Ioan Popasu Viata Si Activitatea Lui In Episcopia Ortodoxa din Caransebes
Oricine încearcă astăzi să dea înapoi filele istoriei neamului românesc din Transilvania și Banat va întâlni din ce în ce mai des numele lui Ioan Popasu, cel care a fost secretar al episcopului Vasile Moga de la Sibiu, preot și protopop al Brașovului între 1837-1865 și episcop ortodox al Caransebeșului între anii 1865-1889.
Prin credința și faptele sale, Ioan Popasu, aparține acelei generații de aur a neamului românesc care îi include pe Nicolae Bălcescu și Ioan Heliade-Rădulescu, pe Simion Bărnuțiu și George Barițiu, pe August Treboniu Laurian și Ioan Maiorescu, dar și acelei generații de bănățeni din care s-au detașat membrii familiei Mocioni, Vincențiu Babeș și generalul Traian Doda.
Biografii săi l-au așezat mai tot timpul alături de Andrei Șaguna, subliniind unanim că ceea ce a fost mitropolitul Șaguna pentru Ardeal a fost Popasu pentru Ardeal. Aceștia doi au fost cei care au dorit să reclădească Biserica românească în spiritul tradiției strămoșești și să ducă spre înflorire acele instituții administrativ-bisericești, școlare și culturale de care aveau nevoie mai mult ca oricând românii în deceniile redeșteptării naționale.
Profesorul Ștefan Velovan îl numește pe Ioan Popasu „semănător de așezăminte culturale, tot atâtea monumente nepieritoare care sunt singura noastră mândrie națională și garanta pentru un mai bun viitor”.
Opera sa trebuie căutată, în anii tinereții în Brașovul natal, unde a ctitorit școală românească, în Viena unde energicul protopop român al Brașovului contribuia alături de alți prieteni de idei la redactarea unor memorii prin care se cerea împăratului emanciparea națională și spirituală pentru cei de un sânge cu sine.
În Caransebeș opera sa se găsește la tot pasul, care mai poartă și azi însemnele „epocii Popasu”, dar ea trebuzie căutată și mult mai departe, în părțile Moldovei-Noi și ale Oraviței, ale Bisericii-Albe, Vârșețului și Panciovei, locuri unde românii și-au păstrat credința strămoșească ascultând de glasul părintesc al episcopului de Caransebeș, și-au apărat limba, portul și tradițiile, creând instituții culturale și școlare trainice ce s-au dovedit în timp adevărate cetăți ale romanității.
Pe întreg parcursul activității sale în slujba credinței strămoșești și a apărării acesteia Ioan Popasu nu a cunoscu odihna și a vegheat neîncetat asupra limbii și culturii românești. El a fost omul pe care Banatul l-a primit în haine de sărbătoare, l-a ajutat întru făurirea operei sale și l-a așezat mai apoi – pentru totdeauna – în pământul său, pământ pe care ca nimeni altul l-a iubit, înconjurat fiind de oameni binevoitori, pe care și i-a ales după criteriul iubirii de neam.
Biografii lui Ioan Popasu începând cu aceia din Brașov, îl caracterizează ca pe un om „providențial”, ceea ce i se cuvine pe bun drept pentru întreaga lui viață, deoarece el a știut să prețuiască școala și a cărui binecuvântată activitate nu avea să se mărginească numai în Brașov, ci era menită să se reverse în cercuri cu mult mai largi, în întreg Ardealul și Banatul.
Cultura solidă a lui Popasu, dublată de vigoarea lui lăsat în brașov și în întreg Ardealul urme și realizări nepieritoare pentru idealul de emancipare culturală și națională a românilor, iar în Banat experiența lui s-a cristalizat în înfăptuiri care au înscris o pagină luminoasă în istoria acestei provincii și a Bisericii sale.
Capitolul I
IOAN POPASU, VIAȚA SI ACTIVITATEA SA ÎN SLUJBA
BISERICII STRĂMOȘEȘTI
În monografiile orașului se spune, în general, că episcopia Caransebeșului datează înca din timpuri străvechi. Datorită evenimentelor de la 1848, prin efortul depus de Andrei Șaguna, se primește prin rescriptul împărătesc de la 24 decembrie 1864 dreptul de a se înființa Mitropolia greco-ortodoxă din Transilvania si Ungaria. Acesteia i s-au instituit două episcopii sufragane: Aradul si Caransebeșul, cea din urmă fiind reașezată în dreptul său de odinioară. Astfel s-a pus problema găsirii unui titular bun care să fie capabil sa reorganizeze această instituție religioasă așteptată și dorită de toți oamenii din Banat. Un astfel de om s-a găsit în persoana protopopului de Brașov, care era unul din cei zece secretari ai adunării revoluționare de la Blaj din 3/15 mai 1848, Ioan Popasu.
La începutul secolului al XIX-lea românii din Brașov erau recunoscuți, împreună cu sașii si grecii, ca participanți activi la viața comercială, mulți dintre ei ajungând să aibă o situație materială bună. La început au locuit în cartierul românesc Șchei, apoi, începând cu anul 1781 li s-a permis sa locuiască și în Cetate. Dintre familiile de români, care locuiau în Brașov în acea vreme, făcea parte si familia viitorului episcop de Caransebeș, Popasu. Era o familie cu o situație materială destul de bună. Părinții săi, Ioan si Stana Popasu erau veniți aici de la Valenii-de-Munte, localitate situată în Țara Romanească, la nord de Ploiești.
Astfel cel ce avea să devină un bun carmuitor al viitoarei Episcopii din Caransebeș s-a născut la 20 decembrie 1808, în aceeași zi cu viitorul episcop si mitropolit Andrei Șaguna.
Înca de mic copil a avut o minte foarte ageră primind de la Dumnezeu darul înțelepciunii, având un talent deosebit pentru învățătură. El a fost stimulat în permanență și de către părinții săi, care la rândul lor erau niște oameni înțelepți. Datorită faptului că școala românească din Brașov exista doar cu numele primele cunostiințe de scris și citirea le-a primit de la un unchi al său. La început a urmat cursurile școlii primare de pe lângă biserica Sfântul Nicolae, condusă de dascălul Simeon Jinariul. Apoi, după ce făcuse acești primi pași, a fost mutat de către părinții săi la școala grecească de lângă biserica Sfintei Treimi care era condusă de marele ban Grigore Brâncoveanul. Aici a învățat limba greacă modernă si cea elenă. După ce a terminat această școalș s-a înscris la gimnaziul săsesc din Brașov. Studiile de aici le-a contiunuat la gimnaziul romano-catolic din Sibiu, unde învață limba germană și latina. De aici a plecat la Cluj unde a urmat cursurile liceului romano-catolic, ca elev al secției de filosofie, pe care le termină în anul 1832.
Beneficiind de sprijinul părinților, atat din punct de vedere material, dar și sufletesc, tânărul Ioan Popasu urmează cursurile Facultații de Teologie a Universitații din Viena pe care le termină după patru ani, în anul 1836. Deși, pe parcursul mai multor ani, a urmat școli de teologie romano-catolice credința ortodoxă nu s-a depărtat de el, așa cum spune într-un studiu adresat lui de către Iosif Traian Bădescu spunând că spiritul dominant al acestora n-au reușit ,,să-i fi alterat ortodoxismul, dreapta credință implantată în sufletul său încă din sânul familiei”.
După ce a terminat studiile universitare, Ioan Popasu stăpânea la perfecție câteva limbi și dobândise o cultură aleasă. În urma acestui fapt, după ce s-a întors în Transilvania, episcopul Vasile Moga din Sibiu îl numește secretar al său. Fiind tânăr și ambițios el nu s-a mulțumit cu postura de secretar și forțează mâna destinului său cerându-i stăpânului său să-l sfințească într-u Taina Preoției. Astfel la 25 februarie/9 martie 1837 este sfințit diacon, iar după patru zile preot-celib. Imediat a fost ales paroh la biserica Sfântul Nicolae din Brașov, cu toate că episcopul Vasile Moga s-a opus.
Episcopul Vasile Moga a încercat să împiedice această alegere adresându-se, în scris, prin întrebări meșteșugite reprezentanților bisericii Sfântul Nicolae și prin aceștia parinților lui Ioan Popasu cu scopul de a stârni neîncredere în tânărul aspirant la postul de paroh. Răspunsurile părinților transpuse într-un protocol de la 21 martie 1837 l-au înmuiat pe episcopul Vasile Moga. Tatăl său declara că încă din copilărie a dorit să fie sfințit într-u preot și până să plece la școli mai mari era tot timpul pe lângă biserica Sfântul Nicolae. Tatăl său mai spunea ca încă de mic nu dorea să se căsătorească și că ei iși dau acordul ca el să fie sfințit preot-celib. Părinții săi cereau să fie sfințit cât mai curând și să îl trimită paroh la această biserică deoarece erau bătrâni și doreau să fie alături, să se bucure și ei. După toate acestea episcopul Vasile Moga sugera să fie întrebați părinții lui și conducătorii credincioșilor români, dacă biserica aceasta nu este prea mare pentru el? Răspunsul tatălui său este acceptat de către reprezentanții bisericii brașovene și este edificator hotărârii lui Ioan Popasu de a se dărui Bisericii neamului: ,,Acest fiu al nostrum anume Ioan, pe care l-a învrednicit Dumnezeu a fi teolog, din mica sa copilărie întru această sfântă Biserică s-au pomenit și au crescut, dând la toți cinstiții preoți ajutorință și mână de ajutoriu și s-au obișnuit în toate trebuițele Bisericii…”.
În felul acesta s-a risipit îndoiala că tânărul Ioan Popasu, în vârstă de numai 29 de ani, ar fi depășit de problemele cu care avea să se confrunte în parohia care tocmai i-a fost încredințată.
Venind la Brașov și preluându-și funcția de preot, Ioan Popasu va păstori aici cu o competență și o autoritate neîntrecute. Măsurile luate pentru reorganizarea parohiei, starea de activitate permanentă, blândețea si tactul față de credincioși duc la alegerea sa în luna mai 1837 ca protopop al tractului al doilea, iar în iunie 1838 în cea de protopop al tractului întâi, funcție pe care o va îndeplini până în vara anului 1865, când va părăsi Brașovul și va pleca la Caransebeș fiind ales episcop al acestei eparhii.
Prin activitatea pe care a desfășurat-o între anii 1837-1846 în raza protopopiatului său îl propulsează între cei mai cunoscuți și apreciați slujitori ai Bisericii ortodoxe române din Transilvania.
La 27 decembrie 1845, după o păstorire de 34 de ani, episcopul Vasile Moga moare și scaunul de episcop rămâne vacant. Este puțin probabil ca și Ioan Popasu să fi dorit să ocupe scaunul episcopal al diecezei ortodoxe al Transilvaniei, participând astfel la alegerile de la sinodul de la Turda din 2 decembrie 1847 alături de protopopul și profesorul Ioan Moga, protopopul si directorul școlilor ortodoxe române din Ardeal – Moise Fulea si Andrei Șaguna, vicarul general al Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal. Credem, însă, că Ioan Popasu văzuse în Andrei Șaguna pe cel mai îndreptățit la ocuparea scaunului episcopal lucru care se și întâmplă. Ioan Popasu a obținut 11 voturi fără să iși fi depus candidatura.
Întreaga sa activitate a fost orientată spre tărâmul luminării poporului din care făcea parte punând bazele pe cultură și pe școală. El spune că singura garanție a drepturilor naționale sunt în bărbații ,,desavarșiți prin școli.” Astfel, începând din anul 1843, fiind sprijinit de către comercianții locali, Ioan Popasu a militat pentru unirea școlilor românești din Cetate cu cea din Schei. A propus să se cumpere un loc unde să se construiască un gimnaziu care să adăpostească școlile elementare, reale și comerciale românești. S-a adunat suma de 4ooo de florini prin contribuția românilor mai înstăriți din care 500 florini constituiau donația sa. El a știut să-și atragă de partea sa pe toți românii brașoveni care dispuneau de bani pentru înălțarea gimnaziului, însă moartea episcopului Vasile Moga și evenimentele revoluționare de la 1848-1849 au amânat împlinirea acestui proiect. Venind Andrei Șaguna pe scaunul episcopal al Transilvaniei este chemat de către Ioan Popasu la fața locului pentru a vedea că sunt îndeplinite toate condițiile pentru construirea și finalizarea gimnaziului. Văzând că, întradevăr, sunt îndeplinite toate condițiile s-a angajat cu trup și suflet alături de Ioan Popasu și spre bucuria românilor brașoveni, episcopul Șaguna a pus piatra fundamentală a primului gimnaziu românesc din Transilvania fiind recunoscut și de guvernul din Budapesta.
Pentru realizarea acesi directorul școlilor ortodoxe române din Ardeal – Moise Fulea si Andrei Șaguna, vicarul general al Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal. Credem, însă, că Ioan Popasu văzuse în Andrei Șaguna pe cel mai îndreptățit la ocuparea scaunului episcopal lucru care se și întâmplă. Ioan Popasu a obținut 11 voturi fără să iși fi depus candidatura.
Întreaga sa activitate a fost orientată spre tărâmul luminării poporului din care făcea parte punând bazele pe cultură și pe școală. El spune că singura garanție a drepturilor naționale sunt în bărbații ,,desavarșiți prin școli.” Astfel, începând din anul 1843, fiind sprijinit de către comercianții locali, Ioan Popasu a militat pentru unirea școlilor românești din Cetate cu cea din Schei. A propus să se cumpere un loc unde să se construiască un gimnaziu care să adăpostească școlile elementare, reale și comerciale românești. S-a adunat suma de 4ooo de florini prin contribuția românilor mai înstăriți din care 500 florini constituiau donația sa. El a știut să-și atragă de partea sa pe toți românii brașoveni care dispuneau de bani pentru înălțarea gimnaziului, însă moartea episcopului Vasile Moga și evenimentele revoluționare de la 1848-1849 au amânat împlinirea acestui proiect. Venind Andrei Șaguna pe scaunul episcopal al Transilvaniei este chemat de către Ioan Popasu la fața locului pentru a vedea că sunt îndeplinite toate condițiile pentru construirea și finalizarea gimnaziului. Văzând că, întradevăr, sunt îndeplinite toate condițiile s-a angajat cu trup și suflet alături de Ioan Popasu și spre bucuria românilor brașoveni, episcopul Șaguna a pus piatra fundamentală a primului gimnaziu românesc din Transilvania fiind recunoscut și de guvernul din Budapesta.
Pentru realizarea acestui mare proiect de cultură al românilor transilvăneni, mulți analiști aduc numai cuvinte de laudă. Iosif Traian Badescu vorbeste in Biografia primului episcop al reinființatei dieceze gr. or. române a Caransebeșului-Ioan Popasu despre străduințele protopopului de a aduna banii necesari, la fel și Nicolae Corneanu într-un studiu îi acordă cel mai mare merit în istoria vieții culturale din Transilvania anilor 1850- 1863 datorită înființării acestei școli. Și Andrei Bârseanu vorbește foarte frumos în revista Convorbiri Literare din anul 1909 într-un articol în care face comparație între Ioan Popasu și Andrei Șaguna fiind mai exact niște frumoase aprecieri la adresa acestora și anume: ,,Dacă Popasu a sădit cu mâinile sale binecuvântate pomișorul din care cu timpul s-a format pomul plin de putere și bogat în roade, Șaguna cu brațul său puternic l-a proptit și l-a apărat împotriva vânturilor ce puteau să-l culce la pământ; dacă Popasu a fost corăbierul îndrăzneț, care a pus vasul în mișcare, Șaguna a fost pilotul isteț și prevăzător, care l-a strecurat printre stânci și l-a știut adăposti furtunilor nimicitoare; dacă Popasu a fost stegarul neînfrânat, care a pășit fără teamă în fruntea cetei sale în vălmășugul luptei, Șaguna a fost comandantul ager și iscusit care a condus-o cu siguranță la biruință.”
La acest gimnaziu Ioan Popasu a adus profesori aleși, cu studii universitare făcute la Budapesta, Viena sau în alte orașe europene. Aici au urmat cursurile fie români modești sau mai înstăriți veniți din Ardeal, Banat, Maramureș și din toate părțile unde se vorbea românește punându-l în acest fel în slujba întregului său neam.
Ioan Popasu a creat condiții materiale mai bune și tuturor școlilor primare de pe raza protopopiatului său. Cu sprijinul localnicilor a reușit să ridice școli mai arătoase, a avut în vedere mai buna pregătire a învățătorilor prin introducerea conferințelor învățătorești și a reorganizat procesul instructiv-educativ.
Un rol important, Ioan Popasu, l-a avut și la revoluția de la 1848 când situația politică, națională, sociala și religioasă a românilor de la vest de Carpați atinsese cote maxime ducând la insuportabilitate. Dieta maghiară hotărăște alipirea Transilvaniei la Ungaria, lucru ce se întampla foarte repede. Bisericii ortodoxe i se confiscase de mult dreptul de a avea o mitropolie proprie și noua putere politică nu avea nici un interes pentru a da voie să se înființeze una nouă. Astfel, se depindea în continuare de mitropolia de Carloviț care era dăunătoare pe plan național, spiritual si cultural pentru neamul românesc.
Acestea au fost cauzele pentru care românii transilvăneni și bănățeni sau ridicat în primăvara și vara anului 1848 împotriva acestor hotărâri. Toate acestea au culminat cu adunările de la Blaj din 3/15 mai si Lugoj din 15/27 iunie 1848. Aici s-au formulat revendicări de ordin politic, național, administrativ și religios. Cereau ca limba română să fie limba de administrație, românii să poată accede la funcții publice, iar Biserica strămoșeasca să-și recapete drepturile avute până în anul 1700, îndeosebi restaurarea mitropoliei proprii și crearea unor episcopii ortodoxe.
În fruntea revoluției române din Transilvania și Banat s-au aflat personalități precum Andrei Șaguna, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, August Treboniu Laurian, George Barițiu, Eftimie Murgu și mulți alții. Printre aceștia se afla și protopopul Ioan Popasu care a fost ales în timpul marii adunări de pe Câmpia Libertății de la Blaj printre secretarii acesteia. Din acele momente Ioan Popasu a conlucrat cu revoluționarii români și mai ales cu Andrei Șaguna. Ei au luptat ,,pentru scoaterea națiunii române din umbra morții, în care au aruncat-o legislațiunile barbare ale trecutului și în cea pentru reînvierea străvechei mitropolii ortodoxe române”.
Datorită implicarii sale, revoluționarii români transilvăneni, îl numesc pe Ioan Popasu să meargă în delegații la împărat fiind împuternicit să prezinte acestuia și demnitarilor imperiali dezideratele românilor transilvăneni și bănățeni, atât în cauze naționale cat și bisericești. Practic, între 30 mai 1848 si 10 ianuarie 1850, el a facut parte din toate delegațiile și a colaborat la redactarea tuturor memorialelor prezentate împaraților.
În anul 1848 a primit însărcinarea din partea revoluționarilor transilvăneni ca împreună cu August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu și Ioan Brad de Lemenyi să prezinte împăratului Ferdinand I petiția națiunii române din Transilvania, redactata în zilele 3-4/15-16 mai 1848, în care se cerea independența politică a națiunii române, dreptul de a ocupa funcții în administrație, independența bisericilor române și reînființarea vechii mitropolii române, desființarea iobagiei s. a. Acestea dacă erau aprobate ar fi conferit statutul de egalitate al românilor cu cel al maghiarilor și sașilor din Transilvania.
Împăratul Ferdinand I i-a primit în ziua de 30 mai 1848 însă le-a spus că dorințele românilor vor fi împlinite doar prin unirea Transilvaniei cu Ungaria. Delegația română, în frunte cu Andrei Șaguna, a fost dezamăgită și astfel solicită o nouă audiență și redactează o nouă petiție pe care August Treboniu Laurian, Cipariu și Ioan Popasu nu au semnat-o și în forma aceasta este prezentată împăratului, fără ca Ioan Popasu să facă parte din delegație. Cu toate aceste episcopul Andrei Șaguna nu a interpretat acest act ca pe o nesupunere.
La 25 februarie 1849, Ioan Popasu împreună cu Andrei Șaguna și o impozantă delegație se aflau din nou la Olmutz pentru a prezenta noului împărat Francisc Iosif I dezideratele politice ale românilor, însă din nou fără izbândă, unele din cerințele românilor împlinindu-se mai târziu altele niciodată.
Datorită faptului că revoluția maghiară s-a extins și că trupele revoluționare ocupaseră orașele Sibiu si Brașov, Ioan Popasu se refugiaza la Lugoj împreună cu August Treboniu Laurian și avocatul Ioan Margineanu. Aici participă la consfătuiri politico-naționale împreună cu câțiva oameni politici bănățeni. La scurtă vreme părăsește Lugojul și pleacă la Viena pe căi ocolitoare, prin Serbia și Croația deoarece nu riscau să fie arestați sau chiar împușcați, datorită conflictului tot mai amplu dintre revoluționarii români și cei maghiari.
În trecerea sa prin Banat, Ioan Popasu a poposit pentru prima dată in Caransebeș și în Lugoj unde a participat la discuțiile de la adunarea din iunie 1848 în legătură cu soarta românilor bănățeni. Acestea îl vor determina să se alăture delegației române, conduse de Andrei Șaguna care a cerut guvernului imperial ca în scaunul de episcop al Vârșețului să fie numit un român bănățean în persoana lui Patrichie Popescu care ar fi împiedicat ca sârbii să se mai amestece în afacerile bisericii române.
La 24 octombrie 1849 este alături de Petru Mocioni, Petru Cermena, dr. Constantin Pomuțiu si Teodor Șerb autorul unui memoriu prin care se cerea aceluiași guvern despărțirea ierarhică de biserica sârbească.
La Viena se trimite-au neîncetat memorii și petițiuni la Imperator și miniștri și cu toate acestea nu se izbutea puțin. Totuși se credea că împăratul va analiza situația politică și socială a românilor de sub coroana sa, însă existau și semne contradictorii.
La 10 ianuarie 1850 românii transilvăneni și bănățeni vor redacta un nou memoriu către guvernul imperial în care se dezvăluie tragismul poporului român. Prin acest memoriu solicitau ca limba româna să se introducă în toate treburile vieții publice și civile, preoții să nu mai fie prigoniți, să li se înființeze o universitate și alte institute de cultură. Alături de Ioan Popasu delegația româna mai cuprindea pe Petru Mocioni, Ioan Dobran, Petru Cermena, Vincențiu Babeș, Constantin Udrea ș. a.
In deceniul care urmează (1850-1860) Ioan Popasu îl va dedica în întregime consolidării învătământului din Brașov și pe raza protopopiatului său, unde se vor înregistra rezultate notabile.
La 20 octombrie 1860 se emite o diplomă prin care se abandonează sistemul absolutist de guvernare și se introduce un sistem constituțional. Astfel se refac speranțele românilor de a avea o autonomie proprie și o Biserică independentă. Andrei Șaguna, Ioan Popasu, Andrei Mocioni s. a. vor încerca din nou să reactualizeze platforma de revendicări din timpul revoluției. Se întrezărea crearea marelui principat al transilvaniei. La lucrările senatului imperial, care au premers acordarea diplomei din 20 octombrie, a participat și Ioan Popasu cu o cerere semnată de 40 de fruntași brașoveni, pe care el o înainteaza lui Andrei Șaguna și delegației aflate la Viena cerandu-se rezolvarea pe cale legislativă a cerințelor românilor din Ardeal si Banat.
Prin acordarea diplomei de la 20 acombrie 1860, Imperiul habsburgic a impus câteva prevederi reformatoare printre care: recunoașterea drepturilor istorice ale popoarelor din imperiu, egalitatea cetățenilor în fața legilor, garantarea libertăților religioase, obligativitatea prestării serviciului militar s. a.
Ca urmare spiritului acestei diplome, Ioan Popasu a convocat și prezidat la 6/18 noiembrie 1860 la Brașov o consfătuire prin care se cerea convocarea congresului politic român din provincie, pentru redactarea platformei politice unitare care să premeargă organizarea Transilvaniei, conform noii constituții imperiale. Congresul s-a desfașurat la Sibiu în ianuarie 1861 și a dat naștere la două rezoluții în care erau precizate: autonomia Transilvaniei, egalitatea națiunii române cu celelalte naționalități colocuitoare din principat, utilizarea limbii roâne în administrație și în justiție. Toate acestea au fost aduse la cunoștiința monarhului în 1 iulie 1861 de o delegație națională română din care a făcut parte și Ioan Popasu. Între anii 1863-1864, protopopul și mai apoi arhimandritul Ioan Popasu a luat parte la lucrările dietei de la Sibiu din iulie 1863, care a luat în discuție și aprobat două legi de o importanță capitală pentru românii transilvăneni: cea privitoare la egala îndreptățire a națiunii române și a confesiunilor ei și respectiv cea privitoare la întrebuințarea celor trei limbi ale țării în comunicarea publică oficială.
În anul 1863, Ioan Popasu, a intrat în rândurile clerului monahal, moment în care a fost înaintat la demnitatea de arhimandrit. Acest post îi permitea să țină locul episcopului în absenta lui și să prezideze lucrările consistoriului diecezan. Această înaltă demnitate bisericească i-a conferit derptul de a fi ales, prin intermediul dietei de la Sibiu, în senatul imperial de la Viena.
Realizându-se unul dintre marile deziderate ale românilor și anume, autonomia Transilvaniei în cadrul Imperiului habsburgic, lupta trebuia continuată pentru celălalt obiectiv și anume despărțirea ierarhică de biserica ortodoxă sârbă și restaurarea vechii mitropolii transilvănene. Pentru realizarea acestuia, Andrei Șaguna a găsit în Ioan Popasu un aliat de nădejde.
Dorința arzătoare de a contribui la ridicarea din această stare a poporului român l-a determinat pe Ioan Popasu să militeze pentru o nouă mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei, fiind alături de Andrei Șaguna. Alături de ei se mai aflau și George Popa, Ioan Alduleanu și Nicolae Popea. Deasemena au fost sprijiniți de către Vincențiu Babeș și Andrei Mocioni.
Anul 1864 este hotărâtor pentru istoria Bisericii române din Transilvania și Banat. În sinodul ținut la Sibiu în 22 martie cei prezenți au solicitat ca mitropolia ortodoxă a românilor ce se va reînființa să aibă reședința la Sibiu și să-i fie subordonate episcopiile din Cernăuți, Arad, Timișoara si Caransebeș.
În timpul congresului bisericesc sârbesc de la Carloviț, Vincențiu Babeș a declarat în ziua de 5 august 1864 despărțirea Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbească, moment în care începe procesul de separare, deoarece congresul sârbesc a fost nevoit să ia act de hotărârea românilor și să recunoască înființarea unei mitropolii române.
La 24 decembrie 1864, Francisc Iosif I a declarat despărțirea ierarhică de biserica sârbescă și instituirea unei mitropolii române. Românii au primit cu mare bucurie decretul imperial și astfel s-a încheiat o lupta începută încă din anul 1849. Această izbândă nu era posibilă fără eforturile făcute de Andrei Șaguna, Andrei Mocionii si Ioan Popasu.
Noua mitropolie ortodoxă română din Transilvania a fost încredințată lui Andrei baron de Șaguna și avea în compunerea sa vechile episcopii ale Aradului și Ardealului și încă o episcopie cu sediul la Caransebeș, căreia îi sunt arondate protopopiatele: Caransebeș, Mehadia, Făget, Lugoj, Jebel, Vărădia, Vârșeț, Palanca, Panciova și Ciacova.
În scopul ocupării scaunului episcopesc al Caransebeșului, Andrei Șaguna și Procopiu Ivaciovici a constituit un sinod episcopesc al mitropoliei Transilvaniei și l-au ales ca episcop al Caransebeșului pe Ioan Popasu la data de 6 martie 1865. Împaratul Francisc Iosif I l-a confirmat ca episcop al Caransebeșului la 6 iulie 1865. Vestea l-a găsit pe Ioan Popasu la Viena unde participa la lucrările senatului imperial.
Începînd cu data de 15 iulie 1865 episcopia Caransebeșului exista de fapt și de drept, iar mitropolitul Andrei Șaguna avea motive să grăbească întoarcerea lui Ioan Popasu de la Viena pentru a se oficia hirotonirea și pentru a-l instala în scaunul de episcop. Fiind reținut la Viena, Ioan Popasu a putut fi hirotonit abia la 15 august 1865 în biserica din Rașinari și și-a ocupat scaunul de episcop al Caransebeșului la 20 august 1865, iar instalarea oficială a avut loc la 30 octombrie/11 noiembrie 1865 prin împuternicitul mitropolitan, episcopul Procopiu Ivaciovici și comisarul împărătesc, general Antoniu Benko de Boitnik, în prezența a numeroase autorități militare și civile. Cu prilejul acesta a luat cuvântul avocatul Aurel Maniu care a arătat, printre altele că ,,Restituirea diecezei noastre istorice naționale a Caransebeșului și încredințarea conducerii ei în mâinile probate ale binemeritatului nostru episcop Ioan Popasu, către carele ne purtăm cu deplină încredere, acestea sunt semnele neînșelătoare ale răsăririi unui viitor mai fericit.”
La instalarea lui Ioan Popasu ca episcop al Caransebeșului au participat 250 de personae, printre care 12 episcopi, 14 ofițeri de la Comandamentul general militar din Timișoara, 31 ofițeri de la regimentele de graniță, 6 ofițeri de la regimentul de ulani din Lugoj, 28 funcționari ai comitatelor Caraș, Timiș și Torontal, 128 proprietari, protopresbiteri, preoti și assesori consistoriali, comercianți, economi.
Perioada dintre 20 august 1865 și 17 februarie 1889, când a decedat, constituie pentru Ioan Popasu anii realizării marilor sale proiecte care nu s-au redus doar la restaurarea și consolidarea episcopiei ortodoxe române a Caransebeșului. Acești ani au fost dedicați creării și afirmării unor instituții de învațămînt și cultură durabile. În jurul episcopiei pulsa o viață culturală cum nu mai cunoscuse niciodată pană atunci orașul Caransebeș.
Legăturile de suflet pe care le-a creat de-a lungul anilor cu mari personalități bănățene ale vieții politice și culturale i-au aureolat activitatea notabilă care l-a propulsat între cei mai distinși fii ai Bisericii strămoșești din epoca sa.
În anul 1873 mitropolitul Andrei Șaguna a murit și în locul său a fost ales episcopul Aradului Procopiu Ivaciovici care în anul 1874 a fost ales mitropolit și patriarh al bisericii sârbești, făcând imprudența ca să accepte această demnitate. În același an au avut loc alegeri pentru ocuparea scaunului mitropolitan de la Sibiu. Vor candida Nicolae Popea și episcopul Ioan Popasu al Caransebeșului. La 27 octombrie 1874 sinodul îl va alege pe cel din urmă ca mitropolit, însă spre stupoarea multora, acesta nu va fi confirmat de guvernul de la Budapesta. În consecință, nici împăratul Francisc Iosif I, ca rege al Ungariei, nu va valida alegerea sa.
Referitor la acest episod din viața episcopului Ioan Popasu, trebuie subliniată aprecierea celui de al doilea congres bisericesc electiv de la Sibiu din 21 noiembrie 1874 care reconfirma faptul că ,,și-a pus încrederea în preasfinția Ta și te-a destins cu votul său, înaintându-te la demnitatea cea mai înaltă a Bisericii noastre: pe scaunul arhiepiscopal și mitropolitan.”
Dacă l-a afectat sau nu această infirmare este greu de spus, însă el nu a cedat în fața multor greutăți, astfel, în anul 1887, Ioan Popasu putea să privească cu mândrie înapoi. Toate marile și micile sale proiecte erau realizate. Institutul teologic a dat multe promoții de preoți care împânziseră întreg Banatul, iar în 1876 i se alătură și Institutul pedagogic. În acest fel s-a îndeplinit una dintre cele mai mari dorințe ale episcopului Ioan Popasu și anume de a forma o cultură cât mai bogată poporului român. Această dorința a fost expusă de către el în catedrala din Caransebeș când a declarat că: ,,primul nostru gând să-l îndreptăm spre școale, căci fără cultură, viitorul românului nu poate fi ferice.”
În anul 1885 a înființat tipografia diecezană și mai apoi librăria diecezană, a apărut Foaia diecezană, ca o tribună de propagandă religioasă. Acestea sunt niște motive în plus de satisfacție ale neobositului Ioan Popasu.
La jubileul de 50 de ani de la preoția sa episcopia ortodoxă româna a Caransebeșului a ajuns la o înflorire tot mai mare fiind egală surorilor sale de la Sibiu și Arad. Văzând ca munca depusă de el a dat roade, Ioan Popasu s-a lăsat sărbătorit. La 9 martie 1887 în Caransebeș a avut loc un eveniment nerepetabil în istoria sa. Se strânseseră multe personalități ale vieții religioase românești în frunte cu episcopul Ioan Mețianu de la Arad, protopopi, preoți și învățători veniți din toate colțurile Transilvaniei și Banatului, dar și din toată țara, au fost prezente zece coruri bănățene pe care le-a sprijinit financiar chiar el, au fost primite telegrame dintr-o bună parte din Europa. Toate acestea redau ampluarea unui eveniment care nu însemna doar sărbătorirea unui mare român, ci ,,izbânda însăși a Bisericii strămoșești și a instituțiilor create de acesta într-o provincie care pâna la reinstaurarea episcopiei ortodoxe române a Caransebeșului își văzuse amenințate și limba și credința și cultura.”
Încă de la mutarea institutului teologic de la Vârșeț la Caransebeș, Ioan Popasu a acordat o mare grijă pregătirii viitorilor preoți participând la numeroase lecții pe parcursul unui an școlar și la cele două examene semestriale care se defășurau iarna și la sfârșitul anului școlar. În timpul examenelor din ianuarie-februarie 1889 Ioan Popasu s-a îmbolnăvit de pneumonie, boală care s-a agravat în timpul slujbelor religioase la care a trebuit să participe, ca urmare a morții principelui Rudolf de Habsburg. Bătrânul episcop nu a putut rezista bolii și într-o zi de duminică, 5/17 februarie 1899, inima sa a încetat să mai bată. A fost plâns și regretat de românii de pretutindeni, dar mai ales de cei din eparhia sa pe care a păstorit-o cu mare grijă mai bine de 23 de ani.
Rămășițele pământești au fost așezate în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeș în fața ușilor împărătești, în prezența episcopului Ioan Mețianu, a protosinghelului Filaret Musta, a episcopului greco-catolic Victor Mihaly de Apașa de la Lugoj și a miilor de români care îi simțiseră căldura și bunătatea sufletului său de bărbat luminat al neamului.
Pe piatra de mormânt este scris următorul epitaf: ,,Aici odihnește fericitul prim episcop român ortodox oriental al Caransebeșului Ioan Popasu repausat în 5/17 Faur 1889 în etate de 81 de ani păstorind ca preot și protopresbiter în Brașov 28, iar ca arhiereu 24 de ani. În semn de adâncă venerațiune Comunitatea bisericească română ortodoxă orientală din Caransebeș 1897”.
Capitolul II
IOAN POPASU ȘI BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
DIN BANAT
II.1. NOUL EPISCOP AL CARANSEBESULUI
Vestea numirii sale ca episcop al Caransebeșului trebuie să fi fost primită de Ioan Popasu cu îngrijorare și cu multă responsabilitate, însă existau și multe motive încurajatoare mai ales că oamenii locului l-au întâmpinat cu multă bucurie.
În cumpăna alegerii lui Ioan Popasu este posibil să fi atârnat anii de luptă alături de Andrei Șaguna pentru cauzele naționale și religioase ale românilor transilvăneni și bănățeni. Se pare, însă, că au existat și unele obstacole care nutreau dorința ca în fruntea eparhiei să fie ales un episcop bănățean, probabil în persoana lui Nicolae Tincu Velia, însă acesta nu era în vederile lui Andrei Șaguna deoarece avea o anumită înclinare către unirea cu Roma. Despre anumite obstacole vorbește însuși Ioan Popasu vizavi de persoana sa, obstacole subiective pe care însa reușește să le înlăture cu mult tact și prin talentul său deosebit în organizarea eparhiei.
Venind în Banat, Ioan Popasu nu a călcat pe un pământ străin. El si-a facut aici multi prieteni în perioada 1849-1864, când a contribuit din plin la marile lupte naționale și religioase ale românilor transilvăneni și bănățeni. Printre prietenii facuți în Banat se numară Andrei Mocioni și Petru Cermena.
După întoarcerea sa de la Viena, grăbită de Andrei Șaguna pentru a-și ocupa scaunul arhieresc de la Caransebes, Ioan Popasu a trecut prin Timișoara, unde s-a întâlnit cu Petru Cermena, împreună cu care a plecat la Foeni, reședința lui Andrei Mocioni. Aici a discutat cu acesta despre anumite probleme politice, sociale și spirituale care priveau Banatul.
Ioan Popasu a fost întâmpinat cu bucurie și speranță de către credincioșii din eparhia Caransebeșului, care se despărțise de biserica sârbească, oficial, la 3/15 iulie 1865. După ce s-a facut publică rezoluția împăratului de la 6 iulie 1865, Ioan Peța, primarul Caransebeșului, l-a felicitat pe Ioan Popasu printr-o telegramă pe care a trimis-o noului episcop la Viena. Diploma imperială, de la 6 iulie, prin care este numit episcop al Caransebeșului, Ioan Popasu are următorul conținut:
,,NOI FRANCISC IOSIF ÎNTÂIUL
din grația lui Dumnezeu împaratul Austriei,
Regele apostolic al Ungariei, Bohemiei, Lombardiei și
Veneției, Dalmației, Croației, Sloveniei, Galiției, Lodomeriei
și al Ilioriei, Archiducele Autrieiu, Marele duce al Cracovii,
Ducele Lotaringiei, Salisburgului, Stirei, Carintkei,
Carnioliei, Bucovinei, al Silesiei superioare și inferioare,
Marele principe al Transilvaniei, Marchionele Moraviei,
Comitele Habsburgului și al Tiroului, Marele voievod al
Voievodatului Serbiei etc.
În puterea acestor de față facem cunoscut și dăm de știre tuturor, celor ce se cuvine: că noi episcopatul de nou infiițat al bisericii greco-răsăritene din Caransebeș îl conferim prin aceasta cu îndurare credinciosului nostru
IOAN POPASU
protopresbiterul Brașovului și Arhimandrit, ca unui care prin credinciosul și iubitul nostru prea onorat Andrei Baron de Șaguna, arhiepiscopul și mitropolitul românilor de aceeași biserică din Transilvania și ungaria, a fost recomandat pentru integritatea vieții lui, pentru credința și fidelitatea și bunele lui năravuri probate prin considerațiunea noastră prea îndurată, precum și pentru celelalte virtuți prin care s-a facut demn de a fi recomandat și voim ca îndată ce va depune în modul îndătinat solemnul jurământ de devoțiune și fidelitate către noi să fie admis a începe funcțiunea dregătoriei sale episcopești și pâna când el împreună cu poporul încredințat păstoriei lui va rămâne neclătit în credința și ascultarea ce datoreaza către Noi și Augusta noastră Casă, pâna atunci dânsul să fie recunoscut ca atare de toți oamenii discezei și religiei sale și să-i dea ascultare după cuviință în afacerile ce privesc jurisdicțiunea lui bisericească, în puterea și adeverirea acestor litere ale Noastre subscrise cu Mâna Noastră proprie, și întărite cu sigiliul nostru, ce s-au dat în cetatea noastră imperială Viena în Austria în ziua a șasea a lunei lui Iuliu anul Domnului o mie opt sute șaizeci și cinci, al împărăției noastre al șaptesprezecelea.
(L.S.) Francisc Josif m.p.
Georgiu Majlath de Szekhely m.p.
Cancelariul de curte al regatului Ungariei.
Adolf Varon de Schiller m.p.
Loctiitoriu al Ministrului de resbel.
La expresul mandat preaînalt al Maiestății Sale Cesaro-
Regesci Apostolice
Ludovic Schrott m.p.
c.r. general maior”
Încă de la numirea sa în această demnitate, Ioan Popasu, era cunoscut, iubit și prețuit de către românii din Caransebeș. A avut parte de o primire grandioasă și din partea granicerilor bănățeni din satele de pe Valea Bistrei, de la mijlocul lunii august 1865, în drumul său spre orașul de reședință al eparhiei încredințate lui.
La festivitațile prilejuite de instalarea sa au fost prezente personalități de seamă ale viții politice și culturale bănățene. Însuși Ioan Popasu, în seara zilei de 20 august 1865, va sublinia încrederea fruntașilor bănățeni în persoana sa și va aminti înainte de oricare alt nume pe cel al lui Andrei Mocioni. Au mai fost prezenți Antoniu Mocioni, Simion Mangiuca, corurile din localitate și 600 de preoti și învățători români sosiți din toată eparhia. Toți aceștia au dat evenimentului o măreție și un fast deosebit, fără precedent în istoria acestui oraș.
În legatură cu alegerea Caransebeșului ca reședință episcopală, s-a mers multă vreme după ideea că prin aceasta se acordă respect populației granicerești din sudul Banatului, pentru atașamentul său față de tron. Considerăm ca nu acesta a fost argumentul suprem, ci dreptul istoric al Caransebeșului de a avea o episcopie ortodoxă românească, mai ales că aici a existat, secole de-a rândul, o episcopie ortodoxă, pâna la 25 octombrie 1775, când episcopul Vichentie Popovici i-a mutat sediul la Vârșeț. Trebuie amintit că pe raza Regimentului de graniță nr. 13 româno-bănățean, puterea o deținea comandantul acestuia, care aplica ordine militare primite de la Comandamentul militar bănățean din Timișoara sau de la Curtea din Viena. Se miza ca energicul Ioan Popasu se va izbi de oamenii ordinei militare austriece care îi vor tempera elanul. Este adevărat că la început măsurile luate de el ca episcop al Caransebeșului au fost duse la bun sfârșit mai întâi în zona provincială și mai târziu în granița militară.
Pe lânga aceste argumente s-a avut în vedere și fatul că Ioan Popasu, un mare om politic, nu va putea să desfașoare o asemenea activitate și la Caransebeș, fapt interzis în granița militară. Afirmația că el a fost susținut încă de la început de ofițerii români din graniță în consolidarea materială a eparhiei trebuie privită cu o anumită reținere, deoarece este cunosut faptul că doar pe perioada cât aveau grade mici puteau activa în graniță, iar când primeau grad mai mare erau trimiși ca ofițeri imperiali departe de casă.
După anul 1872 printre sfătuitorii și sprijinitorii lui Ioan Popasu s-au aflat și numerosi ofițeri români, în frunte cu Traian Doda și Iosif cavaler de Seracin, aceștia dorind, ca și Ioan Popasu, crearea unui gimnaziu superior românesc la Caransebeș. Împreună au reușit să creeze în orașul Caransebeș o atmosferă culturală care îl ava situa printre centrele de referință ale învățământului românesc, teologic și pedagogic.
Înca de la începutul activitații sale ca episcop al Caransebeșului, Ioan Popasu a luptat pentru consolidarea eparhiei sale. Probleme au fost încă de la început. Chiar el declară în primul sinod al eparhiei Caransebeșului, desfășurat în anul 1870, că atunci când a venit în Caransebeș a găsit ca bunuri o clădire ruinată care fusese cândva reședință episcopală, o moară stricată pentru care s-a deschis proces arendașului și 21 jugăre de pământ. În afară de acestea îl îngrijorau foarte mult starea morală, culturală și materială a comunitaților care compuneau eparhia.
Toate aceste griji s-au transormat într-o muncă asiduă, la care a antrenat pe cei mai buni si devotați dintre preoții săi. Pentru a-și vedea realizate ideile sale de reclădire a eparhiei și de organizare, a inițiat și a ținut la 26 august 1865 o consfătuire cu unii reprezentanți de frunte ai românilor. Prin urmare, el a trimis o circulară clerului de pe raza episcopiei, militarilor și civililor prin care își făcea cunoscută așezarea la reședința sa din Caransebeș. Circulara avea menirea de a sensibiliza pe credincioși asupra persoanei sale subliniind ca el nu a venit în mijlocul lor ca să caute avere, onoare sau mărire, ci a venit pentru mântuirea sufletelor lor. Ioan Popasu le mai spunea ca și-a propus să aibe grija de școală la fel de mult cum va avea de biserică. Le solicita sprijin, dragoste și încredere.
Cu prilejul acesta s-a convocat o ședință la care s-au discutat și luat unele măsuri pentru organizarea provizorie a consistoriului și s-au numit cațiva administratori protopopești pentru șase protopopiate: Vârșeț, Panciova, Biserica-Albă, Palanca, Ciacova și Caransebeș. Eparhia mai cuprindea în plus următoarele protopiate: Mehadia, Lugoj, Făget, Vărădia și Jebel. Printrea acestia se numărau Nicolae Andreievici ca protopop al Caransebeșului și Nicolae Tincu-Velia ca protopop al Vârșețului, unul dintre cele mai grele protopopiate ale eparhiei, unde trebuia să se aplice despărțirea ierarhică de biserica sârbească. Pentru protopopiatul Bisericii-Albe a fost reconfirmat ca protopresbiter Iosif Popovici, iar pentru protopopiatul Panciovei va fi ales Simion Dimitrievici. În anul 1872 acestora li se va alătura preotul Mihail Popovici din Orșova, care va fi ales protopop de Mehadia.
Dorind să cunoască cât mai exact starea parohiilor atât din punc de vedere bisericesc cât și școlar, Ioan Popasu a trimis o circulară la 23 septembrie 1865 către toate protopopiatele, cărora le cerea să facă vizite canonice în fiecare comună pentru a se constata starea în care se află construcțiile bisericești și școlare, să se cerceteze amănunțit preoții și profesorii pentru a se afla gradul de cultură și moralitate și stabilirea cu exactitate a numarului de români și sârbi din localitațile mixte. Prin rapoartele pe care avea să le primească îi permiteau lui Ioan Popasu să-și creeze o imagine asupra întregii eparhii din punct de vedere material, moral și cultural-școlar.
În luna septembrie 1865, Ioan Popasu a început vizitele canonice, nemaiașteptând instalarea oficială, tocmai pentru a-și cunoaște foarte repede eparhia sa. O atenție deosebită o acordă orașului Logoj, unde a fost întâmpinat de mari personalități bănățene precum: Andrei și Alexandru Mocioni, Vincențiu Babeș, Emanuil Gojdu și alti reprezentanți ai românilor din Lugoj, Vârșeț și Caransebeș. Toți aceștia vor contribui la consolidarea eparhiei ortodoxe a Caransebeșului. Între anii 1865-1872 Ioan Popasu face vizite canonice în întreaga eparhie, vizitând casele credincioșilor, bisericile, școlile, pretutindeni readucînd încrederea în credința ortodoxă, încurajînd în același timp pe preoți, profesori și credincioși. Ioan Popasu nu a ocolit niciodată momentele solemne pe care le-a onorat cu prezența, a căutat să fie acolo unde spiritul românesc caută să se afirme, apropiindu-și credincioșii și facîndu-și prietenii durabile printre înaintașii bănățeni. El dorea să cunoască cât mai bine resorturile neamului românesc, care trebuiau puse în valoare cu dibăcie.
Ioan Popasu a fost nu numai un slujitor al Bisericii, ci și unul dintre aleșii Bisericii ortodoxe române datorită ideilor sale care trebuiau împărtășite și altora pentru a se căpăta strălucirea gândirii colective. În acest sens putem da ca exemplu faptele sale din primii ani de vlădicie atunci când în timpul vizitei canonice din luna noiembrie a anului 1865, care a cuprins zonele Mehadiei, Valea Almăjului, zonele Orșovei, Oravița, Bocșa. Ioan Popasu a acordat o atenție deosebită satului Duleu, unde locuia deputatul dr. Gheorghe Ioanovici cu care s-a sfătuit asupra redactării Statutului Organic Bisericesc, redactat de acesta sub forma unei legi de organizare a mitropoliei, care a fost aprobată cu ocazia primului congres al Bisericii Ortodoxe Române de dincoace de Carpați, desfașurat la Sibiu în 16/28 septembrie 1868.
Consolidarea și dezvoltarea eparhiei Caransebeșului era înțeleasă de către Ioan Popasu numai cu aportul unor oameni valoroși, fie preoți sau chiar mireni. În sensul acesta a declanșat, în anul 1869, campania pentru pregătirea primului sinod al eparhiei. În timpul acesta a trimis o circulară credincioșilor pe care îi îndeamnă să își aleaga ca preoți, protopresbiteri și profesori doar pe acei bărbați luminați, cu conștiință morală aleasă și cu merite pentru biserică și școală. Acordă o mare atenție administrării și creșterii averilor bisericești și școlare. Astfel s-au creat numeroase fundații care ajutau la sprijinirea materială a multor elevi și studenți români din Banat, bisericile și școlile au fost restaurate și multe reconstruite.
În 1872 Ioan Popasu va impune și o mai bună organizare la nivelul protopresbiteratelor. Sinoadele protopresbiteratelor aveau obligația să aleagă: scaunul protopresbiteral, comitetul și epitropia protopresbiterală și comisia școlară căreia i se pretindea ca să țină în fiecare lună câte o ședință și să aibe grijă de bunul mers al cursurilor. Aceste hotărâri s-au luat în urma sinodului eparhial din aprilie 1871, când consistoriul diecezan se organizase în trei senate și anume: senatul bisericesc, senatul școlar si senatul epitropesc.
În anul 1886 eparhia ortodoxă română a Caransebeșului a fost reorganizată în 11 protopopiate care cuprindeau 311 parohii și 37 filii, unde trăiau 359.289 români ortodocși. Eparhia dispunea de 318 biserici și 413 preoți. Cele 11 protopopiate erau compuse astfel: Biserica-Albă cu 30 de comune, Bocșa-Montană cu 30 comune, Buziaș cu 28 comune, Caransebeș cu 58 comune, Ciacova cu 16 comune, Făget cu 49 comune, Lugoj cu 31 comune, Mehadia cu 44 comune, Oravița cu 23 comune, Panciova cu 11 comune și Vârșeț cu 25 comune.
Ioan Popasu a acordat cea mai mare atenție îmbunătățirii stării materiale a preoților și dotării bisericilor aflate în stare bună cu cărți, icoane și obiecte de cult, însuflețind comunitățile pentru a construi noi biserici. Primul pas l-a facut Ioan Popasu la 23 decembrie 1865, când a cerut preoților din eparhia sa să sprijine prin colecte pe locuitorii din satul Mesici, din protopopiatul Vârșețului, care doreau, după despărțirea ierarhică de biserica sârbească, să aibă propriul său locaș de cult. Se cerea acest efort material deoarece noilor parohii românești le lipseau cărțile de cult și icoanele sfinte. În aceasta situație se aflau și alți mulți români din localitațile amestecate cu sârbii. Așadar, era evidentă dorința acestor românii de a se despărții o data și pentru totdeauna de biserica sârbească și să fie aduși sub aripile episcopiei din Caransebeș. Ei doreau să aibă preoți și protopopi români și ca limba română să fie introdusă în bisericile și școlile lor, formînd comune separate de ale sârbilor. În acest sens s-a introdus limba româna în școli și biserici mai ales că prin rapoartele pe care le primea Ioan Popasu de la aceste biserici, atenționau asupra pericolului deznaționalizării.
Datorită faptului că multe parohii erau sărace, pentru a le sprijini, Ioan Popasu a apelat de multe ori la toți credincioșii din eparhia sa. Așa a procedat în anul 1866 când a emis o circulară cu privire la necesitatea zidirii unei noi biserici în satul Birda, protopopiatul Jebelului. Asemenea a procedat și în februarie 1867, când a emis o circulară lansînd printre credincioși o colectă pentru ridicarea unei noi biserici în localitatea Sâlha, din protopopiatul Lugoj. Apelul său a fost receptat și Ioan Popasu a avut bucuria de a participa la sfințirea acestui lăcaș de cult în același an la 8 septembrie. Asemenea apeluri au fost facute și pentru credincioșii din satul Visag și Foeni.
Lipsa unei reședințe episcopale îl determină pe Ioan Popasu, ca între anii 1866-1872 să facă demersuri pentru cumpărarea cu suma de 16.000 florini a edificiului care fusese locuința comandantului militar din Caransebeș. Această clădirea este destinată și astăzi aceluiași scop, fiind amenajată încă de pe timpurile episcopului Ioan Popasu, cu sprijinul credincioșilor din eparhie.
Pe timpul lui Ioan Popasu s-au ridicat un număr foarte mare de locașuri de cult, în jur de 40, de care el însuși s-a îngrijit și a introdus în eparhia sa un adevărat cult pentru pictarea bisericilor. Pentru arhitectura lor, Ioan Popasu a recomandat pe Cuyman Cioloca din Biserica-Albă și Adrian Diaconu, iar pentru pictură a recomandat pe Nicolae Popescu de la Vârșeț.
II.2. CONTRIBUȚIA LUI IOAN POPASU LA REALIZAREA
DESPĂRȚIRII IERARHICE DE BISERICA SÂRBEASCĂ
Participarea lui Ioan Popasu la acțiunile care au premers reinstaurarea mitropoliei române, i-a creat acestuia convingerea că în Banat se va înregistra o ostilitate față de bunurile care au fost adunate și administrate în comun de români și de sârbi din localitațile mixte. La reinstaurarea mitropoliei Ioan Popasu a fost alături de Andrei Șaguna, Andrei Mocioni și alți reprezentanți ai românilor transilvăneni si bănățeni. Imediat după citirea conținutului diplomei din 24 decembrie 1864, preoții și protopopii de origine sârbă au căutat să-și însușeasca bunurile bisericilor, răstălmăcind ordinele date de Ioan Popasu credincioșilor de origine română, astfel încât să creeze neîncredere. Acest lucru se făcea cu bună știință încercîndu-se deznaționalizarea prin sârbizarea numelor de familie, neglijarea învățământului primar în limba română ducînd chiar până la anulare, continuarea serviciului liturgic în limba sârbă. Toate acestea au fost îndepărtate cu mare greutate de către protopopii, preoții și învățătorii români.
Despărțirea ierarhică de Patriarhia Carlovițului a intrat în vigoare la 3/15 iulie 1865 și era înțeleasă ca o mare izbândă politică a neamului românesc.
Episcopia Caransebeșului avea pe raza sa multe localități cu populație amestecată, numărîndu-se între anii 1865-1866 pe raza protopopiatelor Vârșeț și Biserica-Albă, aproximativ 19 localitați mixte. Cu siguranță numărul lor a fost mai mare, însă preoții de origine sârbă nu au fornizat datele corecte.
În aceste condiții sarcina pe care a luat-o Ioan Popasu, de a realiza despărțirea ierarhică de Biserica sârbă, s-a dovedit una foarte grea și trebuia desfășurată cu mult tact. Din pricina aceasta trimite indicații, încă de la începutul activității sale, protopresbiterilor pe raza cărora se aflau localități cu populație românească și sârbească aratîndu-le pașii pe care trebuie să-i urmeze. Românii din aceste zone erau îndrumați să redacteze și să înainteze petiții prin care să ceară despărțirea de biserica sârbească și formarea unor comunitați care să aparțină de episcopia Caransebeșului. Le cerea protopopilor, preoților și învățătorilor să adune actele necesare prin care să dovedească contribuția românilor la zidirea bisericilor și școlilor. Românii erau sfatuiți să evite excesele și să nu primească bani.
Despărțirea ierarhică s-a înfăptuit cu mare greutate, ivindu-se multe piedici deoarece românii erau momiți si mințiți și chiar au fost amenințați de către sârbi. Protopopilor li se cerea să-și dezvolte activitatea cu mare precauție în aceste zone.
Ioan Popasu va face primii pași pentru realizarea despărțirii ierarhice încă din luna decembrie 1865, solicitînd credincioșilor de pe raza eparhiei să sprijine material pe românii din localitațile cu populație mixtă. El făcea cunoscut faptul că pe raza eparhiei sale existau aproximativ 90.000 de români care locuiau în acele zone și ca aceștia doreau cât mai repede despărțirea ierarhică și venirea lor în eparhia Caransebeșului.
Prima localitate în care s-a înfăptuit despărțirea ierarhică a fost orașul Biserica-Albă, unde românii au reușit să constituie o comunitate ortodoxă separată. Locuitorii acestui oraș erau săraci, motiv pentru care Ioan Popasu le cerea protopopilor și preoților să organizeze colecte pentru a-i ajuta. Cu toate acestea despărțirea ierarhică nu s-a realizat încă în toate localitațile, ceea ce îl va determina să provoace la 29 iulie 1871 un sinod extraordinar cu privire la discutarea acestor aspecte care trebuiau să asigure despărțirea pașnică de biserica sârbească.
Între anii 1871-1872 în localitațile cu populație mixtă de pe raza eparhiei ortodoxe române a Caransebeșului s-a realizat sau s-a început procesul de despărțire în următoarele localitați: Foeni, Vlaicovăț, Cubin, Satul-Nou și Denta. În unele din aceste localități bisericile au revenit românilor datorită numărului foarte mare, iar în celelalte se vor ridica biserici cu banii primiți ca despăgubire.
Treptat Ioan Popasu se va convinge ca despărțirea ierarhică a românilor de biserica sârbească nu poate urma calea dorită de el, prin înțelegere, fapt pentru care le cere protopopilor să înceapă deschiderea unor procese la instanțele judecătorești. Adevărata despărțire ierarhică de biserica sârbească se va înfaptui mult mai târziu, după moartea lui Ioan Popasu, prin contribuția adusă de Vincențiu Babeș. Pe timpul lui Ioan Popasu s-au strâns dovezile materiale și s-a creat climatul necesar ducerii la bun sfârșit a acțiunii de repunere în drepturile lor a credincioșilor români din câmpia dunăreană a Banatului.
II.3. LUPTA PENTRU INTRODUCEREA LIMBII ROMÂNE
Ioan Popasu nu a lăsat în urma sa lucrări de specialitate sau literare de mare însemnătate. Opera sa trebuie căutată în ctitorii bisericești și școlare, în asociații create pentru a sluji progresului spiritual, cultural și material al neamului. Cu toate acestea el era recunoscut între intelectualii români de prestigiu ai mijlocului secolului trecut. Este mai mult ca sigur ca Ioan Popasu era considerat în anul 1850 printre bunii mânuitori de limbă românească, căci altfel nu s-ar explica afirmațiile și elogiile la adresa sa făcute de câțiva intelectuali români transilvăneni în anul 1850, cand se încerca editarea în limba română a unei colecții de legi uzuale ale statului. O astfel de traducere, fără aportul și stilizarea textului românesc a unor personalitați de talia lui Ioan Popasu, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu sau Ioan Maiorescu era considerată ca un act de impietate față de limba română.
După instalarea sa la Caransebeș în anul 1865, Ioan Popasu va acorda o atenție prioritară învățământului primar. După introducerea conferințelor învățătorești în anul 1866, a simțit nevoia să contribuie la redactarea instrucțiunilor metodice, pentru predarea gramaticii limbii române, care s-au dezbătut cu învățătorii în conferințele învățătorești din anii 1868, 1869 și 1872.
În momentul în care limba română își căuta făgașul său firesc, înlăturându-se tendința de latinizare care încerca să-și croiască loc, Ioan Popasu cere protopopilor, preoților și învățătorilor în anul 1867 ca să fie apărată limba română care își păstrase cuvintele vechi chiar dacă nu proveneau din limba latină.
Fiind bun cunoscător al limbilor maghiară și germană, Ioan Popasu a căutat ori de câte ori a avut prilejul ca să proslăvească limba română fie prin predici sau prin rugăciuni care trăgeau atenția asupra valențelor limbii române și puterii care se degaja din cuvântul rostit în limba maternă. Nevoit să participe în luna mai 1866 la sfințirea drapelelor batalioanelor III și IV ale Regimentului de graniță numărul 13 româno-bănățean din Caransebeș, Ioan Popasu a impresionat prin limbajul românesc simplu și convingător nu numai pe ostașii regimentului, ci și pe ofițerii prezenți, în frunte cu generalul Antoniu Benko de Boitnik. Predica sa a fost făcută într-o limbă înțeleasă și de cel mai puțin învățat al poporului. Cu un ceremonial asemănător și tot în limba română a sfințit episcopul Ioan Popasu în 1872 drapelele de luptă ale batalioanelor de honvezi din Ciacova și Orșova.
Rostul Bisericii Ortodoxe Române Ioan Popasu îl simțea legat de cel al învatământului primar confesional, singura care putea să-l apere de vicisitudini. Nu este întâmplător faptul că va acorda o grijă deosebită pe parcursul întregii sale cariere de preot, protopop și episcop acestei legături armonioase în care Biserica a fost și va fi întotdeauna cea care va împărtăși tinerilor și credincioșilor învățăturile morale și cele bisericești, care îi va crește din punct de vedere religios și moral, este cea care înzestrează pe tineri cu cunostințele lumești care sunt neaparat trebuincioase, la fel cum este și învățarea limbii române în care se află depusă toată legea noastră. Ne dăm seama că nimic nu se poate înfăptui în plan spiritual și cultural fară însușirea limbii române, singura capabilă să contribuie la păstrarea ființei naționale.
Ioan Popasu dorea să introducă limba română în biserică și școală. În acest sens solicită protopopilor și preoților să confecționeze pentru biserici sigilii noi din oțel sau aramă, care urmau să le înlocuiască pe cele cu legenda sârbească sau cu alfabet chirilic, spunând că s-a intrat într-o epocă bisericească nouă în care se va discuta în limba română și se va scrie în litere latinești.
Este cunoscut meritul episcopului Ioan Popasu la crearea și diversificarea activitații Reuniunii învățătorilor greco-ortodocși români din dieceza Caransebeșului. Cu ocazia întrunirilor în cercuri profesionale teritoriale coordonate de președintele reuniunii, un loc primordial și o frecvență însemnată au avut-o acele prelegeri privind cultivarea limbii, redactate de cei mai capabili dintre învățătorii confesionali din episcopie.
Cunoscând faptul că la școlile de stat, fie din Caransebeș, Lugoj sau Oravița învățau și mulți copii provenind din familii românești, Ioan Popasu și membrii senatului școlar al eparhiei urmăreau cu atenție evoluția lor și dacă aveau posibilitatea să-și însușească limba română, datorită faptului că învățătorii din școlile statului în mare majoritate nu erau români.
Dorind ca limba română să fie bine însușită la aceste școli de copiii românilor, sinodul eparhial aprobase în anul 1872 ca la gimnaziul real din Caransebeș să se acorde un ajutor anual de 666 florini cu condiția ca studiile limbii române, latina, istoria și geografia să se facă în limba română. Din păcate această condiție nu a fost respectată decât până în anul 1884. Andrei Ghidiu a protestat în această privință spunând că elevii români nu știu să citească în limba română.
Limba română a fost apărată și promovată și în alte moduri de episcopul Ioan Popasu. Astfel în anul 1875, când Ministerul cultelor și instrucțiunii publice din Budapesta a cerut ca oficiile parohiale și conducătorii lor să întrebuințeze limba maghiară în corespondența oficială, episcopul caransebeșan a indicat că în administrația bisericească și școlară să se utilizeze în continuare doar limba română. La fel a procedat și atunci când s-a încercat introducerea limbii magiare în studiu la Institutul Teologic din Caransebeș.
Ioan Popasu a încercat să introducă reformele sale din domeniul învățământului și în localitățile grănicerești însă acest lucru nu a izbutit să îl ducă la bun sfârșit datorită opoziției autoritaților militare. Cea mai mare mâhnire a sa a fost atunci când după desființarea confiniului militar bănățean din anul 1872, școlile naționale grănicerești au fost transformate în școli comunale unde se preda limba maghiară, iar învățătorii au fost obligați să se înscrie într-o reuniune învățătorească subordonată statului în care limba oficială era cea maghiară.
În condițiile acestea episcopul Ioan Popasu a fost nevoit să apeleze din ce în ce mai mult la preoți și protopopi pentru a menține treaz sentimentul național, îndemnându-i să-i învețe pe credincioși ,,dulcea limbă românească”
Toate acestea ne fac să afirmăm că Ioan Popasu s-a aflat printre promotorii apărării limbii române și utilizării ei pe scară largă nu numai în Biserică, ci și în școală. Cu ocazia sinodului din anul 1876 el a anunțat și impus principiul după care ,,autoritațile sunt pentru popor și nu invers. În urmare, autoritățile de stat au datoria să se îngrijească, ca să aibă în sânul lor membrii bine pricepători ai limbii poporului”.
Capitolul III
IOAN POPASU ȘI CULTURA BĂNĂȚEANĂ
III.1. INSTITUTUL TEOLOGIC DE LA CARANSEBEȘ
În luna august a anului 1865, Ioan Popasu a plecat spre noua reședință a sa din Caransebeș unde trebuia să își înceapă noua sa misiune ca episcop al acestei eparhii. Plecând din Brașov a lăsat în urmă câteva mari realizării ale sale din istoria învățământului și culturii românești. Realizările sale de aici, în care un loc deosebit l-a acupat gimnaziul românesc, îl propulsează printre marii ctitori de școală românescă alături de Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr și Gheorghe Asachi. Între anii 1840-1865, școlile românești din Țara Bârsei au cunoscut o organizare și o dotare comparabile cu școlile altor popoare. Când Șaguna trebuia să găsească exemple pentru felul cum era organizat învățământul românesc primar își îndrepta privirile spre școlile din Țara Bârsei aflate sub bagheta protopopului Ioan Popasu și a învățătorilor săi.
Multe încercări îl așteptau în Banat pe noul episcop de Caransebeș, Ioan Popasu, mai ales în domeniul învățământului. Chiar el spunea că numai popoarele care iubesc învățământul acced cu mai multă ușurință la cultură.
Una dintre multele sale înfăptuiri în domeniul acesta a fost transferarea de la Vârșeț la Caransebeș a secției românești de teologie ce funcționa în acel oraș. Aceasta școală teologică în limba română se înfiițase în orașul mai sus amintit în anul 1822 cu scopul de a acoperi necesarul de preoți pentru satele și orașele locuite de români. La aceasta școală funcționaseră de-a lungul anilor ca profesori Andrei Șaguna, Nicolae Tincu-Velia și George Peșteanu ș.a. Mutarea secției românești de teologie la reședința eparhiei din Caransebeș a fost analizată și hotărâtă cu ocazia sinodului episcopesc din 16 august 1865, a doua zi după hirotonia lui Ioan Popasu ca episcop. Cu prilejul acesta, Andrei Șaguna a grăbit venirea noului episcop în reședința sa din Caransebeș.
La Vârșeț școala clericală românească, care primise ca elevi și absolvenți a patru clase primare, în vârstă de cel puțin 18 ani și cu o bună comportare morală, avusese în ultimii ani dinainte de mutare ca profesori pe Nicolae Tincu-Velia și George Peșteanu, primul însă s-a retras între timp la Secaș și a fost numit de Ioan Popasu ca protopop în tractul Vârșețului. George Peșteanul a acceptat cu mândrie să se mute la Caransebeș. Chiar și așa, școala mai avea nevoie de încă un profesor. La 11 septembrie 1865 Ioan Popasu a publicat în gazetele Concordia și Telegraful român condițiile de concurs pentru ocuparea celui de al doilea post care a fost salarizat cu 399 de florini pe an. Concursul a fost câștigat de parohul Dognecii, Mihai Velceanu, autor traducător cunoscut în Banat.
În timpul acesta Ioan Popasu a făcut pregătirile pentru organizarea institutului, elaborând în acest sens o circulară care a fost prezentată și dezbătută în ședința consistoriului diecezan din 23 septembrie 1865. La 8 octombrie același an, a fost făcută cunoscută tuturor protopopilor. În ea se cuprindeau condițiile de admitere în institutul teologic unde vor fi primiți tineri care au făcut mai întâi gimnaziul cu opt clase și au avut rezultate bune la învățătură. Știind că foarte multe parohii sunt sărace și nu vor putea asigura salarizarea preoților adimtea, pentru ocuparea postului din aceste parohii, să fie primiți în fiecare an cel mult 3 sau 4 tineri cu patru clase gimnaziale. Motivele care l-au îndemanat pe Ioan Popasu să ia o asemenea măsură radicală au fost lipsa culturii teologice a multora dintre preoți și numărul mare de preoți pe care îl avea eparhia. El nu se sfiește să sublinieze „apunerea și înapoierea clerului nostru ortodox român care izvorăsc din neștiință, din numărul cel prea mare și din sărăcia preoților”.
Analizând această măsură, care înseamnă o riguroasă selecție a candidaților ce pășeau pe porțile institutului cu un grad de cultură superior celei de la Vârșeț, Iosif Traian Bădescu o va considera prea radicală pentru momentul impunerii ei și arată că în anumite situații însuși Popasu a fost nevoit să micșoreze pretențiile.
Datorită faptului că institutul teologic urma să funcționeze începând cu 1 noiembrie 1865 în orașul Caransebeș, pe raza Regimentului de graniță nr. 3 româno-bănățeann se impunea aprobarea Ministerului de război din Viena, care a fost dată la 19 octombrie 1865.
Urmare acestui fapt, cursurile institutului teologic vor fi inaugurate la 10 noiembrie de către însuși Ioan Popasu, care va ține o lecție model de pastorală. El și-a asumat și conducerea institutului până în anul 1870, moment în care o va încredința lui Filaret Musta, pe care Ioan Popasu îl ajutase să-și desăvârșescă studiile teologice universitare.
Salarizarea profesorilor amintiți s-a asigurat, în primii ani, dintr-o parte a fondurilor bisericești și școlare comune, administrate de mitropolia din Carloviț. Banii adunați prin tasul al doilea introdus în anul 1822 de protopopul Ioan Tomiciu au asigurat o salarizare corespunzătoare în continuare.
La sinodul al doilea eparhial desfășurat în aprilie 1871, Ioan Popasu, care urmărise și îndrumase întreaga activitate a acestui institut de învățământ, afirma că elevii teologi „dau cea mai vie speranță că vor produce un neam mai bun de teologi”.
Viața internă a institutului era călăuzită prin norme stricte pe care Ioan Popasu le-a elaborat și le-a făcut cunoscute la 26 septembrie 1865. pretindea ca elevii teologi să primească și o educație preoțească pe lângă pregătirea teologică. Cerea tuturor o purtare morală exemplară și prezența zilnică la Biserică, însoțiți fiin de profesori.
Ioan Popasu participa la toate ședințele corpului profesoral, de fiecare dată fiind însoțit și de protopopul Nicolae Andreievici. În lipsa unui internat, elevii seminariști locuiau în oraș și de multe ori condițiile de cazare erau nesatisfăcătoare. Sarcina de a verifica aceste condiții revenea profesorilor. O atenție deosebită se acorda disciplinei și prezenței la cursuri, abaterile fiind pedepsite aspru.
În primii ani de viață al institutului erau utilizați doar doi profesori care asigurau predarea cursurilor. Începând din deceniul noua numărul profesorilor va crește. Vor fi folosiți la unele obiecte profesori de la institutul pedagogic. Alături de profesorii amintiți au mai activat și Ioan Mihailovici, Iosif Tempea, Filaret Musta și George Mărginean. Mai târziu li s-au alăturat lor Vasile Mândreanu, dr. Iuliu Olariu, care va prelua mai târziu conducerea institutului, Gherasim Sârb, Ioan Pinciu, Vasile Goldiș, George Petrescu, dr. Leo Mureșan, Iosif Bălan și Antoniu Sequens.
Pe parcursul celor trei ani de școală viitorii preoți studiau diverse obiecte de învățământ precum: gramatica limbii române, arheologia, isagogia, teologia fundamentală, istoria bisericească, dogmatica, catehetica, morala, liturgica, dreptul canonic, exegeza, stilistica, tipicul bisericesc, pedagogia, retorica, igiena, economia rurală, cântarea bisericescă, muzica vocală, muzica instrumentală ș. a. Odată cu venirea lui Antoniu Sequens ca profesor de muzică, se va solicita consistoriului diecezan introducerea muzicii instrumentale ca obiect de studiu obligatoriu deoareca în multe comune preotul ocupa și postul de învățător și acesta avea menirea de a înfința coruri care vor contribiu la ridicarea pietății în biserică. Anul 1888 este important și pentru institutul pedagogic, unde același profesor adus de Ioan Popasu din Cehia, va introduce și aici muzica instrumentală ca obiect de studiu.
Unii dintre profesorii institutului teologic au avut și o remarcabilă activitate științifică. Profesorul Vasile Mândreanu a fost autorul unui util manual de Gramatică română, destinat școlilor elementare, pe care l-a tipărit la Lugoj în anul 1882. Consistoriul diecezan îl recomandă la 18 noiembrie 1882 pentru a fi introdus în toate școlile primare confesionale. În anul 1884 Vasile Mândreanu s-a stabilit în România, însă nu a rupt legăturile cu orașul unde s-a format ca profesor.
Climatul din institutul teologic era propice unor discuții pe teme care priveau limbajul presei românești, discuții declanșate de profesori precum Vasile Goldiș, dr. Iuliu Olariu, Iosif Bălan și Gherasim Sârb care a declanșat în paginile Foii diecezane, la începutul anului 1888 o campanie de incriminare a acelor gazete care utilizau un limbaj greu, care nu putea fi înțeles decât de intelectuali. Prin scrierile sale în care folosea un limbaj accesibil tuturor categoriilor de cititori el este așezat de aceeași parte a baricadei alături de Titu Maiorescu, în lupta pentru limba românească. o activitate deosebită au desfășurat și profesorii de teologie Iuliu Olariu și Petru Barbu prin manualele, cărțole și studiile tipărite atât la Caransebeș cât și în alte centre tipografice din țară. Prin operele acestora Caransebeșul se alătură orașelor Cernăuți și București unde activau profesori de renume în domeniul teologiei.
Examenele de sfârșit de an la institutul teologic se pregăteau cu exigență și se desfășurau într-o atmosferă sărbătorească, cu mulți invitați. Elevii trebuiau să răspundă nu numai în fața comisiei examinatoare condusă de însuși Ioan Popasu, dar și în prezența unor personalități cum era generalul Traian Doda, a unor conducători ai instituțiilor publice din oraș, fie funcționari ai primăriei, judecători, procurori, profesori ai școlilor de stat și chiar reprezentanți ai bisericii catolice. O asemenea prezență la examene era suprema apreciere asupra celui mai prestigios institut de învățământ românesc din Banatul celei de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
III.2. INSTITUTUL PEDAGOGIC DIECEZAN DIN CARANSRBRȘ
La Caransebeș a existat o îndelungată și prestigioasă tradiție pedagogică: „Școala de dăscălie” a lui Efrem Zăcan și Ștefan Herce (1582), școala „grămăticească” de pe lângă Mănăstirea Sfântul Gheorghe de la începutul secolului al XVIII-lea și poate chiar de mai înainte, cursurile pedagogice introduse de protopopul Ioan Tomiciu în primăvara anului 1820, și preluate în anul 1832 de Constantin Diaconovici-Loga în calitatea sa de director al școlilor naționale din granița militară bănățeană.
Cursurile pedagogice introduse de Ioan Tomiciu și îmbunătățite de Constantin Diaconovici-Loga și-au încetat activitatea în anul 1872, o dată cu dispariția Regimentului de graniță nr. 13 româno-bănățean. În calitatea sa de director al școlilor naționale din granița militară , protopopul Nicolae Andreievici a fost între anii 1857-1871 ultimul organizator al cursurilor pedagogice, în forma gândită de înaintașii săi.
Nici modul de organizare, de numai șase luni pe an, nici volumul de cunoștiințe predat cursanților nu mai corespundea cu exigențele unui învățământ pedagogic mult mai activ și în consens cu progresul societății.
Lucrul acesta l-a înțeles și ochiul ager și pătrunzător al fericitului Ioan Popasu, care proiectase încă din anul 1871 crearea unui institut pedagogic la Caransebeș. Pentru deschiderea unei asemenea școli, coordonată de consistoriul diecezan, Ioan Popasu avea nevoie de resurse bănești suficiente pentru a amenaja un spațiu corespunzător și mai ales de cadre didactice cu pregătire corespunzătoare.
Condițiile au fost create abia în anul 1876 când institutul pedagogic si-a deschis porțile pentru prima promoție de învățători. Erau 3 cursuri regulate pe care Ioan Popasu le-a prevăzut cu profesori calificați în universitățile din Austria și în institutele pedagogice din Germania. Printre elevii primului an școlar al acestui institut al cărui prestigiu va crește an de an au fost Damaschin Daicoviciu, Emilian Novacoviciu, Dimitrie Pruneș și Elisa Drăgălina. Aprobarea de funcționare a acestei școli a fost dată de Ministrul de Culte și Instrucțiune Publică din Budapesta abia la 30 septembrie 1877 cu ordinul nr. 33363. totodată se avizase și planul de învățământ pe care îl elaborase Ioan Popasu, împreună cu referentul școlar Iuon Ionașiu.
Primii profesori ai acestui institut au fost Ioan Nemoianu care funcționa ca titular la institutul teologic, Iuon Ionașiu, Filip Adam, George Petrescu și Emanuel V. Nejedly, toți aceștia activând ca suplinitori. Ei au predat următoarele obiecte de învățământ: religia, pedagogia, limba română, limba maghiară, limba germană, aritmetica, geometria, istoria universală, științele naturii, caligrafia, cântarea bisericească, muzica vocală și desenul. În următorii ani vor fi adăugate și alte obiecte de învățământ considerate ca necesare: economia rurală și igiena.
Începând cu anul școlar 1877-1878 vor fi numiți ca profesori Ștefan Velovan și Patriciu Drăgălina, tineri absolvenți ai universitaților din Viena și Gotha, cărora Ioan Popasu le-a acordat sprijin bănesc din resursele proprii. Ștefan Velovan s-a bucurat de sprijinul acordat și astfel în anul 1877 și-a terminat studiile teoretice și practice din domeniul pedagogiei la Gotha, unde s-a impus prin talent și i s-a aprobat să țină prelegeri de aplicație pedagogică la Seminarul universitar ce ființa în scopul desăvârșirii pedagogice a viitoarelor cadre didactice.
Între anii 1877-1881 la institutul pedagogic diecezan, structurat pe trei ani de studii au funcționat doar patru profesori, numaărul lor începând să crească în anii școlari următori, când constant va fi de 6-7 cadre didactice.
Puținii profesori cu care a pornit la drum prin actul de mare curaj al neobositului episcop Ioan Popasu aveau obligații didactice dintre cele mai diverse. În această perioadă Ștefan Velovan preda pedagogia și metodica, aritmetica, geometria, fizica și istoria naturală, Ioan Nemoianu preda limba română, limba maghiară, limba germană și istoria, George Petrescu preda cântarea bisericească, Filip Adam preda istoria biblică și istoria religioasă, iar Patriciu Drăgălina preda pedagogia, aritmetica, geografia, istoria universală și desenul.
În calitate de director al acestui institut pedagogic diecezan, Ioan Popasu nu a neglijat niciodată crearea unor condiții dintre cele mai bune, pentru a nu periclita în vreun fel existența școlii, care se bucura de atenția permanentă a inspectorilor școlari ai statului. Institutul avea trei săli de clasă, o grădină de legume, o livadă de pomi, o grădină botanică și un loc pentru practicarea sportului. Școala se îmbogățise cu 27 de hărți, materiale didactice pentru fizică, chimie, zoologie, botanică și mineralogie. Se afla în creare o colecție numismatică constituită din 26 de monede de argint și patru de bronz.
Privite de-a lungul timpului și comparabile cu cea ce întâlniseră profesorii caransebeșeni în timpul studiilor universitare din Austria, Ungaria sau Germania, condițiile în care lucrau ei erau modeste. Pe toți acești profesori pe care i-am amintit și la care se mai adaugă și dr. Ioan Paul, Nicolae Popovici, Iosif Bălan, Vasile Goldiș și Antoniu Sequens, aduși de același episcop Ioan Popasu, îi îndemna la o muncă asiduă acea dorință de a făurii suflete curate, de a pregăti oameni și români care vor continua munca lor în tot Banatul și nu numai. Sălile mici și întunecoase nu i-au împiedicat pe vestiții profesori caransebeșeni „să îmbine în mod armonios conoștiințele științifice și pedagogice cu necesitatea iubirii de neam și de limbă, cu nevoia de a apăra Biserica și școala confesională, cu îndemnurile permanente către elevi ca întorși în sate să devină cei dintâi purtători de stindard ai dezideratelor naționale și culturale”.
De la profesorii aceștia au învățat viitorii luminători ai satelor și orașelor bănățene ce înseamnă rezistența în fața opresiunii. Aici se pregăteau viitorii dirijori ai corurilor care au împânzit Banatul până în satele românești de lângă Panciova.
Pulsul vieții intelectuale și culturale din acest prestigios institut trebuie căutat și în manifestările intime ale profesorilor care nu își puteau ascunde la infinit pornirile și sentimentele românești. Poate cel mai tipic dintre ei era Iosif Bălan, cel care preda elevilor noțiuni de agricultură, botanică, zoologie, chimie și fizică. Era unul dintre cei mai curajoși intelectuali caransebeșeni și nu se sfia ca să plătească muzica angajată la vreun restaurant ca să îi cânte lui „Deșteaptă-te române”. Într-o asemenea atmosferă de educație națională s-au făurit generații de învățători, care la terminarea studiilor, au întemeiat cu ușurință coruri, au pus în scenă piese de teatru românești și străine, au pregătit recitări din operele poetice ale lui Dimitrie Bolintinianu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc și Mihai Eminescu. Nu poate fi neglijată activitatea științifică a profesorilor de la institutul pedagogic dieceyan. Așa cum era de așteptat, cei dintâi din acest domeniu au fost stipendiștii episcopului.
Ștefan Velovan a fost cel care a ordonat elaborarea instrucțiunilor metodice pentru conferințele învățătorști, a bordat variate obiecte de învățământ, de la științele naturii la geometrie și științele fizico-chimice, canalizându-și efortul științific pe tărâmul mai arid al psihologiei, pedagogiei, filosofiei și esteticii. În anul 1886 a apărut „Foaia diecezană” și încă de la primul său număr îl are printre colaboratorii de marcă pe Ștefan Velovan. Numele acestuia se afla din ce în ce mai des în atenția redacțiilor unor reviste de profil și celor mai alese cercuri științifice românești. Opera sa va depași aria regională de cunoaștere, fiind găzduită în publicații românești dintre cele mai prestigioase ale timpului.
Ștefan Velovan se afla încă din anii petrecuți la Caransebeș printre puținii învățați români recunoscuți peste hotare. Studiul său „Întemeierea psihologică a actelor elementare ale gândirii în marginile legilor herbartiene de asociere și reproducere” pe care l-a publicat la început în „Foaia diecezană” din anul 1890, numerele 6-8, cât și în „Convorbiri literare”, va fi preluat și de revista germană „Zeitschrift fur exacte Philosophie”.
Patriciu Drăgălina nu este pentru cultura bănățeană numai autorul „Istoriei Banatului Severin”, el a fost tipul de intelectual profund, de luminat pedagog care vedea în institutele pedagogice acele pârghii prin care viitorii învățători trebuiau să devină, după terminarea studiilor, catalizatorii mișcării culturale românești prin promovarea muzicii corale studiate pe băncile școlii, care se inspira din inegalabilul folclor muzical românesc și prin înțelegerea fenomenului literar autohton în ascensiunea sa firească, ca urmare a difozării celor mai valoroase opere literare create în spațiul nostru istoric indiferent de frontiere. El înțelegea în mod superior și rosturile bibliotecilor pentru elevi și necesitatea studiului agronomiei.
Activitatea științifică a lui Patriciu Drăgălina, care cuprinde numeroase studii publicate în „Foaia Diecezană” și „Calendarul Românului” și-a găsit încununarea supremă prin „Istoria Banatului Severin”, care este o monografie a Banatului de sud, în care izvoarele istorice sunt interpretate convingător și fără patimă, cu mult simț istoric, ceea ce îl situează în rândurile celor mai valoroși istorici bănățeni ai tuturor timpurilor.
Cu asemenea mari cărturari, cărora li s-au adăugat în timp alte valorii ale culturii naționale ca: dr. Ioan Paul, Vasile Goldiș, Enca Hodoș, se întregește tabloul acelor semănători de cultură românească în ogorul fertil care a fost intelectualitatea satului bănățean, apărător al limbii și tradițiilor strămoșești, al portului și conștiinței de neam, al speranței în făurirea unui stat al tuturor românilor.
Mărturiile timpului ne conving că Velovan, Patriciu Drăgălina, Vasile Goldiș și Iosif Bălan au știut „să prelingă în sufletele viitorilor învățători, picătură cu picătură, speranță și luptă, munca și jertfa, în plan material, cultural și național”. Rezultatele unei asemenea educații primite pe băncile școlii de „dăscălie” a Caransebeșului s-au văzut mai ales în timpul alegerilor dietale și mai convingător dupa anul 1916 când jandarmii unguri au condus zeci de asemenea învățători români spre închisorile de la Seghedin și Vatz, de la Sopron și Kabold, în intenția vădită de a lipsi satele de conducătorii spirituali firești.
Prin asemenea oameni care au sădit pretutindeni în Banat bucuria cântecului și au știut să răscolească orgoliile naționale, prin asemenea învățători care au rezistat unei teribile presiuni de maghiarizare, institutul pedagogic diecezan, care și-a închis porțile în anul 1924, își ocupă locul său binemeritat în istoria învățământului pedagogic românesc.
Încununându-se cu glorie, meritul îi aparține și mentorului, nimeni altul decât episcopul Ioan Popasu, cu marele sau talent de a distinge valorile, de a și le apropia și modela după propriul mod de gândire. Popasu a impus în acest institut, ca și la cel teologic, o atmosferă de lucru inegalabilă, în care activitatea la catedră se împletea cu cea științifică, culturală și de îndrumare pedagogică, încât se poate spune că nu numai institutul a fost teren de aplicație fertil, ci însuși Banatul românesc în întregimea sa.
Fastul și prezența unor personalități militare și politice, a unor demnitari locali la examenele semestriale ce se susțineau la institut, pledează pentru atmosfera de studiu întronată, pentru înașta pregătire a viitorilor învățători, iar examenele constituiau bucuria suprema a episcopului Ioan Popasu, căci avea prilejul să îi convingă și pe alții că școlii românești din Banat îi era asigurat viitorul, în pofida toturor obstacolelor. Dacă școala românească din Banat a triumfat în războiul pe care i l-a declarat contele Apponyi în anul 1907, meritul este și al institutului, a cărui temelie pentru eternitate a fost așezată de Ioan Popasu în toamna anului 1876. În egală măsură meritul aparține și dascălilor acestei școli, care au reușit să o așeze repede alături de școlile surori de la Sibiu și Arad, de gimnaziile românești de la Brașov și Brad sau de școlile Blajului.
Prin școala teologică și pedagogică, orașul Caransebeș a aparținut elitei învățământului românesc, iar contribuția sa la opera culturală națională este imensă.
III.3. SOCIETATEA DE LECTURĂ A STUDENȚILOR TEOLOGI
ȘI PEDAGOGI DIN CARANSEBEȘ, CTITORIE A
EPISCOPULUI IOAN POPASU
În spațiul românesc de dincoace de Carpați societățile culturale ale elevilor și studenților români nu au apărut ca o copie după cele create pe lângă gimnaziile, colegiile dau facultățile întreținute de germani sau maghiari, ci dintr-o necesitate obiectivă și ca o cale spre cunoașterea culturii poprului român aflat în plin proces de afirmare. Promovarea și cultivarea limbii române, apelul permanent al tradiției, port și obiceiuri, într-o epocă în care istoria națională devenea obiect unor preocupări din ce în ce mai asidue, pe fondul vehiculării din partea altora a unor idei tendențioase și neadevărate la adresa originii și locului de formare a poprului român, vor deveni obiective majore ale societăților culturale.
Acestea au apărut după revoluția de la 1848 și se încadrau în mișcarea de redeșteptare a conștiinței naționale a românilor promovată prin instituții create de ei înșiși. După înființarea societății literare de la Oradea-Mare în anul 1851 și după ce studenții români de origine greco-ortodoxă au înființat, pe lângă institutele de învățământ teologic si pedagogic din Arad și Sibiu, unele societăți culturale, era timpul să ia ființă o societate culturală a clericilor români de la Institutul Teologic din Caransebeș. Aceasta a luat ființă în anul 1868.
Motivul înființării a fost nevoia și setea de cultură românească a studenților în teologie, știut fiind faptul că planurile de învățământ privind limba și literatura română erau întocmite astfel încât să satisfacă fie și parțial poruncile primite de la inspectorii școlari ai statului. Lipsa aproape totală a unor cursuri coerente privind istoria poporului român, sau necunoașterea evoluției de la literatura folclorică la cea cultă i-a îndemnat pe studenți să se adapteze la acel climat care le putea facilita informarea, stabilirea unor judecăți de valoare și proiectarea unor măsuri care au făcut ca membrii societății clericale caransebeșene să nu fie numai receptori ci și difuzori ai ideilor literare, istorice și politico-naționale care au impulsionat tendințele de unitate prin cultură. Un asemenea scop era în deplină concordanță cu statutele inițiale aprobate de consistoriul diecezan încă din anul 1868, când societatea era creată numai din studenți în teologie.
După crearea în anul 1876 a institutului pedagogic diecezan, s-a simțit nevoia integrării studenților pedagogi în această asociație culturală care se afirmase prin calitatea și frecvența ședințelor publice și prin inițiative publicistice notabile. Abia în anul 1888 s-a redactat un nou statut, în care erau cuprinși pe lângă elevii de la teologie și cei de la secția pedagogică. S-au creat două secțiuni: una clericală și cealaltă pedagogică, însă ședințele publice erau comune. Osmoza dintre cele două secțiuni se impunea de la sine, având în vedere că marea majoritate a elevilor de la teologie și celor de la pedagogie urmau să ocupe posturi în satele bănățene, fiecare fiind cuprinși de cauzele bisericești, culturale și naționale, unde nu era loc de manifestări antagonice. Apropierea dintre viitorii preoți și învățători trebuia pregătită de pe băncile școlii prin această pârghie culturală, cu efecte benefice pentru satul românesc bănățean.
Unul dintre cele mai importante obiective ale societății de lectură, care după dispariția lui Ioan Popasu a preluat numele acestuia, a fost crearea unei biblioteci în care să predomine cartea românescă. Ioan Popasu a fost acela care a facilitat abonarea unor reviste tipărite în România, printre acestea un loc distinct ocupându-l „Convorbirile literare”. În mod firesc s-au adăugat și cele mai importante reviste teologice ale timpului. În anul școlar 1889-1890 biblioteca acestei societăți culturale ajunsese la 728 cărți cu un total de 838 volume evaluate în aproximativ 3000 de florini. Printre cei care au făcut donații au fost Nicolae Popea, Coriolan Brediceanu și căpitanul Nicolae Marin din Caransebeș, acesta din urmă donând „Istoria românilor subt Mihai Voiavod Viteazul” de Nicolae Bălcescu, „Ranele națiunii” de Iosif Vulcan și „Memorialul conferinței naționale din 1881”. De la un an la altul fondul de carte a crescut vizibil.
La opera de îmbogățire masivă cu carte românească a acestei biblioteci, dedicată prin excelență elevilor, au contribuit tipografia și librăria diecezană create la începutul anului 1886 prin grija aceluiași episcop Ioan Popasu.
Interesul major pentru cunoașterea istoriei poporului român îl găsim reflectat și prin preocupările episcopului Ioan Popasu și ale consistoriului diecezan de a aloca fondurile necesare îmbogățirii bibliotecii. Astefl s-au achiziționat „Letopisețele Moldovei”, „Lepturariul” lui Aron Pumnul și alte opere ale lui Xenopol. În domeniul literaturii elevii teologi și pedagogi citeau poeziile lui Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Mihai Eminescu, Dimitrie Bolintineanu și scrierile lui Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Veronica Micle ș.a. Aceste orientări vor fi constatate până în toamna anului 1918 și vor influența conținutul ședințelor publice anuale cât și unele creații personale ale elevilor.
Membrii societății de lectură „Ioan Popasu” desfășurau o asemenea activitate de lectură și creație literară încât unele dintre ședințe erau destinate numai activităților de acest gen. Revista „Progresul” pe care elevii au scos-o în această perioadă, reflectă din plin preocupările literare cât și cele de interpretare a unor evenimente istorice. Sub îndrumarea unor profesori de talia lui Gherasim Sârb, Enea Hodoș, Iosif Bălan ș.a., s-au prezentat și s-au redactat conferințe publice despre marele unificator de țară – Mihai Viteazul.
Revista „Progresul” a fost singura publicație românească care a apărut la Caransebeș până în anul 1886 și cu atât mai mare este meritul redactorilor ei, nimenii alții decât elevii teologi și pedagogi, și al profesorilor îndrumători, căci prin textele redactate se adresau inimii românilor, prezentând fapte din istoria războiului de independență.
Războiul de independență a stimulat în același timp apariția unor opere literare muzicale cu un profund caracter patriotic. Astfel s-au bucurat de o largă circulație prin Banat și Transilvania poeziile lui Vasile Alecsandri din ciclul „Ostașii noștri” sau ale lui George Coșbuc din volumul „Cântece de vitejie”. Acestor doi mari poeți li s-au alăturat și Mihai Eminescu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță și St. O. Iosif.
Membrii asociației de lectură „Ioan Popasu” au urmărit tot timpul cu atenție opera dar și viața unor scriitori români despre care se discutau la fiecare ședință organizată.
Din punct de vedere muzical repertoriul coral al Societății de lectură „Ioan Popasu” impresiona prin varietate și mesaj. An de an repertoriul coral cu un profund mesaj patriotic, abordat de corul elevilor caransebeșeni s-a imbogățit cu noi piese muzicale. Repertoriul coral cuprindea multe piese aparținând unor reputați compozitori bănățeni precum Ioan Vidu și Antoniu Sequens. Din acest repertoriu nu au lipsit nici marile creații ale lui Ciprian Porumbescu. Acestora li se alătură piese corale de I. St. Paulian și George Dima.
Exista o tradiție ca periodic Societatea de lectură „Ioan Popasu” să îi cinstească pe cei care au inițiat și sprijinit înființarea ei. Un loc deosebit printre aceștia l-a ocupat episcopul Ioan Popasu, mentor și ocrotitor al său. Pe baza unei documentări minuțioase s-au prezentat dizertații valoroase despre viața și activitatea marelui episcop caransebeșan. Clericul Ioan Imbroane, cu ocazia ședinței festive din februarie 1913, a omagiat opera acelui mare bărbat „care și după stingere, prin faptele mari poate fi încă focar de însuflețire”. Personalitatea complexă a lui Ioan Popasu a constituit și tema altei conferințe prezentată un an mai târziu de Ioan Guțu, elev la același institut teologic și membru al societății de lectură.
Cunoașterea vestigiilor istorice ale trecutului mai îndepărtat al neamului românesc, puse în lumină în primii ani ai secolului nostru, s-a înscris în paleta de preocupări ale acestei societăți culturale. Prin actul de cultură întreținut permanent de această societate culturală formată din elevi ai celor două instituții de învățământ caransebeșene, create de Ioan Popasu, s-a întreținut ca o flacără vie acest sentiment.
Putem spune că toți membrii Societății de lectură „Ioan Popasu”, începând cu cei înscriși în anul 1868, au contribuit timp de jumătate de secol la netezirea drumului, plin de numeroase și imprevizibile obstacole, la capătul căruia se înfăptuia idealul de unitate națională a poporului român.
III.4. IOAN POPASU, APĂRĂTOR AL ȘCOLILOR CONFESIONALE
Pe bună dreptate, s-a scris că cele mai mari realizări în domeniul școlar le-a înregistrat episcopul Ioan Popasu. Aprecierile acestea au fost făcute de intelectuali de prestigiu care i-au fost discipoli sau care au muncit alături de neobositul episcop din Caransebeș.
Ioan Popasu a fost cel care a știut mai bine ca oricare altul că Biserica dispunea de acele pârghii necesare apărării conservării sale, că românii se nascuseră creștini și că toate vicisitudinile care au trecut peste ei nu le-au alterat credința, că în fiecare localitate românescă există biserică, fie ea din lemn și un preot care a știut să conserve credința strămoșescă.
În acele timpuri grele cea mai fragilă instituție era școala. Legislația existentă în statul multinațional maghiar permitea un amestec brutal în învățământul confesional. În majoritatea școlilor românești ale episcopiei localurile de școală erau mici, întunecoase, neîncăpătoare și în majoritatea locurilor insalubre. Cei mai mulți dintre învățătoriaveau puțină știință de carte, cunpștințe pedagogice sumare și adeseori aplicau metode care îi îndepărtau pe elevi de școală. Exista și o rezistență a părinților în școlarzarea fiilor lor, dar mai ales a fetelor. O asemenea mentalitate, că românul nu ar avea nevoie de învățătură era qvasigenerală în satele românești ale provinciei și ea a continuat să se manifeste acut până în secolul nostru. Ioan Popasu cunoște bine acest rău care plana asupra poporului, cu consecințe dintre cele mai grave asupra stării sale materiale. În concepția lui Ioan Popasu cauzele sărăciei românilor trebuiau căutate în primul rând în neștiința de carte.
Fosta episcopie de Vârșeț-Caransebeș, cu reședința la Vârșeț între anii 1775-1865, cu toate eforturile unora dintre slujitorii săi, nu a acordat atenția cuvenită nici învățământului primar, așa cum nu avusese interes nici pentru Biserica ortodoxă română. Această stare de lucruri prinde un contur mai exact prin hotărârea Consiliului locotenențial maghiar din Budapesta din anul 1862, prin care școlile primare române din Banat sunt puse sub jurisdicția episcopilor din Timișoara și Vârșeț. Moștenirea preluată de Ioan Popasu era grea și fiind conștient de decalajul cultural dintre poporul român și alte popoare învecinate va lua măsuri dintre cele mai energice și va munci fără încetare până când acestea au fost puse în viață de susținătorii săi.
Măsurile inițiate de Ioan Popasu în domeniul școlar în scurtă vreme și-au dovedit viabilitatea. Trebuie arătat faptul că pe raza eparhiei Caransebeșului în anul 1871 existau 219 școli primare cu 226 învățători și 23.516 de școlari înscriși. În anii următori, în pofida legii XXXVIII din 1868, numărul școlilor confesionale nu se va modifica esențial, iar meritul este în egală măsură al Bisericii și al învățătorilor confesionali. În anul școlar 1887-1888 numărul școlilor era de 212, din care 195 cu o singură sală de clasă, 16 școli cu două săli, iar o școală cu patru săli. Funționau 216 învățători și 9 învățătoare. Dintre aceștia, 196 aveau studii pedagogice, iar 24 cu studii necorespunzătoare. Existau și 6 posturi vacante. Astfef în domeniul încadrării cu învățători calificați, Ioan Popasu a reușit ca în răstimpul dintre anii 1871 și 1888 să aibă 84% dintre învîțători cu studii corespunzătoare. Ioan Popasu nu lasă la voia întâplării nici numărul mic de învățători necalificați, căci avea în vedere ca toți cei ce ocupau posturile de învățători să se poată iniția pe diferite căi în această nobilă profesie.
Grija lui Ioan Popasu pentru apărarea învățământului primar confesional din Banat va intra într-o nouă etapă după promulgarea în anul 1868 de către parlamentul din Budapesta a Legii nr. XXXVIII privind învățământul primar din Ungaria și provinciile anexate. La prima vedere acestă lege dădea dreptul bisericilor, deci al confesiunilor, de a crea și întreține școli, de a angașa învățători și a-i salariza corespunzător. Această lege avea însă ascunzișurile ei periculoase pentru poporul român și școlile sale confesionale, având ăn vedere posibilitațile materiale reduse ale comunităților. Studiind cu atenție legea, cuoscându-i meandrele periculoase care puteau periclita existența școlilor primare confesionale, episcopul Ioan Popasu se va adresa tuturor credincioșilor din dieceză, preoților și învățătorilor cerându-le să-și îndeplinească cu mare sârguință treburile lor și să nu fie leneși căci fără ei dreptul Bisericii asupra școlilor ar putea fi nimicit.
Acesta era primul semnal de alarmă pe care episcopul Ioan Popasu îl trăgea oficial asupra pericolului maghiarizării poporului român prin intermediul sistemului de învățământ. Deoarece îngrijorarea sa era reală el le cere din nou preoților, învățătorilor și credincioșilor să înlăture din școlile confesionale acele deficiențe care periclitau existența acestora și anume: starea necorespunzătoare a localurilor de școală, durata anuală a cursurilor școlare, lipsa materialelor didactice și a unor programe de învățământ. Ioan Popasu făcea cunoscut că Ministerul regesc ungurec de culte și instrucțiune publică a hotărât că acolo unde nu se constată înlăturarea deficiențelor constatate se vor înființa școli primare comunale unde limba de predare va fi cea maghiară.
Existența, însă a unor școli comunale în localitățile românești din Banat, îl determină pe Ioan Popasu ca să ceară protopopilor din subordine să contribuie la delegarea în senatele școlare comitatense, pentru administrarea școlilor comunale, persoane reprezentative, fie un preot sau un mirean creștin ortodox care să fie inzestrat cu cunoștințe pedagogice și metodică. Prin acest demers se urmărea să se asigure pe de o parte catehizarea permanentă a elevilor români și în egală măsură cunoașterea de către aceștia a limbii române prin scris.
Sub îndrumarea sa, protopopii, preoții, învățătorii și credincioșii români ai celor mai multe dintre localitățile Banatului vor căuta să îmbunătățească starea localurilor de școală. În localitatea Mâtnicu-Mare din protopopiatul Caransebeș, locuitorii au asigurat între anii 1870-1871 mărirea localului de școală pentru a asigura școlarizarea elevilor înscriși. Este un prim cay prin care se asigură transpunerea în viață a unui ordin ministerial privitor la construcțiile școlare, pe care Ioan Popasu îl făcuse cunoscut protopopilor, ca directori școlari pe raza lor de activitate.
Pentru construirea unor școli, Ioan Popasu a indicat protopresbiterilor din subordine pe arhitectul român Cuzman Cioloca din Biserica-Albă, care a ridicat în Banat mai multe biserici și școli primind mulțumire deplină din partea comunităților bisericești din locurile acelea. La construirea unora dintre școli a fost solicitat și arhitectul Adrian Diaconu din Bocșa-Montană, care construise pe raza protopopiatului Oravița școlile din Vrani și Berliște și bisericile din Vrani și Iertof.
Dintre multe astfel de exemple, trebuie amintit faptul că în anul 1888 episcopia Caransebeșului a aprobat construirea unei școli primare în localitatea Ilidia, pe pământul bisericii, în scopul acesta acordând și un împrumut de 1000 florini.
Pentru a determina o mai bună îngrijire a localurilor de școală, la 8 aprilie 1872 consistoriul diecezan din Caransebeș, a hotărât ca la acele școli care sunt prevăzute cu locuințe, învățătorii să locuiască în incinta acestora.
Asupra consecințelor deosebit de grave ale transformării unor școli primare confesionale în școli comunale, Ioan Popasu ori de câte ori a fost nevoie. Deoarece se căuta ademenirea acelor învățători nemulțumiți de salariile primite în localități mai sărace, Ioan Popasu i-a îndrumat pe protopopi și preoți ca să îi sprijine în satisfacerea doleanțelor de ordin material. Pentru a crea o diferențiere de ordin material între învățătorii de stat și comunali pe de o parte și cei confesionali pe de altă parte, începând cu anul 1869 au fost mărite salariile celor dintâi la 300 florini, în afară de locuință și sesia învățătorească ce echivala cu 1/4 jugăr grădină. Sub spectrul desființării școlilor confesionale autoritățile bisericești au fost obligate să aplice și ele în aceeași manieră problemele acestea, dar o asemenea măsură se putea aplica doar treptat și nu în toate localitățile unde existau asemenea școli. Încercarea de a se da o lovitură puternică învățământului confesional este dezvăluită de Ioan Popasu într-o circulară adresată celor 11 protopopi, cărora li se cerea să apere caracterul confesional al școlilor existente: „Cu această ocaziune te vei sili a câștiga mai cu seamă pe învățătorii și antistii comunelor, aducându-le la cei dintâi aminte de jurământul de credință cătră Biserică și școală ce l-au pus când s-au denumit de învățători și că pasul lor este fatal, când ei vor să se lepede de Biserica și națiunea lor și să treacă la un loc străin și necunoscut, ear pe antistii făcându-i să înțeleagă că și ei încă sunt români și creștini drept măritori, nu vor fi vrând să se lepede de Biserică și națiunea de care s-au țienut moșii și strămoșii lor și de care se vor ține și urmașii lor, fiii, nepoții și strănepoții lor și că nu vor fi antisti toată viața lor”. De asemenea li se cerea „să privegheze cu neadormire ca să nu agiteze nimenea comunele în privința înființărei de școli comunale…”
Localotățile în care se va înregistra renunțarea la caracterul confesional al școlii primare au fost puține la număr. În anul școlar 1887-1888 pe raza eparhiei erau 53 de localități unde salariile nu atingeau minimum de 300 florini. În raportul său privind starea învățământului de pe raza protopopiatului Caransebeș în anul 1888, Andrei Ghidiu aduce unele precizări privind drepturile învățătorilor. „Dotațiunea învățătorilor noștrii de la școalele confesionale variază de la 120 florini și victuale până la 350 florini. Pe cât e de modestă dotațiunea, pre atâta se și capătă neregulat din cauza sărăciei ce copleșeste poporul pe zi ce merge.” Pe sărăcia aceasta mizaseră și autoritățile care credeau că îi vor determina pe învățători să părăsească școlile confesionale și să vină la școlile comunale. Amăgirea autorităților a fost însă mare și de lungă durată, căci nici legile lui Berzewicz sau Apponyi nu vor reuși să anuleze caracterul confesional al majorității școlilor primare române din Banat.
Începând cu anul 1872, Episcopia Ortodoxă Română a Caransebeșului s-a îngrijit și de înființarea unui fond de pensie pentru învățătorii confesionali.
Între anii 1869-1879 episcopul Ioan Popasu , dar și cei care slujeau cu aceeași credință Biserica și școala românească au avut de înfruntat permanenta ofensivă a autorităților de stat în mod deosebit a inspectorilor școlari ai statului, care urmăreau ca obiectiv imediat transformarea școlilor confesionale în școli comunale.
Măsurile luate în această perioadă de autoritățile bisericești au urmărit respectarea strictă a duratei anului școlar, de 9 luni la sate și 10 luni la orașe, îmbunătățirea frecvenței școlare care adeseori depășea cu puțin 50 % din numărul elevilor de vârstă școlară, apelându-se la autoritățile administrative pentru pedepsirea acelor părinți ai căror copii nu participă la cursuri și susținerea a două examene semestriale cu elevii.
Raporturile dintre Biserică și școală și mai ales atrubuțiile comitetelor bisericești pe tărâm școlar au fost detaliate de Ioan Popasu în circularele sale din 7 decembrie 1877 și respectiv 15 februarie 1879. Comitetele parohiale aveau obligația, în concepția lui Ioan Popasu, să se ocupe de construcțiile școlare care trebuiau să se adapteze după planurile date de Ministerul de culte și instrucțiune publică din Budapesta, de recensământul copiilor de vârstă școlară, urmărirea săptămânală a frecvenței acestora, de numirea unui număr mai mare de învățători la școlile unde erau mai mult de 80 de elevi, înzestrarea școlilor cu mobilier și rechizite, iar elevilor săraci să li se acorde rechizite școlare gratis. De asemenea se cerea ca cel puțin o dată la șase săptămâni să fie inspectată școala de un membru al comitetului școlar, iar grădinile de pomărit atribuite școlilor să fie cultivate cu un bun randament.
Episcopul Ioan Popasu a urmărit și aplicat și alte metode care să contribuie la îmbunătățirea învățământului. În decembrie 1865, la puțină vreme după instalarea sa, a dispus ca școlile unde se putea asigura un salariu bun, între 250-350 florini anual, să fie numiți numai învățători care au absolvit patru clase gimnaziale și cursul preparandial de la Arad. Una dintre cele mai eficiente, aplicată începând cu anul 1870, a fost examinarea aspiranților la postul de învățător confesional pe raza episcopiei de către o comisie formată din protopopul Nicolae Andreievici, profesorul Mihai Velceanu și învățătorii confesionali Vasile Nicolescu și vincențiu Gurguț.
În aceeași perioadă se consemnase în plan școlar și câteva evenimente care dovedesc nu numai posibilitatea românilor din diverse localități de a întreține școlile confesionale existente prin mari eforturi materiale, ci și dorința de a înființa altele. În anul 1847 Episcopia Caransebeșului a luat măsura reînființării școlii primare confesionale care fusese desființată în anul 1871. aceasta își va relua activitatea la începutul anului 1875-1876, cu toată opoziția unor membrii ai magistratului orășenesc. Reluarea cursurilor la această școală îl determină pe inspectorul școlar regesc din Biserica-Albă, Frantz Suttag, să ceară detelii despre înființarea ei și dacă i s-a acordat o aprobare oficială din partea Ministerului de culte și instrucțiune publică din Budapesta, acesta socotind că școlile confesionale erau echivalente cu școlile private pentru care se impunea obținerea unei asemenea aprobări.
Conlucrarea strânsă a episcopului Ioan Popasu cu protopopul Iacob Popovici, juristul și filologul Simion Mangiuca și istoricul și folcloristul dr. Atanasie M. Marienescu, va duce la înregistrarea unei noi izbânzi și anume de înființare a școlii primare confesionale ortodoxe române din Bocșa-Montană în anul 1876, școală creată în zona montanistă aflată sub jurisdicția Societății Privilegiată de Căi Ferate Austro-Ungară. La această școală a funcționat unul dintre cei mai dotați învățători români din Banat, cu rol important în conducerea Reuniunii învățătorilor români din dieceză, Ioan Marcu. Se cuvine amintit și faptul că în localitatea Marghita-Mare, din protopopiatul Vârșețului, ca urmare a despărțirii ierarhice de biserica sârbească, s-a putut înființa o școală confesională separată numai pentru români.
Având o ambiție puternică, Ioan Popasu nu s-a sfiit să înființeze școli confesionale și în localitățile cu un grad mai mare de urbanizare, cum era Oravița sau Bozovici, unde pe lângă români trăiau și germani și maghiari. A dorit ca aceste școli să fie ănzestrate și cu învățători capabili unii devenind renumiți animatori culturali, tocmai pentru a întări încrederea într-o asemenea școală. La Lugoj și Oravița s-a intenționat înființarea unor școli superioare confesionale. Reușita a fost însă doar la Lugoj, unde funcționa ca învățător la clasele superioare Ștefan Lipovan.
Întrucât efectul dorit prin legea XXXVIII ne se realizase, numărul școlilor primare române rămânând foarte mare în pofida unei salarizări necorespunzătoare acceptate de învățători din atașament pentru învățământul românesc, în anul 1879 s-a hotărât prin legea inițiată de ministrul maghiar August Trefort introducerea obligatorie a stufiului limbii maghiare și în școlile primare confesionale. Dorinței de maghiarizare forțată prin intermediul școlii s-au opus românii printr-o acțiune de apărare a școlior confesionale prin acțiuni protestatare și prin amplificarea acțiunilor care vizau unitatea politică românească la care aspirau atât oameni politici cât și intelectuali ai satelor, meseriași și țărani români.
La mișcarea protestantă inițiată cu ocazia discutării în dietă a proiectului legii Trefort au participat și importante personalități bănățene. Din delegația care s-a prezentat împăratului Francisc Iosif I pentru a protesta față de această măsură legislativă care știrbea autonomia Bisericii în domeniul școlar și care dovedea un vădit caracter antinațional, au făcut parte pe lângă mitropolitul Miron Romanu episcopii Ioan Popasu de la Caransebeș, Ioan Mețianu de la Arad, generalul Traian Doda, vicarul arhidiecezan Nicolae Popea, protopresbiterii Ioan Țeranu și Nicolae Andreievici, avocații Partenie Cosma, Constantin Rădulescu, A. Popovici, Pavel Rotariu ș.a.
În virtutea acestei legi învățătorii erau obligați ca în terman de patru ani să-și însușească limba maghiară pe care urmau să o predea începând cu clasa a II-a într-un număr însemant de ore. Dacă inspectorii școlari constatau că după acest termen învățătorii nu dovedeau însușirea acesteia urmau să fie destituiți. Pentru tinerii învățători care absolveau institutele pedagogice se venea cu precizarea că nu li se vor elibera diplomele dacă nu vor stăpâni limba maghiară în vorbire și în scris în așa măsură încât să fie în stare ca s-o predea în școlile primare.
Prin această lege se aduceau mari prejudicii instruirii în limba maternă și dezvoltării culturii naționale din provinciile românești anexate Ungariei, cu toate că școlile confesionale nu se bucurau în această perioadă de nici un ajutor din bugetul statului, ca ăn aczul școlilor comunale. Evectul nociv al acestei legi este resimțit ani în sir, perioadă în care nemulțumirile slujitorilor școlii și ai Bisericii, cât și ale oamenilor politici români, vor genera intervenții repetate pentru anularea ei. Ioan Popasu s-a aflat în permanență printre promotorii acțiunilor protestatare, pe care le-a împletit cu măsuri de ordin administrativ pentru apărarea intereselor școlare ale românilor din eparhia Caransebeșului.
III.5. CONFERINȚELE ÎNVAȚATOREȘTI INTRODUSE
DE IOAN POPASU
Încă din ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea, Banatul dispunea deja de o densă rețea școlară. După anul 1812, când s-a înființat preparandia din Arad, cu profesori destoinici precum Dimitrie Țichindeal sau Constantin Diaconovici-Loga, apar și primii învățători calificați. Alături de aceștia funcționa însă un număr însemnat de cadre didactice care nu beneficiaseră de cursurile preparandiei arădene. Se impunea, ca urmare a dezvoltării învățământului din Banat, găsirea unor soluții care să satisfacă cerința de ridicare a nivelului profesional al învățătorilor necalificați, căci nici cursurile organizate la Caransebeș și Biserica-Albă de protopopul Ioan Tomiciu și continuate de Constantin Diaconovici-Loga, în calitatea sa de director al școlilor naționale din fosta graniță militară bănățeană nu au satisfăcut nevoia ca învățătorii să corespundă intru totul pretențiilor epocii pe care o parcurgeau.
Pe de altă parte, având în vedere progresele culturii românești din perioada 1821—1848, se impunea și sporirea pregătirii profesionale chiar a absolvenților de preparandie, care înainte de a urma aceste cursuri, terminaseră o școală elementară.
O primă variantă de pregătire profesională suplimentară au constituit-o cursurile practice organizate la preparandia din Arad de către episcopul sârb Emilian Kengelaț între anii 1862—1865, acestea fiind conduse de către fostul inspector școlar districtual Constantin Ioanovîci. în viziunea episcopului de Vârșeț-Caransebeș, cursurile practice pentru însușirea noilor metode de predare în învățământul primar trebuiau urmate atât de învățătorii calificați cât și de cei fără diplomă.
Concomitent, în Principatul Transilvaniei, pentru școlile românești de rit ortodox, Andrei Șaguna, episcop al diecezei Ardealului, a organizat cursuri practice, antrenând pe cei pricepuți dintre învățători, pe care i-a investit cu demnitatea de comisar școlar. Aceștia au audiat la Sibiu conferințe sistematice, predate de profesorii Seminarului „Andreian" și după ce au primit instrucțiunile metodice privind abordarea metodică a unor obiecte de învățământ, s-au deplasat în întreaga arhidieceză a Ardealului și au ținut conferințe cu învățătorii, sprijiniți fiind pentru convocarea lor de către protopresbiterii zonali.
Față de cursurile practice organizate la Arad, la Andrei Șaguna noutatea consta în organizarea conferințelor pe grupe mici de învățători, pregătite temeinic de comisarii școlari aleși cu grijă dintre învățătorii cei mai experimentați și cu o conduită morală și civică ireproșabilă.
Învățământul primar românesc din Banat va cunoaște clipa sa de redeșteptare în anul 1865, când grație unor reprezentanți de seamă ai națiunii române de dincoace de Carpați, în frunte cu Andrei Șaguna, Ioan Popasu, Anton Mocioni, Vincențiu Babeș ș. a., Curtea de la Viena va accepta reînființarea vechii episcopii române a Caransebeșului și reinstaurarea mitropoliei ortodoxe transilvănene, moment cardinal în relansarea vieții spirituale și moral-religioase în cele două eparhii, care acopereau întreg Banatul.
În fruntea episcopiei ortodoxe române a Caransebeșului, care își întindea aria între Carpați, Dunăre și Mureș, a fost ales episcopul Ioan Popasu, care de-a lungul a peste trei decenii de vlădicie a știut să se înconjoare de oameni luminați și să încurajeze tot ceea ce însemna progres în cultura românească.
Energicul episcop de Caransebeș, cel care dăduse viață unui gimnaziu românesc în Brașov, ajunsese la aprecierea că mijlocul cel mai eficient de ridicare a nivelului cultural și profesional, de însușire a unor metode moderne de predare în școală, îl constituie conferințele învățătorești și drept urmare prin circulara sa nr. 516 din 4 aprilie 1866 informează toate oficiile protopresbiterale din eparhie că s-a hotărât desființarea cursurilor practice și introducerea conferințelor învățătorești, apoi alegerea a zece învățători care urmau să fie instruiți la Caransebeș și să preia sarcinile de comisari școlari, achitarea taxelor pentru cheltuielile comisarilor școlari și stabilirea comunelor pentru desfășurarea conferințelor învățătorești.
Astfel până în anul 1888 școlile primare confesionale româno-ortodoxe din eparhia Caransebeșului vor beneficia fără de conferințele învățătorești, care au contribuit la pregătirea metodică și profesională a tuturor învățătorilor. Un rol deosebit în această direcție l-au jucat „instrucțiunile metodice" elaborate prin grija unora dintre cei mai buni profesori și pedagogi și chiar a unor clerici cu pregătire universitară.
În anul 1862 au fost puse sub controlul bisericii toate școlile din localitățile cu populație de religie ortodoxă și astfel episcopul Ioan Popasu, prin conținutul „instrucțiunilor pentru comisarii școlari și învățătorii din dieceza Caransebeșului", elaborate în anii 1866—1868, a ținut să precizeze principiile care călăuzesc raporturile dintre școală și biserica ortodoxă română, reprezentată prin preoți, protopopi și episcop. „Instrucțiunea" pentru conferințele învățătorești din anul 1866 conferă elementele necesare pentru înțelegerea exactă a raporturilor pe care episcopul Ioan Popasu încerca să le statueze între școală și Biserică. Încă din articolul 1 se făceau următoarele precizări care au călăuzit întreaga activitate școlară până în deceniul al doilea al secolului nostru :
„1. Că școalele sunt confesionale ;
2. Că școaiele le zidesc și susțin comunele bisericești;
3. Că parohul local este catihet și inspector școalei confesionale ;
4. Că protopopul tractual este directoreleșcoalelor din protopopiatul său;
5. Că episcopul este inspectorul suprem școlar, carele pertraptează afaceri-le școlare în conțelegere cu consistofiul său;
6. Că inspectorul suprem școlar, pentru ca să corespundă marei îndatoriri și grelei răspunderi ce i se impune de a se îngriji pentru înaintarea culturei religioase morale și intelectuale a tinerimei trămite în eparhia sa comisari școlari, carii ținând conferințe și prelegeri cu învățătorii, să-i aducă la un grad de perfecționare mai înaltă, așa ca să înainteze și sporul elevilor școlari in creștere și învățătură". Este redat astfel cu claritate scopul conferințelor învățătorești, așa cum dorea Ioan Popasu să se desfășoare în eparhia sa.
Pentru a evita neplăceri și chiar amestecul autorităților administrative în modul de desfășurare al conferințelor, Ioan Popasu pretindea comisarilor școlari ca să se prezinte în ziua stabilită înaintea protopopului și împreună cu acesta la șeful politic jurisdicțional local.
Instrucțiunea emisă de Ioan Popasu în anul 1868 dovedește claritate și exigență atât față de învățători cât și față de comisarii școlari, desemnați câte unul pentru fiecare protopopiat, cărora li se pretindea să urmărească cu mare atenție modul în care învățătorii, obligați să participe la conferințe, făceau eforturi pentru a deprinde și introduce în Școală metoda cea noua intuitivă.
Trebuie subliniat faptul că perioada introducerii conferințelor învățătorești atât în Transilvania cât și în Banat corespunde celei de trecere la un învățământ bazat pe motivație și intuiție, pornind de la cele mai simple raționamente spre mai greu. Este perioada în care învățătorii au ei înșiși probleme de acomodare cu noile exigențe ale învățământului. Pe acest raport dintre vechi și nou și-a axat Nicolae Andreievici, protopopul Caransebeșului și fost director al școlilor naționale din granița militară, cuvântarea pe care o va ține cu ocazia conferințelor învățătorești desfășurate la Caransebeș în septembrie 1872. Colaborator apropiat al episcopului Ioan Popasu, cu vastă experiență în organizarea și îndrumarea învățământului primar românesc din granița militară, Nicolae Andreievici a accentuat rolul metodei intuitive în predarea tuturor obiectolor de învățământ, dar mai ales în cea a predării gramaticii. Învățătorii erau îndemnați să se pregătească astfel încât școlarii să înțeleagă ce învață. Instrucțiunea din anul 1868 cerea comisarilor școlari să clasifice învățătorii în funcție de atenția acordată conferințelor, agerimii, spiritului de profunzime, deprinderii în teorie și practică ș. a.
Ioan Popasu a acordat o grijă deosebită acestei forme de pregătire profesională. Într-o circulară a sa spunea că aceste conferințe erau folositoare nu numai pentru învățători, ci și pentru tineri și că aceste conferințe era mijlocul de înaintare spre cultura morală, intelectuală și religioasă.
Pilduitor și de neuitat rămâne faptul că marele cărturar caransebeșan Ioan Popasu a participat la elaborarea unora dintre „instrucțiuni", iar în timpul conferințelor, mai ales a celor desfășurate la Caransebeș, era prezent pe parcursul celor trei sau patru zile de dezbateri.
Grija sa acerbă pentru așezarea învățământului primar românesc pe un fundament puternic, științific și totodată național trebuia împlinită printr-un înalt profesionalism și exigență, specifice țărilor din vestul și centrul Europei. Neobosit, episcopul Ioan Popasu nu este mulțumit de felul cum a orientat dezbaterile conferințelor învățătorești din anii 1866 și 1867 al căror autor era, fiind tratate mai multe obiecte de învățământ, dar cu preponderență limba română (scrisul și cititul) și aritmetica, însă nu într-un timp care să ducă la clarificări de ordin metodic și chiar științific. Drept urmare, în anul 1868 aduce o inovație salutară și anume axarea conferințelor învățătorești doar asupra unui singur obiect de învățământ. Seria instrucțiunilor cu caracter metodic, dedicate unui singur obiect de învățământ, s-a inaugurat cu gramatica limbii române. Aceasta s-a făcut ca un răspuns la încercarea austro-ungarilor de a deznaționaliza poporul român.
Și pentru ca dezbaterile cu învățătorii pe o asemenea temă să câștige în prestigiu s-a hotărât ca aceste conferințe să se desfășoare în anul 1870 în biserică, în fața unui public numeros.
Apărarea limbii române prin școală, deci a ființei noastre naționale, a fost crezul de-o viață al marelui Ioan Popasu. Numai în acest context trebuie înțeleasă și afirmația făcută de atâtea ori de-a lungul anilor, încă din timpul vieții lui Ioan Popasu, că principala sa grijă a fost școala românească și viitorul ei. Și rosturile școlii românești nu puteau fi susținute decât pornindu-se de la studiul atent al limbii materne. Așa ne explicăm apariția în serie a celor trei instrucțiuni metodice pentru predarea limbii române, ca un act de cultură și de referință în istoria învățământului nostru primar, dar și ca un act de rezistență națională, utilizând cu succes metoda conferințelor învățătorești. La 7 mai 1869 episcopul loan Popasu sublinia că ele nu sunt numai o formă a pregătirii profesionale a învățătorilor prin conferințele învățătorești, ci deveniseră și un scut de apărare a ființei naționale.
Sesizând pericolul deznaționalizării, părintele bisericii și școlilor românești din Banat a găsit o primă stavilă în elaborarea, sub girul Episcopiei greco-ortodoxe române din Caransebeș, a instrucțiunilor metodice de predare, în mod științific, înainte de orice, a limbii române. în mod firesc ne punem întrebarea : cine a fost autorul acestor instrucțiuni ? Chiar dacă a existat o colaborare mai largă la redactarea lor, rămâne însă certă marea contribuție a episcopului loan Popasu. În cartea sa Conferințele învățătorești introduse de episcopul Ioan Popasu, învățătorul lugojan George Joandrea redă comentariul colegului său din Gavojdia, Pavel Chinezu, despre modul de desfășurare a Conferinței învățătorești din Lugoj, din septembrie 1869 : „în conferințele anului acestuia mai mult s-a tractat în praxă gramatica, esplicându-se de către dl. comisar și din când în când și de unii învățători. Manualul de propunere (n. n. instrucțiunea) este lucrat cu multă isteție și pe înțeles de Il. Sa, neobositul nostru Arhipăstor, d. Ioan Popasu". La conferința desfășurată în Caransebeș, în aceeași perioadă, a participat permanent episcopul Ioan Popasu, „carele așa de tare pătrunzător a cuvântat, încât a mișcat foarte inimile tuturor bine-simțiților ascultători”. Cu ocazia conferințelor învățătorești din anul 1870, au fost reluate dezbaterile din instrucțiunile metodice de predare a gramaticii, elaborate în anii 1868 și 1869. Din nou la Caransebeș a participat episcopul Ioan Popasu, care, fiind însoțit de secretarul său Ioan Bartolomei, „punea însuși practice întrebări din gramatică".
Conferințele învățătorești se desfășurau, încă de la introducerea lor în eparhia Caransebeșului, în prezența a numeroși învățători confesionali și cu participarea activă a elevilor utilizați pentru rezolvarea unor chestiuni de ordin metodic impuse de instrucțiuni.
Conferințele prilejuiau, de asemenea, participarea și altor categorii sociale. Astfel, la conferințele învățătorești desfășurate la Caransebeș în anul 1867 au participat, alături de învățători, preoți români, ofițeri de la regimentul de graniță din Caransebeș, funcționari, meseriași și chiar țărani din localitate. In axul sus menționat au participat și circa 30 de grăniceri (n. n. locuitori ai Graniței militare bănățene) și nouă meseriași din localitate.
Documentele emise între anii 1868-1870 cu prilejul conferințelor învățătorești întăresc ideea că în paralel cu preocuparea pentru pregătirea profesională a învățătorilor s-a urmărit ca toți factorii responsabili, de la protopop la locuitorii satelor, să contribuie la apărarea școlii confesionale ortodoxe române. Dezbaterile despre o problemă așa de spinoasă nu puteau să se desfășoare public, fapt consemnat și de George Joandrea, care arată că „într-o ședință secretă s-a vorbit și discutat despre caracterul școalelor comunale și confesionale și învățătorii «toți au fost și s-au declarat pentru susținerea școalelor confesionale»” O asemenea știre, venită din protopopiatul Bisericii-Albe, unde învățătorii se adunaseră în anul 1869 în localitatea Vrăniuț, împreună cu altele asemănătoare, au constituit bucuriile episcopului Ioan Popasu.
Constatând, pe baza experienței din anii 1869-1872, că dezbaterea unui singur obiect de învățământ în timpul conferințelor învățătorești a dat rezultate dintre cele mai bune, episcopul Ioan Popasu, cu energia-i binecunoscută, a extins dezbaterile metodice și de cunoaștere a materiei de învățământ și asupra altor obiecte de studiu. Calitatea acestora a crescut în mod indiscutabil după înființarea în anul 1876 a Institutului pedagogic diecezan și mai ales după aducerea ca profesori la acest institut a două proeminente personalități ale învățământului pedagogic românesc din Banat: Ștefan Velovan și Patriciu Drăgălina.
Ștefan Velovan, unul dintre cei mai mari pedagogi români din secolul al XlX-lea, a apreciat eforturile episcopului Ioan Popasu, îndreptate spre propășirea învățământului primar românesc din Banat, și a elaborat pentru conferințele învățătorești trei instrucțiuni metodice: prima dedicată științelor naturii, cea de a doua dedicata fizicii, iar cea de a treia dedicată predării geometriei, iar Patriciu Drăgălina a elaborat două instrucțiuni metodice: pentru predarea geografiei și pentru predarea istoriei.
Elaborarea și difuzarea în număr mare a instrucțiunilor metodice pentru conferințele învățătorești, timpul afectat pentru studiul acestora, au constituit alte preocupări ale episcopului Ioan Popasu. Și pe drept cuvânt se poate afirma că această formă de pregătire profesională a influențat în mod benefic învățământul primar românesc din Banat, deoarece a crescut calitatea corpului de învățători și cuantumul de cunoștințe însușit, prin cele mai moderne metode de predare, de către elevi. Examenele de sfârșit de an constituiau pentru învățători proba ambițiilor si posibilităților profesionale, a modului cum aceștia receptau noile metode de predare transmise prin profesorii caransebeșeni și comisarii școlari, selecționați cu atâta grijă de episcopul caransebeșan.
Bucuriile episcopului Ioan Popasu din acest domeniu nu puteau fi depline atâta timp cât un număr mare de învățători era îngrădit să participe la conferințele învâțătorești. Este mai mult ca sigur că la instalarea sa ca episcop de Caransebeș Ioan Popasu a întâmpinat greutăți mari din partea autorităților militare grănicerești care își aveau comanda provincială la Timișoara și pe cea regională la Caransebeș pentru localitățile înglobate în componența Regimentului de graniță nr. 13 rornâno-bănățean. Alte câteva localități aparțineau de Regimentul de graniță nr. 14 sârbo-bănățean. Din acest punct de vedere relevantă este adresa episcopului caransebeșan către protopopul Iosif Popovici din Iam prin care-1 atenționa că școlile militărești nu stau sub jurisdicția lor și prin urmare să nu se amestece în treburile acelor școli. Anii 1866—1869 trebuie să fi fost dedicați de mitropolitul Andrei Șaguna si de episcopul Ioan Popasu armonizării intereselor cu autoritățile militare pentru a asigura o pregătire uniformă tuturor învățătorilor din provincie.
In acest sens mărturie stă circulara episcopului Ioan Popasu clin 9 iulie 1870 adresată aceluiași protopop din Iam, căruia îi face cunoscut că s-a luat hotărârea de către Congresul național bisericesc din Sibiu și de sinodul eparhial din Caransebeș pentru introducerea conferințelor învățătorești și în granița militară, cerând ca învățătorii să achite taxa anuală de 2 fl. și 50 creițari percepută pentru cheltuielile ocazionate de conferințe.
Pentru anul 1871 episcopul Ioan Popasu, constatând marea diferențiere de pregătire dintre învățătorii români din provincia civilă, care beneficiau de cinci ani de această formă de pregătire, și cei de la școlile naționale grănicerești, a hotărât dezbaterea instrucțiunilor elaborate pentru anii 1866 și 1867 privitoare la scris, citit și socotit.
Desființarea în anul 1872 a confiniului militar bănățean și trecerea școlilor naționale române grănicerești sub controlul statului, acestea fiind declarate școli comunale, au diminuat interesul pentru conferințele învățătorești, tocmai din partea învățătorilor, din două motive : îndrumarea învățătorilor din cele trei protopopiate de către inspectorii școlari comitatenși de a audia în continuare cursurile practice, chiar dacă aveau o eficiență scăzută și apoi salarizarea slabă a acestora, care nu le permitea să mai achite și taxa solicitată pentru conferințe. De altfel, încă din vara anului 1871 protopopul Caransebeșului va primi rapoarte atât de la preoți cât și de la învățători prin care se exprima neputința achitării taxelor pentru conferințele învățătorești. În această situație se aflau învățătorii din Cireșa, Marga, Var, Rusca și Obreja.
Începând cu anul 1863 școlile românești din Banat au suportat presiunile din ce in ce mai mari ale autorităților de stat în organizarea lor internă. Pe de o parte se urmărea transformarea unui număr cât mai mare de școli primare confesionale în școli comunale sau de stat, iar pe de altă parte se urmărea aducerea în fiecare vară a învățătorilor la cursurile practice organizate de organele școlare ale statului. Episcopul Ioan Popasu a socotit toate acestea drept „provocări ale domnilor inspectori școlari comitatenși" și „ingerință în autonomia Bisericii și școlii noastre confesionale", fiind hotărât să protesteze la ministrul de culte și instrucțiune din Budapesta. Când inspectorii școlari comitatenși din Timiș, Caraș și Torontal au hotărât ca și învățătorii de la școlile confesionale române de pe raza episcepiei Caransebeșului să participe în anul 1871 la prelegerile practice organizate la Lugoj, Timișoara și Becicherecul Mare, episcopul Ioan Popasu a ordonat învățătorilor confesionali să nu participe, motivând că pe raza eparhiei conferințele învățătorești introduse în anul 1866 au un mare succes.
În virtutea legii XXXVIII/1868, art. 133, episcopul Ioan Popasu, poate și din motive ccnjuncturale, va da la 30 mai 1872 noi precizări privind participarea învățătorilor la cursurile practice de repetiție ce se vor organiza pentru comitatul Caraș. Acestea făceau distincție între învățătorii cu pregătire pedagogică care nu erau obligați să le frecventeze și cei necalificați, obligați să participe la prelegeri în cadrul despărțământului românesc.
Privite prin ochiul critic al timpului, supuse exigențelor unora dintre cei mai avizați diriguitori a școlii românești din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, rezultă că această formă de pregătire superioară a învățătorilor, care au constituit-o conferințele învățatorești, introduse în eparhia Caransebeșului de episcopul Ioan Popasu, și-a adus un aport substanțial la progresul învățământului primar românesc din Banat. În acest sens reținem părerea învățătorului și folcloristului George Cătană, participant de seamă la conferințele desfășurate în protopopiatul Caransebeșului, care spune referindu-se la rolul lui Ioan Popasu: „Meritul acestor conferințe este a se atribui în prima linie prea fericitului episcop Popasu care le-a introdus și susținut un număr însemnat de ani, spre folosul învățătorilor și poporului nostru".
Meritul pentru aceste realizări cu urmări benefice asupra învățământului românesc revine celui care a fost episcopul restaurator și „mecena" pentru cultura Banatului, cel care s-a înconjurat de minți luminate, de iubitori de oameni și cultură, toți aceștia identificându-se cu aspirațiile cele mai nobile ale românilor bănățeni, hotărâți ca să apere școala confesională ca pe lăcașul sfânt al conservării limbii strămoșești, tradițiilor neîntinate și conștiinței de neam.
III.6. IOAN POPASU, FONDATORUL TIPOGRAFIEI ȘI LIBRĂRIEI DIECEZANE
Așa cum s-a putut constata, ultimele decenii ale secolului al XlX-lea constituie perioada de explozie în plan cultural a românilor transilvăneni și bănățeni. Acum apar numeroase societăți culturale ale românilor atât în orașe dar mai ales în spațiul rural, cel care conserva cel mai bine limba, portul, tradițiile și obiceiurile, unele născute o dată cu zămislirea neamului. Ele au propagat literatura patriotică și cântecele corale cu un profund mesaj național și unionist. În lipsa unor cămine culturale sau case naționale, sălile de clasă, ospătăriile și restaurantele au devenit săli de spectacole, locuri improvizate unde au fost puse în scenă numeroase piese de teatru din creațiile lui Vasile Alecsandri, Iosif Vulcan, dar și lucrările unor autori mai puțin cunoscuți, a căror operă se identifica cu tradițiile locale.
Pretutindeni însă în spațiul național cartea românească era puțină, urmare a lipsei de tipografii în care să se promoveze ideile valoroase ale pleiadei de intelectuali formați în universitățile Europei centrale.
Subliniind că primele tipografii moderne din spațiul românesc de la vest de Carpați nu au aparținut românilor, trebuie să recunoaștem că acestea au tipărit publicați și carte românească, însă într-un număr insuficient, comparabil cu setea de lectură și necesarul de manuale pentru școlile românești ale timpului.
Oprindu-ne la Banat, constatăm că până în deceniul nouă al secolului trecut nu existase nici c tipografie românească. Cele mai multe aparțineau populației germane, aflată la o stare materială care îi permitea să investească într-o asemenea întreprindere. Conducătorii spirituali ai românilor bănățeni făceau eforturi mari pentru a umple acest gol prin procurarea unor cărți și mai ales manuale școlare tipărite la Viena, Budapesta, Sibiu sau Arad. Se constatase de asemenea că cele două tipografii românești ale episcopiilor din Sibiu și Arad nu satisfăceau necesitățile timpului. Așadar, se impunea crearea unei tipografii cu o viață durabilă și în această provincie.
Prima tipografie românească din spațiul istorico-geografic bănățean a fost creată de tipograful Simion Pocrean din Reșița care se desăvârșise în arta tipografică la Viena și care între anii 1882-1885 redactase și tipărise trei periodice de interes local : „Privighetoarea”, „Revista” și „Opinca”. După numai doi ani Simion Pocrean a renunțat la gazetărie și la activitatea tipografică. Credem că hotărâtoare a fost întâlnirea cu Ioan Popasu care l-a îndemnat sa se înscrie la institutul pedagogic diecezan, permițându-i-se să-și susțină examenele semestriale ca elev particular. El a urmat cursurile acestei veștile școli românești între anii 1886-1889. Între anii 1888—1893 acest iscusit gazetar și tipograf a funcționat ca învățător confesional la Soceni.
Demersul tipografic efemer al lui Simion Pocrean, cu greutățile de nestăvilit pentru un intelectual român cu posibilități materiale dintre cele mai modeste, cât și nevoia, stringentă de a întări legăturile spirituale cu toate localitățile eparhiei, rosturile nobile ale învățământului și presiunea intelectualilor din jurul său, l-au convins pe Ioan Popasu sa înființeze pe lângă episcopia caransebeșană o tipografie modernă. Îl îndemnau la definitivarea acestui proiect nu numai realizările tipografiilor din Sibiu și Arad, ca institute tipografice ale celor două eparhii, cât mai ales grijile și nevoile de pe raza eparhiei sale. Ofensiva permanentă și abuzivă a autorităților de stat împotriva românilor, care trebuiau să devină cu orice preț maghiari, îl obligă pe Ioan Popasu, în calitatea sa de conducător spiritual al românilor bănățeni, la un dialog permanent și eficient cu toți credincioșii. Sistemul clasic al circularelor înaintate prin protopopiate parohiilor și mai apoi comunicate credincioșilor și învățătorilor confesionali se dovedea anevoios și cu un randament redus, fapt care îl nemulțumea pe Ioan Popasu.
În anul 1885 prin grija episcopului Ioan Popasu, episcopia din Caransebeș dispunea de mijloacele materiale necesare creării unei tipografii proprii. La 27 ianuarie/ 8 februarie 1885 influenta gazetă „Luminatoriul", care apărea la Timișoara încă din anul 1880, publica știrea că „în primăvara acestui an în Caransebeș se vor ridica zidiri frumoase și se va întemeia și o tipografie diecezană, proiectându-se și editarea unui organ diecezan". În același loc cititorii erau informați că la Caransebeș au fost chemați arhitectul Adrian Diaconu și tipograful Simion Pocrean pentru „a da deslușiri și informațiuni în privința zidirilor și a tipografiei”. Tot anul 1885 a fost dedicat de către loan Popasu terminării construcțiilor, dotării tipografiei cu mașini și materiale necesare și angajării unor tipografi de renume. Ioan Popasu angajează tipograf pe Eduard Haustein, care câștigase o experiență deosebită în arta tipografică în capitala Austriei. Construcțiile și dotarea cu mașini și materiale pentru tipărire și compactorie au costat 14.671 florini și 76 creițari. La acestea se alăturau și spațiile proiectate pentru librăria diecezana, ambele considerate do Ioan Popasu „mine de aur" pentru eparhia sa.
La 30 noiembrie 1885, episcopul Ioan Popasu a tipărit în tipografia diecezană o circulară prin care își dădea frâu liber sentimentelor de bucurie pentru noua sa izbândă arătând că s-au înființat tipografia și librăria.
Asupra acestui moment de referință din viața culturală a Banatului, Ioan Popasu va reveni la 26 februarie 1886, când printr-o circulară va arăta că : „Aceste așezăminte, tipografia și librăria diecezană, sunt anume create cu scopul de a ne fi întru ajutoriu în afacerile administrațiunei bisericești și pentru înaintarea afacerilor noastre școlare și peste tot pentru răspândirea învățăturilor morale, religioase și folositoare între poporul dreptcredincios".
În tipografia diecezană din Caransebeș, la a cărei organizare și bună funcționare în primii doi ani de activitate a contribuit și profesorul Iosif Bălan, s-au tipărit, printre altele, gazeta „Foaia diecezană” și „Calendarul românului”.
„Foaia diecezană" al cărei prim număr a văzut lumina tiparului la 5/17 ianuarie 1886 s-a înscris printre gazetele românești din Banat cu cea mai lungă existență (1886—1950) și a jucat un rol de prim ordin în difuzarea unor articole, studii, apeluri și știri de interes major pentru progresul cultural al poporului român. În coloanele ei, colaboratori de seamă precum Ștefan Velovan, Patriciu Dragălina, Atanasie M. Marienescu, Enea Hodos, Leo Mureșan, Iosif Bălan, Ilie Minea, Vasile Loichița, Petru Barbu, Iosif Iuliu Olariu, Silviu Dragomir ș. a. au publicat studii importante, deschizătoare de noi orizonturi în domeniul pedagogiei, religiei ortodoxe, istoriei poporului român, istoriei literaturii române, științelor agricole ș. a.
Activitatea numeroaselor societăți culturale, cu vestitele coruri din aproape toate localitățile românești ale Banatului, se regăsește în coloanele acestei gazete, alături de cea a despărțămintelor bănățene ale ASTREI din Sibiu și a Reuniunii învățătorilor români de la școlile confesionale din dieceza Caransebeșului, înființată cu sprijinul hotărâtor al episcopului Ioan Popasu.
Dintre renumiții învățători bănățeni, în „Foaia diecezană" au publicat și s-au afirmat: folcloristul George Cătană, George Joandrea și luliu Vuia, Petru Bandu și Iosif Velceanu din Reșița și rigurosul comisar școlar Ioan Marcu din Bocșa-Montană. Ei sunt autorii unor studii temeinice despre căile înaintării materiale și spirituale ale poporului român, despre apărarea învățământului românesc crunt amenințat cu deznaționalizarea, despre apărarea instituțiilor culturale ale românilor.
„Foaia diecezană” a stat în legătură permanentă cu evenimentele care se petreceau în România, în special pe tărâm cultural. Acestea ocupă spații însemnate, în coloanele prestigioasei gazete care dorea a fi un câștig „bisericesc și școlar", cum bine își propusese Ioan Popasu.
Răsunătoare evenimente cu caracter politic din viața românilor din Transilvania și Banat au stat în atenția redacției „Foii diecezane" și chiar dacă spațiul acordat unora dintre ele pare adeseori nesemnificativ, știrile difuzate, au produs în rândul românilor bănățeni impresii deosebite, îndemnând la vigilență și solidaritate.
În aceeași tipografie s-a tipărit si „Calendarul Românului", care a apărut la Caransebeș începând cu anul 1889 prin grija lui Iosif Traian Badescu, secretar consistorial și fost bursier al lui Ioan Popasu pe perioada studiilor universitare. O astfel de publicație anuală se înscrie printre marile realizări tipografice și culturale bănățene ale timpului.
Într-o cronică apărută în „Foaia diecezană" din 19 ianuarie c. v. 1909 se preciza despre „Calendarul Romanului" că ocupă primul loc printre calendarele apărute dincoace de Carpați, situându-se alături de „Calendarul Minervei" la care colaborase în anul 1909 I. L. Caragiale, Al. Vlahuță, George Coșbuc, Ioan Slavici, Sandu Aldea, Octavian Goga, Șt. O losif, Mihail Sadoveanu ș. a. Acesta a acordat spații ample părții literare, din care nu lipsesc cei mai reprezentativi scriitori români ai epocii.
Încă din primele numere se acordă predilect spații ample poeziilor lui Vasile Alecsandri, unde alături de pasteluri sunt publicate poezii inspirate din faptele de arme ale poporului român de-a lungul secolelor și ale unor domnitori legendari, de spiritul de sacrificiu al armatei române încununate de glorie în luptele de la Smârdan, Plevna sau Grivița pentru cucerirea independenței naționale.
În paleta largă a poeziei de inspirație patriotică, „Calendarul Românului" va publica din creațiile lui Dimitrie Bolintineanu și George Coșbuc cărora li se adaugă istorioare și povestiri unele de inspirație folclorică, altele purtând semnătura lui Nicolae Gane închinate copilăriei marelui domnitor al Moldovei.
Lupta multiseculară pentru apărarea ființei naționale și făurirea unui stat al tuturor românilor se regăsește în paginile acestui calendar atât prin redarea capodoperelor lui Ion Creangă : „Ion Roată și Cuza Vodă" și „Ion Roată și Unirea" dar și prin publicarea de studii închinate unor evenimente de rezonanță din istoria poporului român. Au răspuns aceluiași scop major și articolele istoricului caransebeșan Patriciu Drăgălina, care a publicat fragmente din zbuciumata istorie a românilor bănățeni.
Apărut între anii 1888-1948 și difuzat în cele mai îndepărtate sate bănățene, „Calendarul Românului" trebuie integrat între cele mai utile mijloace de propagare a literaturii române în Banat, îndeosebi a literaturii patriotice, stimulând amplificarea eforturilor în plan cultural și politic pentru desăvârșirea unității statale.
In tipografia diecezană din Caransebeș, prin grija profesorului Enea Hodoș, s-au tipărit în colecția „Biblioteca noastră” volumele „Câteva poezii" de Mihai Eminescu și „Versuri și proză" de George Coșbuc. Prin munca neobositului editor Enea Hodoș, Caransebeșul a fost primul oraș de la vest de Carpați în care s-a tipărit selectiv din operele oelor doi mari poeți români.
În aceeași valoroasă colecție au văzut lumina tiparului și importantele lucrări istorice ale lui Patriciu Drăgălina, studiul monografic dedicat de Iosif Bălan lui Iancu de Hunedoara în anul 1897 cărora li s-au adăugat culegerile de folclor ale lui Enea Hodoș.
La începutul secolului al XX-lea, existența tipografiei diecezane din Caransebeș a stimulat apariția unor publicații locale, prin efortul material al unor publiciști care nu au putut depăși condiția presei din micile orașe provinciale. Un loc distinct între editorii timpului 1-a ocupat Aurel Goian Poienariu, redactor al gazetei „Solia Graniței" care a apărut în anul 1914.
Alături de „Foaia diecezană", o importantă gazetă tipărită în vestita tipografie caransebeșană a fost „Lumina", care a avut ca redactor pe dr. Cornel Corneanu. Această gazetă a avut un caracter religios-cultural.
Dacă istoriografia românească beneficiază astăzi de opera istorică a lui Patriciu Drăgălina, este meritul incontestabil al tipografiei caransebeșene, unde au apărut și alte opere de valoare. Amintim lucrarea eruditului profesor losif Bălan „Numiri de localități”, apărută în 1898, și broșura lui Ioan Bartolomei întitulată „Schițe istorice și culturale despre teritoriul fostului regiment ces. reg. grăniceresc nr. 13 român bănățean din cei 6 ani din urmă ai existenței sale (1866-1872)” tipărită în anul 1892.
În tipografia diecezană din Caransabeș s-au publicat mai multe monografii, printre care și „Monografia orașului Caransebeș" de Andrei Ghidiu și losif Bălan, apărută în anul 1909.
Pe lângă studiile dedicate lui Ioan Popasu de către losif Traian Badescu și Nicolae Cornean, cartea privitoare la istoria bisericii strămoșești din Banat s-a îmbogățit mai ales în perioada interbelică cu câteva titluri ale unora dintre cei mai avizați cercetători ai fenomenului și anume dr. Ștefan Pop, dr. Cornel Corneanu, Gheorghe Cotoșman și Nicolae Cornean.
Nu putea să lipsească din evantaiul de cărți tipărite la Caransebeș cartea de limbă românească și manualele pentru predarea gramaticii limbii române.
Folclorul bănățean s-a făcut cunoscut pretutindeni în spațiul locuit de români mai ales prin culegerile lui Atanasie M. Marienescu. Acestui deschizător de drum i-au urmat însă și alții care i-au continuat cu devotațiune opera cum ar fi Enea Hodoș, Dimitrie Cioloca și George Cătană. Astfel refacem tabloul unei activități tipografice de excepție, care a facilitat cunoașterea cercetărilor din domeniul folclorului literar dintr-o provincie bogată în literatură orală.
Cu darul său înnăscut de a strânge lângă sine pe cei mai valoroși intelectuali ai provinciei, Ioan Popasu își înscrie numele și în rândul celor care, fie și indirect, și-a adus o mare contribuție la răspândirea cărții religioase, necesară comunităților ortodoxe din Banat.
Ar fi de neconeeput astăzi scrierea unei istorii adevărate, complete și nepărtinitoare asupra contribuției românilor la confruntările de idei în domeniul teologic fără a-1 cita pe dr. Iosif luliu Olariu cu ale sale cărți: „Explicarea psalmilor din orologiu" (ceaslov), tipărită în 1901, „Compendiu de teologia dogmatică'' și „Introducere în cărțile Testamentului vechi și nou", toate tipărite la Caransebeș.
I se alătură profesorul dr. Petru Sarbu cu „Istorioare religioase- morale alese și întocmite pentru elevii începători ai școalelor poporale" (Caransebeș, 1899), ca și lucrarea lui George Popovici, protopop al Lugojului, intitulată „Cuvântări bisericești", care conține o interesantă expunere biografică dedicată lui Ioan Popasu, tipărită în anul 1898.
În anul 1950, tipografia va fi dezafectată si reinstalată la Timișoara, unde ființa acum Mitropolia Banatului. Episcopia ortodoxă română a Caransebeșului își încetase activitatea în anul 1948 printr-o măsură abuzivă și contrară rolului istoric, spiritual și cultural ale acesteia în Banat.
Dar înainte de mutarea tipografiei, alesul nucleu de profesori de la Academia teologică din Caransebeș, au pus bazele, în toamna anului 1944, unei prestigioase publicații, „Altarul Banatului" cu subtitlul „Revistă de zidire sufletească și de știință teologică a eparhiei Caransebeșului", care pe parcursul anilor 1944-1946, a publicat studii de mare interes pentru cultura și spiritualitatea românească. Neobositul profesor Petru Rezuș a strâns în jurul său pe acei cugetători localnici care duceau mai departe spiritul lui Ioan Popasu, Elie Miron Cristea, Filaret Musta, Iosif Traian Badescu sau Iosif Iuliu Olariu.
În anii 1945-1950, sub presiunea unei politici culturale străine de aspirațiile neamului, impusă oficial de oameni străini ca neam, limbă și gândire, nu se mai rețin alte realizări tipografice notabile în tipografia caransebeșană. După 64 de ani de existență rodnică în slujba culturii și spiritualității naționale, în anul 1950 tipografia diecezană din Caransebeș, ca și librăria din aceeași incintă, își încetează activitatea. În urma acestora rămâne însă CARTEA ROMÂNEASCA, scrisă cu migală de acei înaintași care au așezat pietre de temelie veșnică edificiului cultural național.
Prin această carte sfântă românească, tipărită la Caransebeș, răspândită în întreg spațiul românesc și păstrată și astăzi în multe case, cele două institute create de Ioan Pepasu, „minele sale de aur”, dăinuiesc ca bunuri de tezaur ce se lasă permanent redescoperite.
III.7. ROLUL LUI IOAN POPASU ÎN CREAREA REUNIUNII ÎNVĂȚĂTORILOR ROMÂNI DE LA „ȘCOLILE CAPITALE
ȘI ELEMENTARE POPORALE" DIN DIECEZA CARANSEBEȘULUI
ȘI APORTUL LA LUPTA DE EMANCIPARE CULTURALA
ȘI NAȚIONALĂ A ROMÂNILOR BÂNÂȚENI
La mijlocul secolului al XlX-lea procesul de organizare profesională va intra într-o etapă hotărâtoare. Progresul tehnic își făcea tot mai mult loc în industrie. Cultura va cunoaște și ea un avânt tot mai mare. Idei și metode noi se impun și în învățământ, demolând o tradiție în care memorarea era primordială. Noi științe sunt acceptate să fie predate în învățământul elementar. Învățătorii se află la cumpăna dintre tradiție și progres. Ei înșiși vor înțelege și vor sublinia nevoia de descătușare a gândirii la copiii de vârstă școlară.
Cu toate acestea, situația lor materială nu era de invidiat. Dependenți de comunitățile religioase sau de organele administrative locale, salariile pe care le primeau, împreună cu celelalte venituri anuale care constau din alimente și locuință, le creau învățătorilor o situație aparte, grea și adeseori fără ieșire. Nu este întâmplător faptul că mulți dintre ei au părăsit școala și s-au preoțit, alții au ales slujbe mai sigure, cum erau cele de notari comunali. La vârsta pensionării erau uitați și înlocuiți cu alții mai tineri. În caz de deces familia învățătorului nu beneficia de nici un sprijin.
În aceste condiții spiritul de asociere a apărut ca o necesitate vitală și va cuprinde pe lângă muncitorii de diferite profesii funcționarii instituțiilor publice și particulare, învâțătorii, cadrele medicale și chiar preoții de diverse confesiuni.
Printre cei care simt de timpuriu imboldul asocierii sunt și învățătorii. Determinantă a fost pentru nevoia de asociere postura lor în lumea satului și atitudinea unora dintre autorități față de învățământul primar.
Întâietatea Banatului și în acest domeniu este confirmată de crearea în anul 1865, prin inițiativa protopopului Nicolae Andreieviciu, a Asociației cultivatoare a învățătorilor de scoale naționale române din Regimentul româno-bănățean pentru înființarea și susținerea unei biblioteci în Caransebeș. Încă din anul 1864 acest vestit cărturar care îndeplinea și funcția de director al școlilor naționale grănicerești, pe care o avusese înaintea sa Ican Tomiciu, Constantin Diaconovici-Loga și Petru Lupulov, a făcut demersurile necesare pe lângă autoritățile militare pentru a obține aprobarea de funcționare pe baza statutelor care fuseseră întocmite. Ministerul de război din Viena a aprobat la 7 iulie 1865 funcționarea acesteia, al cărei scop era ridicarea culturii din zona regimentului româno-bănățean și răspândirea limbii și literaturii române.
Pentru crearea bibliotecii, învățătorii au strâns o sumă de bani și s-a încercat dotarea ei cu cărți, însă ritmul de achiziție a fost foarte lent. Activitatea bibliotecii nu se cunoaște prea mult, când s-a desființat regimentele de graniță bănățene, această asociație intră în umbră lucru ce duce la dizolvarea ei în anul 1901.
Dispariția sa trebuie legată de acapararea școlilor naționale din granița militară de către organele statului și transformarea în școli comunale, cu scopul vădit de a accelera procesul de maghiarizare a populației românești din sudul Banatului. Cu o bibliotecă în care s-ar fi acumulat în continuare carte românească cu scopul de a fi citită de membrii asociației, nu se putea înfăptui politica statului maghiar.
Dorința învățătorilor români din dieceza Caransebeșului de a avea propria asociație profesională s-a dezbătut mai pe larg cu ocazia pregătirii comisarilor școlari din toamna anului 1868 de la Caransebeș, care a premers desfășurarea conferințelor învățătorești, unde pentru prima dată se acorda o atenție specială studiului și predării gramaticii limbii române. În acele zile s-a înfiripat ideea constituirii unei asociații a învățătorilor confesionali ortodocși români. La geneza acestui proiect a participat și episcopul Ioan Popasu care l-a încurajat și totodată a solicitat comisarilor școlari ca să dezbată cu învățătorii în timpul conferințelor și problema oportunității acestei asociații.
Sarcina de a face primii pași spre constituirea reuniunii a revenit comisarilor școlari, care se bucurau de autoritate și prestigiu în rândul învățătorilor. Vasile Nicolescu din Lugoj a primit însărcinarea de a redacta statutele. Într-o primă formă statutele au fost redactate chiar în toamna anului 1868.
Dorind ca această asociație profesională să se înființeze cât mai repede, episcopul Ioan Popasu a cerut la începutul anului 1869 lui Vasile Nicolescu să raporteze ce s-a realizat pe parcursul întâlnirilor acestor învățători. În lunile ianuarie-februarie 1869 au avut loc mai multe conferințe cu care ocazie s-au definitivat statutele. Când acest document foarte important care echivalează cu actul de naștere al reuniunii a îmbrăcat o formă mulțumitoare, învățătorul Vasile Nicolescu a cerut sprijinul episcopului Ioan Popasu. Este posibil ca statutele să fi fost atent studiate de Ioan Popasu în luna martie și să fi făcut unele observații reținute de colectivul de redactare. Statutele Reuniunii învățătorilor români de la școlile capitale și elementare poporale din dieceza drept măritoare răsăriteană a Caransebeșului au ca dată de naștere ziua de 9 aprilie, când s-a ales și un comitet provizoriu până la prima adunare generală de constituire. Ca președinte provizoriu a fost ales învățătorul lugojan Vasile Nicolescu. Ca secretar a fost clegul său Ștefan Lipovan.
Statutele au trecut și prin mâinile ministererelor de culte și instrucțiune publică și celui de interne din Budapesta, ultimul acordându-i reuniunii aprobarea de funcționare la 17 iulie 1869. Prima adunare generală, cea constitutivă a fost anunțată la 16 septembrie 1869 prin gazeta „Albina", dar și printr-o circulară a episcopului Ioan Popasu către protopopii din eparhie, prin care cerea ca toți învățătorii confesionali să fie prezenți la 27 septembrie la Lugoj. Numărul lor a fost mare și acest lucru este dovedit de cei 197 învățători înscriși ca membri activi, cinci membri fondatori și 20 membri ajutători. Primul comitet de conducere executivă al reuniunii, cuprindea ca președinte pe Vasile Nicolescu, ca vicepreședinte pe Ioan Oprea, ca notar pe Ștefan Lipovan și casier pe Constantin Popovici.
Reuniunea s-a bucurat din însuși momentul constituirii sale și de atenția unor personalități de prestigiu din Transilvania și Banat. Se vor înscrie ca membri onorari dr. Atanasie M. Marienescu, dr. Titu Hațeg și Ioan Lengheriu, apoi mitropolitul Andrei Șaguna, episcopii Ioan Popasu și Procopiu Ivacicovici, Alexandru Mocioni, Vincențiu Babeș, Alexandru Gavra, Atanasie Șandor, Simion Mangiuca, Zaharia Boiu ș. a.
Din dorința de a asigura sursele financiare, necesare începutului reuniunii, căreia i se întrezărea un frumos viitor, episcopul Ioan Popasu a donat 200 coroane, Constantin Udrea din Lugoj 100 coroane, iar mitropolitul Andrei Șaguna 100 Coroane.
Primul statut al reuniunii își propunea sa promoveze cultura „recerută" pentru învățători, adică cea pedagogică, apoi să asigure cu o pensie bună pe învățătorii bolnavi și familiile unor învățători decedați.
Reuniunea își propune să nu limiteze aria de cuprindere a membrilor săi doar la raza eparhiei Caransebeșului dorind să se poată înscrie oricare învățător confesional ortodox român de pe raza mitropoliei ortodoxe române din Transilvania și Ungaria, dacă dovedea că are o purtare morală corespunzătoare.
Aprig susținător al școlii românești, Ioan Popasu dorea ca această reuniune să se consolideze rapid. În acest sens redactează o circulară adresată tuturor protopopilor din eparhie, cărora le cerea să se înscrie ca membri fondatori, împreună cu preoții, comunitățile bisericești și învățătorii.
După primul an de activitate, Ioan Popasu era nemulțumit de reticența cu care unii învățători priveau reuniunea. La 9 iulie 1870 făcea cunoscut autorităților bisericești și școlare de pe raza eparhiei că cea de a doua adunare generală a fost programată să aibă loc la Oravița în zilele de 9-11 august și cerea ca învățătorii să participe în număr cât mai mare.
Adunările generale anuale se desfășurau după modelul ASTREI, în fiecare an în altă localitate importantă a eparhiei, cu scopul de a trezi nu numai spiritul de solidaritate al breslei învățătorilor, ci și de a scoate dintr-o anume somnolență pe acei români care nu reușeau să înțeleagă faptul că aceasta constituia în epocă „o catedrală de lumină și cultură românească”, care asigura „consolidarea conștiinței noastre de neam".
Anii 1869—1877, în istoria reuniunii, trebuie asimilați perioadei de șovăieli și unele neîmpliniri. Nu se poate nega, pentru acești ani, rolul său în planul pregătirii profesionale. Împreună cu conferințele învățătorești, reuniunea învățătorilor a reușit totuși să remodeleze un învățător nou, capabil la un efort intelectual sporit, sensibil la inovație și mult mai atașat școlii confesionale, ca instituție de conservare a limbii și culturii românești.
Ioan Popasu a participat la adunările generale ale reuniunii desfășurate la Caransebeș în 1371 și la Bocșa-Montană în 1872. Despre prezența sa la aceste adunări învățătorești George Joandrea remarca faptul că „lua parte activă în toate afacerile adunării și prin sfaturile sale părintești dădu directivă în toate chestiunile mai însemnate”.
Un moment foarte important în activitatea reuniunii l-a constituit adunarea generală desfășurată la Reșița în zilele de 2-3/14-15 august 1877. Cu acest prilej s-au dezbătut noile statute ale reuniunii care aduceau o modificare de substanță: crearea de despărțăminte cu scopul de a impulsiona activitatea acesteia în plan profesional prin antrenarea unui număr cât mai mare de învățători din toate colțurile eparhiei în conceperea unor dizertații, la discutarea unor manuale școlare sau a planurilor de învățământ.
La 1 august 1883 în fruntea reuniunii a fost ales marele pedagog român Ștefan Velovan. El a condus reuniunea timp de zece ani, impunând o nouă orientare în pregătirea profesională a învățătorilor, care trebuiau să se adape din principiile pedagogiei moderne. El a introdus lecțiile practice din diferite obiecte de învățământ cu ocazia adunărilor generale ale reuniunii, care au suscitat dezbateri aprinse, a avut o influență benefică asupra învățătorilor confesionali.
I-au continuat opera și au condus mai departe destinele reuniunii în calitate de președinte asesorul consistorial Iuon Ionașiu între 1893-1900, profesorul și istoricul Patriciu Drăgălina între 1900-1901, învățătorul Traian Lința din Grădinari între 1901-1905, învățătorul Ioan Marcu din Bocșa-Montană între 1905-1908, învățătorul Gheorghe Jianu din Oravița între 1908-1910, învățătorul Traian Hențiu din Orșova între 1910-1913 și învățătorul Mihai Crăciun din Hodoș între 1913-1919. Între anii 1914—1919 activitatea reuniunii a încetat datorită războiului, trimiterii pe front a unor învățători și chiar internării în lagărele din Ungaria a celor care erau socotiți periculoși pentru statul maghiar în frontierele sale de atunci.
La adunările generale anuale ale reuniunii pe lângă numărul mare de învățători au participat personalități de marcă ale vieții politice și culturale romanești din Banat precum Pavel Vasici, Coriolan Brediceanu, Patriciu Drăgălina, Atanasie M. Marienescu, profesorul Alexandru Gavra, Ioan Tuducescu ș. a. La multe dintre adunările generale, considerate în epocă adevărate sărbători ale spiritului românesc, au participat și episcopii Ioan Popasu, Nicolae Popea și Elie Miron Cristea ca și arhimandritul Filaret Musta.
Pentru a urmări modul de desfășurare a lucrărilor care trebuiau să se desfășoare în limitele stricte ale statutelor reuniunii, erau delegați să participe an de an inspectorii școlari cemitatenși.
Pe toată perioada existenței sale, permanentă rămâne preocuparea pentru pregătirea profesională a învățătorilor, mărturisită și încurajată de Ioan Popasu. În concepția sa reuniunea era un factor important al progresului în învățământ, în corelare directă cu „deșteptarea conștiinței despre forța întrunirii învățătorilor".
Preocupările reuniunii în planul pregătirii profesionale ale învățătorilor au fost numeroase.
Încă din anul 1870, pentru adunările generale anuale, învățătorii vor aborda teme de interes general despre educație și se stabilesc raporturile dintre învățători și elevi.
Calitatea unor manuale școlare a căror utilizare era dorită în învățământul primar a constituit o preocupare constantă a învățătorilor și profesorilor înscriși în reuniunea învățătorilor caransebeșeni.
Începând cu anul 1889 membrii reuniunii sunt îndrumați să-și aducă aportul la întocmirea și dezbaterea unor planuri de învățământ diferențiate pentru munca cu elevii.
Ca asociație profesională constituită din învățători români, Reuniunea învățătorilor de la școlile confesionale greco-ortodoxe din dieceza Caransebeșului avea de apărat cu sfințenie limba românească. Multe sunt instrucțiunile și pastoralele episcopului Ioan Popasu în care se readuce în memoria credincioșilor, a preoților și învățătorilor imperioasa nevoie de a apăra și cultiva limba română. Desigur că accentua acest lucru când era vorba de școală și de acea generație, care trebuia formată ca să gândeasoă românește. În concepția sa rolul învățătorului era covârșitor în acest domeniu vital al apărării ființei naționale. Îmbrățișând ideea de a se înființa reuniunea, Ioan Popasu a avut intuiția de a sesiza înaintea altora încă o instituție care trebuia canalizată nu numai spre ridicarea măiestriei profesionale sau apărarea drepturilor materiale. Ea trebuia să devină, în fața pericolului de deznaționalizare promovat după anul 1867, o tribună de consolidare a românismului în Banat.
În acest sens membrii reuniunii au avut preocupări legate și de limba română. În concepția conducătorilor reuniunii învățătorilor, identici cu cei ce conduceau și conferințele învățătoreștî, cunosc două etape distincte. Prima are ca punct de pornire, anul 1872 când învățătorul Ioan Marcu prezenta cu ocazia adunării generale de la Bocșa dizertația: „Necesitatea și datorinia de a ne cultiva limba" și se încheie în anul 1906, când o nouă lege școlară a autorităților maghiare se adăuga la complexul de măsuri îndreptate tot mai fățiș împotriva românilor.
A doua etapă s-a declanșat în momentul discutării și aplicării legilor școlare ale contelui Albert Apponyi care au determinat acțiuni de protest în parlamentul din Budapesta, adunări publice la care au participat mii de oameni din toate păturile sociale care își simțeau amenințată identitatea națională.
Față de efectele dezastruoase asupra învățământului primar confesional ale legilor școlare ale lui Apponyi, învățătorii au luat atitudine chiar din momentul aprobării lor.
Lupta pentru apărarea limbii românești între anii 1911-1914 au continuat-o învățătorii prin elaborarea și dezbaterea unor teme strâns legate de dezvoltarea limbii române. Frecvența unor asemenea teme pentru dezbaterile din adunările despărțămintelor, modul științific de abordare al lor, au fost considerate ca o expresie a dragostei învățătorilor pentru limba românească.
Membrii reuniunii învățătorilor caransebeșeni au avut preocupări și în domeniul simplificării ortografiei limbii române. Aprobarea în anul 1904 de către Academia Română a unor norme ortografice au avut ecou și în lumea învățătorilor români din Banat, hotărând introducerea lor în școlile din provincie.
Membrii reuniunii au avut preocupări majore și în legătură cu originea și continuitatea poporului român.
Nu este exceptată nici istoria instituțiilor de învățământ românești din Banat. În noiembrie 1908 li se cerea învățătorilor „să nizuiască fiecare a aduna în comuna sa materialul menit pentru istoria școalelor noastre, care material azi-mâne va fi de o valoare netăgăduită, și a-l depune și păstra în condica școlară anuală cu cea mai mare conștiențiozitate”.
Rostul său de asociație pusă în slujba îmbunătățirii pregătirii profesionale, la care s-a adăugat treptat latura de culturalizare, mai ales după importanta adunare generală de la Reșița din anul 1877 nu se putea îndeplini fără crearea unei biblioteci a reuniunii și mai apoi a despărțămintelor sale. Fondul de carte al acestora, chiar dacă nu a ajuns la cifre foarte mari, dovedea pe de o parte preocuparea învățătorilor de a ține pasul cu cele mai noi idei din domeniul pedagogiei școlare, iar pe de altă parte constituia un mijloc sigur de a cunoaște fenomenul literar românesc în ascensiunea sa, stadiul cercetărilor istorice prin operele unor reputați savanți români, preocupările de limbă ale unor prestigioși lingviști ți filologi români. Căile de îmbogățire a acestor biblioteci, care nu au avut un sediu stabil, fapt care a impietat asupra îmbogățirii lor, căci erau adăpostite fie în locuințele învățătorilor, fie în școlile unde funcționau aceștia pe perioada cât îndeplineau funcția de bibliotecar, erau cele clasice: prin acordarea de fonduri din veniturile anuale ale reuniunii și din donații.
Până în anul 1883 în biblioteca centrală a reuniunii erau 153 de cărți în valoare de 315,33 florini, frumoase biblioteci având despărțămintele Bocșa cu 74 volume și Ciacova cu 111 volume. Fondul de carte deținut de aceste biblioteci era socotit ca nesatisfăcător de către conducătorii reuniunii, care în perioada 1894-1902 vor publica apeluri pentru îmbogățirea mai ales a bibliotecii centrale prin donare de cărți, subliniind că reuniunea are drept scop „promovarea educațiunii și instrucțiunii școlare și prin acestea promovarea culturii la poporul roman”
În primele două decenii ale secolului nostru, biblioteca centrală a reuniunii ca și cele ale despărțămintelor se vor îmbogăți substanțial cu cărți de literatură, istorie și pedagogie.
Reuniunea a avut și rolul de difuzor și donator de carte românească în lumea satelor din Banat, adresată celor vârstnici dar și copiilor de vârstă școlară.
Se poate spune, fără a greși, că împreună cu bibliotecile pe care le-au constituit despărțămlntele ASTREI ca și cele ale numeroaselor societăți de lectură, bibliotecile reuniunii învățătorilor din dieceza Caransebeșului au constituit un mijloc sigur de acces la marile valori literare și științifice ale culturii române și în egală măsură un factor dinamizator de conștientizare națională și politică. Pe aceeași linie s-au înscris și bibliotecile școlare pretinse de Ioan Popasu printr-o circulară a sa din 30 decembrie 1877, care trebuiau create cu sprijinul material al comunităților bisericești și care urmau să fie inzestrate cu cărți referitoare la poporul român.
Adunările generale ale reuniunii și despărțămintelor sale se încheiau de cele mai multe ori cu programe artistice pregătite de reuniunile de cântări și muzică și de învățători. Evenimentele artistice erau reprezentări teatrale, concerte corale, se recitau poezii cu tentă istorică s. a.
Apogeul activităților culturale ale reuniunii învățătorilor din dieceza Caransebeșului a fost atins în luna noiembrie 1913. Într-un efort conjugat, pe parcursul a câtorva zile cuprinse între 7 și 10 noiembrie și-au dat întâlnire în „reduta lui Dosla", cum era uneori denumit Caransebeșul pentru rolul său în lupta națională între anii 1873—1888, membrii Societății pentru fond de teatru român, membrii reuniunii învățătorilor români din dieceza Caransebeșului, cu invitații săi tradiționali de la celelalte reuniuni învățătorești din Banat, membrii unor societăți culturale din Caransebeș, Vrani și Mercina și alături de acestea vestita trupă de teatru a lui Victor Antonescu, societar al Teatrului Național din București. Cei sosiți din Transilvania, Maramureș, părțile ungurene și din întreg Banatul aveau acum ocazia să asiste la cinci spectacole cu participarea renumiților actori Victor Antonescu, Iancu Brezeanu, Maria Ciucurescu ș. a., care au prezentat printre altele drama „Năpasta" și comedia „O noapte furtunoasă" de I. L. Caragiale. Mulți dintre cei prezenți aveau ocazia de a cunoaște, pentru prima dată, dar prin intermediul celor mai valoroși actori români ai momentului, două din capodoperele dramaturgiei românești.
Vasile Goldiș care vorbea în fața unor foști colegi de catedră, și a unui număr mare dintre elevii de la institutul pedagogic diecezan, a evocat la acest congres al învățătorilor romani confesionali, pe generalul Traian Doda, episcopul Ioan Popasu și profesorul Ștefan Velovan, care au vegheat ca la „preparandia” caransebeșană să troneze „duhul înțelegerii". Pe acești nemuritori români bănățeni i-a legat „ca un cerc laolaltă" „dragostea de neam cea mai presus de toate".
Legăturile culturale și științifice ale reuniunii cu personalități sau asociații culturale din patria mamă s-au cimentat mai ales după așezarea în România a marelui pedagog român Ștefan Velovan, în anul 1893, chemat ca să contribuie cu vasta sa experiență la organizarea învățământului pedagogic, cât și a celui profesional și comercial. Dorința de a-l aduce în România pe Ștefan Velovan aparținea în egală măsură lui Titu Maiorescu, nepot al episcopului Ioan Popasu, și lui Take Ionescu. Înaintea lui Velovan plecase în țară din Caransebeș profesorul de limbă română Vasile Mândreanu, iar mai târziu i-a urmat profesorul dr. Ioan Paul.
Pentru românii din teritoriile aflate sub dominația străină organizarea expoziției generale de la București din vara anului 1906 a constituit un fericit prilej de adâncire a contactelor politice și culturale de pe ambii versanți ai Carpaților, de cultivare a idealului național, a culturii, tradițiilor, portului și felului de viață al înaintașilor. Participarea la un asemenea eveniment a fost pregătită din vreme cu o intensitate și abordare metodică necunoscute până atunci. Deviza tuturor era să vadă România liberă, să vadă capitala ei, devenită simbol al unirii tuturor românilor.
Din Banat au plecat la București numeroase formațiuni corale dar și numeroși membri ai reuniunilor învățătorilor din Caransebeș și Timișoara. Cu o zi înainte de plecarea în România învățătorii confesionali din dieceza Caransebeșului și-au ținut adunarea generală la Băile-Herculane. Aici li s-au alăturat alte sute de intelectuali români, îndeosebi preoți și avocați, dar și numeroși țărani și meseriași, ca membri ai vestitelor coruri din Bocșa-Montană, Caransebeș, Lugoj, Reșița-Română, Ticvaniu-Mare, Grădinari, Bozovici și Dalboșeț.
Chiar dacă pentru învățământul primar confesional al românilor au urmat ani grei ca urmare a impunerii legilor școlare ale lui Apponyi, legăturile cu România nu au încetat.
Urmărind desfășurarea evenimentelor politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din primele două decenii ale secolului nostru, până la înfăptuirea actului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, îi vom găsi pe învățători și pe profesorii celor două institute caransebeșene în vâltoarea luptelor politice pregătite și declanșate de Partidul Național Român ca exponent al intereselor legitime de afirmare a dreptului la existență a poporului român într-o perioadă de cruntă exploatare națională și socială.
Într-o perioadă de maximă încordare politică, când poporul român prin intermediul „Replicii" și „Memorandului" arătase Europei situația de netolerat în care fusese împins de politica de ignorare a drepturilor celor mai elementare ale poporului român din Transilvania și Banat, vădindu-se prin acțiuni do ordin administrativ și legislativ tendința de deznaționalizare, activitatea reuniunii, condusă acum de energicul profesor Ștefan Velovan, care se declarase public un adept al acțiunilor memorandiste, devenise stânjenitoare pentru autorități, ca de altfel a tuturor asociațiilor culturale ale românilor.
Mișcarea culturală românească din Banat a fost susținută cu o energie nebănuită de învățătorii ce s-au adăpat din izvorul veșnic limpede care au fost instituțiile de învățământ create pentru eternitate de Ioan Popasu, într-o epocă în care românilor li se refuza recunoașterea naționalității, propria cultură, într-o epocă în care piedici nebănuite, în loc să-i dezarmeze, i-au mobilizat și mai mult pe toți acei care gândeau și simțeau românește. Aceștia erau slujitorii școlii, slujitorii micului altar care a asigurat redeșteptarea noastră națională.
III.8. CARANSEBEȘUL,CENTRU DE PROPAGARE A JUNIMISMULUI
Nicăieri în spațiul românesc de la vest de Carpați spiritul junimist nu s-a impus așa de vizibil ca la Caransebeș. Nu greșim cu nimic când afirmăm că cel care a făcut posibil acest lucru a fost episcopul Ioan Popasu, a cărui soră era mama lui Titu Maiorescu. Cu marele critic și istoric literar așezat mai întâi la Iași, unde a înființat societatea literară „Junimea" (1865) și revista „Convorbiri literare" (1867) și mai târziu la București ca parlamentar, ministru, prim-ministru, dar mai presus de toate ca profesor universitar și Mecena al culturii românești, Ioan Popasu a păstrat legături permanente.
In calitatea sa de episcop și îndrumător spiritual al celor două institute de învățământ aflate sub directa sa coordonare, loan Popasu a luat măsura abonării celor mai prestigioase publicații românești ale timpului, tipărite în Patria Mamă, printre acestea aflându-se și „Convorbiri literare". Este cunoscut acum și faptul că la sfârșitul anului 1883, Tîtu Maiorescu — în calitatea sa de editor al poeziilor lui Eminescu — va trimite unul dintre primele volume ieșite de sub tipar lui Ioan Popasu la Caransebeș. Și tot Ioan Popasu este cel care va mijioci, ca un mare om de cultură, format la școlile Vienei, cunoașterea operei lui Eminescu în Banat. Titu Maiorescu a întreținut spiritul junimii ori de câte ori călca pe pământul Caransebeșului, ca să-și venereze și să-și bucure unchiul, un Șaguna al Banatului. Aici a găsit în permanență un climat cultural propice. La Caransebeș a funcționat ca profesor între anii 1883-1886 dr. loan Paul, considerat un aprig apărător al ideilor junimiste la „România jună", vestită societate culturală a studenților români din Viena.
Ioan Popasu adunase în jurul sau, la cele două prestigioase institute și alți tineri intelectuali, pe care îi ajutase cu burse de la Fundațiunea Emanuil Gojdu, pentru a termina studii universitare în străinătate. Printre aceștia se afla și profesorul Ștefan Velovan, format la universitățile din Viena și Gotha.
Prin intermediul lui Titu Maiorescu, anul 1887 este cel al afirmării definitive a profesorului Ștefan Velovan. Printr-o scrisoare din 3 iunie, Maiorescu îl recomanda cu căldură revistei „România Juna" din Viena, alături de Vasile Alecsandri, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, Ion Creangă ș. a. Propunerea lui Maiorescu nu a rămas fără ecou și în nr. 2 din 1888 al „României June" i se publica studiul „Intelectualitatea ca notă esențială a plăcerilor estetice și morale" numele său figurând alături de cele ale lui Eminescu, Alecsandri, Maiorescu, Slavici, Alexandru Mocioni, Iosif Vulcan, A. D. Xenopol și Duiliu Zamfirescu.
Se contura astfel o afirmare europeană pentru omul de știință care trăia modest la Caransebeș, unde îl venera pe cel care i-a netezit drumul spre universitățile apusului, nimeni altul decât loan Popasu. Alături de „Convorbiri literare" și „Foaia diecezană, în acea perioadă anterioară plecării sale în România (1893), de care se temea așa de mult Ioan Popasu, Ștefan Velovan a mai publicat și în „Romanische Revue" și în revista germană „Zeitschrift fur exakte Philosophie", care i-a găzduit studiul „Întemeierea psihologică a actelor elementare ale gândirii în marginile legilor herbartiene de asociere și reproducere", pe care inițial îl publicase în „Foaia diecezană" din Caransebeș, numerele 6-11 din 1890.
Relațiile dintre Ștefan Velovan și Titu Miorescu, doi oameni de știință, se vor păstra nealterate până la sfârșitul lui Titu Maiorescu survenit în anul 1917. Îi uniseră pe cei doi oameni de știință aceleași concepții filosofice și estetice, cu un numitor comun apreciat, Herbart.
În anul 1895 s-a stabilit la Caransebeș ca medic și profesor de higienă la cele două institute dr. Constantin Popasu, nepot de frate lui Ioan Popasu și văr primar cu Titu Maiorescu. Acest medic adeseori plătea medicamentele necesare unor elevi bolnavi și contribuise la înființarea tipografiei caransebeșene în anul 1885. Dr. Constantin Popasu fusese în anul 1832 președintele societății „România Jună" din Viena. La semicentenarul acesteia din anul 1923 va conferenția despre Eminescu și despre „România Jună" în prezența unui numeros public caransebeșan.
Un strălucit mesager al operei eminesciene în Banat a fost și profesorul Enea Hodoș care a funcționat la cele două institute diecezane din Caransebeș între anii 1889—1904. În acel climat cultural și științific creat în jurul episcopiei ortodoxe a Caransebeșului, la care contribuiseră din plin dr. Ioan Paul, Vasile Goldiș și mai ales Ștefan Velovan prin studiile sale de pedagogie, filozofie și estetică, profesorul Enea Hodoș s-a putut afirma ca unul dintre cei mai valoroși autori de manuale de istoria literaturii române, dar și ca editor.
În anul 1892 Enea Hodoș a început publicarea în „Foaia diecezană", organul de presă al episcopiei caransebeșene, a viitorului său manual, care în acel stadiu se intitula „Schițe din Istoria literaturii române pentru tinerimea Institutului pedagogic și teologic diecezan". În anul următor pe parcursul a mai multor numere va continua prezentarea principalilor scriitori care au contribuit la făurirea literaturii române moderne.
Efortul material remarcabil al acestui editor, profesor și folclorist, a fost apreciat cu lauri de Academia română în anul 1904 pentru întreaga sa activitate culturală desfășurata mai ales la Caransebeș.
Într-un studiu mai vechi Alexandru Bârsescu vorbește de „surprinzătoarea îngăduință" cu care Titu Maiorescu a privit operele literare ale lui Ioan Popovici Bănățeanu și Victor Vlad Delamarina.
Oprindu-ne la poetul și prozatorul Ioan Popovici Bănățeanu, cel care se adăpase din tezaurul de carte românească adăpostit la școala confesională ortodoxă română a Lugojului și apoi la școlile din Brașov între anii 1885-1889, vom aminti că el a urmat între anii 1889-1892 cursurile Institutului teologic din Caransebeș pe care le-a părâsit la 19 martie 1892, conform însemnării făcute de dr. Iuliu Olariu pe certificatul școlar eliberat acestuia la 24 iunie 1892. Urmărindu-i traiectoria literară, începută încă la Brașov în anul 1888, când devenise colaborator al „Tribunei" din Sibiu, colaborare prelungită până în anul 1890 cu poezii, povești, schițe și chiar dizertații, fie semnate fie cu pseudonimul Oreste se poate constata că era prima încercare serioasă de afirmare și integrare a literaturii bănățene în cea națională. Întâlnirea cu Titu Maiorescu după părăsirea fortuită a institutului teologic, unde nu se arătase deloc o fire docilă, așa cum pretindeau rigidele regulamente ale acestei instituții, a fost un moment benefic, dar din păcate fără efecte în timp, căci boala îl măcina și-i grăbea sfârșitul. Titu Maiorescu văzuse în Ioan Popovici-Bănățeanu pe reprezentantul avizat al unei provincii românești care până atunci nu dăduse un nume ilustru literaturii naționale. În tânărul lugojan, care părăsise din motive sentimentale prestigioasa și prea pretențioasa școală caransebeșană, Maiorescu vedea o posibilitate de afirmare a unei vechi provincii românești în planul literaturii culte. În acest caz Caransebeșul și Ioan Popasu au fost doar legături intermediare și prea puțin sentimentale, dacă am încerca să-i dăm dreptate lui Alexandru Bârsescu.
Lui Titu Maiorescu i se adresaseră mulți tineri aspiranți la nemurire. Pe cei mai mulți i-a ajutat. Era în firea acestei familii, a lui Popasu și a lui Maiorescu, de a ajuta pe toți cei ce promiteau spre binele lor și al neamului din care proveneau. Când Ioan Popovici-Bănățeanu a citit la cercul „Junimii" din București în 16 ianuarie 1893 nuvela „În lume", momentul, pe care îl descrie fără zgârcenie Maiorescu, a fost o adevărată sărbătoare. El s-a lăsat copleșit, auzindu-l pe Ioan Popovici-Banățeanu vorbind cu dăruire despre limba românească. Este posibil ca marele critic literar să fi sesizat că lumea culturală a Banatului, cu vestitele sale coruri, făcea acum primul pas de integrare în literatura națională.
Dispărut în același an 1893, după o boală care îi chinuise câțiva ani, Ioan Popovici-Bănățeanu nu a putut să ocupe locul pe care i-1 întrezărise Maiorescu, dar el rămâne pentru totdeauna în literatura română mai ales prin ceea ce a publicat în „Convorbiri literare".
Anii petrecuți la Caransebeș, între cărțile și publicațiile bibliotecii institutului diecezan și celei create de Societatea de lectură „Ioan Popasu" și contactul cu profesori de talia lui Enea Hodoș au influențat mult formarea scriitorului bănățean, speranța neîmplinită a lui Titu Maiorescu. Modernitatea scrisului său trebuie căutata în concepțiile „Junimii" pe care le înțelesese și le aplicase suprapunându-le specificului bănățean, care se degajă din proza sa.
De la Ioan Popasu la Enea Hodoș, de la Constantin Popasu la episcopul Miron Cristea sau Vasile Loichița o întreagă generație de intelectuali caransebeșeni au întreținut permanent cultul pentru Eminescu și au propagat junimismul ca doctrină culturală națională. Prin aceasta contribuție Caransebeșul și-a făurit un titlu de glorie culturală, neîntâlnită la alte orașe din Transilvania și Banat înainte de 1 decembrie 1918.
CONCLUZII
În fruntea Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeșului, care își întindea aria între Carpați, Dunăre și Mureș, a fost ales episcopul Ioan Popasu, care de-a lungul a peste trei decenii de vlădicie a știut să se înconjoare de oameni luminați și să încurajeze tot ceea ce însemna progres în cultura românească.
Ioan Popasu putea să privească cu mândrie înapoi. Toate marile și micile sale proiecte erau realizate. Institutul teologic a dat multe promoții de preoți care împânziseră întreg Banatul, iar în 1876 i se alătură și Institutul pedagogic, tipografia și librăria diecezană, conferințele învățătorești și Reuniunea învățătorilor greco-ortodocși români.
Ioan Popasu a fost cel care a știut mai bine ca oricare altul că Biserica dispunea de acele pârghii necesare apărării și conservării sale, că românii se nascuseră creștini și că toate vicisitudinile care au trecut peste ei nu le-au alterat credința, că în fiecare localitate românescă există biserică, fie ea din lemn și un preot care a știut să conserve credința strămoșescă.
Ioan Popasu a creat condiții materiale mai bune și tuturor școlilor primare de pe raza protopopiatului său. Cu sprijinul localnicilor a reușit să ridice școli mai arătoase, a avut în vedere mai buna pregătire a învățătorilor prin introducerea conferințelor învățătorești și a reorganizat procesul instructiv-educativ.
Energicul episcop de Caransebeș, cel care dăduse viață unui gimnaziu românesc în Brașov, ajunsese la aprecierea că mijlocul cel mai eficient de ridicare a nivelului cultural și profesional, de însușire a unor metode moderne de predare în școală, îl constituie conferințele învățătorești și drept urmare printr-o circulară informează toate oficiile protopresbiterale din eparhie că s-a hotărât desființarea cursurilor practice și introducerea conferințelor învățătorești.
Grija sa acerbă pentru așezarea învățământului primar românesc pe un fundament puternic, științific și totodată național trebuia împlinită printr-un înalt profesionalism și exigență, specifice țărilor din vestul și centrul Europei.
Una dintre multele sale înfăptuiri în domeniul acesta a fost transferarea de la Vârșeț la Caransebeș a secției românești a secției teologice ce funcționa în acel oraș. Aceasta școală teologică în limba română se înfiițase în orașul mai sus amintit în anul 1822 cu scopul de a acoperi necesarul de preoți pentru satele și orașele locuite de români.
Mutarea secției românești de teologie la reședința eparhiei din Caransebeș a fost analizată și hotărâtă cu ocazia sinodului episcopesc din 16 august 1865, a doua zi după hirotonia lui Ioan Popasu ca episcop. Cu prilejul acesta, Andrei Șaguna a grăbit venirea noului episcop în reședința sa din Caransebeș.
Cursurile institutului teologic vor fi inaugurate la 10 noiembrie de către însuși Ioan Popasu, care va ține o lecție model de pastorală. El și-a asumat și conducerea institutului până în anul 1870, moment în care o va încredința lui Filaret Musta, pe care Ioan Popasu îl ajutase să-și desăvârșescă studiile teologice universitare.
O altă izbândă a episcopului Ioan Popasu a fost crearea Institutului Pedagogic din Caransebeș. În calitate de director al acestui institut pedagogic diecezan, Ioan Popasu nu a neglijat niciodată crearea unor condiții dintre cele mai bune, pentru a nu periclita în vreun fel existența școlii, care se bucura de atenția permanentă a inspectorilor școlari ai statului.
Popasu a impus în acest institut, ca și la cel teologic, o atmosferă de lucru inegalabilă, în care activitatea la catedră se împletea cu cea științifică, culturală și de îndrumare pedagogică, încât se poate spune că nu numai institutul a fost teren de aplicație fertil, ci însuși Banatul românesc în întregimea sa.
Prin școala teologică și pedagogică, orașul Caransebeș a aparținut elitei învățământului românesc, iar contribuția sa la opera culturală națională este imensă.
Pe toată perioada existenței sale, permanentă rămâne preocuparea pentru pregătirea profesională a învățătorilor, mărturisită și încurajată de Ioan Popasu.
Este cunoscut meritul episcopului Ioan Popasu la crearea și diversificarea activitații Reuniunii învățătorilor greco-ortodocși români din dieceza Caransebeșului. În concepția sa reuniunea era un factor important al progresului în învățământ, în corelare directă cu „deșteptarea conștiinței despre forța întrunirii învățătorilor". Ca asociație profesională constituită din învățători români, Reuniunea învățătorilor de la școlile confesionale greco-ortodoxe din dieceza Caransebeșului avea de apărat cu sfințenie limba românească.
Îmbrățișând ideea de a se înființa reuniunea, Ioan Popasu a avut intuiția de a sesiza înaintea altora încă o instituție care trebuia canalizată nu numai spre ridicarea măiestriei profesionale sau apărarea drepturilor materiale. Ea trebuia să devină, în fața pericolului de deznaționalizare promovat după anul 1867, o tribună de consolidare a românismului în Banat.
Cu ocazia întrunirilor în cercuri profesionale teritoriale coordonate de președintele reuniunii, un loc primordial și o frecvență însemnată au avut-o acele prelegeri privind cultivarea limbii, redactate de cei mai capabili dintre învățătorii confesionali din episcopie.
Aprig susținător al școlii românești, Ioan Popasu dorea ca această reuniune să se consolideze rapid. În acest sens redactează o circulară adresată tuturor protopopilor din eparhie, cărora le cerea să se înscrie ca membri fondatori, împreună cu preoții, comunitățile bisericești și învățătorii.
Reuniunea s-a bucurat din însuși momentul constituirii sale și de atenția unor personalități de prestigiu din Transilvania și Banat. Se vor înscrie ca membri onorari dr. Atanasie M. Marienescu, dr. Titu Hațeg și Ioan Lengheriu, apoi mitropolitul Andrei Șaguna, episcopii Ioan Popasu și Procopiu Ivacicovici, Alexandru Mocioni, Vincențiu Babeș, Alexandru Gavra, Atanasie Șandor, Simion Mangiuca, Zaharia Boiu ș. a.
Împreună cu conferințele învățătorești, reuniunea învățătorilor a reușit totuși să remodeleze un învățător nou, capabil la un efort intelectual sporit, sensibil la inovație și mult mai atașat școlii confesionale, ca instituție de conservare a limbii și culturii românești.
Tot Ioan Popasu a fost cel care a înființat în Caransebeș Societatea de Lectură a studenților teologi și pedegogi. Motivul înființării a fost nevoia și setea de cultură românească a studenților în teologie, știut fiind faptul că planurile de învățământ privind limba și literatura română erau întocmite astfel încât să satisfacă fie și parțial poruncile primite de la inspectorii școlari ai statului.
Ioan Popasu este mentorul, fondatorul și ocrotitorul acestei instituții preluând, după dispariția sa, numele acestuia.
Cunoașterea vestigiilor istorice ale trecutului mai îndepărtat al neamului românesc, puse în lumină în primii ani ai secolului nostru, s-a înscris în paleta de preocupări ale acestei societăți culturale. Prin actul de cultură întreținut permanent de această societate culturală formată din elevi ai celor două instituții de învățământ caransebeșene, create de Ioan Popasu, s-a întreținut ca o flacără vie acest sentiment.
Putem afirma fără nici un semn de întrebare, că toți membrii Societății de lectură „Ioan Popasu” au contribuit mai multe decenii de-a rândul la netezirea drumului la capătul căruia se înfăptuia idealul de unitate națională a poporului român.
Ioan Popasu a fost fondatorul tipografiei și librăriei diecezane din Caransebeș. La această tipografie s-au tipărit gazetele „Foaia diecezană” și „Calendarul românului” precum și multe alte scrieri ale intelectualilor vremii precum Ștefan Velovan, Patriciu Drăgălina, Iosif Bălan, Iosif Traian Bădescu ș.a. La această tipografie s-au tipărit și mai multe manuale necesare pentru studiul elevilor români.
Aceste două institute create de Ioan Popasu, tipografia și librăria diecezană, cele doua „mine de aur” ale sale, au răspândit multe învățături prin paginile publicatiilor lor în întreg spațiul românesc, publicații care se găsesc și astăzi în multe case și care ne ajută să cunoaștem mai bine trecutul poporului român.
Meritul pentru aceste realizări cu urmări benefice asupra învățământului românesc revine celui care a fost episcopul restaurator și „mecena" pentru cultura Banatului, cel care s-a înconjurat de minți luminate, de iubitori de oameni și cultură.
BIBLIOGRAFIE:
A.CĂRȚI ȘI MANUALE:
Bădescu, Iosif, Traian, Biografia primului episcop al reînființării dieceze gr. or. române a Caransebeșului – Ioan Popasu, Caransebeș, 1899.
Brătescu, Constantin, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1995.
Corneanu, Nicolae, Monografia Episcopiei Caransebeș, Caransebeș, 1940.
Corneanu, Nicolae, Ioan Popasu – episcopul Caransebeșului, Caransebeș, 1935.
Ghidiu, Andrei si Bălan, Iosif, Monografia orașului Caransebeș, Timișoara, 2000.
Ghidiu, Andrei, Introducerea tasului pedagogic și teologic în bisericile greco – ortodoxe române, Caransebeș, 1902.
Joandrea, George, Conferințele învățătorești introduse de episcopul Ioan Popasu (1866-1876), Caransebeș, 1912.
Joandrea, George, Primii șase ani din trecutul Reuniunii noastre învățătorești (1869-1874), Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1910.
Păcurariu, Mircea, Pr. Prof. Dr. Acad., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Suciu, I. D., Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, volumul II, Editura Mitropoliei Banatului, 1980.
Suciu, I. D., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977.
B. LUCRĂRI ȘI ARTICOLE:
Bârseanu, Andrei, Convorbiri Literare, 1909.
Brătescu, Constantin, Ștefan Velovan (1852-1932), în Mitropolia Banatului, an XXXII, nr. 7-9, Timișoara, 1982, pp 525-526.
Brătescu, Constantin, Primele „metodici” de predare a limbii române elaborate în Banat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Studii de limbă, literatură și folclor, volumul IV, Reșița, 1978.
Brătescu, Constantin, Savantul Nicolae Teclu, medicul Constantin Popasu și Tipografia Diecezană, în Mitropolia Banatului, nr. 10-12, Timișoara, 1979.
Bulat, G. Toma, Un secol de la reînființarea episcopiei din Caransebeș, în Mitropolia Banatului, an XV, nr. 7-9, 1965, p. 557.
Cătană, George, Amintiri din trecutele vremii, în Învățătorul Bănățean, Lugoj, 1968, p. 123.
Cătană, George, Amintiri din trecutele vremii, în Învățătorul Bănățean, an III, nr. 7-10, Lugoj, 1939.
Calendarul Românului, pe anul 1890, Caransebeș, pp. 81-83.
Calendarul Românului, pe anul 1905, Caransebeș, pp. 94-95.
Calendarul Românului, pe anul 1901, Caransebeș, pp. 109-110.
Calendarul Românului, pe anul 1898, Caransebeș, pp. 75-79.
Calendarul Românului, pe anul 1893, Caransebeș, pp. 57-65.
Corneanu, Cornel, Episcopul Ioan Popasu, în Altarul Banatului, an. I, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, Caransebeș, 1944, p. 430.
Corneau, Cornel, Episcopul Ioan Popasu, în Altarul Banatului, an. II, nr. 1-2, ianuarie-februarie, Caransebeș, 1945, p. 18.
Corneanu, Cornel, Episcopul Ioan Popasu, în Altarul Banatului, an. II, nr. 3-4, martie-aprilie, Caransebeș, 1945.
Corneanu, Cornel, Episcopul Ioan Popasu, în Altarul Banatului, an. III, nr. 7-8, iulie-august, 1946, p. 166.
Corneanu, Cornel, Foaia diecezană împlinește 50 de ani, în Foaia Diecezană, an. L, nr. 1, 6 ianuarie, 1935.
Familia, an. XV, nr. 14, 22 februarie/6 martie, 1879, p. 95.
Foaia Diecezană, an. III, nr. 2-4, ianuarie-martie, 1888.
Foaia Diecezană, an. III, nr. 28.
Foaia Diecezană, an. IV, nr. 23 din 11/23 iunie, 1889.
Foaia Diecezană, an. V, nr. 32 din 12/24 august, 1890.
Foaia Diecezană, an. IV, nr. 49 din 10/22 decembrie, 1889.
Foaia Diecezană, an. V, nr. 32 din 13/25 mai, 1890.
Foaia Diecezană, an .XXIV, nr. 6 din 8 februarie, 1909.
Foaia Diecezană, an. XXVIII, nr. 8 din 24 februarie/9 martie, 1913.
Foaia Diecezană, an. XXXIX, nr. 4 din 26 ianuarie/8 februarie, 1914.
Foaia Diecezană, an. IV, nr. 19 din 14/26 mai, 1889.
Foaia Diecezană, an. IV, nr. 25 din 25 iunie/7 iulie, 1889.
Foaia Diecezană, an. XXIII, nr. 42 din 12 octombrie, 1902.
Foaia Diecezană, an. III, 7 februarie, 1888.
Foaia Diecezană, an. XXIV, nr. 24 din 10/23 iunie, 1912.
Foaia Diecezană, an. XV, nr. 51 din 17 decembrie, 1900, pp. 6-7.
Foaia Diecezană, an. LIV, nr. 51 din 17 decembrie, 1939.
Foaia Diecezană, an. XVII, nr. 38 din 22 septembrie, 1902, p. 5.
Foaia Diecezană, an. XXII, nr. 18 din 29 aprilie, 1907, p. 6.
Foaia Diecezană, an. XXIII, nr 49 din 30 noiembrie, 1908.
Foaia Diecezană, an. IX, nr. 20 din 15/27 mai, 1894, p. 7.
Foaia Diecezană, nr. 46 din 17/30 noiembrie, 1913.
Foaia Diecezană, an. XXI, nr 36 din 3 septembrie, 1906.
Foaia Diecezană, nr. 4 din 22 ianuarie/4 februarie, 1923.
Luminătorul, an. VI, nr 12 din 27 ianuarie/8 februarie, Timișoara, 1885.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ioan Popasu Viata Si Activitatea Lui In Episcopia Ortodoxa din Caransebes (ID: 167301)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.