Ioan Slavici

Când spunem Ioan Slavici ne gândim adesea la termenul de clasic, termen devenit sinonim cu o judecată de valoare formulată clar și asta nu doar datorită faptului că Slavici se alătură celor trei scriitori ai perioadei clasice junimiste (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale) – cât și pentru că în privința înnoirilor artistice scriitorul a avut întotdeauna o viziune moderată. Sigur că nu a rămas la scriitura plată, dar s-a pronunțat categoric împotriva introducerii cu orice preț a unor inovații formale. Pentru el scriitorul trebuie să aibă în primul rând o conștiință lucidă și morală, iar literatura trebuie să reflecte omul și provocările majore ale vieții. Din această perspectivă opera scriitorului Ioan Slavici permite încadrarea cu ușurință în grila tradițională, prin respectul pentru tradiție și promovarea specificului național, dar în același timp, prin deschiderea scriitorului spre literatura europeană, opera își câștigă atributele modernității și, implicit, arată actualitatea temei în discuție și caracterul inovator al cercetării.

Opera autorului, estimată la zeci de titluri – povești, piese de teatru, nuvele, romane, scrieri memorialistice, studii– este susținută de o existență pe măsură. Viața sa este marcată de mari evenimente istorice – anul revoluției pașoptiste marchează apariția sa în lume și se sfârșește la câțiva ani după constituirea României Mari, la puțin timp după încheierea primului război mondial. Având o viață lungă, „dar și anii mulți ai bătrânelului nostru învățător nu s-au acumulat ca să însemne o deosebire și să-i alcătuiască fericirea excepției. Asemenea reguli nu cunosc excepții. Pentru darul pe care l-a avut, Slavici a pătimit mai mult și mai lung decât toți”, autorul s-a născut într-o familie de români din Câmpia de Vest a țării, iubind în chip sincer poporul român și spiritualitatea care-l definește, scriitorul trăind cu profunda convingere că împlinirea datoriei față de neam și săvârșirea faptei celei bune, aduc mulțumirea vieții înseși. „E legea firii omenești în care stă porunca: faptele tale să fie mulțumirea vieții tale”– după cum mărturisește chiar autorul însuși, în lucrarea memorialistică ″Fapta omenească″. Provocările avute de-a lungul vieții i-au întărit aceste convingeri, rămânând consecvent până în ultima clipă a vieții sale, sfârșindu-se mulțumit și împăcat cu sine și cu lumea toată.

A fost permanent „între viață și cărți” citind sau scriind și înțelegând că destinul artistic se suprapune parcursului existențial. Din această perspectivă Slavici „împrumută” personajelor sale destine umane și le fixează evoluția într-un mediu autentic, deloc artificial, prin mijloacele prozei realiste, obiective. Înscriindu-se în linia tradiției, prin realismul operei sale, prin universul actualității imediate și prin fidelitatea și stăruința în idei, spațiul textual configurat de scriitor cuprinde și elemente de modernitate, prin tematica ce o abordează – dovedind intuiție specială în organizarea și dozarea conflictelor epice – prin tipologia pe care a creat-o – natura dilematică și dinamică a personajului modern – cât și prin împletirea textului narativ cu cel autobiografic, completare necesară intenției de a releva proveniența lor dintr-o zonă comună.

Fiind un scriitor realist, însoțit însă și de o fină și profundă psihologie, creează o operă literară identificându-se cu tipul autorului omniscient și omniprezent, prezentând oglinda fidelă a realității, și înregistrând obiectiv lumea – suport al operei literare. Rolul povestitorului – în viziunea lui Slavici – este acela de a aduce oglinda pe scena literară și de a-i arăta lectorului existența în toată frumusețea sau urâțenia ei. Iar împlinirea acestui rol este în funcție de a modul în care a reușit, în final, să-l determine pe cititor să uite de sine, să se înalțe și să înțeleagă resorturile profunde ale ființei sale. În demersul său artistic se poate observa câștigul în domeniul realității, care se va oferi drept cadru, pentru scenariile propuse, a căror tematică confirmă intenția scriitorului. Iată unele aspectele care definesc raportul viață/realitate și operă, așa cum mărturisea Slavici în prima scrisoare către Iacob Negruzzi: „toate încercările mele literare sunt o expresiune fidelă a acestei vieți.”, mai târziu un alt mare scriitor, Nicolae Steinhardt, „Niciun text nu are valoare în sine, decât atunci când relaționează într-un fel sau altul cu realitatea, fie că pornește de la ea, fie că ajunge la aceasta prin semnificații finale”. Pentru a înțelege tranziția imaginară, povestirea realistă face apel la retorica deschiderii, caracterizată printr-un anumit număr de figuri a căror funcție este de a răspunde la întrebările fundamentale: cine? unde? când? cum?

În universul creat de autor este un univers de percepere a totalității lumii românești exterioare, unde pe plan social guvernează tot felul de forțe distructive, pe plan afectiv domnesc pasiuni, pe care scriitorul le proiectează într-o lumină tare, de admirație, amestecată cu teamă. Autorul dispune de o percepție internă nelimitată, calitate oferită de narațiunea heterodiegetică, de tipul narativ auctorial, precum și de viziunea „par derriere”, urmărindu-și eroii cum se zbat, cum se mistuie în nesiguranță, asigurându-ne că așa s-au petrecut lucrurile cum povestesc eroii, dar nu uită să ne amintească faptul că, în definitiv, el este autorul, respectiv autoritatea supremă a scrierii.

Slavici se definește prin creație artistică ca și un scriitor „luminător”, un deschizător al inimii și al minții omului din popor. Pentru educarea și luminării poporului român, Slavici a fost dascăl de istorie și de limba română. Munca la catedră rămâne pentru Slavici o vocație permanentă, el însuși subliniind că a fost mai ales educator. Consacrarea însă i-o aduce scrisul și asumarea condiției de „homo aedificator” (Cornel Ungureanu), prin care încearcă să fie un învățător, precum fuseseră și cei din Școala Ardeleană, înțelegându-și menirea ca o prelungire a unui mesaj iluminist. „Scriitorul este un iluminist mai întâi prin concepția lui asupra rolului literaturii în viața politico-socială a unui popor, mai ales când acesta era al românilor din Transilvania, a cărui naționalitate, cum va spune el, se exprimă nu numai în limbă, ci în toate manifestările lui sufletești, în care se creează atmosfera specifică operei lui”.De acest mesaj se leagă și menirea intelectualului în mijlocul țărănimii și semnificația învățăturii, prin care omul are posibilitatea să-și descopere o șansă, un drept de realizare în lume. De aici rezultă că învățătura înțeleasă în acest mod, ținea de statutul înalt al existenței.

Urmărind concepția artistică a scriitorului, criticul Pompiliu Marcea constată că întreaga sa creație este fidelă următoarei afirmații: „crezul său artistic se subsumează celui moral”, în sensul că arta este o formă de educație morală a oamenilor. Slavici era convins de faptul că în artă imoralitatea nu poate exista doar pentru simplul motiv că opera în sine nu poate fi decât morală, în special prin natura ei, prin faptul că-și propune să îndrepte moravurile umane uneori deviate. Nu creatorul de frumos – autorul – este vinovat că lumea operei sale este de foarte multe ori imorală, ci lumea existenței cotidiene, în care oamenii devin imorali din plictis sau suficiență. În întreaga sa creație, ca de altfel în viața sa civică, politică, familială, Slavici a fost de un puritanism moral exemplar, iar realismul vieții sale este, prin excelență, etic. Slavici percepe opera literară nu altfel decât și-a perceput întreaga viață, ca împărtășire de bunătate, onestitate, frumusețe și adevăr. „Numai arta, prin șoc și prin catharsis se învrednicește de capacitatea facerii sufletului omenesc, receptiv la bine”.Textele sale au un puternic caracter moralizator, care împărtășește superioritatea năzuințelor umane pozitive și sacre ale omului. „Caracterul moralizator al scrisului lui Slavici se exprimă, între altele, prin tendința permanentă a scriitorului de a formula judecăți asupra oamenilor și faptelor”.Scriitorul pune stăpânire secvență cu secvență, un teritoriu narativ pe baza căruia își va ridica apoi marile construcții artistice. Personajele lui Slavici, indiferent de apartenența lor la nuvele de mici dimensiuni sau scrierilor mai întinse, care ar putea fi considerate romane, urmează aceeași pendulare spațială între sat și oraș, primul reprezentând într-o tentă patriarhală principiul binelui, iar cel de-al doilea, al existenței damnate, blestemate. Se prefigurează astfel, o lume străină, pentru cel care vine dintr-un mediu în care lucrurile cunosc o mai bună rânduială, concepție ce va marca totodată atmosfera romanului românesc de inspirație rurală de la Ioan Slavici până la Liviu Rebreanu și Marin Preda.

Și bogata corespondență cu Iacob Negruzzi (46 de scrisori) este relevantă pentru concepția artistică a scriitorului, întrucât aceasta cuprinde și recenziile pe care Slavici le face diferitelor creații apărute în „Convorbiri literare”, de unde rezultă, de exemplu, concepția sa despre roman. Un exemplu elocvent, în acest sens, este ampla apreciere critică, având în vedere romanul lui Iacob Negruzzi – Mihai Vereanu. Dincolo de aspectele reușite ale scrierii – „un roman în care pornirile poetice sunt vărsate cu precugetare în formule estetice” – Slavici nu se sfiește să evidențieze și aspectele mai puțin reușite, care alterează specificul acestui gen. „În roman însă șirul acțiunilor nu este determinat. Este o istorisire, care poate începe cu nașterea și sfârși cu moartea eroului. Pretind dar altceva de la roman: ca el să arate desfășurarea caracterului, să ne spună – nu numai cum sunt, ci totodată și cum, în urma căror înrâuriri, au ajuns caracterele a fi precum sunt”. De asemenea ia în discuție o poveste – Ileana Cosânzeana – după părerea lui „foarte bine scrisă. Pe alocurea limba pare cam nepoporală, descrierile sunt prea detăiate. Cu deosebire prin această detăiere cursul povestei să îngreuiază”.Își exprimă, tot aici, și nedumerirea privind una dintre comediile sale. „O comedie la Țară n-a plăcut (…), voiesc a fi sincer; asta mă surprinde!….Slavici apreciază valoarea acestei comedii, ridicându-se deasupra Fetei de birău, recunoscând motivul pentru care scrie comedii, și anume: „eram disperat și-mi plăcea starea sufletească, în care mă punea o comedie”.

Înțelegând arta, respectiv literatura, ca o formă de educare a poporului, Slavici impunea prin scrisul său o realitate specifică, care definea specificul național. Scriitorul avea obligația să dea poporului ceea ce-l interesa și, pentru aceasta, avea să dezvolte problematica socială și să o prelucreze în limbajul poporului. „Scriind îmi dădeam toată silința să mă potrivesc, atât în plăsmuire, cât și în formă cu felul de a vedea și cu gustul acelora pe care îi aveam în vedere. Așa se adeverea în ceea ce mă privește că lucrarea literară se desfășura sub înrâurirea publicului cititor”. Scopul artistului și al operei sale, în genere, devine acela de a se face înțeles și asumat prin creația sa. Dificultatea, atât atunci cât și acum, este a autorului care nu se poate face înțeles întotdeauna, pentru că între el și lumea receptorilor lui se interpune aspectul relativizărilor de tot felul, relativizări ce anulează semnificația inițială a cuvântului. Omul a uitat sau nu mai știe să descopere îndărătul vocabuleler sensurile ascunse, manifestându-se doar ca cititori, nu și ca descriptori de sensuri. Sunt relevante, în acest sens precizările prietenului său – Eminescu. „E păcat că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decât manifestațiunea palpabilă, simțită a unei idei oarecari. Ce face d. e. istoricul cu mitul? Îl lasă cum, ori îl citează mecanic în compendiul său de istorie, pentru a face din el mnemotehnice pentru copii? Nimic mai puțin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme cari ca atare sunt minciune, și arată cum că mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu e de agiuns că ai văzut-o, că-i ții minte forma și că poți s-o imiți în zugrăveală pe hârtie, ci aceasta trebuie citită și înțeleasă”.

Preocupările lui artistice au vizat, după cum știm, și valorificarea tezaurului artistic popular, prin prelucrarea căruia își exersează Slavici, talentul creator. O bogăție de opere populare au fost reactualizate, refăcându-se legătura cu acestea, apreciate ca surse de inspirație pentru literatura cultă. „Este meritul realismului popular promovat la Telegraful român și mai ales la Tribuna, de a fi reînnodat firele legăturii cu poporul, din creația căruia s-au inspirat”. Apropierea de popor și educarea lui au fost pentru Slavici prioritățile scrisului său, așa cum și rezultă din opera sa, al cărei mesaj se adresează omului din popor cu care se identifică în aspirațiile sale.

Viziunea realistă a operei sale asigură obiectivitatea, ca principiu creator, care-i permite situarea în spatele scenei, prin propunerea ca referință directă a unui întreg univers al actualității imediate, reprezentat de realitatea prezentă, de trecutul istoric sau de ansamblul tradițiilor și al obiceiurilor poporului român. Cunoscând foarte bine realitatea rurală ardeleană care a fost o principală sursă de inspirație, Ioan Slavici acordă o neprețioasă atenție vieții sociale și a particularităților ei. Nuvelele sale având subiecte preluate din mediul satului românesc, au integrat în paginile literaturii române, un ,,realism poporal”, universul sătesc fiind ,,reconstituit veridic, de obicei prin aglomerarea de amănunte caracteristice’’. Slavici devine, prin aceasta, un inițiator al prozei realiste, în care obiectivitatea și impersonalitatea naratorului se impun în zugrăvirea unei lumi omogene și raționale, în care dimensiunile colective le pot integra pe cele individuale.

Experiențele reale ale scriitorului fac obiectul descrierii și al situării în timp și spațiu a acestora, dintr-o perspectivă obiectivă, lumea fiind prezentată „așa cum este ea”, conturându-se un univers aidoma celui parcurs de autor. Amintim, în acest sens opere raportate la situații concrete. Acțiunea nuvelei Moara cu noroc se recunoaște în situația de la Comlăuș, unde Slavici cunoaște lumea „băieților săraci” și sistemul după care funcționa. Revolta sătenilor din Păuliș, pe care Slavici îi apără, va deveni materialul dezvoltat în „romanul tragodic” – Revoluția din Pârlești. Nuvela Popa Tanda valorifică experiența lui Slavici, de arhivar consistorial la Oradea, nuvela Căile morților este inspirată din răscoalele țărănești.

Operele sale literare promovează un nou mod de a privi lumea, aceeași lume care i-a stăpânit memoria scriitorului și se concentrează asupra invaziei realului în imaginar. Pare dificil, dacă nu imposibil, de a selecta faptele și atmosfera reală de cea fictivă. Toponimia geografică și cea literară sunt unele din elementele care fac diferența în derularea narativă a fantazării artistice. Oricâtă luciditate ar exista din partea privirii, realismul întâmplărilor se contopește în inventarul imaginativ. În toate situațiile, spațiul literar se delimitează într-o toponimie, el există într-o imagine (de detaliu sau panoramică) performată. Atât proza memorialistică cât și creațiile literare cu acțiunea originară într-un timp al amintirii sunt texte care se împotrivesc trecerii „timpului pierdut”, fixându-l într-o metaforă spațială. Împreună, textele reconstituie gânduri și trăiri, profund impregnate în memoria afectivă, pe care autorul lor le proiectează într-un spațiu al amintirii. Așadar, situații de viață vor fi transpuse artistic, relevând valori estetice atribuite unui timp și spațiu existențial. În creația lui Ioan Slavici, „criteriul spațial devine indispensabil”în interpretare. Toposurile limitează spațiul, fixându-i reperele. Reperele conturează un anumit tip cultural al regiunii, care se multiplică în personaje, iar semnificațiile faptelor și motivarea acțiunilor sunt esențialmente corelate cu matricea topografică existențială.

Urmărind personajele în evoluția lor, determinată mai mult sau mai puțin de raportarea la unul sau altul dintre spațiile locuite, descoperim valori și semnificații specifice atribuite coordonatei spațiale. Și memorialistica, bogat reprezentată în cazul lui Slavici, ne oferă imaginea calmă a Ardealului și a Banatului, ca zone ce aparțin Europei Centrale, surprinzând civilizația multi-etnică și inter-culturalismul, bunăstarea și, de ce nu, seninătatea locuitorilor de aici. Itinerarul estetic al autorului, este rezumat, în spirit, de experiențele trăite, și va deveni un text despre „istoria” vieții care, prin intermediul amintirii, recuperează frânturi dintr-o existență.

Și concepția social-politică este relevantă pentru modul în care noi, cititorii de astăzi, ne raportăm la opera lui Slavici și o citim în notă tradițională sau modernă. Sistemul de valori după care s-a condus Slavici o întreagă viață este evident pentru concepția socială conservatoare, aflată în vecinătatea celei mai avansate tradiții, promovată de minți luminate din Transilvania. Știm că în Transilvania – aflată sub stăpânire dualistă – tradiția definea atitudini și convingeri, iar Slavici, trăind în acest mediu, va adopta o atitudine decentă în raport cu poporul maghiar, pe care niciodată nu l-a identificat cu nobilimea maghiară asupritoare. Pentru el, ca cetățean român, era foarte important ca românii să reprezinte un element de ordine și disciplină. Crezând într-o societate ideală, bazată pe înțelegere și dreptate, Slavici lupta pentru o astfel de societate, a cărei bună organizare depindea de ordinea și disciplina dintre oamenii, supuși aceluiași destin.

Ca scriitor, Slavici este un clasicist, a cărui operă se impune prin unitate și armonie compozițională, prin echilibru între forțele antrenate și prin promovarea frumosului, care nu poate fi valorizat decât în funcție de bine și adevăr. Recunoaștem aici preocuparea de a teoretiza probleme de estetică literară, referitoare la raportul dintre om și morală, de fapt, preocupările scriitorului pentru etic și estetic, întrucât autorul este pentru Slavici creatorul de opere literare valoroase, care transcend conceptele de bine sau rău, frumos sau urât, adevăr sau neadevăr, moral sau imoral. Acest cod de principii și valori a fost însușit din familie și desăvârșit prin filieră asiatică, Confucius fiind gânditorul a cărui filosofie de viață a exercitat o influență remarcabilă asupra omului, dar mai ales asupra scriitorului. Cum voința, exprimată de Schopenhauer, despre care opinează că se află la temelia lumii, este un rău în sine, trebuie să existe ceva care să restabilească echilibrul și acesta este cumpătul sau măsura dreaptă în toate. Această idee Slavici a formulat-o cât se poate de original: „trebuie să vrei ca să nu mai vrei”, idee dezvoltată în lucrarea memorialistică Fapta omenească. „Astfel nu stăpânirea de sine, ea de ea, nici ea singură este cea care dă sentimentul de fericire, ci măsura dreaptă, cumpătarea chibzuită de minte, înțelepciunea, în cel mai obișnuit înțeles al cuvântului”. Și pentru ca înțelepciunea să se manifeste, ea trebuie „ajutată de iubire. Singură iubirea consumă viața individuală, numai ea dă spontaneitate actelor noastre, încât Slavici pune iubirea mai presus de voință, mai presus de rațiune”.Dar și în cazul acestei virtuți, care este dragostea, Slavici avertizează, propunând cumpăt prin înfrânare, altfel se naște abuzul, patima și, de aici, pedeapsa. „Iubește amice, cât numai poți să iubești, dar păstrează-ți bunul cumpăt, când e vorba de manifestarea iubirii tale, căci nu e slăbiciune, ci tărie este iubirea; și dacă iubirea ne face buni și blânzi și îngăduitori, dacă iubirea ne dă tăria de a ierta pe cei ce ne-au făcut rău și de a ne umili noi înșine mai bucuros decât să umilim pe alții, tot iubirea ne face și drepți, tot ea ne dă și tăria de a fi aspri, neînduplecați și neîndurați”.

Cunoscător profund al vieții și sufletului omenesc, Ioan Slavici se distinge printr-o operă remarcabilă, lăsând veritabile modele în majoritatea genurilor și a speciilor literare: povestire, schiță, nuvelă, roman, memorialistică, didactice etc. O analiză asupra prozei românești de la începuturi și până astăzi, nu numai că nu poate face abstracție de scrierile lui Slavici, dar este strâns legată de două coordonate temporale fundamentale: 1881- anul apariției volumului Novele din popor și 1894 – anul când în paginile revistei ,,Vatra” se tipărea romanul Mara, considerat cel mai izbutit roman al nostru, până la apariția lui Ion al lui Liviu Rebreanu.

Incontestabil, contribuția prozatorului la dezvoltarea genului epic românesc este una de prim rang. Aplecându-ne astăzi asupra operei slaviciene, o putem citi deopotrivă în cheie tradițională și modernă, descoperind în complexitatea ei componente care definesc tradiția, dar și elemente care reclamă modernitatea operei.

Slavici devine autorul unor texte exemplare, care formează, ilustrează și dau sens unui proces pedagogic. Opere precum Popa Tanda sau Budulea Taichii îl situează pe Slavici în linia scrierilor europene, în care învățătura și exemplul pozitiv constituie tematica esențială.

De asemenea, povestirea sătească (dorfgeschichte)estespecia literară abordată de Slavici, care zugrăvește lumea satului, o lume închisă, cu țărani ceremonioși, cu un respect deosebit pentru tradiție, transfigurați în personaje, ca întrupări ale arhaicului. Același gen de literatură a fost cultivat de scriitorii europeni Jeremias Gotthelf, Theodor Storm, Peter Rossegger, Ludwig Anzengruber, E.T.A. Hoffmann. Creațiile acestor scriitori se intersectează în puncte comune, prin îndreptarea către aceleași resurse inepuizabile ale vieții, prin prelucrarea materialului folcloric, prin promovarea ideii despre învățătură și, nu în ultimul rând, prin motivarea psihologică a personajelor și inițierea analizelor psihologice.

În realizarea personajelor scriitorul Ioan Slavici dovedește un talent extraordinar, dacă ne referim la straturile de adâncime ale acestuia și la definirea ca personaj martor (Nicolae Manolescu). O perspectivă nouă este și faptul că scriitorul își declară dispoziția spre teatralizarea epicului, prin crearea unor situații specifice în care personajele sunt, cu sau fără voia lor, asistate de un al treilea personaj: personajul martor (Nicolae Manolescu). „Universul lui Slavici e de neconceput în afara teatralizării, el e organic construit pe un tipar teatral ascuns și care manevrează întreaga existență a eroului său”. Fie că este naratorul – martorul / raisonnneurul – căruia i se permite „să fie ironic, perfid, insinuant, să corecteze punctul de vedere al personajelor, fără a-l putea totuși schimba”, fie că este o terță persoană – personajul trialogic – un tip aparte de personaj, cu un rol bine definit și în raport cu care evoluează celelalte personaje, al căror comportament este impus de acesta, „obligă protagoniștii să se ascundă, fără să reușească și să-și compună o mască onorabilă, chiar dacă, nefalsificat, chipul lor real, cel de zi cu zi, i-ar sluji mai bine”. Secvențele în care Persida (Mara) și Simina (Pădureanca) se oferă vederii publice, la fereastră și în momentul înserării, indică în teatralizare forme ale prezenței celorlalți în desfășurarea întâmplărilor prezent.

Personajul lui Slavici este omul normal, privit însă prin diversitatea, construit pe o dimensiune exterioară, ca ființă socială, dar și interioară, ca ființă psihologică. Este în același timp, o ființă simbolică în universul reprezentat, care tinde spre un model comportamental valorizat. Ceea ce este definitoriu pentru arta realizării personajelor la Slavici, este o mare putere de interiorizare, obținută prin interferența elementelor psihologic și moral. Aceasta a făcut ca protagoniștii să fie înfățișați în zbuciumul lor lăuntric, nu doar în manifestările lor exterioare, de unde derivă situația dilematică în care sunt antrenați, iar alegerea între două posibilități probează tăria de caracter și asumarea cu responsabilitate/iresponsabilitate a opțiunii alese.

Ca element specific operei îl putem considera acela de atribuire de semnificații multiple coordonatei spațiale, recepționată ca și coordonată a discursului narativ, ca suport al emenetelor. Deoarece spațiul literar slavician dispune de surse identificabile geografic, acesta devine generator de caractere bine individualizate, cu funcții bine definite, care dirijează și motivează acțiunile personajelor. Geografia operei este, prin urmare, reperabilă în spațiu, un spațiu specific în care trăiesc și se mișcă personaje. Prezența, în foarte multe dintre scrieri, a toponimelor, marcabile pe harta geografică, de la imaginea satului natal și a ținuturilor ardelenești până la celelalte, netransilvane, permite reconstituirea toposurilor, atât sub amploarea lor științifică (de la descrierea, aproape turistică a Ardealului, până la imaginea casei natale), cât și sub forma congruenței cu intențiile ficțiunilor literare, în textele create. Astfel, toposul – spațiul locuit – se constituie într-o coordonată estetică în creația slaviciană, care determină individul la o relație copulativă sau disjunctivă cu spațiul habitat. Opere precum nuvelele Moara cu noroc, Pădureanca sau romanul Mara dezvoltă imaginea coordonatei spațiale, devenită topos, prin locuire, iar evoluția personajelor urmărite în drumul lor către o altă lume, confirmă ideea potrivit căreia această coordonată ajunge componentă a propriei „matrice stilistice” a fiecărui personaj, care-i marchează în mod inconștient evoluția.

Genul de scriere abordat – povestirea sătească/romanul țărănesc – aria tematică variată și personajele bine reprezentate prin raportarea la mediul de viață sunt trăsături esențiale care configurează o reală definire a scriitorului Ioan Slavici în arealul cultural al spațiului central-european. O și mai evidentă raportare a scriitorului la spațiul central-european se face prin referirea la genul memorialistic abordat de Slavici. Volumul memorialistic Închisorile mele reflectă „realismul confesiv”, genul de scriere comun cu cel al scriitorilor europeni precum Stefan Zweig, Czeslaw Milosz, Elias Canetti, Arthur Schnitzler care, prin lucrările lor – jurnale, fragmente de jurnal, memorii –, configurează imaginea arealului cultural al Europei Centrale.

Asemeni scriitorilor geniali de oriunde și oricând și scriitorul Ioan Slavici suportă cu dificultate încadrarea în anumite formule (gen scriitor tradițional/scriitor modern), ridicând probleme complexe exegeților care încearcă să-i definească arta creatoare. Creațiile lui Slavici pot fi citite și ca adevărate cercetări de etnografie, istorie, sociologie, economie politică, aparținând modernismului istoric. Dincolo de aceste aspecte, scriitorul Ioan Slavici rămâne, în ceea ce are fundamental, expresia curentului realist. Realismul prozei slaviciene se întemeiază pe acea atenție fascinată de lumea care face obiectul investigației literare, determinând proiecții autentice, prin care artei i se atribuie și valori cognitive, nu doar estetice. Din această perspectivă opera sa dispune de o componentă clasicistă, care alimentează dimensiunea realistă. Este vorba despre tipicitatea personajelor, luciditatea și obiectivarea expunerii în perfectă asociere cu folclorul, istoria și specificul național, întrucât creația sa caută obiectivitatea, respectiv fidelitatea structurilor sale în raport cu realitatea.

Volumul ″Novele din popor″ constituie nucleul central al operei slaviciene, prin care scriitorul își va defini o poziție privilegiată în tabloul literar românesc. Deși nu a fost receptat, la apariția din 1881, cu toată efervescența de către critica literară românească, treptat își va câștiga notorietatea prin voci precum Nicolae Iorga, George Călinescu, Ion Breazu, Tudor Vianu ș. a., prin aprecierile cărora scriitorul ardelean va reintra în circuitul de valori literare, recunoscându-i-se meritul de a fi considerat inițiatorul prozei realiste în literatura română.

Romanul Mara rămâne marea carte a autorului – un pas mare în istoria genului – cartea care-l va defini ca romancier, în spiritul tradiției, prin faptul că zugrăvește o lume omogenă și rațională, în care morala colectivă o absoarbe pe cea individuală. Nota de modernitate a cărții o asigură finețea analizei psihologice, care vizează nu doar personajul în singularitatea sa, ci mai ales aspectele relației cu socialul. Personajele dau măsura valorii lor prin raportarea la lumea pe care o reprezintă și prin care se definesc. De aceea, cartea rămâne în primul rând un moment artistic deosebit și, împreună cu volumul de nuvele din 1881, conturează tensiunile artistice ale operei slaviciene (momentul valoric al acesteia).

Stilul scriitorului e unul aparte, acesta scriind despre o lume devenită a sa, în care fraza devine arborescentă, prin diverse trimiteri, o abordare voit dubitativă, lansează întrebări retorice, face până la urmă artă din cuvântul ce parcă pentru a fi frumos înveșmântat s-a născut. Surprinzătoare la Slavici sunt modestia și bunul simț, respectul datorat începuturilor literare, pe care nu le uită și la care se întoarce dintr-o datorie față de sine și față de ceilalți. Recunoaștem, de asemenea, sentimentul responsabilității față de cititor și măiestria literară, care fuzionează în opera sa cu preocuparea de a reflecta „adevărul vieții”.

Valoarea estetică a literaturii lui Slavici se menține și astăzi, fiind unul dintre scriitorii care au trecut proba timpului. Interesul lui pentru o problematică morală a vieții îl păstrează în actualitate, precum și consistența și acuitatea observației, susținute de vocația de a construi epic și de a crea tipuri umane memorabile. De asemenea, creațiile mari au avut și au încă o rezonanță artistică și istorică națională, o rezonanță de esență moral-creștină, cu accentuarea eticismului specific ardelenesc, anticipând opera de valoare a lui Rebreanu. Din această perspectivă, opera scriitorului Ioan Slavici este expresia cea mai pregnantă a literaturii ardelene, o literatură puternic regională, ce redă cu fidelitate condiții locale fundamentale.