; este însă conștient că mortificarea cea mai plăcută lui Dumnezeu este aceea de a accepta cu seninătate bolile. Pentru aceasta se angajează să fie răbdător și chiar vesel în numeroasele infirmități ce, de-a lungul vieții sale, trebuie să le înfrunte.

1.1. Bolile Sfântului Francisc

Sfântul Francisc a trebuit să suporte numeroase boli ce se înmulțesc cu trecerea timpului, dar care, cel puțin în parte, sunt prezente încă din tinerețea sa; de fapt „ încă de flăcăiandru era sensibil și fragil din constituție, și atunci când se afla în lume nu putea trăi decât cu multe îngrijiri”. Tocmai o boală este cea care declanșează începutul convertirii sale și îl face să se despartă de banchetele lumești ale tinerilor săi prieteni: „Răzbunarea, sau mai bine-zis milostivirea divină, dintr-odată recheamă conștiința lui prin neliniște spirituală și infirmitate corporală… lovit de o lungă boală”.

Biografii amintesc adesea despre bolile sale: „Francisc, pionierul lui Dumnezeu, a ales căile lui Cristos, mergând prin suferințe și boli grave; la începutul formării Ordinului dorește să meargă singur la cerșit, dar „pentru el era o nenorocire deoarece era slăbit din constituție și era obișnuit ca acasă să fie tratat cu delicatețe”; „ajungând în Spania, a fost lovit de boală și constrâns să-și întrerupă călătoria”; „întorcându-se din Spania… se îmbolnăvi foarte grav”; o dată era cuprins de multe boli în același timp”; „fusese cuprins de o boală gravă”; „era grav bolnav”; „în această perioadă, corpul său începu să fie afectat de dureri fizice diverse și tot mai violente. Suferea de mai multe boli datorită asprelor penitențe la care de mai mulți ani își supunea trupul său; era infirm și plin de dureri din orice parte”; „nu voia să polemizeze, deoarece era grav bolnav”; „era bolnav de ochi, suferea cu stomacul, fierea și ficatul” etc.

Cu trecerea timpului suferințele cresc. În Fonti Francescane citim: „pentru ca să crească în el meritele, ce-și găsesc toată împlinirea în răbdare, omul lui Dumnezeu începu să fie chinuit de multiple boli: erau atât de grave că foarte greu rămânea în corpul său vreo parte fără durere”; în ultimii ani ai vieții fericitul Francisc, ce era slăbit și sfârșit în trup din cauza incredibilelor penitențe, vegheri, rugăciuni și posturi, cu atât mai mult atunci când a fost însemnat cu stigmatele Mântuitorului, nemaiputând umbla pe jos, călătorea pe spatele unui măgăruș”. Medicii și frații nu reușeau să înțeleagă cum spiritul său putea să trăiască într-un trup aproape mort și consumat”.

Chiar Francisc însuși vorbește despre suferințele sale în scrierile sale. Tuturor credincioșilor le transmite: „Nu-i pot vizita pe fiecare în parte din cauza bolii și suferinței trupului meu”.

Înseși stigmatele, erau motiv de suferință profundă, după cum amintește autorul Considerațiilor: „Și cu toate că acele preasfințite răni, deoarece îi fuseseră dăruite de Cristos, îi provocau în inimă veselie foarte mare, în carnea sa lăsau multă durere”.

1.2. Răbdarea Sfântului Francisc în suferințe

Sfântul Francisc suferă foarte mult; de fapt Celano relatează: „Atunci când un frate îl întrebă într-o zi, dacă ar prefera să suporte acea suferință gravă și neîncetată sau martiriul din partea unui călău, răspunse: „O, fiule, a fost și este pentru mine mai drag și mai dulce și mai plăcut ceea ce Domnului Dumnezeului meu îi place să se întâmple în mine, și doar voinței sale doresc să mă încredințez, ascultător și blând. Dar dacă ar trebui să fac o asemănare, ar trebui să spun că a suporta timp de trei zile doar această boală, mi-ar fi mai dureros decât orice martiriu”. Cu toate acestea, reușește să înfrunte răul cu seninătate și chiar cu bucurie, întărit de făgăduința Domnului: „Într-o noapte, fiind epuizat ca de obicei din cauza suferințelor sale numeroase, începu în sufletul său să aibă milă de sine însuși. Dar, pentru ca spiritul mereu pregătit să nu încerce, nici măcar pentru un moment, vreo slăbiciune umană față de corp, îl invocă pe Cristos și cu ajutorul său menținu treaz scutul răbdării”.

Știe să-și înfrunte suferința cu cântecul pe buze: „Atunci când boala devenea mai gravă, el începea să cânte laudele lui Dumnezeu pentru creaturile sale, cântare compusă de el chiar. Îi îndemna chiar pe frații săi să cânte împreună cu el pentru a uita de cruzimea durerilor. De aceea „fraților care îl asistau li se părea că aveau în fața ochilor un alt Paul, din cauza acelei mândrii vesele și umile în infirmități și că vedeau un alt Iob, din cauza acelei tării și netulburări a sufletului”.

Motivele atitudinii sale răbdătoare sunt diverse, dar primul este dorința de a imita patima lui Cristos; de fapt: „ pentru marea dragoste și milă pe care zilnic o experimenta în contemplarea Fiului lui Dumnezeu îi în urmarea exemplului său, ceea ce era amar în trupul său, îi primea și simțea ca pe o dulceață.

Sfântul Francisc este stimulat să înfrunte cu seninătate suferințele și pentru a fi de exemplu pentru frații săi.

Francisc, în ultimă instanță, acceptă și trăiește suferința contemplând crucea și pe cel de pe cruce. Aceasta este experiența lui inițială, atunci când i s-a dat de către crucifixul din San Damiano misiunea : „Francisc, mergi într-acolo și restaurează casa mea, care, după cum vezi, s-a prăbușit de tot. Tradiția a păstrat o rugăciune frumoasă a sfântului numită “În fața crucifixului”: „Preaînalte și gloriosule Dumnezeu, luminează întunericul inimii mele și dăruiește-mi credință dreaptă, speranță puternică și iubire deplină. Dă-mi, Doamne, dreaptă simțire și cunoaștere, ca să împlinesc misiunea Ta. [Amin]”.

Nu pot trece la următorul subpunct fără a vorbi despre un concept și nu doar atât, tipic franciscan: perfecta laetitia. Vorbeam deja, la începutul capitolului de un titlu extraordinar: Francisc, un sărac ce cântă.

O sinteză a momentelor de veselie ale Sfântului Francisc ar putea fi cele redate de G. Montorsi:

Sfântul Francisc, pe lângă faptul de a trăi în fraternitate, minoritate, parcurgând străzile lumii vestind Evanghelia oricărei creaturi, dorește să trăiască în cea mai profundă bucurie, pentru a se comporta potrivit Evangheliei, veste bună, și pentru a se conforma lui Cristos, fundamentul adevăratei bucurii. Izvoarele amintesc despre el că a fost vesel înainte de convertire, vesel în închisoare, vesel în confruntarea cu tatăl său, are o mare bucurie atunci când este vizitat de Domnul la sfârșitul unei sărbători cu prietenii, încearcă o mare consolare rugându-se în fața crucifixului; vesel după despuierea sa de toate; evită cu maximă grijă melancolia; suportă surâzând cele mai mari încercări; îi îndeamnă și pe frați să suporte totul cu multă răbdare, fără a se lăsa abătuți de tristețe; îl invită pe fratele Leo să considere perfectă bucurie capacitățile de a suporta cu răbdare și seninătate diferitele încercări ale vieții; iubește creaturile în care descoperă o emanație a bunătății Tatălui; vede în frați un dar al lui Dumnezeu și îi întâmpină bucuros; este sigur că suferința îi va permite să ajungă la bucuria veșnică; cântă atunci când se află cu prietenii; cântă în limba franceză, întâmpină moartea cântând. Lista acestor aspecte ale trăirii lui Francisc a fost lungă, dar poate fi mult mai lungă. Mă limitez să mai redau și ceea ce Adrian Popescu scria pe coperta volumului pe care l-am amintit:

Francesco nu depășea niciodată măsura precum ceilalți, trupul său rămase neîntinat, se strecura miraculos printre noroaiele și drojdiile sociale cu o grație de copil. Reușea să se păstreze necorupt în mijlocul pegrei cele mai întunecate. Era chiar juvenis, nu un satir, sau un curtezan. Un giullar. Unul care dădea cu tifla la tot ce înseamnă prostie greoaie și leneșă, obișnuință și mocneală rutinieră. El isca întotdeauna ceva nou din lucruri vechi, găsea seva bucuriei primăvăratice în jurul său. Era, pe bună dreptate, prințul tinereții.

Și încă un citat, dintr-o carte formidabilă:

Cel care a trăit o astfel de experiență nu visează să polemizeze; nu are nici inimă, nici timp pentru aceasta. Ar fi timp pierdut pentru adorație și cântec: „Și de aceea, noi, frații, scrie Francisc, să lăsăm pe morți să-și îngroape pe morții lor, cum spune Domnul… . Dar în sfânta dragoste care este Dumnezeu, îi rog pe toți frații, fie miniștri cât și pe ceilalți, ca, îndepărtând orice piedică și punând deoparte orice preocupare și orice necaz, cât mai bine pot, trebuie să slujească, să iubească, să adore și să cinstească pe Domnul Dumnezeu, cu inimă pură și cu minte pură, ceea ce el însuși pretinde mai mult decât orice lucru…”. În mod vădit Francisc a ales calea cântecului. Pentru el, a trăi și a celebra sunt totuna. Aici cântecul înseamnă existență.

2. Iob și Francisc: noutate și continuitate

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a fost un neobosit apărător al persoanei umane, mai ales al persoanei aflate în suferință. Numeroasele sale documente vin în sprijinul acestei afirmații. Pentru a aminti câteva doar: Salvifici doloris, despre care am vorbit anterior, Demnitatea persoanei în vârstă și misiunea sa în Biserică și în lume, Scrisoare către bătrâni, mesajele cu ocazia zilelor mondiale ale bolnavului etc.

Suferința, am mai repetat acest lucru este un „scandal”, dar un scandal care trebuie „fructificat”. Dacă Iob și-ar fi plâns de milă la nesfârșit și nu ar fi acceptat „noaptea sa întunecată”, ar fi rămas „un oarecare cerșetor cu bube pe o grămadă de gunoi”. Dar el a arătat curaj și „s-a aruncat” în brațele Domnului. Tot astfel și Francisc! Dacă ar fi fost „o specie de sfântuleț” hipersensibil și care să trezească doar milă sau, cel puțin, o falsă admirație, atunci al n-ar fi ajuns acolo unde se află acum.

Împreună cu moderatorul lucrării – în paranteză fie spus – am intitulat acest subpunct al lucrării: Iob și Francisc: noutate și continuitate. Acum, când redactez lucrarea, îmi dau seama că este aproape greșită o asemenea intitulare în fața unui subiect de acest gen. Atunci când vorbim despre suferință, în opinia mea, este greu să ierarhizăm, dacă ne referim strict la o intensitate a suferinței. În anumite perioade, oameni au știut să producă un fel de știință a suferinței, o artă monstruoasă, începând cu veninul băut de Socrate, cuptoare prin care au trecut personaje biblice, uleiuri încinse până la bombe atomice și atacuri teroriste, într-un cuvânt o lume a urii, a ochilor ce-ți taie răsuflarea doar privindu-i.

Există, însă și ochi pe care nu-i poți uita! Cardinalul Biffi, episcop al diecezei din Bologna (Italia), într-o broșură, vorbea despre umanitatea lui Isus în termeni de o tandrețe fără seamăn. A privi chipul lui Isus („quel volto”) înseamnă a rămâne „electrizați”. Fiul Omului a învățat ce este suferința în punctul extrem, pe cruce. (Eu aș adăuga – și nu sunt primul – că suferința cea mai mare a lui Isus nu a fost cea de pe cruce, dar faptul că cei de mântuit refuzau mântuirea: este suferința psihologică, aș numi-o în termeni mai actuali!) Oricum, suferința pe cruce a lui Isus – Dumnezeu rămâne semnul producător de har pentru întreaga omenire.

El, Isus, este „cheia de noutate” între Iob și Francisc. Continuitate între cei doi există cu siguranță. Amprenta istoriei asupra căreia Dumnezeu veghează poate da naștere noutății dar și continuității mereu de observat ca formă de echilibru. Este destul de evidentă atât noutatea cât și continuitatea în cei doi subiecți analizați. Știm din experiență că lumea – dacă acceptă influența Duhului Sfânt – dobândește mereu noutate. Iar Duhul este prezent pretutindeni deoarece este spirit: este o noțiune elementară de catehism!

Iob este nevinovatul care suferă! După experiența sa de Dumnezeu primește din nou bunurile pe care le avea mai înainte. Vizita lui Dumnezeu i-a adus un surplus de energie, i-a adus „harul” în termenii Noului Testament, i-a adus mântuirea. „Și a trăit sătul de zile…”, adaos literar dar și haric, asemeni patriarhilor care au trăit înainte de el. După tradiția canonizării sfinților, știm că ei, de obicei, sunt sărbătoriți în ziua „trecerii lor la cer”. Dain Cohenel amintea, în studiul său, că Iob este venerat de Biserică la 10 mai! Probabil era venerat în perioada când trăia acest autor?!

Francisc a fost tânăr, spuneam, vesel în suferință, chiar dacă aceasta l-a însoțit până la sfârșit.

Iob a fost un profet în felul său; Francisc în felul său: doi profeți cu același nume: profeți ai suferinței, ai necesității ei, oarecum, pe calea sfințeniei, a experimentării prezenței lui Dumnezeu chiar și în momentele de suferință atroce.

Despre Sfântul Francisc tradiția ne spune că a fost primul stigmatizat. Stigmatele, în oamenii sfinți, vorbesc despre continuitatea lucrării lui Dumnezeu între oameni și despre asocierea oamenilor la opera de răscumpărare. Aceste sublinieri sunt realizate de documentele Conciliului Vatican II și de alte documente ulterioare. Însă toți oamenii sunt asociați la răscumpărare prin răspunsul pe care îl dau harului. De fapt lupta împotriva păcatului este deja in nuce o suferință ce, unită cu gemetele de negrăit ale Duhului conduce la mântuirea râvnită în primul rând de Dumnezeul care își iubește creatura și nu păcatul ei și, în al doilea rând de creatura ce, din natura sa, tinde spre paradisul pierdut prin destrămare.

Iob, Francisc… au devenit sfinți atunci când au descoperit că singur Dumnezeu este sfânt, că El doar are în mână destinele lor. Astfel, Dumnezeul cunoscut a devenit iubit și adorat. Cunoașterea în ei devine iubire și cântec. Poate că Francisc a fost uneori idealizat. Și a meritat și merită deoarece a fost un mare sfânt! Dar „dorința de cântec”, „dorința de bucurie”, „dorința de iubire”, „dorința de adorație” este prezentă în orice om. Ea face din toți cei ce o caută „oameni cu aripi de înger”!

O floare moare ca să renască altele și mai numeroase! Iob nu este Iob doar pentru el însuși; Francisc nu este Francisc doar pentru el însuși. Ei sunt prototipuri. Între ei, cel care îi unește, repet, este Cristos, Mielul fără pată, dus la înjunghiere. Iar noi putem fi “flori presărate pe cale” de aceste persoane sfinte ce ne-au precedat.

În cele expuse s-au putut observa elemente de noutate și continuitate, având în vedere explicația inițială a motivului acestui titlu. Sfinții se completează reciproc și au intuiții pe care le pun în practică sub influența „ suspinelor negrăite ale Duhului”, până când lumea va suspina și ea, așteptând desăvârșirea, până în clipa celei de-a doua veniri a Fiului Omului.

Considerații concluzive

Concluziile ar putea fi intuite imediat. Am vorbit despre diferitele suferințe ale Sfântului Francisc și modalitatea înfruntării lor; am descoperit făgașe de noutate aduse de Francisc în virtutea noutății perene a Duhului; am afirmat că punctul focal dintre cele două dimensiuni îl reprezintă Cristos, Mielul nepătat, jertfit pe altarul lumii.

Fără intenții de moralism, aș remarca faptul că atitudinea lui Iob și a lui Francisc trebuie renăscută în noi, în mine, cel care așez în scris aceste rânduri și în tine, cel care citești, poate mai grăbit sau mai puțin grăbit, mai atent sau mai puțin atent, cuvintele mele. Sunt doar cuvintele mele!

La un moment dat prezentam o întrebare „retorică”: Există vreun om care nu a suferit măcar puțin? Este doar retorică această întrebare?

Un răspuns imediat poate denota superficialitate. Suferința nu trebuie cerută în principiu. Unele persoane au avut un curaj excesiv și au cerut-o. Au fost foarte curajoase: acești oameni sunt sfinți mari. Francisc de Assisi a cerut să simtă în trupul său durerile lui Cristos. Nu din masochism. Și a obținut acest privilegiu.

Suferința rămâne piatră de scandal pentru cei necredincioși (sau mai puțin credincioși) și hotar de mântuire pentru cei care cred în ea cu toată forța, cred mai ales nu în ea, ci în puterea dăruită ei de însuși Slujitorul Suferind: Mântuitorul! Suferința este hotar de mântuire pentru cei care cred în glorificarea ei.

CONCLUZIE

Uneori, în opinia mea, restricțiile impuse de normele metodologice, pot împiedica o creativitate naturală și o anumită morală a textului și riscăm să fim tautologici încă din primele noastre cercetări științifice. Iată de ce, de multe ori, încă de la început, primii pași în știință sunt destinați eșuării. Este un motiv prin care Dumnezeu ne poate arăta că nu toți vom lucra în domeniul științific-profesoral, dar în alte domenii.

Cu toate acestea, urgențele timpului nostru pretind din partea noastră studii aprofundate și pluridimensionale, din domenii ce pot completa armonios studiul despre teologie – antropologie – cosmologie. Acestea trei sunt domeniile fundamentale ale ontologiei. Shakespeare, marele dramaturg și poet, formula chestiunea ontologică astfel: to be or not to be. Cel care a spus din focul arzând Eu Sunt ne-a revelat că a fi este și condiția noastră, ontologia știința esențială. Personalismul este curentul îmbrățișat de teologia și filozofia catolică din ultimul timp. Ne-au demonstrat acest lucru și detaliile din documentul Salvifici doloris al Papei Ioan Paul al II-lea. Suferința este parte integrantă a existenței noastre. Ea, în mare parte, nu va putea fi explicată prin raționamente logice. Misterul ei rămâne îngropat în misterul crucii Domnului!

Lucrarea de față a fost o încercare științifică. Dincolo de normele metodologice, spiritul ei mi-a cuprins întreaga ființă. N-aș putea să mă despart de Cartea lui Iob fără a o săruta cu devoțiune, a o închide ca pe o evanghelie a suferinței, și a o așeza la căpătâi ca merinde pentru drum… Sau poate aș așeza-o frumos în geanta mea de voiaj…și… aș porni însoțit de ritmul cuvintelor ei pe străzile lumii. Și m-aș opri mai mult lângă cei care suferă. Aș rămâne puțin lângă ei să mă îmbogățesc din „harul” lor.

Te întreb și pe tine sau pe dumneavoastră ce, din întâmplare sau nu, veți întâlni vreodată cartea aceasta în bibliotecă: Suferi?! Citește cartea lui Iob! Citește-o cu devoțiune! Dacă suferi nu te lăsa descurajat! Citește mai departe! Mai reia-o încă o dată! Citește!

Ideea acestei lucrări mi-a venit din interior. Am acceptat-o nu fără teamă, nu fără incertitudini, nu fără nervi, nu fără sudoare, nu fără activitate. Lucrarea poate fi un mic tratat de asceză și mistică. Da! S-a vorbit despre trei mari asceți și mistici! Unul este Iob din Ur, altul Isus din Nazaret, altul Francisc din Assisi! Isus ascet și mistic?! Isus, oare, ghintuit pe cruce, se simțea ca un rege pe tronul său de puf? Nu era însă singur! Era cu Tatăl! Iată mistica! Tatăl suferea cu Fiul din iubire iar Duhul de asemenea (Să fim atenți la nuanță!). Iubirea a învins. Iar la poalele crucii stătea Maria, mama lui Isus și mama omenirii: Împreunărăscumpărătoarea și catedrala tăcerii.

Isus nu este doar un flatus vocis, câteva litere într-o carte veche-veche, dar o persoană căreia îi poți spune suferința ta sau să-i mulțumești că te păstrează în sănătate. Și oricine ai fi tu: catolic sau ortodox, creștin sau ateu, îți spun în forța cuvintelor Bibliei: credința este un dar! Credința este gratuită! Credința este în tine!

Indiferent dacă tu îl numești pe Dumnezeu : Dio sau Dieu sau Gott sau Allah…sau…sau… El este cu tine. Și este prezent în inima ta și pe buzele tale și în cuvintele fratelui de lângă tine, atunci când acesta îți vorbește despre Dumnzeu. Ascultă-ți inima și nu instinctul! Iubirea și nu răzbunarea! Vei învinge! Iob a învins!

Am dorit să realizez un singur testament din trei testamente: testamentul lui Iob, testamentul lui Isus, testamentul lui Francisc. Toate trei sunt aproape la fel. Diferența esențială este că Testamentul lui Isus – Noul Testament marchează cel mai mult deoarece fără El nimic nu putem face. Fără El nu ar fi existat nici Iob, nici Francisc și nici eu, și nici tu, dragul meu cititor, nici cel căruia, poate îi vei transmite gândul și părerea despre această lucrare: pozitivă sau negativă. Nu are importanță! Te rog un singur lucru: să-i transmiți că Dumnezeu îl iubește așa cum mă iubește pe mine, cum te iubește pe tine; așa cum Tatăl îl iubește pe Fiul, iar iubirea lor e Duhul Sfânt.

Că această lucrare a conținut trei capitole, că a fost tratată așa sau altfel, aceste lucruri, te rog, uită-le. Nu-ți alipi inima prea mult de cuvintele ce trec precum apa pe lângă pietre. Cuvântul lui Dumnezeu este cel care nu trece! De el alipește-ți inima și buzele chiar! Fii tu însuți preot prin botezul pe care l-ai primit. Sărută Cartea Sfântă, sărută rănile celui de lângă tine. Francisc a sărutat un lepros și a simțit dulceață. Încearcă și tu. Sărută-l cu inima dacă nu ai curaj cu buzele. Dar sărută suferința! Sărută crucifixul sau cruciulița de la piept așa cum făceai atunci când erai copil. Și pornește la drum. Admiră frumusețea din jurul tău, gustă aerul înmiresmat al zăpezii, sau al florilor de primăvară, sau al spicelor verii, sau al frunzelor uscate, toamna.

Și toamna, da, toamna, să te îndemne să te gândești la zilele tale și vei ajunge la gânduri înțelepte: te naști ca o floare primăvara și toți sunt lângă tine, ajungi la maturitate vara în căldură și înădușeală, toamna poți fi cules căci ai ajuns la maturitate ca un măr roșu sau auriu; iarna te cuprinde frigul și poate… poate vei trece Dincolo…

Ți-am spus toate acestea, dar nu te speria. Acestea sunt anotimpurile inimii tale, cum spunea profetul Kahlil. Dacă vei învăța legile inimii vei câștiga. Isus (pe cruce, da!) a învins. Și n-a rămas în mormânt, ci a înviat să-mi spună mie și ție că El este viu, că trăiește. Unde? În tine!

Ce-am învățat eu analizând cele scrise? Care este concluzia concluziei mele? Să învăț să pierd! Să învăț ascultarea, nu de dragul ascultării, dar pentru că Duhul vorbește în cel de lângă mine, vorbește și prin limbajul creației, al florilor mai ales…

Glasul Duhului îl vei auzi mai ales atunci când vei asculta Cuvântul Domnului și dulceața o vei simți luând pe buze Trupul Domnului. Luând pe buze acestea vei simți în stomac și rănile lui Isus, amare ca și cartea din Apocalips. Dar vei învăța ce este suferința. Vei suferi cu Isus. Și dacă vrei să plângi, plângi. Și dacă vrei să râzi, râzi. Nu râde, însă, de altul pentru că atunci inima lui plânge. Pe cel care plânge ia-l în brațe, plângi și tu cu el și atunci inima lui va râde. Și veți trăi mai fericiți.

Tu știai toate acestea. Eu le-am repetat doar. Îmi cer iertare dacă te-am făcut să suferi. Dacă suferința ta este atât de mare, vino să stăm puțin de vorbă, vino să plângem împreună. Dacă te-a ușurat și ți-a dat speranță, vino și spune-mi și mie acest lucru. Și eu am nevoie de speranța care este în tine. Vreau să-ți citesc speranța în ochi. Și dacă lăcrimezi nu te rușina. Lacrimile tale vor aduce rod! Citește mai mult aventura lui Iob, citește aventura lui Francisc, citește evanghelia lui Isus, iar viața ta va deveni lumină.

Adu-mi și mie lumina ta, te rog! Sunt și eu un cerșetor, un mendicant, un franciscan…

Sau știi ce, mai bine? Du-i înainte de toate lumina ta lui Isus – lumină. Și El e un cerșetor… ca și mine, ca și tine!

BIBLIOGRAFIE

Acquaviva S., Francesco un “pazzo” da slegare, Cittadela, Assisi 1993.

Angelini F., La teologia della sofferenza nel pensiero di Giovanni Paolo II. în ID., Quel soffio sulla creta, Roma 1991.

Ballarini T., ed., Introduzione alla Bibbia, III, EDB 1978.

Beel A., De litterario et fontibus libri Job, în CollBrug 33, 1933.

BÉguin O., Ancien Testament .Traduction œcuménique de la Bible, Cerf – Les Bergers et les Mages, Paris 1975, 1977, 1980.

Bertrangs A., Il dolodre nella Bibbia, Paoline, Bari 1967.

Bonora A., Il contestatore di Dio, Marietti, Torino 1978.

Bottero J., Les divinités sémitiques anciennes en Mésopotamie, în Le antichità semitiche (Studi semitici I), Roma 1958.

Ceuppens F., De libro Job questiones selectae, Romae 1932.

Cimosa M., Genesi 1-11, Queriniana, Brescia 1984.

Crensaw J.L., Wisdom, în Old Testament Form Criticism, ed. H. Hayes, San Antonio 1974.

Comte F., Marile figuri ale Bibliei, trad. Mihaela Voicu, Humanitas, București 1995.

Cordero M.G., Libro de Job (Biblia Comentada IV), Madrid 1962.

De Wette W.M.L., Introduction to the Old Testament, trad. T. Parker, London 1843.

Dhore P., Le livre de Job (EtB), Paris 1926.

Di Pretoro R.C., San Francesco, il “maestro di Assisi”.

Dubarle A.M., Il peccato originale, Dehoniane, Bologna 1984.

Fedrizzi P., Il libro di Giobbe, Marietti, Torino 1972.

Festorazzi F., Riflessione sapienziale, în Dizionario teologico interdisciplinare, Marietti, Torino 1977, vol. III.

Fohrer G., Das Buch Hiob (KAT XVI), Gütersloh 1963; Überlieferung und Wandlung der Hioblegende, în Fest. Fr. Baumgärtel zum 70. Geburstag, Erlangen 1959.

Francisco N.A., Job in World Literature, în Review and Expositor 68, 1971.

Gibran K.G., Il profeta, ELLE DI CI, Torino 1989.

Giovanni Paolo II, Insegnamenti…, Libreria Editrice Vaticana, I,I 1978.

Grelot P., I canti del Servo del Signore, Dehoniane, Bologna 1983; Introduzione alla Bibbia, 279.

Hertzberg H.W., Der Aufbau des Buches Hiob, în Festschrift A. Bertholet zum 80 Geburstag, Tübingen 1950.

Hipolit (atribuire), Discorso sull'Epifania, 2.6 – 8-10.

Kallen H.M., The Book of Job as Greek Tragedy, New York 1918.

Jeffery A., Ayyûb, în Encyclopédie de l'Islam, Paris-Leyden 1960.

Ioan Paul al II-lea, (în colaborare cu Vittorio Messori), Să trecem pragul speranței, trad. Sorin Mărculescu, Humanitas, București 1995.

Joannis Pauli Summi Pontificis Epistula Apostolica ad totius Catholicae Ecclesiae Episcopos, Sacerdotes, religiosas, Familias et Fideles de christiana doloris humani significatione. In Acta Apostolicae sedis, 76 (1984); Salvifici doloris. Lettera Apostolica di Giovanni Paolo II, Gruppo Editoriale Fabbri, Bompiani, Sonzogno, Etas S.p.a., Milano, cu licența RCS Editori S.p.a., 1992.

Laurentini G., Letteratura sapienziale, în Introduzione alla Bibbia. Ultimi storici,Ssalmi, Sapienziali, Dehoniane, Bologna 1978.

Lecca P., Cum să sitim Biblia. În învățătura Sfinților Părinți, Σοφία, București 1995.

Léclerc E., Francesco d'Assisi. Il ritorno al Vangelo, Borla, Roma, 1982; Un povero che canta, cap. VII în Francesco d’Assisi. Il ritorno al Vangelo, Borla, Roma 1982.

Lefèvre A., Le livre de Job în DBS IV, Paris 1949.

Lévêque J., Job et son Dieu. Essai d'exégèse et de Théologie biblique, I, (EtB), Paris 1970.

Lindblom J., Job and Prometheus. A Comparative study (ΔPAMA Martino P. Nilsson A.D. IV Iul. MCMXXXIX dedicatum), în Acta Instituti Romani Regni Sueciae, Series altera. I, Lund 1939.

Lowth R., De sacra poesi Hebraeorum, Lipsiae 1815.

Martini C.M., (Tomás Alvarez Fernández – Franco Brovelli), Solo Dio Basta. La preghiera nella vita del pastore, Àncora, Milano 1995.

Mateescu M., Sf. Francisc din Assisi – Patron al celor care cultivă Ecologia, Europa Nova, București 2001.

May H.G., Prometheus and Job: The Problem of the God of Power and Man of Worth, în AthR 34, 1952.

Migne J.P., Praefatio Ricciotti G., Il libro di Giobbe, Roma 1924.

in libros Samuel et Malachim, Patrologiae cursus completus. Series Latina, 28, Paris 1841-1864.

Montefiore C.G., în HarvThR 12, 1919.

Montorsi G., Francesco d’Assisi, maestro di vita. Il messaggio delle Fonti Francescane. Edizioni Messaggero Padova 1995.

Murray G., Prometheus and Job, în P.S. Sanders, Twentieth Century Interpretations of the Book of Job. A. Collection of Critical Essays, Englewood Cliffs, New Jersey 1968, 56-65.

Peake S., Job (CentB), Edinburgh 1905

Pomilio M., Il Natale del 1833, Rusconi, Milano 1983.

Popescu A., Tânărul Francisc,Dacia, Cluj 1992.

Potter R., Job (A New Catholic Commentary on Holy Scripture), London 1969.

Ravasi G., Giobbe, Borla, Roma 1984².

, Giobbe e il silenzio di Dio, în „Concilium” 9/1983.

, Gli uomini del dolore, în Credere oggi, nr. 29;

, Il libro di Giobbe: un progetto lucido e folgorante în La spiritualità dell’Antico testamento (sub îngrijirea lui A. Fanuli și S. Virgulin), Borla, Roma 1984;

, Il Libro dei Salmi, Dehoniane, Bologna (3 vol. 1981; 1983; 1984); Pregare con i Salmi, Dehoniane, Bologna 1978;

, Ti amo, Signore, mia forza, O.R., Milano 1979;

, I Salmi, Àncora, Milano 1985².

Richter H., Studien zu Hiob. Der Aufbau des Hiobbuches, dargestellt an den Gattungen des Rechtslebens, Berlin 1959.

Robin E., Job traduit et commenté (SteB IV), Paris 1949.

Rowley H.H., The Book of Job and its Meaning, în BJRL 41, 1958.

Snaith N.H., The Book of Job. Origin and Purpose, în Studies in Biblical Theology 11, London 1968.

Steimann J., Le livre de Job (LD 16), Paris 1955.

Teodor Din Mopsuestia (PG 66).

Von Rad G., La sapienza di Israele, Marietti, Torino 1975;

Weiser A., Giobbe, Paideia, Brescia 1975.

Westermann C., Der Aufbau des Buches Hiob (BHTh 23), Tübingen 1956

Mello A., Geremia, Queriniana, Brescia.

Schöckel L.A. – Sicre Diaz J.L., I profeti, Borla, Roma 1984.

Lancellotti A., Salmi, Paoline, Roma 1984².

Lumen gentium, Gaudium et spes, în Conciliul Ecumenic Vatican II, trad. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, ed. de Kirche in Not, Nyiregyhaza 1990.

Leggenda perugina; I-II Celano; Bonaventura I-II; Specchio di perfezione; Passione di San Verecondo; Lettera ai fedeli, (Scrisoare către credincioși 11, trad. din limba germană de M. Raica, Arca, 1994); Testamento di Siena; Lettera al capitolo; Considerazioni delle stimmate, III; Leggenda maggiore; Oratio ante Crucifixum dicta (prescurtat: OrCruc). Ediția latină Esser, opusculul 354-362; Esser, op. 223-224; Reg. non boll., în Fonti Francescane, II, Movimento Francescano, Assisi 1978.