Ioan Petru Culianupublicist Si Erudit. Intertextualitate Si Discursivitate

IOAN PETRU CULIANU/PUBLICIST ȘI ERUDIT. INTERTEXTUALITATE ȘI DISCURSIVITATE

CUPRINS

CAPITOLUL I INTERTEXTUALITATE ȘI DISCURSIVITATE. CADRU TEORETIC

CAPITOLUL II FORME DE TRANSTEXTUALITATE ÎN OPERA LUI IOAN PETRU CULIANU

CAPITOLUL III SCOPTOPHILIA ȘI CAZUL ROMÂNIEI. DISCURSUL POLITIC

CAPITOLUL IV ARBORELE CENUȘII ȘI MITOLOGII ROMÂNEȘTI. DISCURSUL MITULUI

CAPITOLUL V ITER IN SILVIS. ATELIERUL ȘTIINȚIFIC

CAPITOLUL VI ARTA FUGII ȘI ULTIMELE POVESTIRI. ”PE PRAG” ÎN ADOLESCENȚĂ ȘI ÎN EXIL

CAPITOLUL VII MOARTEA AUTORULUI. O CRIMĂ NEELUCIDATĂ ȘI TEXTUALIZAREA BIOGRAFIEI

Bibliografie

CAPITOLUL I INTERTEXTUALITATE ȘI DISCURSIVITATE. CADRU TEORETIC

În eseul intitulat Scriitori, intelectuali, profesori, Roland Barthes analizează poziția de scriitor, intelectual și profesor, al căror statut este perceput ca fiind diferit, pornind de la modul de utilizare a limbajului. Deși atât scriitorii, intelectualii, cât și profesorii sunt considerați operatori ai limbajului, diferențele constau, în viziunea teoreticianului, în tipul de discurs. Astfel, Barthes consideră că scriitorul codifică limbajul în scris, iar profesorul operează cu discursul oral, în timp ce intelectualul se află în poziție intermediară, dedicat publicării discursurilor sale. În viziunea lui Barthes, intelectualul și profesorul pot fi una și aceeași persoană, dar scriitorul se particularizează prin faptul că ”scriitura începe în momentul în care vorbirea devine imposibilă”.

Teoreticianul francez analizează apoi diferența dintre discursul rostit și cel scris, subliniind caracteristica precisă, clară, a vorbirii, subsumată legii și autorității, fiind, din punctul său de vedere, o sententia, pentru că actul vorbirii face uz de putere: ”limbajul este întotdeauna o chestiune de forță, a vorbi înseamnă a exersa voința de putere, în vorbire nu există inocență, nici siguranță”. În schimb, discursul academic este ”un element de cunoaștere” format prin exersarea gândirii și a stilului, caracterizat de o aparență sacerdotală. Scriitorul, pe de altă parte, este un practicant, scriitura fiind ”o practică a semnificantului”, scriitorul fiind definit ca fiind creatorul unui mesaj complex ce trebuie comunicat altora, dar care nu poate fi redat pe scurt, împărtășind, într-un fel, o oarecare asemănare cu situația unui palavragiu, a unui nebun sau a unui mathematician. Universitarul expune un discurs interactiv prin care emite cunoaștere, legat pe loc, sub impulsul ”isteric” al momentului, în sens lacanian, unei audiențe, nevoit fiind să respecte standarde științifice stabilite printr-un contract, actul scrierii fiind cel care fixează comunicarea orală într-un text, conferindu-i o dimensiune și o disponibilitate de masă, deoarece ”există în scriere începutul unei mișcări în masă”.

În desfășurarea activității sale, Ioan Petru Culianu abordează toate aceste poziții, ca scriitor, intelectual și universitar de elită, ipostaze pe care le reflectă în creația sa și în arhitectura discursivă complexă. Astfel, Ioan Petru Culianu a conturat un discurs gândit ca un proiect de cunoaștere în sensul definit de Michel Foucault, cunoașterea înțeleasă ca un ”ansamblu de elemente” structurate într-un discurs coerent sau ca ”spațiul în interiorul căruia subiectul poate să ocupe o poziție pentru a vorbi despre obiectele cu care are de-a face în discursul său”. În volumul Arheologia cunoașterii și discursul asupra cunoașterii, Foucault definește discursul în moduri diferite, conceptul având, din punctul lui de vedere, un ”sens fluctuant”, care poate însemna ”un domeniu general de afirmații”, ”un grup individualizabil de afirmații” sau o ”practică regulată ce constă într-un număr specific de enunțuri”. Astfel, enunțul reprezintă unitatea minimală a unui discurs, un atom, un fir al țesăturii pe care o produce sau o sămânță.

În eseul intitulat Ce este un autor?, Foucault identifică procesul de formare a discursurilor în actul scriiturii, prin care un autor de texte își poate asuma o poziție discursivă care îi conferă puterea de a transforma o masă discursivă în operă, funcția sa de autor fiind strâns legată de articularea și punerea în circulație a unor discursuri, această funcție-autor fiind ”caracteristică pentru modul de existență, de circulație și de funcționare al anumitor discursuri în interiorul unei societăți”. Mai mult decât atât, un autor poate avea o poziție transdiscursivă în cazul în care scrie mai multe cărți sau articulează teorii care pun bazele unor noi discipline în cadrul căreia ”alte cărți și alți autori vor putea veni să ocupe, la rândul lor, un loc”.

În viziunea lui Foucault, cunoașterea este generată și definită de practica discursivă specifică, precizând faptul că anumite tipuri de cunoaștere sunt conținute în ficțiuni literare, în documente instituționale și politice, nu doar în demonstrații. Michel Foucault categorizează discursurile în funcție de modalitatea în care se încadrează în cele patru praguri ale discursului, praguri care în anumite situații se suprapun: prag de pozitivitate, prag de epistemologizare, prag de științificitate și prag de formalizare. În cazul discursului lui Ioan Petru Culianu, în pragul de pozitivitate, definit de Foucault ca fiind caracterizat de unitatea sistemică de creare a enunțurilor, s-ar încadra publicistica politică, publicistica culturală și cea literară încadrându-se în pragul de epistemologizare prin funcția critică și cea de model, în timp ce articolele științifice îndeplinesc criteriile pragului de științificitate și pragului de formalizare prin definirea axiomelor și a elementelor structurante.

O unitate discursivă devine științifică prin rigoare formală și capacitate de demonstrativitate, modelul științific desăvârșit fiind pentru Foucault domeniul matematicii, datorită metodei analizei recurențiale, opusă analizei istorice, în științele socio-umane, model propus, în opinia lui Foucault, de Gaston Bachelard și Georges Canguilhem. Discursul științific este caracterizat de obiectivitate, demonstrativitate, argumentație și raționament, elemente ce transformă un concept imaginar în concept științific, făcând trecerea de la o unitate de experiență la știință. În viziunea lui Foucault, istoria ideilor ar fi disciplina care își propune să abordeze modurile de cunoaștere considerate ”imperfecte”, situate parțial în penumbra științei, pe care intenționează să le reinterpreteze din perspectiva ”reconstituirii dezvoltărilor în forma lineară a istoriei”.

Publicistica, în schimb, este o ”rumoare laterală” care nu atinge nivelul de valoare a operei literare sau decade rapid în categoria succeselor efemere, consumate cotidian. Deși scrierile publicate în periodice pot avea o durată de viață scurtă, pot fi recuperate prin includerea într-un volum, Culianu fiind preocupat de trasnformarea publicisticii sale în carte încă din perioada studenției la București, când a colectat scrierile sale de ficțiune publicate în paginile revistelor culturale Cronica și Luceafărul, incluse de autor în volumul propus spre publicare editurii Eminescu în anul 1971. Manuscrisul, intitulat Arta fugii, a fost respins de cenzura vremii și a fost retras din tipografie, văzând lumina tiparului doar în anul 2002. Aceste povestiri sunt analizate în capitolul al șaselea.

Pe plan științific, în perioada de cercetare desfășurată în Italia, Culianu a demarat publicarea volumului Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (I) cuprinzând eseuri și articole publicate în reviste culturale și de istoria religiilor în perioada 1975-1979, în introducerea căruia anunță și apariția celui de-al doilea volum aflat ”încă în pregătire”; articolele erudite publicate de Culianu în periodice internaționale fiind analizată în capitolul al cincilea. În ceea ce privește discursul mitic structurat în mitanalizele publicate în reviste și jurnale, Culianu însuși a inclus eseul Romantism acosmic la Mihai Eminescu în primul volum Iter in silvis I, alături de eseul intitulat Note de demonologie bulgakoviană, discursul mitic fiind analizat în capitolul al patrulea. Articolele de gazetă au fost publicate în mare parte în revista Lumea liberă din New York, grupate în cadrul rubricii Scoptophilia, începând cu data de 23 iunie 1990 și până la sfârșitul anului, în 22 decembrie 1990, acestea fiind analizate în capitolul al treilea.

În privința formelor de discurs, Roland Barthes identifică trei categorii discursive și anume discursul terorist, discursul represiv și discursul pașnic. În opinia teoreticianului, discursul terorist utilizează un anumit grad de violență a limbajului pentru a-și atinge scopul, care poate fi militarea pentru un crez, demonstrarea unui adevăr sau a unei anumite forme de justiție, în care autorul discursului se constituie în avocatul unei cauze, poziție asumată de Culianu în publicistica politică, unde va susține cauza României, analizată în capitolul al treilea. Discursul terorist este caracterizat de o violență intrinsecă, folosește ”forța cuvântului” ca pe un instrument, poate singurul de care dispune autorul, caz în care implicația teroristă se atenuează sau dispare.

Barthes subliniază faptul că, în cazul în care scriitorul nu dispune de un alt instrument de comunicare și de semnalare a adevărului, atunci violența limbajului este justificată, în anumite situații. Al doilea tip de discurs, cel represiv, are legătură cu Legea și ceea ce aceasta stabilește ca fiind interdicție sau permisiune, un discurs construit pe antiteze, categoric și direct, pronunțat de o anumită parte și contra alteia. Discursul pașnic se dorește lipsit de orice formă de violență a limbajului, ceea ce poate fi frustrant, având în vedere apetența oamenilor pentru situații conflictuale. Din punct de vedere politic, discursul neconflictual este atipic, deoarece polemica este o ”armă esențială” a luptei politice, cu toate acestea, Barthes este de părere că limbajul nu poate fi decantat în totalitate de aspectul agresiv, discursul ideal în spațiul academic fiind neagresiv, dar reușind să inducă în eroare și să dezorienteze cu subtilitate, în același timp păstrând imperativele legate de evoluția profesională a autorului acestuia și exigențele metodei de cercetare, la un nivel rezonabil de ”plutire”. Acest tip de discurs este abordat de Culianu în articolele culturale, în studiile și articolele științifice, un discurs universitar caracterizat de subtilitate critică și erudiție.

Pornind de la conceptul bachtian al cuvântului ca ”unitate structurală minimală” și cel de text ca ”intersecție de suprafețe textuale”, ”dialog între mai multe scrieri” desfășurat între scriitor, cititor și contextul cultural, Julia Kristeva articulează teoria intertextualității. În eseurile sale, teoreticiana plasează textul în context istoric și social, astfel încât istoria și societatea sunt percepute ca texte de către autor, în care acesta se introduce, se inserează prin actul scrierii, rescriindu-le. Sincronicul înlocuiește diacronicul dând istoriei o aparență abstractă, astfel încât ”singurul mod prin care scriitorul poate participa la istorie este prin transgresarea acestei abstracții printr-un proces de citire-scriere”, concluzionând că ”istoria și moralitatea sunt scrise și citite în infrastructura unui text”. Textele sunt create prin procesul de articulare a cuvintelor în propoziții, textul având, în viziunea Juliei Kristeva, trei dimensiuni în plan spațial, scriitorul, cititorul și contextul cultural. Cuvântul se află la intersecția dintre gândire și spațiu, desfășurat spațial, la nivel orizontal, pe axa orizontală a autorului și a cititorului și la nivel vertical, pe axa verticală, îndreptat spre contextul literar universal, reprezentat de ”corpusul literar”.

După Kristeva, textul este construit ca un ”mozaic de citate”, pentru că fiecare text reprezintă transformarea unui text precedent, intertextualitatea fiind o calitate intrinsecă a textelor scrise, aflate în conexiune reciprocă, continuă, percepție prezentă la Culianu în conceptul de intertextualit și spațiu, desfășurat spațial, la nivel orizontal, pe axa orizontală a autorului și a cititorului și la nivel vertical, pe axa verticală, îndreptat spre contextul literar universal, reprezentat de ”corpusul literar”.

După Kristeva, textul este construit ca un ”mozaic de citate”, pentru că fiecare text reprezintă transformarea unui text precedent, intertextualitatea fiind o calitate intrinsecă a textelor scrise, aflate în conexiune reciprocă, continuă, percepție prezentă la Culianu în conceptul de intertextualitate mentală exprimat prin metafora puzzle-lului ce se remodelează în mod variabil, intertextualitatea fiind înțeleasă de Culianu ca fenomen de transmitere cognitivă sau de convergență mentală, un mecanism de interacțiune mentală a textelor scrise și nescrise. Pentru Kristeva, cuvântul este un ”mediator” și un ”regulator” cultural și istoric, ”spațializat” tridimensional, legând subiectul autor de cititor și de contextul social, istoric și cultural. Kristeva interpretează dialogismul bahtian ca pe un fenomen de intertextualitate comunicativă în mare parte a textelor scrise, caracterizate de un grad crescut de ambiguitate și ambivalență, ambivalența bahtiniană fiind definită ca o formă de ”inserție a istoriei (societății) în text și a textului în istorie” care, pentru scriitor, sunt identice. Actul scrierii textelor literare reprezintă, de fapt, o recitire a corpusului literar precedent, precum și o ”absorbție” și o ”replică” adresată unui alt text. Pentru a înțelege fenomenul de intertextualitate și tipul de relații implicate, este nevoie de o știință translingvistică, pretinde Kristeva, de aceea elaborează o teorie a ”puterii continuumului” încadrată în intervalul 0-2, unde unul reprezintă prohibiția, interdicția supremă din punct de vedere lingvistic, social și psihic, simbolizată de Dumnezeu sau lege. Viziunea lui Culianu s-ar încadra, în opinia lui Horia Roman Patapievici, în termenii diferenței dintre realitatea fizică, istorică și socială, corespunzătoare spațiului tridimensional și dimensiunea ”logică”, a generării combinațiilor mentale cu efect existențial, aferentă spațiului cvadridimensional, cea de-a patra dimensiune fiind echivalată de Patapievici cu mediul de stocare a produselor minții umane, acele ”obiecte ideale fractalice”, asupra cărora exercită constrângeri autoritatea sau puterea, cea care fixează prohibiția.

Acest mediu de stocare este inserat în spațiul cu un număr infinit de dimensiuni, denumit spațiu Hilbert, unde existențele umane au valoarea unor fractali, Ioan Petru Culianu definind fractalul ca pe o ”ramificație infinită care se conformează unei anumite reguli”, definiție oferită în introducerea Dicționarului religiilor, iar ”mutilarea” ar reprezenta, după Horia Patapievici, interacțiunea dintre procesările mentale ale individului uman, fractalul, și constrângerile realității materiale, reprezentând presiunea prohibiției, într-un context social și istoric dat. Derrida interpretează conceptul de prohibiție ca pe un ”sistem de norme și interdicții” care este, în mod simultan, universal, fiind răspândit la nivel mondial, având o componentă naturală, dar și culturală, derivată din încadrarea în normă. În același timp, din punctul de vedere al lui Derrida, prohibiția este un ”scandal” care eludează opoziția dintre cultural și natural. Pentru Kristeva, singura modalitate prin care această interdicție poate fi eludată este prin dialogism bahtinian, dialog intertextual sau discurs de origine carnavalescă, înțeles ca formă de ”protest social și politic”, prin încălcarea regulilor gramaticale și a celor sociale, discursul ce încearcă redarea realistă a fenomenelor fiind monologic, în întregime subordonat puterii continuumului, respectând interdicția.

În publicistica sa politică, analizată în capitolul al treilea, Culianu recurge la noțiunea de scandal, a cărui necesitate o justifică prin situația dificilă a subiectului luat în discuție, fenomen subliniat de Sorin Antohi, conform căruia publicistul Culianu tindea spre articularea unui ”discurs scandalos” în cazul dezbaterii unor subiecte ”scandaloase” puse în discuție și analizate de publicist. Această necesitate a scandalului este evidențiată de Culianu în articolul intitulat Bilanțul unei ere lumină. Cultura română, în care analizează situația în care se afla cultura română, text scris în septembrie 1982, regăsit în 1991, când autorul l-a intitulat Bilanțul unei ere-lumină și l-a publicat în revista Agora:

”Prevăd reacții acide, consternate, dezolate, față de adevărul pe care mi-am luat libertatea de a-l dezvălui mai sus, conștient fiind de riscul scandalului, dar conștient, în același timp, de necesitatea stringentă a scandalului”.

Coform tipologiei discursurilor elaborate de Kristeva, discursurile textuale se împart în două categorii și anume discursurile monologice – epic, istoric, științific și cele dialogice – discursul carnavalesc, menipeic și romanul polifonic. Discursul monologic este subsumat legii unului, interdicției supreme, deci este autocenzurat, în timp ce discursul dialogic încalcă interdicția, se construiește interactiv, prin tehnici intertextuale, într-un proces de ”geneză distructivă”. Discursul narativ monologic are două aspecte, enunțiativ istoric și enunțiativ discursiv, controlate de perspectiva autorului, similară cu viziunea agreată social, logica monologică epică fiind cauzală, pornind de la particular pentru a ajunge la universal, fiind un crez de esență teologică.

Discursul dialogic este subversiv, provocator, rebel, sfidător, anti-teologic, popular, spectacular, ambivalent, structurat textual între doi poli opuși, eros și thanatos, sexualitate și moarte. Discursul publicistic polemic va fi tratat în capitolul al treilea, în care se va analiza poziția politică asumată de Culianu și punctul de vedere critic evident în Scoptophilia, autorul percepându-și activitatea publicistică politică ca pe o datorie civică. După Kristeva, discursul dialogic adresează întrebări autorității și regulilor sociale, analizându-le; fiind de esență anti-teologică, discursul dialogic de origine carnavalescă interoghează religia și raționalitatea, dezvoltând o structură anti-creștină care se confundă cu istoria romanului. ”Râsul carnavalului” este în mod simultan comic, tragic și serios, dar pe lângă conotația parodică, carnavalescul conține o componentă dramatică, revoluționară, fatală, moment în care râsul cinic carnavalesc încetează, parodia fiind înlocuită de revoluție și moarte.

În acest sens, discursurile scrise de Culianu se încadrează în această tipologie, astfel încât discursul științific și cel cultural sunt de factură monologică, iar discursul narativ și cel politic sunt dialogice prin caracteristica onirică, prezentă în povestirile literare publicate în periodice, studiate în capitolul al șaselea și prin cea polemică, contestatară, vizibilă în publicistica politică, analizată în capitolul al treilea. Cu toate acestea, dialogicul invadează uneori monologicul în scrierile lui Ioan Petru Culianu, fiind evident în atitudinea critică, polemică și parodică abordată în publicistica culturală, cercetată în capitolul al patrulea și parțial, în eseurile erudite, tratate în capitolul al cincilea. Kristeva găsește originea jurnalismului politic în discursul menipeic pe care îl consideră o formă incipientă a jurnalismului politic, în viziunea teoreticienei, discursul menipeic reprezentând expresia gândirii sociale și politice asumate într-un context istoric dat, o formă de luptă împotriva autorităților religioase ale vremii.

Având o structură ambivalentă, construită pe o schemă onirică, la granița dintre real și psihologic, punct al alienării și al interiorizării, discursul menipeic este ”un act politic” desfășurat ca un spectacol, în opoziție cu logica formală, pe care o contestă, structurat prin logica relațională și cea analogică, punând la îndoială interdicția stabilită într-un context social dat. Scopul ultim este transformarea prin opoziție, ceea ce ”implică ideea de ruptură”, discursul polemic constituindu-se prin logica opoziției, carnavalescă, corelațională, sintagmatică. Adevărul istoric este diferit de cel social prezent în discursul puterii și adevărul-real care trebuie demonstrat, acesta fiind uneori crima, adevăr real legat de realul lacanian, explicat de Barthes stare de realitate ce trebuie demonstrată.

Poziția de exil și dizidență asumată de Culianu influențează modul de articulare a discursului său, precum și desfășurarea vieții sale, Kristeva evidențiind importanța dizidentului în cultura europeană a sfârșitului de secol XX prin afirmația ”Un spectru bântuie Europa: dizidentul”, oferită în introducerea eseului intitulat Un nou tip de intelectual: dizidentul. În acest text, Kristeva conturează portretul intelectualului modern, dedicat ”idealului egalității sociale și economice” și constată că originea dizidenței și a stării de revoltă este stabilită de Nietzsche în ființa Antichristului, deși în perioada modernă, spiritul de revoltă este ascuns în faptele de limbaj, investigându-se codificarea stării de revoltă toate formele de discurs, intelectualul fiind, în viziunea Juliei Kristeva, într-o poziție de contradicție cu puterea. Conform volumului Revistele literare ale exilului românesc. Luceafărul, reprezentanții exilului românesc s-au raliat ”scopului comun” al exilului folosind paginile revistelor editate în străinătate ca ”arme” care reunesc exilații pentru realizarea acestui obiectiv.

Opoziția intelectualului, el însuși fiind ”instrumentul raționalității discursive”, este materializată prin ”erupția limbajului”, Kristeva distingând trei categorii de intelectuali dizidenți moderni: dizidentul rebel aflat în opoziție cu puterea politică, situat între polul puterii și al resentimentului, dizidentul psihanalist aflat la răscrucea dintre moarte și discurs și intelectual scriitor care folosește limbajul pentru a testa limitele propriei identități și a scrie texte în interiorul cărora limbajul devine tehnica jocului creator, desfășurat după o altă lege, exterioară celei sociale.

Culianu experimentează toate aceste forme de dizidență în scrierile sale, astfel încât, în publicistica politică, Culianu este un dizident rebel aflat în confruntare cu puterea politică, la limita dintre putere și resentiment, în povestirile literare semnate în periodice este dizidentul scriitor, experimentând limitele identității și ale textului în care anulează legea socială, în timp ce în articolele științifice răzbate vocea dizidentului psihanalist.

În procesul de articulare a discursurilor, Culianu a fost marcat de starea de exil cumulată cu cea de dizidență, având în vedere că Julia Kristeva consideră exilul o formă de dizidență, deoarece presupune o situație incomodă de dezrădăcinare și de integrare într-o societate, cultură și limbă diferită. Exilul anulează mare parte dintre legăturile create cu spațiul de origine, Kristeva recunoscându-se ea înseși o exilată într-o epocă a exilului, vorbind un limbaj specific exilului, al plânsului murmurat, dar nu al strigătului. La fel, Culianu, un tânăr intelectual est-european exilat, consideră starea de exil ”o situație arhetipală” pe care o analizează în articolul intitulat Exil, scris în anul 1974, publicat în august 1975 în revista pariziană Limite, analizat în capitolul al treilea. Julia Kristeva este convinsă că situația de exil este inerentă poziției scriitorului, care presupune o percepție diferită asupra unei societăți, culturi și limbi, cea a străinului, dizidența modernă fiind un act de gândire.

În acest sens, Culianu își asumă o poziție clară politică și un punct de vedere în Scoptophilia, cercetată în capitolul al treilea, în timp ce în povestirile publicate, analizate în capitolul al șaselea, utilizează tehnici de codificare simboliste, al căror obiectiv este disoluția provocată prin limbaj. La Derrida, exilul este conceput ca stare interpretativă, starea de exil interpretativ fiind una dintre cele două tipuri de interpretare posibile, cea care încearcă să decodifice adevărul pornind de la originea straussiană orientată spre trecut ca model exemplar, stare de exil interpretativ și cea nietzcheniană a afirmării jocului vieții, viața ca interpretare activă unde centrul nu este perceput ca fiind pierdut, ci ca neexistând. În viziunea lui Culianu, conceptul de inocență a devenirii, izvorât din mitul copilului divin care se joacă, are o componentă ludică și serioasă în același timp, legată de acest joc al interpretării care funcționează ca o lege fundamentală, pentru că ”nimic nu scapă jocului interpretării”. După Culianu, devenirea vieții, investită de Nietzsche doar cu inocență, trebuie recontextualizată religios și regândită, pentru găsirea unui nou sens, care să nu implice ideea de imoralitate, jocul copilului Dionysos fiind, de fapt, ”simbolul nevinovăției și al morții sale”.

Dintre genurile dialogice narative, Julia Kristeva analizează dialogul socratic și discursul menipeic, ambele create în antichitate. Apărut inițial ca o formă de memorialistică sau de autobiografie, dialogul socratic este structurat ca o formă de dialog în cadru narativ, al cărui scop era cunoașterea adevărului prin intermediul dialogului și al dezbaterii. Dialogul socratic are în vedere un proces juridic și așteptarea morții scriitorului, de aceea accentul cade, în acest caz, pe înfruntarea morții prin discurs, deoarece ”discursul este omul și activitatea sa”. În viziunea Juliei Kristeva, din discursul socratic ”pe prag”, s-au dezvoltat alte forme discursive dialogice, toate originare în carnavalescul de factură populară. Discursul menipeic este dezinhibat, afectând ierarhia politică și socială, constanta carnavalescă fiind tendința tragi-comică, exacerbând insanitatea, oniricul, psiho-patologicul și fatalitatea, prin abordarea unui registru stilistic excentric, desacralizant, profanator, construit prin ”logica opoziției”.

Conceptul de liminalitate, preluat din antropologie, este recontextualizat cultural într-o epocă a globalizării și a evoluției tehnologice, când se mobilitate oamenilor este mai mare și informațiile sunt communicate instantane. Trăirile pe prag, starea de marginalitate își găsește expresia cea mai fecundă în povestirea literară, ”genul liminal prin excelență”, caracterizată de liminalitate arhitextuală prin suprapunerea parțială și împrumuturile din eseu, schiță, poem, roman, narațiune sau discurs. Liminalitatea textuală a prozei scurte este abordată interdisciplinar prin instrumentele antropologiei literare și ale psihologiei cognitive, liminalitatea intrinsică povestirii constând în redarea unei serii de acțiuni și trăiri ale personajelor liminale ce trec printr-o dificilă perioadă de tranziție de la o stare socială, politică, morală, la alta.

Actul lecturii devine o ”experiență de prag” în urma confruntării cititorului cu povestirea percepută ca spațiu al crizei și al transformării, situația liminală configurată surprinzând situația de intermediaritate denumită ”in-betweeness” a personajului, captiv între structuri cronologice, spațiale și sociale de tip conflictual. Crize de adaptare, interculturale, politice sunt descrise, declanșate de ciocnirea convingerilor și sistemelor de valori diferite, povestirea devenind o structură spațială imaginară ce reflectă simbolic evoluția unei persoane sau a unei entități sociale, flexibilitatea spațială a toposurilor facilitând transfomarea acestora în receptacole ale memoriei culturale ce amplifică multidirecțional semnificația ficțiunii.

În prima etapă de creație, scriitorul adolescent, sensibil și timid, resimte acut heterotopia de criză a adolescenței, descriind cu acuratețe criza sa de adaptare și nuanțele procesului de maturizare prin tehnici narative oniriste și borgesiene. Impactul realității dure reverberează în texte infuzat de instinctualitatea, viciozitatea, bestialitatea umană, totul părându-i ”grotesc, dezgustător, halucinant”. Prezența morții, a crimei, îl oripilează, vede cadavre, capete, membre retezate, sânge, silnicii ce îl îngrozește. Atmosfera interdiscursivă a povestirilor de adolescență este de ”râs-plâns”, înecată în angoasă, nesiguranță, umilință, frustrare, izolare etanșă de convingerile celor atinși de impuritatea lumii în descompunere.

Dacă în povestirile de tinerețe, adolescentul conștientizează faptul că ”dispune de ficțiune pentru a zbura peste timp” și pentru ”crearea unui timp nicidecum mai trandafiriu, dar mai condensat”, instrument cu care construiește universuri de refugiu, în ultima etapă de creație se conturează ”preocuparea pentru verosimil”, tendința de factualizare, de avertizare sau de previziune. Lecturând povestirile publicate de Culianu în țară și în străinătate, cititorul percepe evoluția scriitorului de la statutul de tânăr creator vulnerabil, retractil și sensibil, la poziția unui scriitor maturizat de experiența dură a exilului.

Povestirile scrise în ultima etapă de creație în colaborare cu H.S. Wiesner comunică starea de prag trăită de autor în exil, textele proiectând structuri heterotopice cronologice și spațiale, granițe, aeroporturi, drumuri labirintice, cimitire, vapoare, restaurante, biblioteci, licitații, talciocuri, depozite. Senzațiile liminale sunt redate prin starea de năucire și despațializare: ”Acum mă aflam undeva, fără să știu foarte bine unde”, de goană contra-timp, translații spațiale, conspirații, accidente, moarte. Într-un singur cadru narativ, se vor aglomera patru spații heterotopice diferite, vaporul, considerat de Foucault heterotopia perfectă, cimitirul, biblioteca și oglinda (Colegiul invizibil), metafora vieții fiind redată ca un ”labirint complicat de călătorii” ce l-au purtat prin locuri stranii până în punctul final, coliba din cimitir.

În opera sa, în special în proiectul său publicistic, Ioan Petru Culianu exersează ceea ce Daniela Rovența-Frumușani numește putere a limbajului, pentru a genera un discurs eficient, limbaj care reprezintă un instrument de articulare a democrației, deoarece ”lupta pentru schimbare socială este o chestiune de limbaj. În studiul Galaxia Gutenberg. Omul și era tiparului, McLuhan definește limbajul ca pe o ”unealtă” de stocare a cunoștințelor și ca pe o ”metaforă” care tranformă cunoștințele în forme diferite, ușor transmisibile celorlalți. În studiul Principiile comunicării literare, Maria Corti analizează procesul comunicării literare cu scopul de a lămuri în ce măsură ”necesitatea comunicării aparține chiar sferei celei mai profunde a procesului artistic” deoarece scriitorul, preocupat să transmită informația în pachet narativ cititorului, într-un act de mimemis literar, este un comunicator.

În opinia Mariei Corti, comunicarea literară funcționează în cadrul sistemului literaturii prin relația instituită între emitenți și destinatari, situați în contexte temporale diferite. În interiorul acestui proces, Corti definește noțiunea de literatură ca pe ”un sistem cu reguli de funcționare proprii, condiționate din interiorul și din exteriorul sistemului”. Actul de lectură devine astfel un ”sistem informativ și comunicativ” structurat într-o zonă comună emițătorului și receptorului după o serie de coduri și convenții literare și sociale care facilitează ”dialogul dintre autor și destinatar”. Etapa în care autorul devine și destinatar survine în momentul în care scriitorul se detașează de experiența care a declanșat actul auctorial și își citește creația, autocomunicându-se. Corti discerne trei tipuri de destinatari: cititorul efectiv, cititorul virtual și cititorul presupus care stabilesc relații cu autorul, creația sa și ceilalți destinatari, în funcție de contextul social și istoric dat, procesul de comunicare dintre autor și publicul cititor derulându-se în sens vertical, pe nivele de adâncime ale textului, după Corti, într-o ”relație uniplurivocă one to many”.

În viziunea lui Robert Escarpit, limbajul scris este ”un client de manipulat” dezvoltat ”din extinderea scrisului la arta cuvântului, sub presiunea unor circumstanțe sociale și economice” specifice. Rolul și efectul social al literaturii este evidențiat și de Umberto Eco, ca fiind exercitat în raport cu așteptările, contextul istoric al publicului receptor, luând în considerare intenția textului. În opinia lui Escarpit, literatura este un discurs textual cu funcție proiectivă ce transmite cititorului trăirile interioare ale scriitorului, creând între ei o relație de tip textual și extratextual, prin intermediul aparatului editorial, în timp ce Julia Kristeva percepe discursul literar, în variatele sale forme, ca pe ”o devenire, un proces” din punctul de vedere al structurii.

Opera literară este definită de Escarpit ca o ”creație și totodată miză a unei înfruntări, a unei lupte de influență, între cel care o produce și acela care o percepe”, care produce un efect de plăcere prin gradul de entropie conținut, în timp ce Eco o înțelege ca reprezentând o combinație între ”manifestarea literară și interpretările care i-au fost date” de-a lungul timpului. Valoarea operei literare este, în opinia lui Escarpit, reflectat de numărul de cititori care o lecturează și volumul de semnificații ce îi pot fi atribuite. Comunicarea literară și instrumentul ei principal, cartea, fac parte din marele concert al comunicării de masă, înțeleasă de Escarpit ca o conversație universală în care fiecare persoană ”are ceva de spus”.

Analizând diferența dintre discurs și text, Julia Kristeva consideră discursul o practică semnificantă pe care îl definește ca ”obiect de schimb dintre un destinator și un destinatar”, în timp ce textul reprezintă ”un proces de producere de sens”, diferența dintre discurs și text constând în scopul de comunicare a sensului în cazul discursului și în cel de producere a sensului în cazul textului. Roland Barthes echivalează noțiunea de discurs cu orice tip de rostire, discursul fiind identic cu limbajul, reprezentând o ”unitate sau sinteză semnificativă fie ea verbală sau vizuală”, înzestrate cu semnificație, uneori chiar și un obiect.

După Aurel Codoban, ”cartea tipărită devine o mass-media” odată cu dezvoltarea învățământului modern și a primelor universități europene care dotează biblioteci pentru uzul studenților. În opinia sa, cartea reprezintă ”un instrument eficient al unei comunicări de masă și un suport adecvat al memoriei colective”, deși îi lipsește componenta de ”simultaneitate” sau ”instantaneitate” specifică mass mediei actuale. Dar cartea are calitatea unică de a anula limitele temporale și de a aduce în prezent produse textuale create în trecut de autori dispăruți de mult, precizând faptul că în lectura acustică sunt active funcția fatică și cea conativă a limbajului, iar în cazul lecturii silențioase sunt accentuate funcțiile referențială și cea poetică.

Adrian Marino analizează conceptul de comunicare literară în studiul Biografia ideii de literatură, în cadrul capitolului intitulat Specificul literar, în paginile căruia Marino consideră momentul înglobării literaturii în teoria comunicării ”faza de maximă scientizare pozitivistă a literaturii”, ce permite integrarea unei terminologii specifice domeniului comunicării și al informației. Marino consideră că ”literatura face parte, efectiv, dintr-un proces cu aspecte și dimensiuni intercomunicative evidente”, proces derulat conform modelului triadic de comunicare lingvistică Buhler, în cadrul căruia limba este investită cu trei funcții: funcția expresivă, conotativă și referențială. În procesul de comunicare literară, se creează un câmp de relații între emițător, autorul și receptor – cititorul, pe baza mesajului comunicat, opera, printr-un canal specific, cartea, sau articolul, structurat după un cod specific, într-un context comunicațional dat. Acest mesaj este decodificat de cititor în acord cu o serie de convenții literare, raportat la sistemul său de cunoștințe, credințe și valori, situație în care, în opinia lui Dijk, procesul de producție și recepție sau interpretare a discursului literar devine un act social în cadrul ”textului social” ce reprezintă, după Julia Kristeva, o serie de practici sociale din care literatura face parte.

Comunicarea literară se particularizează față de alte forme de comunicare prin pregnanța funcției expresive, estetice și poetice a limbii și, de asemenea, prin componenta de autocomunicare implicită, înțeleasă ca o formă de comunicare personală, în cadrul căreia, prin intermediul textului literar, autorul se comunică inițial pe sine lui însuși și apoi publicului cititor. Dimensiunea de literaritate este dată de codificarea artistică, simbolică și stilistică a textului creat, în condițiile în care ”comunicarea și informația literară sunt fenomene estetice cu valoare artistică”.

Julia Kristeva înțelege conceptul de carte în primul rând ”ca muncă și nu ca fenomen (povestire) sau literatură (discurs)”, înzestrându-l cu dimensiunea de ”travaliu scriptural”, în timp ce Michel Foucault consideră cartea sau opera o unitate de discurs, investind actul scrierii cu valențe thanatice în studiul Ce este un autor?, în paginile căruia reliefează legătura și ”înrudirea scrisului cu moartea”, pornind de la tema dispariției autorului. Definiția și statutul autorului modern este conturat în raport cu numele, aproprierea și atribuirea discursului textual, precum și poziția autorului, actul scriiturii transformând o masă discursivă în operă, denumită o ”stranie unitate”. Autorul este mai mult decât un redactor de texte, identitatea lui fiind marcată de funcția-autor, definită în relație cu funcționarea și circulația unor discursuri în context social.

Poziția auctorială poate fi discursivă în cazul în care autorul a creat și semnat o carte sau mai multe, creând o operă sau poate fi o poziție transdiscursivă, situație în care este autorul și semnatarul unor discipline sau teorii. Tema foucauldiană a dispariției autorului, a contopirii planurilor biografice și livrești în cadrul creației pentru a sublinia relația ambiguă dintre autor, operă, viața și moartea sa va fi tratată în ultimul capitol. În studiul intitulat Ce este un autor?, Michel Foucault analizează tema ”înrudirii scrisului cu moartea”, interpretând opera ca pe o unitate de discurs realizată prin actul scriiturii, o acțiune cu implicație thanatică și transcedentală.

Conform lui Foucault, opera poate deveni ”ucigașa autorului ei”, care preia ”rolul mortului” în actul scrierii, Foucault conturând profilul autorului modern în relație cu identitatea socială a acestuia dată de nume, aproprierea și atribuirea discursului textual și poziția autorului. După Foucault, instanța auctorială este un cumul al funcției-autor, definită în relație cu funcționarea și circulația unor discursuri în context social și al funcției-subiect. Funcția-autor implică uneori o pluralitatea de egouri sau de poziții-subiect prezente în unități de discurs de tipuri diferite, numite de Foucault ”dedublări fictive” ale autorului, dedublări prezente în concertul discursiv al lui Culianu care manifestă o pluralitate de egouri diferite în textele sale politice, culturale, literare și științifice, funcția sa autor permițând difuziunea mai multor poziții-subiect.

În eseul Moartea autorului, Roland Barthes proclamă eliberarea textului de tirania autorului și intrarea într-o tiranie exercitată de text, în urma depersonalizării provocate de producerea textului, textul scris fiind descris ca un spațiu ce absoarbe identitatea celui care scrie, dar și a scrierii în sine, a informației procesate textual. În viziunea lui Barthes, auctorialitatea este ”un produs al societății contemporane”, având în vedere că, în trecut, această responsabilitate era alocată unui specialist, ”un mediator” sau un ”șaman”, simptomul literaturii ”centrate în mod tiranic pe autor” și contextul său personal semnalând, în viziunea lui Barthes, o eroare, aceea a căutării explicațiilor operei în creatorul acesteia. Teoreticianul francez subliniază faptul că limba este cea care vorbește în creațiile literare, eliminând sau suprimând autorul în beneficiul operei, accentul deplasându-se de la autor spre creație. Textul barthian devine un ”spațiu multidimensional” textual ce conține alte texte care ”se amestecă și se izbesc”, fiind o țesătură, un mozaic de citate, în cursul procesului de creație meritul autorului fiind țeserea firelor, forța sa constând în combinarea acestor citate într-o nouă formă (”Singura lui putere este de a combina scrierile, de a le face să se întâlnească pe unele cu altele, astfel încât niciodată să nu se fixeze pe nici una dintre ele”).

Autorul este redus la funcția unui dicționar, accentuându-se starea de interdependență infinită a cuvintelor și textelor, în lumina căreia scriitorul este perceput ca ”scriptor” sau scrib impersonalizat, neutralizat, desubiectivizat, care manipulează giganticul dicționar, simbol al cărții care ordonează viața. Reprezentând doar un operator, autorul este eliminat, în acest mod anulându-se limitele textului, pentru că auctorialitatea este o formă de circumscriere și de închidere a textului. Noțiunea care primează este acum descâlcirea, nu descifrarea unei structuri de esență textilă, exprimate de analist prin metafora ciorapului de damă, al cărui fir se destramă.

Textul este compus dintr-o multitudine de texte scrise în contexte culturale diverse care dialoghează unele cu altele, rivalizând sau contestându-se reciproc, activate într-un spațiu aparte, mintea destinatarului, cititorul, sensul textului fiind deținut de cititor, receptorul mesajului textual, nu de scriitor, cititorul fiind o stare de anonimitate colectivă, o entitate mută, incertă, care are puterea de a combina firele textuale și de a decide sensul. Astfel, în viziunea lui Barthes, cititorul devine instanța supremă, incontrolabilă, lipsită de identitate, supremația autorului fiind înlocuită de supremația cititorului, pentru că ”nașterea cititorului este condiționată de moartea Autorului”.

Pentru Robert Escarpit, cartea reprezintă ”un mijloc de comunicare de masă, alături de celelalte, acționând și funcționând în consens cu ele” pentru că publicul consumator de lectură este și cititor de presă și telespectator în același timp, opinie împărtășită de Umberto Eco care percepe în mesajele scrise, verbale, artistice și video televizate sau cinematografice o ”structură narativă”. Eco oferă o definiție informațională a mesajului înțeles ca ”secvență de semnale” transmisă pe un canal, procesată de receptor în funcție de pulsiunile, atitudinile și ”structurile mentale” ale receptorului. În acest caz, teoriile interpretării coincid cu cele ale receptării în aria semioticii comunicațiilor de masă care studiază conținutul mesajelor transmise, efectele acestora asupra publicului în funcție de ”codurile emitenților” și cele ale receptorilor, structurate și integrate într-un proces de ”decodificare aberantă”.

Robert Escarpit consideră că, deși este un ”produs fabricat” pus în vânzare în supermarketuri, cartea este ”suportul unei comunicări” și ”un mijloc de dialog, un interlocutor”, în interacțiunea cu cartea, cititorul adoptând un comportament tipic, în funcție de conținutul ei informațional. În cazul în care cartea este parcursă pentru documentare, comportamentul cititorului este obiectiv, percepând cartea ca pe o sursă de informații exacte, iar dacă opera este literară, comportamentul cititorului devine proiectiv, situație în care cartea reprezintă suportul unei ”aventuri intelectuale sau afective”.

Înțeleasă de Eagleton ca o formă de ”discurs non-pragmatic”, literatura devine pentru Escarpit un discurs textual cu funcție proiectivă, ce transmite cititorului trăirile interioare ale scriitorului, creând între ei relații de tip textual și extratextual. În opinia lui Eagleton, limbajul literar poate fi o formă de ”violență lingvistică”, creat prin devierea de la limbajul obișnuit ”sub presiunea procedeelor literare” și a convențiilor literare, la granița dintre factual și ficțional. Paginile cărții funcționează ca un ”vehicul” al ”evenimentului literar” pe care îl globalizează, incluzându-l ”în ansamblul mijloacelor de comunicare”.

Cititorul observă că Ioan Petru Culianu, intelectual erudit și talentat în spațiul științific și literar, este și un publicist activ ce încearcă să transmită publicului informația necesară prin cât mai multe mijloace de comunicare în masă, folosind variate canale și nivele de percepție, prin romanele, povestirile, articolele de gazetă, eseurile și studiile științifice publicate. În opinia lui Graham Allen, orice discurs are o dimensiune interactivă, fiind dependent logic și semantic de discursurile precedente, fie acestea literare, științifice, ori de alt tip, fiecare discurs sau rostire fiind integrate într-un context discursiv unde interacționează cu alte discursuri cărora li se adresează și în acord cu care este evaluat și interpretat. Sorin Antohi evidențiază tendința de ”interacțiune, suprapunere și fuziune” în opera lui Ioan Petru Culianu, în special în cazul discursurilor literare, publicistice și științifice, iar Eduard Iricinschi subliniază tendința lui Culianu de a codifica ipotezele și concluziile cercetărilor sale științifice în textele literare, creând un efect de intertextualitate internă și de transfer eficient de informații dintr-un domeniu în altul.

În eseul intitulat De la creație la text, Roland Barthes analizează diferența dintre operă și text, opera fiind, în opinia sa, evidentă, vizibilă în vitrinele librăriilor, textul fiind ”un proces de demonstrație” inclus într-un discurs, în timp ce în eseul intitulat De la scriitură la operă marchează diferența dintre scriitură și operă, scriitura fiind ”un joc” având scopul unei ”comunicări sociale”, scriitura fiind un proces de devenire a operei care se intersectează într-un punct de convergență, Barthes diferențiind operele și textele prin raportare la doxa definită ca o formă de opinie generală, bun simț sau normă. Creația este destinată consumului cultural, fiind mai ușor de parcurs, în timp ce textul se citește cu dificultate, acesta ”se joacă” singur pe sine, își dă drumul, se activează singur, dar este jucat și de către cititor, în sens ludic și în sens muzical, deoarece, fără a fi un simplu joc, lectura este o formă de colaborare instituită între text și cititor.

Efectul lecturii poate fi, uneori, instalarea plictiselii, în cazul în care textul complex nu poate fi pătruns, activat, declanșat, dar un text poate genera plăcere cititorului, în urma lecturii și scriitorului, în cursul activității textuale. De asemenea, textul generează un discurs al textului, ce este tot un text, extins treptat asupra contextului social. Textele au o caracteristică paradoxală și conțin o ”energie simbolică” infuzată în structura textuală, se articulează prin asociere și sunt ”radical simbolice”, spre deosebire de scrieri, care sunt doar ”moderat simbolice”.

Barthes consideră că dimensiunea principală a textului este simbolismul, conceput de autor, perceput de cititori și receptat în mod integral în exercițiul lecturii, textul purtând o pluralitate de sensuri intersectate, diseminate, situație explicată de teoretician prin conceptul de ”pluralitate stereografică” constituită din rețeaua de signifianți. Barthes identifică etimologia termenului text în noțiunea de pânză textilă, cu a cărui textură seamănă, iar metafora prin care Barthes exprimă ideea de text este imaginea unei pajiști care stimulează simțurile celui prezent printr-un concurs de culori, lumini, miresme, sunete, un tablou viu, al naturii veșnic egale cu sine, dar mereu alta în ochii fiecărui privitor în parte, indiferent de contextul temporal. Mai mult desfășurare spațială, textul se adâncește în interiorul privitorului, articulându-se diferit, în funcție de poziția acestuia în spațiu și timp, iar actanții tabloului, elemente vegetale, animale și umane, se mișcă, produc sunete și acțiuni, percepute de observator ca fiind ”incidente” sau coduri procesate diferit de fiecare observator.

În studiul intitulat Limitele interpretării, Umberto Eco definește mesajul literar marcat de intentio auctoris ca pe un ”sistem obiectiv de informații posibile” modelat de ”decizia interpretativă a receptorului” conform intentio lectoris care, în actul lecturii, interoghează textul, raportându-l la ”propriul sistem de așteptări psihologice, culturale și istorice”. În procesul de interogare a operei, semnificativitatea mesajului depinde de trei tipuri de intenționalitate: intentio operis, intentio auctoris și intentio lectoris, concepte desemnând actul de interpretare realizat de participanții la comunicarea literară: emițătorul (autorul), receptorul (lectorul) și mesajul literar (opera). Între cele trei tipuri de intenții, intentio operis este definită de Eco drept o ”dinamică abstractă prin care limbajul se coordonează în texte pe baza unor legi proprii și creează sens în mod independent de voința enunțătorului său”.

Lectura poate fi percepută ca ”act de colaborare”, iar interpretarea poate fi de mai multe tipuri: ”interpretare semantică” și ”interpretare critică”, realizate pe de-o parte de un ”lector semantic” sau un ”lector critic”, interpretarea semantică desemnând procesul prin care cititorul conferă sens textului, în timp ce interpretarea critică investighează mesajul pentru a descoperi prin ce mecanisme se generează semnificații. În procesul de citire, lectorul semantic este considerat ingenuu, în timp ce lectorului critic îi este atribuit rolul de cititor model. Eco insistă asupra confuziei dintre actul de interpretare a textului și cel de utilizare al acestuia, tentație ce poate fi depășită doar de ”cititorii dotați cu bun-simț”, care respectă ”limitele interpretării” și faptul că acestea ”coincid cu drepturile textului”.

Conceptul de ”cod secret al operei” gândit de Umberto Eco surprinde esența creației literare care constă într-o ”viață ocultă a ei” manifestată în ”strategii textuale” specifice. Codul secret al textelor literare scrise de Ioan Petru Culianu ar putea fi, astfel, căutat de fiecare cititor în parte, în ”mecanismul lanțului semnificant”, unde, după Eco, se află o informație descrisă de acesta ca fiind ”ceva mai real decât însuși textul”. Înlănțuirea și ordonarea semnelor literare într-un mesaj textual sunt, de fapt, o listă de instrucțiuni procesate de cititor pentru a genera semnificații pe două nivele diferite de interpretare, cel individual, prin filtrul psihologic al cititorului și cel contextual social și istoric. Eco descoperă un act de interpretare a informațiilor senzoriale realizat prin mecanismul de percepție al mediului exterior, pentru că, explică Eco, ”prin procesele de interpretare noi construim cognitiv lumi, fie ele actuale sau posibile”.

Pornind de la conceptul barthian de spațiu multidimensional textual și de la modurile de interpretare a textului, teoria cognitivă a integrării conceptuale descrie procesul prin care mintea umană prelucrează surse de informații multiple simultan și le integrează în structuri mentale noi. Mecanismul presupune interacțiunea a cel puțin două spații mentale sursă, un al treilea spațiu de suprapunere și un al patrulea spațiu mental generic produs în urma integrării conceptuale reprezentate sub forma a patru roți poziționate în oglindă ce permit stabilirea de corespondențe și structurarea informației în cadre de gândire. Spațiile mentale sunt formate dintr-un mozaic de cunoștințe amalgamate formatate în pachete conceptuale, combinate în cadre de gândire interconectate, după Mark Turner și Gilles Fauconnier:

”Spațiile mentale sunt mici pachete conceptuale construite în timp ce gândim și vorbim în vederea înțelegerii și acțiunii – fiind mici ansambluri parțiale ce conțin elemente, structurate prin cadre și modele cognitive. Se sugerează faptul că capacitatea de a realiza amestecuri conceptuale complexe (integrare dublă) este de abilitatea de importanță crucială necesară gândirii și limbajului .

În ultimele studii științifice, Culianu elaborează o teorie a multidimensionalității mentale, utilizând analogia computerului pentru a demonstra modul în care funcționează mintea umană. În viziunea lui, conștiința umană este un ecran tridimensioanal și chiar multidimensional funcționând printr-un proces de transmitere cognitivă înțeles ca ”proces de interacțiune a minților umane” explicat prin fenomenul de intertextualitate sau de convergență mentală. Pe acest computer sunt rulate o serie de programe informatice, între care Culianu enumeră religia și folclorul, înțelese ca ”programe speciale ale minții umane”, evidențiind importanța religiei care funcționează ”ca un program de computer în interiorul societății umane” prin intermediul căreia ar fi posibilă descifrarea parțială a mecanismului psihologic uman și reprogramarea viitorului comunităților sociale.

În studiul Hypertext. Convergența teoriei critice contemporane și a tehnologiei, George P. Landow identifică în conceptele barthiene de ”text ideal”, lexia, la care se poate adăuga cel de pluralitate a textului, originea hipertextualității digitale. Acest text ideal este structurat ca o multitudine de rețele interconectate, nesfârșite, ale cărui variații sunt generate de infinitatea limbajului, putând fi accesat prin mai multe puncte nodale numite lexia. Lexia reprezintă o unitate de lectură, o unitate de sens sau un fragment al textului interpretat de Landow ca bucată de text, scopul textului ideal fiind dinamizarea procesul de lectură și transformarea cititorului din consumator, în producător de text. Pentru Graham Allen, conceptul de hipertextualitate postulat de Gerard Genette este la fel de important în conturarea teoriei textualității digitale, această ”nouă formă de textualitate infinit mai flexibilă”, mai puțin vulnerabilă decât hârtia, având capacitatea de a fi stocată virtual și protejată în caz de incendiu. Ioan Petru Culianu abordează motivul distrugerii bibliotecii din Alexandria, metaforă a arhivei de cunoștințe a omenirii, prin incendiu, în povestirea Colegiul invizibil.

CAPITOLUL II. FORME DE TRANSTEXTUALITATE ÎN OPERA LUI IOAN PETRU CULIANU

În viziunea lui Roland Barthes, conceptul de intertextualitate derivă din etimologia cuvântului ”texo” cu sensul de a urzi și aparența de țesătură textilă, ale cărei fire sunt combinate ca și cuvintele articulate în citate variate, produse în dimensiuni temporale și culturale diferite, fixate într-un nou cadru textual. În această formulă, fiecare text este o variantă a unui alt text și Barthes avertizează că orice tentativă de detectare a filiației intertextelor conținute este sisifică, acestea fiind anonime, de negăsit, dar lecturate deja, sunt de fapt ”citate fără ghilimele”. Țesătura textuală este ”demonică” prin pluralitatea sa, filiația ei nu poate fi trasată, spre deosebire de operă, unde acest lucru este posibil, dominată fiind și controlată de semnatar, încadrată într-o structură clară, statică, în timp ce textul este viu, dinamic, se rearticulează continuu în noi sensuri, activate de percepția cititorului.

Dacă metafora operei este organică, cea a textului este a ”rețelei”, a pânzei care se extinde la infinit prin combinații regulate. Poziția paternală a autorului textului se schimbă cu cea a autorului de hârtie, acesta primind o identitate de hârtie, fiind diseminat în creația sa, viața sa devenind parte din ficțiune, perspectivă întâlnită la Culianu în povestirea Coama calului de carton. Graham Allen descrie procesul de interpretare ca pe o activitate de ”extragere a sensului din texte”, sensuri care nu sunt niciodată de sine stătătoare, ci sunt conectate reciproc, introducând cititorul într-o ”rețea a relațiilor textuale”. Operațiunea de descoperire a sensului constă în trasarea acestor relații textuale într-o mișcare intertextuală versatilă, astfel încât textul se transformă în intertext.

Graham este convins că intertextualitatea este un concept esențial în context literar și cultural, un ”element crucial”, opera literară fiind percepută ca un teren de desfășurare a unor relații cu alte creații literare, scăpând de sub controlul scriitorului, extingându-se multidimensional, autorul fiind astfel redus la poziția unui compilator. Teoreticianul analizează conceptul de ”conștiință discursivă”, prezentă în romanul polifonic, conștiință discursivă a autorului și a personajelor, reprezentând variate forme de interpretare ale realității.

În viziunea lui Culianu, literatura și discursul literar au rolul de a iniția ”dezbateri vitale și profunde” pe subiecte fundamentale, inițiate de Borges în scrierile sale, pe care Culianu însuși încearcă să le continue, ”speculând” ca și Borges pe tema civilizației umane, a spațiului, timpului și a minții umane.

După Kristeva, există trei categorii de cuvinte, în concepție bahtiniană, care decid tipul de discurs narativ: cuvântul direct, purtător al mesajului scriitorului, cuvântul personajului ”orientat spre obiect” și cuvântul cu semnificație dublă, cuvântul împrumutat, ambivalent, al altuia, investit cu un nou sens, format prin alăturarea a două sisteme de semnificare, fenomen ce relativizează textul prin ”exploatarea discursului altuia”. În același timp, există trei tipuri de cuvinte ambivalente: repetitive, parodice și polemice, exprimând ”polemica interioară ascunsă”, ultima categorie considerată de tip ambivalent activ, fiind rezultatul exercitării influenței altui sau altor scriitori asupra celui care scrie respectivul discurs.

Ambivalența activă, după Kristeva, este prezentă în scrierile autobiografice și în cele polemice, unde cel care scrie îl reprezintă pe cel care gândește, teoreticiana descoperind o caracteristică psihică a scrierii, înțeleasă ca o formă de ”dialog cu sine însuși” printr-o mișcare de distanțare față de propriul sine, în urma unui proces de dedublare a scriitorului în subiect al enunțării și în subiect al rostirii. Subiectul enunțării este o stare de anonimitate mediată de persoana autorului, adică subiect al rostirii, scriitorul fiind perceput ca subiect al narațiunii, inserându-se în sistemul narativ, fiind în același timp scriitor și cititor, statutul de autor fiindu-i atribuit de către cititor.

Pornind de la tipologia discursurilor monologice și dialogice, cele din urmă fiind structurate prin tehnici intertextuale prin procesul de ”geneză distructivă”, Julia Kristeva analizează, între genurile dialogice narative, dialogul socratic și discursul menipeic. Apărut inițial în antichitate ca o formă de memorialistică sau de autobiografie, dialogul socratic este structurat ca o formă de dialog în cadru narativ, al cărui scop era cunoașterea adevărului prin intermediul dialogului și al dezbaterii și demonstrarea acestui adevăr prin discurs, discursul socratic fiind considerat de Kristeva un discurs rostit ”pe prag” din care s-au dezvoltat alte forme discursive dialogice, toate originare în carnavalescul de factură populară. Genul carnavalesc este definit de Kristeva ca un ”pavaj de citate”, categorie ce include toate genurile, între care povestiri, dar și discursuri, al cărui scop ar fi distanțarea autorului față de textele proprii și ale altora.

Folosind conceptul de transtextualitate teoretizat de Gerard Genette, denumit și transcendență textuală, reprezentând o categorie transcedentală textuală care constituie punctul de interacțiune a fiecărui text, vom încerca să detectăm puncte de interacțiune ale textelor literare și științifice scrise de Ioan Petru Culianu. Genette identifică cinci categorii de relații intertextuale, prima dintre ele fiind intertextualitatea teoretizată de Julia Kristeva, pe care Genette o definește ca pe o stare de prezență a unui text specific într-un alt text, o ”relație de co-prezență între două sau mai multe texte: altfel spus, ideatic și tipic, ca pe o prezență efectivă a unui text în alt text, astfel încât, pe lângă practica citării, intertextualitatea poate lua forma plagiatului sau a aluziei.

În acest capitol, vom investiga prezența textelor științifice scrise de Ioan Petru Culianu în opera sa literară, urmărind modul în care autorul a realizat decupaje textuale, trimițând cititorul la alte scrieri ale sale, provocându-l să descopere strategia sa de transfer a informației erudite în discursul literar. Astfel, cititorul observă că opera lui Ioan Petru Culianu, concepută de autor ca o rețea de fire textuale distincte intersectate, solicită atenția cititorului într-un joc transtextual complex. Conceptul de text construit ca un ”mozaic de citate” în viziunea Juliei Kristeva implică procesul de transformare a unui text precedent în actul scrierii, intertextualitatea fiind o calitate intrinsecă a textelor scrise, aflate în conexiune reciprocă, continuă. Ioan Petru Culianu va proceda în acest fel, lucrând în același timp la redactarea volumelor de studii științifice și la creațiile sale literare, cititorul observând că autorul construiește discursul literar pe fundația teoriilor științifice, transferate în profunzimea țesăturii textuale literare. Fenomenul de interacțiune textuală este determinat de ideologem, definit de Kristeva drept ”funcție intertextuală” care conectează structurile textuale, configurându-le în contextual social prin caracteristicile istorice și sociale:

”Vom numi intertextualitate această interacțiune textuală care se produce în interiorul unui singur text. Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noțiune care va fi indicele modului în care un text citește istoria și se inserează în ea. Modul concret în care intertextualitatea se realizează într-un text dat va determina caracteristica majoră (”socială”, ”estetică”) a unei structuri textuale”.

Funcția de inter-textualitate este echivalată de Kristeva cu capacitatea de permutare a textelor, având în vedere că ”în spațiul unui text mai multe enunțuri luate din alte texte se încrucișează și se neutralizează”, ceea ce vedem că se întâmplă și în opera lui Ioan Petru Culianu. În viziunea lui Roland Barthes, textul este o țesătură de citate, în cursul procesul de creație meritul autorului fiind țeserea firelor, forța sa constând în combinarea acestor citate într-o nouă formă, Culianu jucându-se cu ele, dându-le o nouă interfață, proiectând puncte nodale de interacțiune între texte, imitând textualitatea digitală. Scopul acestui proces de combinare are drept consecință, în viziunea lui Barthes, diminuarea prezenței autorului în cartea sa, textul transformându-se într-un ”spațiu multidimensional” textual ce conține alte texte care ”se amestecă și se izbesc”. Opera lui Ioan Petru Culianu este un astfel de spațiu multidimensional textual convergent, dinamic, interactiv, în care discursurile sale variate intră în amestec și se ciocnesc reciproc, într-un proces de fuziune a informațiilor.

În concepție barthiană, textul ca lume și ”lumea ca text”, compuse dintr-o multitudine de texte scrise în contexte culturale diverse care dialoghează unele cu altele, rivalizând sau contestându-se reciproc, sunt activate într-un spațiu aparte, mintea destinatarului, cititorul. O viziune similară întâlnim în scrierile lui Culianu în conceptele de intertextualitate și multidimensionalitate mentală, exprimate prin metafora puzzle-lului ce se remodelează singur, prin variații infinite. Conceptul de intertextualitate este definit de Culianu ca fenomen de transmitere cognitivă sau de convergență mentală, desfășurat sub pragul conștiinței, înțeles ca ”proces de interacțiune a minților umane”, intertextualitatea fiind explicată ca fenomen mental ce operează cu informații scrise și nescrise. Conceptul de multidimensionalitate a spațiului mental reflectă deschiderea minții umane spre infinitate, Culianu considerând că ”spațiul nostru mental care este infinit” este uimitor prin capacitatea de a depăși percepția tridimensional.

Cea de-a doua formă de transtextualitate textuală este paratextul, reprezentând totalitatea informațiilor exterioare corpului narativ al cărții, pornind de la titlu, prefață, note, ilustrații. Genette denumește paratextul ”prag” sau ”muchie”, definindu-l ca pe un ”accesoriu al textului”, fiind, în esență, un discurs construit pe un alt discurs. Paratextul este un amestec eterogen de ”practici și discursuri” variate care converg într-un prag paratextual, ce reprezintă o zonă de trecere a textului spre statutul de carte, astfel încât, textul, însoțit de paratext, devine un pachet complex, prezentat cititorului pentru a fi lecturat. Acest prag segmentează spațial partea interioară a textului, orientată spre sine, de partea exterioară a textului, deschisă spre context. Scopul paratextului este de a deschide drumul textului, de a influența cititorul și de a-i orienta lectura, asigurându-se că este receptat corespunzător, în acord cu intenția autorului.

Al treilea tip de transtextualitate este metatextualitatea, considerată o formă de comentariu, de cele mai multe ori critic, care conectează două texte. Cea de-a patra situație de transtextualitate este hipertextualitatea, definită ca ”{…} relație ce unește un text B (pe care îl voi numi hipertext) cu un text precedent A ( pe care îl voi numi, desigur, hipotext), pe baza căruia este construit, într-un mod diferit de comentariu”. În acest context, Genette introduce conceptul de ”text de gradul al doilea” ce reprezintă ”un text derivat dintr-un text preexistent”. Un text se poate hipertextualiza prin tehnica transformării, analistul exemplificând acest proces cu epopeea Eneida și romanul Ulise care, în viziunea sa, par să provină din epopeea Odiseea, prin procese de transformare diferite, unul denumit tranformare, iar celălalt imitare. A cincea formă de transtextualitate este arhitextualitatea, calificată drept cea mai abstractă dintre ele, reprezentând subcategoria genului literar.

Dintre formele de transtextualitate, Ioan Petru Culianu utilizează în opera sa literară, cu precădere, paratextualitatea și intertextualitatea, folosind elemente paratextuale pentru a crea efectul de autenticitate și verosimilitate și pentru a controla comunicarea cu cititorul, modul în care acesta percepe sensul textului. În studiul Paratexte. Pragurile interpretării, Gerard Genette analizează dimensiunea paratextuală a literaturii și împarte elementele paratextuale în două categorii de paratextualitate, prima fiind cea internă, denumită peritext și cea de-a doua, externă cărții, numită epitext. Epitextul constituie contextul istoric al cărții, epitextul public fiind adresat de autor audienței, iar epitextul privat are un caracter personal, fiind destinat, în principal, uzului auctorial, constând în corespondență, jurnale, memorii, manuscrise, interviuri și înregistrări.

Între formele peritextuale, Genette menționează prefețele, notele de subsol, postfețele, iar în cadrul epitextelor private și publice include scrisorile, jurnalele, memoriile, manuscrisele nefinisate, interviurile, înregistrările, precum și traducerile realizate de autor, ilustrațiile. Astfel, Culianu folosește tehnica simulării unei prefețe fictive și ceea ce Genette numește autoficțiune, în seria de povestiri scurte Pergamentul diafan și în romanul Jocul de smarald. În romanul Tozgrec, publicat postum, reprezentând, în mare parte, o colecție de epitexte private, constând în manuscrise elaborate pe același subiect, nefinisate, Culianu utilizează tehnica notelor fictive, a bibliografiei imaginare și a dosarului de presă simulat. În toate aceste titluri, dintre formele de intertextualitate, Culianu folosește tehnica citatului real și fictiv, a aluziei și a colajului.

Pergamentul diafan face parte din categoria romanului compozit numit și ciclu, colecție sau secvență de povestiri, caracterizat fiind de o coeziune specifică romanului, în timp ce Ultimele povestiri, publicate în periodice, întrunesc ambele criterii necesare ciclului de povestiri moderne. Funcționând ca un instantaneu al societății, povestirea este descrisă de Nagel ca o fereastră deschisă spre grupul social, perpetuând valori culturale, dezbătând problemele curente și sursele de conflicte, povestirea putând fi înțeleasă, prin dimensiunea factuală, ca o formă narativă a știrii jurnalistice. Povestirile amuză și educă în același timp, fiind utilizate din cele mai vechi timpuri pentru a informa asupra universului, vieții umane și valorilor etice caracteristice unui context socio-cultural dat.

În același timp, povestirea este un gen hibrid, accesibil și popular în rândul publicului larg, în special cel nord-american, pentru care scria Culianu în ultimii ani de viață. Volumul Pergamentul diafan. Ultimele povestiri constă într-o colecție de douăsprezece povestiri structurate sub forma unor parabole literare: Cuvânt înainte, Pergamentul diafan, Stăpânul Sunetului, Miss Emeralds, Alergătorul tibetan, Jocul de smaragd, Conspirația sufletelor indienilor, Ultima apariție a Aliciei H., Intervenția zorabilor în Jormania, Cursa de șoareci a Doctorului Mayow, Tozgrec și Enigma discului de smaragd.

Aceste povestiri sunt scrise ”la patru mâini”, împreună cu partenera sa, explicația acestei colaborări fiind faptul că autorul, nesimțindu-se suficient de stăpân pe limba engleză pentru a scrie literatură, avea nevoie de ajutor în acest sens. Colaborarea nu se rezuma doar la traducere, povestirile fiind scrise împreună într-un proiect de colaborare mai cuprinzător și destul de ”amuzant”. Ioan Petru Culianu era de părere că povestirile sale sunt ”foarte borgesiene”, având multe în comun cu literatura lui Borges, atât în privința obiectivelor, cât și a contextului social-politic reflectat, din punctul său de vedere, România anului ‘90 semănând cu un stat sud-american prin dimensiunea corupției generalizate:

”Cred că România seamănă, acum, cu o țară din America Latină, unde știi că tu, ca cetățean, nu ai puterea de a schimba nimic în destinul țării tale. De ce? Pentru că e dominată de o clică secretă. Poliție secretă, ca și în statele sud-americane”.

O imagine metaforică a societății comuniste românești este inclusă în povestirea Tozgrec, desfășurată într-o ”țară uitată din America Latină”, situată pe un podiș din vecinătatea Golfului Smaragdelor, comunicând intertextual cu textul Intervenția zorabilor în Jormania, denumirea statului Jormania și a Imperiului Maculist fiind menționate aici. Povestirea Tozgrec denunță o serie de arestări abuzive, torturi, parte dintr-un sistem concentraționar monstrous caracterizat de corupție politică și economică în care își face apariția misteriosul Tozgrec, o figură ambiguă, considerat de unii un agent secret pensionat care începe să divulge secrete internaționale cu intenția de a institui o nouă ordine mondială întemeiată pe adevăr.

Scenariul narativ implică o abordare feministă prin personajul Ines și protestul celor nouă sute de mame care își caută fiii încarcerați pe nedrept. De asemenea, povestirea Tozgrec comunică intertextual cu romanul Hesperus prin prezența selecției rasiale și a proiectului denumit Pământ Nou ce implică crearea unei noi rase umane. În acest context, jocul Tozgrec sau ”Jocul Adevărului” intenționează transformarea lumii și crearea unei ”omeniri de ”stil Tozgrec”, finalul povestirii insinuând că Tozgrec este un reprezentant al Națiunilor Unite.

O altă imagine a României comuniste o găsim în prima povestire, cea mai importantă, unde este tratată semnificația pergamentului diafan: mânăstirea penitenciar, izolată după un ”zid înalt până la cer”, metaforă a statului totalitarist, condusă de un stareț bogat, ”mai avut decât însuși împăratul Orientului”). Mânăstirea este un simbol al României comuniste izolate de restul lumii, unde evenimente incredibile se întâmplă, începând cu furtul și dispariția viziunilor călugărilor, în care cititorul recunoaște mecanismul cenzurii. Călugării sunt izolați și supuși unui regim sever de viață împotriva voinței lor (”Suntem prizonierii propriei noastre mânăstiri”), starețul obligându-i la o viață prea cumpătată pentru o perioadă lungă de timp. Între pereții mânăstirii, se manifesta ”tendința spre economie” impusă doar călugărilor, în timp ce capii mânăstirii se scăldau în bogății ce provoacă revolta acestora:

”Ne pui să muncim zi și noapte ca niște sclavi!” ”Mâncarea e scârboasă!” ”Nenorocire ție, căci nu respecți nici măcar ziua de odihnă prescrisă de Domnul!” ”Munca ne omoară!” ”Agonisești fără încetare, ca un vândut diavolului ce ești!” ”Ne-ai distrus cărțile și vinzi rodul muncii noastre!” Cămătar prost și infam!”.

Vinovatul este în cele din urmă acuzat că a profitat de munca grea a oamenilor, pentru a se îmbogăți (”Ești acuzat”, rezumă prost starețul, ”că ai folosit munca oamenilor ca să-ți procuri bogății. Ce de răspuns la această acuzație?”), acuzație similară cu cea făcută lui Ceaușescu la procesul juridic din 1989. De asemenea, autorul introduce discursul pe prag rostit de Filip, nevoit să facă ”o pledoarie pentru viața sa”, încolțit fiind de călugării revoltați și înfuriați, care cer să fie pedepsit cu moartea (”moarte hoțului!”, ”lumea îți vrea moartea”, ”clipele-ți sunt numerate”), acuzatul nevrând să renunțe la putere fără a lupta.

În mânăstire plutește o duhoare insuportabilă de urină ce vine de la un ”butoi pentru urinat” dispus în dormitorul comun, amestecat cu un ”miros pătrunzător de capră, de excremente, de usturoi, de brânză fermentată și de rășină de pin”. Mânăstirea construită din piatră galbenă se află pe un teren uriaș, înconjurată de păduri, ape, culturi agricole și vii, ascunsă după un zid înalt cu rol de protecție. Culianu folosește cultul icoanelor ca metaforă a cultului personalității, imaginea Elenei Ceaușescu fiind, probabil, exprimată printr-o ”persoană asexuată de o anumită vârstă, cu chip sumbru și sever”, protocolul guvernamental comunist și discursurile insuportabile fiind redate sub forma ”liturghiei nesfârșite”. În povestirea Pergamentul diafan, descoperim metafora corpului ca organicitate socială analizată de Culianu în articolul Un corpus pentru corp explicația mânăstirii sau a bisericii fiind de comunitate socială (”Biserica Domnului, care este Trupul lui Cristos alcătuit de noi toți lalolaltă”). Autorul tratează ideologia comunistă unde individul este sacrificat intereselor colective (”trebuie muncit din greu și individual trebuie sacrificat intereselor colective”).

Pergamentul diafan în sine reprezintă un spațiu de colectare a ”substanței viziunilor” sau ”materiei visurilor”, unele de interes personal, altele colectiv, unele adevărate, altele false, imprimate în formă multicoloră pe pânza pergamentului. Viziunile furate puteau umple zeci de metri de pergament, furtul viziunilor fiind practicat în Est, unde se afla mânăstirea, în timp ce în Apus, ”ținut întins și bogat locuit de creștini romani”, viziunile abundă. Deși ”pierderea facultății vizonare era provizorie”, lăsând posibilitatea ca în timp viziunile să fie lăsate noilor generații ”alte generații se vor naște, care vor avea iarăși însușiri vizionare”, este recomandată strategia refugiului în Vest pentru imprimarea de pergamente cu viziuni proaspete (”Să mergeți pe tărâmurile de la Soare-Apune și să umpleți cu viziuni o biată sută de pergamente”) unde cititorul recunoaște metafora Occidentului democrat și a soluției exilului creativ.

Ioan Petru Culianu recurge la strategii de factualizare a ficțiunii utilizând în acest scop personaje istorice: John Mayow, chimist și fiziolog britanic (Cursa de șoareci a doctorului Mayow), cabalistul R. Chaim Vital (Hayyim Vital) (Conspirația sufletelor indienilor), Al-Kindi, om de știință arab (Stăpânul Sunetului), Said ibn Misjah, Ishaq al-Mawsili, muzician persan (Stăpânul Sunetului). O altă strategie de factualizare a ficțiunii este transferul de informație reală dinspre identități reale spre personaje, procedând astfel în povestirea Intervenția zorabilor în Jormania, povestire considerată fantastică de autor, dar care permite identificarea persoanelor reale ascunse în pielea personajelor: ”E fantastică, dar o să recunoști acolo totul și pe toată lumea chiar”.

Ioan Petru Culianu tinde să utilizeze aceleași personaje pe care le importă din povestiri în romane, astfel că Mekor Hayyim, indicată în prefața fictivă ca posibil punct de legătură între povestirile disparate, circulă între Stăpânul sunetului, Miss Emeralds, Cursa de șoareci a doctorului Mayow (sub forma Mekor H.), fiind regăsită și în romanele Tozgrec și Jocul de smarald. La fel, Tozgrec este un nume de personaj recurent în povestirea Tozgrec, în Stăpânul sunetului, în romanele Tozgrec și Jocul de smarald, dar îl găsim și în studiul științific Eros și magie în Renaștere prezentat ca discipol al lui Solomon prezent cu nume variabile în lucrările lui Trithemius: ”… mai multe lucrări atribuite lui Tozgrec, discipol al lui Solomon, al cărui nume variază în transcrierile lui Trithemius (Torzigeus, Totz Graecus, Tozigaeus, Thoczgraecus etc.)”. Smaraldul cu opt gheare este, de asemenea, transferat din romanul compozit Pergamentul diafan în romanul istoric Jocul de smarald, fiind purtat de Vittoria.

Constituind o formă de autoficțiune sau o simulare a unei biografii introduse într-o prefață fictivă, partea introductivă a romanului puzzle Pergamentul diafan conferă conotații biografice structurii narative și un efect puternic de paratextualitate și intertextualitate. Primul text, intitulat Cuvânt înainte, cuprinde destăinuirile personajului central, tânărul emigrant plecat din statul Jormania în anul 1972, care profesa ca ziarist în orașul H. autorul citând cu insistență, de trei ori pe aceeași pagină, articolul Intervenția zorabilor în Jormania, publicat în revista Asmodeus, creând impresia de intratextualitate în cadrul operei proprii, evidențiind importanța publicisticii în acest context, transformând astfel textul în intertext. Jurnalistul, semnatarul povestirilor din publicația Asmodeus, poartă pseudonimul Jules Bilstik și se pare că ar fi fost implicat în tentativele de a ”restabili un regim democratic” în statul Jormania, după ”revoluția florilor”.

Prezent la expoziția colecției de o mie nouă sute de smaragde care au aparținut aceluiași profesor, jurnalistul este covârșit de memoria infinită provocată de emanațiile smaragdelor și își pierde identitatea, starea personajului fiind similară cu o plimbare într-o bază de date materială, o arhivă: ”Era ca și când m-aș fi plimbat printr-un depozit, practic infinit, unde tot ce s-a petrecut vreodată în toate lumile era accesibil”, unde percepția este obiectivizată, anulând existența oricărei instanțe. În urma stării critice trăite la limita dintre dimensiuni, personajul se regăsește ”sub formă abstractă”, în rolul unui ambasador acuzat de furtul unei piese din colecție, reținut și percheziționat de polițiști, timp de o jumătate de oră.

Se observă că, încă din introducerea Pergamentului diafan, autorul introduce ceea ce Julia Kristeva numește situația dificilă sau a omului ”pe prag”, caracteristică dialogului socratic ce are în vedere un proces juridic și înfruntarea morții prin discurs, având în vedere că ”discursul este omul și activitatea sa”, stare pe care o reflectă în starea de suspensie între dimensiuni, într-o formă abstractizată, unde percepția personajului narator este obiectivizată. Suspectat fiind de furt, personajul narator este reținut de organele de poliție și percheziționat, timp în care încearcă să poarte o discuție cu aceștia, personajului narator trecându-i prin minte tot felul de gânduri (”mi-am zis că poate suferisem un fel de eclipsă”), imaginându-și momentul expulzării.

Starea liminală sau de prag este surprinsă și în celelalte povestiri, unde personajele se îmbolnăvesc grav fizic, psihic, unele dintre ele mor, o parte se simt prinse în capcană, în timp ce altele experimentează ”punctul de ruptură” precedat de panică (”Toate păsările de pradă își acordează strigătele, se apropie panica. Punct de ruptură”). Cititorul sesizează că autorul operează un trasfer de personaje dintr-o povestire în alta, permutându-i pe Boba, Bolovan, Bostan, Gologan din Intervenția zorabilor în Jormania în prefața fictivă a Pergamentului diafan creând o un punct nodal intratextual prin deschiderea unei paranteze ”(vezi mai departe articolul intitulat Interveția zorabilor în Jormania, pe care l-am publicat în ultimul număr ar revistei ”Asmodeus” sub pseudonimul de Jules Bilstik)”. Folosind acest pseudonim, autorul încearcă să-și piardă urma în hățișul textual, ascunzându-se după o serie de identități fictive ce se succed ca niște măști într-un spectacol de carnaval.

În povestirile sale de maturitate, Ioan Petru Culianu recurge la strategii de factualizare a ficțiunilor utilizând, pe lângă personaje istorice, personajul ziarist, autor de texte considerate de Genette ”forme de povestiri factuale precum reportajul ori ancheta ziaristică (ceea ce s-a numit în Statele Unite ”New Journalism”) și alte genuri derivate precum ”Non Fiction Novel”. Acesta primește de la profesorul H. un manuscris, o colecție de citate, ce conține o serie de ficțiuni percepute ca o ”confesiune gravă”, care deși avea aparența unui colaj de ”entități disparate” ce funcționau ca un puzzle, era unitară prin cheia ”ordinii de lectură variabilă”. Simona Sora, în studiul Fractalii narativi, publicat în România literară nr. 24, 1993, încadrează colecția de povestiri Pergamentul diafan în categoria romanului puzzle, Gabriela Gavril considerându-l un ”roman travestit” care creează aparența unei colecții de texte disparate printr-o ”fragmentare de suprafață””, iluzorie și de temele centrale în jurul cărora se coagulează materia textuală.

Povestirea Conspirația sufletelor indienilor este construită pe baza Tratatului despre Revoluțiile Sufletelor de Hayyim Vital, cercetat de Culianu în timpul redactării volumului Gnozele dualiste ale Occidentului , fiind menționat în notele explicative ale capitolului doi din acest studiu. În povestire, personajul narator comentează asupra autorului Tratatului despre Revoluțiile Sufletelor, atribuit în povestire lui Luria, fiind, de fapt, creația discipolului Hayyim Vital, menționând și traducerea efectuată de Jegut . În această povestire, Culianu folosește tehnica citatului cu scopul de a conferi aparență filologică și verosimilitate textului, citate pe care le diseminează în structura textuală, instruind cititorul asupra graficii diferite pentru a le diferenția (”Notele mele păstrează destule citate din povestirea originală. În majoritatea cazurilor, le-am pus în relief cu caractere mai groase”).

Tehnica notelor fictive pe baza cărora reconstituie un document cu o situație pretins reală, dar imposibil de demonstrat pentru că documentul ar fi dispărut ulterior, este utilizată în aceeași povestire, unde autorul real sau fictiv mărturisește că, nedând de urma documentului respectiv, a reconstituit conținutul acestuia pe baza notelor de lectură: ”acum treizeci de ani, mi-am scos mai multe pagini de note înghesuite după acest document, pe care mă voi mărgini să le transcriu aici fără a adăuga nimic”.

Tehnica notelor de subsol explicative este utilizată și în povestirea Cursa doctorului Mayow, referitor la experimentele derulate de personajul istoric Joh Mayow, chimist și fizician britanic din secolul al XVII lea, analizate în articolul doctoriței Morales. În mare parte, strategia lui Culianu, borgesiană în esență, constă în racordarea la corpusul literar, construind povestiri pe marginea altor texte, reale sau fictive, conectate în mod armonios sau conflictual. Prima notă de subsol compară experimentele efectuate de Mayow pe șoareci, cu cele efectuate de un savant rus pe broaște, două secole mai târziu, care ar fi torturat mii de cupluri de broaște, subliniind anonimitatea acestuia, personajul narator fiind preocupat să afle identitatea savantului (”Până când nu voi descoperi cine era cu adevărat, omul acesta, întâmplarea va rămâne pentru mine una din cele mai fascinante chestiuni nerezolvate din istoria științei”).

Textul Stăpânul Sunetului este un construct literar pe baza teoriei percepției, recunoscută în meditația personajului istoric al-Kindî, care se întreabă din ce anume este constituită substanța realității (”care este atunci adevărata consistență a lumii? Nu e oare vorba, în ultimă instanță, de o pură fantasmagorie pusă în mișcare de propriul meu intelect”?) situație în care deducția logică ar fi că fiecare persoană este, de fapt, creatorul propriei sale lumi (”în acest caz, nu sunt eu, oare, în fiecare clipă, singurul creator al lumii?”). Culianu analizează teoria radiațiilor universale gândită de astrologul și filosoful arab Al-Kindî în studiul Eros și magie în Renaștere. 1484. Conform acestei teorii, lumea este o rețea invizibilă de raze pentru că toate ființele, obiectele, sentimentele emit radiații, universul imaginat de al-Kindî fiind format din starea elementară de energie și starea de radiații.

Povestirea Enigma discului de smaragd este creată pornind de la discul magic strophalos, menționat atât în povestirea Miss Emeralds cât și în Stăpânul Sunetului, de care era preocupat Culianu în paginile volumului Eros și magie în Renaștere. 1484. În paginile capitolului Demononomagie, strophalos-ul este descris în detaliu, acest disc presărat cu caractere magice fiind folosit de teurgi pentru invocarea unor entități numinoase. Invocația, era, în unele cazuri, urmată de apariția acesteia, fenomen denumit autophaneia, fiind, în perspectiva lui Culianu, o manifestare a zeiței Hecate, a marilor eroi și filosofi greci, petrecându-se, de cele mai multe ori, sub forma unui foc.

Teurgii utilizau Iynx-ul, denumit astfel după numele unei păsări de foc, acest disc găurit în mijloc, introducând o curea de piele în spațiul din interior, învârtindu-l și rostind o serie de formule magice și de sunete de animale. Se credea că acest disc poate controla meteorologia, aducând ploaia sau poate deschide accesul la sufletul persoanelor, revelând diagrama psihică a acestora:

”În practicile lor magice, teurgii se slujeau adesea de un disc de aur (strophalos) încrustat cu semne mistice și având un safir în centru. Putea fi învârtit cu ajutorul unei curele de piele, în timp ce teurgul rostea formule magice și, din când în când, scotea sunete nearticulate imitând strigătele animalelor, pentru a speria spiritele rele. Instrumentul, folosit încă de Proclus, unul din ultimii neoplatonicieni, se numea Iynx, după numele unui fel de pasăre de foc (Jyns torquilla) ce era considerată că duce mesajele între lumea intelectuală și lumea sensibilă. Slujindu-se de Iynx, Proclus era în stare să aducă și ploaia, precum creatorul Oracolelor, Iulian Chaldeanul, care se lăuda că a făcut-o în anul 174, când lua parte ca soldat la o campanie a lui Marc Aureliu …”.

La un prim nivel al lecturii, povestirea trimite la traficul cu obiecte antice de valoare, discul teurgic, vechi de douăsprezece secole, părând să fi fost furat dintr-un muzeu aflat la Roma, în anul 1963. Pe de altă parte, prin forma sa și prin capacitatea de a transfera informație și de a transforma materialul în informațional, ”discul verde” se apropie de CD-ul IT, utilizat pentru stocarea informației computerizate (”Discul începu să scoată un șuierat și să răspândească o strălucire verde”, Enigma discului de smaragd). Discul este disputat de o serie întreagă de indivizi care și-l fură unul altuia, interesați de informația conținută (”Haide, scoate discul”), care ar valora o mulțime de bani (”Lea îi strigă lui Grobok în receptor să nu se despartă de disc înainte de a avea în mână suma întreagă”). Discul poate fi pus ”să cânte”, având influență asupra femeii de o frumusețe nemaivăzută de care bărbații erau îndrăgostiți, trimițând, în acest sens, la tehnicile de stimulare subliminală, pe care le aseamănă cu un fel de magie prin efectul eficient asupra minții umane:

”Sunt în California, e o mișcare foarte vastă, foarte interesantă, New Age, care pretinde că am putea manipula mintea în așa fel încât să producem rezultatele dorite: ca un fel de magie, dacă vrei, dar folosesc mijloace tehnice, folosesc tehnici de bombardament subliminal. De exemplu, cum e muzica dulce, moale din supermarketuri – are afirmații subliminale, care te fac să cumperi, să te simți foarte bine, să te simți fericit, să intri într-o lume artificială, un fel de paradis. Dar conține și informații subliminale care te fac să nu furi”.

În povestirea Stăpânul Sunetului, apariția generată de discul de smarald este Mekor Hayyim, un ”demon feminin roșcat”, ce provine dintr-o lume diferită asemănătoare cu o insulă aflată pe un ocean. Apariția acestei ființe este generată prin meditație, discul fiind utilizat pentru a-i solicita prezența, al-Kindî fiind capabil să perceapă o serie de ”sisteme murmurânde” ce semănau cu o serie de zumzete suprapuse, aproape imperceptibile. Având în vedere explicația furnizată în studiul Eros și magie în Renaștere. 1484, Mekor Hayyim pare a fi zeița Hecate, descrisă ca o femeie tânără, roșcată, cu o coamă leonină, materializată într-un cerc de flăcări (”Mekor Hayyim nu făcea parte din speța noastră: era o zeiță”, Miss Emeralds), care lua uneori o imagine teribilă pentru a speria persoanele cu rele intenții ca în Enigma discului de smarald, ca să nu fie accidental prinsă într-o cursă, cum s-a întâmplat în Cursa de șoareci a doctorului Mayow. Zeița este descrisă amănunțit în povestirea Miss Emeralds, aflându-se, de fapt, dincolo de capacitatea de a fi prinsă în cuvinte, zeița este expresie, în absența ei, totul riscând să devină spectral și învăluit de ceață, amprenta ei senzorială fiind briza marină.

Conform teoriei cvadridimensionalității, personajele povestirilor lui Culianu sunt o personificare a unor entități din a patra dimensiune, având caracteristicile enumerate de autor în studiul Călătorii în lumea de dincolo, unde sunt descrise diferențele dintre spațiul tridimensional și cel cvadridimensional și capacitățile superioare ale ființelor care trăiesc în cea de-a patra dimensiune. În acest studiu, Ioan Petru Culianu explică faptul că o ființă cvadridimensională prezentă în spațiul tridimensional ar fi caracterizată de ubicuitate și invizibilitate, aceasta ”ar putea fi aici și totuși să rămână neremarcată, ar putea trece prin corpuri solide și ar putea avea acces la conținutul unui sertar sau seif, fără să le deschidă”, iar percepția vizuală a ființelor cvadridimensionale ar fi superioară celei uman-tridimensionale prin faptul că ”obiectul vizat poate fi văzut din toate părțile deodată, ca și cum ar fi situat în centrul ochiului observatorului”.

Caracteristicile personajelor povestirilor sunt descumpănitoare, fiind eliberate de senzitivitate, acestea nu sunt dependente de hrană: „nu-și extrăgea energia din hrană” (Ultima apariție a Aliciei H.), fiind, de asemenea, asexuate („Nici nu sunt sigur că era femeie, deși nu părea să fi fost altceva”, Ultima apariție a Aliciei H). Aceste apariții cvadridimensionale sunt invizibile, ubicue și au capacitatea de a trece prin materie, de pildă, prin ziduri. Fiind aproape impalpabili și imateriali (”nu mânca, nu bea (și nici nu dormea, după câte spunea), n-avea articulații”, Ultima apariție a Aliciei H.), sunt constituiți, de fapt, din energie pură: (”Carnea ei n-avea consistență, era o învolburare de unde de lumină, se forma în fiecare moment din noi energii emanate din noi izvoare”), astfel încât comunicarea între oamenii tridimensionali și ființele din lumi multidimensionale se realizează pe plan oniric (”O vedeam adesea în vis, mereu blândă, tandră și nevinovată” (Miss Emeralds)), personajul rămânând convins că ființa de care ar fi fost îndrăgostit era o zeitate. Zeița ce se revelează în Miss Emeralds părea să fie, uneori, zeița Venus descinsă din tabloul Primăvara a lui Botticelli, personajul narator urmărind-o în timpul solstițiului de iarnă, motivul distanței uniforme revenind în această povestire, diferită fiind doar perspectiva, cea urmărită fiind, în acest caz, femeia.

Pe de altă parte, Ioan Petru Culianu surprinde în personajele sale formele maladive erotice analizate în teoriile renascentiste în volumul Eros și magie în Renaștere. 1484, în povestirea Miss Emeralds fiind prezentată întreaga paletă de nuanțe ale simpomelor bolii de dragoste denumite amor heroes, melancholia nigra sau ”sindrom de dragoste”. Personajul începe să aibă halucinații, intră în delir și se îmbolnăvește grav, fiind nevoit să se trateze în spital câteva luni de zile, în timp ce misterioasa femeie dispare fără a lăsa date de contact; ceea ce părea să fie o zeiță pentru cel bolnav, n-a fost decât ”o ființă insipidă” pentru ceilalți, o ”domnișoară destul de trecută” și plictisitoare. Acțiunea povestirii Ultima apariție a Aliciei H. se desfășoară aproape identic cu Miss Emeralds, personajul narator mărturisind că s-a îndrăgostit de un personaj feminin misterios, Alice care, după ce provoacă ravagii sentimentale și complicații psihice, dispare fără a mai apărea vreodată.

În urma acestui episod, personajul intră într-o stare halucinatorie în care nu mai poate discerne între realitate și vis, acțiunea povestirii transferându-se pe scena onirică, fiind descrise întâlnirile pe care îndrăgostitul le are cu Alice în vis. Acest tipar erotic al iubirii curtenești sau iubirii pasiune a fost analizat de Denis de Rougemont și de Aurel Codoban care consideră iubirea pasiune fundamentată pe dorința nesatisfăcută, o ”invenție” ”social-culturală” occidentală. Apariția modelului de iubire creștinesc, prin transferarea sexualității și afecțiunii în plan strict matrimonial monogam, reconsideră iubirea de tip pasional, de regulă nefericită, neîmplinită din cauza obstacolelor existente în calea îndrăgostiților, iubirea pasiune fiind recuperată, regândită și sistematizată în raport cu iubirea conjugală, devenind principalul model ”sentimental-erotic-apetitiv” european.

Aceasta se constituie, pe de-o parte, la prima vedere, prin opoziție cu ”iubirea-agape” de tip creștin, iar, pe de altă parte, complementar cu ea; angajat fiind într-o relație matrimonială, individul poate rămâne expus dorinței, fiecare mod de trăire erotică fiind asociat cu nivelele pishicului uman, contex în care iubirea-agape creștină, prin respectarea strictă a regulilor sociale și legale, ar corespunde zonei luminoase a conștientului, în timp ce iubirea-pasiune, profundă, incontrolabilă, sălbatică, ar ține de zonele tenebroase ale inconștientului.

Având în vedere că, în psihologia cognitivă, din pulsional și libidinal, inconștientul devine pur informațional, subiectul uman fiind perceput ca un ”sistem cognitiv de prelucrare a informației” funcționând pe baza proceselor de reprezentare și de calcul, context în care reprezentarea este definită ca o proiecție a realității în sistemul cognitiv, iar calculul ca funcție de procesare a reprezentărilor conform unui set de reguli, important fiind ”gradul de activare” a informațiilor.

O perspectivă cognitivă asupra sentimentului iubirii întâlnim la Aurel Codoban care înțelege relațiile dintre indivizi ca pe un set de paradigme sociale, ecuații ce redau reacții comunicaționale între ”lumi virtuale” purtătoare de semnificații interpretabile, analizând relația de iubire ca pe un fenomen care nu aparține doar cuplului, ci este ccesibil colectivității, ce funcționează, din punct de vedere cognitiv ca un program de computer: ”Iubirea poate fi obținută și manipulată, pentru că ea este un cod occidental, un program pentru un computer de tip uman”. Fiecare individ trăiește I realitate aproape virtuală, manifestată în plan psihic, relaționarea fiind fenomenul care accesează toate aceste dimensiuni ale realităților diferite în profunzime, în fenomenul iubirii, ființele fiind cele care caută, produc și comunică semnificații, transformându-se la rândul lor în semnificanți, iubirea fiind similară unei narațiuni în care scopul cititorului este să găsească semnificații, iar trăirea erotică se textualizează. Codoban percepe multidimensionalitatea relației de iubire, dându-i o definiție științifică apropiată de o formulă fizică, văzută ca ”realitate în realitate”, adică o dimensiune psihologică abisală a realității în care individul este inserat: ”iubirea este o realitate cu n + x dimensiuni scufundată într-o realitate cu n dimensiuni”.

Tânărul Ioan Petru Culianu regreta că nu are suficient timp să scrie literatură, din epistolele schimbate cu Mircea Eliade se desprinde părerea de rău că timpul său și energia nu-i permit să materializeze povestirile și romanele schițate. Se observă că în scrisoarea 53 scrisă în 1978 Culianu admite că nu credea să-i ia atât de mult timp să-și vadă proiectele literare scrise și publicate, în epistola 80 din 1980, Culianu pare ușor înspăimântat de faptul că nu are posibilitatea de a face creație literară, frustrarea crescând în intensitate în scrisoarea 81 din 29 august 1980, când, deși manuscrisul romanului Hesperus a fost finalizat, nu găsea soluții pentru publicarea acestuia, rugându-l pe Eliade să-l ajute în acest sens. Tânărul Culianu părea exasperat că, deși a redactat ”tone întregi de coli de hârtie”, nu a reușit să se vadă publicat până în acel moment, explicându-și situația nedorită printr-o formă de ghinion.

Culianu intenționa să traducă singur textul în italiană și căuta un traducător în limba franceză, deși nu se aștepta ca romanul să placă lui Paruit, fiind un roman SF. Avea rețineri și în a trimite manuscrisul lui Virgil Ierunca și Monicăi Lovinescu, preocupat de faptul că nu ar fi pe gustul lor. Romanul Hesperus a fost scris în colaborare cu soția sa, Carmen Culianu, după cum reiese din scrisoarea 82 din septembrie 1980, semnată de Culianu împreună cu Carmen, adresată lui Mircea Eliade și soției sale, Cristinel:

”M-am bucurat tare mult că v-a plăcut cartea lui Ioan – am pus și eu o bucățică de suflet în ea, asistând de foarte aproape la elaborarea ei și la ”chinurile facerii”. Mă alătur întru totul criticii Dvs. în ceea ce privesc [sic!] ”barbarismele” – nici mie nu-mi place stâlcirea Lbii noastre și schimonosirea ei (aici nu e cazul decât într-o f. mică măsură) după tiparele occidentale, voit sau nevoit. Aș vrea tare mult ca această carte să aibă succes, mai ales că reprezintă o cotitură în activitatea de scriitor a lui Ioan. Mie mi-a plăcut foarte mult că vrea să spună ceva, că găsești lucruri la care te poți gândi și după ce închizi cartea. Sper f. mult să nu fiu subiectivă în aprecierile mele. Cu multă dragoste, Carmen”.

Culianu precizează în subsolul aceleași scrisori faptul că soția sa Carmen s-a implicat în crearea romanului Hesperus pornind de la dezbaterea ”planului detaliat al cărții”, continuând cu presiunile exercitate pentru renunțarea la câteva capitole nepotrivite, direcționând autorul spre sobrietate. Fără contribuția ei, Culianu recunoaște că romanul ”ar fi ieșit mult mai prost”, Carmen nefiind mulțumită de felul în care tânărul a scris literatură până atunci. Prefața romanului a fost scrisă de Mircea Eliade, acceptul fiindu-i comunicat lui Culianu în scrisoarea 85 din martie 1981, marele savant arătându-se bucuros (”Voi scrie cu bucurie prezentarea – și Prefața”), solicitându-i autorului trimiterea titlului și a unui rezumat succint al cărții. Prefața și prezentarea romanului, împreună cu manuscrisul, au fost adresate de Eliade lui Guilloux, dar trimise lui Paruit, responsabil de înmânarea documentelor lui Guilloux.

Prezentată de Mircea Eliade ca ”operă științifico-fantastică și o ”călătorie filozofică” într-o lume paralelă” construită pe o structură mitologică, acțiunea romanului surprinde viața umană derulată într-un viitor tehnologizat, în care percepția timpului este modificată. Este important de reținut că primul capitol, Prolog în cer, trimite la un citat din Marsilio Ficino ”Iocari serio, studiosissime ludere (Marsilio Ficino)”, studiat de Culianu în cele două volume despre cultura renascentistă la care tânărul savant lucra, Iocari serio și Eros și magie în Renaștere. 1484. ”Utopia hesperiană”, construită pe tema universului computer, este centrată pe proiectul controversat al creării unei noi rase și a unei societăți umane perfecte, reîntâlnit în povestirea Tozgrec.

Primul capitol, Prolog în cer, descrie partida de șah jucată de Dennis Horton și Jordan Craig pe o tablă de onix din Carrara, șahul fiind important ca ipostază a jocului minții derulat printr-un sistem de calcule mentale. Fiind un joc al inteligenței ce reflectă o competiție dualistă, sugerată de cromatica alb-negru, șahul reprezintă, după Horia Roman Patapievici, o ”metaforă a jocurilor mintale, înțelese ca și combinații secvențiale dintre numărul de piese de joc și setul de reguli fixate”.

Textul este centrat pe metafora jocului de șah care, din perspectiva lui Nicu Gavriluță, funcționează pe baza ”infinitelor variante ale unor combinații secvențiale de piese reduse ca număr și pe un set de reguli foarte bine delimitate”. Jocul de șah este un leit-motiv al prozei semnate de Ioan Petru Culianu, partidele de șah sunt menționate în povestirea Miss Emeralds din colecția Pergamentul diafan, unde personajul narator joacă mai multe partide de șah cu bătrânul profesor William H., pentru disiparea unei situații conflictuale, dar este întâlnit și în articolul politic Fantapolitica, unde conotația jocului este negativizată, implicată fiind mintea unui șahist rus care influențează evoluția politică a lumii pentru că ”politica reală nu e altceva decât un joc de șah ceva mai complicat”.

Geometria spațială a romanului include trei lumi paralele, dispuse spatial, stratificat, pe trei nivele, civilizația Hesperus, pământenii mutanți și Hyperboreea, o triplă stratificare similară fiind tratată în articolul Iatroi Kai Manteis. Structurile experiențelor extatice în Grecia, în descrierea ținutului mitic al hyperboreenilor, structurat pe trei nivele, grădina zeilor, cea a eroilor și grădina poeților, suspendate ”deasupra regiunilor ploii și zăpezii”. Hyperboreea subterană hesperiană pare a fi un Hades modern în care locuitorii s-au autoizolat după punerea în practică a proiectului epurării umanității, reîntâlnit în povestirea Tozgrec, fiind pedepsiți să retrăiască veșnic, în spațiul subpământean, atât coșmarul apocalipsei programate și provocate, cât și nostalgia vieții la suprafață. Civilizația Hesperus este un Fallanster al viitorului suspendat în neant, un „paradis tehnologic” populat de ființe stranii, simultan oameni și zei. În urma evoluției științifice, hesperienii au reușit să elimine moartea, bolile, suferința, efortul, foamea, oboseala, reproducerea sexuală, stresul, reproducând mitul antic al societății umane perfecte de dinainte de deschiderea Cutiei Pandorei. Singurii care trăiesc în contact direct cu pământul sunt mutanții umani primitivi, apăruți aici în mod inexplicabil după apocalipsă.

Cei care dețin puterea asupra celor trei lumi sunt Horton și Dennis, imaginea fragmentată a întregului divin care se reconstruiește în final. Geografia universului livresc se suprapune ușor peste structura geopolitică a lumii, regiunea țărilor dezvoltate, a celor în curs de dezvoltare și lumea a treia, dar și peste structura tripartită a psihicului uman freudian. Esențială în acest roman este informația despre Arta Transformării, a cărei cheie este oferită cititorului în penultimul capitol, Stăpânul viselor, în care i se revelă misterul acestei arte: „Un joc prin care orice individ uman care stăpânește toate capacitățile creierului său poate sfida legile universului fizic. Mai mult, poate compune o infinitate de universuri care ascultă de alte legi”. Metafora jocului, indiferent că este numit jocul Tozgrec, Jocul Adevărului, jocul serios iocari serio renascentist sau jocul interpretării, este înțeleasă ca mod de viață, în ultimă instanță fiind vorba despre Jocul Globului, jocul lumii descris de Nicolaus Cusanus, analizat de Culianu în studiul Eros și magie în Renaștere.

Romanul Hesperus dezvoltă narativ teoria percepției, conform căreia realitatea tangibilă ar fi, de fapt, imaginară, o reflexie și o ficțiune a Artei, un joc cosmic programat ”ca un mecanism de salvare”, un fel de back-up informatic universal. Pentru cel care stăpânește Arta, singurele realități sunt mințile umane, deși „nu există o fericire valabilă pentru toți”, există soluții individuale, fiecare găsindu-și paradisul în „visul cel mai intim”, visele putând fi trăite și în doi. La un alt nivel de lectură, descoperim prefigurarea realității virtuale și a spațiului cibernetic, metafora somnului și a visului funcționând ca explicație a intrării în realitatea virtuală. Viața poate fi percepută ca o formă de joc virtual, inclusă de Nicu Gavriluță în categoria lumilor imaginare și multidimensionale, realitatea virtuală creată pe computer și rețeaua World Wide Web preluând, după Gavriluță, funcția ”magicianului de serviciu al lumii moderne”, aceasta fiind de două tipuri, realitate virtuală senzorială și realitate virtuală conceptuală. Arta transformării Hesperus este explicată de Culianu și în ultimul său interviu ca o tehnică ”de modificare a conștiinței, a subconștientului”, al cărei scop este manipularea conștiinței umane.

Un punct de origine al titlului romanului ar putea fi Luceafărul eminescian, analizat de Culianu în eseul mitanalitic Fantasmele erosului la Eminescu. Poemul Luceafãrul, publicat în anul 1981, în perioada în care lucra la roman, numele Hesperus având cincisprezece ocurențe în acest text. Prin fanta ferestrei, ”Luceafărul (Hesperus)” contemplă fata într-un scenariu cu fantasme, trimițând la steaua Hesperus, personificare a lui Hesperus adolescentin (”Hesperus care, tradițional, este companionul adolescenților”), reprezentând în viziunea lui Culianu ”o ființă alogenă în lumea aceasta”. Se poate specula faptul că munca la volumul Arborele cenușii l-a inspirat pe autor să dezvolte un roman științifico-fantastic, pornind de la ceea ce a descoperit sondând în ”orizontul imaginar” al lui Eminescu.

Cititorul observă că două titluri de povestiri, Jocul de smarald și Tozgrec, sunt reluate ca titluri de romane publicate postum, într-un proces de trecere a granițelor arhitextuale, aparent fără a exita o legătură între planurile narative ale acestora. Culianu lucra la romanul Tozgrec în vara anului 1984, comunicându-i lui Mircea Eliade dorința sa de a termina, într-o primă formă, manuscrisul cărții, fiind nemulțumit că munca sa a fost întreruptă de o serie de vizite. Considerat de autor un roman fantastic și denumit în acest mod direct de autor (”prima versiune a romanului fantastic la care scriu (Tozgrec))” în scrisoarea 100 din septembrie 1984, romanul va fi publicat doar postum.

Structurat ca o colecție de elemente paratextuale, Culianu utilizează tehnica notelor fictive, a bibliografiei imaginare și a dosarului de presă simulat care conturează un joc narativ polifonic și al perpectivelor multiple deosebit de interesant. Deși publicat independent de intenția lui Culianu, este alocat funcție sale autor, Tozgrec, rămânând nefinalizat, a fost publicat de editura Polirom, în anul 2010, în cele patru variante de lucru utilizate de autor de-a lungul timpului: Grădinile lui Tozgrec, Sid și Mekor, Păianjenul Hermion, Tozgrec. În opinia editorului Tereza Culianu-Petrescu, Tozgrec este ”un șantier scriptural”, la care Ioan Petru Culianu a lucrat între anii 1981-1984, manuscrisul fiind păstrat în arhiva familiei Culianu.

Autorul a structurat manuscrisul romanului pe sistemul unor fișiere digitale, în componente reconfigurabile: Main Body, Fragments, Variants, Ideas & Reflections, Final Version. Romanul este compus din patru părți pe care editorul le-a ordonat în cinci capitole: Grădinile lui Tozgrec, Sid și Mekor, Păianjenul Hermion, Tozgrec urmat de extrase din presă privind Experimentul Lombrosa și Addenda. În Cuvânt asupra ediției, editorul Tereza Culianu Petrescu oferă detalii despre elementele paratextuale auctoriale de tip epitextual, manuscrisul romanului fiind numit de ea ”prelungire ficțională a studiilor de istoria religiilor”. Conform editorului Tereza Culianu-Petrescu, manuscrisul cuprinde aproximativ cinci sute de pagini scrise în limba română și franceză pe caiete dictando, caiete cu arc și coli separate. Prima parte, intitulată Grădinile lui Tozgrec, a fost scrisă începând cu data de 21 august 1981 pe un caiet dictando de 39 de pagini.

Partea a doua, Sid și Mekor a fost consemnată pe trei caiete dictando de 36 de pagini, intitulate Tozgrec 1, cu precizarea datelor pe fiecare caiet în parte: 26 mai, 29 mai, 31 mai 1982, pe care editorul l-a redenumit pentru a evita confuzia. Partea a treia, Păianjenul Hermion, a fost scris pe 171 de coli separate, până în data de 28 august 1983, iar partea a patra intitulată Tozgrec urmat de extrase din presă privind Experimentul Lambrosa a fost redactată în limba franceză cu titlul original Tozgrec suivi d’extraits de presse concernant le LOMBROSA EXPERIMENT, pe două caiete cu arc și coperte de carton, roșie și verde. Caietele conțin, în total, 350 de pagini organizate după logica de tip combinatoriu, între 8 august și 12 octombrie 1984. Addenda adună primele capitole din Experimentul Lombrosa și o parte dintre textele intitulate de autor Variants. Partea finală a romanului, purtând titlul Tozgrec urmat de extrase din presă privind EXPERIMENTUL LOMBROSA, este construită prin tehnica creării dosarului de presă fals și a informațiilor factuale ireale, cuprinzând detalii despre un experiment derulat de profesorul Caspar Stolzius în localitatea Lombrosa din California. Dosarul de presă fictiv este constituit din articole de presă extrase din ziarele Lombrosa Morning Star și Lombrosa Shadow publicate pe o perioadă de treizeci de ani.

În același context, Culianu utilizează conceptul de ”bibliografie imaginară” denumit astfel de Gerard Genette, bibliografie constând în volume de studii scrise de profesor pe tema onirologiei, printre care Confesiunile unui hoț profesionist de vise, La adăpostul visului, Vise controlate în situație de stres, Tratat de onirologie experimentală și aplicată. Romanul conține și elemente paratextuale create prin simularea unei prefețe fictive, semnată cu inițialele I.P.C. de la Universitatea din Lombrosa, California de Sud, datată 7 noiembrie 2011.

Pe lângă numele și titlul repetitiv Tozgrec, recurent în roman este numele Mekor Hayyim, un personaj ambiguu cu o identitate incertă, mare parte dintre personajele acestui roman fiind caracterizate de ambiguitate, identitățile lor neputând fi aflate în întregime. Anticarul Reginald O. Dverr din Grădinile lui Tozgrec se recomandă drept ”cel mare specialist internațional în sisteme antice de închidere a ușilor”, abilitațile sale ieșite din comun constând în a reproduce structura sistemelor de închidere a ușilor și seifurilor. Metaforă a claustrării și a morții întâlnită și la Țepeneag în Așteptare (Plânsul), dulapul Sf. Protasie era dispus în continuarea unei uși secrete ce ducea la un gang în care au fost descoperite rămășițele trupești ale unui călugăr, dulapul căruia i se spunea ”ușile lui Protasie” având ușile defecte, pentru că nu puteau fi închise niciodată.

Păianjenul Hermion pornește de la legenda ”păianjenului Hermion cu sclipiri de rubin” care o dată la o sută de ani se arăta unei persoane cu probleme grave și o ajuta, îndeplinindu-i trei dorințe. ”Savantul așezat” Elis este un avatar al autorului prin elementele biografice commune, emigrarea dintr-un stat totalitarist la vârsta de 22 de ani, prezența imaginii tatălui în personajul Curiosul Bazil, geniu atins de nebunie, ”licențiat în matematici, fizico-chimice și drept”, care moare din cauza incapacității de a se adapta regimului postbelic. Elis, pasionat de programarea mentală și de antropologie ecologică, devine discipolul Magistrului Ceria, laureat al Premiului Nobel, asupra căruia Elis proiectează imaginea tatălui dispărut, în modul în care tânărul Culianu se proiectează asupra lui Mircea Eliade. Elias este preocupat de o anumită formă de divinație onirică, consemnându-și cu regularitate visele avute de-a lungul timpului, structurate în ordine cronologică în perioade onirice diferite denumite ”Animarea cadavrului”, ”Râul Selenei” (titlu de povestire scrisă în Italia în anul 1973), ”Spada Ruptă”, ”Steaua”. Personajul Sim din Sim și Mekkor posedă ”facultăți telepatice simple” care îl fac capabil ”să capteze informații extrasenzoriale” și să prevadă anumite întâmplări. Având o inteligență peste medie cu un IQ de 140, Sim pare implicat într-un experiment de cercetare în domeniul spionajului parapsihologic.

Toate aceste strategii și elemente paratextuale și transtextuale funcționează ca o fantă deschisă cititorului pentru a-i permite acestuia vizualizarea atelierului de creație a autorului, revelându-i acestuia modul de lucru al autorului și felul în care acesta își construiește creația în timp. O parte dintre paratexte funcționează ca ”incidente de frontieră” explicate de Genette ca schimburi, împrumuturi sau contaminări între regimul factual și cel ficțional menite să dezorienteze cititorul în actul lecturii. În romanul intitulat Jocul de smarald, autorul utilizează două dipuri diferite de prefețe, prima fiind numită de Genette prefața auctorială dezmințită, cu intenția de a atribui textul unei alte persoane pentru a justifica existența și biografia acesteia, care ar înzestra povestirea cu credibilitatea necesară. Cea de-a doua prefață este o prefață fictivă olografă atribuită lui Thomas Anglicus, un învățat englez care ar fi trăit în Oxford în anul 1539, al cărui jurnal scris în limba latină pe un manuscris legat în piele de vițel, păstrat în colecția unei biblioteci din Transilvania, ar fi fost găsit de autorul primei prefețe în valiza sa rătăcită la aeroport, patru sute de ani mai târziu.

Semnatarul prefeței alografice mărturisește că intenția sa este de a ”dezvălui aici o taină mare, nebănuită, a unor vremuri extraordinare”, în timp ce scopul semnatarului prefeței auctoriale dezmințite este de a oferi cititorului detalii privind ”circumstanțele de achiziție” a manuscrisului rar și de a fixa textul ficțiunii într-un cadru narativ istoric, incontestabil, autorii romanului plasând acțiunea în Florența anului 1539 guvernată de Lorenzo Magnificul, povestea fiind proiectată din perspectiva vizitatorului englez. Introducerea romanului conține o serie de informații biografice ale autorului, demarând direct cu precizarea anului plecării lui Culianu din țară: (”În 1972 am părăsit România, silit de condiții neprielnice”), situațiile dificile făcându-și apariția de la început prin pierderea bagajului care a fost recuperat cu un obiect străin ascuns în interior, punând posesorul valizei în situație de risc.

Acesta se simte pus sub urmărire, este speriat să nu fie expulzat, extrădat, judecat pentru furtul unei piese antice, tocmai în momentul depunerii cererii de a se stabili în Italia. Dificultatea situației în care se află personajul narator, extinsă asupra întregii vieți, este exprimată prin expresii ca ”stări de nesiguranță”, ”existența mea îndoielnică și suspendată în aer”, ”șederea mea liminală la Roma”, ”interludiu oniric”. În ultimul rând al Introducerii, este menționată conexiunea cu Post-scriptum-ul de la finalul romanului, aceste două documente închizând romanul rezultat din traducerea destul de brută a manuscrisului istoric descoperit în bagaj, ca între două coperte textuale. Cititorul observă suprapunerea planurilor temporale și a celor narative din introducere și post-scriptum, astfel că introducerea din prezent coincide cu post-scriptum-ul din trecut prin coordonata lunii septembrie, moment în care semnatarul introducerii începe să fie urmărit, în timp ce în post-scriptum-ul istoric este consemnată intrarea lui Carol al VIII lea de Anjou al Franței în Milano și Neapole, ”tînărul și năbădiosul rege de douăzeci și unu de ani”.

Textul introductiv cu funcție de prefață auctorială dezmințită, prefața fictivă olografă și post-scriptum-ul pot fi abordate din perspectiva conceptului de semnătură-eveniment-context teoretizat de Derrida, situație în care semnătura aparține unei forme transcedentale de prezent. Semnătura scrisă provine dintr-un prezent devenit trecut și se adresează unui viitor în măsura în care are relevanță dacă este decupată din contextul istoric specific, ceea ce vedem că se întâmplă și în cazul Jocului de smarald. Documentul tradus realizează un transfer de identitate de la personajul istoric către personajul narator printr-un proces numit de Derrida ”corupere a identității”. Semnătura lui Thomas Anglicus face legătura dintre prezentul personajului narator și trecutul sursă ce devine exemplar pentru o situație similară, reiterabilă, puterea și efectul ultim al semnăturii constând în genrarea unui fenomen de expansiune a scrisului. Actul de corupere a identității este realizat prin inserarea de indicii biografice auctoriale, astfel că, în textul introductiv ancorat în prezentul scrierii, devenit și acesta trecut din perspectiva cititorului, personajul narator vorbește despre mutări successive, activitatea de cercetare și de creație în care s-a implicat în perioada următoare (”studii, conferințe, cursuri de predat, scrierea unui mare număr de cărți și articole”).

În plus, îi sunt oferite cititorului câteva detalii din atelierul de creație a cărții construite prin ”comparații și paralele conceptuale”, modificarea sintaxei, parafrazarea unor citate, proceduri utilizate pentru a accesibiliza documentul istoric reconstituit pe baza traducerii realizate în urmă cu cincisprezece ani, căreia îi lipsesc ultimele pagini ce nu au apucat să fie traduse. Scopul semnatarilor introducerii este de a pune textul la dispoziția cititorilor, chiar și în condițiile absenței deznodământului, înlocuit fiind de post-scriptum-ul istoric, Jocul de smarald fiind astfel un roman cu final deschis, ce rămâne să fie decis de cititori.

Culianu considera Jocul de smarald un roman istoric același titlu existând, replicat, și în povestirea Jocul de smaragd din colecția Pergamentul diafan, fiind diferite prin faptul că personajul narator în povestire este o femeie, dar rămânând legate prin tema Zeiței de Smaragd/Smarald, menționată în roman în context alchimic, trimițând la alchimia simbolică analizată de Umberto Eco, proces ce vizează transformări interioare și formarea unor abilități psihice neobișnuite. În acest roman, cititorul constată importul unor motive recurente și a unor personaje repetitive, Jocul de smarald creând puncte de legătură cu studiile Eros și magie în Renaștere, Experiențe ale extazului, Călătorii în lumea de dincolo prin abordarea temelor magiei, amorului curtenesc, a teoriei corespondenței microcosmos-macrocosmos, a experiențelor extatice și a călătoriei în Lumea de Apoi, a teoriei percepției. Jocul de smarald comunică intertextual și cu romanul compozit Pergamentul diafan prin prezența smaraldului montat în opt gheare de aur purtat de Vittoria și prin prezența teoriei radiațiilor a lui AlKindi, iar cu romanul Tozgrec prin menționarea lui Tozgrec și a Mekor Hayym ca prezențe textuale, altfel spus, ca texte în text, discursul romanesc căpătând astfel o profunzime textuală amplă, fiind racordat la corpusul literar teoretizat de Julia Kristeva.

Conectarea la corpusul literar este realizată prin metafora bibliotecii, spațiu heterotopic temporal foucauldian al acumulării infinite de cărți și cunoaștere, autorii punând personajul să urmeze un circuit al bibliotecilor victimelor, introducând astfel și tema lecturii periculoase, a ”puterii nevăzute” existente în anumite scrieri ce pot distruge mințile, exprimată simbolic prin cârligul care străpunge creierul. Intrând în biblioteca lui Pietro, prima victimă, Thomas descoperă o serie de manuscrise scrise de Tozgrec, ofițer al regelui Solomon, spațiul heterotopic al bibliotecii permițându-i autorului să introducă în scenă o listă lungă de autori și texte lecturate în perioada Renașterii florentine. Trecând apoi în biblioteca doctorului Lutzius, o altă victimă, Thomas este fascinat de prezența mai multor tratate ale lui Raymundus Lullus, despre Mekor Hayyim aflând din monologul lui Lombardo, cel ”prăbușit în fotoliu”, imobilizat într-o poziție aproape cadaverică, cu ochii injectați, ”creatura din fotoliu” spunându-i lui Thomas despre scrierea lui Avicebron, intitulată Mekor Hayyim sau Izvorul vieții. Cititorul recunoaște metafora borgesiană a lecturii exprimată prin dialogul cu morții, scriitorii lecturați fiind morți, dar prezenți în textele lor, situație care pentru unii teoreticieni are o conotație magică, ocultă, apropiată de necromanție.

Se speculează pe marginea teoriei percepției și a călătoriilor în alte lumi prin afirmarea subiectivității percepției și a reprezentării realității (”spațiul poate fi o pură ficțiune create de ochii noștri”), realitatea fiind concepută ca o ”convenție acceptată”, prin introducerea ipotezei multidimensionalității spațiale, a experiențelor extatice și a stărilor de catalepsie, autorii enumerând o listă de extatici (Aristeas, Hermotim din Clazomene, Formion, Leonim din Atena) și de scrieri pe tema ”călătoriilor sufletelor”. Spațiul misterios pe care îl descriu acești extatici pare a fi ținutul mitic al Hyperboreii sau al Insulei Albe, insula Leuke, recurent în romanul Hesperus. Romanul este conceput pe baza teoriei percepției și a conceptului de autocertitudine cognitivă, conform căruia experiențele precedente tind să fie utilizate ca scheme paradigmatice de gândire și să influențeze percepția noilor evenimente, după cum vom vedea că se întâmplă în cazul lui Thomas Anglicus.

Ioan Petru Culianu și-a prezentat povestea ca fiind ”un roman istorico-detectivistic” scris în colaborare cu Hillary, prezentată ca asociata sa, acțiunea romanului fiind montată istoric în contextul Florenței lui Lorenzo Magnificul, în 1539, fiind povestită prin ochii vizitatorului britanic Thomas Anglicus. Acesta călătorește în Florența pentru a-și întâlni prietenul Pietro delli Ecati, o personalitate apreciată, specialist în finanțe și astronomie, care cade victimă unui asasinat misterios, fiind înjunghiat în timpul unei plimbări pe podul Ponte Vechio. Începând din acel moment, se conturează o echipă de lucru similară cu cea a autorilor romanului, Vittoria Pitti, cea ”logodită cu un mort” și Thomas Anglicus fiind antrenați într-un șir de evenimente stranii, în încercarea de a da de urma asasinilor. Scopul ucigașilor este să găsească ”o entitate imaterială, misterioasă, al cărei simbol este La Primavera” lui Boticelli (regăsit și în povestirea Miss Emeralds), față de care Culianu avea un interes special, fiind perceput în roman ca un imago mundi, un microcosmos, astfel încât, operând asupra acestui microcosmos, asasinii aveau posibilitatea de a influența macrocosmosul, într-o exemplificare a doctrinei omologiilor cosmice și a signaturii lucrurilor analizată în Eros și magie în Renaștere.

Pentru a conferi autenticitate romanului, Culianu recurge la strategii de factualizare, folosind personaje istorice într-un scenariu ce vizează reconstituirea epocii renascentiste, punându-i în scenă pe Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Amerigo Vespucci. După artificiile de redactare utilizate, menționate de autori în introducere, personajele istorice ajung să vorbească în stil relativ accesibil cititorului modern, Culianu sugerând că experiența mistică a personajului Thomas Anglicus pare a fi o călătorie în timp petrecută în urma unei stări modificate a conștiinței, declanșate în urma unui atac. Thomas se trezește într-o altă lume, considerată de el Lumea de Apoi, unde, conform conceptului de autocertitudine cognitivă, interpretează realitatea prin prisma cunoștințelor sale însușite în trecut, crezând că I s-au revelat ”tainele Lumii de Apoi”, identificând spațiile văzute ca fiind paradisiace, aparținând purgatoriului sau iadului.

Cititorul observă că Thomas călătorește în timp, pomenindu-se în prezentul autorilor și trecutul cititorilor, unde face o călătorie cu autobuzul într-un oraș modern, însoțit de o adolescentă. Astfel, Thomas ajunge să guste ciocolata, sucul acidulat, să simtă fumul de țigară într-un bar, să vadă scara rulantă, liftul, biciclete, plaja, pista de schi, telefericul, tramvaie, autobuze și oameni ai sfârșitului de secol XX, pe care el le interpretează conform cunoștințelor sale. Personajul confundă o ceată de adolescente coafate modern, încălțate cu sandale cu toc cui, purtând ochelari de soare cu un grup de vrăjitoare condamnate:

”Am văzut și fete tinere cu aspect sălbatic, cu părul despletit și încâlcit, purtând ciorapi scurți ca bărbații, îndurând în mod vădit chinurile teribile ale unor cătușe grele la picioare, care le împiedicau să umble. Multe dintre ele suferiseră tortura vaselor de aramă pe ochi […]. Cătușele de la picioare despre care am vorbit aveau niște încuietori ieșite în afară și păreau a deține o importanță hotărâtoare pentru gloata de osândiți”.

Culianu dezvoltă narativ teoria modei recurente și a ”torturilor aplicate corpului feminin” tratată de istoric și în articolul Un corpus pentru corp în care e explicat simbolismul pantofilor cu toc cui purtați de femeie, ce transformă piciorul în copită. Thomas privește îngrozit ceea ce lui îi par pedepse cumplite din iad: boungee jumping, schi, fumatul, activitățile paradisiace fiind plaja, înotul, golful. Thomas confundă autobuzele, ”creaturi de Gheenă” cu niște monștri cu doi ochi bulbucați care transportă osândiții de la un loc al ispășirii la altul, cu aparență de crustacee uriașe ce înghit oamenii în pântecele lor, fiind ”niște specii de animale neînchipuit de slute, gălăgioase și puturoase, de diferite forme și culori . Tramvaiele sunt asemănate cu niște ”râme multicolore și împuțite”, iar biletul de transport este înțeles ca ”permis de călătorie pentru altă lume”.

CAPITOLUL III SCOPTOPHILIA ȘI CAZUL ROMÂNIEI. DISCURSUL POLITIC

Având în vedere tipologia discursurilor monologice (epic, istoric și științific) și dialogice (discursul carnavalesc, menipeic și romanul polifonic) teoretizată de Julia Kristeva, discursul politic semnat de Ioan Petru Culianu este dialogic, fiind construit în mod dinamic, prin procesul de ”geneză distructivă”. Scopul articolelor sale politice critice, provocatoare, uneori rebele, alteori agresive, este să pună la îndoială status-quo-ul, să încalce interdicțiile fixate de puterea politică și să adreseze întrebări autorităților și comunității sociale, pe care le examinează și le pune față în față, determinându-le să se analizeze reciproc. Recurgând la forța ”râsului carnavalului”, simultan revoluționar și tragi-comic, publicistul construiește o scenă, pe care provoacă succesiunea monstruoaselor măști ale carnavalului politic derulat în România comunistă, liminală și post-liminală.

Discursul său politic este menipeic prin asumarea funcției textului ca ”activitate socială”, prin întoarcerea privirii spre societate cu intenția de a reflecta în scrierile sale dimensiunea politică și socială a realității, în paralel și complementar cu investigațiile științifice, exersând conceptul de intenție derridiană de a scrie, ”voința-de-a-spune-ceea-ce-vrea-să-spună”, de a face o depoziție scrisă asupra contextului real în care trăia, folosind ”forța de ruptură” structurală actului scrierii. Discursul menipeic reprezintă, în opinia Juliei Kristeva, o stare de luptă contra legii, ”un act politic”, îndeplinit prin revelarea adevărului în mod direct, aproape brutal, printr-un limbaj scandalos, excentric, ceea ce vedem că se întâmplă și în textele politice ale lui Culianu. Discursul socratic, pe de altă parte, se particularizează prin forma autobiografică, având aparența unui dialog, al cărei obiectiv este revelarea adevărului, de multe ori în situații limită, caz în care discursul este reprezentat de persoana vorbitoare și acțiunile sale, pentru că ”vorbirea este omul și activitatea sa”, avându-se în vedere procesul juridic și așteptarea morții, față de care autorul ia poziție prin discurs.

Acest tip de discurs elaborat într-o situație liminală este denumit de Kristeva discurs ”pe prag” care, la rândul său, a stimulat apariția unor noi forme discursive dialogice. Articolele politice semnate de Culianu sunt socratice prin prezența unui grad de risc și menipeice prin dimensiunea opoziției politice, discursul său politic subminând discursul puterii, caricaturizându-l, dedublându-l, replicându-l inversat în propriul discurs, deconstruindu-l, astfel, din temelii. Articolele politice semnate de Ioan Petru Culianu sunt dialogice prin caracteristica contestatară, polemică, Kristeva fiind de părere că jurnalismul politic începe odată cu discursul menipeic, considerat o formă incipientă a jurnalismului politic. În viziunea teoreticienei, discursul menipeic reprezintă expresia gândirii sociale și politice asumate într-un context istoric dat, o formă de luptă împotriva autorităților religioase ale vremii. Având o structură ambivalentă, construită pe o schemă onirică, la granița dintre real și psihologic, punct al alienării și al interiorizării, discursul menipeic este ”un act politic” desfășurat ca un spectacol, în opoziție cu logica formală, pe care o contestă, punând la îndoială interdicția stabilită într-un context social dat.

În eseul Adevăratul real, Kristeva analizează diferența dintre adevărul istoric sau social, asumat de discursul autorităților și adevărul-real, cel ce trebuie revelat, demonstrat, Culianu, capabil fiind să discearnă această diferență, încearcă să o transmită și celorlalți în scrierile sale politice. În opinia teoreticieni, în ultimă instanță, adevărul real se dovedește a fi crima, având în vedere concluzia freudiană conform căreia fiecare societate și lege după care funcționează sunt construite pe o crimă. Acest adevăr real trimite la realul lacanian, despre care Roland Barthes spunea că este diferit de realitate în sine, perceptibilă direct, realul fiind o stare de realitate ce trebuie demonstrată, dar poate fi relaționat și cu conceptul derridian de ”context real” configurat de prezența scrierii, a semnatarului, a mediul în care acesta este inserat, experiența sa personală, precum și intenția sa, ”voința-de-a-spune-ceea-ce-vrea-să-spună”.

Poziția de exil și dizidență asumată de Culianu influențează modul de articulare a discursului său, precum și desfășurarea vieții sale, Kristeva marcând importanța dizidentului în cultura europeană a sfârșitului de secol XX prin constatarea ”Un spectru bântuie Europa: dizidentul” inclusă în primele rânduri ale textului Un nou tip de intelectual: dizidentul în care teoreticiana configurează portretul intelectualului modern, consacrat ”idealului egalității sociale și economice”, spiritul de revoltă fiind convertit în fapte de limbaj. Din acest punct de vedere, în acest capitol este analizată codificarea stării de revoltă trăită de Culianu în publicistica politică, dar și în celelalte forme de discurs, luând în considerare faptul că, după Kristeva, toate formele artei moderne, inclusiv literatura, reprezintă moduri variate de a se comunica pe sine al creatorilor, proces situat uneori la limita alienării mintale. Demersurile de accesibilizare a produselor cultural-artistice la nivel global și răspândirea culturii pop amenință statutul discursurilor puterii prin sinestezia implicită și caracterul subversiv, context în care rolul intelectualului este să folosească cunoașterea cu scopul de a milita pentru egalitate și dreptul la libertatea cuvântului, dar și să certifice ”valoarea politică” a libertății cuvântului care propagă această cunoaștere. Reprezentant al nivelului neproductiv al societății, fără loc de muncă sau student fără perspective de angajare, intelectualul se află, în viziunea teoreticienei, într-o poziție de contradicție cu puterea.

Starea de opoziție a intelectualului perceput de Kristeva ca ”instrumentul raționalității discursive” se materializează prin ”erupția limbajului”, existând trei clase de intelectuali dizidenți moderni: dizidentul rebel aflat în opoziție politică cu puterea, dizidentul psihanalist și intelectual scriitor care utilizează limbajul ca instrument creator. Ioan Petru Culianu abordează toate aceste forme de dizidență în discursurile sale, astfel încât, în publicistica politică, Culianu devine un dizident rebel în opoziție cu puterea politică, marcat fiind de starea de exil potențată cu cea de dizidență, considerat de Kristeva, ea înseși o exilată într-o epocă a exilului, o formă de dizidență prin starea dezrădăcinare, poziția de exilat fiind complementară scriitorului. Teoreticiana identifică mai multe generații istorice de exilați, începând cu exilul ebraic, diaspora intelectualilor ce transcende limitele lingvistice, exilul din Gulag, și exilul refugiaților din spațiul totalitarist comunist, în ultima categorie încadrându-se și ea, ca ”exilat din calea socialismului și a raționalității marxiste”, categorie din care face parte și Culianu. Această clasă de tineri intelectuali exilați din Europa de Est comunistă care nu a trecut prin ororile detenției politice și-ar putea aduce contribuția prin demontarea mecanismelor discursurilor și a gândirii structurate local, folosind tehnici subversive, analitice, în colaborare cu intelectualii occidentali.

Kristeva este convinsă că adevăratul spațiu al dizidenței moderne este gândirea analitică exprimată prin poziția abordată sau codificată indirect, prin simbolism, astfel că Ioan Petru Culianu expune o viziune critică politică în rubrica Scoptophilia, percepându-și activitatea publicistică politică ca pe o datorie civică. Edward W. Said, autorul prelegerilor intitulate Representations of the Intellectual, descrie intelectualul ca fiind prin definiție un ”exilat și un marginal”, al cărui rol în societate este să reveleze adevărul, în special dacă acesta este confiscat de o putere abuzivă. Pentru că valorile omenirii sunt universale, indiferent de sisteme politice, religioase si culturale, intelectualul trebuie să le apere, acțiune care îi conferă noblețe și îi asigură respectul comunității, misiunea intelectualului și una dintre chemările sale principală fiind să militeze pentru respectarea dreptului la liberă exprimare, Said considerând că intelectualul se află într-o stare de opoziție și dezacord cu puterea, reprezentând segmentele vulnerabile și dezavantajate ale societății.

Ioan Petru Culianu analizează poziția de exilat în articolul intitulat Exil, publicat în anul 1975 în revista pariziană Limite, articol citit de Eliade, fapt semnalat în scrisoarea 27 datată 7 martie 1977 (”Mulțumiri foarte sincere pentru paginile din Limite, care l-au entuziasmat pe Ierunca”). Cuvântul exilat are douăzeci și cinci de ocurențe în textele politice scrise de Ioan Petru Culianu, iar în viziunea publicistului, modelul suprem al exilatului este Elie Wiesel. Scriitor și jurnalist originar din Sighet, România, Elie Wiesel a fost distins cu premiul Nobel pentru pace în anul 1986, fiind pentru Culianu, ”profetul care strigă”, protestând împotriva ”forțelor răului care i-au izgonit din țările lor” pe cei aflați în exil. În articolul portret Ellie Wiesel, Culianu conturează portretul exilatului ca pe un luptător, membrii diasporei fiind numiți ”poporul ales al exilului prin excelență”. Culianu admira curajul lui Ellie Wiesel, martor și victimă a tragediei din lagărele naziste, care decide să vorbească lumii întregii despre Holocaust ”a hotărât să vorbească, pentru a nu mai îngădui ca barbaria să învingă încă o dată”, asumându-și un rol activ pe plan internațional.

În opinia lui Ioan Petru Culianu, fiecare exilat suferă drama celui desprins de țară și trece prin probleme de adaptare într-un stat străin, începând cu dificultățile întâmpinate în obținerea documentelor legale și a ”identității juridice”, despre care vorbește în interviul acordat în anul 1978 lui Gianpaolo Romanato, publicat în Il Popolo. În acel moment, era de părere că exilații suferă drama dezrădăcinării și a loialității față de valori (”nu-și uită misiunea”), mărturisind că obiectivul său principal era să găsească un loc convenabil unde să poată scrie (”important e să reușești să-ți construiești un colț de lume în care să poți gândi și scrie”).

În același interviu, Ioan Petru Culianu expune motivul care a stat la baza deciziei de a rămâne în străinătate, acesta funcționând ca ”numitor comun” al dizidenței românești din exil, constând în dorința de a scăpa de o putere abuzivă care exercită ”constrângeri politice”, ”oprimare” și ”anihilarea oricăror valori spirituale”. Tânărul Culianu expune dificultățile cu care s-a confruntat în exil în perioada italiană, constând într-o serie de experiențe traumatizante ”lagărul de refugiați, munca manuală, indiferența și suspiciunea oamenilor”, frica, umilința, nesiguranța, senzația de rătăcire, pe care le menționează și Paul Goma, specificând faptul că ”nu este deloc ușor să trăiești în exil”.

În ultimul său interviu, de data aceasta după căderea comunismului, Culianu discută ”puterea de asimilare a Occidentului”, revenind asupra problemelor emigranților din Europa de Est, agravate de criza economică și de șomajul în creștere, explicând retrospectiv situația întâlnită în Italia și Olanda în acele vremuri și în momentul interviului:

”Viața devenise foarte problematică pentru noi, emigranții. Deja când am emigrat eu se spunea că situația devenise foarte dificilă. Erau noi reguli, noi dificultăți în emigrare. Cu cât cineva ajungea mai târziu, dificultățile creșteau: dreptul, posibilitatea unei munci”.

Kristeva consideră că procesul de semnificare lingvistică se articulează în două moduri, semiotic și simbolic, dialectica acestora condiționând tipul de discurs abordat de scriitor, ce poate fi concomitent semiotic și simbolic, dar nu în proporții egale. Conceptul de choră semiotică reprezintă un cumul de pulsiuni în raport cu care discursurile se poziționează, prin acord sau prin opoziție, Kristeva subliniind faptul că, în perioade istorice agitate, în timpul evenimentelor revoluționare, se realizează transferul de pulsiuni contradictorii, provocând ”pulverizarea limbajului”, ceea ce vom vedea că se întâmplă și în cazul scrierilor lui Ioan Petru Culianu, ca și în mare parte din publicistica românească postrevoluționară. În volumul Imaginarul violent al românilor, Ruxandra Cesereanu analizează texte reprezentative publicate în publicistica românească și stabilește nouă tipuri de registre ale limbajului violent împărțite în felul următor: registrul subuman, igienizant, infracțional, bestiariu, religios, putrid-excremențial, sexual-libidinos, funebru și rasisto-xenofob. Autoarea subliniază faptul că cenzura comunistă și refularea expresiei a determinat o erupție violentă a limbajului imediat după deceniile totalitariste, iar mare parte dintre scriitorii și jurnaliștii români postcomuniști au preferat un tip de exprimare agresivă și injurioasă. Cesereanu explică procesul ca pe o defulare lingvistică, ulterioară cenzurii, care a explodat în valuri de atacuri textuale virulente și brutale.

După Luminița Roșca, acest fenomen postdecembrist are o ”funcție compensatorie” care intenționa eliberarea de limitările impuse de limbajul propagandistic comunist. Această tendință este remarcată, parțial, și în cazul lui Ioan Petru Culianu, care folosește uneori un ton intransigent, acuzator, încadrându-se, în mare parte, în registrul ingienizant și în cel infracțional. Accentele igienizante vizează salubrizarea societății contaminate, unde România este ”un pacient” supus tratamentului, iar registrul infracțional urmărește acuzarea infractorilor catalogați drept golani și derbedei și pedepsirea acestora pentru greșelile comise. Uneori, Culianu apelează la registrul de tip bestiariu, transformând persoanele criticate în animale (cal muribund), insecte (”omizi intelectuale”), ”monștri” (opt ocurențe), ”bestii” (o ocurență) și ”gremlini” (două ocurențe), accentele mai dure ale discursului politic vizând aparatul de poliție politică (”diabolici cretini”, ”aparat de debili mintali”, ”idioți spălați pe creier”).

Conform Monicăi Spiridon, publicistica eminesciană reprezintă ”o universalie a structurii generative profunde a publicisticii” românești, existentă ”în memoria genetică a urmașilor”, care operează ca o grilă de valori în spațiul publicistic național. Acest spațiu publicistic românesc este binar, caracterizat de polarizarea sacru-profan, de amestecul de registre retorice și stilistice, în care discursivitatea de tribună sau de amvon se amestecă cu cea de stradă, într-o manifestare a fenomenului numit ”logica impurității”. Filtrată prin acest instrument, jurnalistica eminesciană apare marcată de o ”rară violență a expresiei”, reprezentativă prin ”vehemența”, ”cruditatea limbajului” care, în viziunea analistei, dovedește că ”expresia profană cea mai nestrunită rămâne, în fond, cealaltă față, cea infernală, a verbului profetic”, tendințe prezente și în textele politice ale lui Culianu.

În publicistica politică, Ioan Petru Culianu abordează un model de discurs considerat de Roland Barthes discurs de tip terorist prin utilizarea violenței limbajului pentru a-și atinge scopul, care poate fi militarea pentru un crez, demonstrarea unui adevăr sau a unei anumite forme de justiție în care autorul discursului este avocatul unei cauze, poziție asumată de Culianu în publicistica politică unde va susține cauza României. Discursul terorist este caracterizat de o violență intrinsecă, folosește ”forța cuvântului” ca pe un instrument, poate singurul de care dispune autorul, caz în care implicația teroristă dispare. Barthes subliniază faptul că, dacă scriitorul nu dispune de o altă modalitate de a semnala adevărul, atunci violența limbajului este justificată în anumite situații (”violența inerentă ce derivă din faptul că nici o rostire nu este capabilă să exprime direct adevărul și nu are la dispoziție alt mod decât forța cuvântului; astfel, aparența teroristă a discursului dispare”).

Al doilea tip de discurs, cel represiv, are legătură cu Legea și ceea ce aceasta stabilește ca fiind interdicție sau permisiune, un discurs construit pe antiteze, categoric și direct pronunțat de o anumită parte și contra alteia. Discursul pașnic se dorește lipsit de orice formă de violență a limbajului, ceea ce poate fi frustrant, având în vedere apetența oamenilor pentru situații conflictuale. Din punct de vedere politic, discursul neconflictual este atipic, deoarece polemica este o ”armă esențială” a luptei politice, teoreticianul fiind că limbajul nu poate fi eliberat în întregime de implicația agresivă.

”Cazul României” este susținut de publicist cu argumente extrase din perioada comunistă și cea postrevoluționară, structurate în două mari secțiuni, aferente României comuniste și României postdecembriste, cu o falie intermediară dedicată momentului liminal al Revoluției. Publicistul își structurează cazul pe două nivele, cel național și cel personal, care se suprapun și converg pe parcurs, conceptul de caz contextualizat personal fiind menționat în întrebarea retorică rostită de interlocutorul publicistului, ”prietenul”, care interoghează (”Crezi că-i nevoie să-ți argumentezi cazul?”, Patriot), regăsindu-l și în articolul Doi poeți români, ”cazul Laurențiu”, poetul prezentat ca ”personaj incomod”.

În articolele politice, Culianu pledează ”cazul României” în fața instanțelor internaționale, considerat ”destul de atroce și neînchipuit de trist”, conceptul de caz al României apărând de două ori, în articolul Ellie Wiesel, în care România este comparată cu un lagăr de exterminare și în articolul intitulat Regele a murit – atenție la urmaș. ”Cazul României” reprezintă, în scrierile lui Paul Goma, prăpădul, ”crima împotriva poporului român de care se fac vinovați Ceaușeștii”, pe care revoluționarii și Liiceanu îi cheamă într-un proces ”făcut celei mai cumplite perioade din istoria României și celei mai cumplite perioade din istoria omenirii: comunismul”, necesar din punct de vedere istoric, etic și chiar metafizic. Conceptul ”Cazul României” are trei ocurențe în scrierile lui Paul Goma, care atrage atenția asupra ignorării fenomenului totalitarist ceaușist în contextul totalitarismului internațional, exemplificând situația prin studiul semnat de Andre Glucksman, care ”nu cunoaște ”cazul” (specific – nu e un pleonasm) al României ceaușiste și nici nu dă semne că ar dori să-l cunoască”.

În conturarea situației României, publicistul pornește de la perioada comunistă și descrie un spațiu-timp straniu, coșmaresc, desprins, uneori, din dramaturgia absurdă ionesciană, alteori din scenarii hollywoodiene de filme de groază sau din nuvele macabre semnate de Edgar Allen Poe, ”atrocele film de groază” transmis în direct la nivel mondial culminând în momentul Revoluției (Cea mai proastă inteligență). La fel ca și Ioan Petru Culianu, Gabriel Liiceanu percepe dimensiunea de film de groază a crimelor comunismului românesc, ambii împărțind lumea în două zone, zona normalității și a democrației unde, după Culianu, ”toate se sfârșesc, totdeauna, cu bine” și România, dispusă într-o dimensiune a groazei, în partea opusă, unde ”lucrurile se sfârșesc întotdeauna rău”. Despicarea lumilor este întâlnită și în articolele publicate de Cornel Nistorescu în săptămânalul Expres imediat după Revoluție, în februarie 1990, care semnalează continuarea separării nomenclaturiștilor, ”burghezia roșie”, ”îngâmfații politici” de restul societății în privința privilegiilor (”separare în ”lumea bună” care nu este decât lumea proastă a politicii”).

Culianu folosește conceptul de ”filme de groază” ca titlu al primului articol, Filme de groază, cu care inaugurează rubrica Scoptophilia, în 23 iunie 1990, luna mineriadei desfășurate între 13-15 iunie 1990, despre care discuta cu Vladimir Tismăneanu, acesta amintindu-și ”de conversația telefonică fără sfârșit purtată cu Ioan Petru Culianu care voia să știe absolut totul despre ororile din București”. Gabriel Liiceanu abordează conceptul în articolul Omul nou va vota, referindu-se la personajul activist, milițianul și securistul, o specie de cotropitori care ”precum în filmele de groază, erau ființe venite de nu se știe unde”. ”Creierul mic al activiștilor” este menționat în articolele lui Cornel Nistorescu, în scrierile lui Paul Goma fiind prezent ”ciomagul de activist”, cu care activistul este dotat pentru a interveni. În această regiune, după Culianu, scenarii de ”filme de groază” au fost regizate ”cu bandiți răzbunători și cadavre putrezind în stradă”, Liiceanu definindu-i pe comuniști ca ”bandiți legaliști” ce, luând legea în mână, au comis crime, torturi și atrocități pe care le justificau prin legi special create:

”[…] comunismul a fost o crimă organizată la adăpostul legii și legitimată prin minciună. Comuniștii apar ca bandiți legaliști. Ca orice bandiți, ei înjură, bat, torturează, omoară, numai că pentru cele mai teribile atrocități ei au legi” p. 108.

Filmele macabre semnalate de Culianu sunt denunțate și de Liiceanu, ca fiind puse în scenă de ”regizorii ororii” împreună cu torționarii angajați, așezați pe o falie a lumii, ”de cealaltă parte a lumii” aflându-se cei morți, exterminați de bandiții cu legea în mână. Pe pragul dintre aceste două hotare se găsesc victimele care au supraviețuit și au depus mărturie despre ororile îndurate, așteptând, suspendați între dimensiuni, să se facă dreptate și să se limpezească lumea. Infernul lui Liiceanu este Gulagul românesc, unde s-au petrecut atrocitățile de coșmar îndurate de prizonierele politice cărora li se smulgeau dinții cu tot cu gingii cu cleștele, erau călcate în picioare până le ieșeau plămânii zdrobiți prin coaste, erau atârnate ca vitele de cârlige în tavan, legate de mâni, lăsându-și părul și dinții în celule. Pentru Paul Goma, trecut prin torturile universului concentraționar, ”România chiar este iadul” o dimensiune de ”Sfârșit-al-Lumii” și a ”Marelui Rău” unde oamenii sunt ”striviți de rău, obosiți de atâta rău, [încât] sudoarea și lacrimile ne-au împăienjenit privirea”.

România comunistă a fost descrisă de Culianu folosind cuvinte cu valențe negative: groază, tragedie, barbarie, genocid, lagăr, durere, infamie, nelegiuire, nedreptate, demență, povară, pagubă, minciună, nesiguranță, viclenie, abrutizare, sclavie, exploatare, inteligență diabolică, agonie, situație-limită, abatoarele puterii, panică, torturat, mutilat, distrus fizic și psihic, infernuri, capcană, brutalitate, atrocități, sancțiuni, răzbunare, Martir, victime, păcat, călăi, mlaștină, noroi, umilință, arest, pedeapsă, tortură, persecuție, sclavie, întuneric, strigoi, fantome, coșmar, minți bolnave, macabru, sânge, foame, exterminare, prostie, batjocură, nebuni, exploatare, tenebre demonice, efect haotic, satanic, diabolic, dezastru, ură, teroare. Mare parte dintre aceste cuvinte cod sunt regăsite și în scrierile lui Paul Goma, precum și în articolele politice semnate de Gabriel Liiceanu după 1989, reunite în volumul Apel către lichele – film de groază, monștri, activist, crime, atrocități, infern, coșmar, călăi, bandiți, prăpastie, iad, sânge, megalomanie, victime, crimă, imoralitate, oroare, boală, minciună instituționalizată, mutilare, absurd, tortură, crimă organizată.

În acele timpuri, după Culianu, România suferea de ”vocația prăpastiei” ce o determina să fie ”atrasă de abisuri”, pentru că era dominată de o ”forță satanică”, Ceaușescu fiind numit Satan, Monstru în scrierile lui Paul Goma. Căzută sub puterea unei ”dictaturi barbare și imbecile” caracterizată drept ”cea mai atroce”, România a devenit un ”infern”, cuvânt recurent de șapte ori. Spațiul comunist stătea sub semnul forței ”răului” (șapte ocurențe), al ”morții” (opt ocurențe, o dată cu majuscule) pe care publicistul le neagă cu vehemență de unsprezece ori, din care de patru ori NU! este scris cu majuscule și semn de exclamare, iar de șapte ori cu litere mici, dar păstrând forma exclamativă. Acest tărâm sinistru, înecat în ”mizerie” (opt ocurențe), ”minciună” (șaptesprezece ocurențe), ”foame și frig” (cinci ocurențe), ”prostie” (șase ocurențe), ”teroare” (două ocurențe), ”dezastru” (două ocurențe) era locuit de ”monștri” (opt ocurențe) și ”călăi” (două ocurențe). România comunistă a fost ”un pământ îngust, strâmt și barbar”, un ”inexorabil nisip mișcător” (Iadul și civilizația) acoperit de ”tenebre demonice”, înghițit de ”frig, întuneric, foame și moarte”.

În această realitate coșmarescă erau captivi cei incomozi puterii comuniste, disidenții, și intelectualii opozanți, ”unul dintre oamenii cei mai persecutați din România” fiind, la sfârșitul anilor ’80, Andrei Pleșu, căruia publicistul îi dedică o scrisoare deschisă, la cererea postului internațional Radio BBC Londra. Articolul Scrisori deschise către Andrei Pleșu acuză constituirea ”dictaturii celei mai atroce pe care a cunoscut-o România vreodată”, dezvoltată de ”oligarhia familială română” ceaușistă care a regizat ”catastrofa României” în acord cu ”scenariul din mintea bolnavă a lui Ceaușescu”. Publicistul descrie condițiile în care trăiau majoritatea românilor, privațiunile la care erau expuși de către regimul politic, ”la umilințele, la presiunile, la foamea și la frigul la care sunt supuși, pentru a proclama dreptul lor suveran de a nu participa la minciuna unei dictaturi barbare și imbecile”. Despre foamea,”frigul-întunericul-demolările” îndurate de populația României în acei ”ani de infern” vorbește și Paul Goma în scrierile sale, lipsuri de care se fac vinovați nomenclaturiștii comuniști:

”Încă o dată, din nefericire, pâinea cea de toate zilele a românilor se află în mâinile ceaușiștilor de toate rangurile, gradele, unul mai incompetent și mai cinic decât altul, al căror scop în viață este unul singur, de a-și păstra – cu orice preț – parcela de putere (ah, Puterea la Români…)”.

”[…] au ruinat economia și au devastat peisajul, au înfometat și pedepsit cu bezna și cu frigul un popor întreg? Cei care, din înaltul tronului, când dădeau un ordin sau o ”indicație prețioasă” – sau doar o vorbă scăpată cum scapă vorba când vorbești prea mult și nu mai ai timp să gândești – în următoarele 24 de ore acea ”indicație” era ”tradusă în fapt”.

În societatea comunistă cuprinsă de boala minciunii, duplicității, terorii, se putea face politică în două moduri diferite, activismul comunist și disidența, prima categorie fiind, după Gabriel Liiceanu, cei care au făcut un pact cu diavolul, slujindu-l asistați de armata infernului, aparatul de represiune, cea din urmă categorie fiind cea dată pe mâna torționarilor, cum s-a întâmplat cu Paul Goma. În acea perioadă, s-au conturat trei tipuri de opoziție comunistă realizată prin disidență, rezistența prin cultură sau prin emigrarea în Occident. Cei care cultivau adevărul și refuzul minciunii tolerate erau, în general, dizidenții, o formă de intelectuali publici care se arătau critici în privința încălcării drepturilor omului în regimul comunist, urmărind recâștigarea ”libertății de a gândi, scrie sau chiar cânta, pe scurt, de a crea un spațiu alternativ, în afara controlului statului-partid”. Dacă disidentul își exprima deschis, public, dezacordul cu regimul comunist, riscând represiune dură, intelectualii rezistenți, mult mai numeroși, nu au susținut sistemul politic, riscând să fie marginalizați social și profesional, cea de-a treia formă de opoziție reprezentând exilul. Toate cele trei segmente de opoziție comunistă au colaborat, schimbând informații despre disidenții intrați în vizorul Securității, arestați, a căror șansă de supraviețuire depindea de mediatizarea cazurilor în străinătate, responsabilitate preluată de românii din exil, activi la Europa Liberă, Vocea Americii și BBC România.

Unul dintre intelectualii rezistenți era Andrei Pleșu, căruia, în perioada respectivă, îi era interzis dreptul de a scrie și de a publica, singurul spațiu al libertății rămânându-i cel al propriei imaginații, unde, alături de Culianu și de ceilalți români, proiecta căderea dictaturii comuniste și democratizarea țării, căderea comunismului și democrația putând fi doar gândită și visată (”cu toții visăm liberarea României de comunism”, Paul Goma). După Liiceanu, într-o epocă a terorii, dizidenții au fost cei curajoși, demni, care au spus adevărul și au refuzat să intre în complicitate prin tăcere și tăinuirea realului, cei care se opuneau crimelor comuniste, rezistându-i cu riscul de a fi ”bătuți și călcați în picioare de oamenii Securității”, cei care au fost capabili ”să conteste Infernul”. În mijlocul acestui infern, apele societății românești s-au despicat în două părți, grupând de-o parte călăii, de alta victimele, raportat la patru grade de complicitate, dizidenții fiind cei care ”au spus adevărul până la capăt”. Totuși, dintre ceilalți, cei mai puțin vinovați au fost cei care au tăcut, înfricoșați, complicii prin pasivitate, amuțiți de teroare, urmați de cei ce au acceptat compromisul prin constrângere, apoi de activiști, ”paznicii hotarului”, ultimul cerc al infernului fiind ocupat de artizanii ororii, torționarii:

”Cu excepția tinerilor, care nu avuseseră timp să participe la vina colectivă, și cu cea a disidenților (dar abia din clipa în care au devenit disidenți, adică din clipa în care au spus răspicat adevărul pînă la capăt), toți ceilalți eram vinovați prin complicitate”.

Situația disidenților în România comunistă este analizată de Peter Gross care menționează faptul că orice formă de opoziție era criminalizată de regimul comunist, consecințele dizidenței fiind foarte grave, ”detenție, arest la domiciliu, bătăi, emigrare forțată sau chiar moartea”. Din aceste motive și cauza lipsurilor grave, momentul căderii dictaturii comuniste era așteptat cu sufletul la gură de toți românii, încadrați de Culianu în grupe de optimiști, pesimiști moderați și pesimiști deplini, prima categorie aproximând căderea comunismului în câteva luni, a doua categorie considerând necesar ajutorul internațional, iar ultima categorie fiind convinsă că dictatura comunistă va cădea doar după moartea lui Ceaușescu.

Din perspectivă personală, deși cazul lui Pleșu este diferit de al lui Culianu, rămas să facă opoziție în țară, Culianu fiind nevoit să se confrunte cu dificultățile exilului, publicistul acuză, în articolul Patriot?, imposibilitatea de a se realiza pe plan profesional și științific în statul român comunist, motiv care l-a determinat să caute soluții în străinătate. Culianu reproșează statului român că ”i-a închis gura”, ”i-a interzis cărțile”, susținând că a fost ”umilit” și ”sacrificat” de țară. Conform principiului dreptului natural al cetățeanului, ”orice om are dreptul de a cere ceva statului în care s-a născut”, iar Culianu reclamă dreptul de a se face auzit pentru a verbaliza frustrările și a evidenția problemele grave cu care s-a confruntat personal, ce în continuare creează dificultăți și altor cetățeni cu potențial. El recunoaște cu amărăciune faptul că, până acum, a primit doar ”suferință, nenorocire, prostie și durere”, trauma simțită fiind redată prin expresia ”schilodit la suflet”. După o stare de autism impus întregii comunități a românilor în condițiile terorii comuniste, Culianu consideră că a venit timpul să se implice mai intens în problemele naționale și demarează acest proiect sub formă de activism media investit cu virulența unui rechizitoriu.

În discursul său, înarmat cu un instrument de scris cu funcție de bisturiu, Culianu disecă politica sistemului comunist, derulată pe parcursul a ”patruzeci și cinci de ani de strâmbătate comunistă”. Apelul la neuitare, analiză și disecție a ororii este obligatoriu și din punctul de vedere al lui Gabriel Liiceanu, pentru că ”oroarea ne-analizată, ne-disecată, va rămîne la pîndă”, riscând să erupă din nou. Morții și victimele comunismului nu pot fi uitate în modul în care evreii nu pot uita rudele ucise în lagărele de exterminare naziste, fenomenele de exterminare fiind aceeași manifestare a forțelor răului materializate în experimentele totalitariste ale secolului însângerat:

”Evreii nu i-au uitat pe cei care le-au omorît copiii, frații și părinții în lagărele naziste. Și este normal așa. De ce și-ar uita celelalte popoare morții din lagărele comuniste ? De ce trebuie Elisabeta Rizea să-i uite pe cei care au scalpat-o, atîrnînd-o de păr într-un cîrlig? De ce trebuie să uite Monica Lovinescu faptul că mama ei a fost condamnată la 18 ani închisoare (și a murit acolo) pentru „vorbe de denigrare la adresa regimului popular" ? De ce trebuie noi să ne uităm morții, închișii și schingiuiții, viețile noastre devenite cenușii, destinele noastre frînte, umilința continuă, minciuna în care a trebuit să trăim și care ne-a guvernat clipă de clipă viața ? Există două măsuri și două memorii pentru aceleași fapte ?”.

Pentru atrocitățile comise împotriva poporului român, Paul Goma, martir al închisorilor comuniste, solicită ca toți ”criminalii de la Securitate” să fie judecați de un ”Nurnberg 2”: ”Câte mii și mii de români nu și-au dat sufletul – după ce fuseseră storși de sânge, de sudoare, de urină – în-mâinile-Securității”, iar șirul acesta de crime nu pot fi nici uitate, nici iertate, ”cine crede că are dreptul să ierte – n-are decât”.

Cuvântul comunism/comunist are cincisprezece ocurențe în publicistica politică semnată de Ioan Petru Culianu, cumulat cu noțiunea de socialism / socialist (cinci ocurențe), dictatură/dictatorial (douăsprezece ocurențe), tiranie (două ocurențe). Culianu a criticat vehement regimul comunist implementat în România de familia dictatorială, un ”sistem prezidențial paternalist”, un regim dominat de ”figuri paterne, dictatoriale”, într-o ”epocă mortuară”. După Gabriel Liiceanu, comunismul a fost ”un banchet al crimei” în urma căruia spațiul real s-a transformat într-un tărâm al morților, atât de mulți, încât în lumea de dincolo nu au mai încăput ”fantomele nejudecate și reînviate ale trecutului nostru”.

Vladimir Tismăneanu percepe comunismul ca pe un sistem politic diabolic care a lăsat în urmă ”un peisaj devastator plin de cadavre”, Paul Goma menționează ”Moartea adusă de Ceaușești” și ”otrava comunismului ceaușist”, conotația fatală a regimului comunist fiind subliniată și de Nicolae Coande care descrie țara mutilată de comuniști sub forma ”unui imens cimitir fără cruci”, ca rezultat al ideologiei morții ritualice duse de partidul ”dominant și apocaliptic”, ”organizat ritualic în jurul morții, venerând-o și aducându-i jertfe”. Coande este convins că partidul comunist, menținut la putere prin teroare și delațiune a utilizat ca armă politică infailibilă o statistică a morții. În mărturiile consemnate în volumul Anatomia mistificării, moartea este unul dintre cuvintele recurente, vorbindu-se despre ”vecinătatea noastră cu moartea în istorie”, ”moarte civilă și intelectuală”, ”moarte sub tortură”, ”omorât în anchetă”, ”moartea în penitenciar”, ”bătaie soră cu moartea…”.

În articolul O lecție de politică, Ioan Petru Culianu definește comunismul ca pe o ”oglindă deformantă” a realității, considerând că deceniile de totalitarism au creat României ”o imagine atât de nefastă” și ”posibilități atât de meschine” și au condamnat-o să rămână un spațiu al ratării și al ”timpului pierdut” în sens proustian, un Triunghi al Bermudelor mioritic, cronofag și distrugător de vieți. După Vladimir Tismăneanu, comunismul a fost una dintre cele două fețe Ianus Bifrons ale diavolului materializat în istorie, alături de fascism, provocând coșmaruri politice, comunismul românesc în special luând forma unei religii politice, laice, Paul Goma fiind și el convins că ”Doar naivii mai pot crede că rasismul, chiar fascismul sunt opuse comunismului”. În viziunea lui Liiceanu, comunismul a fost un proiect criminal derulat de un fel de civilizație extraterestră malefică ce a orchestrat un coșmar fără sfârșit, comunismul fiind ”iadul, iadul pe pământ”, ”experiența infernului pe pămînt”, un ”scenariu al ororii”. În Anatomia mistificării, comunismul este perceput ca ”fenomen maladiv”, Liiceanu numindu-l o ”boală teribilă” ce cuprinde o parte a omenirii, schimonosind-o .

Pentru Culianu, comunismul a fost una dintre realitățile posibile într-un pluri-univers, ipoteză pe care o propune în articolul Păcatul împotriva spiritului, fiecare ”spațiu cultural-istoric” fiind o realitate în sine, într-un univers cu potențialități infinite, Culianu evidențiind faptul că între multiplele dimensiuni ale realității, comunismul este unica direcție spre dezintegrare ”prin pietrificare, prin înghețare”. Comunismul este lipsit de viață pentru că acesta comite constant ”genocid cultural” (trei ocurențe), adică ”păcat împotriva spiritului”, indivizii prinși în pânza non-vieții acestei realități politice purtând semnul distinctiv al ”morții spirituale” și al ”minciunii organizate”.

Comunismul românesc a fost considerat de analiști ca fiind de factură feudală, construit pe baza oportunismului și nepotismului, care a evoluat într-o ”monarhie bicefală” constituită din două cabinete, după istoricul Florin Constantiniu, după Paul Goma un ceaușism ”bicefal”, mai degrabă: patruped”, ”o originală îmbinare de dogmatism stalinist și de imprevizibile salturi de umoare ale unei monarhii de circ și de azil” ce a distrus societatea pe plan instituțional, economic, social, după Ruxandra Cesereanu un regim politic” de tip tribal”, un tip de ”socialism dinastic” după Vladimir Tismăneanu. ”Gestiunea cutremurătoare a regimului Ceaușescu” a fost posibilă prin concursul aparatului de partid care a agreat ”nebunia paternă a lui Ceaușescu”, situație ce a dus la ”silnica dictatură a unui aparat de debili mintali”, menținută cu forța ”biciului lui Ceaușescu”.

Dictatorul Ceaușescu reprezintă unul dintre cele mai stânjenitoare capitole din istoria țării, megaloman, ”cel mai mare hoț din istorie” care i-a surclasat pe Bokassa, Selassie, Marcos, România guvernată de Ceaușescu fiind transformată într-o țară ”vitregă”, ”deșănțată”, ”nebună”. Gabriel Liiceanu subliniază în publicistica sa postdecembristă rolul comunismului în crearea unei elite negative caracterizate de sadism, lăcomie și megalomanie (”Niciodată setea de putere, megalomania și sadismul cîtorva, al „conducătorilor", al „oamenilor de partid", nu au fost mai bine slujite decît în comunism”). În 5 decembrie 1989, ziua prăbușirii zidului Berlinului (patru ocurențe), când Ceaușescu se afla încă la putere, numele lui fiind pomenit în text de cinci ori, Culianu a scris articolul Ionescu, mântuitorul, România părând, în acele momente, prinsă într-un scenariu de comedie absurdă ionesciană, conceptul de absurd apărând în scrierile lui Paul Goma, în publicistica lui Gabriel Liiceanu, cel de ”absurd total” fiind menționat și în mărturiile incluse în Anatomia mistificării.

Ioan Petru Culianu discuta cu Mircea Eliade despre Ceaușescu în corespondența purtată în străinătate, prezența numelui Ceaușescu fiind descoperită în scrisoarea 27 din 7 martie 1977, în contextul cutremurului de pământ, unde este subliniat ”nenorocul” poporului român în contrapondere cu norocul ”spectacular” al fostului președinte comunist, pe care îl menționează și Paul Goma în același context. În opinia lui Eliade, ca și a lui Goma, tragedia cutremurului, precedată de cea a inundațiilor, slujea intereselor regimului ceaușist ce îl putea folosi ca justificare pentru starea de sărăcie a populației pentru mulți ani viitori:

”Încerc s-o fac acum, prea târziu, căci între timp a avut loc acea catastrofă, cutremurul de pământ care, cum spunea Cioran, ”într-un minut, a ruinat România…”). El spune: ”a distrus”, dar asta n-o pot crede). Nu mai am chef de nimic. Este deprimant să constați, de 30 de ani încoace, cum ne urmărește nenorocul. Și această nouă tragedie (ca și inundațiile de acum câțiva ani) verifică, spectacular, norocul lui Ceaușescu: a scăpat de încurcăturile pe care i le provocase [sic!] Goma și ceilalți ”contestatari”; și, mai ales, a găsit justificarea haosului, sărăciei și teroarei pe cel puțin cinci ani de aici înainte…”.

În corespondența purtată cu Mircea Eliade, cei doi intelectuali români aflați în exil, reprezentanți a două generații diferite, formați în perioade istorice decalate, schimbau opinii în privința comunismului românesc și a modului în care acesta poate fi îndepărtat. Din scrisoarea 66 datată 17 mai 1979 se observă că tânărul Ioan încearcă să-l convingă pe venerabilul savant că România nu are puterea de a scutura regimul ceaușist, Eliade fiind convins că schimbarea ar trebui să fie operată din interior, considerând comunismul o ”damnațiune inevitabilă”:

”Înțeleg, pe cât se pare, că Dvs. considerați de-acum regimul socialist din România drept o damnațiune inevitabilă. Considerați că el nu se poate schimba, că unica speranță e modificarea lui internă. Însă eu am impresia că asistăm acum la un fenomen f. interesant, care poate duce la multe, o ”ascensiune a unei stări”, cum ar spune Weber”. E drept că toată istoria României nu a fost dictată decât din afară: așa s-a făcut Unirea, așa a fost și cu 1877, așa și cu 1919, după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea. Unica puternică ”ascensiune a unei stări” (fără nici o judecată de valoare!) între cele 2 războaie, n-a ajuns, în fapt, niciodată ”la putere”. De aceea e posibil ca România să nu fie capabilă, prin forțe interne, de a-și schimba situația. Prin forțe exerne, acum, cu atât mai puțin…”.

Dominația comunistă a fost posibilă prin teroarea exercitată conform strategiei comuniste bazate pe inducerea fricii față de organele poliției politice, acea spaimă de moarte denumită ”frică animalică” de Paul Goma, ”frică cumplită”, ”oameni înfricoșați înfiorător” în Anatomia mistificării, prin fenomenul explicat de Nicolae Coande ca ”diseminare în timp a terorii în fibra spirituală a unui popor căruia i-a fost inoculată frica în ADN-ul biologic”. Pe de altă parte, se inocula frica față de o entitate terță, ”explicația ceaușistă”, după Culianu, constând în contracararea unei așa-zise amenințări militare venite din partea ”vecinilor teritoriali”. În viziunea lui Culianu, folosind această tactică, comuniștii au practicat un jaf sistematic al țării în cursul căruia ”țara a fost despuiată mai crunt decât orice altă țară comunistă”, ”a fost furată mai rău decât Filipinele lui Marcos sau Etiopia lui Haile Selassie”. În scrisoarea adresată lui Andrei Pleșu, reapare conceptul de ”coșmar” (prezent atât la Paul Goma, în mărturiile Anatomiei mistificării, Vladimir Tismăneanu și Gabriel Liiceanu) ca termen de circumscriere a regimului comunist ceaușist, autorul articolului incluzând o lamentație:

”Când coșmarul se va termina, vom continua să ne punem întrebarea care ne frământă astăzi pe amândoi: cu ce suntem mai răi, noi românii, decât toate națiile din marginea civilizației? De ce ne-am lăsat furați mai rău decât oricare alt popor al lumii, și încă de un dictator și nebun și mediocru? Prin ce am meritat să fim rușinea lumii, oile stupide ale unui tiran diabolic?”.

Această rușine este compromițătoare, o ”pată” pe obrazul românilor, dificil de îndepărtat, mai gravă decât ”păcatul originar” biblic. Conceptul de ”păcat originar” este folosit din nou în articolul portret Ellie Wiesel, unde este asociat ideii de genocid fascist ”Auschwitz este păcatul originar” și noțiunii de ”hău între lumi” care împarte istoria omenirii, temporal și spațial, în două. ”Și noi, ca și Wiesel, am văzut lumea zdrucinată din temelii”. Pata fixată veșnic ”în vecii vecilor”, termenul are o implicație religioasă de damnare, este o rușine percepută ca un însemn blestemat pe victimele ”Conducătorului cu mintea stricată” și de asemenea, pe o parte dintre ”stupizii săi călăi”, în scrierile lui Paul Goma, marele călău fiind Securitatea. Comunismul este ”crima împotriva poporului român” în scrierile lui Paul Goma, fiind asociat de Liiceanu cu ”crima generalizată”, ”crima secolului”, ”crima împotriva umanității”, ”suprema crimă”. După Nicolae Coande, dimensiunea criminală a politicii comuniste se particularizează prin ”istoria criminalității de stat” și construirea regimului printr-un proces similar depunerii sedimentelor și a ”mâlurilor ceaușismului rezidual”.

Articolul Filme de groază trece în revistă un șir de filme de groază care par a semăna cu situația din România comunistă: Gremlins, 1984, Planeta maimuțelor/Planet of the Apes, 451 Fahrenheit, deoarece Culianu considera că viața în România comunistă decurgea după scenarii hollywoodiene de filme horror, în care regia era asigurată de șeful statului, dictatorul Ceaușescu, opinie exprimată în articolul intitulat Scrisori deschise către Andrei Pleșu. Aceste scenarii hollywoodiene horror sunt ”din ce în ce mai macabre”, în primul dintre acestea, Gremlins II, produs de Steven Spielberg, gremlinii sunt mici monștri verzi care au invadat proprietatea omului de afaceri american Trump.

Aplicat situației românești, monștrii care au invadat România, descriși ca indivizi dotați cu abdomen proeminent și cu ”ceafă groasă”, activiștii de partid, au creat o strategie politică cu efect distrugător înregistrat la nivel național. Pe lângă dotarea cu ciomag, activistul este menționat în scrierile lui Paul Goma în formula ”activistul, milițianul, securistul”, profilul activistului fiind descris și de Gabriel Liiceanu ca un monstru din ”suita diavolului”, reprezentantul puterii abuzive, intimidatorul, cel care emană teroare, sancționează, un ”agent al punerii problemei”, un ”paznic al hotarului”.

Culianu oferă detalii suplimentare despre aceste creaturi monstruoase care sunt ”imitații de oameni”, iubesc mâncarea bună și le place să creeze farse celorlalți, dispun de o rezervă de ”inteligență brută”, dar au lacune în ceea ce privește ”priceperea, răbdarea, orientarea, etica profesională, constrângerea socială”, aceste lipsuri și lacune adâncind distanța între clase sociale și generații, generând ”probleme de comunicare” insurmontabile, ca între ”civilizații diferite”. Monștrii din România erau indolenți și comozi, perspectiva efortului dificil îi speria pentru că le plăcea ”să huzurească” și intrau în panică atunci când vedeau că alții se descurcau prin muncă cinstită. Monștrilor le era frică de faptul că, în urma efortului, ”inimile lor înecate de grăsime vor ceda”.

În urma operațiunii desfășurate de acești monștri, pe teritoriul României s-a creat un ”stat hibrid” conceput de ”minți bolnave”, regimul politic comunist, demarat în țară cu ”milioane de monstruleți jucând tarantela pe ruinele României”. Tarantella este un dans tradițional italian care se presupune că provine dintr-un ritual religios păgân roman. R. Lowe Thompson, autor al studiului History of the Devil or the Horned God of the West, considera că originea tarantellei este ritul dionisiac antic grec ce îl venera pe Dionysus, zeul viței de vie, dansul constând într-o serie de mișcări dinamice în grup, efectuate pe perechi, un fel de horă constând în repetarea unui tropăit pe loc, cu aparență de zdrobire sau de călcare în picioare, mimând zdrobirea boabelor de struguri pentru prelucrarea vinului.

Cuvântul strivit are trei ocurențe în publicistica politică semnată de Culianu, inclusiv în articolul portret Ellie Wiesel, propus aici ca model suprem al exilatului (”Și noi, ca și Wiesel, am văzut lumea zdrucinată din temelii. Comunismul ne-a strivit, dar și mai mult ne-am strivit noi înșine”). În scrierile lui Paul Goma, cei ce strivesc sunt sovieticii, comuniștii și securiștii, iar cei striviți sunt Europa de Est, România, în mod special femeile (”Tăvălugul comunist împins-tras de tancurile sovietice nu a strivit doar România”…). Ioan Petru Culianu și-a menținut percepția negativă asupra țării natale în toate articolele în care tratează acest subiect; obișnuit cu normalitatea occidentală, pentru el România a rămas un spațiu bizar, infernal, un punct de legătură cu forțele subterane, în articolul Patriot?, acuzele publicistului primind o formă mai gravă:

”România mi-a dat numai suferință, nenorocire, prostie și durere. M-a schilodit la suflet așa cum te-a schilodit și pe dumneata, aruncându-mă într-o lume cu totul diferită, făcându-mă să-mi pierd vremea s-o pricep. Mi-a mâncat douăzeci de ani din viață, la propriu și la figurat”.

România comunistă era un spațiu al damnării și al pedepsei veșnice, ireversibile, era un infern (șapte ocurențe) care trebuia combătut (”România rămâne un infern pe care trebuie să-l evităm și să-l demascăm cu toate forțele noastre”), după Paul Goma ”România chiar este iadul”, comunismul fiind și pentru Liiceanu ”experiența infernului-pe pămînt”, materializată în hidoasa ei dimensiune în universul concentraționar, Gulagul românesc. În articolul intitulat Iadul și civilizația, publicistul se întreba în ce consta statutul de român și ”românitatea” în perioada comunistă ținea oare ”de lichelism de lașitate, de mizerabilă și masochistă viclenie?”, motive care au determinat plecarea în străinătate a cetățenilor valoroși ca Moshe Idel sau ca publicistul însuși. Lichelismul este abordat și de Liiceanu, acel ”lichelismul grandios pe care s-a înălțat comunismul și pe care îl moștenim, transfigurat, în epoca numită a tranziției”, un efect nedorit al comunismului, lichelele oportuniste fiind criticate și de Cornel Nistorescu. Culianu accentuează faptul că toți cei care s-au născut în România și vorbesc limba română sunt români, inclusiv Moshe Idel și semnatarul articolului (”Nimeni n-ar îndrăzni azi să spună că sunt mai puțin român decât Ilici Iliescu”), apelativul Ilici apărând și în publicistica lui Cornel Nistorescu.

Publicistul încadrează spațial și temporal subiectul discursului, apoi începe să denunțe marile probleme naționale, pentru că există ”ceva definitiv putred” în România, dincolo de comunism, afirmă publicistul în articolul Regele a murit – atenție la urmaș. Ceaușescu, patriarhul politic, ”personajul patern dement”, un adevărat ”Dracula”, denumit Satană în textele lui Paul Goma, este marele vinovat, pentru că dezastrul național s-a materializat din mintea și din ”visele nebunești ale unui ucenic cizmar ce s-a văzut rege”, fiind, după Paul Goma, ”ciorbalâcul unei ”gândiri” de gaură, de bortă, de vizuină – de peșteră”. Drept urmare, oamenii trăiau prinși în ițele ”minciunii satanice a unui regim care seamănă frig, întuneric, foame și moarte, prezentându-se lumii ca înfăptuire a Luminii și a Binelui celui mai mare”. Punctele vulnerabile în care izbește publicistul sunt Ceaușescu și poliția lui secretă, Ceaușescu, acest ”cal muribund” care probabil ”se crede nemuritor”, impresie prezentă și în scrierile lui Goma sub forma ”oricât de nemuritor s-ar crede”, ca și ipostaza de ”patruped”.

Majoritatea românilor credeau atunci că epoca ceaușistă va putea fi încheiată doar odată cu moartea dictatorului, situație care ar declanșa ”prăbușirea oligarhiei familiale”, ceea ce îi făcea pe oameni să o aștepte (”optimiștii între pesimiști cred însă că această moarte va fi îndurătoare cu noi, grăbindu-se cât poate, cu sau fără ajutor de afară”). Mizând exclusiv pe acest ”cal muribund”, aparatul totalitar era direct responsabil de degenerarea situației politice, la adresa căruia Culianu emite critici dure, într-un limbaj violent și pe un ton exasperat. Una dintre cele mai mari probleme este dictatorul Nicolae Ceaușescu, al cărui nume, Ceaușescu, are șaptezeci de ocurențe în articolele politice, iar de încă treisprezece ori apare sub forma substantivizată sau adjectivizată a numelui, ceaușism/ceaușist, rezultând un total de aproximativ o sută de ocurențe. Publicistul se referă la persoana dictatorului de douăsprezece ori în forma Nicu, de două ori folosind substantivul ”conducător”, de trei ori ”dictator”, de două ori ”idiot”, de două ori sub forma ”Dracula”, o dată ”personaj patern dement”, o dată în varianta ”cuplu prezidențial”, de trei ori ”președinte cu soția”, o dată în expresia ”sori neprihăniți”.

După Burakowski, în exercitarea puterii, echipa conducătorului se conturează în paradigma dictatorială tipică prin concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns de apropiați ai liderului totalitarist, după modelul consacrat de Hitler, Stalin și Mussolini. În viziunea istoricilor, regimul ceaușist se edifică temeinic pe următorii piloni: birocrația de partid, poliția politică, oportunismul cadrelor și un anumit grad de pasivitate al poporului. Nemulțumirea era camuflată în bancuri, care, uneori, erau interceptate și raportate de agenții Securității. Spre sfârșitul anilor ’70, Ceaușescu începe să dea primele semne de ”personalitate paranoică și plină de complexe”, iar populația începe să facă o corelație între regimul abuziv și persoana președintelui. În 10 octombrie 1981 s-a emis decretul care interzicea specula alimentară și prevedea detenție între șase luni și cinci ani pentru cei care cumpărau cantități de alimente de bază mai mari decât necesarul pentru o lună de zile. Peste opt zile, a urmat decretul care reglementa autoaprovizionarea teritiorială ce obliga oamenii să cumpere alimente doar din zona în care își aveau domiciliul. În 1 iulie 1982, se reduce consumul de energie electrică al populației, iar din 14 iulie este popularizat Programul de alimentație științifică a populației, al cărui obiectiv era eradicarea obezității, motiv pentru care consumul zilnic de mâncare era limitat la 2800-3000 de calorii. Produsele alimentare de bază se găseau din ce în ce mai greu, pâinea, ouăle, uleiul, carnea și alte produse puteau fi achiziționate pe baza unor bonuri speciale și în cantități limitate, iar în fața magazinelor se formau cozi interminabile.

Teroarea și represiunea exercitată de aparatul de poliție politică, lipsurile grave, foamea, frigul și nedreptatea contribuie la accentuarea trăsăturilor malefice ale conducătorului care aștepta venerație și supunere necondiționată. În mentalul colectiv se imprimă imaginea monstrului politic care vampirizează resursele națiunii, împreună cu familia infamă și clonele de sistem. Revoluția din 1989 provoacă erupția frustrărilor stocate în decenii de privațiuni și abuzuri îndurate și defularea acestora în manifestări sângeroase. Populația cere dreptate și i se oferă: Ceaușescu este reținut, judecat, executat cu aceeași lipsă de scrupule de care a dat și el dovadă în timpul regimului. În imaginile înregistrate în timpul procesului, Ceaușescu înveșmântat în palton și soția sa Elena într-o blană, repetă mecanic că nu vor vorbi decât în fața Marii Adunări Naționale, pentru că sunt convinși că sunt victime ale agenturilor străine. Valurile de revoluționari dezlănțuiți pe străzile din toată țara strigă la unison ”Jos Ceaușescu”.

Verdictul a fost dat, iar monstrul a fost îndepărtat în mod violent, eliminarea acestuia prin proces juridic fiind argumentată de Liiceanu prin fenomenul de ”spălare interioară, această purgare, această curățire” necesară pentru expulzarea răului din subconștientul românilor. După Paul Goma, Ceaușescu a comis un atentat la ființa națională, realizat prin substituirea țării cu propria sa persoană, punând ”semnul egalității între el și România” în formula Partidul-Ceaușescu-România”. În logica acestei substituiri abuzive, Ceaușescu pedepsea dur orice critică la adresa persoanei sale, pretinzând că aceste critici ar fi, de fapt, atacuri la adresa României și a siguranței de stat, de care, de fapt, el însuși s-a făcut vinovat prin acapararea puterii și instaurarea unei dictaturi nesfârșite.

În opinia Ruxandrei Cesereanu, consecința eliminării monstrului politic survine după decenii de ură care fierbea mocnit în sufletele oamenilor: ”Hiperbolizat, însă, ca ”monstru”, ”vampir”, ”căpcăun”, firește că dictatorul putea fi lichidat într-un stil absurd, caricatural sau extrem de brutal, fără respectarea legalității”. În acest mod este portretizat Ceaușescu și în publicistica lui Culianu, în articolul Regele a murit – atenție la urmaș, Ceaușescu este demonizat, este ”Dracula”, ”personajul patern dement”. Tismăneanu descrie un Ceaușescu ”lider dezechilibrat psihic care a exercitat un control absolut asupra populației civile prin Partidul Comunist și poliția secretă”. Paul Goma descrie un Ceaușescu-Gândirescu cu ”gândire de gaură” care a ”venit de nicăieri și ne îmbrâncește în neființă”, în afara Europei moderne (”Să auzi și să nu crezi! Ceaușescu gândește! Unde-o fi Păunescu, să-i ardă el rima-prima! ”Ceaușescu-Gândirescu!”). Pe lângă nuanța paternală de tată rău, pătrunzând în fiecare cotlon al caselor și al sufletelor românilor, Ceaușescu reprezintă, pentru Liiceanu, poarta spre infern, spre oroarea ”minciunii instituționalizate, minciunii generalizate, minciunii devenite regulă” pe care a fost ridicat edificiul corupției, denunțului și crimei:

”Ceaușescu nu este decît capătul de drum al unei perioade care a început cu falsificarea alegerilor în 1946 — deci cu falsificarea conștiinței unei nații —, apoi cu asmuțirea oamenilor unii împotriva altora, timp în care copiii își denunțau părinții, în care prietenii se denunțau între ei, în care vecinii se denunțau unii pe alții, în care erai ridicat noaptea din casă, în care mureai în închisoare fără să știi de ce ai fost adus acolo, în care țăranii au fost masacrați, în care floarea intelectualității a dispărut, în care muncitorimea a fost chinuită și cu adevărat exploatată în timp ce i se spunea că ea conduce societatea, în care privilegiile și corupția au atins cote necunoscute pînă atunci”.

Ceaușescu, acest ”dictator nebun și mediocru” cu iluzii de mărire, este, pentru Culianu, un ”tiran diabolic”, dictatorul fiind descris ca o persoană afectată de boala psihică, cu ”mintea bolnavă”, care nu este conștientă de problemele psihice pe care le are, văzut de Paul Goma ca fiind ”Nebunul” cu Regina sa. În Scrisori deschise către Andrei Pleșu, numele lui Ceaușescu este scris de zece ori, și încă de două ori este folosit cu sens adjectival, Ceaușescu, încadrat satiric în regnul animal, este un ”cal muribund” care consideră că este nemuritor, aceeași conotație de nemurire asumată și de animalitate patrupedă fiind prezentă și la Paul Goma.

Care este lista de acuzare și ce i se impută marelui vinovat, monstrului politic, este în primul rând răutatea de factură satanică, subliniată în scrierile lui Paul Goma și în mărturiile din Anatomia mistificării, Ceaușescu fiind cel care, după Goma, a creat ”cel mai necruțător sistem polițienesc poststalinist din întreg Estul Europei”. Ceaușescu a erodat încrederea cetățenilor în ei înșiși și i-a subminat iremediabil, inducându-le o stare de negativitate perpetuă, acoliții lui Ceaușescu și nomenclaturiștii său fiind ”o elită pe dos, satanică”, ”un aparat de debili mintali”, ”Animalele Supreme” după Paul Goma. În articolul narativ Dialogul morților, Ceaușescu este reprezentat caricatural, în stil caragialian, în stare de surescitare maximă, gesticulând isteric ca și cum ar trage ”apa la toaletă”, atotputernicul dictator fiind aici o apariție spectrală ”vânătă de furie”, ”cu o gaură de glonț acolo unde nu ar fi trebuit (adică în tâmplă)”.

Textul Cea mai proastă inteligență listează numele lui Ceaușescu de unsprezece ori și încă de două ori cu sens adjectival, iar expresia ”sindromul Ceaușescu” face trimitere la un tip de boală. În textul Viitorul României în unsprezece puncte, numele lui Ceaușescu apare de douăsprezece ori, iar de încă trei ori este folosit cu sensul de adjectiv, forma substantivizată a numelui Ceaușescu, în ipostaza ”Ceaușescul” (”Să rezumăm viața-și-opera Ceaușescului”) fiind prezentă în scrierile lui Paul Goma. Astfel, în doar trei articole, respectiv Scrisori deschise către Andrei Pleșu, Cea mai proastă inteligență și Viitorul României în unsprezece puncte, numele lui Ceaușescu este folosit de treizeci și trei de ori, iar derivatul adjectival este utilizat de șapte ori, rezultând un total de patruzeci de ocurențe ale acestui cuvânt. În Fantapolitica, Ceaușescu este numit ”un idiot”, cuvânt scris de două ori la scurtă distanță în text, un idiot care ar fi fost menținut la putere din amuzamentul KGB-ului.

Așadar, în acord cu publicistul, Ruxandra Cesereanu îl descrie pe Ceaușescu ca pe ”un dictator lipsit de scrupule, înzestrat cu o viclenie țărănească și o ambiție de putere nemăsurată”, ca pe un ”individ aproape autist închis în clișeele sale de dictator”, un despot violent și crud ”dispus la orice fel de măsuri extreme de represiune împotriva propriului popor”, al cărui deces a fost interpretat ca ”uciderea violentă a unui monstru abominabil”. Pentru că evenimentul a survenit de sărbătoarea Crăciunului, moartea sa a simbolizat ”o pedeapsă divină”. Chiar și în textul introductiv al studiului Arborele gnozei, intitulat Cuvânt de mulțumire, Culianu menționează cuplul dictatorial, explicând decizia sa de a studia gnosticismul printr-o atracție ”cu rădăcini existențiale”, a cărei cauză principală a fost trauma provocată de viața trăită în România anilor șaizeci, șaptezeci, ”una dintre cele mai totalitare țări comuniste”. Această traumă a fost resimțită încă un deceniu și a fost vindecată doar în momentul morții vinovaților, Nicolae Ceaușescu și soția sa, prezentați drept ”Arhontele acelei lumi și la fel de nefasta lui soție”. În scrisorile sale, Paul Goma descrie cu tristețe populația țării ca pe ”o umanitate stoarsă, strivită, golită, strâmbată” de un regim abuziv condus de cuplul ceaușist format dintr-o creatură ”cu ochii denivelați și inegal deschiși” însoțită de o ”formă fără formă” care au impus românilor foamea, frigul și întunericul:

”Firesc, omenește ar fi fost să spun, gândesc: ”Iată, acești zâmbăreți – Ceaușeștii – sunt vinovați de foamea românilor! Iată, acești atotputernici, care se pupă și se bat pe burtă cu mărimile lumii, aceștia îi calcă în picioare pe români! Uite ce fălci are, îmbuibatul – în timp ce copiii din România nu cunosc gustul șocolatei! Iată ce toalete-de-la-Paris poartă Tovarășa, – în timp ce româncele …”

În studiul Mass Media in Revolution and National Development. The Romanian Laboratory, Peter Gross numește perioada comunistă ”peste 40 de ani de încarcerare, la propriu și la figurat”, numită de Paul Goma ”România înecată în 40 de ani de întuneric”, percepută de Liiceanu ca decenii de scârboșenie, minciună și teroare pe care Ioan Petru Culianu o vedea în deplina și hidoasa ei apariție, o societate înghețată în timp, izolată de restul comunității internaționale. Instituția cenzurii, responsabilă cu ceea ce Paul Goma numea ”confiscarea cuvântului”, exercita control prin intermediul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor și de Comitetul pentru Presă și Tipărituri ce acționa, după Emilia Șercan ca o ”suprastructură de corectură” a presei de informare, ale cărei responsabilități au fost transferate apoi Consiliul Culturii și Educației Socialiste. După Peter Gross, limbajul de lemn impus la toate nivelele de comunicare, presiunea combinată exercitată de cenzură, autocenzură, supravegherea colegială la locul de muncă și amenințarea mecanismelor punitive au căzut ca o perdea de ”ceață groasă” peste conștiința publică românească, generând crearea unei metarealități orwelliene:

”Pentru românii extenuați de muncă, hrăniți insuficient, înfrigurați, umiliți și manipulați, distanța dintre viața și trăirile lor și pseudo – și metarealitatea presentată de presă s-a adâncit atât de mult, încât nu mai căutau să se informeze din paginile ziarelor, din programele de știri de televiziune sau de radio (Coman 1993). Manipularea informației, actul disimulării servit ca ”știri factuale” au distrus până și noțiunea de adevăr în esența ei sau cel puțin abilitatea de a construi un asemenea adevăr pe baza informației neutre, multifațetate, verificabile”.

Această ”instanță a interdicției” culturale a generat, după Paul Goma, o para-literatură scrisă ”cu voie de la poliție”, constând într-o serie de cărți ce nu deranjau pe nimeni. Controlul excesiv impus de cenzură și riscurile de pedeapsă care variau de la blocarea avansării în carieră, concedierea sau detenția a determinat ziariștii să migreze din presa de informare spre presa sportivă, culturală sau literară. Peter Gross menționează printre periodicele care reușeau să evite cenzura publicațiile studențești Viața Studențească și ING de la București, Dialog de la Iași și Echinox de la Cluj. Din cauza cenzurii, românii din țară nu erau informați despre lupta anticomunistă purtată de comunitatea românească din exil care, răspândită peste tot în lume, membră a Internaționalei Rezistenței prin Paul Goma, a militat în tot acest timp pentru răsturnarea comunismului și înlăturarea dictatorului Ceușescu de la putere în colaborare cu dizidenții din țară. În special, Lumea liberă va concentra forțele românilor de pe continentul nord-american, dar va colabora strâns cu diaspora română europeană și cu dizidenții din țară care reușeau cu dificultate să strecoare informații în afara teritoriului. Ioan Petru Culianu a început să publice controversatele articole politice imediat după Revoluția din decembrie 1989, în ziarul de limba română Lumea liberă românească din New York. După spusele sale, articolele au fost scrise și publicate în limba română, o parte dintre ele fiind preluate și republicate în presa din România:

”În românește scriu pentru ziarul acesta din New York. Am înțeles că o parte din articolele pe care le scriu sunt reluate sau de România liberă, ceea ce mi se pare mai probabil, sau de România literară …”.

Conform Mihaelei Albu, autoarea volumului Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York, săptămânalul Lumea liberă a fost înființat în anul 1988 de un colectiv de intelectuali români refugiați în Statele Unite ale Americii: Andrei Bardescu, Dan Costescu, Cornel Dumitrescu, Cătălin Georgescu, George Pietraru, Valentin Verzeanu. Redacția ziarului se afla inițial la adresa Rego Park, apoi s-a mutat pe 5th Avenue, după care, din anul 2004, a funcționat pe Madison Avenue. Intenția membrilor redacției era, precizează autoarea volumului citat, ca această publicație să fie ”o sursă de informații reale, nedeformate, din țară, dar și din mediul social-politic american ori european, precum și un suport moral pentru cei ce încercau din răsputeri să atragă atenția asupra dezastrului prin care trecea România”.

În primii doi ani, colectivul redacțional și colaboratorii permanenți sau ocazionali au încercat din toate puterile și prin orice mijloace să submineze puterea comunistă de la București. Intelectualii români din exil erau la curent cu tot ce se întâmpla în țară, militau pentru respectarea drepturilor omului, pentru eliberarea intelectualilor persecutați, redactau memorii și scrisori deschise, organizau proteste stradale și transmiteau documente importante forurilor internaționale, pentru a contracara strategia de dezinformare practicată de guvernul comunist. Toate informațiile blocate de guvern în țară erau publicate în presa exilului românesc, una dintre cele mai active publicații în acest sens fiind Lumea liberă din New York.

Pe parcursul celor peste șaizeci de numere tipărite până la finalul anului 1989, în paginile Lumii libere erau dezvăluite informații reale despre condițiile grele în care trăiau cei de acasă, privațiunile greu de imaginat la care erau supuși, despre persecuțiile practicate de aparatul politic totalitar, despre detenția în regim politic, distrugerea satelor și a lăcașelor de cult. Din ianuarie 1990 (numărul 68), săptămânalul și-a schimbat denumirea în Lumea liberă românească. Publicația a fost tipărită până în anul 2005, când și-a încetat brusc apariția, revista având, în general, aproximativ treizeci de pagini; prima pagină era tipărită inițial în culorile alb-negru, apoi redactorii au decis să păstreze culoarea albastră. Conform Albu, arhiva publicației este depozitată, în prezent, la Institutul Cultural Român din New York.

Potrivit jurnalistului american Ted Anton, săptămânalul devenise din anul 1990 ”o publicație importantă a exilului”, care reușea să ajungă în casele multor români din străinătate. Majoritatea articolelor semnate de Culianu, douăzeci și trei la număr, au fost grupate în rubrica intitulată Scoptophilia,susținută de la 23 iunie până în 22 decembrie 1990. Alte trei articole și anume Viitorul României în unsprezece puncte, Scrisori deschise către Andrei Pleșu și O lecție de politică au fost publicate în afara rubricii respective, între 6 ianuarie 1990 și 16 iunie 1990, până la mineriada din iunie 1990. În articolul Adio, publicat la finalul seriei, Culianu explică sensul cuvântului ”scoptophilia”; împrumutat din limba greacă, înseamnă ”plăcerea de a vedea”. Termen ușor freudian, înrudit cu ideea de voyerism, trimite la senzația de plăcere creată de actul privirii. Bineînțeles, registrul senzațiilor și emoțiilor trăite de autor și transmise ulterior cititorului este divers, variază de la amuzament, iritare, repulsie, la frustrare, furie, resemnare, ură și durere profundă, structurat printr-o erupție a limbajului într-o retorică surescitată. Andrei Oișteanu detectează o anume satisfacție voyeuristă pe care publicistul o extrage din demersul jurnalistic (”Într-adevăr, citind articolele lui Culianu, se poate decela o plăcere perversă de a observa părțile ”ascunse”, ”intime”, ”rușinoase” ale societății în care trăim”), dar Oișteanu remarcă faptul că articolele sunt scrise cu o ”remarcabilă precizie a diagnosticului”.

Cele mai numeroase și mai vehemente articole politice incluse în această rubrică analizează situația politică din România comunistă și imediat postrevoluționară. Sorin Antohi consideră că Ioan Petru Culianu a fost un ”publicist iconoclast” prin dimensiunea polemică implicită, afirmând că scrierile publicistice ale lui Culianu, materializate în conceptul de ”publicistică abundentă”, sunt un ”document remarcabil al unui orizont intelectual unic”. După Antohi, publicistica lui Culianu este un ”discurs hibrid” și interdisciplinar, al cărei rol era de ”a-și trezi cititorii într-o manieră mai radicală” și de a ajunge la ”cetățenii inteligenți” pe care îi căuta Culianu, acel capital civic necesar pentru investiția în construirea unei noi societăți.

Mare parte dintre textele semnate de Ioan Petru Culianu în publicațiile exilului românesc se încadrează în categoria articolelor tematice construite pe teme sociale, politice, culturale, în care este evident interesul pentru condiția umană (human interest) și compansiunea pentru dramele consumate în spațiul românesc comunist și postcomunist, dar și în exil. Publicistul utilizează tehnici narative pentru a exprima emoțiile sale și ale personajelor conturate cu abilitate stilistică, dintr-o perspectivă creativă și de impact. În articolul Scrisori deschise către Andrei Pleșu, Culianu abordează tragedia dizidentului Andrei Pleșu și a suferințelor la care a fost supus acesta în lagărul comunist, caracterizat de autor ca fiind ”unul dintre oamenii cei mai persecutați din România”.

Pentru Culianu, comunismul a reprezentat un cataclism care a afectat destinele românilor blocați în țară și viețile celor care s-au refugiat în străinătate. De aceea, în textele publicate, Ioan Petru Culianu va accentua dramele trăite de aceste două tipuri de victime ale regimului comunist, va critica responsabilii și va solicita tragerea la răspundere a vinovaților. În acest scop, Gabriel Liiceanu recomandă strategia ne-tăcerii, arătarea cu degetul al vinovaților, al lichelelor comuniste dotate cu câte două-trei conștiințe, care pot fi supuse ”oprobriului prin simpla arătare cu degetul”, netăcerea transformându-se apoi în zbierat, caracteristic zbierătorului cu ecou”. Cornel Nistorescu se întreabă în august 1990, după șirul de demonstrații anticomuniste zilnice, de ce se dorește Liniște cu orice preț și de ce poliția impune ”liniște cu pumnul în gură”, de ce au fost agresați și arestați ziariști români și străini, acuzați de infracțiunea de destabilizare a securității statului pentru că au realizat fotografii ale evenimentelor.

Tăcerea este fatală, crede Paul Goma (”nu există complice mai fidel, mai eficace al călăului (adică al Securității) decât tăcerea victimei” ), vorbind despre cazul Ursu, ucis în arest pentru scrierea unui jurnal intim critic la adresa lui Ceaușescu. Pentru că familia nu a dorit ”se se facă scandal” și nu s-a anunțat presa din străinătate, Ursu și-a pierdut viața, la fel ca alte nenumărate victime care nu au avut nici un punct de legătură peste graniță sau nu au fost conștienți de gravitatea situației și de riscul la care se expun, în mâinile Securității, fără să dea alarma peste tot în țară și în statele democrate. Tema victimelor neajutorate și a călăilor chemați la pedeapsă este abordată într-o serie de articole a căror titrare sugestivă concentrează ideea de dramatism: Iadul și civilizația, Somnul cel de moarte, Filme de groază, Dialogul morților, Păcatul împotriva spiritului, Exil, Ex ossibus ultor etc. Conform studiului Reportajul. Tehnici de redactare, semnat de Radu Ciobotea, articolele de interes uman ”se bazează pe un puternic potențial emoțional al cititorilor”, concentrându-se asupra ”dramatismului unor destine”.

În categoria articolelor tematice abordate de Culianu intră și seria de articole care analizează și reconstruiesc evenimente istorice: Inchiziția? Cel mai bun tribunal din lume, Francois Furet și Revoluția franceză, Klu Klux Klan Ortodox și articolele de călătorie ca și Patruzeci de secole …, și Arcadia, texte în care publicistul român descrie țări și culturi diferite. Dotat cu talent și cultură vastă, Culianu a scris cu măiestrie articole de atmosferă, acele colour pieces intricate cu elemente de eseu sau feature story, definite ca un gen jurnalistic ”de graniță”, similar reportajului, dar diferit prin modul de abordare a subiectului. În studiul Tehnici de redactare în presa scrisă, Sorin Preda încadrează feature-ul în categoria ”genurilor puternic amprentate literar”, pe care îl definește ca pe un gen jurnalistic ”preponderent narativ”.

O definiție a articolului de tip feature este oferită de Alexandru-Brăduț Ulmanu în volumul intitulat Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coordonat de Mihai Coman, unde feature-ul este descris ca ”un articol informativ, dar care poate avea și valoare de divertisment, în care autorul transmite cititorului, într-un limbaj plastic, uneori literaturizat sau neconvențional, ceea ce a trăit și a aflat prin observație directă sau prin alte mijloace de documentare în legătură cu un anumit subiect”. În studiul Gen, text și discurs jurnalistic, articolul de presă este definit ca ”formă de acțiune lingvistică și social-instituțională”, în timp ce Luminița Roșca definește textul jurnalistic ca pe un text ”difuzat prin intermediul ziarului”, înțeles ca produs cultural format din ”elemente scripto-vizuale”.

Textul jurnalistic este caracterizat de obiectivitate, coerență, accesibilitate și pune accent pe interesul publicului receptor, în funcție de care mesajul este construit conform intenționalității autorului, supus expectanței cititorului. În volumul Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcționale, Stelian Dumistrăcel expediază jurnalismul la ”subsolul literaturii” prin dimensiunea de literaritate prezentă în textul jurnalistic, la nivelul de expresivitate a titlului. Discursul jurnalistic este marcat de obiectivitate, concizie și are scopul de a oferi informații corecte, verificate și utile publicului larg, dar este caracterizat de eterogenitate stilistică. Poate avea aparența unei alte limbi, acea ”jurnaleză” poziționată la granița dintre informație și divertisment, rezultând infotainment-ul, categorie care ”combină informația cu opinia în registru ludic”.

Sorin Preda se întreabă în studiul Tehnici de redactare în presa scrisă în ce categorie se încadrează textul jurnalistic, în cea a științelor comunicării sau a genului literar, din punctul său de vedere, limbajul jurnalistic și jurnalismul fiind o ”anexă specializată a literaturii” particularizate în conceptele de literatură pragmatică sau de literatură de frontieră.

Sorin Preda vorbește despre o adevărată ”invazie” a scriitorilor în presă, interdependență vizibilă într-un sistem de conexiuni subtile, scriitori de mare valoare ca Hemingway sau Marquez și-au exersat condeiul, de-a lungul timpului, în mass media ( ”Literatura și presa par să fie legate de un tainic sistem de vase comunicante”). Marca textului literar este ficționalitatea și libertatea de mișcare în spațiul narativ, în timp ce particularitatea textului jurnalistic este dinamica discursivă imprimată de primul paragraf, șapoul, și obiectivitatea. Intersectarea celor două tipuri de limbaj este vizibilă în jurnalismul literar, conturându-se conceptul de literatură cotidiană, Sorin Preda utilizând conceptul de literatură derivată aplicat textelor jurnalistice care fac uz de figuri stilistice prezente, de obicei, în titlurile bine alese, care exercită impact asupra cititorului.

În studiul Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, Daniela Rovența-Frumușani consideră discursul mediatic o ”narațiune socială coerentă” structurată pe o schemă cu aparență mitică care reflectă și reconstruiește realitatea socială. Discursul jurnalistic este construit pe baza a patru mari nuclee narative, reprezentate de situația conflictuală, cea competițională, de criză și situația economică. Analiza discursului mediatic solicită o abordare interdisciplinară, inițiată la nivelul semiotic și lingvistic prin modul de structurare a semnelor textuale sau iconice. Discursul publicistic al lui Culianu este integrat într-un ”proiect de cunoaștere”, care pune accent pe informarea publicului și pe educarea acestuia la nivel politic, cultural, literar și științific, având o puternică componentă critică și contestatară. Capitalul de cunoaștere de care dispune Ioan Petru Culianu în domeniul teoriei culturii, antropologiei și a istoriei religiilor îi conferă autoritate, credibilitate și influență, legitimându-l în ochii publicului, iar poziția sa academică la Universitatea din Chicago și calitatea de discipol al lui Mircea Eliade amplifică acest efect.

Atitudinal, publicistul Culianu se constituie într-un agent de ecologizare socială și politică cu funcție de gardian (watchdog) al democrației incipiente. Dispunând de o formație culturală și științifică de elită, Ioan Petru Culianu este un promotor al dezbaterii și discursului public în agora, înțeleasă ca metaforă a sferei publice. În textele sale publicistice, Ioan Petru Culianu pune în exercițiu competențe lingvistice și comunicaționale care generează un discurs concis, obiectiv, cu tendințe polemice și vindicative. El structurează semnificații, codifică simboluri, le ambalează într-un produs mediatic complex marcat de ”efectul best-seller”, pe care audiența îl ingerează și îl decodifică rapid și cu ușurință. Temele principale pe care glisează sunt tipice perioadei postdecembriste, listate de Rovența-Frumușani: ”șomajul, educația, Securitatea, emigrația, statutul femeilor”.

În această perioadă, precizează Rovența-Frumușani, ziaristul român începe procesul de transformare și evoluție de la statutul de ”funcționar al sistemului” la cel de jurnalist aflat în slujba societății. Autoarea conturează portretul reprezentanților presei comuniste în paralel cu profilul jurnalistului postrevoluționar, subliniind diferențele fundamentale, astfel că, jurnalistul postcomunist se va transforma, în timp, dintr-un instrument laudativ și obedient al partidului, într-un watchdog al comunității. Jurnalistul este definit ca ”producător de semne și reprezentări”, exeget și utilizator al limbajului, responsabil cu ”interpretarea lumii pentru societate”.

Generarea de discurs și analiza discursului social reprezintă o responsabilitate a cetățeanului și a comunității și un instrument de articulare a democrației, deoarece ”lupta pentru schimbare socială este o chestiune de limbaj”. Discursul publicistic politic semnat de Culianu exersează puterea limbajului, prin generarea de texte ce reflectă obiectiv realitatea socială și exersează o ”gestionare cotidiană a puterii” politice combinată cu o atitudine critică. În articolul Regele a murit – atenție la urmaș, Culianu menționează explicit rolul presei într-o societate democratică, care are rolul de a informa și de a educa, de a intermedia ”circulația și discutarea ideilor, o presă bună și liberă pentru a informa și a răspândi știința”, subliniind funcțiile media pe care le consideră importante și anume funcția de informare și funcția de culturalizare a presei . În articolul Scrisori deschise către Andrei Pleșu, Culianu se arată conștient de monopolul comunist asupra mijloacelor de comunicare în masă și pentru că noua societate democratică avea nevoie de o mass media care să asigure libertatea presei și libertatea cuvântului, îi trasează o misiune specială lui Andrei Pleșu, aflat la conducerea Ministerului Culturii (”Datoria ta este de a asigura accesul la presă, televiziune și radio grupărilor politice necomuniste și de a scoate mijloacele de comunicare de sub tutela statului”).

Culianu îl sfătuiește pe Pleșu să facă o ”coaliție” cu studenții, în general puțin dispuși la concesii în acest sens și să elimine ”monopolul comunicării” moștenit din comunism, încă activ în primii ani după Revoluție. După Revoluția din 1989, în studiul Colosul cu picioare de lut, Peter Gross constată necesitatea creării unei sfere publice care să genereze o opinie publică informată obiectiv și corect, susținând că mass-media are un ”rol central în remodelarea culturii politice a națiunii și a mentalităților clasei politice”. Din acest punct de vedere, rolul mass-mediei postdecembriste ar fi trebuit să fie, cu prioritate, ”să educe populația în spiritul principiilor, obiceiurilor, proceselor și vieții unei societăți democratice”, dar în multe cazuri, s-au perpetuat greșeli, prin păstrarea ”vechiului limbaj ceaușist” de lemn și prin abordarea unei problematici desuete, creându-se impresia că fondul comunist a fost investit cu o nouă formă de suprafață. Cornel Nistorescu abordează ”marele balamuc” al presei postdecembriste ce se complăcea, în mare parte, în dezinformare, bârfă și lansare de zvonuri, năucind și derutând cititorul, situație de care profita puterea politică:

”Cu mici excepții, peisajul presei nu face decât să transfere în paginile ziarelor o atmosferă de bălăcăreală și bârfă, de colportare și insinuare, de păreri incoerente și informații false. Deruta politică a cititorului sporește vertiginos, iar puterea, ea însăși beneficiara acestui climat care a permis ca unele mișcări și momente să treacă neobservate, după principiul ”câinii latră, caravana trece”, vine acum și atrage atenția asupra necesității unei alte legi a presei”.

În timpul evenimentelor din decembrie 1989 și după aceea, educația politică a românilor a trecut de la cuvântările interminabile, bâlbâite ale lui Ceaușescu, gesticulând agresiv și înecându-se în cuvinte, cu ropote de aplauze isterice, jurnale de știri cu vizite internaționale, tăieri de panglici, vizite la uzine, verificarea recoltei de porumb și rapoarte fanteziste de producție agricolă, la ședințe revoluționare în direct, vânătoare de teroriști, difuzarea unor comunicate de presă și emisiuni cripto-comuniste, lungi interviuri cu foști potentați comuniști, informații trunchiate despre manifestații publice, studenți protestând în Piața Universității, apeluri către mineri pentru restabilirea ordinii, discursuri în balcoane, creând o adevărată obsesie a balconului ca spațiu al puterii. În acele timpuri, posesia unei portavoce și emiterea unui discurs într-un balcon, către o mulțime furioasă ce agita pancarte și steaguri decupate în mijloc, reprezenta o certificare a puterii politice. În viziunea lui Gabriel Liiceanu, eforturile depuse de televiziune pentru educarea politică a cetățenilor și schimbarea mentalităților nu au fost suficiente:

”Cît despre o intenție a televiziunii de a pune la punct un program constant de educație pentru democrație, fără de care programul reformelor radicale rămâne o vorbă în vânt pentru că se izbește de mentalități de masă nereformate, cu greu poate susține cineva că a fost vorba până acum”.

Articolul Adio marchează încheierea rubricii Scoptophilia și explică motivele care au stat la baza inițierii acestei serii de texte, Culianu mărturisind că rubrica a avut o funcție de implicare civică (”Prin Scoptophilia mi-am îndeplinit o îndatorire civică”), incluzându-și, în mod indirect, publicistica în categoria jurnalismului civic. Conceptul de jurnalismul civic, denumit si jurnalism public sau participativ, a apărut după Revoluția anticomunistă din Europa și s-a dezvoltat la începutul anilor 1990 în Statele Unite ale Americii. Perspectiva din care operează formele de jurnalism participativ (jurnalism civic, cetățenesc, public, democratic) este cea a cetățenilor simpli și nu a reprezentanților autorităților, iar scopul jurnalismului de tip participativ este de a pune la dispoziția comunității o sferă publică, unde să fie căutate și dezbătute problemele comunității.

Jurnalismul public solicită o schimbare a paradigmei media și a relației acesteia cu societățile democratice și declară faptul că jurnalismul are o obligație față de comunitate, opinia publică și problemele sociale și trebuie să implice membrii comunității ca participanți direcți în procesul de schimbare. Cetățenii nu mai sunt percepuți ca pasivi, simpli receptori ai informației, ci se dorește ca aceștia să devină activi, să observe, să informeze mai departe, să participe la luarea deciziei. De acum înainte, se face apel la o comunitate participativă, care să fie capabilă să se uite în jur, să conștientizeze problemele sociale și politice și să înceapă să propună soluții. O parte dintre jurnaliștii români din țară vor încerca să meargă în aceeași direcție, conștienți de faptul că se află ”între presiunile memoriei și temerile prezentului”, încercând să fie ”alături de cei care suferă pe nedrept”, să fie ”acolo unde arde și unde doare”, semnalând extremismul politic, înșelătoria, minciuna, hoția și reaua credință.

În 1993, Davis Buzz Merritt Jr. și Jay Rosen creează conceptul de jurnalism public, iar un an mai târziu publică un manifest prin care încearcă să convingă publicul de motivele pentru care este necesară schimbarea. Conform lui Merritt, jurnalismul public are două obiective majore: să regândească jurnalismul și să responsabilizeze, să implice cetățenii ”conștienți” și responsabili în problemele comunității. Este exact ceea ce voia și Culianu de la cetățenii români, să participe la schimbarea comunității după căderea comunismului și să colaboreze la construirea unei noi societăți democratice, apel prezent și în publicistica lui Gabriel Liiceanu (”Scuturați-vă lanțurile, ieșiți din infern și veniți să construim o societate în care toți să fim egali, drepți și îndestulați”) și în articolele lui Cornel Nistorescu (”Dar de acum înainte trebuie să începi să gândești singur. Să înveți că, fiind liber, nu trebuie să te mai pleci în fața nimănui, să nu mai lingușești și nici să slugărești. Va trebui să spui doar adevărul și să nu taci”).

Jurnalismul public, explică Merritt, ”implică o schimbare culturală fundamentală” și se referă la relația dintre jurnalism și democrație, foarte importantă, dar neînțeleasă pe deplin. De aceea, spune Merritt, jurnalismul trebuie să treacă dincolo de funcția de informare a publicului și să-și ia în serios rolul de participant activ în viața societății, față de care are o mare răspundere. Jurnalismul și societatea democratică modernă sunt interdependente, iar în ultimii ani ambele au înregistrat un declin măsurabil, consideră Merritt. Viața publică este înțeleasă ca spațiu de manifestare a democrației și a participării cetățenilor cu drepturi depline și acces la informația corectă, cetățeni care sunt capabili să vadă dincolo de aparențe, acea falsă încadrare informațională în care sunt prinși. Viața publică a comunității este conturată de instituțiile de stat și se află la confluența politicii cu etica civică. Dacă politica guvernamentală nu răspunde la cerințele comunității, apare frustrarea și neliniștea acesteia, iar lipsa de încredere agravează situația. Membrii comunității sunt invitați să se implice alături de jurnaliști în rezolvarea problemelor cu care se confruntă comunitatea, prin deschiderea unui dialog și a unei linii de comunicare mai ample între media și comunitate, în beneficiul tuturor. Conform lui Merritt, marile probleme cu care se confrunta societatea americană în prima jumătatea a anilor 1990 erau infracționalitatea și criminalitatea, sistemul educațional, familiile dezbinate și poluarea mediului înconjurător.

Aceleași probleme le abordează și Culianu, dar adaptate la societatea românească, recent democratizată: clasa politică, lipsa de participare a comunității, educația, instituțiile statului, corupția, tendința spre totalitarism și ”minciuna organizată”, teme prezente și în articolele semnate de Cornel Nistorescu și Gabriel Liiceanu după 1989. Dar, spre deosebire de cetățenii americani, cetățenii români din acea perioadă nu aveau un exercițiu al democrației, nu înțelegea despre ce era vorba, nu puteau sau nu doreau să se implice în viața comunității. De aceea, Culianu are o misiune mai grea în proiectul de jurnalism civic pe care l-a demarat. El constată că românii erau negativiști și ”pe jumătate morți” din punct de vedere spiritual, pentru că le-a fost distrusă încrederea în ei înșiși. Românii de atunci opuneau rezistență față de comunicarea cu diaspora, prin sloganul ”nimeni nu trebuie să ne învețe pe noi ce să facem”, dar publicistul înțelege că, după cincizeci de ani de dictatură, ”persecutații tiraniei celei mai hâde”, au nevoie de mult timp și efort pentru a-și reveni la normal.

Încă din anii comunismului, Paul Goma se întreba cum va evolua România postcomunistă, după decenii în care oamenii au deprins apucături de homo sovieticus, încercând să înțeleagă cum societatea îmbolnăvită de comunism se va putea normaliza și de cât timp ar fi nevoie (”Dacă mâine România se va libera (ori va fi liberată), în cinci-șapte-zece ani, se vor repara stricăciunile materiale –dar românul? În câte generații va fi reparat?”), punând problema celor peste trei milioane de membri ai partidului comunist reprezentând cincisprezece procente din populație.

Perioada de după războiul rece a fost caracterizată de agitație și haos, țările foste comuniste, cu economii neperformante și resurse umane nespecializate, au intrat în procesul de tranziție spre democrație. Din acest punct de vedere, situația României nu era diferită de a celorlalte țări din estul Europei, Peter Gross explicând faptul că societatea civilă era la stadiul embrionar, iar sistemul juridic a început seria de reforme, Cornel Nistorescu menționând ”inerția vechilor structuri ale aparatului de stat la nivel central și local”.

Privind atent, Culianu a văzut același lucru, dar nu reușea să înțeleagă de ce se bate pasul pe loc, pentru că, dacă din exteriorul țării lucrurile se vedeau diferit față de modul în care erau percepute în țară, această diferență de percepție va duce la agitație și conflict mocnit. Românii din diasporă erau considerați ”străini” de către unii români din țară, în timp ce aceștia, aflați de mulți ani în străinătate, realizau că lucrurile nu sunt așa cum par, conștientizau că România postdecembristă are o ”conducere hidoasă”, confiscată de niște ”golani” și derbedei, care continuă să domine prin minciună și diversiuni comuniste. Cornel Nistorescu sesizează diferența de percepție, vede că străinii nu înțeleg ce politică se practică la București, România părându-le tuturor un ”bestiariu sărac”:

”Francezul de pe stradă, ziaristul, omul de afaceri, românul emigrat se simt ca niște copii înșelați și batjocoriți”; ”După toate șmecheriile politice ieftine organizate după căderea lui Ceaușescu, nu mai avem parte nici măcar de compasiunea pe care o stârnea dictatura. Acum, când îi pomenești cuiva de ”revoluția română”, râde sau zâmbește amar. Când vede mizeria în care supraviețuiesc handicapații, se cutremură. Când urmărește emisiunile cu milionarii din Poiana Sibiului, face ochii cât cepele. Când află de Copșa Mică, cel mai poluat oraș din lume, se sperie. Sfârșește prin a refuza orice, pentru că nu mai înțelege nimic”.

Golanii și derbedeii îi întâlnim în publicistica lui Gabriel Liiceanu sub forma lichelelor, la Cornel Nistorescu reprezentând o faună specific postcomunistă, formată din ”derbedei și hoți, din activiști sau oportuniști, din carieriști care au miros de corupți”, golanul fiind aici Nicu Ceaușescu, în timp ce în scrierile lui Paul Goma, golanul este chiar Ceaușescu. După Culianu, viziunea anumitor români asupra situației se încadra în paradigma aceasta: ”Când noi sufeream aici din pricina lui Ceaușescu, dumneata o duceai pe roze în Occident, iar acum vii 1) să ne exploatezi și/sau 2) să ne dai sfaturi”.

Din cauza cenzurii, românii din țară nu erau informați despre lupta anticomunistă purtată de comunitatea românească din exil care, răspândită peste tot în lume, cooptată în Internaționala Rezistenței și în C.I.E.L., Comitetul Intelectualilor pentru o Europă a Libertăților, a militat în tot acest timp pentru răsturnarea comunismului și înlăturarea dictatorului Ceaușescu de la putere, în special, Lumea liberă va concentra forțele românilor de pe continentul nord-american, dar va colabora strâns cu diaspora română europeană.

După lectura articolelor publicate de Culianu, reacțiile celor de acasă se acutizează și devin agresive, însoțite de amenințări, moment în care Culianu se hotărăște să se adreseze în special cetățenilor educați, cărora le trasează o misiune. O tendință agresivă împotriva intelectualilor se manifesta atunci în țară, conform lui Gabriel Liiceanu, imediat după mineriada din iunie 1990, ziarul România Mare ar fi propus ”împușcarea urgentă a zece intelectuali români „ca să avem liniște în țară””. În articolul intitulat Cum a fost cu putință?, publicat inițial în România liberă în 20 februarie 1991, Gabriel Liiceanu vorbește despre atacul și bătaia aplicată profesorului Petru Creția, care ar fi fost sunat și amenințat la telefon de un bărbat. Un grup de cinci indivizi l-ar fi așteptat ulterior în fața casei într-o seară și l-ar fi lovit brutal, determinându-l pe Liiceanu să se întrebe cine era direct interesat în agresarea intelectualilor:

”Cineva are interesul să distrugă tot ce înseamnă reper moral în această țară. Să distrugă: adică să mânjească, să discrediteze, să calomnieze — și, dacă este nevoie, să bată și să ucidă. Puțin importă dacă cel care trebuie mânjit, discreditat sau bătut face parte din patrimoniul cultural al acestei țări”; ”Cine are deci interesul să-i batjocorească și să-i agreseze pe intelectualii de seamă ai acestei țări?”.

După definiția dată de Davis Merritt, jurnalistul este cel care informează publicul cu privire la probleme curente ale societății, ”orice persoană care informează publicul în privința evenimentelor curente”. Din acest punct de vedere, Culianu este un jurnalist conștiincios, el informează publicul român și străin despre evoluția lucrurilor din țară, dar provoacă și dezbateri, gândește și oferă soluții de ieșire din impas. Foarte preocupat de ceea ce se întâmplă acasă, Culianu devine supărător pentru anumite persoane, neplăcut impresionate de atenția care li se acordă în mod nedorit. În condițiile în care, în 1990, imediat după Revoluție, doar Televiziunea Română Liberă emitea la nivel național, cele mai populare cotidiene erau Adevărul, România liberă, săptămânalele Expres, România Mare.

Opoziția democratică publica România liberă, Expres și revista 22, iar în teritoriu se publica revista NU!, Timișoara etc. Cornel Nistorescu menționează publicațiile Tineretul liber, Adevărul, Dimineața și România Mare ca fiind controlate de puterea politică a vremii, filtrând știrile în favoarea puterii, iar Gabriel Liiceanu menționează ziarul Azi și România Mare. După Peter Gross, în 1990 se publicau peste cinci sute de periodice, în următorul an crescând cu aproape o mie de publicații în plus. Conform volumului Global Journalism. Survey of International Communication, editat de John C. Merrill în 1995, în perioada comunistă, presa românească era total aservită puterii politice, iar funcția acesteia era de adulație, menționând faptul că lupta pentru eliberarea de totalitarism și dictatură a fost purtată atât în stradă, cât și în studiourile televiziunii române, victoria Revoluției din 1989 depinzând de preluarea controlului asupra televiziunii naționale, situație remarcată de analiștii internaționali.

În 1990, proaspăta democrație era vulnerabilă într-un peisaj politic instabil și dominat de autoritatea statală, raportul Global Journalism relevând o situație comună tuturor țărilor sud-est europene, caracteristică acelei perioade în ceea ce privește relațiile dintre guvern și mass-media, percepute ca o combinație de presiuni economice, politice și juridice, exercitate asupra reprezentaților presei. Cornel Nistorescu confirmă situația de risc în care se găseau ziariștii, percepuți de autoritățile vremii ca inamici ai democrației sau chiar teroriști, în luptă cu dinozaurul comunismului, scrisul fiind periculos (”reporterii României libere și ai revistei Expres erau fugăriți sau chiar bătuți printre primii”, ”mergeam ca inconștienții pe o lamă care juca rolul de punte între două lumi”). În România acelor timpuri, presa se confrunta cu probleme mari, jurnaliștii fiind pasibili de pedepse grave pentru injurii adresate oficialilor și reprezentanților autorităților locale. Ei nu dispuneau de protecție juridică și nu li se acorda accesul la informații de interes public, problemă semnalată de Cornel Nistorescu prin cazurile ziariștilor reținuți, arestați, bătuți. Din 1990, România a fost guvernată de Frontul Salvării Naționale, FSN, constituit din gruparea revoluționară Consiliul Frontului Salvării Naționale, transformată ulterior în partid politic. Acesta era condus de Ion Iliescu, devenit președinte al României după alegerile din 20 mai 1990, prim-ministru fiind numit Petre Roman.

A fost o perioadă agitată, caracterizată de proteste sociale, generate, după Cornel Nistorescu, de ”nemulțumirea din ce în ce mai mare a populației”, de decizii politice controversate și antidemocratice, în special mineriadele, desfășurate între 1990 și 1991, episoade violente în cadrul cărora segmentele societății românești au fost stârnite una împotriva alteia, respectiv muncitorii împotriva studenților și intelectualilor. În urma acestor instigări la ură, studenții care protestau în Piața Universității au fost bătuți cu bestialitate de minerii veniți în capitală de la Valea Jiului, fenomen semnalat de presa liberă, Cornel Nistorescu menționând ziariști bătuți în acest context conform ”ordinului dat în dimineața zilei de 14 iunie, când minerilor li s-a spus să rețină aparatele de fotografiat și camerele de luat vederi, când au fost bătuți ziariști români și străini”.

Aceasta este perioada observată de Ioan Petru Culianu și analizată în articolele publicate de el în presa diasporei românești din Statele Unite, societate democratică în care libertatea presei și drepturile omului erau respectate; în țară, însă, oamenii trăiau încă în întuneric și teroare, incidentele crescând în intensitate până s-a ajuns în iunie 1990 la ”incendieri și morți”. În aceste condiții, vocea democrației se auzea din partea României libere, a revistei Expres și în mod special din partea diasporei românești, a spațiului publicistic pus la dispoziție de Lumea liberă românească.

Echipa exilului cultural românesc de atunci era formată din Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Vladimir Tismăneanu, Dorin Tudoran, conform mențiunilor autorului din cadrul articolului Adio. Detalii în privința acestei echipe se găsesc în paginile volumului Mihaelei Albu, Memoria exilului. Ziarul Lumea liberă din New York, în cadrul capitolului intitulat Semnături de prestigiu: Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Vlad Angelescu, Liviu Cangeopol, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dorin Tudoran, Cristian Petru Bălan, George de Berea, Constantin Macri, Vladimir Tismăneanu, Dinu Arcașiu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Zahu Pană, Ștefan Baciu, Gh. Astaloș etc.

Tot din articolul Adio, aflăm că rubrica Scoptophilia a fost inițiată ”în joacă” cu articolul Viitorul României în unsprezece puncte, la sfârșitul lunii decembrie 1989, chiar în timpul Revoluției. Un anumit grad de imaturitatea politică a românilor proaspăt eliberați de comunism, precum și calitatea îndoielnică și lipsa de credibilitate a politicienilor post-comuniști, îl determină pe publicist să înceapă acest proiect. Calitatea oamenilor politici postdecembriști este pusă la îndoială și de Gabriel Liiceanu și de Cornel Nistorescu, primul numindu-i ”foști actuali”, ex-comuniști și ex-securiști, iar cel de-al doilea avertizează asupra prezenței ”comuniștilor cu state vechi în politică”. Mai departe, în articolul Adio, publicistul dialoghează cu sine în privința motivelor care l-au determinat să inițieze această rubrică, pe care le expune pe rând: ”racilele” țării, ”neîncrederea” în politica națională ante și post revoluționară și lipsa de maturitate politică a cetățenilor români. Articolele publicate sunt sincere, autorul nu are rezerve în a spune ce gândește, motiv pentru care textele sunt actuale, iar cititorul poate extrage informații pertinente despre evenimentele politice petrecute în acea perioadă. Această comunicare sinceră, directă cu cititorii este caracteristică și articolelor semnate de Cornel Nistorescu, mergând până la punerea în gardă a populației că este păcălită și furată de o autoritate coruptă – Oameni buni, vă fură statul român!.

Aflat în Occident, Ioan Petru Culianu este expus influențelor social-culturale de acolo, și am văzut că începutul anilor 1990 este caracterizat de emergența culturii participative, de tendința de democratizare a canalelor de informare și de cooptare a publicului în procesul mediatic. În aceeași perioadă, societatea românească, proaspăt eliberată de dictatura comunistă, depune eforturi să-și revină din traumele suferite în aproape cinci decenii de totalitarism. Revoluția a lăsat în urmă victime în rândurile oamenilor ieșiți să țină piept armatei scoase în stradă de guvernul ceaușist, în decembrie 1989. În urma genocidului, ministrul Apărării Naționale, generalul Vasile Milea, se sinucide în 22 decembrie, iar președintele Ceaușescu și soția sa sunt judecați și condamnați la moarte prin împușcare în 25 decembrie.

De acum înainte, populația, privată de cele mai elementare nevoi, chinuită de foame și frig, învață să trăiască în libertate și într-un minim confort, deși vechile obiceiuri sunt menținute, numite de Cornel Nistorescu ”ușa din dos și vânzarea pe sprânceană”. Societatea trebuia reconstruită, instituțiile democratizate din temelii, era nevoie de expertiză și specialiști în economia de piață, în administrație și în științe politice. În acest moment de haos și euforie și-a început Ioan Petru Culianu rubrica, în perioada Crăciunului din 1989, cu articolul Viitorul României în unsprezece puncte, metehnele istorice ale românilor, tendințe negative tipice societății românești postbelice și comuniste, transferate în perioada postdecembristă, determinându-l să demareze ofensiva.

Analizând strategia de ofensivă mediatică și substanța criticilor verbale directe caracteristice publicisticii sale, întâlnite și la Cornel Nistorescu în epistolele politice (Tensiune și violență, ”Domnule Virgil Măgureanu, degeaba fugiți de trecut!”, Plătim impozite ca să fim urmăriți?, 67 de întrebări pentru domnul Ion Iliescu, Elita și derbedeii, Matrapazlâcuri la nivel înalt, Folkul și porcul, Muncește și cere socoteală, Partidul bășcăliei, Azi și mâine, ce pericol mortal!, România spre marginea lumii, Cavalerii și cuțitarii, Listă cu bolnavii de cap, Patria în faza vacă de muls) se observă că acestea se încadrează în termenii fixați de maestrul său, Mircea Eliade, în textul Anchetă a revistei Orizonturi. Rolul polemicii si limitele ei organice ce propunea o dezbatere a exilului românesc postbelic pe tema ”rolului polemicii” în cadrul publicisticii românești publicate în exil în acea perioadă.

Articolul a fost publicat inițial în revista Orizonturi, ediția aprilie-iunie 1951, perioada în care Ioan Petru Culianu era doar un copil în vârstă de un an. Din text, aflăm despre existența unei aparent intenționate tendințe polemice ce fierbea între intelectualii diasporei românești din anii ‘50, considerată de Eliade o veritabilă ”înveninare” a relațiilor comunității românești din străinătate. Eliade pornește de la premisa unei reguli clare, care, în principiu, uniformiza fluxul gândirii intelectualității românești aflate în exil: prin însuși faptul că au părăsit țara aflată sub ocupație, ”sunt de acord asupra problemelor esențiale”, adică sunt anti-sovietici și pro-monarhie și militează pentru independență și drepturi civile, deci nu ar avea motive de dispută. Bineînțeles, libertatea presei, adaugă Mircea Eliade, posibilă doar în afara granițelor României în acele timpuri, antrenează un risc inerent, ”euforia polemicii”, tentație care necesită antrenament și experiență în domeniul gazetăriei.

Dar, în cazuri speciale, Mircea Eliade consimte la încălcarea regulii amiabilității discuțiilor intelectuale, conform principiului lui Mircea Eliade, polemica agresivă fiind justificată și necesară până la eliberarea și democratizarea țării, într-o anumită măsură. În acest sens, recuzita discursiv-jurnalistică ofensivă a publicistului Culianu este utilizată pentru combaterea ”incompetenței”, a ”parvenitismului” și a ”confuziei valorilor”, tendințe tipice societății românești postbelice și comuniste despre care vorbea Mircea Eliade, menținute, după cum s-a văzut, și în perioada postdecembristă. Polemica jurnalistică comportă riscuri și atrage complicații ce decurg din conflicte, de care Eliade ne face conștienți în ultimul paragraf al discursului:

”Cu mult mai aprigă, și cu mult mai grave consecințe, este lupta care se poartă prin șoapte, prin denunțuri, prin scrisori anonime. Și victimele acestei lupte riscă infinit mai mult, pentru că șoaptele, scrisorile anonime și denunțurile ajung acolo unde trebuie să ajungă, și oamenii își văd primejduită libertatea”.

Mircea Eliade a creionat în doar două fraze riscul la care se expuneau intelectualii care practicau gazetăria și care analizau lucid și fără mănuși probleme de interes general. Peste exact patruzeci de ani, discipolul său Ioan Petru Culianu va fi ucis pentru virulența textelor publicate în revista Lumea liberă românească. Strategia de atac părea să urmeze rețeta clasică, a început cu ”șoapte”, a continuat cu ”denunțuri” și ”scrisori anonime” și a fost finalizată prin crimă. Aceste divergențe existente între membrii exilului românesc erau dezbătute și în paginile ziarului Lumea liberă, astfel încât, după Mihaelei Albu, românii din exil erau conștienți de influențele exercitate din partea Securității. Dar, tot în paginile acestei cărți, aflăm că regimul totalitarist folosea agenți speciali pentru a lichida români incomozi din străinătate, povestea unuia dintre ei, Matei Pavel Haiducu, fiind publicată în Lumea liberă chiar de la primul număr, în seria Am refuzat să ucid, pe parcursul a douăzeci și șase de numere, serie de texte care revelau informații secrete despre misiunile de eliminare în care erau implicați agenții poliției politice ceaușiste.

Conform informațiilor furnizate de Ion Mihai Pacepa presei franceze, preluate de Paul Goma, în perioada comunistă, de intimidarea, amenințarea și pedepsirea românilor din exil se ocupa CIE, Serviciul de Contrainformații Externe, care acționa prin aplicarea a trei metode, corecția prin bătaie, răpirea și asasinatul. O serie de români din străinătate au fost atacați, cele mai cunoscute cazuri fiind cel al Monicăi Lovinescu, atacată de un comando palestinian angajat de CIE și al lui Paul Goma.

Cititorul observă că, în articolele în care Ioan Petru Culianu analizează România postcomunistă, sunt introduse cuvinte cod noi: democrație, economie de piață, Revoluție, libertate/liber, opoziție, mineriadă, iar personajul Ceaușescu este înlocuit cu nume de politicieni noi: Ion Iliescu (nouăsprezece ocurențe), Petre Roman (patru ocurențe), Rațiu, Câmpeanu. După retragerea tenebrelor, din tărâmul întunecat al infernului rămâne doar negrul de funingine (trei ocurențe) purtat de mineri (nouăsprezece ocurențe), imaginea copiilor mutilați din orfelinate (două ocurențe) și sângele (cinci ocurențe) vărsat la Revoluție (cinci ocurențe), în timpul genocidului (trei ocurențe). Monștrii ceaușiști sunt înlocuiți de mineri, derbedei (șase ocurențe) și golani (trei ocurențe), iar pe scena politică își face apariția pluralismul politic, moment în care începe competiția pentru putere, derulată prin intermediul campaniilor electorale.

Spațiul postcomunist este descris cu o intensitate atenuată, contrastul puternic este înlocuit de un echilibru cromatic mai luminos, în tușe de culoare schițate în linii mai calme. Comunismul este înlocuit de cuvântul democrație (nouăsprezece ocurențe), dictatura și tirania sunt substituite cu libertatea (șapte ocurențe), iar disidența devine opoziție (trei ocurențe). Prima reacție optimistă a publicistului, vizibilă în articolul Viitorul României în unsprezece puncte, se temperează treptat, făcând, în cele din urmă, loc, pesimismului și neîncrederii în noua clasă politică, în instituțiile statului, ceea ce îl determină să atragă atenția asupra pericolului reprezentat de corupție, tendința spre totalitarism și ”minciună organizată”, o adevărată ”coaliție a prostiei”. Marele pericol al democrației și al economiei funcționale pare să fie ”tutela monstruoasă a statului”, reprezentată de ”funcționarul ceaușișt”, ”idotul spălat la creier aflat într-o funcție oarecare în România”.

În același articol, Culianu numește vechile cadre comuniste adevărați ”specialiști ai falimentului Ceaușescu și garanții cei mai siguri ai … unui faliment catastrofal iminent”, Cornel Nistorescu criticând și el ”prezența comuniștilor cu state vechi în viața politică, precum și situația Securității, mai ales a celei de vârf, infiltrată în instituțiile centrale”. Gabriel Liiceanu observă și el faptul că ”Marile lichele s-au întors la locurile de unde au făcut cu putință și au întreținut cu verbul și cu fapta lor, oroarea: în coloanele ziarelor, în securitate, în primării…”.

Exasperat, Culianu avansează o soluție disperată, eminesciană de ieșire din impas, și anume incendierea moștenirii ceaușiste, sugerând ”să se dea foc” de două ori în publicistica sa, propunere cu rezonanță eminesciană, o dată în acest articol, intitulat Cea mai proastă inteligență și a doua oară în textul Economia de piață. În cel din urmă articol, Culianu descrie evoluția economiei românești ca pe un mișcare browniană, aceasta fiind inclusă de Mandelbrot în categoria fractalilor naturali, controlată, în viziunea publicistului român, de o ”coaliție a prostiei” generată de birocrație, formulă întâlnită în articolele lui Cornel Nistorescu în varianta rotirii în gol și la Gabriel Liiceanu în gestul zbaterii neputincioase:

”Atâta vreme cât o coaliție a prostiei continuă să se zbată în mișcare browniană căutând ”soluții” care n-ar putea funcționa decât dacă gașca și-ar da foc singură, nu există nici o speranță”

”Un guvern care își propune un program curajos este blocat în cursa sa de două pietre de moară care se tot învârt după soarele sovietic – Parlamentul și Senatul”.

”Dar iată, coșmarul s-a terminat, noi ne-am trezit, ne-am frecat la ochi și continuăm să vedem cu ochii coșmarului nostru; de fapt trăim în umbra lui prelungită, în plasa pe care a aruncat-o, temeinic, asupra noastră și în care, deși ruptă, noi continuăm să ne zbatem”.

Primul articol semnat de Culianu în Lumea liberă, intitulat Viitorul României în unsprezece puncte, a fost publicat de Crăciun, în plină Revoluție, în ediția nr. 66 din 6 ianuarie 1990 a publicației. În acest text, Culianu reflectează asupra tranziției României spre o societate normală și se încearcă trasarea unei strategii economico-politice de repunere a țării pe direcția normalității, construită pe punctul de vedere a omului de rând, depozitar al înțelepciunii populare. Prin urmare, jurnalistul detectează ”o cheie precisă pentru punerea în mișcare a procesului democratic” creată de bunul-simț al românului din popor, obținută din inversiunea logică aplicată strategiei ceaușiste. Acest articol este asemănător textului scris de Paul Goma în 1985, pornind tot de la conceptul de bun-simț, intitulat Întrebării…, în care medita asupra unei Românii postcomuniste, abordând schimbările pe mai multe domenii, social, politic, economic, industrial, agricol. Deși un ”nechemat-în-politică”, autorul justifică exprimarea gândurilor sale în situația în care România a fost afectată de impactul comunismului. Goma specifică faptul că, în textul său, nu propune soluții, ci verbalizează dorințe, ”visând-în-cadru-real”. În acest context, ceea ce îl neliniștea pe autor era inversarea valorilor în societate și în selecția resurselor umane astfel încât ”cu cât ești mai incapabil, mai necinstit și mai rău, cu atât mai sus ajungi”, ceea ce ar putea crea probleme pe termen lung unei evoluții sănătoase.

Din punctul său de vedere, țara necesită o perioadă de ”desceaușerizare” pentru că în lungile decenii de comunism, oamenii au deprins o serie de defecte, printre care invidia, delațiunea, minciuna și cinismul. Încă de atunci, Paul Goma anticipa dificultățile economice cu care se va confrunta România în procesul de tranziție, prefigurând o dramă în agricultură și o tragedie în industrie, nefiind clar ce se va întâmpla cu sectorul transporturilor și al construcțiilor, intenția sa nefiind să descurajeze, ci să stimuleze configurarea unei Românii europene, în context mondial, apelând la toți ”cei care se simt chemați să-și formuleze opiniile și programele”.

Ioan Petru Culianu punctează cele unsprezece domenii în care trebuie lucrat: politica, economia, armata, justiția, presa, televiziunea, poliția, serviciul secret, minoritățile, învățământul și religia. Din punctul său de vedere, era necesară numirea unui președinte pe un ”post pur simbolic și onorific” care să permită guvernului să guverneze și propune constituirea unor guverne provinciale pentru un număr de zece provincii românești. În viziunea lui, economia națională se va redresa dacă se va merge în direcția dezvoltării unei ”agriculturi moderne” și dacă se vor folosi intern ”resursele energetice”. Culianu miza pe infuzia de capital străin (”Dacă România oferă garanții democratice, atunci toate băncile și marile întreprinderi multi-naționale vor fi deja acolo la sfârșitul anului viitor”), dezvoltarea serviciilor antrenând, în viziunea sa, prosperitatea, în special ”ținând turismul la un nivel competitiv”, metodă prin care va atrage valută în economie, fiind necesar ca proprietatea privată să fie încurajată și garantată legal. În instituții, reformarea era sugerată prin pensionarea fostelor cadre comuniste, armata și poliția ca aparate de stat fiind nevoite să opereze pensionări și concedieri masive, schimbări drastice de imagine și de abordare, așa-numitele re-branding-uri (”Miliția va trebui să-și schimbe numele în poliție și uniformele din albastru în altă culoare” și să învețe să respecte cetățeanul, tratându-l cu minimă cordialitate, pentru că rolul ei de bază este să protejeze comunitatea”).

Conform așteptărilor publicistului, numărul juriștilor ar trebui să crească foarte mult, mass-media se va dezvolta prin apariția numeroasă a ziarelor, revistelor și a canalelor private de televiziune și radio. La numărul opt, Culianu a încadrat Serviciile de Informații Secrete, precizând faptul că este neapărat necesar ca viitoarele Servicii Secrete democratice să nu utilizeze ”nici măcar un singur membru al Securității din epoca ceaușistă”. Problema minorităților etnice ar putea fi rezolvată prin acordarea cetățeniei duble. Învățământul românesc avea nevoie de unități școlare și universitare private, de modernizare, iar ca specializări propune stimularea informaticii și a științelor cognitive.

Din punctul său de vedere, scriitorii ar trebui motivați să-și câștige existența din scris, iar Uniunea Scriitorilor în forma ei comunistă, ”un fel de registru al ziariștilor cuprinzând toate persoanele care scriu ceva” necesita schimbare. În ceea ce privește religia, Culianu pornește de la ideea liberalismului religios, insistând asupra beneficiului rezultat din alte religii, importantă fiind reconsolidarea religiei greco-catolice. Culianu încheie articolul precizând că această strategie ar contribui la conturarea unei societăți democratice, rămânând de clarificat problema românilor din diasporă, a căror reîntoarcere în țară ar fi o transfuzie de ”experiență intelectuală și spirituală unică” cu efecte benefice asupra evoluției mentalității naționale.

Acesta a fost planul de reconstrucție și democratizare a țării gândit de Culianu în miezul Revoluției române din 1989, convergent cu observațiile existente în raportul Gross. Publicistul Culianu pornește de la public și nevoile acestuia, consideră că marea masă a populației, chinuită de frig, foame și lipsuri are, în sfârșit, dreptul să-și impună punctul de vedere și să solicite tot ce îi lipsea, ca și Paul Goma, Gabriel Liiceanu și Cornel Nistorescu. Până la finalul rubricii Scoptophilia, Culianu va avea surpriza să constate că acest bun-simț românesc a fost alterat de regimul totalitarist prin teroarea impusă și reeducarea în spirit socialist, publicul și ideea de comunitate s-au disipat, societatea românească nu avea încă forța și curajul necesar pentru a se replia. Spectrul lichelismului s-a transferat, după Gabriel Liiceanu, în România postdecembristă, într-o societate infantilizată politic de lungile decenii de dictatură, în viziunea lui Cornel Nistorescu, societatea română fiind păcălită, ”dusă cu zăhărelul” într-un simulacru sau ”caricatură de democrație”.

Conform raportului lui Peter Gross, problemele majore, care ar solicita un timp îndelungat pentru rezolvare, țin de mentalitatea comunistă moștenită, situație care va necesita mai mult de o singură generație postcomunistă pentru schimbare autentică. Încă din perioada comunistă, Paul Goma medita asupra mutației suferite de cetățenii români sub influența comunismului care, prin teroare și lipsuri, i-ar fi supus unui proces de prostire, întrebându-se de câte generații va fi nevoie pentru a se schimba, după câștigarea libertății (”Fiindcă, dacă mâine Românii își vor recăpăta libertatea și, în câțiva ani vor repara stricăciunile materiale, începând cu economia și sfârșind cu peisajul devastat – câte generații se vor pe-trece, până să se de-prostească?”). Gabriel Liiceanu numește acest proces castraj politic și social, iar Cornel Nistorescu înțelege că populația a fost păcălită și folosită (”ai fost prostit și ținut în beznă”).

În articolul Regele a murit – atenție la urmaș, Culianu emite opinia că, în condițiile inexistenței libertății cuvântului și presei, scena politică postdecembristă românească se poate altera iremediabil, publicistul atrăgând atenția asupra riscului populării peisajului politic cu partide stranii, asemănătoare cu fauna fantastică borgesiană, niște struțo-cămile comuniste, fasciste, monarhice și democrate, încrucișate genetic într-un laborator nesupravegheat. Acestea amintesc de Elefantul cu coarne și aripi, Capra din cușeta vagonului de dormit, Politica șerpească, Măselele din privire ale lui Cornel Nistorescu. Situația generală este caracterizată de confuzie și haos, generate de incompetența răspândită la scară largă, cu atât mai greu perceptibil fiind viitorul, cu cât nu există soluții pentru normalizarea și democratizarea societății, atâta timp cât țara este ”educată și guvernată de incompetenți”, numiți de Cornel Nistorescu membri ai unei ”echipe din linia a doua a gândirii dogmatice”, cinici, ineficienți, dezorganizați, disperați să-și păstreze privilegiile.

Culianu își exprimă bănuiala că țara pare să se îndrepte înspre o direcție greșită, spre ”ură și teroare”, deși mărturisește că intenționează să-și tempereze pesimismul suscitat. Eroarea care generează în lanț alte erori este incapacitatea decidenților de a înțelege cum funcționează democrația. Pentru a democratiza o societate, susține Culianu, e nevoie de culturalizare, de educație viabilă, de pluralism și libertate de expresie, forțe care pun în mișcare informația utilă, ideile și managementul necesar. Cum ar putea exista libertate a cuvântului și a presei, dacă nu funcționează nici măcar telefoanele, se întreba Culianu, stupefiat. Stimulii sociali sunt importanți, membrii comunității au nevoie să discute între ei, să schimbe impresii prin procesarea individuală a informațiilor și repunerea lor în circulație, în sens psihosociologic, limbajul fiind un instrument prin care se transmit experiențe, iar comunicarea un proces care atribuie sens vieții. Din acest punct de vedere, blocarea ”circulației și discutării ideilor”, a interacțiunilor verbale în comunitate este o greșeală cu efecte negative pe planul cognițiilor sociale, înțelese ca totalitate a percepțiilor și reprezentărilor colective despre realitate și contextul social în care sunt inserați agenții sociali.

După Peter Gross, perpetuarea limbajului de lemn și dimensiunea orwelliană a vocabularului utilizat au inhibat schimbarea tipului de discurs social, în viziunea lui Cornel Nistorescu oamenii fiind victimele dezinformării și păcălelii într-o ”democrație originală”. În articolul Regele a murit – atenție la urmaș publicistul apreciază intelectualii români din exil ca fiind ”un capital național prețios”, existând între ei mari valori care s-au occidentalizat Eugen Ionescu, Emil Cioran, Andrei Codrescu și mulți alți intelectuali consacrați care și-ar putea aduce aportul la normalizarea societății românești în acea perioadă.

Ioan Petru Culianu considera că România postcomunistă avea decalaje de dezvoltare, acel fenomen de infantilizare semnalat de Gabriel Liiceanu, în domeniul economic, social, politic, cultural, informațional și lingvistic, comparativ cu statele democrate, decalaje determinate de fenomenul comunist de uniformizare a gândirii sau ”non-gândire” analizat de Adrian Neculau. Același proces de prostire a populației pus la cale de comuniști este remarcat și de Paul Goma, realizat prin supunerea la privațiuni, teroare, umilință, suferință, neputință, omul nou ceaușist fiind, în opinia sa, ”omul beznă”, o ființă bolnavă, distrusă, care cu greu își va putea reveni. Omul nou este analizat și de Gabriel Liiceanu și de Cornel Nistorescu, în primul caz omul nou având un comportament similar unui eliberat din detenție, în timp ce în al doilea caz, omul nou ”al Epocii de aur” este partizanul comunismului, punând piedici procesului de democratizare.

În textul Cea mai proastă inteligență, Culianu condamnă administrarea frauduloasă a resurselor naționale și previne opinia publică în privința cadrelor specializate în sistem socialist, prezente la toate nivelele de decizie din instituțiile statului postcomunist. Acești specialiști calificați în vechiul sistem, ”miniștri și directori generali sclerozați în stupoare ceaușistă” conduceau societatea în direcție fatală, adică spre un ”faliment catastrofal iminent”, a căror prezență o semnalează atât Cornel Nistorescu (”prezența comuniștilor și securiștilor în actualele structuri politice, guvernamentale și administrative ale țării”) cât și Gabriel Liiceanu (”ex-prim-secretari, ex-membri CC, ex-securiști și ex-comuniști ne vizitează zi de zi viața, drapați în funcții de președinți de republică, de președinți și vicepreședinți de Senat, de deputați, academicieni, prefecți, primari ș.a.m.d.”).

De aceea, soluția pe care o propune Culianu este pensionarea, eficientă deoarece personalul automatizat negativ este înlocuit cu novici cu viziune proaspătă, publicistul numindu-i cetățeni ”diletanți” cu orientare democratică, anti-comuniști, care ar trebui să substituie actualii specialiști din toate structurile instituțiilor de stat, administrație publică, justiție, poliție, armată etc. În categoria non-specialiștilor se încadrează și Culianu însuși în articolul Viitorul României în unsprezece puncte, unde detaliază soluția pensionării sistematice a resurselor umane compromise de vechiul sistem, în special în domeniul militar (”Pensia trebuie să fie sistematic aplicată în cazul funcționarilor vechiului regim trecuți de vârsta de 55 de ani; inteligența lor a fost roasă și stoarsă de ceaușism”). Poliția, la fel, trebuie să aplice o strategie de reducere a personalului prin concedieri colective și ”pensionări premature”, iar serviciile secrete trebuie să elimine din sistem agenții care au pactizat cu dictatura și să ”lichideze” teroriștii, prezența acestor elemente în macro-organismul social provocând probleme complexe și stagnare generală.

Articolul Cea mai proastă inteligență analizează aparatul politic care controla guvernarea în perioada comunistă, dar pornind de la faptul că regimurile totalitariste funcționează, în general, prin impunerea unui control strict și brutal asupra membrilor societății, întrebarea care îl frământă pe Culianu în acest text este de ce au acceptat cei din aparatul politic comunist un lider politic afectat psihic la conducerea țării. Indubitabil, afirmă publicistul, direcția în care a evoluat statul ajuns în pragul africanizării era cea imprimată de nomenclatura comunistă, acea ”mașină ruginită”, sintagmă cu două ocurențe în articolele sale politice, care consuma resurse financiare imense în scopuri inutile prin extinderea controlului asupra societății civile în proiectul disciplinei sociale demarat în 17 decembrie 1971, prin legea privind apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România. În articolul 1 al acestei legi se stipula faptul că secretul de stat privește fiecare cetățean care este obligat să îl apere, iar articolul 2 stabilește ambiguu natura secretului de stat ca fiind ”informații, date și documente care prezintă în mod vădit acest caracter”, pe care îl împarte în trei categorii de importanță: strict secret de importanță deosebită, strict secret și secret.

Conform studiului Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților, Poliția Secretă Română a fost înființată după evenimentele sângeroase înregistrate în anul 1907, ulterior, serviciul trecând printr-o serie de reforme între anii 1924-1929, în urma cărora se constituie Direcția Poliției de Siguranță. În 1948, Siguranța devine Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) în cadrul MAI (Ministerul Afacerilor Interne) condus de Teohari Georgescu, apropiat al Anei Pauker, până în anul 1952. Din 1952, structura de informații se desprinde din MAI și se transformă în Ministerul Securității Statului sub conducerea lui Alexandru Drăghici, decretul 710 din 1967 trecând Serviciul de Informații sub controlul CSS, Consiliul Securității Statului, al cărui președinte era Nicolae Ceaușescu.

După Paul Goma, Securitatea comunistă, denumită ”Arhipelagul MAI” era ”un stat-în-stat”, reprezentând o filială a statului sovietic pe teritoriul României, o instituție formată din angajați cruzi și ignoranți, ce au comis o serie de abuzuri și crime împotriva cetățenilor români (”arestări și condamnări arbitrare, internări în aziluri psihiatrice, persecuții ”în stare de libertate””), fiind, de fapt, un instrument de constrângere a populației civile. În noiembrie 1985, pornind de la cazul lui Gheorghe Ursu, decedat în arest, în timp ce era anchetat de Securitate, Paul Goma susținea că această instituție a fost formată după modelul NKVD, precedându-l pe Ceaușescu și, după toate probabilitățile, supraviețuindu-i (”Din nefericire, nefericitul Gh. Ursu – al cărui ”deces” a fost anunțat familiei în 19 noiembrie – nu este primul ”decedat accidental”, după formula consacrată”). Istoria Securității române comuniste este, în opinia lui Goma, ”o istorie a terorii, a abjecției, a crimei”. Gabriel Liiceanu menționează și el efectele terorii exercitate de aparatul de poliție politică asupra societății românești și faptul că ”mureai în închisoare fără să știi de ce ai fost adus acolo”, abuzurile comise și faptul că, în acea perioadă, nu se știa clar ce gest putea fi interpretat ca ”atentat la „securitatea statului”.

După Revoluție, Cornel Nistorescu stă cu ochii pe ”aparatul de represiune” și cere continuu informații și rapoarte oficiale despre situația acestei instituții (”Poate fi considerat atac la adresa SRI faptul că am cerut un raport public asupra activității unor foști membri ai aparatului de represiune reintegrați în SRI?, Arta amenințării). Încă din primele ediții Expres, Nistorescu semnalează teama populației civile față de Securitate și cazurile ziariștilor reținuți, punând întrebări cu privire la foști ofițeri de Securitate aflați ”în umbra vieții noastre publice”. În septembrie 1990, SRI ar fi publicat un ”comunicat amenințător, dat în stil de ultimatum” la adresa presei în cotidianul România liberă, în care s-ar fi plâns de atacuri și denigrări din partea publicațiilor România liberă, Expres și Zigzag care se fac vinovați de ”ingerințe în treburile interne ale țării”, solicitând să nu fie deranjați de mass-media. Cu toate acestea, Cornel Nistorescu va continua să pună întrebări, solicitând răspunsuri, anchete, rapoarte, strigând Dați explicații poporului român!.

Carmen Chivu și Mihai Albu, autorii volumului Dosarele Securității. Studii de caz, au realizat o cercetare pe un număr de 434 de dosare înregistrate după anul 1945 și au publicat rezultatele cercetării, conform cărora dosarele analizate erau clasificate în felul următor: DUI (Dosar de Urmărire Informativă), DR (Dosar Rețea), DP/A (Dosar Fond Penal Anchetă), DOB (Dosar de Obiectiv), DPRB (Dosar de Problemă). Motivele deschiderii (MD) unui DUI (Dosar de Urmărire Informativă) ar fi fost nemulțumirile verbalizate în public de persoana urmărită care, pe un fond de frustrare, emitea critici la adresa regimului, din perspectivă politică, economică, socială, culturală, religioasă și a libertății de expresie. Critica politicii duse de partidul comunist pe plan intern și extern era considerată ”agitație contrarevoluționară”, iar corespondența trimisă oficialilor comuniști, redactarea de texte literare interpretabile, ostile principiilor socialiste și elogierea stilului de viață occidental constituiau principalele temeiuri care intrau în prima categorie a motivelor care generau suspiciunea organelor de Securitate și determinau declanșarea urmăririi.

Următoarele motive care atrăgea monitorizarea strictă constau în întreținerea de relații cu reprezentanți ai mass mediei internaționale care publicau interviuri și luări de poziție antisocialiste, relații cu instituțiile internaționale, biblioteci și ambasade sau cu persoane fizice, rude sau cunoștințe, care aduceau automat orice persoană în atenția organelor de control. Activitatea dizidentă și susținerea dizidenților din țară și din străinătate era considerată ilegală, în această categorie intrând și rudele dizidenților deținuți sau aflați în libertate, cei care manifestau orice tip de opoziție față de comunism, în teritoriu sau în altă parte, precum și cei care solicitau plecarea definitivă din țară.

Activitatea Securității, cuvânt cu douăzeci și patru de ocurențe în articolele politice semnate de Culianu, se desfășura în interiorul țării prin monitorizarea dizidenților și a populației largi, și în străinătate prin planificarea și organizarea de ”atentate asupra unor figuri cunoscute din lumea emigranților”. Dosarul de problemă DP ”Artă-cultură”, deschis în 17 octombrie 1974 cu scopul de a centraliza informațiile în privința ”activității dușmănoase desfășurate de unele persoane în domeniile de artă și cultură” reprezintă, conform studiului Dosarele Securității. Studii de caz, o bază de date complexă care cuprinde informații despre cenzura la care au fost supuși literații și artiștii. Securitatea acționa inteligent și temperat în această problemă, alocând specialiști bine pregătiți pentru a monitoriza și a influența personalități de marcă din domeniul cultural-artistic. Dintre cazurile care necesitau supravegherea, autorii volumului analizează situația scriitorului H.R.B. din Brașov care, în 1973, ”a încercat să atragă doi tineri și să-i influențeze negativ în sensul creării unui cenaclu literar neautorizat”.

În același dosar, este discutată intenția de coagulare a intelectualilor contra regimului în cazul Goma și al mișcării Charta 77 din Cehoslovacia, conform consemnărilor din DP, ”scopul scontat prin acțiunea lui P.G. acela de a realiza o mișcare disidentă intelectuală în România – nu s-a realizat deoarece nu a găsit nici un intelectual care să fie alături de el”. Din inițiativa lui Paul Goma, intelectualitatea a încercat să genereze o mișcare de opoziție după modelul celei cehoslovace care a publicat celebra Chartă 77 centrată pe drepturile fundamentale ale omului, dar actul de disidență sau de relații cu disidența era considerat ilegal și atrăgea imediat deschiderea unui dosar de urmărire. Reacțiile lui Ceaușescu în urma acestui eveniment au fost consemnate în ședințele de guvern, unde se solicită arestarea imediată a celor implicați, mai ales a ”măgarului”, ”derbedeului” de Paul Goma și abordarea mai fermă a ziariștilor străini.

Se observă în Dosarele Securității. Studii de caz faptul că, în perioada în care Culianu se afla în țară, anii 1966-1972 ca elev de liceu și student, motivul de urmărire ”suspect de atentat la siguranța națională” era în creștere, această încadrare fiind suficient de ambiguă pentru a fi aplicabilă unui segment mai larg de cetățeni, cu intenția de a-i speria și de a le anihila opoziția. Dosarele Securității evidențiază faptul că, în anii ’70, ”cercurile ostile ale emigrației intelectuale erau formate, în cea mai mare parte, din elemente care, în țară, își desfășuraseră activitatea în domeniul literaturii și presei literare”, agenția redactând o listă de organizații din străinătate care ajuta intelectualii români: Asociația pentru libertatea culturii (Franța), Fundația ”Carol I” (Franța), Fundația ”Internationes” (Germania), Comitetul pentru întrajutorarea intelectualilor europeni (Franța), Comitetul intelectualilor pentru o Europă a Libertăților (C.I.E.L.) (Franța), Ars Libera Uniunea artiștilor români liberi (Germania), Postul de radio ”Europa Liberă”, Editurile Gallimard, Flammarion (Franța) și Surkampf (Germania).

În corespondența purtată cu Mircea Eliade, acesta îl instruiește pe tânărul Culianu asupra rolului exilului cultural românesc, cultura fiind folosită ca ”armă politică” de românii aflați în exil, aflați în opoziție cu regimul comunist. Instituția cenzurii reducând intelectualii români la tăcere, românii din străinătate au devenit responsabili de manifestarea opoziției, popularizarea creațiilor culturale românești importante fiind necesară pentru impunerea culturii românești pe plan internațional, reprezentând un capital valoros, o ”șansă de supraviețuire a neamului”.

Una dintre temele abordate frecvent de Culianu în publicistica sa analizează ”problemele culturale” și ”impasul din cultura românească” comunistă datorate în mare parte managementului cultural defectuos, pe care publicistul îl critică asiduu într-o serie de articole, începând cu eseul Hermeneutica lui Mircea Eliade. Intenția publicistului era de a impulsiona evoluția literaturii și culturii române și de a le poziționa în context internațional în acord cu instrucțiunile primite de la Mircea Eliade în corespondența privată, marele savant considerând creația culturală românească de valoare ”o șansă de supraviețuire a neamului”.

Textul Cultura română? a fost scris în septembrie 1982, în plin comunism, dar a fost păstrat în sertar, unde autorul l-a găsit în 1991, l-a reintitulat Bilanțul unei ere-lumină și l-a publicat în revista Agora. Articolul constituie o analiză a capitalului cultural național și un act contabil realizat în urma unui inventar care ia în evidență câștigurile și pierderile din cultura română postbelică. În urma calculelor efectuate, publicistul constată falimentul cultural socialist, problemă ale cărei origini păreau să fie managementul cultural defectuos, absența sistematizării și a organizării la nivel general, o abordare lipsită de realism a autorităților, însoțită de o anume doză de aroganță și de narcisism ideologic. Publicistul regretă poziția ingrată în care se afla, de a verbaliza aceste ”triste adevăruri” și de a constata că ”distrugerea culturii române operată de comunism a fost totală”. De asemenea, Culianu mărturisește că simte o strângere de inimă pe care o menționează de două ori în acest articol, relativ la ”reacțiile acide, consternate, dezolate” ale unor cititori în urma lecturii acestui text: ”O, prevăd revoltă la auzul acestor triste adevăruri”. Tot în contextul acestui articol, Culianu subliniază nevoia de neocolit a scandalului, sub presiunea cazuisticii analizate:

”Prevăd reacții acide, consternate, dezolate, față de adevărul pe care mi-am luat libertatea de a-l dezvălui mai sus, conștient fiind de riscul scandalului, dar conștient, în același timp, de necesitatea stringentă a scandalului”.

Paul Goma menționează politica culturală comunistă și situația dificilă în care ”cultura și educația socialistă” din Țara lui Analfabetescu” se afla, îngropată fiind de personaje ca Eugen Florescu, ”cioclu-șef al culturii române”. În opinia lui Goma, aplicarea mecanismului de cenzură și managementul cultural defectuos au făcut din cultura română din perioada comunistă ”o celebră, o cunoscută … necunoscută”. Gabriel Liiceanu remarcă, la rândul său ”caracterul scandalos” și ”grotescul” din managementul cultural românesc postdecembrist, conturat ca o încleștare a călăilor și a victimelor, pe fondul căreia putea fi zărită forma spectrală a comunismului.

Re-lecturând textul scris cu aproape un deceniu în urmă, Culianu consemnează în introducere că, deși discursul sună ”prea radical”, motiv pentru care nu a fost publicat până în 1991, reprezintă o analiză a dezastrului și a distrugerii culturii puse la cale de regimul ceaușist. Cu toate acestea, publicistul își exprimă speranța în viitorul culturii naționale ce se prefigura în acele momente din haosul și din agitația postdecembristă, mustind într-o stare de creativitate potențială. La zece ani de la plecarea în străinătate, în cadrul bilanțului sau inventarului realizat asupra a ”ceea ce se produce în România în domeniul gândirii, literelor și artelor” la începutul anilor ’80, Culianu consemnează ca profit trei romane de inspirație civică, ”un număr de poezii frumoase”, o serie de tablouri și de filme (chiar și de animație), aproximativ trei cărți de dramaturgie reușite. În ”infernul culturii socialiste”, acestea reușesc să suscite interesul, dar privite din exterior, nu par a se încadra într-o strategie unitară și nu au un punct de origine comun.

La capitolul pierderi, cifrele sunt imense, consecințele invaziei politice și ideologice în creația culturală fiind dezastruoase. În opinia sa, instituirea cenzurii și filtrarea artei și culturii după criterii socialiste și proletcultiste au creat un blocaj în mentalul social, oamenilor li s-a impus o paradigmă schematizată de gândire care urmărea o epurare, uniformizare și disciplinare socialistă a domeniului cultural și artistic. Cei care nu se încadrau în standardele impuse erau considerați indisciplinați, li se punea eticheta de disidenți, erau încarcerați, forțați să ia, în cele din urmă, calea exilului, menționându-i în articolul Regele a murit – atenție la urmaș pe Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Dorin Tudoran, Virgil Tănase ca făcând parte din această categorie. Acel ”delir politic” ceaușist materializat în propagandă și cenzură radicală a provocat fenomenul spălării creierului într-o formă mai accentuată decât în restul statelor comuniste, consemnează publicistul în articolul Eminescu, profetul din deșert.

Efectele cenzurii asupra scriitorului român au fost analizate și de Corin Braga, ale cărei consecințe au generat o serie de ”fenomene ciudate și nefaste”, mai accentuate în deceniile cinci și șase, precum și în deceniile opt și nouă, astfel încât teroarea stalinistă de după război a avut efecte devastatoare asupra literaturii române, provocând fenomenul lacanian de forcludere în urma căruia s-a format o ”cultură forclusă”:

””Scriitorul de hârtie”emblematic pentru această perioadă este un autor oligofren, a cărui minte a fost făcută tabula rasa. Literatura comandată a epocii de aur pare a fi scrisă de un hebefrenic veșnic fericit, care vede viața în rozul clișeelor și sloganurilor sistemului”.

Literaturii deceniului șapte îi este permisă o ușoară orientare spre normalitate, proces curmat brusc de tezele din iulie 1971, ce provoacă apariția ”generației sacrificate” a anilor ‘80. Dacă generația deceniului cinci a fost o generație forclusă, ”extirpată din cultură”, generația deceniului opt a fost, după Braga, o generației refulată.

Culianu evidențiază faptul că regimurile totalitariste au drept unic scop anularea conștiinței umane prin exercitarea presiunilor în urma cărora persoana să fie transformată ”într-un robot adaptabil la orice coercițiuni ale puterii”. În consecință, mentalitatea românilor, afectată de cultul personalității ceaușiste, suferă de ceea ce Culianu numește ”spirit de falsă religiozitate” remarcată de publicist în reacțiile unor români aflați în vizită în Franța, la vederea unei caricaturi cu președintele francez în presa națională. Puțini au avut curajul să se confrunte cu puterea, între ei Lucian Pintilie, Marin Preda, Augustin Buzura și poeții Ileana Mălănciou, Dorin Tudoran și Mircea Dinescu, cel din urmă, alături de Dan Petrescu, alegând să rămână în țară și să semneze articole în presa franceză, în pofida pedepselor grave aplicate de autoritățile comuniste. Aceștia sunt, în opinia lui Culianu, cei mai demni de admirație, Dan Petrescu fiind cel care a scris la revista Dialog, unica publicație, după Culianu, care a îndrăznit ”să-l persifleze pe Conducătorul român la începutul anilor ’80”.

Cei trei poeți, Mălăncioiu, Tudoran și Dinescu au reușit să ironizeze subtil regimul, răsturnând conținutul propagandei comuniste, evidențiază Culianu în articolul Regele a murit – atenție la urmaș, în același text numindu-i și pe cei care au reușit să intre în grațiile regimului comunist, Eugen Barbu, Sabin Bălașa, Adrian Păunescu, Sergiu Nicolaescu. În opinia lui Culianu, în mediul artificial comunist a proliferat o anumită formă de mediocritate și incompetență camuflată în stil inaccesibil, sindrom al ”morbului cripticității” uneori obținut prin intermediul limbajului de lemn, pornind de la faptul că neinteligibilitatea nu poate fi verificată. În opinia sa, autorul acestui tip de creație dovedea lipsă de respect prin ignorarea maselor pe care avea, de fapt, datoria să le educe, adresându-se doar specialiștilor într-un cerc elitist, închis, peisajul cultural românesc comunist fiind populat de un soi de mutanți culturali, niște birocrați lipsiți de imaginație și talent, remunerați de partid, acei ”funcționari culturali” pomeniți de Paul Goma.

Culianu îi numește ”omizi intelectuale” și îi împarte pe categorii: mari gânditori, mici gânditori și discipoli, în marea lor majoritate ”refuzați de idee” și ”fecundați de partid”. În opinia sa, cultura nu era dinamică, nu era un proces în devenire, ci o stare de stagnare căreia îi lipsea atât substanța, cât și demnitatea, într-un cuvânt, era găunoasă, cuvântul găunozitate având trei ocurențe în textul Bilanțul unei ere-lumină.

Registrul stilistic face uz de terminologia medicală în analiza de față, cultura română era bolnavă, manifesta simptome care necesitau un tratament adecvat, dar care nu i-a fost administrat la timpul potrivit. În consecință, infecția s-a agravat și pacientul a intrat în faza terminală, unica soluție în această situație fiind extragerea bolnavului din mediul controlat și expunerea acestuia la stimuli care să-i întărească imunitatea. Metafora bolii este prezentă și în scrierile lui Paul Goma, Gabriel Liiceanu și ale lui Cornel Nistorescu, reflectând o societate bolnavă, trupește și sufletește, mutilată de comunism, o persoană care trebuie să meargă cu picioarele zdrobite, o societate îmbolnăvită de minciuna comunistă, având nevoie de medicamentul adevărului.

Culianu admite că disciplina este benefică, înțeleasă ca rigoare și sistematizare a efortului, dar nu ca uniformizare a gândirii, ideea, începând ca o sclipire, este gestionată cu simț critic și dirijată cu precizie maximă înspre direcția corectă cu o finalitate clară, fiind construită cu dificultate, prin muncă asiduă și organizată. Cultura începe de la inspirație și talent, dar se construiește prin efort organizat inteligent, altfel ideea inspirată riscă să nu se materializeze, deoarece ”cultura e școală, sudoare, efort, rigoare a limbajului și a ideii”. În acest text, publicistul își exprimă deschis emoțiile, declarându-se cu sinceritate drept ”tulburat, înciudat, întristat, revoltat sau uimit” de modul în care un anumit român din țară percepe creațiile românilor din exil.

Pentru Culianu, anul 1971 devine momentul de răscruce al culturii românești, cel al fixării Tezelor din iulie în urma cărora ”lichelele, ariviștii sau fals-naivii momentului, funcționarii docili sau ”vechea gardă” stalinistă” au fost avantajați, în timp ce alții au luat calea exilului, cu voie sau fără voie. În articolul Eminescu, profetul din deșert, publicistul semnalează faptul că România tinde să se comporte cu oamenii înzestrați ca o mamă vitregă, risipindu-i pe tot globul pământesc pentru a-și face un rost, deși contribuția lor ar fi cu adevărat necesară pentru a construi capital cultural sau de orice altă natură. Tot în articolul Regele a murit – atenție la urmaș, Culianu trimite la Antologia rușinii scrisă de Virgil Ierunca, descrisă ca o culegere de texte și poezii dedicate celor doi soți Ceaușescu de ”aproape toate numele importante”, alături de multe altele anonime. Antologia adună textele publicate de Ierunca în rubrica Antologia rușinii inițiată în anul 1957 în revista pariziană România muncitoare, rubrica fiind întreruptă în anul 1961, deși este reluată peste zece ani, în 1971, în publicațiile Ethos, Contrapunct, Limite, Lupta, fiind susținută până în luna octombrie 1989. În cadrul acestei rubrici, Virgil Ierunca supune atenției publicului din exil o serie de intelectuali oportuniști care au pactizat cu regimul comunist, încadrați în patru categorii: intelectualii de mare valoare, așa-zișii intelectuali de serviciu, non-valorile și colaboraționiștii din exil.

Acești indivizi au fost înfierați și criticați pentru aportul adus la distrugerea culturii române în urma subordonării ei complete intereselor de partid. În schimb, activistul anticomunist, considerat un militant pentru ”sănătatea culturii române”, are rolul de a demasca oportunismul, servilismul, lașitatea și nesimțirea oamenilor de cultură care au sprijinit cultul personalității ceaușiste, degradându-se iremediabil, contribuind, prin acțiunile lor, la regresul cultural românesc postbelic. Preluarea cu nonșalanță a odiosului limbaj de lemn caracterizat de platitudine și sterilitate prin siluirea și mutilarea limbii române este denunțată de semnatarul rubricii ca o veritabilă ”crimă împotriva culturii și spiritualității românești”. Colaboraționiștii și adulatorii regimului ceaușist care publicau texte flatante și adulatorii la adresa regimului comunist în periodicele Europa și neamul românesc, Noi, tracii, Glasul Patriei, Tribuna României erau considerați ”români deplasați”.

În articolele politice, Culianu pune în discuție tradiționalismul accentuat perceput în mod eronat drept patriotism de către comunitate, care manifestă rezistență la noutate și menține vechile norme, patriotismul românesc fiind uneori ”pecetea morții”, cheia unei realități coșmarești. În interviul intitulat De vorbă cu Ioan Petru Culianu, realizat de jurnalista Gabriela Adameșteanu la Chicago în 2 decembrie 1990 și publicat în 5 aprilie 1991, Culianu descrie o Românie condusă de o ”clică secretă”, sud-americanizată prin corupția prezentă la nivel înalt în cadrul instituțiilor, unde cetățeanul de rând avea sentimentul incapacității, inutilității și al lipsei complete de putere care îi afecta încrederea și respectul de sine, Culianu fiind de părere că cetățeanul român suferea de pesimism civic, motiv pentru care îi lipsea ”demnitatea civică”.

În același interviu, Ioan Petru Culianu descrie o Românie postdecembristă ”mediteraneană” în care, pe plan familial, femeia este subordonată bărbatului, ”cocoșul care trebuie ascultat”, iar femeia este supusă exploatării prin numeroasele munci care i se pretinde să le presteze în domeniu profesional și pe plan domestic. Paul Goma analizează și el situația femeii române în regimul comunist, decăderea ei în umilință și disperare, în același mod în care bărbatul român a suferit o mutație în urma căreia a intrat în complicitate cu ”Neomenescul, cu Murdarul, cu Ne-bărbătescul Rău”, transformându-se în homo ceaușescus. Femeia este extenuată, folosită ca ”vită de povară” și ”vită de prăsilă” de bărbatul dezumanizat, bețiv, duplicitar, laș, turnător, curvar și agresiv, raportându-se la modelul standard Nicu Ceaușescu, prințișorul răsfățat, abuziv și violator, ”creatura de mlaștină, râgâitor-grohăitorul”, caracterizat drept golan de Cornel Nistorescu.

În acea perioadă, România părea că nu accepta încă modelele de distribuție echilibrată a responsabilităților casnice, deși modelul vestic pare mult mai eficient din acest punct de vedere. Somnul cel de moarte este un articol dedicat femeilor românce, prinse în letargie, un ”somn de moarte” biblic, patriarhal. Din acest text, cititorul află că în regimul comunist, femeile erau discriminate și tratate ca niște ”animale de povară”, ”dublu exploatate” pe de-o parte de sistemul politic, pe de altă parte în viața particulară, de partenerul conjugal, acesta fiind, în multe cazuri, dependent de alcool, agresiv și dominator. În viziunea publicistului, culpa sistemului este că a indus în eroare femeile promovându-le o minciună și adâncindu-le în iluzia că bărbatul reprezintă ”siguranța morală și materială”, deși realitatea părea să fie cu totul alta, femeia depunea de trei ori mai mult efort, muncind la serviciu și mai ales acasă pentru familia numeroasă pe care era obligată să o întemeieze, Paul Goma semnalând ”autoritarismul criminal în materie de natalitate” practicat în România comunistă și mutația social-psihologică a cuplului și a familiei românești.

În statele din blocul sovietic, sistemul socialist a instituit o politică pro-natalistă destinată creșterii demografice, astfel că în România, în 1 octombrie 1966, guvernul comunist a votat Decretul nr. 770 care reglementa utilizarea mijloacelor contraceptive și întreruperea cursului sarcinii, ce se considera că periclitau sporul natural al populației. De aceea, art. 1 al legii prevedea irevocabil că ”întreruperea cursului sarcinii este interzisă”, fiind permisă doar în situații extraordinare. În textul Interzicerea avorturilor, semnat de Lavinia Betea, se precizează că, în urma decretului, în perioada 1966-1989, au fost înregistrate oficial peste 10.000 de decese ale femeilor însărcinate în urma complicațiilor declanșate de întreruperile improvizate, legea în cauză prevăzând detenția pentru femeile care făceau avort ilegal și persoanele complice. Peste o săptămână, a intrat în vigoare decretul nr. 778 care reglementa divorțul partenerilor conjugali, acordat doar în cazuri speciale, în urma căruia scade drastic numărul divorțurilor de la 37.000 în 1965 la 47 de divorțuri înregistrate în toată țara în 1967, dar crește proporțional numărul sinuciderilor, a denunțurilor și a problemelor domestice, deoarece situația materială și medicală nu le permitea tuturor familiilor să facă mulți copii.

În același articol, Culianu își exprimă certitudinea că româncele care, deși reprezintă jumătate din populația statului, sunt tratate ca o minoritate, se vor trezi din această letargie, ”din torpoarea în care au fost azvârlite de tacticile deținătorilor puterii”, moment în care femeile vor înțelege că au puterea să schimbe lucrurile în avantajul lor și să beneficieze de contracepție, avort, divorț, funcții, influență politică, independență financiară. Conform publicistului, regimul comunist considera femeia inferioară bărbatului, ”o vacă”, un ”animal de povară”, căreia i-a inoculat această idee pentru a profita de pe urma ei. În unele situații, bărbatul tindea să considere femeia ca aparținându-i, unii dintre ei abuzând de poziția lor, iar femeii i s-a indus convingerea că actul căsătoriei îi garantează stabilitate și certitudine ”morală și materială”. Modelul social al familiei comuniste era familia sovietică, cu mulți copii, iar în acest sistem sexualitatea era acceptată doar ca funcție de procreare, doar în situații rare, femeia avea capacitatea de a decide numărul de copii, de pildă în cazul unui avort pe motive medicale, situație în care legea prevedea să fie înștiințat procurorul din raza clinicii medicale care aproba sau respingea solicitarea pe baza unei cereri justificate medical.

În acest context, în opinia lui Culianu, divorțul, considerat indezirabil de regimul comunist, ar fi ajutat femeile abuzate și le-ar fi protejat de ”frecventa demență a masculului mediteranean care are orice drept atâta vreme cât femeia nu-l are”, situație pe care o semnalează îngrijorat și Paul Goma, vorbind de bărbatul român dezumanizat care ”acasă e șef absolut, mare zmeu – față de femeie, pe care o ceartă, o înjură, o bate – apoi o violează”. După Culianu, femeia nu este obligată să îndure ”umilința și batjocura”, ”nedreptatea și sclavia”, deși femeia româncă, care era ”cea mai asuprită femeie din lume”, are mai multe calități decât bărbatul și ar trebui apreciată la adevărata ei valoare de noua societate democratică. Această veritabilă ”bubă răscoaptă” va plesni iar ”sclava bărbatului”, împinsă până la pragul de canibalism prin metafora tăierii coapsei pentru a servi masa bărbatului în condițiile crizei alimentare severe și raționalizării, se va elibera. ”Cred că femeia deține toate aceste calități în mult mai mare măsură decât bărbatul” afirmă publicistul, sfătuind femeile să se organizeze și să acționeze împotriva discriminării și să ”scuture” bărbatul în loc să-l slujească. În contrast cu femeia, bărbatul este descris drept ”isteric și dement”, ”despot” capricios și plin de ”hachițe”, publicistul considerând că este inexplicabil ca ”sluțenia și neghiobia” bărbatului să-i fie prezentate femeii ca fiind calități.

Cu toate acestea, Culianu nu crede că românii sunt lipsiți de inteligență, ci chiar dimpotrivă, este convins că pe această parte se înregistrează un excedent, dar observă lacune în alte privințe, responsabilitate, demnitate umană, seriozitate, echilibru psihologic, adică ”loialitate și solidaritate cu ai tăi, neam, breaslă, familie. Se numește stabilitate emoțională. Se numește demnitate. Are multe nume, și toate acestea lipsesc lamentabil din panorama României de azi”. Paul Goma este de aceeași părere, văzând în bărbatul comunist un ”adult infantilizat, incapabil de a-și apăra (nu doar de a-și da aere de ”șef”) nucleul familial”.

Revoluția română din 1989 face parte din seria de mișcări social-politice de eliberare a statelor europene aflate sub influență sovietică în perioada războiului rece, evenimentul românesc fiind considerat cel mai sângeros din acest ciclu, soldat cu judecarea și condamnarea cuplului dictatorial la moarte. Prin brutalitatea extremă și atacurile întreprinse de instituțiile statului, armata și poliția, asupra cetățenilor împușcați pe stradă, Revoluția din decembrie 1989 se încadrează în categoria genocidului, cuvânt care are trei ocurențe în publicistica politică scrisă de Ioan Petru Culianu. Cu toate acestea, nu au fost elucidate în totalitate elementele cheie ale evenimentului, ambiguitatea informațiilor, duplicitatea instituțiilor în clarificarea incidentelor, punând Revoluția ”sub semnul întrebării”. Pentru Gabriel Liiceanu, Revoluția din 1989 reprezintă o ieșire a poporului din infernul comunist și intrarea într-o etapă a purgării și al vindecării (”Revoluția, asta a însemnat: ieșirea din infern și intrarea în purgatoriu. Iar purgatorial este tocmai spațiul curățirii, al vindecării, al spălării interioare”). Cornel Nistorescu observă o continuare a Revoluției în agitația populației pe parcursul anului 1990, speriată ca Revoluția să nu-i fie furată, accentuând nevoia de adevăr a unei societăți bolnave de minciună (”În aceste zile, când Revoluția continuă, are loc o tacită confruntare între omul nou al ”Epocii de aur” și revoluționarii care, împreună cu intelectualii țării (doar o parte din ei), încearcă să privească spre cerul democrației”).

În volumul Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții, Ruxandra Cesereanu împarte teoriile construite pe baza evenimentelor din decembrie 1989 în trei mari linii, prima linie fiind purismul susținut de puriști, adepții acestui curent care cred în ideea revoluției pure. Dintre aceștia, o parte ar fi fost direct implicați în acțiune, iar o altă parte ar fi fost oportuniștii care au avut tot interesul să exploateze momentul în avantaj propriu. Direcția următoare este reprezentată de complotism și partizanii ideii de complot instrumentat pe plan intern sau extern, în ultima categorie intrând hibridismul și adepții ”hibridului de revoluție” sau ai unui ”cocktail” constând într-o revoltă a maselor, conjugată cu o lovitură de stat cu influențe interne și externe.

Ioan Petru Culianu discerne și el mai multe nuanțe ale acestui eveniment, în articolul Cea mai proastă inteligență, momentul fiind o ”lovitură de stat” (două ocurențe în același articol) sângeroasă, un ”atroce film de groază” și ”o potemkiniadă”. În textul O lecție de politică, evenimentul devine un act mediatic, o ”revoluție de televiziune”, iar în articolul Fantapolitica, Revoluția este o ”perestroika de fațadă și fără rezultate”. Culianu analizează aici tot ciclul de evenimente declanșat de căderea zidului Berlinului (patru ocurențe), eveniment determinat de îndemnul lansat de președintele Ronald Reagan omologului său de la Moscova în discursul rostit la Poarta Brandenburg din Berlin în 12 iunie 1987 (”Mr. Gorbachev, tear down this wall!”), succedat de dărâmarea zidului. În interviul realizat de Gabriela Adameșteanu intitulat De vorbă cu Ioan Petru Culianu, publicistul mărturisește faptul că a observat evenimentele din decembrie 1989 ”cu tot mai mare durere” și a constat că a fost vorba despre ”un scenariu pentru Televiziune” ce ar fi fost planificat de KGB.

În acest interviu, Culianu explică faptul că informațiile internaționale despre acest eveniment includeau numele ofițerului strateg și aprecierile ”reușită” și ”spectaculoasă” referitoare la operațiunea de răsturnare a unui guvern totalitarist, Culianu exprimându-și părerea că acest caz a fost ”planul cel mai teribil care se putea studia și duce la îndeplinire”, fiind, în opinia sa, ”foarte-foarte bine studiat”. Cornel Nistorescu întreabă în continuu în articolele sale ce s-a întâmplat în decembrie 1989, solicitând rapoarte oficiale (”ce a fost în decembrie: revoluție sau revoltă sau altceva?”) și tragerea la răspundere a vinovaților (”A trecut mai bine de un an de la ceea ce dumneavoastră numiți revoluție și nu numai că nu am reușit să aflăm mare lucru despre ce s-a petrecut, dar nu avem nici un vinovat de crimele care s-au comis începând din 16 până în 25 decembrie”)

În opinia lui Peter Gross, Revoluția din 1989 a fost ”prima revoluție a televiziunii”, revoluția ca act mediatic, spectacol de televiziune sau reality show politic fiind tratată în volumul Trilogia revoluției române în direct semnat de jurnalistul Teodor Brateș. Conform acestuia, angajat în acea perioadă la Televiziunea Română și prezent la evenimentele în cauză, în 22 decembrie 1989, în jurul orei 13.00, în Studioul 4 al TVR au intrat peste patruzeci de revoluționari, printre ei Ion Caramitru și Mircea Dinescu, Mihai Lupoi, căpitan MapN. Autorul enumeră o parte dintre actorii Revoluției desfășurate în studioul televiziunii, în direct: Sergiu Nicolaescu, Petre Roman, Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Mihai Vasile, Constantin Petre, Mihai Bujor, general Mihai Chițac, Carmen Roman, Ioan Crețu, Ion Besoiu, general Vlad Iulian etc. Lista cuprinde 112 nume și este redată de autor la pagina 158.

După Peter Gross, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu și un ofițer de armată au intrat în studioul televiziunii naționale la ora 11.50 unde ”au anunțat ocuparea stației de televiziune și (prematur) victoria revoluției”. Televiziunea s-a transformat, astfel, în centrul și ”motorul revoluției”, iar cetățenii au devenit spectatori ai evenimentului revoluționar desfășurat în direct, urmărind procesul și execuția cuplului prezidențial, confruntările dintre armată și facțiuni ale Securității, precum și formarea Frontului Salvării Naționale, al cărui sediu temporar a devenit sediul televiziunii.

Jurnalistul Brateș află informații pe măsură ce evenimentele se derulează în studiouri: directiva MapN 22.12.89 cu notele telefonice nr. 38 și nr. 39 remisă atunci Armatei Române permite acesteia să preia responsabilitățile fostului președinte Ceaușescu, învestit cu funcția de comandant suprem al Armatei până în acel moment. În ziua de 22 decembrie 1989, se declară starea de necesitate la nivel național, iar în stenograma acestei ședințe, Nicolae Ceaușescu discută situația ministrului Milea. În același interviu realizat de Gabriela Adameșteanu, Ioan Petru Culianu precizează faptul că, în ceea ce privește evenimente din Timișoara, ar fi fost informat că jurnaliștii publicației Pravda au sosit în oraș cu mai mult de o săptămână înainte de declanșarea revoltei. Despre numărul turiștilor ruși prezenți în țară în luna decembrie 1989 în țară întreabă și Cornel Nistorescu, aceștia fiind mai numeroși decât în orice altă lună lună a anului respectiv.

După Brateș, în cursul Revoluției, în discuțiile purtate la Cabinetul ministrului Apărării Naționale în date de 22 decembrie 1989, s-a stabilit denumirea noii formațiuni politice democratice care va administra țara imediat după eliberare. În acele momente, au fost propuse de către participanții la Revoluție denumiri diverse: Partidul Poporului, Partidul Democrat, Partidul Revoluției, Frontul Renașterii Naționale, Acțiunea Democrato-Română etc. Conform Brateș, Petre Roman a sugerat similitudinea dintre denumirea Frontul Salvării Naționale și organismul Frontul Salvării Naționale, înființat de revoluționarii francezi cu sute de ani în urmă, procedându-se mai departe la conturarea platformei-program a proaspăt-înființatului organism politic. Dar denumirea FSN îi amintește lui Culianu de FRN, Frontul Renașterii Naționale, ”de coloratură fascistă”, condus de Carol al – II – lea în anul 1937 și de organismul politic FNDR constituit de Pauker Ana în 1941 cu activiști români de orientare comunistă. În opinia lui Ioan Petru Culianu, guvernul FSN-ul era o ”conducere hidoasă” și criminală, cu mâinile pătate de sânge, în articolul Dialogul morților, membrii acestei grupări fiind prezentați ca o rețea de traficanți, Culianu aducând în discuție traficul cu diplome false de revoluționar derulat de gruparea politică în acea perioadă, o anumită doză de artificialitate fiind insinuată în articolul Dialogul morților, unde Culianu aduce în discuție traficul cu diplome false de revoluționar, derulat în acea perioadă (“Ți-am adus o diplomă de erou al Revoluției … S-ar putea să fie falsă, Frontul a traficat o grămadă cu ele”), fenomen remarcat și de Cornel Nistorescu (”E uimitor cum se retușează biografii și cum slugoii se transformă în disidenți și în eroi”).

În articolele publicate de Culianu, imaginea lui Ion Iliescu (nouăsprezece ocurențe) apare distorsionată și caricaturizată, textul Patriot introducând în scenă un ”miner-președinte” – în contextul în care Paul Goma își amintește că Nicolae Ceaușescu era numit ”Primul Miner de Onoare al Țării” – care conduce o națiune de mineri și a instalat la putere o serie de ”derbedei”, motiv pentru care România este un stat cu imaginea pătată, ”nefastă”. Cornel Nistorescu observă și el faptul că, în urma mineriadei, România a rămas cu prestigiul afectat, străinii neputând înțelege cascadoriile politice practicate la București, al căror efect a fost transformarea României într-un ”bestiariu sărac”. Culianu este conștient de faptul că o comunicare eficientă cu noul val de ”derbedei” și ”golani” trebuie purtată la nivelul lor de înțelegere, adică ”pe limba lor”, impunându-se cu autoritate și în forță, de aceea publicistul se adresează direct și incisiv ”golanului de la putere” (”Eu de dumneata și de priceperea dumitale în a sfărâma și a distruge conștiințe, bunuri, idealuri, n-am nici o nevoie”). Un dialog similar înregistrează și Gabriel Liiceanu, cu licheaua, ce pretinde, prin șantaj și amenințări, că are dreptul să-l învețe pe semnatar cum se construiește o societate liberă:

”Am chiar dreptul să te acuz că ești trădător de țară, francmason și homosexual; și bandit. Am, ca și tine (de fapt mult mai mult ca tine), toate aceste drepturi. Și mai ales am dreptul, eu cel care în scenariul ororii comuniste am atins « gradul al patrulea » de complicitate — așadar eu, voluntarul entuziast, « stegarul » acestei monstruozități istorice fără precedent (din care nici nu știu cum o sa vă mai reveniți), torționarul — pe scurt, eu, marea lichea, am dreptul să te învăț acum cum se construiește democrația”.

O imagine ludică, caricaturizată a lui Ion Iliescu răzbate și din articolele scrise de Cornel Nistorescu, Ion Iliescu, lansat în campania electorală cu sloganul ”un președinte pentru liniștea noastră”, fiind un ”Gorbaciov de export, adoptat pe malurile Dâmboviței în varianta jerseu”. În public, fostul președinte este o apariție zâmbitoare, ce are uneori o dimensiune caragialiană de Lipingescu, de ”jolly-joker”, de ”Iliescu-Păcălici”, alteori o duritate rece, neașteptată, amestecată cu răutate, în special în discuțiile personale. În articolul intitulat Frica președintelui, Cornel Nistorescu povestește o întâlnire avută cu președintele Iliescu, care îl abordează pe jurnalist, în prezența Gabrielei Adameșteanu, și îl întreabă ”Mă, de ce ești tu așa de ticălos și de încrâncenat împotriva mea?”, reacție în urma căreia percepe o altă față a omului politic, cea a celui care urăște pe cei care îl critică și îl contestă. După Cornel Nistorescu, Iliescu este un politician șiret, ce intenționează să ofere românilor o imagine de lider comunist moderat, între un ”Dej mai vesel și mai cordial” și un ”Ceaușescu mai sport și mai colocvial”, care a sacrificat evoluția țării pentru ambițiile personale și a dovedit cruzime și duplicitate în momentul mineriadei, când și-a simțit amenințată poziția:

”Atunci am înțeles că puteți urî cu adevărat și că pe omul vizat îl paște prăbușirea, că îndărătul zâmbetului trăiește cineva care poate să îngroape, ca apoi, peste câteva clipe, să revină la zâmbetul electoral sau de serviciu”.

Culianu îl conturează, într-un alt articol, ca pe o marionetă a rușilor, o ”păpușă de humă” a acestora, guvernul FSN și liderul acestuia fiind o ”conducere hidoasă cu fața mânjită de funingine și mâinile de sânge”. Cele patru mineriade desfășurate în România între anii 1990-1991 sunt abordate de Culianu în publicistica sa în două texte ample, Dialogul morților și 4 iulie, dar comentarii la aceste evenimente sunt incluse în mai multe articole publicate în cadrul rubricii Scoptophilia. Pentru Ioan Petru Culianu, mineriadele au fost un ”masacru inutil”, al căror scop a fost neutralizarea opoziției ”în mod hitlerist, cu bâte și arme”, opinie emisă în articolul Bene vixit qui bene latuit … România: intelectualul lipsit de putere. În același text, publicistul informează că încercarea de anihilare a opoziției prin forță a fost făcută de o ”masă întunecată și anonimă, definită generic minerii din Valea Jiului”. În articolul Cea mai proastă inteligență, un episod al mineriadelor este perceput ca fiind ”istorica apărare Iliescu” pusă în practică de ”pitorești mineri înarmați cu bâte, lanțuri și pistoale”.

Culianu subliniază faptul că în urma acestor evenimente, România a pierdut ajutorul financiar promis de statele democratice și Clauza Națiunii celei mai Favorizate. Conform Dosarului Mineriadei, între 15 și 13 iunie 1990, 3500 de cetățeni au fost agresați, 1024 de persoane au fost arestate, 746 de persoane au fost rănite, cinci victime au decedat, au fost violate șase femei, au fost trase 1466 de cartușe și au decedat încă 130 de victime care nu sunt încadrate în dosar în mod oficial. Dintre minerii agresori, a fost condamnat la detenție minerul Denes Domokos pentru tentativă gravă de omor prin decapitare comisă asupra liderului studenților care protestau în Piața Universității, Marian Munteanu și au fost condamnate încă patru persoane pentru sustragerea sumei de 70.000 de dolari din locuința lui Ion Rațiu, membru al Partidului Național Țărănesc.

Articolul intitulat Dialogul morților, este o povestire compusă din două părți, prima parte fiind un dialog purtat de președintele României din acea perioadă, Ion Iliescu cu fostul dictator Ceaușescu. Cea de-a doua parte prezintă o altă întâlnire între două dimensiuni, de această dată între Irina M., o studentă maltratată de mineri în Piața Universității și Dumnezeu. Studenta agresată intră în stare de inconștientă în urma traumei suferite în momentul în care a fost ”umilită, bătută și batjocorită” de atacatori, dar reușește să se refugieze într-un gang părăsit, unde zăcea însângerată, ”între viață și moarte”, stare ce îi provoacă intrarea în delir și inițierea unei discuții cu o ființă pe care ea o percepe drept Dumnezeu. Frământată de problemele țării, ea caută soluții de ieșire din situația de blocaj postrevoluționar, interlocutorul misterios explicându-i victimei faptul că, din punct de vedere spiritual, poporul român trăia deja în zoroastrism, dar se afla în acele momente de partea răului (”Răul, Prostia și Minciuna, această trinitate protocronistă pe care o apără trinitatea activă formată din Securitate, Mineri și Guvern”).

Textul 4 iulie este o ficțiune care descrie un vis pe care publicistul l-a avut în noaptea precedentă, la împlinirea a exact optsprezece ani de când a plecat din țară. După acești ani, Culianu a ajuns să înțeleagă ”un adevăr trist și irevocabil” și anume că există ceva ”definitiv putred” în România. Culianu folosește cadrul visului ca strategie de ficționalizare, contopind aici informațiile auzite de la prietenii români care au fost prezenți la evenimente, unul dintre ei fiind Vladimir Tismăneanu. Culianu povestește amănunțit coșmarul pe care l-ar fi avut, în cursul căruia visează că se întoarce în țară, la invitația unui prieten, unde descoperă că oamenii purtau un fel de uniformă formată din ”pantaloni și maiou negru (indiferent de sex)”, erau murdari de funingine pe față și purtau ”un lămpaș pe cap”, lampa reprezentând ”simbolul luminii, funcția și gradul minerilor fiind reflectată de numărul de lămpi purtate, cea mai mare funcție având-o persoana dotată cu trei lămpi.

În coșmarul povestit de Culianu, minerii atacau femei, situație semnalată și de Cornel Nistorescu (”trei mineri loveau o femeie în vecinătatea Teatrului Național pentru că a refuzat să deconspire conținutul unei pungi de zarzavaturi”) și izgoneau persoane indezirabile în păduri, pe undeva pe lângă Băneasa; deși veșmintele negre amintesc de uniformele fasciste italiene, cititorul află pe parcurs că respectivii indivizi ar fi minerii din Valea Jiului, iar prin toate locurile prin care trecea, publicistul vedea ”numai mineri” și funingine. În acest text, apare din nou sintagma ”mașină ruginită”, prezentă în articolul Cea mai proastă inteligență, în care publicistul critica aparatul politic comunist. Dacă în centrul capitalei, unica apariție ”neminer” era o statuie, în aeroport, în schimb, puteau fi zăriți doar unul sau doi mineri printre ceilalți pasageri care se grăbeau să iasă din țară. În opinia lui Cornel Nistorescu, mineriadele, numite ”călătorii corective” ale minerilor în capitală, veniți să bată femei și studenți pentru că gândesc diferit, generează imaginea unei țări neguvernabile, primitive, violente, întrebându-se de ce Serviciul Român de Informații și Ministerul de Interne nu au informat și nu au fost capabili să-i oprească din drum.

CAPITOLUL IV ARBORELE CENUȘII ȘI MITOLOGII ROMÂNEȘTI. DISCURSUL MITULUI

În eseul intitulat Mitologia, azi, Roland Barthes consideră că mitul este prezent în toate formele de discurs scrise sau orale care sunt înglobate în conceptul imaginarului lacanian.

”Ceea ce vreau să spun este că miticul este prezent oriunde propoziții sunt scrise și poveștile sunt spuse (în toate sensurile acestei expresii): de la vorbire interioară la conversație, de la articolul de ziar la declarații/sermon politice, de la roman (dacă mai există) la imaginea publicitară – toate rostirile care ar putea fi reunite sub conceptul lacanian de imaginar”.

Barthes este de părere că mitul, un concept similar noțiunii de reprezentare colectivă consacrată de Durkheim, este ”determinat social”, fiind prezent în toate formele de discurs moderne, inclusiv cel mediatic, publicitar sau al producției de consum. După Barthes, mitul contemporan este prezent mai mult în discursuri decât în creații literare, ”în societatea noastră, mitul încă abundă”, în cultura contemporană schimbându-se doar modul de citire a mitului, acea ”știință a lecturii sub a cărui privire, mitul, ca un animal ținut mult în captivitate, sub observație, nu devine un obiect diferit”. Discursul mitului este inclus în ceea ce Barthes numește ”toate scrierile lumii” care desemnează variate forme de discurs, chiar și ”limbajul dens” al discursului mitului. Spre deosebire de Culianu care urmărește revelarea conținutului mitic latent existent în texte, Barthes precizează că scopul analizei discursului mitului este provocarea materiei simbolice. Mitul este oglindit, fiind o reflexie inversată, obținută prin transformarea culturalului în natural, sub ”efectul inversiunii mitice”.

În articolele publicate, Ioan Petru Culianu definește mitanaliza ca pe un ”demers practic ce constă în a discerne miturile latente din textul literar și a le interoga” într-un demers interpretativ al cărui scop este de a demonstra ”anumite continuități în interiorul tradițiilor de intrerpretare românești”. Folosită de Mircea Eliade, această tehnică de analiză a fost utilizată și de Adrian Marino sub denumirea de mitocritică, dar Culianu denumește această ”tradiție de interpretare” mitanaliză. Deși în momentul scrierii primului eseu mitanalitic, mitanaliza nu constituia o disciplină academică, nefiind inclusă în curricula universitară, având un statut de ”laborator”, această joacă de-a etimologia fantastică sau formă de ”bricolaj intelectual” poate fi utilă studiului literaturii. Derrida este convins că ”orice discurs este un bricolaj” pentru că preia concepte din alte discipline, precizând faptul că ”orice discurs finit este legat de un tip de bricolaj”, din specia bricoleorilor făcând pare și inginerii și oamenii de știință . Bricolajul este definit ca un tip de ”activitate intelectuală” combinată cu o ”activitate mitopeotică” prin reflecția mitică asumată de cercetător, istoricul religiilor putându-și aduce contribuția prin abilitatea sa de ”iluminare a simbolurilor” prezente în textele literare, simboluri care conduc spre noțiuni religioase, structurate într-un ”discurs subiacent” retoricii textuale. Culianu subliniază faptul că literatura nu poate fi înțeleasă în întregime fără a fi relaționată cu ”fenomenele și credințele care au generat-o sau care sunt reflectate în ea, reduse la o funcție literară”.

Pornind de la informațiile paratextuale prezente în corespondența purtată de Ioan Petru Culianu cu Mircea Eliade, cititorul află că articolele cultural-mitice semnate de Ioan Petru Culianu au fost redactate cu intenția de a le structura în volume de scrieri separate, primul dintre ele fiind propus lui Mircea Eliade ca studiu al folclorului românesc, cel de-al doilea concentrat pe imaginarul eminescian, iar cel de-al treilea constând într-o analiză a poeziei poetului roman Dan Laurențiu. Aceste volume s-ar fi numit inițial Arborele cenușii, devenind apoi Mitologii românești, fiind anunțate pentru prima dată în scrisoarea 37 adresată lui Mircea Eliade în 29 august 1977:

”Am în șantier un volum de analiză istorico-religioasă a folklorului românesc și balcanic și un volum despre ”orizontul imaginar al lui M. Eminescu”; apoi, mai mărunt, un volumaș despre un poet român care-mi permite să-mi dezvolt pasiunea pentru romantismul german și pentru Trakl. De istoria religiilor am în șantier mai multe lucruri. Cu cele mai alese sărutări de mâini, salutări și urări de sănătate”.

Articolul cu care debutează tânărul Culianu în străinătate este dedicat lui și chiar intitulat Dan Laurențiu publicat în Fiera Letteraria în decembrie 1973, pe care îl trimite lui Mircea Eliade, răspunsul și încurajarea acestui venind în scrisoarea 10 datată 30 ianuarie 1974: ”Mi-a plăcut foarte mult textul despre Dan Laurențiu”. În acest articol, Culianu propune publicului italian un Laurențiu ”prinț negru” al poziei românești moderne în a cărui lirică configurată ca un spectacol ”pentru nimeni” se observă anularea coordonatelor realității materiale și tendința spre refugiul în dimensiuni ale angoasei, halucinației, monstruosului ”într-un gest suprem de refuz a tot ceea ce îl înconjoară”.

Poet și eseist român caracterizat de publicist drept ”incomod”, de influență bacoviană prin preferința pentru fantasme, eminesciană prin melancolie, trakliană prin tendința de negare a vieții, dispune de interesul lui Culianu într-un al doilea articol intitulat Doi poeți români publicat în 1977, de data aceasta în limba română, în revista culturală românească Limite, alături de Mihai Ursachi considerat de Culianu, ”un mistic jucăuș” caracterizat de spiritualitate cinică și dotat cu o precizie lingvistică aproape chirurgicală.

Editorii Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu oferă detalii suplimentare despre volumul care ar fi fost intitulat Arborele cenușii, fiind structurat în două părți, prima conținând analize și comentarii la Novalis, Holderin, Eminescu, Bacovia, Trakl, a doua parte ocupându-se de Dan Laurențiu. Editorii menționează faptul că o parte dintre mitanalizele efectuate au fost introduse în volumul Iter in silvis I, printre care eseul Romantism acosmic la Eminescu și Notă de demonologie bulgakoviană. În ultima notă a acestui articol, Culianu anunță pregătirea volumului Arborele cenușii, gândit în limba franceză sub titlul L’Arbre des cendres, specificând faptul că volumul va analiza temele gnostice prezente în literatura romantică: ”Acestea vor fi reluate, cu suficientă documentare, în volumul aflat în pregătire L’Arbre des cendres”.

Editorii precizează că au fost descoperite printre manuscrisele lui Culianu ”o scurtă introducere și câteva însemnări grupate sub acest titlu” care analizează motivele gnostice detectate de istoricul religiilor în texte literare diverse. Peste un an de zile, în 10 august 1978, Culianu menționează în scrisoarea 49 un articol despre lirica lui Mihai Eminescu predat spre publicare, redactat odată cu articolul Ponce subtilis, iar peste alte câteva luni, în mai 1979, îi trimite lui Eliade două articole despre lirica eminesciană, despre care editorii precizează că ar fi intitulate Romantism acosmic la Eminescu și Fantasmele nihilismului la Eminescu.

În abordarea critică a ”metodologiilor perimate” între care enumeră marxismul, psihanaliza și structuralismul care tind să abuzeze de ”formule facile”, cosmetizând limbajul științific și creîndu-i o aparență de asemantie, Ioan Petru Culianu pare să aprobe atitudinea critică a antropologului Claude Levi-Strauss, care atenționează asupra situației dificile a mitologiei, aflate într-o situație ”haotică” în care miturile sunt interpretate în ”moduri conflictuale” orientându-le spre teoria onirică, ritualică sau estetică. Scopul principal al mitologiei este, în opinia lui Levi-Strauss, înțelegerea mitului evitându-se căderea în sofism sau platitudine științifică prin intepretarea fenomenelor mitologice ca formă a emoțiilor umane și a forțelor naturii în maniera grupării naturaliste și cosmologice sau prin deplasarea interesului spre abordarea psiho-sociologică.

Definiția mitanalizei este oferită în studiul Fantasmele libertății la Eminescu unde aflăm că, din perspectiva analistului român, mitanaliza reprezintă un ”demers practic ce constă în a discerne miturile latente din textul literar și a le interoga”, inspirat de interpretarea nuvelei eminesciene Cezara de către Eliade, cu scopul de a demonstra ”anumite continuități în interiorul tradițiilor de intrerpretare românești”. În viziunea lui Mircea Eliade, mitul este o ”istorie sacră” care informează asupra unor fapte considerate ”realități” fiind în același timp un ”model exemplar” care orientează ființa umană în evenimentele importante ale vieții, Eliade definind mitul ca pe ”o realitate culturală extrem de complexă care poate fi abordată și interpretată în perspective multiple și complementare”.

După Carl Gustav Jung, miturile sunt povești miraculoase ce abordează subiecte cu aparență mitologică resurgente în stare inconștientă, în special în somn, în timpul viselor (”Miturile sunt povești miraculoase ce tratează lucruri care, foarte adesea, sunt obiecte ale credinței”). Aceste resurgențe aparțin întregii umanități, deoarece se manifestă în mintea tuturor oamenilor, oricând, oriunde, mai ales în perioade de crize și schimbare socială. La Culianu, procesul mitanalitic are ca obiectiv investigarea ”materialului mitic latent” existent în textele de literatură, iar obiectul investigației este reprezentat de textul literar, autorul acestuia, analiștii lui și contextul în care sunt inserate aceste elemente. Semnificația acestui substrat mitic oferă analistului informații conținute de text și context, pentru că ”a însemna are sensul de a da o informație”. Văzută ca un experiment, mitanaliza ”propune o lectură a textului literar văzut ca mit”, demers în urma căruia sunt verificate ocurențele mitice pe baza unei regularități certe și a unui ”sistem de recurențe” concretizate în ipoteze psihologice și psihanalitice. Această activitate impune cercetătorului standarde de abilități și competențe specifice, materializate în deținerea unor cunoștințe mitologice vaste și capacitatea de a le intepreta.

În studiul Introducere în mitodologie, Gilbert Durand include mitanaliza în cadrul științei mitodologiei, alături de mitocritică, Durand fiind convins, ca și Culianu, că mitanaliza solicită ”întreaga maturitate a cunoașterii” de care trebuie să dispună specialistul care abordează acest domeniu. În opinia lui Durand, mitocritica investighează textele, iar mitanaliza face un demers mai larg, sondând ”contextele”, pentru a identifica ”nucleele mitice sau simbolice care sunt semnificative pentru o societate la un moment dat al devenirii sale”. Elementul de legătură dintre cele două nivele de analiză este mitul, denumit de Durand ”locul comun care se conturează la orizontul acestor două metode de abordare”. Dacă mitocritica e preponderent literară, mitanaliza este deschisă ”câmpului mai larg” al sociologiei, făcând ”trecerea de la textul literar la toate contextele care îl înglobează”. Cu toate acestea, mitanalistul nu este obligat să facă această trecere, poate rămâne ancorat în analiza mitocritică, dar poate exersa și o abordare filosofică, analizând circumstanțele produsului textual pornind de la secvențele mitice identificate, ale căror efecte le evaluează în plan social. Volumul Figuri mitice și chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză oferă precizările teoretice necesare în cazul mitocriticii și mitanalizei, studiu în care Durand specifică faptul că ”mitocritica este o prelungire a Noilor Critici”, iar mitanaliza investighează ”orientările mitice largi ale momentelor istorice și culturale colective”.

Mitanaliza are implicație sociologică pentru că sondează miturile ”latente și difuze” într-un context social și istoric dat. Există, deci, o serie de mituri mari cu impact asupra umanității, care coordonează ”momente istorice” și ”relații sociale” de-a lungul istoriei. Durand admite că mitocritica și mitanaliza utilizează o metodă similară de analiză, derulată în trei pași, care vizează identificarea unei ”colecții de miteme nucleare” ce intră în componența unui mit, realizarea secvenței cronologice a mitului și descoperirea rețelei de corelații culturale și sociale ale mitului. Aceste instanțe mitice structurate de-a lungul timpului reprezintă, în opinia lui Durand, ”oglinda ultimă” sau ”supremul sistem de referință” al omenirii.

În viziunea istoricului român, scopul mitanalizei este să semnaleze ”fapte înzestrate cu semnificație”, nelăsându-se absorbită de influența psihanalizei sau sociologiei, considerate ”teorii perimate” care, pentru a putea fi contracarate, necesită un nouă abordare. Culianu accentuează existența unei tradiții de interpretare a studiilor mitanalitice în cultura română deschisă de Mircea Eliade, în contextul internațional al cercetării miturilor, motiv pentru care, pentru a asigura continuitatea acesteia, tânărul istoric se dedică scrierii acestor eseuri mitanalitice despre literatura română. Culianu abordează în mod flexibil acest tip de analiză, interesul lui constând în evidențierea ”existenței unei anumite continuități în interiorul tradițiilor de interpretare românești”, având în vedere faptul că, în momentul scrierii articolului în care tratează acest subiect, mitanaliza era o disciplină ambiguă, care nu era încă inclusă în discursul academic, nefăcând încă parte din ”programele de învățământ universitar”.

Interpretând miturile ca pe o serie de ”factori revelatori ai structurii de profunzime a psihicului uman”, Corin Braga consideră că ”explicația mitologică” completează ”interpretarea psihologică” într-un demers critic complex, ce beneficiază de dublul aport oferit din două direcții diferite, cel al mitanalizei și mitocriticii, precum și cel al psihocriticii și al psihanalizei. Braga situează mitocritica și mitanaliza în cadrul arhetipologiei, care vizează o analiză literară complexă la nivel metafizic, psihologic și cultural. Din punct de vedere metafizic, se realizează ”decupaje conceptuale” aflate la baza creației literare, transmise cititorului. Din punct de vedere psihologic, sunt căutate fantasmele inconștiente (originare, numite și preconcepții), acele intuiții abisale echivalate cu ”structurile mentale latente” transmise filogenetic, organizate în ”decupaje arhetipale”. Aceste fantasme ”conduc pana artistului de multe ori fără știrea sau împotriva voinței sale”, ducând la realizarea unor opere literare ce conțin informație arhetipologică concentrată cu impact puternic asupra cititorilor. Din punct de vedere cultural, sunt sondate ”constantele”, ”invarianții” sau recurențele literare configurate sistemic cu scopul de a evidenția ”imaginile simbolice și miturile colective ale fiecărei culturi sau curent, și în ultimă analiză, ale întregii umanități”.

Ioan Petru Culianu considera, în acele momente, că mitanaliza reprezinta un mod de experiment științific, având un statut ”de laborator”, ea nu putea viza poziția și statutul unei științe depline pentru că operează constatări. Conform lui Nicu Gavriluță, mitanaliza lui Culianu este configurată sub forma unui cerc mitanalitic și este definită ca ”metoda prin care se poate descoperi prezența unor fantasme și secvențe mitice – nu neapărat gnostice – în textele literare”. După Ileana Mihăilă, Culianu a realizat prima sa mitanaliză în anul 1973, situație în care este un ”contemporan al lui Gilbert Durand în această direcție”. Mihăilă definește mitemele ca fiind ”unități minimale dotate cu semnificație mitică” identificabile în textul literar pe care Culianu își propune să îl lectureze ca pe un mit. În opinia Ilienei Mihăilă exprimată în textul Ioan Petru Culianu și mitanaliza, investigația mitanalitică operată de Culianu pe operele literare converge cu interesul acestuia pentru hermetism, rezultând o intenție de cercetare și descoperire a ”mesajului ocultat, dacă nu ocult, în însuși textul literar”.

Scopul demersului investigativ mitanalitic este găsirea ”cuvântului pierdut” și a înțelepciunii secrete, străvechi, ce rezidă în conceptul de ”cod secret al operei” prezent în ”mecanismul lanțului semnificant”, unde, spune Umberto Eco, se află o informație descrisă de acesta ca fiind ”ceva mai ”real” decât însuși textul”. Pentru decantarea acestui mesaj purtător al înțelepciunii secrete este potrivită ”lectura hermetico-simbolistice” prin a cărui aplicare sunt descoperite sensurile transmise intenționat de autor și cele inserate inconștient. Instrumentul de lucru este conceptul de semioză hermetică înțeleasă de Eco atât ca mod de gândire, cât și ca mod de interpretare, definită ca fiind o ”practică interpretativă a lumii și a textelor”. în acord cu teoria corespondenței microcosmos-macrocosmos și pe o logică a similitudinii și a simpatiei universale.

Ioan Petru Culianu poziționează mitanaliza la granița dintre hermeneutică și disciplină științifică, cu toate că nu este nici una, nici alta și ”nu aspiră la statutul științific”, motiv pentru care i s-ar putea reproșa o aparentă ”indolență” și o stare de virtualitate creativă comparabilă cu un ”bricolaj intelectual”. În studiul intitulat Structură, semn și joc, Jacques Derrida analizează conceptul de bricolaj, conceput de Levi Strauss ca metodă de lucru utilizată de cercetătorul ingenios ce dispune de instrumentele aflate la îndemână cu eficacitate maximă, metodă folosită, subliniază Derrida, și de Gerard Genette în critica literară. În acest context, teoreticianul atrage atenția asupra faptului că ”orice discurs este un bricolaj”, în măsura în care împrumută concepte din alte părți. Deși în viziunea lui Levi Strauss bricolajul pare să fie o tehnică opusă ingineriei prin precizia calculelor realizate de cel din urmă, Derrida ajunge la concluzia că ”orice discurs finit este legat de un tip de bricolaj și că inginerul și omul de știință sunt, de asemenea, specii de bricoleori”, bricolajul fiind definit ca un tip de ”activitate intelectuală” combinată cu o ”activitate mitopeotică” prin reflecția mitică implicată.

În articolul ”Doctor Faust: Great Sodomite and Necromancer”, Ioan Petru Culianu pornește de la ipoteza că mitul faustic este de fapt o ”schemă goală” care vehiculează informații referitoare la pericolele ignorării credinței și ale pasiunilor amoroase incontrolabile, mitul faustic fiind prezent în cultura europeană din perioada Renașterii, personajul Faustus aparând pentru prima dată în Cartea populară tipărită în anul 1587 într-un material propagandistic evanghelic care demoniza modelul magului renascentist. În acest studiu, sub influența cognitivistă, mitul în general și cel faustic în special, văzut ca ”reper esențial în geografia simbolică” europeană este desconstruit de istoricul religiilor care îl extrage categoriei de narațiune și îl transformă într-o ”schemă formală vidă” constituită dintr-o serie de secvențe dinamice, permutabile. În acest eseu, Culianu are în vedere implicația socială a mitului, susținând că miturile sunt importante în context social prin impatul asupra minții oamenilor, motiv pentru care propune o ”teorie dinamică a mitului ca proces prin opoziție cu interpretarea sa curentă ca narațiune” în care trebuie avut în vedere cu responsabilitate că transformările și existențele sociale nu mai sunt un pur joc al ideilor.

În viziunea lui Culianu, mitul faustic este de temut și ”îngrozitor” prin caracterul contradictoriu al variantelor multiple generate, concluzia istoricului fiind că mitul reprezintă recurența unei ”intrigi goale purtătoare de diferite mesaje” cu funcție de iluzionare, o non-entitate, un proces în devenire. În opinia lui Dan Petrescu, în acest articol, Culianu abordează mitul din perspectivă cognitivă, deplasându-i accentul de pe conținutul mitologic, spre structură. După Culianu, în analiza mitului, munca istoricului religiilor începe imediat după cea a antropologului, având rolul de a descifra sensul indus de metamorfozele istorice ale mitului, de a corela variațiile mitului cu schimbările sociale și culturale, mitul apărându-i ca un ”concept inform, croit din seturi de diverse linii semantice care se întretaie”.

În abordarea critică a ”metodologiilor perimate” între care enumeră marxismul, psihanaliza și structuralismul care tind să abuzeze de ”formule facile”, cosmetizând limbajul științific și creîndu-i o aparență de asemantie, Ioan Petru Culianu pare că se raliază atitudinii critice a antropologului Claude Levi Strauss, în eseul intitulat The Structural Study of Myth, unde atenționează asupra valului de cercetători oportuniști numiți de el ”tot felul de amatori” implicați în studiul științific al istoriei religiilor. Strauss semnalează eroarea comisă în antropologie prin evitarea studiului religiei, deschizând astfel calea altor discipline de studiu, în special cele psihologice, atrase de abordarea psihologistă a fondatorilor studiului antropologic al religiilor ca Frazer, Durkheim sau Tylor, a căror interpretări ale fenomenului religios sunt, consideră Strauss, ”viciate” de orientarea pronunțat psihologistă. Prin acest proces, odată cu practicanții ei, studiul științific al antropologiei religiilor ar fi fost ”discreditat”.

Operându-se un transfer al accentului de pe mecanismele logice și intelectuale pe cele emoționale, s-a creat confuzie și ambiguitate, îngreunându-se cercetarea, din acest punct de vedere, cel mai expus domeniu rămânând cel al mitologiei, aflată într-o situație de tip haotic, în care miturile sunt interpretate conflictual, îndreptându-le spre teoria onirică, ritualică sau estetică. Scopul principal al mitologiei este, în viziunea lui Levi Strauss, înțelegerea mitului, evitându-se căderea în sofism sau platitudine științifică prin intepretarea fenomenelor mitologice ca formă a emoțiilor umane și a forțelor naturii în maniera grupării naturaliste și cosmologice sau prin deplasarea interesului spre abordarea psiho-sociologică.

Experimentul mitanalitic întreprins de Culianu este supus unei serii de reguli stricte, care, respectate cu grijă, conduc analistul la identificarea ”miturilor latente” prezente în operele literare. Miturile se află acolo, infiltrate adânc în structura textuală, așteptând cuminți să fie descoperite și nu sunt un produs al imaginației analistului, nu reprezintă invenția acestuia. Mitanalistul începe cu investigarea surselor și a contextului biografic ce pot informa asupra autorului și a procesului de creație și continuă cu studiul ”țesăturii mitice” textuale pe care trebuie să o ”recunoască” apoi să o structureze într-o ipoteză de cercetare. Elementele mitice identificate se succed în mod repetitiv ca niște simptome favorizând un ”climat de interpretare”, față de care mitanalistul trebuie să se arate suspicios. De la faza inițială de identificare sau recunoaștere a simptomelor mitice textuale, se trece la faza de detectare a semnificației acestora.

După cum se vede, operațiunile mitanalitice sunt descrise prin metafore medicale, obiectivul final al mitanalistului abil fiind să diagnosticheze ocurențele și recurențele mitice pornind de la factori psihologici, evitând alunecarea pe terenul psihologiei. Condiția esențială este competența dată de achiziționarea unei baze de date semnificative de mituri de care istoricul religiilor dispune cu certitudine, din acest punct de vedere devenind imun la criticile analiștilor lipsiți de aceste informații. Tendința mitanaliștilor incompetenți este, în general, precizează Culianu, de a contesta puternic existența unor elemente mitice în textul literar, negându-le, în primul rând pentru că nu este capabil să le vadă sau pentru că nu înțelege utilitatea analizei mitice.

În eseul Mit și simbol în proza lui V. Voiculescu, Ioan Petru Culianu fixează ”premisele teoretice” ale mitanalizei și mărturisește că exercițiile sale mitanalitice realizate din perspectiva istoriei comparate a religiilor au fost inspirate de scrierile eliadiene, jungiene și de activitatea grupului Eranos. În opinia sa, un istoric al religiilor poate contribui în mod unic la analiza operelor literare prin capacitatea de ”iluminare a simbolurilor” conținute de texte, de multe ori conectate cu noțiuni religioase, într-un tip de ”discurs subiacent” retoricii textuale. Deși nu argumentează ”legitimitatea unei critici literare din punctul de vedere al istoriei comparate a religiilor”, savantul evidențiază capacitatea acestei abordări de a deschide ”orizonturi în întregime noi” în domeniul analizei literare. Culianu este convins că o parte însemnată din literatură nu poate fi complet înțeleasă fără a fi pusă în relație cu ”fenomenele și credințele care au generat-o sau care sunt reflectate în ea, reduse la o funcție literară”. În acest sens, Ioan Petru Culianu își începe demonstrația mitanalitică pe opera lui Vasile Voiculescu, pe teritoriul căreia se arată interesat de detectarea ”structurii simbolice” subterane, pe care o cartografiază depășind abordarea psihanalitică prin investigarea complexelor, coborând în ”lumea simbolurilor transpersonale”. Scopul final al acestor demersuri mitanalitice întreprinse de Culianu este de a situa literatura românească în context universal și a demonstra faptul că ”și cultura românească are valorile ei stabile, care se încadrează organic unui concept atemporal și aspațial de cultură”.

În textul Mit și simbol în proza lui V. Voiculescu, intenția declarată a analistului este de a descifra schema simbolică pe care scriitorul a construit opera. Din punctul de vedere al mitanalistului, conceptul de ”simbol transpersonal” propus în acest articol presupune o operație de psihanaliză a textului mai profundă decât investigarea unor complexe psihologice, motiv pentru care Culianu propune cititorului joaca de-a etimologia fantastică pentru detectarea schemelor onirice profund infiltrate în substanța textuală. Astfel, Culianu descoperă un ”joc onirico-estetic care organizează proza lui Voiculescu”. Pentru că orbul Zahei și preotul olog cu abilități de taumaturg se întâlnesc și se sudează într-un singur trup printr-un ”procedeu mecanic”, din care a rezultat o nouă ființă stranie, duală, un fel de om cu două capete, mitanalistul recunoaște motivul dublului provenit din folclorul indian, unde are semnificația spiritului purusha aflat în comuniune cu materia prakrti reconstruit în pangvandhavan.

În eseul intitulat Vasile Voiculescu, romancier al iluziei și al speranței, mitanalistul detectează în literatura scriitorului român un simbol indo-iranian reprezentat de personajul dublu constituit dintr-un orb și un olog, Zahei fiind un vagabond dependent de alcool care se reîntregește prin alipirea de trupul ologului, Popa Fulga, un fost tâlhar. Destinul acestei apariții stranii numite de Culianu ”cei doi-într-unul”, este în opinia acestuia, un simbol al peregrinării spirituale prin întuneric.

În introducerea articolului Nimicirea fără milă în nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici (1881). Un exercițiu de mitanaliză, Culianu descrie metoda abordată în exercițiile sale de mitanaliză, al cărei obiectiv este, în acest caz, sondarea profundă a gândirii autorului și ”interpretarea psiho-sociologică” a textului Moara cu noroc. Culianu descoperă în nuvela lui Slavici o confruntare textuală între forțele răului și forțele binelui, Moara cu noroc fiind o nuvelă realistă de inspirație polițistă construită pe o temă economică și antreprenorială în perioada incipientă a capitalismului transilvan. Personajele principale, o familie de ardeleni cu doi copii, investesc într-o proprietate pe care o transformă într-un han dispus la periferia urbană. Localul atrage clienți diverși, aflați în trecere, dar și atenția lui Lică, un negustor influent, perfid, cu o rețea socială bine construită și comportament infracțional. Lică folosește strategii de șantaj și comite un șir de crime pe care le ascunde cu abilitate. Tragedia familiei se declanșează în momentul în care, orbit de gelozie, proprietarul Ghiță își ucide soția, ulterior soțul asasin fiind împușcat de un membru al bandei de interlopi. Reprezentantul poliției locale nu este capabil să rezolve cazul, dar Lică se va pedepsi singur, sinucigându-se.

Pe mitanalist îl interesează în mod special informația simbolică, contextuală, situația concretă, valabilă dincolo de date precise spațial și temporal. Simbolic, spațiul este segmentat în trei părți: zona urbană, care reprezintă civilizația și siguranța, zona rurală de pădure, sălbatică și incontrolabilă și zona de trecere marcată de cele cinci cruci. Izolată la marginea orașului, lângă pădure, familia de întreprinzători este expusă pericolelor. Pentru mitanalist, orașul reprezintă viața, iar pădurea locuită de animale simbolizează moartea, Culianu extrăgând din nuvelă esența scenariului mitic, un ritual de sacrificiu sub forma unei misiuni fatale în care personajele sunt ucise, obiectivul intervenției fiind eliminarea infractorului Lică Sămădău. În această ecuație simbolică, Culianu detectează un mit de factură maniheistă pe care îl argumentează prin incindența cifrei cinci și bispațialitatea constrastantă. În acest caz, mitanalistul demonstrează faptul că autorul nuvelei, prozatorul Slavici, a inserat un nucleu mitic pe care a construit un scenariu de inspirație maniheistă cu date simbolice ușor asimilabile de cititor.

În opera lui Mihai Eminescu, mitanalistul intenționează să contureze o ”gramatică mitologică” eminesciană, Eminescu fiind un poet, un operator de fantasme, la care miturile dualiste sunt prezente în calitate de procese imaginare. În discursul liric și narativ eminescian, mitanalistul descoperă un substrat mitologic dualist ce operează desfășurarea scenariilor fantastice puse în mișcare de Eminescu, în manieră similară reprezentanților curentului romantic european, cu intenția de a situa poetul român în contextul liric romantic european. Mitanalistul inventariază o serie de fantasme erotice, nihiliste, fantasme ale libertății și ale fricii, urmărind originea acestora și modalitatea prin care sunt generate, precum și rolul acestora în procesul de formare a personalității poetului.

În studiul Notă despre opsis și theoria în poezia lui Eminescu, mitanalistul abordează însemnările dintr-un manuscris eminescian referitoare la analizatorul vizual și ”mecanismul psihologic al vederii”, opsis, vederea, fiind un concept platonician care explică actul vizual ca pe un act tactil mai subtil. Culianu analizează metaforele eminesciene legate de opsis, ochiul interior, actul contemplativ și extinderea ființei îndrăgostitului în univers pe care îl încorporează în ființa și psihicul său, cerul înstelat și marea, oglindite în privirea contemplatorului fiind apropriate de acesta prin actul vizual, devenindu-i consubstanțiale. Textul Romantism acosmic la Mihai Eminescu analizează poemul eminescian Mureșanu, împreună cu cele trei variante în manuscris, texte în care mitanalistul detectează motive dualiste în structura semantică, inspirate din scrierile lui Nicodim Aghioritul, existente în biblioteca poetului Eminescu. Culianu operează o analiză comparativă între poezia eminesciană și mitul gnostic și descoperă că gnosticismul este prezent la Eminescu la nivel imaginar, tratat în registru romantic.

Fantasmele erosului la Eminescu. Poemul Luceafãrul reprezintă o tentativă de mitanaliză a poemului Luceafărul, construit pe baza unui mit, adică a unui ”scenariu cu fantasme”. Lucrând pe acest text, Culianu operează mitanaliza în trei pași: detectarea mitului, a zonei de desfășurare a acestuia și apoi a impactului mitului asupra psihicului autorului și cititorilor. Din punct de vedere spațial, în acest poem, universul este redat ca structurat pe nivele ierarhice, într-o arhitectură spațială tridimensională: cerul și marea aparținând esențelor superioare și pământul ca fiind al oamenilor. Fereastra desparte cele două dimensiuni, dar este și elementul de legătură prin posibilitatea comunicării vizuale. Prin fanta ferestrei, Luceafărul Hesperus / Hyperion contemplă fata într-un act voyeuristic. De proveniență folclorică, fata adolescentă izolată pândită de o apariție masculină cu înfățișare de mort este un motiv eminescian recurent, mitul popular al Zburătorului putând fi interpretat ca o materializare onirică a refulărilor dorințelor erotice din pubertate.

În contradicție cu această ipostază, tema femeii prostituate care se oferă privirii clientului bețiv în Sărmanul Dionis este valorizată negativ prin funcția dezumanizantă. Fantasmele libertății la Eminescu analizează relația erotică eminesciană în nuvela Cezara construită pe baza unei inversări a rolurilor clasice în cuplu, femeia preluând rolul activ iar bărbatul pe cel pasiv. Tema hermafroditului este prezentă în același text reflectând androginitatea psihică, în acord cu dezbaterile romantice ale timpului ce intenționau erodarea relațiilor matrimoniale contractate din interes și eliberarea femeii de sub tutela bărbatului. În scenariul nuvelei, Cezara refuză să se căsătorească la cererea tatălui pentru a-și stinge datoriile acumulate prin tranzacționarea fiicei care, îndrăgostită de călugărul Ieronim, construiește o relație în cadrul căreia ”funcția de model pare a fi prin excelență feminină, ceea ce corespunde răsturnării de perspectivă în privința rolurilor stereotipe atribuite partenerilor într-un cuplu”. În urma demersului interpretativ, mitanalistul descopă patru mituri diferite intersectate, centrate pe mitul Marii Mume și al albinelor sacre.

Tendințele nihiliste sunt vizibile în opera eminesciană în procesul de ”dezinvestire a transcendenței” prin care instanțele mitice tradiționale sunt valorizate prin opoziției, astfel încât ce e sus devine negativ, iar ce e jos, primește valoare pozitivă, proces care declanșează formarea unor fantasme distructive. Fantasmele nihilismului la Eminescu abordează fantasmele de distrugere propagate prin filonul dualist din folclorul românesc format sub influența bogomilismului și a miturilor asiatice aduse de mongoli. Culianu analizează dihotomia estetică, frumusețe-urâțenie și cea etică, bunătate-răutate, prezente în poemul eminescian Demonism, esteticul aparținând transcendenței, iar eticul realității materiale. Valoarea negativă etică a realității, răutatea, este înțeleasă de poet în sens gnostic ca având rolul de ”motor al istoriei și al vieții sociale”, agresivitatea nefiind bună, dar fiind necesară în unele situații pentru că dreptatea nu poate fi făcută fără utilizarea puterii. Valoarea pozitivă a morții ca temă a regenerării este redată în imaginea cadavrului titanului pământ antropomorfizat, unde țărâna este carnea putrezită, iar oamenii sunt viermii care colcăie în interiorul cadavrului. Concluzia mitanalistului este că Eminescu a operat o inversiune de valori, context în care negativul cu întregul său registru devine pozitiv, iar ceea ce este situat jos, mundanul, surclasează transcedentul.

În cadrul discursului mitic, Culianu abordează mitologia populară românească descrisă ca un ”puzzle cu piese separate” care trebuie corelate prin speculații științifice, considerând necesare ”cât mai multe reconstituiri în domeniul mitologiei românești”. În opinia lui Mircea Eliade, folclorul reprezenta un instrument de cunoaștere capabil să ofere informații despre ritualurile practicate în preistoria spirituală, în studiile sale, valoarea documentară a folclorului românesc și profesionalismul folcloriștilor români fiind promovate pe plan internațional, evidențiind, după Mircea Handoca, ”unicitatea și superioritatea genului nostru popular”. Urmând pasiunea maestrului său pentru cercetarea folclorului românesc, Ioan Petru Culianu considera folclorul românesc un depozit de informații care, în urma investigațiilor operate competent, poate oferi răspunsuri la ”complexa problematică de ordin istoric și religios”, marea problemă semnalată în această serie de articole fiind regretabila întrerupere a cercetării folclorului românesc pe teritoriul țării în perioada anilor optzeci.

Primele informații referitoare la volumul de analiză a folclorului românesc sunt oferite lui Mircea Eliade în epistola 37 datată 29 august 1977 în care menționează lucrul la ”un volum de analiză istorico-religioasă a folklorului românesc și balcanic”. Volumul intitulat Mythologies roumaines este adus în discuție pentru prima dată în scrisoarea 68 datată 3 august 1979, fiind redactat în paralel cu munca la teza de doctorat:

”În fine, până la susținerea tezei (anul viitor, când veți veni în Europa; urmează să discut cu Meslin), sper să vă pot înmâna un nou mss., de c. 200 pp., intitulat (provizoriu) Mythologies roumaines. Mă gândesc că poate Payot ar putea avea oarecare interes pentru subiect”.

Răspunsul lui Mircea Eliade sosit în scrisoarea 73 datată 6 decembrie 1979 este încurajator, marele savant arătându-se bucuros că tânărul Culianu lucrează la acest studiu de analiză a mitologiei românești, aducându-i la cunoștință tânărului în scrisoarea 76 din 19 feb 1980 că a pregătit pentru publicare în ediția următoare History of Religions articolul intitulat History of Religions and Popular Cultures, ilustrat în special cu argumente din mitologia românească. De asemenea, în epistola 94 adresată lui Culianu peste patru ani, în 21 decembrie 1983, Mircea Eliade apreciază articolul intitulat, după editori, Fantasmele libertății la Eminescu ca fiind deosebit de interesant, sfătuindu-l pe Culianu să nu renunțe la volumul de mitologie românească, chiar dacă este conștient de faptul că traducerea acestor texte în limbi străine este solicitantă. În viziunea lui Mircea Eliade, creațiile culturale românești reprezentau un capital valoros, o ”șansă de supraviețuire a neamului”, cultura fiind percepută și folosită ca ”armă politică” de românii aflați în exil.

În articolele publicate în jurnalele științifice internaționale pe teme mitologice românești, Ioan Petru Culianu analizează interferențele dintre religia creștină și credințele populare infuzate cu reminiscențe păgâne, abordând miturile dualiste, miturile de proveniență iraniană și miturile cu influențe bogomilice și central-asiatice (mitul plonjonului cosmic, mitul extinderii pământului) prezente în folclorul românesc. De asemenea, Culianu analizează iconografia creștină românească pictată în stil naiv influențe folclorice contaminate de mituri păgâne, investigând iconografia care redă tema Sfântului Ilie și tema Adormirii Maicii Domnului.

Interesul lui Culianu pentru folclorul românesc este vizibil încă din perioada studenției românești, eseul Soarele și luna. Eseu asupra semnificației simbolicii hierocosmice Soare-Lună și a nunților mitice fiind prezentat la cel de-al IV-lea colocviu național al cercurilor științifice studențești de folclor organizat la Baia Mare, în mai 1971, publicat în Lucrări științifice. Cercurile studențești de folclor I în 1973.

Istoricul religiilor analizează balada românească Soarele și luna și modul în care variantele acestei creații populare românești ilustrează tema incestului fratern. Studiul Un mit dualist în folclorul românesc, publicat în jurnalul Dialogue. Revue d’etudes roumaines în anul 1980, tratează mitul dualist al extinderii pământului în momentul creației originare. Acest mit este construit pe ideea incapacității lui Dumnezeu de a finaliza creația lumii și pe nevoia acestuia de a fi asistat de un trickster. În folclorul românesc, tricksterul este ariciul, care apare în toate cele trei variante ale mitului, însoțit de albină. De regulă, ariciul nu vrea să colaboreze, iar albina se ascunde, ascultă ce vorbește ariciul de unul singur și apoi îl informează pe Dumnezeu.

În articolul Interferențe între iconografie și folclor în România, publicat în jurnalul Visible Religions în anul 1983, Ioan Petru Culianu analizează arta iconografică populară românească de inspirație bizantină. Pe fondul culturii populare caracterizat de eclectism religios creștin și arhaic politeist, analistul identifică o recurență iconografică tipică regiunii balcanice. Tehnica picturii icoanelor pe sticlă s-a dezvoltat în Transilvania în satul Nicula unde conform legendei, o icoană a Fecioarei ar fi lăcrimat în secolul al – XVII – lea. Meșterii își transmiteau secretele meserei în familie și în general lucrau în stil naiv, folosind tehnica benzilor desenate pentru a reda simultaneitatea evenimentelor surprinse. De asemenea, meșterii iconari utilizau motive florale și conexe calendarului agricol. Ioan Petru Culianu face o analiză comparativă între icoanele românești și cele bulgare care redau episodul înălțării la ceruri a profetului Ilie.

În folclorul românesc, Sf. Ilie este unul dintre cei mai puternici sfinți care are forța specială de a controla fenomenele meteorologice și manevrează tunetele și fulgerele. Muncile câmpului sunt interzise în această zi, oamenii fiind speriați că pot fi fulgerați pe ogor. De asemenea, Sf. Ilie este respectat pentru că aduce ploaia necesară pentru agricultură. Aceste caracteristici ale sfântului sunt prezente și în credințele populare slave, cu mici variații legate de suprapunerea zeului păgân slav Rod-Perun peste Il’Ja creștin, sărbătoriți în aceași zi, pe care Ioan Petru Culianu îl numește ”fratele geamăn” al lui Perun. Cultul zeului păgân Perun, similar zeului nordic Thor, a pătruns în regiunea slavă prin intermediul varegilor care făceau negoț în acea zonă, apoi, pe linie iconografică bizantină, a influențat mitologia populară românească.

Iconografia Adormirii Maicii Domnului a suferit influențe similare folclorice pe care le sesizează analistul. Scena adormirii se desfășoară în icoane conform documentelor apocrife care aproximează moartea Mariei la vârsta de 60-70 de ani, iar la ceremonia ei de înmormântare au asistat apostolii informați ”în mod miraculos” împreună cu Isus, patriarhi, îngeri, martiri, fecioare și mărturisitori. La înmormântare s-au prezentat Marele Preot și un grup de oameni care intenționau să ardă cadavrul Mariei și să-i omoare pe apostoli. Pentru că Marele Preot a atins sicriul cu intenția de arunca jos trupul Mariei, brațele acestuia s-au uscat și au căzut jos. Într-o altă variantă a legendei Adormirii, brațele Marelui Preot ar fi fost tăiate de arhanghelul Mihail. Tema retezării mâinilor este recurentă în iconografia românească; în pictura murală de la Curtea de Argeș, scena morții Maicii Domnului este înfățișată cu acest detaliu al mâinilor arhiereului tăiate de un arhanghel. Ioan Petru Culianu consideră că explicația frecvenței acestei teme a retezării mâinilor constă în credința populară românească conform căreia Maria are capacitatea miraculoasă de a vindeca mâinile tăiate.

Culianu subliniază faptul că mitologia creștină populară românească conține legende derivate din religia creștină, dar și din religiile păgâne și anume din mitologia greacă antică, în special în legendele intitulate Sfânta Fecioară și păianjenul și Căutarea Domnului nostru Isus Cristos, unde Maria este asimilată zeiței Demeter. O altă influență este exercitată de tema fetei cu mâinile tăiate, frecventă în legendele populare europene. Povestea fetei care refuză propunerea incestuoasă a tatălui ei și este pedepsită de acesta prin tăierea mâinilor s-a infiltrat apoi în literatura cultă (Le roman de La Manekine de Philippe de Beaumanoir). În varianta populară, Maria și Iosif călătoresc prin lume și ajung la casa lui Crăciun, un om rău, ”plin de nepăsare și iute la mânie” și la soția acestuia, Iova, unde cer adăpost. Pentru că nu respectase condițiile impuse de soțul ei crud și nemilos, acesta îi taie mâinile Iovei, dar Sfânta Maria i le redă în mod miraculos.

Lucrarea Soarele și luna, publicată în jurnalul International Journal for Rumanian Studies, pornește de la constatarea cu regret a faptului că în țară, în acea perioadă, sondarea bazelor culturale și istorice ale folclorului românesc a fost întreruptă. Ioan Petru Culianu pornește de la balada populară românească Soarele și luna pentru a oferi o demonstrație a complexității acesteia, balada, construită pe tema incestului dintre aștrii cerești, având mai multe variante, între care cea din partea centrală și de sud a țării intitulată Soarele și luna și o variantă intitulată Fratele și sora, mai des întâlnită în Tansilvania și Moldova nordică. Nucleul tematic al incestului ilustrat prin personaje umane este prezent și în legendele bulgare, sârbești și croate, precum și în basmele și literatua cultă din restul Europei, în varianta incestului fratern și patern.

În versiunea românească, scenariul baladei este construit pe relația ambiguă dintre soare și sora acestuia, Iana, de care fratele ei se îndrăgostește și vrea să o ia de soție. Sora soarelui refuză și încearcă să amâne cununia propunându-i fratelui ei o serie de probe dificile. Soarele trece aceste teste, sora sa se sinucide, iar Dumnezeu o trasformă într-un pește și apoi în astru ceresc nocturn. Tematica incestului este prezentă în scrierile lui Herodot, în legătură cu faraonul Mykerinos, care și-a violat fiica; aceasta se sinucide, iar mama ei pune să fie pedespite prin tăierea mâinilor sclavele complice la infracțiune. Tema este abordată și în povestea La Penta manomozza / Penta cea cu mâinile tăiate din Pentameronul de Gianbattista Basile, unde o căsătorie incestuoasă cu fratele ei este împiedicată de Penta prin tăierea propriilor mâini. Tema incestului patern apare și în basmul francez Taurul de aur, unde soțul văduv decide să se recăsătorească cu fiica sa. Pentru a evita căsătoria, fiica fuge din țară ascunsă într-un taur de aur, o piele de animal sau într-o ladă, în alte variante. În general, constată Ioan Petru Culianu, motivul tăierii membrelor este strâns legat de culpa incestului fratern sau patern.

CAPITOLUL V ITER IN SILVIS. ATELIERUL ȘTIINȚIFIC

Raportându-se la clasificarea lacaniană a discursurilor în discursul istericului de esență contestatară, discursul analistului de tip subversiv, discursul academic, de consolidare și cel al puterii, de dominare, Julia Kristeva, la rândul ei, identifică patru tipuri de discursuri, denumite ”practici de semnificare”: narațiunea, metalingvistica, contemplarea și practica textuală. Din punctul ei de vedere, narațiunea și contemplarea își au originea în nevroza isterică și obsesională iar practicile textuale și metalimbajul provin din psihoze schizoide și paranoice. Julia Kristeva elaborează o tipologie a discursurilor textuale pe care le împarte în două categorii, discursurile monologice și discursurile dialogice, diferite prin modalitatea de raportare la conceptul de interdicție, astfel că în discursurile dialogice se încadrează discursul carnavalesc, discursul menipeic și discursul romanesc polifonic, iar din discursurile monologice fac parte discursul epic, discursul istoric și discursul științific. În acest capitol, interesul cercetării este centrat pe discursul științific publicat de Ioan Petru Culianu în studiile și în articolele științifice semnate în jurnalele internaționale.

După Kristeva, discursul monologic este subsumat legii unului, interdicției supreme, deci este autocenzurat, în timp ce discursul dialogic încalcă interdicția, se construiește interactiv prin tehnici intertextuale într-un proces de ”geneză distructivă”. Discursul narativ monologic are două aspecte, enunțiativ istoric și enunțiativ discursiv, controlate de perspectiva autorului similară cu viziunea agreată social, logica monologică epică fiind cauzală pornind de la particular pentru a ajunge la universal, considerată un crez de esență teologică. În opinia lui Michel Foucault, gradul de științificitate al unei unități discursive este dat de rigoarea formală și capacitatea de demonstrativitate, modelul absolut fiind, pentru teoreticianul francez, disciplina matematică, prin metoda analizei recurențiale. Astfel, prin analiza recurențială, științele exacte sunt reactualizate periodic, în timp ce, prin analiza istorică, se accentuează elementele de neștiințificitate, eliminate pe parcursul evoluției unei discipline de la statutul de preștiință, în direcția încadrării în pragul științificității. În acest sens, demonstrativitatea, argumentația și raționamentul vor înlocui ”forța imaginației”, urmărind schimbarea unui concept imaginar în concept științific și transformarea unui tip de experiență în știință. Privite din perspectiva lui Foucault, articolele erudite și studiile științifice semnate de Culianu îndeplinesc criteriile pragului de științificitate și pragului de formalizare prin definirea axiomelor și a elementelor structurante.

Roland Barthes numește scriitorii, intelectualii și profesorii ”operatori ai limbajului”, diferențiindu-se prin modul de utilizare a limbajului. Astfel, scriitorul este un operator al limbajului scris, profesorul este un operator al limbajului vorbit, în timp ce obiectivul intelectualului este de a publica discursurile sale. Pozițiile profesorului și a intelectualului se suprapun deseori, în opinia lui Barthes, dar scriitorul se particularizează prin faptul că ”scriitura începe în momentul în care vorbirea devine imposibilă”, scriitorul fiind un practicant, iar scriitura, ”o practică a semnificării”. Teoreticianul francez analizează apoi diferența dintre discursul rostit și discursul scris, subliniind caracteristica clară, precisă a vorbirii, subsumată legii și autorității, fiind o sententia, pentru că actul vorbirii face uz de putere. În schimb, discursul academic este ”un element de cunoaștere” prin prezența și exersarea gândirii critice, precum și a stilului retoric, caracteristici care îi imprimă o aparență sacerdotală, prin intermediul căruia se transferă cunoaștere. Academicul expune un discurs interactiv prin care emite cunoaștere, discurs legat pe loc, sub impulsul ”isteric” al momentului, în sens lacanian, unei audiențe, nevoit fiind să respecte standarde științifice fixate printr-un contract.

În momentul în care discursul academic este transferat în limbaj scris, fiind publicat, devine un material de cercetare. Barthes definind activitatea de cercetare ca ”aventură a semnificării”, o formă de scriere așternută pe hârtie sub presiuni sociale specifice, care se transformă în producție textuală, uneori depășind dimensiunile textului literar. Diferența dintre mesajul scris al scriitorului și discursul scris al universitarului constă în elementul epistemologic și critic, cercetarea încadrându-se într-un domeniu științific, fiind caracterizată de o serie de calități, printre care dimensiunea critică, progresivă și productivă. Barthes precizează faptul că, prin adecvarea limbajului la stereotipurile impuse de o anumită instituție, specializare științifică sau teorie, autorul discursului utilizează ”puterea limbii” pentru realizarea unui obiectiv, situație ce poate părea de natură oportunistă, în anumite privințe.

În opinia lui Roland Barthes, discursurile sunt conectate reciproc într-un ”lanț istoric al discursurilor” ce determină fenomenul de ”progres al discursivității”, în cadrul căruia, discursurile se activează și se propagă prin opoziție, într-un fenomen paradoxal desfășurat în doi timpi, prin desprindere și repliere teoretică, sub forma unei spirale, raportându-se la o anumită doxa pe care o contestă. Astfel, teoriile științifice se articulează prin opoziție reciprocă susținută cu argumente, Barthes exemplificând acest fenomen de determinare istorică prin modalitatea de constituire a teoriei chomskiene împotriva teoriei behaviouriste concepute de Bloomfield. Pentru a stabili natura unui discurs, este necesară identificarea doxei sau teoriei căreia acesta se opune, uneori doxa aparținând unui grup de persoane. Barthes subliniază faptul că, în cazul discursurilor academice, poate fi necesară raportarea la un sistem teoretic structurant, prin aplicarea unei metode de cercetare. Deși considerată un fel de lege a cercetării științifice, Barthes este de părere că Metoda poate provoca sterilitatea cercetării prin excesul utilizării, Metoda expunând cercetătorul riscului, prin conformarea strictă la regulile metodei: spiritul critic, procedura și raționalul. ”Pericolul Metodei” derivă din ignorarea scrierii înțelese ca spațiu al dorinței, al creativității și al absenței legii, de aceea uneori cercetătorul trebuie să evite Metoda sau să o abordeze ca pe un punct de vedere, Metoda fiind comparată de Barthes cu un scenariu sau cu un ”spectacol montat în text”. Barthes evidențiază faptul că obiectivul final al cercetării științifice este textul, un text echilibrat și bine scris din punct de vedere al conținutului și al formei.

Având în vedere clasificarea operatorilor de limbaj realizată de Barthes, se observă faptul că Ioan Petru Culianu abordează toate aceste poziții, operând cu discursul oral ca profesor, pe care apoi îl fixează în limbaj științific scris și publicat, consolidându-și astfel poziția de intelectual și cercetător, fiind și scriitor prin exersarea limbajul literar scris în povestirile și în romanele create. Considerat de Kristeva o formă de discurs monologic, discursul publicistic științific al lui Ioan Petru Culianu este încadrat de Sorin Antohi în categoria ”publicisticii de idei” concretizată într-un proces de ”difuziune a ideilor”, care reconstituie ”laboratorul și liniile de forță”, ale gândirii istoricului român, fiind spațiul în care se conturează nucleele tematice ale viitoarelor proiecte științifice. Articolele științifice publicate se plasează în raporturi de intertextualitate cu studiile științifice, precum și cu publicistica politică și culturală, Antohi sugerând faptul că studiile științifice pot fi înțelese mai profund privite din mai multe unghiuri ale creației acestuia, inclusiv publicistica și proza, fenomen subliniat și de Eduard Iricinschi care evidențiază faptul că Ioan Petru Culianu a inserat ipotezele sale științifice în creațiile literare, folosind mecanismul de intertextualitate, circulând informațiile între discursul erudit, mitic, literar și jurnalistic.

În ceea ce privește discursul științific, Culianu consideră potrivită abordarea unui joc al interpretărilor, deoarece ”doar printr-un joc se poate interpreta jocul interpretărilor”, abordarea în cadrul căreia cercetătorul, în special istoricul religiilor, este în același timp un interpret și un meta-interpret a cărui funcție este ”să interpreteze interpretarea”. În viziunea lui Culianu, metoda de cercetare a istoricului religiilor se derulează în două proceduri diferite, denumite de el faza istorico-genetică și faza hermeneutică, ale căror obiective sunt, în cazul primei proceduri, să stabilească originea și formele unui fenomen religios, utilizând un volum de informații generos, iar în faza a doua, cea hermeneutică, să clarifice sensul concluziilor obținute în urma primului demers. Activitatea istoricului constă în a colecta date din documentele istorice analizate care sunt apoi utilizate de epistemolog pentru a testa veridicitatea informațiilor conținute de aceste documente, Culianu procedând în acest mod în căutarea argumentului istoric ce dovedește ipoteza suprapunerii platonismului antic târziu cu cel renascentist, explicată prin traducerea scrierii lui Synesius din Cyrene efectuată de Ficino, de unde acesta ar fi preluat teoria despre ochema, vehiculul sufletului.

Sarcina istoricului filosofiei este diferită de cea a istoricului religiilor prin faptul că operează cu un volum de date mai mic, scopul cercetării sale fiind orientat spre o investigație distinctă, al cărei scop și rezultat sunt doar parțial similare. Activitatea filosofului este, la rândul ei, diferită de a istoricului filosofiei, fiecare dintre ei încercând să ofere răspunsuri competente unor întrebări diferite. Istoricul filosofiei se delimitează de zona religiosului, menținându-se în cadrul gândirii abstracte, în timp ce istoricul religiilor abordează ambele domenii, având în vedere că, din perspectiva sa, domeniul gândirii abstracte și cel al religiosului sunt diferite doar prin prisma limbajului. Istoricul religiilor are obligația de a re-contextualiza religios temele abordate de filosof și de istoricul filosofiei, verificând exactitatea datelor de la care pornește întrebarea celorlalte două demersuri, pentru a obține un răspuns clar și competent din acest punct de vedere, încercând să contribuie cu ceva nou la dezbaterea culturală.

Istoricul religiilor primește, astfel, o ”sarcină destul de ingrată”, de a aborda un joc al interpretărilor înțeles ca artă hermeneutică care manipulează eficient sistemul de analogii și discordanțe, context în care cercetătorul operează ca interpret și meta-interpret. Istoricul ideilor, în schimb, este interesat de dinamica ideilor și nu de conținutul acestora, pe care le contextualizează istoric, social, economic și politic pentru a urmări variația configurării acestora. În viziunea lui Foucault, istoria ideilor este disciplina care își propune să abordeze modurile de cunoaștere considerate ”imperfecte”, situate parțial în penumbra științei, pe care intenționează să le reinterpreteze din perspectiva ”reconstituirii dezvoltărilor în forma lineară a istoriei”.

Întreaga opera științifică a lui Ioan Petru Culianu este traversată de trei fire tematice reprezentând trei teme majore de cercetare, magia renascentistă, ascensiunea și gnosticismul, abordate cu metoda de cercetare a cutiei cu unelte metodologice numită de Horia Patapievici ”instrumentar intelectual trans-disciplinar” și de Antohi ”metoda cutiei cu scule”. Această metodă este utilă formei de bricolaj intelectual, metodă ce se conturează începând de la Wittgenstein, fiind utilizată de Michel Foucault, Thomas Kuhn și Wendy Doniger. Opera științifică a lui Ioan Petru Culianu este unificată de teoriile cognitive ale percepției, de perspectiva psihologistă, cognitivistă și sistemică asupra științei și culturii, înțelese de Culianu ca sisteme, revelație produsă de întâlnirea, în Olanda, cu Walter Gerbino, specializat în psihologia proceselor cognitive, întâlnire pe care o consemnează în introducerea ediției americane a volumului Eros și magie în Renaștere. În acest studiu, descrierea sintetizatorului fantastic renascentist se aseamănă cu spațiul fuziunii informației psihice și senzoriale explicat de Gerbino. Sintetizatorul funcționează ca o oglindă dublă ce reflectă informațiile senzoriale provenite de jos și cele de sus, informațiile preexistente, oglindă fiind protejată de o fortăreață greu de accesat, formată din oasele craniului:

”Acesta [sintetizatorul] joacă rolul unei oglinzi, dar o oglindă cu fața dublă, care reflectă deopotrivă ceea ce este sus (arhetipurile eterne ale sufletului) și ceea ce este jos (informația de la organele sensibile)”.

Din această descriere, poate fi dedusă cu ușurință similaritatea cu teoria fuziunii informației concepută de Walter Gerbino (fuziunea informațiilor exterioare senzoriale, ”bottom”, și a celor interioare, psihice, ”top”), surpriza istoricului cu privire la modernitatea deconcertantă a teoriilor psihice renascentiste pe care o intuia și totodată regretul său că nu a fost informat de existența cercetărilor efectuate în domeniul psihologiei cognitive care au certificat valabilitatea ipotezelor științei renascentiste. Influența lui Gerbino asupra lui Culianu poate fi dedusă din studiile acestuia, în care specialistul italian abordează teoriile percepției umane și conceptul de fuziune a informațiilor, împărțind informațiile prelucrate de mintea umană în două categorii: informații exterioare (”outer information”) extrase de simțuri din realitatea înconjurătoare prin stimulare senzorială și informații interioare (”inner information”) ce provin din profunzimile minții, fiind organizate în concepții, sisteme de reguli, convingeri. Cele două tipuri de informații, exterioare și interioare, sunt amestecate într-un proces de fuziune a informațiilor, unde cele exterioare sunt numite informații de bază (”bottom”), iar cele interioare, superioare (”top”).

Acest proces de fuziune informațională se desfășoară în mai multe etape: percepția, selecția și amestecul, astfel că în cursul primei etape informația este culeasă din mediul extern prin intermediul simțurilor, în cea de-a doua etapă informația irelevantă este eliminată pe baza unor criterii specifice, iar în cele din urmă informația se amestecă. Fuziunea informațiilor exterioare și interioare se realizează prin procese de integrare a informației intermodale și intramodale, integrarea intermodală fiind înțeleasă prin conceptul de bun-simț, iar integrarea intramodală privește restructurarea informației în componente sau pachete de informație senzorială, procesate individual. Procesul de fuziune este preluat de Culianu sub forma fenomenului de convergență a informațiilor desfășurate sub pragul conștiinței, ce implică o sinteză mentală a informațiilor trecute și prezente.

Punctul de legătură cu studiile care tratează tematica magiei Renascentiste constă în abordarea teoriei percepției renascentiste, Culianu punând semnul de egalitate între dimensiunea psihică și cea spirituală, pneumatică, astfel că, în ediția americană a studiului Eros și magie în Renaștere, definește știința renascentistă ca pe ”un sistem coerent, întemeiat pe baza dimensiunii psihice” a realității. Dacă în studiul Eros și magie în Renaștere, Culianu este interesat de mecanismul percepției descris de știința renascentistă și relația dintre percepție și imaginație, fără a avea cunoștință de teoriile percepției demonstrate de psihologia cognitivă, în studiul Călătorii în lumea de dincolo, istoricul este deja pus la curent cu aceste informații, fiind interesat de fenomenele declanșate de alterarea percepției în anumite stări subtile ce ar permite fuziunea informațiilor la nivel global, în contexte istorice și culturale diferite.

În ultimul său studiu, Călătorii în lumea de dincolo, teoria percepției înțeleasă de Culianu suferă modificări, istoricul pornind de la configurarea de lumi diferite în funcție de percepția individuală specifică, astfel încât istoricul numește lume interioară (”inner world”) – dimensiunea psihică, iar cea exterioară (”outside world”) – realitatea materială și socială. În acest context, spațiul mental reprezintă un univers în sine, existând în paralel cu realitatea materială, celălalt univers, situate în dimensiuni diferite, proiecția spațialității fizice în psihicul uman fiind diferită de sursa reală, percepută prin simțuri. Aceste două dimensiuni sunt interdependente, neputând exista una fără cealaltă, fiind conectate prin procesele de percepție umană, astfel încât lumea exterioară reprezintă o convenție modelată de actul percepției și de calitățile individuale ale fiecărei persoane.

Pe de altă parte, în opera sa erudită, abordarea istoricului român urmărea subminarea perspectivei tradiționaliste în cercetarea religiei prin adresarea de critici și reproșuri la adresa metodelor depășite de cercetare și, uneori, a teoriilor eronate propagate din cauza ignorării noilor științe. Culianu acționa în doi pași, scoțând în evidență punctele vulnerabile ale teoriilor eronate și aderând aparent la teorii științifice consacrate pe care le deconstruia cu abilitate, modificându-le din interior cu subtilitate. Abordarea cognitivistă, sistemică a istoriei religiilor și critica tradiționalismului depășit în cercetare care a provocat dezamăgirea și regretul istoricului de a nu fi pus în temă de nimeni referitor la rezultatele cercetărilor trans-disciplinare relevante în privința teoriilor percepției umane (”Regret nespus de mult că nu știam, în momentul scrierii cărții [Eros și magie în Renaștere], de existența multelor studii pe care le-a citat” [Gerbino]) ce provoacă stagnarea cercetării și instalarea de sincope științifice, formează o carcasă teoretică interdisciplinară ce cuprinde opera sa științifică într-un bloc unitar.

Articolul intitulat Freud-Jung-Wittgenstein este o demonstrație a strategiei utilizate de Culianu pentru a submina teorii eronate. Redactat de Culianu înainte de treizeci de ani, tânărul istoric al religiilor aflându-se atunci în cursul maturizării științifice, undeva ”la o răscruce”, după Antohi, căutând teoria științifică ideală care să reunească morfologia cu dinamica, metodă care se va concretiza mai târziu în teoria morfodinamicii, textul constituind o evidență și o ”instanțiere” a permanentelor sondări metodologice. În introducerea articolului perceput ca o ”înlănțuire de recenzii”, Culianu face trimitere la ”trei texte fierbinți despre religie” care, în opinia istoricului religiilor, conturează paradigma gândirii moderne: Viitorul unei iluzii de Sigmund Freud, Psychologie und Religion de Carl Gustav Jung și Bemerkungen uber Frazers The Golden Bough de Ludwig Wittgenstein.

Pentru a demonta ideile freudiene parțial eronate din punct de vedere religios, majoritatea formate în urma analizei scrierilor lui Frazer, Culianu folosește argumente extrase din scrierile lui Jung și Wittgenstein, în care găsește un numitor comun, pentru a-l contrazice pe Freud, nefamiliarizat, în viziunea sa, cu domeniul ”etnologiei și al istoriei comparate a religiilor”, motiv pentru care a lansat ”idei total nefondate despre originea religiei”. Dacă Freud consideră religia o formă de nevroză obsesivă a umanității, Culianu recurge la ”critica implicită la Freud întreprinsă de Jung” în al doilea volum recenzat, în care religiei îi este redată demnitatea, fiind percepută ca formă de experiență sau ca produs psihologic, Jung semnalând eroarea psihologistă care a permis înțelegerea religiei ca pe o iluzie, ceea ce, în opinia lui Culianu, reprezintă o tentativă de distrugere a sensului religiei pentru umanitate. Culianu finalizează articolul introducând ”modernitatea uimitoare” a gândirii lui Wittgenstein, care, în opinia sa, ”reformulează aici întreaga teorie a lui Jung despre proiecții”.

Wittgenstein, considerat de Culianu ”un maestru al jocului”, codifică în conceptul de capacități structurante ceea ce istoricul român percepe ca fiind o formă a arhetipurilor jungiene, capacitățile structurante fiind generate prin efectuarea unor gesturi instinctive, ritualizate prin repetitivitate. Din punctul de vedere al lui Culianu, după parcurgerea studiului Creanga de aur semnat de J.G. Frazer, Wittgenstein ajunge la concluzia că diferența dintre omul modern și cel primitiv constă în deplasarea proiecțiilor divinității efectuate asupra naturii, orientându-le spre conținutul mediatic și cultural, nereligios. Conceptul de mutație culturală se conturează în acest text, obiectivul lui Culianu în acest articol, redactat ca o scenă de confruntare științifică în spiritul Metodei comparate de Barthes cu un scenariu sau cu un ”spectacol montat în text”, fiind demonstrarea influenței nefaste a unor teorii științifice perimate care e necesar să fie eliminate la timpul potrivit, pentru a permite evoluția sănătoasă a cunoașterii științifice.

Ioan Petru Culianu obișnuia să critice abordarea tradiționalistă în cercetarea istoriei religiilor, contestarea tradiției survenind și în studiul Viziunea lui Isaia și tematica din Himmelsreise în paragraful în care istoricul vorbește despre certitudinile teoreticienilor trecutului care nu au trecut testul timpului, trăgând concluzia conform căreia ”Cu cât înaintăm în timp, cu atât vechile teorii ne apar mai lipsite de temei”. În eseul intitulat O eroare istorică: teoriile propuse de religionsgeshichtliche Schule, Culianu analizează o parte dintre teoriile consacrate de Școala germană de istorie a religiilor, avertizând cititorul asupra pericolului ce rezidă în transmiterea unor idei științifice eronate, această școală făcându-se ”responsabilă pentru propagarea unui set de idei care, atât sub aspect metodologic, cât și sub aspect istoric, se dovedesc inconsistente”.

De asemenea, în studiul intitulat Îngerii neamurilor și originile dualismului gnostic, Culianu contrazice teoria originii dualismului gnostic în Iran, consacrată de religionsgeshichtliche Schule, menționând faptul că ”există foarte puternice argumente împotriva ei”, cel mai important dintre ele fiind caracteristica procosmică a dualismului zoroastrian, acesta nefiind anticosmic. Mircea Eliade nu vedea cu ochi buni tendința lui Culianu de a polemiza cu Școala germană de istorie a religiilor, sfătuindu-l întotdeauna să fie temperat și să mențină o stare de neutralitate, fără a se angaja în discuții cu istoricii religiilor aderenți la o școală europeană sau alta. În scrisoarea 80 din iulie 1980, tânărul cercetător își cere scuze față de savant (”Îmi pare rău că insistența mea, în teză, asupra ”greșelilor” făcute de reprezentanții ”religionsgeschichtliche Schule”, v-a contrariat”), explicându-i că interesul său vizează, de fapt, construirea unei teorii a civilizației occidentale pentru care colectează date, ce vor fi supuse publicului într-o serie de articole științifice pe tema nihilismului.

Scopul principal al capitolului Iter in silvis. Atelierul științific este să investigheze modul în care, pornind de la articolele publicate în periodice științifice internaționale, tânărul istoric construiește opera sa științifică, în încercarea de a surprinde atelierul de creație științifică a autorului și modul în care textele articolelor se dezvoltă în volume de studii de istorie a religiilor. Se va opera în această privință cu conceptul de paratextualitate, teoretizat de Gerard Genette, folosind o serie de peritexte și epitexte constând în informații paratextuale descoperite în documentele exterioare cărților: prefețe, introduceri ale volumelor științifice, corespondență, interviuri. Încă de la început, Culianu a fost consiliat de Mircea Eliade în privința conceperii articolelor erudite și a studiilor științifice, evidență desprinsă din corespondența întreținută de cei doi, Eliade oferindu-i sfaturi tânărului istoric chiar din primele scrisori. Evoluția intelectuală treptată a tânărului studios român exilat în Occident este vizibilă în corespondența purtată cu Mircea Eliade care, începând prin a-i trimite bani de cărți și portocale, l-a consiliat și l-a orientat în cariera științifică, l-a învățat cum să-și redacteze un CV, accentuând faptul că ”o carte atârnă greu într-un curriculum”.

Sfatul marelui savant pentru tânărul istoric era să publice cât mai multe articole în reviste și cât mai multe cărți, fiindu-i necesare pentru lumea academică americană, sfătuindu-l să lucreze în paralel și să publice mare parte din conținutul volumelor științifice în lucru, ”mai mult de jumătate”, în reviste științifice. De asemenea, Eliade îl introduce pe studentul Culianu în cercul exilului cultural românesc, trimițându-l la Mircea Popescu, A. Moretta-Petrașincu, Arion Roșu, Ioan Cușa, Virgil Ierunca și îl sfătuiește să meargă să lucreze la Roma cu Gnoli și Bussagli sau la Napoli cu A. Bausani pentru că ”o diplomă italiană, sau un an, doi de lucru cu un savant italian – contează în USA”. Primind primul articol despre ”inner sense” spre evaluare, trimis de Culianu în 7 octombrie 1972, Eliade îi sugerează, în scrisoarea trimisă peste o săptămână jumătate, să mai lucreze, pentru că ”cercetarea trebuie continuată și adâncită”, oferindu-i informații bibliografice și sugestii de corectură. Între timp, tânărul a mai lucrat asupra textului, astfel că, peste alte două săptămâni, la începutul lunii noiembrie, savantul găsește articolul ”destul de meritoriu”, atașându-i o recomandare academică redactată în limba engleză.

Convins că tânărul istoric are nevoie de biblioteci și specialiști buni cu care să lucreze, Eliade redactează o scrisoare de recomandare pentru a-l supune atenției unui centru de cercetare important în Italia sau într-o altă țară europeană. Eliade îl ajută pe Culianu să debuteze în presa românească a exilului cu articolul despre poetul Dan Laurențiu publicat în decembrie 1973, încurajându-l și felicitându-l și îl sfătuiește să debuteze științific cu o monografie, ceea ce se va și întâmpla mai târziu, savantul oferind și subiectul monografiei publicate.

De mai multe ori, Eliade solicită manuscrisele la care lucra tânărul Culianu la lectură și se oferă să scrie prefețele studiilor aflate în pregătire, fapt vizibil în scrisorile 14 din 1975, 54 din 1978 și 83 din 1980. Deși tânărul istoric este cuprins de neîncredere la începutul anului 1977, Mircea Eliade îl încurajează și îl asigură că are toate calitățile necesare pentru a ajunge un mare istoric al religiilor, dar are nevoie de șansa de a fi lăsat în pace să lucreze, astfel că, peste încă cinci ani de muncă, la sfârșitul anului 1983, Culianu primește din partea lui Eliade recunoașterea de istoric al religiilor adevărat:

”[…] ești deja unul din adevărații istorici ai religiilor, unul dintre puținii de care disciplina noastră, în criză, are mare nevoie. Ești recunoscut ca atare de mulți colegi și studenți; dar, ca și în cazul meu – de altfel norocos -, îți vor trebui încă 15-20 de ani ca să fii proclamat în Academii și Universități, și să devii ”popular” în marele public al diferitelor culturi. Și nu prea avem timp de pierdut! Colaborarea noastră la o operă utilă ar putea accelera procesul…).”

Importanța articolelor științifice în structurarea operei erudite a lui Ioan Petru Culianu este subliniată de istoric în informații paratextuale, studiile științifice elaborate între anii 1975-1983 fiind caracterizate de continuitate tematică, confirmată de Culianu în introducerea volumului Călătorii în lumea de dincolo, unde precizează faptul că studiul este o continuare a volumelor Psihanodia și Eperiențe ale extazului, fiind construit pe baza ”unei lungi serii de articole și recenzii” publicate în perioada 1974-1986, precum și a unor cursuri predate la Divinity School în anii 1988 și 1989, care l-au ajutat să sintetizeze și să structureze acest volum.

La fel, articolele elaborate pe tema magiei renascentiste, aproximativ o sută de articole științifice publicate, în mare parte, pe tematica renascentistă pe o perioadă de doisprezece ani de muncă susținută, au constituit un exercițiu util pentru perfecționarea scrisului științific. Tot aici, cititorul află că cercetările sale s-au suprapus, Culianu lucrând la volumul despre știința Renașterii în paralel cu munca la alte patru volume, beneficiind de suportul și ajutorul soției sale de atunci, Carmen Culianu, în ediția americană a volumului publicată peste trei ani, mulțumindu-i Adrianei Berger pentru sugestii și colaboratoarei Hillary Suzanne Wiesner pentru ajutorul oferit la corectura ediției în limba engleză:

”În sfârșit, îi mulțumesc aici soției mele pentru stoicismul cu care a vegheat la elaborarea celor două versiuni succesive ale acestei lucrări – toate acestea reprezentând doar o parte infimă a lucrărilor din ultimii ani, care au dus la publicarea a patru cărți și a vreo sută de articole. Mai multe dintre acestea abordează subiecte în legătură cu Renașterea. Nici unul dintre ele n-a fost, totuși, reluat în cartea de față”. Mircea Eliade se implică în munca de cercetare a tânărului Culianu sfătuindu-l cum să scrie, sugerându-i bibliografie și trimițând articolele la redacțiile revistelor, insistând pentru publicarea lor. Ioan Petru Culianu îi trimite în anul 1974 lui Mircea Eliade câteva articole pe care Eliade confirmă că le-a primit în octombrie 1974, asigurându-l pe tânăr că le-a propus spre publicare la revista Numen: ”Am trimis la Numen articolele, și, acum, în urmă, corecția”. Peste doi ani de zile, Culianu este bucuros că i-a fost publicat articolul Femeia celestă și umbra ei în revista Numen, explicându-și acest succes prin munca dedicată exclusiv redactării articolelor, cărțile fiindu-i inaccesibile, rămânând închise într-un cufăr. Articolul este construit pe baza prezentării susținute la Congresul al XIII lea al I.A.H.R. de la Lancaster, intitulată inițial Myth Pattern of Initiation & the Journey of the Soul in Gnosticism, text scris încă din 1974, trimis lui Eliade și primit de acesta în octombrie 1974, fiind modificat ulterior special pentru publicarea în revista Numen:

”Încă n-am citit ”Myth Pattern in Initiation …”. Îți voi scrie și spune unde îl vom publica (Ți-a căzut în mână Diss. Gottingen 1972: Wolf Dietrich Berner, Initiationsriten in Mysterienreligionen, im Gnostizismus u. in antiken Judentum?)”. Prezentarea de la Congresul al XIII lea al I.A.H.R. de la Lancaster din august 1975 va mai suferi o modificare în urma căreia va deveni un nou articol intitulat Narațiune și mit în ”Cântecul Perlei, precizare oferită de Culianu în nota de subsol în revistă, împreună cu mulțumirile adresate lui Peter V. Zima pentru traducerea în limba germană, articolul fiind publicat în revista Kairos.

Următorul articol științific trimis lui Eliade ar fi fost intitulat Experiențe ale extazului / Experiences of Ecstasy, titlul identic cu cel al viitorului volum științific publicat în limba franceză în 1984, privitor la care Mircea Eliade îi răspunde în scrisoarea trimisă la începutul lunii februarie 1976:

”Primii cititori ai articolului ”Experiences of Ecstasy” n-au fost prea entuziasmați. Punctul lor de vedere: prezinți, cum spun, numai status questionis; așteaptă interpretarea pe care o anunți la sfârșitul articolului. La întoarcere, ne vom întâlni, ”editorii”, și vom decide. În orice caz, voi da articolul la ”revizuire stilistică” și vom vedea unde va apărea”.

Tânărul Culianu lucrează la articol pregătind interpretarea care să completeze și să echilibreze articolul conform instrucțiunilor, iar după două luni, la sfârșitul lunii martie 1976, Eliade îl anunță că a primit completarea, comunicându-i că se gândește unde este mai potrivit să trimită articolul spre publicare.

Articolul Escatologia celestă / L’Eschatologie celeste, un ”articol original, interesant și bine scris”, citit de Eliade la sfârșitul lunii noiembrie 1977, suscită interesul marelui savant care se oferă să-l trimită ”imediat lui A(ntoine) Guillaumont, la RHR”, sfătuindu-l pe tânărul cercetător să-l șlefuiască puțin și să introducă câteva detalii în plus, atenționându-l în privința unor greșeli și asupra noilor reguli de citare. Culianu lucrează la articol pentru a-l corecta conform sugestiilor, anunțându-l pe Eliade, la mijlocul lunii martie a anului următor, că noua versiune a textului este poate ”prea pedantă”. După aproape un an de muncă la acest articol, dezamăgit de lunga așteptare și de standardele de calitate prea înalte solicitate, tânărul Culianu intenționa să propună articolul la o altă revistă. Mircea Eliade se interesează de situația articolelor predate și insistă pe lângă editori ca textele să fie publicate, în cazul articolului Escatologia celestă, Eliade discută direct cu Guillaumont, obține detalii pe care le comunică lui Culianu în scrisoarea 52 din septembrie 1978:

”La ”recepția” de alaltăieri, l-am văzut pe A. Guillaumont. Mi-a spus că i-a plăcut articolul (evident, vor fi mici ameliorări stilistice) și-l va publica în RHR, dar cam târziu: în 18 luni! L-am asigurat că ”suntem amândoi” de acord… Îl voi revedea, și vom pune la punct etapele (cui trebuie să i te adresezi la RHR etc.)”.

Geneza articolelor History of Religions in Italy poate fi urmărită în scrisorile schimbate pe o perioadă de doi ani, între 22 noiembrie 1978 și 14 noiembrie 1980, articolul fiind anunțat spre publicare în februarie 1981, confirmare trimisă de Eliade lui Culianu în scrisoarea 84 din mijlocul lui noiembrie 1980. Mircea Eliade îl înștiințează pe Culianu că revista History of Religions din Chicago este interesată de o recenzie a celor mai recente studii de istoria religiilor publicate în Italia, șansă de care poate profita pentru a scrie un text bun, sfătuindu-l cum să procedeze, oferindu-i detalii despre termenul limită și numărul de pagini așteptat, undeva între zece și douăzeci de pagini. Culianu este fericit de șansa oferită și se pregătește să meargă la Milano pentru a face cercetări. În martie 1979, Mircea Eliade îi trimite o nouă serie de sfaturi referitoare la redactarea recenziei, text deja trimis de Culianu, corectat și rescris de echipa editorială a revistei, retrimis lui Culianu în decembrie 1979, împreună cu sugestiile editorilor de a renunța la paragraful referitor la învățământul de istoria religiilor în Italia.

Considerând că tânărul istoric este încărcat cu un volum prea mare de muncă, Mircea Eliade transferă o parte din munca de cercetare a articolului lui L. Sullivan, pe care îl roagă să rezume pe scurt faza incipientă a cercetării istoriei religiilor în Italia, oferindu-i tânărului, în același timp, detalii din bucătăria internă a redacției în scrisorile din iunie 1977 și februarie 1980. Știindu-l ocupat cu munca la teza de doctorat, Eliade îl sfătuiește pe Culianu să nu risipească în prea multe direcții, să renunțe la câteva recenzii din Aevum și să se concentreze asupra tezei, să o poată finaliza.

Modul de lucru al tânărului istoric Ioan Petru Culianu se conturează conform sfaturilor lui Mircea Eliade, în cursul elaborării volumelor de studii concentrându-se asupra volumelor de cercetare, din care extrage capitole pentru a le da publicării în reviste, pe care, de cele mai multe ori, le trimite lui Eliade pentru a le evalua, procedând astfel cu capitolul trei al tezei de doctorat, trimis spre publicare la Aevum. Articolul va fi publicat în 1981 cu titlul Ordine e disordine delle sfere, articol refolosit în volumul Experiențe ale extazului în componența capitolului șapte al studiului sub titlul Ordinea și dezordinea sferelor:

”Pregătesc acum o recenzie mai lungă a cărții lui J. Flamant, Macrobe et le neo-platonisme latin etc. și un articol în italiană, ”Ordine e disordine delle sfere. A proposito di Macrob. In S. Scip I12, 13-14”, parte din teză (care va fi gata în septembrie)”.

Articolul Ordinea și dezordinea sferelor. MACROB. In S. Scip., I 12, 13-14 P. 50, 11-24 WILLIS este recuperat în capitolul al șaptelea al volumului Experiențe ale extazului cu titlul scurt Ordinea și dezordinea sferelor într-o variantă mult modificată a textului, în care autorul a păstrat doar ideile principale. Dacă în redactarea articolului, istoricul procedează metodic începând cu enumerarea textelor investigate pe care apoi le interpretează, operațiune finalizată cu o concluzie, în corpul capitolului, autorul ordonează textul în patru fragmente succesive numerotate cu cifre arabe.

Ioan Petru Culianu procedează la fel în cazul articolului Magie spirituală și magie demonică în Renaștere care a fost extras din volumul despre Renaștere, despre care discuta frecvent cu Mircea Eliade, ambii numind-o ”cartea despre Renaștere” :

”În ce privește cartea despre Renaștere, săptămâna viitoare voi extrage din ea un foarte lung articol pentru o revistă italiană, cu titlul ”Magia spirituale e magia demonica nel Rinascimento”. Sper apoi s-o termin în câteva lui și să v-o trimit la Chicago”.

Acest articol va fi publicat sub titlul Magie spirituală și magie demonică în Renaștere / Magia spirituale e magia demonica nel Rinascimento în Rivista di Storia e Letteratura Religiosa în anul 1981, fiind important în cercetarea Renașterii și în dezvoltarea unui nou volum pe acest subiect, fiind util autorului pentru clarificarea cercetării în domeniul magiei renascentiste, funcționând, în viziunea lui Culianu, ca un nucleu ce cuprinde in nuce și anunță viitoarea carte:

”Am terminat un articol lung (50 pp.) [”Magie spirituală și magie demonică în Renaștere”, publicat în Rivista di Storia i Letteratura Religiosa] în care-mi clarific singur niște probleme legate de magia Renașterii. Este un preliminar la carte, de care mă voi apuca de îndată ce o termin pe cea de față”.

Ioan Petru Culianu învață să scrie articole de cercetare treptat, Mircea Eliade având răbdare cu el, tânărul cercetător fiind conștient de punctele sale slabe, pe care depune eforturi să le elimine. Culianu nu a scris articole perfecte de la început, a trecut printr-un proces de evoluție supervizat de Eliade, prezent alături de el în toate etapele, intervenind la redacțiile revistelor, depunând muncă de convingere asupra editorilor și asupra tânărului cercetător, pe care îl sfătuia să aibă răbdare și să modifice textele în acord cu sugestiile redacției. Uneori, Culianu se arată dezamăgit de lungii ani de așteptare până la publicare și repetatele corecturi efectuate, precum și de respingerea unor eseuri trimise, percepută ca înfrângere, dar realizează că poate scrie mai bine, având în vedere că redacta articolele în limbi străine, făcând uneori greșeli de ortografie, pe care le semnalează lui Eliade în scrisoarea 31 din iunie 1977 și în scrisoarea 47 trimisă peste un an, în iunie 1978:

31: ”Am primit înapoi mss. de la HR, în același timp cu un mss. de la Numen, după ”schimbarea gărzii” (Zwi Werblowski mi l-a trimis înapoi). Pe moment mi s-a părut o înfrângere, dar acum înțeleg că va trebui să scriu mai îngrijit. Articolul publicat în Numen are atâtea greșeli (și de ortografie!), încât m-am rușinat grozav de el. Doar lucrurile apărute în Italia au un aspect mai ca oamenii. În fine, sunt convins că voi putea ”produce” lucruri decente, și în scurt timp (timpul îmi cam lipsește, dar am multe idei; din păcate nu prea sunt bine fizic, probabil din cauza schimbării de climă)”.

47: ”Vă mulțumesc foarte mult pentru expedierea articolului către Guillaumont. Între timp am descoperit unele greșeli de formă, câteva omisiuni de citate grecești și o greșeală de fond (care însă se poate corecta), privind cele două ordini planetare (”caldee” și ”egipteană”).

O parte dintre articolele publicate de Culianu în periodice internaționale, majoritatea incluse în volumele Iter in silvis, au fost reluate în formă similară sau modificată în volumul Experiențe ale extazului. Astfel, dintre articolele cuprinse în primul volum Iter in silvis, articolul IATROI KAI MANTEIS. Structurile experiențelor extatice în Grecia intră în structura primului capitol al studiului Experiențe ale extazului, articolul Demonizarea cosmosului și dualismul gnostic poate fi regăsit în capitolul doi al studiului Experiențe ale extazului, articolul Inter lunam terrasque … Incubație, catalepsie și extaz la Plutarh reapare în capitolul șase, articolul intitulat Ponce subtilis. Istoria și semnificația unui simbol concretizându-se în capitolul opt al acestui studiu, fiind reluat parțial în ultimul capitol din Psihanodia. Articolul Zborul magic în Antichitatea târzie (Câteva considerațiuni) poate fi regăsit în capitolul al cincilea, articolul Ordinea și dezordinea sferelor. MACROB. In S. Scip., I 12, 13-14 P. 50, 11-24 WILLIS, după cum s-a văzut mai sus, apare în capitolul al șaptelea, articolul Îngerii neamurilor și problema originilor dualismului gnostic poate fi detectat în capitolul al treilea, Înălțarea sufletului la cer în misterii și în afara misteriilor intrând în componența capitolului al patrulea al volumului.

Articolul IATROI KAI MANTEIS. Structurile experiențelor extatice în Grecia este regăsit în primul capitol al studiului Experiențe ale extazului, sub titlul Iatromanții, sub o formă modificată, autorul având la dispoziție patru ani pentru a-și aprofunda cercetarea. Eseul tratează problema iatromanților greci presocratici, acei membri ai cultului zeului Apollon Hyperboreanul, catharzici, taumaturgi, înzestrați cu abilități profetice, obiectivul autorului în acest text fiind să stabilească în ce măsură extaticii greci pot fi considerați șamani și să afle dacă tema extaticilor greci este autohtonă sau s-a propagat prin influența scită, conform teoriei contactului cultural. Iatromanții practicau purificările, abstinența sexuală și alimentară și aveau alte obiceiuri, care consideră Culianu, în perioada modernă ar fi considerate dereglări psihice ale unor ”puri pacienți de balamuc”.

Pe baza scrierilor lui Clement din Alexandria, Ioan Petru Culianu își creează o listă de nume aparținând cresmologilor sau profeților: Empedotim, Bakis, Cleonym din Atena, Hermotim din Clazomene, Leonym din Crotona, aceștia fiind denumiți iatros care are sensul de medicine-man; fiind clarvăzători, ubicui, catharzici, dominau elementele naturii și meteorologia, făceau predicții, își reaminteau viețile anterioare și erau capabili să realizeze apnoun, catalepsia. Epimenide și Bakis dormeau într-o peșteră considerată un spațiu al incubației, perioadă în care sufletele acestora călătoreau în căutare de informații despre evenimente. La fel, Hermotim din Clazomene, care ieșea din corpul său, aflat într-o stare intermediară între viață și moarte și pleca să culeagă date directe ca ”martor la felurite întâmplări”. Aristeas ieșea din corpul cataleptic în forma unei păsări și călătorea la mari distanțe chiar până la Leuke, Insula Albă, din ținutul hyperboreean, insulă despre care Culianu adaugă detalii suplimentare în capitolul publicat peste patru ani.

Toți acești iatros sunt capabili de fapte neobișnuite, realizând translații spațiale, corporale și spirituale, fenomenul fiind considerat de unii istorici ai religiilor o formă de șamanism, dar Ioan Petru Culianu avansează ipoteza că similaritățile dintre iatromanție și șamanism nu pot fi explicate doar prin teoria contactelor și transferurilor culturale, susținută de Dodds, Meuli și Alfoldi, concluzionând că extaticii greci erau supuși unui fenomen de răpire și nu de posedare șamanic și că ”din acest punct de vedere, orice asemănare între șamanii asiatici și corespondenții lor greci este exclusă”, text scris cu caractere italice pentru o mai clară evidențiere. Analistul argumentează că iatromanții nu pot fi interpretați ca șamani, deoarece aceștia nu sunt subiecții unui fenomen de posesie și nici nu sunt capabili să posede spiritele, calitatea definitorie a șamanilor. În schimb, în Iatromanții, Culianu argumentează că iatromanții greci nu reprezintă un împrumut de pe litoralul Mării Negre, ci au făcut parte de la început din cultura greacă, conferindu-i acesteia o caracteristică ”dintre cele mai șocante”.

Cititorul observă că, dacă în articol istoricul prezintă iatromanții greci listați pe rând, în textul capitolului Iatromanții sintetizează informația conform caracteristicilor comune pe care le abordează enumerându-le pe rând, numerotându-le: abstinența, previziunea, magia naturală, purificări, ubicuitate, anamneză, operațiuni iatromagice și călătorii extatice. În primele pagini ale eseului, Culianu prezintă definiția iatromanților ca fiind exclusiv de sex masculin, iatroi, adică medici și manteis, ghicitori, precum și cathartes, purificatori și taumaturgi, deși în articol, raportându-se la studiul lui Ioan M. Lewis, sunt menționate și femeile ca participante la un cult similar, alături de alte segmente dezavantajate ale societății ca sclavii și străinii fără cetățenie, cult perceput ca ”formă de protest” îndreptat împotriva culturii dominante, centrat fiind pe fenomenul de posesiune.

În elaborarea studiului Experiențe ale extazului. Extaz, ascensiune și povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Culianu pornește de la situația de continuitate remarcată de istoric în mărturiile vizionare studiate, începând cu cele antice platoniciene și până la cele renascentiste ficiniene, pe baza cărora istoricul concluzionează că extazul de tip grecesc poate fi extaz apollinic de esență mentală a iatromanților foibolepți dedicați zeului Apollo Hyperboreeanul și extaz dyonisiac, senzual, ce implică mania, oreibasia și dansul unor oficianți, în general femei, dedicat zeului Dionysus, dar care se consideră că ar descinde din cultul divinităților feminine. Astfel, Culianu analizează ascensiunea extatică a spiritului în religie, pe care o încadrează în două categorii: cea europeană, de origine grecească și cea iudaică, de influență semitică, prima categorie de experiențe extatice cuprinzând mărturii care prezintă o ascensiune prin șapte planete, în timp ce a doua categorie se referă la traversarea a șapte sau trei spații succesive, care nu sunt particularizate ca sfere planetare.

Articolul Demonizarea cosmosului și dualismul gnostic este important pentru că istoricul anunță, la finalul concluziei, apariția unui studiu ”de mai mare întindere, pe care suntem pe cale de a o redacta” și care s-a dovedit a fi volumul Experiențe ale extazului. În volum, articolul respectiv este regăsit în capitolul doi, preluat cu același titlu și aproape în totalitate, cu mici variații în privința unor subtitluri adăugate în capitolul cărții, textul articolului conținând un abstract și o concluzie în care autorul concentrează ipoteza și concluzia finală a cercetării. Conform acestora, Culianu urmărește evoluția geografiei spațiale sacre și investirea treptată a acesteia cu valențe negative, considerând că procesul de demonizare a cosmosului își are originea în secolul I după Hristos, în urma influențelor exercitate pe de-o parte de dualismul orfico-pitagoreic și pe de altă parte de predualismul iudaic, doctrina îngerilor popoarelor, dezvoltată pe larg în articolul Îngerii neamurilor și problema originilor dualismului gnostic, fiind preluat în capitolul al treilea al studiului, intitulat Războaiele cerești și gnoza.

Suplimentat cu un nou paragraf introductiv și o concluzie desfășurată pe o pagină jumătate în care punctează etapele investigației, corpul capitolului diferă de articol prin faptul că acesta este structurat în opt fragmente marcate cu cifre, concluzia fiind inclusă în numărul opt. După Culianu, doctrina îngerilor popoarelor a avut un rol fundamental în conturarea dualismului gnostic, la baza doctrinei îngerilor popoarelor aflându-se află ideea că îngerii atribuiți națiunilor sunt responsabili de ceea ce se întâmplă în realitatea pământească, în primele secole după Hristos autoritatea globală fiind Imperiul Roman, în consecință forța negativă a acestora este proiectată cosmic. Satana este îngerul Romei și Prinț al lumii, conducător al îngerilor de esență rea, procuror care impută acuzații poporului Israel, împreună cu Dubbiel și Sammael, efectul distrugător al îngerilor răului definitivându-se prin dărâmarea Templului israelian, un eveniment traumatizant în istoria națiunii israelite, care a perceput ocupația romană ca având esență demonică, răsfrângându-se la nivel cosmic, fenomen aprofundat de sistemele gnostice.

Articolul intitulat Pons subtilis. Istoria și semnificația unui simbol, concretizându-se în capitolul opt al aceluiași studiu cu titlul prescurtat Pons subtilis, reluat parțial și în ultimul capitol din Psihanodia, abordează tema punții judecății, a ”trecerii anevoioase” a ”porții înguste”, a ”drumului primejdios” care desparte Paradisul de lumea concretă și de Infern, motivul pons subtilis reprezentând un simbol al Judecății de Apoi. După Culianu, acestea sunt variații ale elementului eschatologic principal suspendat între lumi, sub care se află prăpastia neantului, peste care este sortit sufletul omului să treacă spre Paradis sau spre Infern, caracteristicile comune ale punții fiind capacitatea acesteia de a-și modifică forma și dimensiunile pentru a favoriza trecerea celor drepți și a bloca accesul celor nedrepți printr-un mecanism eficient de control al accesului sufletelor umane în Paradisul imaginat ca spațiu inaccesibil nedoriților. Analistul urmărește evoluția simbolului punții, a cărui origine o detectează în zona indo-europeană, fiind prezent în documentele indiene antice, în textul 4 Esdra și în textele medo-persane, de unde se transferă în creștinism și în islamism. Motivul punții este prezent și în tradiția celtică a punții primejdioase, de unde pătrunde în Europa încă din secolul al XI lea.

Articolul Zborul magic în Antichitatea târzie (Câteva considerațiuni), regăsit integral în capitolul al cincilea al volumului Experiențe ale extazului sub titlul prescurtat Zborul magic, propune nuanțarea diferențelor dintre motivul literar al zborului magic și zborul efectuat de inițiați folosind ”aripile sufletului”, structurat într-o paradigmă literară ce cuprinde trei secvențe. Dacă în articol Culianu introduce un rezumat care explică scopul cercetării întreprinse, în capitolul geamăn introduce două pagini la final în care interoghează tradițiile orientale asupra zborului și concluzionează că prezența zborului și a înălțării sufletului concomitent în mai multe tradiții religioase se explică nu prin originea comună, ci prin ”situații comune”. Zborul poate funcționa ca metaforă a eșecului raportat la o serie de indivizi care în perioada dintre primul și al treilea secol comiteau un fel de sinucidere ritualică, aruncându-se de la înălțime și zdrobindu-se de pământ, acesta fiind zborul în trup, încheiat tragic, zborul în spirit reprezentând de fapt un mod de înălțare a sufletului, tema ”vehiculului sufletului”, de origine neoplatoniciană, fiind preluată de Oracolele caldeene în varianta ”aripilor sufletului”.

O altă temă de interes pentru Culianu, ușor controversată în acea perioadă, a fost cea a genezei feminismului, pe care i-o aduce în atenție lui Mircea Eliade ca subiect în lucru ce ar fi provocat discuții aprinse în Olanda, trimițându-i eseul Feminin versus masculin. Mitul Sophiei și originile feminismului:

”În ce privește un subiect viitor, îndrăznesc să vă trimit alăturat un articol care va apărea într-un volum colectiv editat de H.G. Kippenberg și care a suscitat lungi (și interesante) discuții aici. Credeți că ar fi cazul să reiau și să adâncesc anumite subiecte?”.

În discursul erudit, Ioan Petru Culianu analizează geneza feminismului și configurarea acestuia în opoziție cu religiile patristice, conferind o dimensiune politică viziunii feministe, abordate ”din perspectiva unui student feminist al religiei avant la lettre”. Articolul Patimile Sophiei în gnosticism din perspectivă istorico-comparativă preia conținutului unei comunicări științifice susținute la Roma în anul 1976, subiectul studiului fiind mitul Sophiei în ipostază de trickster feminin, prezentat din perspectivă feministă, în care sunt enumerate variații ale trickster-ului feminin în religiile antice în opoziție cu autoritatea guvernamentală a ”entității masculine primordiale”. În termeni politici, divinitatea gnostică reprezintă un regim totalitar, codificat în autoritatea mitologică masculină, iar trickster-ul feminin se revoltă împotriva acestui regim mitologic, analiza gnosticismului fiind operată din perspectivă bianchiană asumată în introducerea textului.

Articolul tratează mitologia entității feminine creatoare aflate într-o situație dificilă așa cum este acesta întâlnit în mitul gnostic al Sophiei, mitul african Muso Koroni, mitul australian al surorilor Wawilak și mitul zeiței Demetra, toate aceste mituri fiind incluse într-o paradigmă mitologică feministă. Entitățile feminine sunt în general inculpate din motive sexuale și de sfidare a ordinii mitologice instituite de entitățile masculine, motiv pentru care vor fi supuse unei peregrinări spațiale dificile și periculoase. Între ele, zeița Demetra nu este culpabilă, ea fiind o zeitate maternă care a fost neîndreptățită de un zeu masculin ce i-a răpit fiica, suferința zeiței determinând ”consecințe extrem de dăunătoare” pentru lumea umană și cea divină. Culianu schițează schema narativă a acestui mit ce constă în imputarea unei culpe legate de sfidarea autorității masculine și de insubordonare urmate de aplicarea pedepsei, analistul specificând faptul că această culpă este de tip feminist, în accepție masculină fiind un act de ”intoleranță față de guvernarea lumii”. Consecințele acestei desfășurări a situației sunt instalarea unui dezechilibru major pe termen lung la nivel istoric și cosmic, în cazul Demetrei, perturbarea ordinii fiind determinată de un afront adus entității feminine de o altă entitate masculină.

Eseul Mitul gnostic 1: Înțelepciunea căzută analizează trickster-ului feminin Sophia și a avatarurilor acesteia în gnosticism pornind de la ipoteza conturată de Elaine Pagels în studiul The Gnostic Gospels conform căreia religiile gnostice sunt feministe în esență, fiind constituite în opoziție cu religiile investite cu autoritate masculină. Pagels considera că ”paradigma gnostică este feministă și opusă celei creștine patriarhale”, iar Culianu investighează în ce măsură ”mitul Sophiei se înscrie într-un tipar social de așteptări negative cu privire la femei” în direcția unei atitudini misogine și negative gnostice față de sexul feminin, condiționat de ”evidența statistică a negativității” acesteia. Mitul Sophiei oscilează între prototipul Mamei și cel al Târfei, care prin erotismul exacerbat și incotrolabil, aduce atingere ordinii sociale firești, punctul central fiind erotismul infracțional și imoralitatea ce intervin în mod negativ asupra ”reglementării sociale a sexualității”, provocând dezechilibre sociale grave în spațiul familial.

Se observă că spiritul critic de care dă dovadă Culianu în articolele sale științifice se constituie într-o exersare a conceptului barthian al funcției de interpelare care, din punctul său de vedere, are rolul de a provoca și chiar de a ataca o teorie, o disciplină sau un discurs montat pe o anumită doxa, în spațiul teoriei științifice. Barthes percepe instrumentul întrebărilor, al relativizării și al punerii la îndoială a unei chestiuni, în sensul interogativ juridic. Pentru a se constitui, o teorie o atacă pe precedenta, testându-i veridicitatea și validitatea, o demontează din interior și o reconstruiește pe marea scenă a dialogului științific. Michel Foucault admite necesitatea formulării perpetue a noi texte și puncte de vedere, structurate specific, pentru a garanta continuitatea unei discipline științifice. În această ecuație, punctul de origine al textelor viitoare ar fi textul primar care, teoretic, poate determina apariția a noi texte la infinit și textul secundar, derivat din cel primar.

Ceea ce Genette denumește hipotext exemplificat prin Odiseea homerică, Foucault numește text primar, ce suscită apariția textului secundar, a hipertextului sau a ”textului de gradul al doilea”, prin procesul de hipertextualizare. Textele pot fi generate și prin ceea ce Foucault, pornind de la Borges, numește jocul comentariului, iar Genette, metatextualitate, având în vedere faptul că ”o singură operă literară poate suscita apariția simultană a mai multor tipuri distincte de discurs” într-o infinită capacitate de a se autopropaga a textelor, acestea fiind ”stimulate de lucruri, sentimente sau gânduri”.

Sorin Antohi remarcă la Ioan Petru Culianu o anumită tendință spre ”anarhism metodologic”, în timp ce Eduard Iricinschi analizează conceptul de ”putere de deformare exercitată de o tradiție”pe care este structurat discursul de contestare a tradiției a lui Culianu, perceput prin prisma relativismului feyerabendian, concept care, din punctul său de vedere, funcționează ca un factor coagulant al operei științifice semnate de istoricul român. După Patapievici, în abordarea critică, Culianu a urmat exemplul maestrului său, Mircea Eliade, care îi imprimă ucenicului admirația pentru vastitatea ariei de studiu, interdisciplinaritate și abordarea prudentă a cercetării istorice. În viziunea lui Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade a fost un savant modern al vremii sale, țintind și spre atenția unui public de educație medie, căruia intenționa să-i ofere informație corectă, în mod accesibil.

Mircea Eliade nu ar fi fost, din punctul său de vedere, un adept fidel al regulilor nescrise ale comunității academice, ”izolarea, esoterismul, ortodoxia”, opinie susținută în articolul intitulat Avers și revers în istorie. Câteva reflecții cvasi-epistemologice, reprezentând, ca și eseul intitulat Mircea Eliade la răscrucea antropologiilor, o încercare de repoziționare a lui Mircea Eliade în contextual noii antropologii derivate din epistemologia kuhniană și feyerabendiană care, în viziunea tânărului Culianu, ar fi reușit recuperarea lui Eliade și redistribuirea savantului pe ”unul din locurile cele mai înalte din istoria ideilor contemporane”:

”Nouvelle anthropologie” nu e deloc, pentru mine, ceea ce înțeleg unii francezi; ci acea nouă direcție antropologică născută din epistemologia lui Kuhn și Feyerabend care v-a recuperat atât de frumos pe Dvs. – și o va face și mai bine în viitor. E vorba de o situare a lui M.E. pe unul dintre locurile cele mai înalte din istoria istoria ideilor contemporane. Pentru mine mai e vorba, bineînțeles, și de un mic omagiu pe care cel din urmă discipol al Dvs. vi-l poate aduce. În speranța că, la Chicago, îl voi putea face public în prezența Dvs., deși, ca să spunem așa, e vorba mai mult de istoria ideilor decât de istoria religiilor”.

Articolul Avers și revers în istorie. Câteva reflecții cvasi-epistemologice” se constituie în câteva reflecții despre Eliade” pe marginea unor studii de eliadologie, pe care Antohi îl receptează, parțial, ca pe un ”exercițiu de admirație”. Din perspectiva tânărului Culianu, opera lui Mircea Eliade deschide drumul unei noi paradigme epistemologice, teză pe care o argumentează în două etape, în prima parte a textului demonstrând faptul că Mircea Eliade nu a utilizat metodologia paradigmei epistemologice vechi, dovedind, în a doua parte, rolul jucat de Eliade în conturarea paradigmei epistemologice noi. În opinia lui Culianu, Eliade nu a fost un adept al principiului evoluționist și nu a agreat teoria progresului cumulativ, idee argumentată de tânărul istoric prin atitudinea evidentă în lucrările sale despre alchimie. Culianu precizează faptul că vastitatea ariei de studiu și abordarea prudentă a istoricului religiilor ar fi provocat comentarii negative din partea orientării antropologice anarhice, deși Eliade nu ar fi fost convergent față de comunitatea științifică, ci dimpotrivă, a fost divergent în relația cu aceasta, înscriindu-se astfel în traiectoria noii paradigme, caracterizate de refuzul principiilor izolaționiste, esoterice și ortodoxe.

În etapele articulării creației teoretice, Ioan Petru Culianu recurge, după Iricinschi, la început, în mod explicit la ”conceptele familiei de gândire ilustrate de Weber, Wittgenstein, Kuhn și Feyerabend”, pe care le codifică și le transferă apoi, în mod discret, ”îndărătul discursului” științific. Se observă că Ioan Petru Culianu împărtășește viziunea lui Thomas Kuhn în atitudinea ușor critică la adresa mediului universitar, denumit establishment academic, marcat de rigiditate, ”izolare, esoterism și ortodoxie îngustă”, pe care îl citează în articolul intitulat Civilizația ca produs al sălbăticiei. Hans Peter Duerr și teoriile sale culturale. În paginile aceluiași articol, Culianu menționează preferința mediului academic pentru promovarea lipsei de creativitate și a unei ”inimaginabile platitudini”, mascate în ”obiectivitate științifică” și apetență pentru ”persoane necreative”. În același text, este introdus și Paul K. Feyerabend, denumit ”copil teribil”, menționat ca prieten al lui Duerr și promotor al anarhismului și al ideilor ieșite din comun în cercetarea științifică, a cărui abordare științifică anarhistă ar urmări un scop terapeutic în domeniul științelor umaniste.

În studiul intitulat Împotriva metodei, Feyerabend semnalează necesitatea unei abordări anarhiste în cercetarea științifică, anarhism teoretic care ar fi benefic pentru evoluția științifică prin efectul terapeutic implicat, fiind ”un medicament excelent pentru epistemologie și filosofia științei”. În acest sens, Feyerabend consideră că principiul ”totul merge” este singurul care nu afectează progresul științific și subliniază faptul că ipotezele care contrazic teoriile recunoscute oferă informații utile care altfel nu ar putea fi cunoscute. Teoreticianul susține că orice idee este utilă și poate contribui la perfecționarea cunoașterii, într-o pletoră a teoriilor științifice, declarându-se împotriva aplicării unui set de reguli fixe în cercetarea științifică, pentru că acestea ar inhiba creativitatea și ar bloca schimbarea, dogmatizând știința.

Vorbind de ”inutilitatea științei academice”, Feyerabend contestă puterea și influența comunității științifice care, în viziunea sa, utilizând mecanisme de represiune împotriva ideilor noi care îi amenință supremația, a devenit periculoasă prin puterea acumulată. Feyerabend denunță o anumită formă de șovinism și totalitarism științific, numite de el ”tirania constipatului sistem de gândire”, ”totalitarism conceptual” și ”logică și epistemologie dogmatică”, capabile să îndoctrineze grupurile sociale, din punctul său de vedere, principiul de separare a științificului de neștiințific nefiind benefic pentru dezvoltarea cunoașterii științifice.În articolul intitulat Avers și revers în istorie. Câteva reflecții cvasi-epistemologice, Culianu îl citează din nou pe Thomas Kuhn și remarcă faptul că fiecărei epoci îi este arondat un ”epistemolog de serviciu”, spre care converg majoritatea referințelor.

În acest text, comunitatea academică este comparată cu un tribunal inchizitorial modern, acuzat de dogmatism, rigiditate și atomizare prin fenomenul pluralismului școlilor concurente, Culianu explicând fenomenul generării frustrărilor și conflictele existente în interiorul școlilor prin relațiile interumane și organizaționale care condiționează evoluția în cariera profesională. În acest sens, creativitatea și inițiativa sunt respinse, lăsând loc conformismului, ”paradei de raționalism” și tendinței spre ”logica de manual”. Terry Eagleton evidențiază tendința mediului academic de a genera ”erori conceptuale”, o serie de cercetători și teoreticieni semnalând stări conflictuale în interiorul comunităților științifice, printre ei Steven Weinberg care atrage atenția asupra rivalității pentru finanțare, exemplificată prin competiția atroce dintre fizica particulelor elementare și fizica stării de condensare în privința proiectului superacceleratorului.

Pe lângă competiția pentru finanțare, care explică Weinberg s-a încercat a fi rezolvată prin introducerea standardului de ”merit științific”, un alt motiv al conflictelor în știință este dezacordul și scindarea provocată de ceea ce Thomas Khun numește ”rupturi comunicaționale” prezente în comunitatea științifică:

”Întrucât atenția diferitelor comunități științifice este, pe de altă parte, concentrată asupra unor chestiuni diferite, comunicarea profesională peste granițe ce separă grupurile este uneori anevoioasă, adesea generează neînțelegeri și, dacă este continuată, poate stârni dezacorduri importante, nebănuite mai înainte”.

Kuhn subliniază criza paradigmei epistemologice tradiționale care ar conține erori semnificative constatate în urma cercetărilor moderne interdisciplinare. Shumaker precizează în prefața volumului Științele oculte ale Renașterii. Un studiu al patternurilor intelectuale faptul că nu este adeptul ”ideii progresului continuu, prin care ideile noi devin în mod automat mai bune decât cele vechi”.

În eseul intitulat Structură, semn și joc în discursul științelor umane, Jacques Derrida elaborează, pornind de la conceptul de structură, conceptul de deconstrucție a cărui semnificație constă în capacitatea unei structuri de a se descentraliza, de a-și pierde centrul, înlocuit de o rețea a centrelor care se divizează în continuu într-un joc al substituțiilor. Structurile sunt elaborate conform unui principiu de organizare care le conferă un centru, cu scopul de a limita tendința spre ”joc” a acestora, reprezentate de ”o serie de substituiri a unui centru cu un alt centru, ca un lanț de determinări a centrului”. În acest context, Derrida introduce conceptul de discurs distructiv, referindu-se la discursul nietzschenian, freudian și heideggerian care ar fi prinse într-o mișcare circulară ce surprinde relația dintre istoria unei științe și punctul ei de distrugere. Teoriile științifice sunt distruse de propriile concepte, generând descentrare și dislocare, moment în care noi teorii și științe sunt consacrate. Astfel, discursul științific cu accente de contestare a tradiției publicat de Culianu are funcția de a clarifica o serie de controverse în istoria religiilor și de contracara capacitatea de deformare a tradiției de cercetare a Școlii germane de istorie a religiilor, considerată responsabilă pentru propagarea unor erori științifice și a unor idei lipsite de consistență”.

Articolele științifice publicate de Ioan Petru Culianu în jurnale academice internaționale au fost recuperate și republicate în trei etape, fiind incluse în trei volume speciale, publicarea primului volum, Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză și alte studii, fiind supravegheată de istoric, în vreme ce al doilea, Iter in silvis II. Gnoză și magie, deși a fost anunțat de autor ca fiind în pregătire, a văzut lumina tiparului doar postum, la fel ca și cel de-al treilea, intitulat Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie. Cea de-a treia categorie a articolelor publicate de Culianu în periodice internaționale, inclusiv cele publicate în revista Incognita, au fost republicate în volumul Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, această serie de articole conținând germenii celor trei nuclee tematice, fiind redactate și publicate între anii 1976-1991, traversând perioada numită de Oișteanu de adaptare, acumulare (1972-1983) și cea de afirmare internațională (1984-1991), cele mai multe articole fiind scrise în această ultimă etapă. După Sorin Antohi, ultimul an din perioada de adaptare și acumulare, 1982 și următorii trei ani, reprezintă o etapă de tranziție de la erudiție la idee (1982-1985), perioadă în care Culianu se metamorfozează într-un istoric al religiilor aflat în căutarea acelor clavis universalis și mathesis universalis descoperite de el în științele cognitive, devenind astfel unul dintre ”pionierii cei mai înzestrați ai aplicării perspectivei cognitive la studiul religiilor”.

Iter in silvis I. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi / Eseuri despre gnoză și alte studii a fost publicat inițial în anul 1981 în Italia, în cadrul colecției Gnosis Messina, fiind republicat în limba română la editura Polirom în anul 2012, cu titlul Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză și alte studii. Ioan Petru Culianu îi comunică lui Mircea Eliade noul său proiect în scrisoarea 80 din iulie 1980: ”Peste câteva luni vreau să-mi adun în volum și parte din articolele publicate în Italia”, răspunsul lui Mircea Eliade venind peste aproape un an, în epistola 86 din mai 1981, imediat după apariția volumului, în care îl felicită pentru realizarea proiectului: ”Mulțumiri, și felicitări, pentru Iter…!”.

Volumul conține zece articole și studii scrise în limba germană, italiană și franceză, publicate în periodice științifice internaționale în perioada 1975-1980. Cartea poată dedicația Pentru Zoe, numele soției sale fiind Carmen Zoe, iar în introducerea volumului, datată 19 noiembrie 1980, Ioan Petru Culianu aduce mulțumiri persoanelor și instituțiilor care au oferit acceptul pentru republicarea materialelor și care l-au ajutat să-și colecteze articolele din arhivele revistelor și instituțiilor și anume: profesorul R. De Cesare, profesorul M. Heerma van Voss, profesoara G. Piccaluga, Ch. Amiel, D.C. van den Oever, directorul revistei Verifiche, fără a-i preciza numele.

De asemenea, autorul face precizări legate de consistența tematică a textelor, al căror ”fir conducător” este fenomenologia gnozei și acosmismul scriitorilor romantici. Conexiunea dintre pesimismul lui Empedocle și destinul tragic al scriitorului Mihail Bulgakov este trasată de autor în nihilismul și dualismul lor, precum și în teodiceea, sensul și originea răului, gândite de fiecare în parte. Ioan Petru Culianu încearcă să evidențieze etapele nihilismului înțeles ca ”destin al Occidentului” și să lumineze această fluctuantă ”cărăruie prin pădure”. Titlul ales pentru culegerea de studii și eseuri publicate în periodice este Iter in silvis, trimițând la epopeea Eneida și episodul coborârii în infern, marchează dificila perioadă de adaptare a tânărului expat la viața în exil, în lagărele de refugiați de la Latina și Trieste. În viziunea lui Umberto Eco, silva, pădurea, reprezenta metafora unui labirint periculos în literatura medievală, un spațiul al primejdiei, metafora silvei conținând o ”puternică conotație de risc”, în opera dantescă purtând și sensul de păcat.

Metoda de lucru a lui Ioan Petru Culianu în cercetarea gnosticismului a fost aceeași, investind treisprezece ani, începând din luna noiembrie 1973 și până în 1986, perioadă în care rezultatele cercetării erau expuse în mod regulat în articole științifice, în toți acești ani viziunea și metodele de cercetare suferind modificări vizibile sesizabile în articolele publicate în periodice și în studiile consecutive finalizate. Dacă în volumul Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas, tânărul istoric percepe gnosticismul ca pe un ”fenomen istorico-religios al Antichității târzii a cărui unitate fundamentală a fost deseori negată”, fenomen cercetat prin aplicarea schemei inductive propuse de profesorul său Ugo Bianchi, în Arborele gnozei interpretează gnosticismul din perspectivă sistemică și cognitivistă ca pe un ”set de transformări” evaluate pe baza criteriului inteligenței ecosistemice și a principiului antropic.

În această etapă se configurează o perspectivă sistemică incipientă schițată prin evaluarea caracteristicilor comune curentelor gnostice și se conturează certitudinea lui Culianu asupra originilor dualismului în afara Iranului. Conținutul primelor două articolele IATROI KAI MANTEIS. Structurile experiențelor extatice în Grecia și Zborul magic în antichitatea târzie (Câteva considerațiuni) prefigurează, după Iricinschi, apariția metodei morfodinamice adoptate de Culianu, mai târziu, în volumul Arborele gnozei. De asemenea, articolul Demonizarea cosmosului și dualismul gnostic publicat în anul 1979 este important pentru urmărirea modului în care Culianu a studiat evoluțiile doctrinare din primele secole ale erei creștine provocate de fenomenul demonizării cosmosului, a îngerilor popoarelor și procesul de investire negativă a autorității mundane care au contribuit la conturarea dualismului, tânărul istoric propunând diteismul și coexistența a două puteri ca nucleu al apariției dualismului gnostic.

În primul volum Iter in silvis, Culianu anunță apariția celui de-al doilea volum de publicistică aflat în lucru, despre care afirmă că va fi mai concentrat pe domeniul de studiu curent al istoricului: ”Volumul al doilea, aflat încă în pregătire, va sluji la o mai clară focalizare atât a obiectivului nostru de studiu, cât și a intențiilor noastre”. Dacă primul volum cuprinde studii de fenomenologia gnozei redactate și publicate în perioada 1975-1980, volumul al doilea este centrat pe texte despre gnoză, experiențe extatice, magie, elaborate între anii 1981-1986. Eduard Iricinschi numește această perioadă ”deceniul liniștit” al lui Ioan Petru Culianu, în care tânărul savant a lucrat la studiile Psihanodia, Experiențe ale extazului, Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas, Eros și magie în Renaștere. 1484, Gnozele dualiste ale Occidentului, Iocari seri. Știință și artă în gândirea Renașterii și la romanul Tozgrec. Citind corespondența purtată cu Mircea Eliade, se observă că tânărul Culianu muncește foarte mult, într-un ritm de lucru alert, năucitor, de care se plânge în scrisoarea 55 din octombrie 1978:

”În fine, vă scriu ca să mă scuz că va mai dura circa două săptămâni până ce cartea va fi gata. După reînceperea cursurilor am avut ocazia să înțeleg că olandezii au impresia că vorbesc bine limba olandeză, deoarece am fost invitat la un număr impresionant de ședințe și grupuri de lucru altminteri foarte selecte (printre altele și la grupul de istoria religiilor, grație D-lui Vermaseren, lui Drijvers și lui Kippenberg, ex-elev al prof. Colpe). De aceea cum ajung acasă, cad zdrobit pe canapea, iar în ultimele zile nu prea am avut timp să mănânc. Ceea ce e bine și rău, fiindcă din cele trei capitole prevăzute, doar unul e în întregime gata, unul aproape, iar pentru al treilea (despre Lună în gândirea Renașterii, introdus ad hoc) mai am de citit o carte (groasă…). Până mâine dimineață trebuie să predau un articol, pentru care trebuie să citesc două cărți și să recitesc patru povestiri. Sper f. mult că al treilea capitol v-a parvenit și chiar … că v-a plăcut, măcar în parte”.

Volumul Iter in silvis reprezintă ”o etapă deosebit de importantă în cariera academică” a lui Ioan Petru Culianu, evoluția lui Culianu fiind vizibilă în articolele științifice scrise începând cu primul an al exilului, 1972, progresând de la statutul de istoric al culturii Renașterii, la cel de autentic, matur și profesionist istoric al religiilor, articolele grupate în aceste volume revelând procesul de formare a lui Ioan Petru Culianu, care la vârsta de treizeci și șase de ani atinge o ”maturitate severă ca cercetător al religiilor”.

Articolele științifice publicate în jurnale internaționale prestigioase sunt încadrate de Antohi în categoria review essay, o abordare publicistică complexă situată între recenzie și eseu, Antohi considerând că articolele vizează popularizarea științei printr-o ”viziune epistemologică îndrăzneață” evidentă în atitudinea radicală culturală și politică a savantului. Aceste discursuri științifice de vulgarizare sunt construite pe un proces de transfer al informației științifice specifice, de condensare, restructurare, accesibilizare și de integrare a acesteia în circuitul ideilor, Culianu însuși apreciind articolele sale științifice ca o materializare a unor ”fulgerări” ale gândirii orientate spre perceperea globală a tematicii tratate, cu atenție la detaliile semnificative, într-o abordare sintetică și analitică echilibrată. Textele se constituie în recenzii de volume de specialitate, comunicări științifice, relatări de la evenimente academice și eseuri în care istoricul religiilor realizează o serie de anamneze științifice înțelese în sens foucauldian, pornind de la reexaminarea textelor vechi pe care le reactualizează și le reintroduce în circuitul științific.

Perspectiva sistemică asupra istoriei și culturii se prefigurează în articolul Sistem și istorie, considerat de Sorin Antohi pe de-o parte, un ”eseu sintetic și programatic”, iar pe de altă parte, un ”manifest epistemologic” cu valoare testamentară. În acest articol, Culianu abordează evoluția istoriei gândirii umane ca pe o ”interacțiune de sisteme complexe de gândire” în cursul căreia tehnologiile și instituțiile sunt create prin procese mentale. Sistemul de informații istorice presupune că istoria umanității este generată de mintea umană, fiind procesată de colectivități organizate în instituții, gândirea de grup fiind cea care modelează societatea, în funcție de deciziile luate, în forme sociale și economice, chiar și în concepții referitoare la alimentație sau sexualitate. În această situație, ceea ce îl interesează pe istoric este modul de a gândi al ființei umane și dacă aceasta are un fond bun sau rău, conform doctrinei creștine a păcatului originar. Ioan Petru Culianu este preocupat de modelele mentale cumulative și de întrebarea dacă acestea sunt generate de mintea umană sau sunt transmisibile genetic și în ce măsură poate mintea controla partea biologică.

Analistul este de părere că elitele sociale de factură negativă pot domina masele proliferând în condiții specifice de ”izolare, dogmatism, lipsa dialogului intelectual și a instruirii”, în timp ce masele de oameni sunt flexibile. Un sistem de gândire este un produs al proceselor mentale, iar istoria este proiectul complex, secvențial, al interacțiunii sistemelor de gândire desfășurate în timp, Ioan Petru Culianu exemplificând acest proces prin evoluția dualismului creștin, un sistem de gândire religioasă procesat de mințile umane pe o perioadă de peste o mie de ani. Inputul informațional ar fi exegeza Vechiului Testament, iar curentele dualiste creștine rezultate sunt rezultatul procesării acestor date pe baza unui set de reguli generative binare, motiv pentru care istoricul religiilor respinge teoria clasică a transmiterii și difuziunii ideilor în funcție de proximitatea spațială, convins fiind de faptul că aceste sisteme de idei sunt transferate, ”trec de la o minte la alta” în cadrul fenomenului de transmitere cognitivă.

”[…] este inadecvat să se analizeze orice grup de idei în termeni de origine și transmisie, deoarece aici este altceva decât un simplu împrumut. Ideile trec de la o minte la alta și, în acest proces, nu sunt niciodată aceleași, nici chiar în cazul privilegiat al unei tradiții scrise vreme îndelungată”.

Platlanda, spațiul Hilbert și viața umană asimilată unui sistem de fractali desfășurată multidimensional, în funcție de deciziile luate ”conform unui mecanism de alegere binară” sunt menționate în același articol, legându-l de studiul Călătorii în lumea de dincolo. Nicu Gavriluță explică abordarea lui Culianu prin conceptul de viață înțeles ca ”proces computațional”, conform căruia viața este construită prin procese decizionale ”de tip digital”, bazate pe ”succesiuni de comutări binare”.

După Sorin Antohi, articolul Sistem și istorie este conectat intertextual cu două studiile științifice, Arborele gnozei și Călătorii în lumea de dincolo” prin perspectiva sistemică și cognitivistă. În viziunea lui Culianu, istoria reprezintă un proces constant și infinit de interacțiune între sisteme de idei, abordare prefigurată în articolul Sistem și istorie, sistemele de idei fiind denumite obiecte ideale, poziționate în dimensiunea logică a gândirii. Ipoteza transmiterii cognitive realizate sub pragul conștiinței printr-un proces activ de convergență și sinteză a informațiilor procesate mintal se prefigurează în articolul Sistem și istorie, fiind propus explicit în studiul Călătorii în lumea de dincolo, unde istoricul argumentează că, operând cu aceleași date, mintea umană tinde să producă rezultate similare, în contexte sociale diferite: ”un simplu set de reguli ar genera rezultate similare în mințile oamenilor pe o perioadă de timp infinită”. Pe de altă parte, experiențele precedente tind să fie utilizate ca scheme paradigmatice de gândire și să influențeze percepția noilor evenimente, în fenomenul definit ca autocertitudine cognitivă, fenomen exemplificat în romanul Jocul de smarald.

Ioan Petru Culianu consideră că aceste mărturii ale viziunilor și experiențelor în lumea de dincolo se află la granița ficțiunii livrești și a imaginației, dar cu toate acestea, nu sunt ficționale, istoricul explicând vizionarismul în termeni de intertextualitate, acesta fiind perceput ca un mecanism generativ religios, ale cărei efecte sunt vizibile în literatura mistică, consemnată în marile religii ale lumii, înțelese ca ”variații pe o temă fundamentală”, intertextualitatea fiind un fenomen mental universal care se manifestă fără limitări spațio-temporale și privește informațiile procesate în formă scrisă, orală, mentală. Intertextualitatea mentală se bazează pe comunicarea informațiilor mental, în cursul căreia, mințile umane percep informații involuntar, pe care le prelucrează după șabloane universale, unul dintre cele mai simple exemple în acest sens fiind visul.

Comunicarea acestor informații se desfășoară inconștient, în acord cu principul convergenței și al sintezei mentale, într-o stare mentală ”sub pragul conștiinței”, mințile umane fiind înțelese ca o interfață de transmitere și de circulație a ideilor. Patapievici interpretează intertextualitatea mentală în sens de transmitere cognitivă, explicând faptul că, în accepția dorită de Culianu, intertextualitatea și sensul de tradiție culturală sunt concepte prin care savantul indică, de fapt, procesul de transmitere cognitivă. Baza cognitivă a metodologiei și scopul acesteia este de a interpreta științele, în acest caz, religia, ca sisteme ideatice, Ioan Petru Culianu fiind convins că religia, filosofia și știința sunt ”identice din perspectivă sistemică” fiind, fiecare în parte, combinații specifice de obiecte ideale.

Ioan Petru Culianu propune deplasarea centrului de interes de la originea dualismului în sine la analizarea fenomenului ca sistem, aceasta fiind și intenția mărturisită a volumului Arborele gnozei, Culianu interpretând gnosticismul ca pe un ”set de transformări” ale unui sistem de dimensiuni multiple care variază la infinit pe baza unor premise, păstrând o serie de caracteristici comune. Sub influența Marii Teorii Unificate în fizică și a ”metodelor cognitive” care permit integrarea ”sistem și istorie, sincronie și diacronie”, Ioan Petru Culianu este convins că religia, filosofia și știința sunt ”identice din perspectivă sistemică”, fiind, fiecare în parte, combinații specifice de obiecte ideale. Ioan Petru Culianu privește gnosticismul din perspectiva teoriei sistemelor în lumina căreia gnosticismul reprezintă un sistem variabil constituit dintr-o serie de transformări operate după un set de reguli generative.

În articolul Trusa istoricului pentru a patra dimensiune, publicat în limba engleză în revista Incognita, International Journal for the Cognitive Studies se conturează nucleul tezei susținute în studiul Călătorii în lumea de dincolo, în care este inclus ulterior ca studiu introductiv, autorul menționând explicit denumirea revistei și faptul că o parte dintre datele colectate în procesul de redactare a volumului au fost utilizate pentru scrierea ”editorialului primului număr” al acestei reviste. Textul Trusa istoricului pentru a patra dimensiune, introduce cititorul în cercetarea stărilor modificate ale conștiinței care ar provoca fenomene inexplicabile, extrasenzoriale, de tipul experiențelor în afara corpului și a experiențelor la limita morții. Aceste stări specifice, considerate cazuri de posedare, halucinații sau simptome ale bolilor mintale în istoria recentă, dar percepute ca experiențe mistice în trecut, sunt interpretate de Ioan Petru Culianu ca o percepție mentală a unei realități superioare, situată de el în lumile multidimensionale, o serie de experiențele religioase, mistice și extatice fiind considerate accederi în spațiul cvadridimensional.

Culianu evidențiază faptul că o mare parte dintre aceste stări subtile nu sunt stimulate de stupefiante, menționând în acest context meditațiile, hipnoza, viziunile onirice, hipnagogice și experiența mistică. Interesul istoricului religiilor pentru aceste fenomene s-a materializat în cursul universitar predat la Universitatea din Chicago, intitulat Religie și știință. A patra dimensiune în care profesorul introducea studenții în scrierile lui A. Einstein, J.L. Borges, R. Rucker, L. Carroll, E. Abbott, I. Asimov, pe baza cărora explica existența multidimensionalității universului și teoria hiperspațiului. Conform acestor teorii, dimensiunea a doua este limitată comparativ cu cea de-a treia, așa cum dimensiune a treia este inferioară celei cvadridimensionale, accesul în spațiul cvadridimensional fiind posibil prin intermediul hipergrosimii spațiului mintal capabil să activeze percepția cvadridimensională.

Impresionantul atelier științific febril dedicat de Culianu magiei și specialiștilor puterii se conturează în perioada studenției bucureștene, începând cu lucrarea intitulată Motivul ”coincidentia oppositorum” la Giordano Bruno, prezentată de tânărul Ioan Petru Culianu în luna noiembrie 1970 la Universitatea din București, tema fiind dezvoltată ulterior în lucrarea de diplomă Marsilio Ficino (1433-1499) și platonismul în Renaștere, susținută în vara anului 1972 la București, perioada de fixare a tematicii renascentiste fiind perioada de formare la Iași și la București, reprezentând anii de liceu și facultate, Culianu considerându-se în elementul său în domeniul culturii renascentiste (”în Renaștere sunt la mine acasă”). Articolele științifice aferente tematicii magiei renascentiste publicate în periodice academice sunt Magie spirituală și magie demonică în Renaștere, Giordano Bruno între Muntele Circei și fluviul doamnelor grațioase, Magia la Giordano Bruno și Eros, magie și manipularea maselor, Religia ca instrument al puterii.

Articolul Magie spirituală și magie demonică în Renaștere are o importanță aparte, fiind considerat de autor un exercițiu util pentru clarificarea unor chestiuni dificile ale magiei renascentiste, precum și nucleul unei noi cărți despre Renaștere planificată de Culianu, care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, studiul Eros și magie în Renaștere. Articolul Magie spirituală și magie demonică în Renaștere este, de fapt, după mărturisirile autorului, un extras din volumul despre Renaștere la care lucra în acea perioadă. Articolul va apărea în limba italiană cu titlul Magia spirituale e magia demonica nel Rinascimento în Rivista di Storia e Letteratura Religiosa în anul 1981, importanța acestui eseu fiind subliniată de autor, redactarea articolului fiind ocazia oferită de a-și clarifica o serie de ”probleme legate de magia Renașterii” ce l-ar fi stimulat pe tânărul istoric să dezvolte articolul într-un nou studiu dedicat culturii renascentiste. Acest articol publicat în anul 1981 a funcționat ca un preliminar la volumul Eros și magie în Renaștere care va fi lansat în anul 1984.

La începutul anilor ’80, Ioan Petru Culianu explica magia ca pe o ”știință a imaginarului” surprinsă cel mai deplin în studiile lui Giordano Bruno sub forma unui proiect incipient de control psihologic global al maselor, în articolul Magie spirituală și magie demonică în Renaștere, Culianu definind magia ca pe un tip de operațiune tranzitivă care realizează ”un transfer de proprietate” prin intermediul unui agent. Culianu este influențat în această direcție de studiul intitulat Spiritual and Demonic Magic: From Ficino to Campanella publicat de D. P. Walker în 1958, în care autorul englez evidenția latura psihologică a procedurilor magice prin controlul emoțional operat asupra indivizilor realizat prin accesarea imaginarului:

”Utilizarea magiei tranzitive asupra ființelor vii constituie o suprapunere cu psihologia practică; o astfel de magie este menită să controleze și să orienteze emoțiile altor oameni prin intervenția asupra imaginației lor într-un mod specific și permanent”.

Peste cinci ani, în introducerea ediției americane a volumului Eros și magie în Renaștere, Ioan Petru Culianu definește știința renascentistă ca pe ”un sistem coerent, întemeiat pe baza dimensiunii psihice” a realității. Deși menționează întâlnirea avută cu Walter Gerbino, specialist în psihologia proceselor cognitive, Ioan Petru Culianu regretă că nu a avut cunoștință de cercetările psihologiei cognitive și a teoriilor cognitive ale percepției care aruncă o nouă lumină și îmbogățesc perspectiva psihologistă asupra magiei renascentiste deschisă de Walker.

În introducerea articolului Magie spirituală și magie demonică în Renaștere, autorul expune dificultățile întâmpinate în cercetarea magiei renascentiste, constând, în principal, în analiza ”masei de texte” care abordează teoria magiei renascentiste, acțiune ce seamănă cu o ”călătorie într-un ținut neexplorat”, evidențiind de la început cu regret faptul că abordarea magiei renascentiste, în majoritatea cercetărilor derulate pe plan istoric, filologic și filosofic, în perioada contemporană, nu a atins încă ”imparțialitatea și seninătatea” necesare în cercetarea științifică obiectivă a acestui fenomen. Culianu consideră că studiile interdisciplinare întreprinse la Institutul Warburg din Londra au generat apariția unor lucrări bune despre Giordano Bruno, printre cele mai reușite fiind Spiritual and Demonic Magic from Ficino to Campanella semnată de D.P. Walker, lucrare cu care Culianu intră în dialog constant în textele sale despre magie.

Walker consideră că magia s-a propagat în timp sub mai multe forme suprapuse între ele, pe care le împarte în două categorii mari provenite din scrierile ficiniene: magia naturală sau spirituală și magia demonică care au evoluat în timp în două direcții diferite, abordate de teoreticieni diferiți. Astfel, magia spirituală a fost absorbită în timp de artă, muzică și poezie, în timp ce magia demonică a fost preluată și dezvoltată în scrierile lui Agrippa și Paracelsus. Walker subliniază ambiguitatea teoriilor magice pe care încearcă să le încadreze într-o schemă simplificată pe care o sugerează cititorului modern pentru a fi mai ușor înțeleasă având în vedere că, din punctul său de vedere, în științele magiei, s-au suprapus întotdeauna mai multe științe și arte în forma lor incipientă:

”Activitățile desemnate de noțiunea de magie naturală erau marcate în întregime de o tendință puternică de a deveni imperceptibile față de o altă activitate cu o altă denumire, mult mai potrivită; magia a fost întotdeauna pe punctul de a se transforma în artă, știință, psihologie practică, sau, chiar mai mult, în religie”.

Raportându-se la schema de clasificare propusă de Walker, Culianu propune conceptul de magie generală pe care o împarte în două categorii, magia intersubiectivă și magia extrasubiectivă, prima cuprinzând magia intrasubiectivă în care magicianul operează asupra lui însuși. În cazul în care scopul magiei intersubiective este să vindece o suferință fizică sau boală a unui individ, se transformă în medicină, iar dacă țintește spre uniformizarea unei colectivități în ceea ce privește regulile de conviețuire, devine religie. Calitatea supraumană a operatorului magic renascentist constă în a fi un ”expert al determinismului natural”, calitate prin care depășește condiția umană exercitând control meteorologic sau călătorind la distanță în timp foarte scurt.

În articolul Magie spirituală și magie demonică în Renaștere, Ioan Petru Culianu încearcă să clarifice diferențe subtile dintre ramurile magiei, cea spirituală și magia demonică, clarificări rezultate în clasificările precise ale tipurilor de magie realizate în volum astfel că, în viziunea sa, magia spirituală de tip ficinian implică conotația de magie naturală deoarece operează asupra realității concrete și asupra elementelor naturale. Tânărul istoric simte nevoia să facă ”o precizare terminologică”, subliniind faptul că, în principiu, orice magie este magia naturalis, dar nu orice magie poate fi magia spiritalis, acest lucru fiind evident în magia demonică a lui Trithemius, Culianu considerând magia naturală un tip de ”fizică preistorică” ce vizează obiective practice și efecte fizice. Culianu nuanțează clasificarea walkeriană a magiei în care magia demonică este opusă celei spirituale, căutând argumente prin care să demonstreze faptul că demonii pot fi o formă de spirite, ceea ce, în opinia sa, ar dovedi o compatibilitate între spiritele demonice, umane și cele cosmice, concluzionând că magia ficiniană are o valență demonică implicită, iar cea trithemică reprezintă o formă de comunicare la distanță prin intermediul unor spirite mesagere.

Deși nu dispunea încă de instrumentele psihologiei cognitiviste, Culianu intuia dimensiunea interrelațională implicită a societății renascentiste și a celei moderne, magia funcționează în mod similar procesului de transfer psihanalitic lacanian, motiv pentru care Culianu consideră magia ”strămoșul îndepărtat” al psihanalizei, psihologiei și psihosociologiei. Fiind în esență o formă de comunicare, procedeele magice funcționează pe baza informațiile senzoriale vizuale sau auditive transmise creierului uman prin intermediul limbajului, simbolurilor, imaginilor, semnelor și codurilor care penetrează mentalul uman printr-o invazie de informații care vor fi stocate conștient sau inconștient.

Astfel, cel care direcționează fluxul de informații poate controla psihicul invadat prin tipul informației lansate. Ioan Petru Culianu informează cititorul că specialiștii puterii există în societatea modernă sub forma psihologului, psihanalistului, sociologului, specialistului mass-media, informaticianului, agentului de informații secrete, specialistului în marketing și publicitate, care influențează societatea folosindu-și puterile camuflate în ”formule tehnice și impersonale” prin strategii bazate pe procesul de codificare, decodificare și prelucrare inconștientă de informație.

Ioan Petru Culianu încearcă să convingă cititorul că magicianul brunian există în prezent în ipostaza de ”figură cheie a societății actuale”, camuflat sub aparențe ”sobre și legale”, ipostaza de specialist în publicitate a magicianului brunian și componenta inerentă a seducției comunicaționale prezentă mai ales în imaginea corporală fiind cercetată de istoric în articolul intitulat Un corpus pentru corp. Articolul recenzează studiul intitulat Fragments for a History of the Human Body, apreciat ca ”monumentală colecție”, editat în trei volume, coordonat de Michael Feher, Ramona Nadaff și Nadia Tazi, ce conține peste patruzeci de articole redactate în limba engleză, franceză și italiană structurate pe trei subiecte majore: Corpul și Divinul, Corp și suflet și Corp și societate. Volumele analizează imaginea corpului exotic, percepția corpului în India, China, Africa, America de Sud, corpul social și corpul mecanic, investigând abordarea corpului uman în trei perioade istorice: antichitate, Evul Mediu și perioada modernă. Primul volum analizează relația trupului cu divinitatea, cu animalitatea și cu mecanica, al doilea volum explorează conexiunea dintre interiorul și exteriorul corpului, între emoționalitate și presiunea exterioară prezentă în durere fizică și moarte. Volumul al treilea investighează analogia micro-cosmos, macro-cosmos, organicitatea lumii și imaginea societății ca și corp social. Articolul este structurat în cinci fragmente marcate prin subtitluri: Un corp de fragmente, Un corp de metafore, Corpul ca metaforă, Corp și corsaj, Un corp pentru nimeni în care istoricul trece în revistă evoluția percepției europene asupra corporalității, evaluând poziția corpului în societatea antică și cea creștină, concluzionând că acest corp reprezintă ”un joc al minții”, o prelungire și o metaforizare a acesteia.

Articolul Eros, magie și manipularea maselor publicat în 1985 investighează istoria magiei, evoluția și mutația înregistrată de această știință străveche, cenzurată începând din Renaștere, care a supraviețuit și s-a transferat în domeniul sociologiei. După Culianu, Giordano Bruno are meritul de a realiza o ”sinteză unică” a teoriilor despre magie, eros și mnemotehnică construită pe fenomenologia pneumatică, manuscrisul De vinculis in genere fiind scris de Bruno înainte de arestare, fiind redescoperit la finalul secolului al XIX lea. Tratatul constă într-o abordare ce prefigurează psihosociologia și psihologia mulțimilor, perspectivă uimitoare prin ”îndrăzneala gândirii” autorului. Magicianul lui Giordano Bruno știe că religia este o vastă operațiune de manipulare a maselor de oameni, exercitată prin tehnici eficiente de influențare și de instalare a unor convingeri și comportamente de masă. Operatorul de fantasme proiectat de Giordano Bruno este specialist în medicină, profet și magician, ultimele ipostaze camuflate în timpurile moderne în profesii actuale: analiști, specialiști în relații publice, marketing, publicitate, sociologi, specialiști în informații, cenzori, agenți de spionaj, criptografi.

Acești profesioniști contemporani sunt o extensie a ”manipulatorului brunian”, sub aparență tehnică și legală. Culianu crede că magia nu a fost eliminată de știința modernă, deoarece comunicarea radio și TV, transportul aerian, tehnologia IT și electricitatea sunt, de fapt, obiectivele supranaturale ale magiei: ”producerea luminii, deplasarea instantanee dintr-un punct al spațiului în altul, comunicarea cu ținuturile îndepărtate, zborul prin aer, deținerea unei memorii infailibile”, tehnologia reprezentând o formă de magie democratică. În ceea ce privește relațiile intersubiective, acestea s-au transferat integral în domeniile psihologiei și sociologiei, al căror scop este crearea unei societăți unitare, guvernabile și conturată uniform din punct de vedere ideologic. Concluzia lui Ioan Petru Culianu este că manipulatorul brunian este în prezent statul cu instituțiile și instrumentele de autoritate de care dispune pentru crearea unei societăți omogene.

În mod convergent cu cercetarea mentalului renascentist întreprinsă de Culianu în scrierile sale despre Renaștere și a conceptului de magie ca ”știință a imaginarului”, studiul intitulat Științele oculte ale Renașterii. Un studiu al patternurilor intelectuale semnat de Wayne Shumaker este gândit ”ca istorie a ideilor, ca o cercetare a tiparelor mentale” ale epocii renascentiste amatoare de științe oculte. Shumaker a publicat volumul în anul 1972, anul în care Culianu a absolvit universitatea în România și se pregătea să plece în Italia. Pentru Shumaker, cercetarea întreprinsă a reprezentat ocazia de ”a privi mințile unor reprezentați inteligenți ai Renașterii la lucru asupra unor probleme pe care le considerau importante” și de a reconstitui teoriile magiei redate prin filtrul lui Della Porta, Ficino și Cornelius Agrippa. În viziunea analistului, scrierile celor trei oameni de știință ai Renașterii se completează reciproc într-o abordare nuanțată din trei perspective diferite a științei magiei renascentiste: magia albă, magia neagră și magia celestă.

Magia este explicată de Wayne Shumaker ca formă de pseudo-știință care alunecă uneori pe teritoriul ocultismului ce nu poate fi înțeleasă decât prin regresie a gândirii la paradigme tipice mentalității renascentiste pentru că ”nu se poate realiza nimic dacă nu ne cufundăm la modul cel mai serios posibil în tipare de gândire anacronice”, argumentează autorul. În viziunea lui Ioan Petru Culianu, magia, ca și știința, de altfel, operează cu și asupra imaginației, dat fiind faptul că tehnologia modernă s-a materializat din imaginația specialiștilor în magie. Culianu consideră magia renascentistă o formă de psihologie, psihanaliză și psihosociologie generală incipientă pe care o împarte în trei categorii conform structurii renascentiste: magie pneumatică, magie intersubiectivă și demonomagie.

Din perspectivă modernă, Culianu este convins de faptul că magia renascentistă subsistă în sociologie, psihologie, psihanaliză și psihosociologia, numite de savant ”prelungiri directe ale magiei renascentiste”. De asemenea, Culianu este de părere că tehnologia este o formă de ”magie democratică”, o materializare a ambițiilor magiei de a opera comenzi la distanță asupra obiectelor, în aceeași măsură în care mijloacele de comunicare în masă, electricitatea și mijloacele de transport moderne reprezintă un alt obiectiv important al magiei care consta în dobândirea capacității de comunicare și de deplasare la distanță.

Shumaker înțelege magia ca pe o formă de pseudo-știință de orientare ocultă pe care o analizează în forma magiei naturale, religioase sau ceremoniale studiate și aplicate de Cornelius Agrippa în lucrarea De occulta philosophia libri tres, în forma magiei celeste sau astronomice aflată pe poziție intermediară între magia naturală și ceremonială practicate de Marsilio Ficino în studiile De vita coelituss comparanda, De vita triplici și sub forma magiei naturale practicate de Della Porta în studiul Magiae naturalis libri virginti. Din punctul său de vedere, Thomaso Campanella și Giordano Bruno au depășit, în studiile lor, granița magiei naturale, intrând în aria de acoperire a magiei negre cu intenția de a controla demonii. Shumaker consideră că magia albă este o formă de magie naturală pe care o definește ca pe o ”formă premodernă a științelor naturii” în lumina scrierilor lui Giovanni Baptista Della Porta în perspectiva căruia magia naturală nu utilizează forțele demonice pentru că operează prin forțe naturale. Din acest punct de vedere, magia albă este, cu certitudine, un tip de magia naturalis ”permisă” în opinia lui Shumaker. Magia neagră sau goetia, în schimb, utilizează forțe creștine dar și păgâne, încarnate de zei diverși calificați să pună în practică voința operatorului magic.

D. P. Walker împarte magia în două ramuri mari, magia naturală sau spirituală sau magia demonică care prin controlul efectuat de operatorul magic produc efecte de două tipuri, subiective și tranzitive, situații în care efectele subiective se răsfrâng doar asupra operatorului însuși și a altor persoane care iau parte la experimentul magic, în timp ce efectele tranzitive sunt resimțite doar de alte persoane decât magicianul, de obicei persoana sau persoanele supuse controlului magic. Din acest punct de vedere, Walker precizează că operațiunile magice cu efecte subiective sunt, în general, lipsite de riscul de a degenera în magie demonică deoarece transmiterea informațiilor senzoriale se realizează prin conținut explicit imagistic, muzical și verbal, în timp ce efectele tranzitive sunt, de ce mai multe ori, neexplicite, ignorate sau nepercepute de cei expuși controlului magic și, în consecință, nu pot fi verificate. De asemenea, operațiunile de tip tranzitiv pot fi semnificative din punct de vedere social, în timp ce acelea subiective pot fi considerate imorale prin scopul urmărit, dar nu reprezintă un instrument de putere în sensul urmărit de magia lui Giordano Bruno și Thomaso Campanella care ținteau spre exercitarea controlului social, politic și religios. De aceea, magia subiectivă are o aparență mai inocentă, în timp ce magia tranzitivă tinde să atragă represiunea autorităților de stat ale timpului.

Walker subliniază faptul că magia tranzitivă se suprapune parțial cu psihologia prin scopul de a controla emoțional oamenii, influențându-le imaginația prin accesarea instinctelor erotice, în care Giordano Bruno a excelat prin ”tentativa sa remarcabilă de a contura o tehnică de control a tuturor emoțiilor bazată explicit pe atracția sexuală”. Walker precizează faptul că disciplina științifică a psihologiei aplicate nu se constituise încă, fiind cuprinsă în perioada renascentistă în cadrul magiei și al religiei. Diferența dintre practicile psihologice de tip magic și cele psihologice de tip religios constă, în viziunea lui Walker, în lipsa intervenției divine.

În cadrul magiei astrologice de tip ficinian cu evidente tendințe demonice, incompatibile religiei creștine, D. P. Walker îi grupează pe Trithemius, Agrippa, Paracelsus și Gohory. Acest tip de magie pare să continue magia de tip medieval practicată în trecut de Roger Bacon sau Avicenna prin obiectivul de exercitare a controlului prin intermediul spiritelor planetare, efectele obținute fiind de tip tranzitiv, implicând o situație de risc. Walker și Culianu par să împărtășească aceeași opinie în privința magiei lui Trithemius care, în linii mari, consta în tehnici secrete de codificare a informației publicate în Steganographia, dar abordează și procedee de transmitere a informației la distanță prin tehnici de comunicare telepatice sau de tip paranormal prin intemerdiul unui spirit medium. În plus, pe lângă criptografie și telepatie, Trithemius urmărea un tip de cunoaștere universală, prototipul monitorizării evenimentelor petrecute în realitate, comprimând o știință a colectării și transmiterii de informații în fază incipientă. Culianu îl numește pe Trithemius ”părintele criptografiei moderne” interesat să acumuleze informații despre evenimente petrecute în alte părți și chiar și evenimente ce urmau să se întâmple în viitor.

Ioan Petru Culianu pornește de la distincția tradițională, duală a tipurilor de magie și anume magie spirituală sau naturală ficiniană și demonomagia aplicată de Trithemius, distincție pe care o analizează critic ca fiind nepotrivită, ajungând la concluzia că formele de magie sunt multiple și prezintă în mod similar caracteristici de spirituale și demonice. De aceea, Culianu împarte magia în trei categorii, magie pneumatică, magie intersubiectivă și demonomagie pe care le analizează în detaliu în capitole diferite. În ceea ce privește magia renascentistă, preferă schema realizată de Giordano Bruno care enumeră nouă feluri de magie: patru tipuri de magie naturală, patru tipuri de magie supranaturală și magia matematică situată într-o poziție intermediară între celelalte.

Savantul definește magia renascentistă ca pe o ”operațiune fantastică ce trage folosință din continuitatea dintre pneuma individuală și pneuma universală”, magia renascentistă fiind tehnica manipulării umane prin intermediul spiritului, aceasta invadând imaginarul ca ”un instrument psihologic infailibil întru manipularea maselor ca și a individului uman” profitând de ”continuitatea dintre pneuma individuală și pneuma universală”. Mecanismul manipulării magice descris în modul său de acțiune este similar cu acela al comunicării de mesaje verbale și vizuale, inputurile senzoriale vizuale și auditive fiind comunicate creierului prin intermediul limbajului sau simbolurilor.

Articolul Religia ca instrument al puterii publicat în revista Verifiche în anul 1975 a funcționat ca o bază teoretică a eseului Religia și creșterea puterii inclus în volumul colectiv Religie și putere publicat șase ani mai târziu. Textul este citit ”cu interes” de Mircea Eliade care îi comunică tânărului cercetător că articolul se încheie prea brusc, menționând că vor avea ocazia să discute pe marginea acestui subiect, față în față, la Paris, peste câteva săptămâni. Articolul Religia ca instrument al puterii reprezenta, în opinia tânărului istoric, ”doar o propunere hermeneutică” ce analizează o serie de tehnici psihologice prezente în religiile necreștine în încercarea de a demonstra interacțiunea binomului ideologie religioasă-putere.

Pornind de la întrebarea dacă religia poate funcționa ca instrument al puterii, autorul înțelege religia, prin dimensiunea influențării credincioșilor și abilitatea de a genera o opinie generală, ca pe o prefigurare a științei psihologiei maselor. În opinia istoricului, religiile pun în practică o serie de tehnici psihologice înțelese ca tehnici de eliberare ce se pot transforma în tehnici ale puterii. Autorul precizează de la început că articolul reprezintă materializarea unei abordări mixte ”între istorie și hermeneutică istorică”, analizând faptul istoric și interpretându-l în același timp. Tânărul istoric procedează cu prudență, asigurând cititorul, la fiecare pas, că articolul nu este o tratare exhaustivă a problemei (”Intenția noastră, mult mai modestă, s-a mărginit la câteva exemple cu valoare paradigmatică”). Vrând să înțeleagă în ce măsură religia poate deveni un instrument de exercitare a puterii politice și administrative, tânărul cercetător analizează tehnicile religioase care facilitează exercițiul și controlul puterii în contextul religiilor necreștine. În viziunea sa, religia ca model simbolic precede psihologia maselor prin efectul opiniei de masă, iar tehnicile de exercitare a puterii ar fi, în esență, tehnici psihologice.

Analistul demonstrează modul în care tehnicile religioase de eliberare pot fi transformate în tehnici de exercitare a puterii, abordând, dintre tehnicile de eliberare religioase, tehnica confesiunii, procedeu prin care eventualele culpe se transferă unui reprezentant al divinității ce primește un ascendent psihologic asupra celui care se confesează. Din punctul său de vedere, tehnica inițierii utilizează procedee de manipulare a conștiințelor, în vederea integrării complete a individului în cadrul comunității și asigurarea stabilității acesteia, iar inițierea este realizată prin transferul de cunoștințe speciale și prin trecerea printr-un șir de încercări dificile, decurgând în două etape diferite: inițierea comună segmentată pe categorii de vârstă sau de competență și inițierea individuală. Scenariul inițiatic constă în secvența morții și a învierii inițiatului, latente în structura psihică umană, emergente în activitatea onirică a omului modern. În inițierea șamanică, viitorul șaman este expus unor condiții deosebit de dificile prin izolare și suferința fizică și mintală impusă ce îi provoacă dezechilibru psihic și chiar psiho-nevroză. Inițierea de tip militar implică formarea persoanei intrument și ”identificarea magico-rituală cu un animal vorace și puternic, lupul sau ursul”, în timp ce în inițierea în secretele puterii religioase, neofitul este instruit să devină infailibil și imun la dorințe și vicii cauzate de ignoranță.

Articolul Magia la Giordano Bruno publicat în anul 1983 analizează studiile de magie semnate de Giordano Bruno: De Magia, Theses de Magia și De vinculis in genere, incluzând de la început magia bruniană în cea spirituală ficiniană. Tânărul istoric observă că, deși Bruno a preluat ”aproape literal” date din Marsilio Ficino, Johannes Trithemius și Cornelius Agrippa, sintezele realizate de Bruno sunt diferite, Culianu descoperind aici o prefigurare a psihosociologiei aplicate. În scrierile citate, Giordano Bruno împarte magia în nouă categorii diferite în funcție de mijloacele utilizate și detectează trei feluri de magie: magia divină, magia matematică și magia fizică, pornind de la care analistul român propune o regândire, și în consecință, o redenumire a tipurilor de magie: magie intersubiectivă (în loc de magie tranzitivă) și magie intrasubiectivă (în loc de magie subiectivă). În perspectivă bruniană, magia și erosul prezintă o identitate de substanță pe baza continuității pneumei universale, situație în care cel ce iubește urmărește manipularea aparatului pneumatic al persoanei iubite, iar obiectivul magicianului este să obțină beneficii prin controlul exercitat asupra obiectelor, ființelor și asupra societății, prin plasarea legăturilor potrivite (vincula) pentru a lega (vincire).

În perspectivă bruniană, manipularea maselor poate fi realizată prin administrarea butoanelor principale, de atracție și de repulsie, imprimate de Eros, Marele Demon, daemon magnus, principiul atracției universale. În acest context, magicianul este un animarum venator care vânează suflete, organele simțurilor umane, în special analizatorul vizual și cel auditiv, funcționând ca niște fante prin care sunt introduse comenzile sau legăturile sub formă de conținut informațional vizual și sonor (figuri și sunete). De aici, aceste informații sunt transmise fanteziei, facultatea imaginativă, vinculum vinculorum, apoi în facultatea cogitativă, rațiunea. Dacă lipsa de control al imaginației este caracteristică maselor largi, operatorul de fantasme este capabil de autocontrol, având o voință puternică și fiind imun la stimuli senzoriali și emoționali, aceasta fiind o formă de putere necesară magicianului, la care cei neantrenați pneumatic pot fi vulnerabili. Culianu observă că religiile sunt reduse de Bruno la rezultate ale magiei, al căror scop constă în inocularea unor convingeri la nivel de mase. Credința, definită ca vinculum vinculorum, legătură a legăturilor, este clasificată în două tipuri: credință activă care aparține operatorului și credință pasivă, aferentă subiectului. Credința este, în același timp, o condiție sine qua non a eficacității magiei, aceasta conținând, în accepție bruniană, și conceptul de exsolvere, opusă tehnicii de legare, din acest punct de vedere, tratatul brunian fiind, în opinia analistului, un ”manual practic al magicianului” care dorește să se imunizeze față de influențe nedorite, să opereze asupra fantasmelor unora sau să ajute persoanele aflate sub puterea unei vrăji.

Abordate mai târziu din punct de vedere sistemic și cognitiv, religia, magia și științele sunt explicate de Culianu ca procese ale gândirii umane, neputând fi disociate, în opinia sa, expusă în articolul Magie și cogniție, din perspectivă cognitivă, deși sunt diferite de tehnologie înțeleasă ca mod de producție a unor instrumente practice. În articolul Eros, magie și manipularea maselor, publicat în 1985, Culianu explică tehnologia modernă ca pe o formă de magie democratică, toate realizările tehnologice actuale reprezentând obiective ideale ale magiei renascentiste, existente virtual în imaginația oamenilor. În articolul Magie și cogniție, publicat în 1991, Culianu pornește de la conceptul de ”aură cognitivă” a invențiilor uneltelor agricole ce se materializează dintr-un sistem de credințe religioase, conform teoriilor antropologice vieneze agreate și de Eliade. La finalul articolului, Culianu se întreabă dacă se poate oferi o ”definiție cognitivă a magiei” ca domeniu cognitiv de sine stătător care să poată fi interpretat prin aplicarea unui sistem de proceduri computaționale.

Perspectiva lui Culianu asupra teoriei magiei este, în viziunea lui Antohi, diferită, prin faptul că istoricul român analizează istoria imaginarului european, transformând teoria magiei într-o teorie a imaginarului, descoperind ”spiritul modernității emergente” în cultura renascentistă, propunând o nouă abordare a istoriei și a teoriei culturii occidentale prin teoria cenzurii imaginarului impuse de creștinism, care ar fi declanșat procesul de mutație cognitivă a societății europene moderne. În articolul Sistem și istorie, Culianu revine asupra rolului creștinismului în temperarea naturii umane în cadrul sistemul istoric, pe care îl percepe acum ca pe o ”uriașă mișcare anti-hedonistă”, comparativ cu știința care încearcă să clarifice relația dintre mental și biologic și măsura în care mintea poate controla corpul și instinctele.

CAPITOLUL VI ARTA FUGII ȘI ULTIMELE POVESTIRI. ”PE PRAG” ÎN ADOLESCENȚĂ ȘI ÎN EXIL

Textul literar, construit dintr-un șir de enunțuri înzestrate cu semnificație caracterizat, după Genette, de transcendență textuală înțeleasă ca punct de interacțiune a tuturor textelor, este perceput de Wolgang Iser în același sens, al interacțiunii, de această dată dintre real și imaginar:

”Textul literar este un amestec dintre realitate și ficțiune ce generează o interacțiune între ceea ce este dat și ceea ce este imaginat. Deoarece această interacțiune produce mai mult decât un contrast între cele două noțiuni, am putea foarte bine să renunțăm la opoziția dintre ficțiune și realitate și să înlocuim această dualitate cu o triadă: realul, fictivul și ceea ce vom numi de acum înainte imaginarul”.

Punând sub semnul întrebării ficționalitatea ca o caracteristică principală a literaturii, Iser propune înlocuirea binomului realitate-ficțiune, structurată prin opoziție, cu triada real-fictiv-imaginar ce permite o abordare mai flexibilă a textului literar, aflat în conexiune cu mediul social extratextual. Realitatea materială este infuzată în textul literar prin procese și acte de ficționalizare, care transformă realul în semn prin intermediul mecanismului imaginației. După Iser, literatura funcționează pe baza relației triadice dintre real, fictiv și imaginar care generează sistemul de ficționalizare sau de transformare a realului în semn și a determinatului în indeterminat. Actul de ficționalizare are astfel o funcție transgresivă, reprezentând un gest de încălcare a limitelor, de trecere a granițelor. Imaginarul intervine asupra percepțiilor despre real pentru a-l modifica în mod intenționat, extrăgându-l din din mediul exterior, integrându-l celui interior: ”Orientează realul spre imaginarul spre real”.

Jacques Derrida percepe textul ca fiind extins asupra structurilor sociale și instituționale, textul incluzând realitatea și lumea, astfel încât, în afara textului, nu rămâne nimic, ceea ce Julia Kristeva numește ”textul social”, înțeles ca o serie de practici de tip social din care literatura face parte. Într-o anumită măsură, în viziunea lui Derrida, textul se suprapune cu contextul, în formula ”istoria-reală-a-lumii”, care cuprinde istoria și realitatea socială. Roland Barthes vede textul ca pe un ”spațiu multidimensional” unde o multitudine de texte se amestecă sau se confruntă între ele, interacționând continuu, fiecare text fiind ”un proces de demonstrație” inclus într-un discurs. Julia Kristeva consideră că textul literar este construit ca ”teatru și proces de lectură”, astfel că noua literatură este ”o formă de gândire”, în a cărui economie, limba și spațiul sunt percepute ca ”moduri de gândire”, ce cumulează redarea realistă cu retorica trăirii. Scopul literaturii și a textului literar în cadrul textului social este, după Kristeva, de a opera intervenții asupra ambelor categorii de texte, cel literar și cel social, cu inteția de a provoca schimbări în realitatea socială. În acest proces de schimbare a lumii perceput ca revoluționar, scriitorul își asumă de la început o responsabilitate etică, percepție apropiată de cea a lui Ioan Petru Culianu, în opinia căruia literatura și discursul literar au rolul de a iniția ”dezbateri vitale și profunde” pe subiecte fundamentale, declanșate de Borges în scrierile sale, pe care Culianu însuși încearcă să le continue, ”speculând”, ca și Borges, pe tema civilizației umane, a spațiului, timpului și a minții umane.

Dialogismul, fundația structurii intelectuale actuale, cumulează, după Kristeva, moduri de gândire moderne, de sorginte carnavalescă, specifică culturii pop, în discursul dialogic, râsul carnavalesc fiind în mod simultan comic, tragic și serios, astfel că, preluându-l, istoria literaturii moderne și, în special, a narativului polifonic, devine o scenă de confruntare. Kristeva identifică trei categorii de discurs dialogic narativ, cel socratic rostit într-o situație liminală sau pe prag, cel menipeic și romanul polifonic, discursul menipeic disociindu-se prin esența textului ca ”activitate socială”. Discursul narativ liminal pornește de la conceptul de liminalitate definită ca stare de limită sau de prag ce reflectă o stare de disociere, incertitudine și indeterminare resimțită de o entitate, persoană sau grup în procesul de devenire și evoluție ce marchează o schimbare de statut cultural, social, politic, biografic sau de altă natură. Preluată din antropologie, unde desemnează riturile de trecere, noțiunea este recontextualizată cultural în condițiile globalizării și a evoluției tehnologice, când se înregistrează o mobilitate mai crescută a populației și o comunicare mai rapidă a informației. Starea de liminalitate sau de marginalitate își găsește expresia cea mai fecundă în literatură, în special în proza scurtă, percepută ca ”gen liminal prin excelență”, deoarece, având o poziție intermediară între eseu, poem, schiță, narațiune, roman și discurs, povestirea este marcată de o stare de liminalitate implicită.

În studiul citat, povestirile sunt abordate prin conceptul de liminalitate din două perspective, cea a liminalității arhitextuale specifice acestui gen literar și liminalitatea textuală a prozei scurte, într-o abordare interdisciplinară prin prisma antropologiei literare și a psihologiei cognitive. Liminalitatea internă a povestirii privește comunicarea unor evenimente sau stări prin care trece ființa liminală, ”liminal persona”, prin tehnici narative și simbolice ce creează impresia de marginalitate și indeterminare resimțită de personaj. Aceste ființe sau entități parcurg o etapă de tranziție de la o stare psihologică, socială, politică etc. la alta, trecând printr-o serie de încercări dificile.

În cazul lui Ioan Petru Culianu, starea de prag sau liminală este declanșată, pe de-o parte, de criza adolescenței, proces ce se materializează într-o serie de ficțiuni publicate în presa culturală a vremii, iar pe de altă parte, de starea critică de exil, transmisă cititorului în povestirile publicate la maturitate în revistele literare din străinătate. Starea de exil presupune o extragere din țara natală, resimțită ca o dezrădăcinare, urmată de un efort de adaptare la o cultură și societate diferite în vederea realizării inserției. În viziunea antropologului Victor Turner, pornind de la modelul societății ca structură de relații și poziții, ființele liminale (în situația de față, străinii), sunt caracterizate de o invizibilitate structurală, au un statut ambiguu, neclar și sunt, uneori, percepute de noul grup social ca fiind ”nici una, nici alta sau și una și alta; nici aici, nici acolo ori chiar nicăieri (în termeni cultural-topografici) existând ”betwixt and between” între coordonatele spațial-temporale general recunoscute ale clasificării structurale”. Între povestiri, cele mai înclinate să trateze situații de prag sau stări de marginalitate sunt povestirile scrise în copilărie și adolescență ce descrie o etapă de inițiere, de trecere de la copilărie la maturitate, parțial situată la granița dintre literatură și antropologie, cele ce descriu procesul de îmbătrânire, ficțiunile gotice, scrierile fantastice, cele științifico-fantastice, precum și jurnalul de călătorie. Toate aceste tipuri de proze scurte mizează pe personaje ambivalente, situații, stări și decoruri temporare, trecătoare.

O categorie aparte o reprezintă povestirile secvențiale sau romanul compozit ce constă într-o colecție de povestiri conectate prin modul de publicare serializat în reviste literare ce mimează structura și coeziunea romanescă. Este o categorie eterogenă, accesibilă, caracterizată de o hibriditate a genului și de o popularitate crescută în rândul publicului american, căruia i se adresa și Culianu în ultima etapă de creație. Deși cititorii sunt întrucâtva prinși între genuri, captivi ai arhitextualității, situație care potențează efortul interpretativ al cititorului, fiind de dimensiuni mici și concentrată informațional, derulând scenele cu rapiditate, în ritm cinematografic, povestirea transmite în mod eficient conținut cognitiv cititorului.

În același timp, prin situațiile de criză existențială, morală, epistemologică dezbătute, povestirea liminală transpune cititorul într-o stare incomodă și-l destabilizează, transformând actul lecturii într-o ”experiență de prag”. Prin situația liminală conturată, povestirea devine un spațiu al crizei și al transformării interogând starea socială curentă, stimulând reflecția, dialogul și inovația. Proza scurtă surprinde starea de ”in-betweeness”, de intermediaritate a personajului prins între cadre spațiale, temporale și culturale conflictuale. Povestirea liminală surprinde de regulă conflicte și crize culturale, interculturale, politice, morale ce decurg din cadre de gândire și sisteme de valori diferite care intră în contact, crize de adaptare, diverse conflicte interetnice, interculturale, sociale, sau de gen. Conținutul narativ este proiectat în mintea cititorului, unde activează cel de-al treilea spațiu, care permite cititorului să proceseze cognitiv și emoțional informația.

Spațiul și timpul sunt percepute în acest caz prin prisma liminalității și a heterotopologiei, situații în care limitele spatiale și temporale au rolul de mărci ale limitelor psihologice și ale transgresiunilor, structura spațială reflectând simbolic evoluția individuală sau socială. Flexibilitatea spațială a toposurilor permite acestora să funcționeze ca receptacole ale memoriei culturale extingând semnificația povestirii în toate direcțiile și dimensiunile, povestirile fiind construite pe opoziții binare și poziționări spațiale conflictuale. Liminalitatea cognitivă și efectele cognitive ale povestirii sunt perceptibile în interacțiunea triadică dintre text, cititor și context care generează un spațiu liminal în care sunt interogate convingerile cititorilor, experiența literară fiind definită ca desfășurându-se pe plan intratextual, experiențial și interdiscursiv. Planul intratextual privește crizele epistemologice, planul experiențial cumulează nivelul cognitiv, emoțional și cel de-al treilea spațiu spiritual, precum și planul interdiscursiv generat de discursurile variate conținute de povestire. Suprapunerea dintre mecanismul percepției și noțiunea de spectacol este exploatată de povestire prin teoria ”blending-ului conceptual” sau a integrării conceptuale. Despre legătura dintre libertatea absolută și spectacol și spectacolul ca mijloc de eliberare prin interpretare, Culianu discuta cu Mircea Eliade în corespondența privată, publicistul punând un semn de egalitate între planul hermeneutic și cel cognitiv în articolul Hermeneutica lui Mircea Eliade.

Teoria cognitivă a blending-ului explică modul în care mintea procesează informația cognitivă și o folosește pentru crearea de noi structuri mentale urmărind înțelegerea proceselor mentale implicate în operații cognitive, fenomene lingvistice și fenomene mentale, modul în care mintea umană se construiește sensul. Conform abordării cognitive, mintea umană este capabilă să proceseze două sau mai multe surse de informații (spații mentale) în mod simultan, prin comprimare compression temporală/spațială/logică. Metafora proiectorului presupune proiecția dublă a unui plan asupra celuilalt pentru a le suprapune generând structuri ambigue, haotice, indescifrabile mintal blend pe un al treilea spațiu ce se structurează într-o nouă formă clară, precisă în cel de-al patrulea spațiu conceptual denumit spațiu generic.

În acest proces, sunt implicate două spații mentale sursă, un al treilea spațiu de suprapunere și al patrulea spațiu mintal generic rezultat în urma blending-ului informațional. Transferul și suprapunerea de informații se realizează prin sisteme de analogii denumite hărți intersectate, procesul semănând cu patru roți opuse dispuse în oglindă. Spațiile mentale sursă pot fi mai multe de două, generând mai multe spații de suprapunere și mai multe spații generice. Cadrele de gândire structurează informația cognitivă în amestec, rețeaua în oglindă, permițând stabilirea de corespondențe între informațiile oferite de spațiile sursă. Suprapunerile pot fi individuale sau duble, de tip mai complex, specifice gândirii literare, artistice și științifice, responsabile de construirea sensului în mod creativ, stimulând noi moduri de gândire. Aceste spații mentale sunt constituite dintr-un amalgam de cunoștințe variate și disparate construit din pachete conceptuale structurate în cadre de gândire interconectate.

”Spațiile mentale sunt mici pachete conceptuale construite în timp ce gândim și vorbim în vederea înțelegerii și acțiunii – fiind mici ansambluri parțiale ce conțin elemente, structurate prin cadre și modele cognitive. Se sugerează faptul că capacitatea de a realiza amestecuri conceptuale complexe (integrare dublă) este de abilitatea de importanță crucială necesară gândirii și limbajului .

Conceptul celui de-al treilea spațiu este analizat și de Edward Soya în contextul geografiei spațiale culturale cu intenția de a reconceptualiza ideea de spațialitate, modul în care ființa umană concepe spațiul, se inserează în el și îi atribuie o semnificație socială. Oamenii sunt ființe profund spațiale într-o epocă a spațialității, după Foucault, suferind mai mult de angoasa spațială decât de cea temporală. Dacă Michel Foucault delimitează spațiul intern de cel extern permițându-le să gliseze în conceptul de heterotopie, Soya propune o comprimare a spațialității fizice cu cea socială care să contracareze preconcepțiile privitoare la spațialitate, cu scopul de a configura noi moduri de gândire și de interpretare a istoricității desfășurată temporal și a socialității înțeleasă în sens sociologic. Soya înțelege tridimensionalitatea ca pe un concept flexibil ce surprinde un context cultural de idei, acțiuni, semnificații și aparențe aflate în permanentă evoluție și transformare desfășurat triadic la nivel spațial, temporal și relațional. Această repliere în trei dimensiuni a spațialului, istoricității și socialului provoacă mutații în percepția și modul de gândire al oamenilor, cel de-al treilea spațiu reprezentând o combinație între spațiul real și cel imaginar, o reconstrucție și o extensie a primului spațiu, al realității materiale spre al doilea spațiu ce constă în reprezentări imaginare ale spațialității pe are o încorporează.

Liminalitatea este sugerată în povestire prin cumularea situației de prag, a heterotopiei foucauldiene și a spațialității real-imaginare teoretizate de Soya în conceptul celui de-al treilea spațiu. Heterotopia foucauldiană poate fi spațială, psihologică sau temporală în funcție de spațiul în care se manifestă, intern, extern ori la nivel intermediar. Din punct de vedere psihologic, Foucault identifică heterotopia de criză a adolescenței, prezentă în ficțiunile de adolescentă ale lui Culianu, a feminității și a bătrâneții, ultima intercalându-se cu heterotopia devianței, specific comportamentului deviant, de competența clinicilor psihiatrice, azilelor de bătrâni și penitenciarelor. Heterotopia mijlocește suprapunerea mai multor spații diferite, prima fiind spațiul cimitirului, spațiu cu deschidere thanatică, folosit de Culianu în povestirea Colegiul invizibil. După Foucault, heterotopia prin excelență este vaporul, un punct aflat în deplasare continuă, prezent la Culianu în povestirea Colegiul invizibil, punctul extrem al heterotopiei fiind bordelul. Heterotopiile temporale sunt caracterizate de dorința de a colecta la nesfârșit, în această categorie intrând muzeul și biblioteca, subiectul aceleași povestiri.

Oglinda este o altă heterotopie prin facilitarea dedublării, prin extensia spațială realizată undeva în interior și exterior în același timp, un motiv central al prozei lui Culianu, unde cititorul descoperă oglinda heterotopică foucauldiană și oglinzile borgesiene prinse într-o ”pantomimă cosmică a oglinzilor” ce creează ”oroarea unei duplicări sau chiar multiplicări spectrale a realității, însă în fața marilor oglinzi”, angoasa față de ”infailibila și permanenta lor funcționare, urmărirea continuă a gesturilor” (Oglinzile acoperite). Aceleași oglinzi borgesiene reflectă proiecția celuilalt, metaforă a erotismului magic, oglinda lui Culianu devenind în ultima etapă de creație un punct de acces și un simbol al spațiului cvadridimensional.

În ficțiunile de tinerețe, tânărul scriitor surprinde heterotopia de criză a adolescenței, contactul său cu lumea, criza de adaptare, procesul de maturizare și de inserție în societate ca persoană adultă. Scriitorul adolescent, sensibil și timid, redă minuțios trăirile sale interioare, șocurile simțite în contactul cu realitatea de cele mai multe ori dură, alteori plictisitoare, prin tehnici narative oniriste și borgesiene. Instinctualul, viciile, bestialitatea umană și aproprierea morții îl sperie, totul îi pare ”grotesc, dezgustător, halucinant”, vede capete, mâini și picioare retezate, sânge, violuri, cadavre, de care fuge îngrozit. Atmosfera este de ”râs-plâns”, simte angoasă și nod în gât, nesiguranță, trece prin ”trei luni de umilire”, experimentează refularea sexualității percepută ca impură, neliniștea, tendința de izolare și respingere a părerilor altora, ”produsele cele mai lamentabile ale individului”. Dacă în primele povestiri, adolescentul este conștient că ”dispune de ficțiune pentru a zbura peste timp” și pentru ”crearea unui timp nicidecum mai trandafiriu, dar mai condensat”, instrument cu care construiește universuri imaginare în care se refugiază dintr-o realitate insuportabilă, în proza de maturitate este evidentă ”preocuparea pentru verosimil”, tendința de factualizare și intenția de avertizare sau de previziune. Parcurgând aceste ficțiuni, cititorul remarcă evoluția scriitorului Ioan Petru Culianu de la statutul de tânăr creator vulnerabil, retractil și sensibil, la poziția unui scriitor maturizat de experiența exilului. După maturizare, în ultima etapă de creație, autorul optează pentru ficțiuni realiste, construite ca pretext în jurul unor personaje istorice.

În studiul intitulat Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, Gerard Genette împarte povestirile în două categorii, povestirea ficțională și cea factuală, ambele fiind forme ale discursului literar dublu orientat spre ficționalitate și spre factualitate, care se intersectează, comunicând între ele și realizând schimburi și împrumuturi, în urma cărora factualul se contaminează de ficțional, iar ficționalul se poate deficționaliza într-o serie de situații denumite incidente de frontieră. Deși modelul povestirilor este ficțiunea, considerată ”povestire prin excelență”, povestirea factuală și cea ficțională se particularizează prin mecanismele de abordare a ordinii, vitezei, frecvenței, modului și vocii narative.

Genette elaborează o schemă în care identifică cinci forme mixte de povestiri aflate la granița dintre factual și ficțional pornind de la suprapunerea instanței auctoriale peste cea narativă în cazul povestirii factuale și disocierea autorului de narator în regimul ficțional. Astfel, pe baza ecuației rezultate din variația celor trei instanțe –autor, narator, personaj, rezultă cinci categorii, încadrate de ocurența identității perfecte a celor trei instanțe, în cazul autobiografiei și situația disocierii totale a celor trei instanțe în cazul ficțiunii heterodiegetice, continuate cu formele variabile, mixte, anume povestirea istorică, ficțiunea homodiegetică și autobiografia heterodiegetică.

În ceea ce privește tehnicile narative de factualizare și ficționalizare, în povestirile sale, Culianu utilizează ceea ce Genette numește tehnica focalizării interne, în proza de tinerețe, discursul narativ fiind redat din punctul de vedere și din perspectiva internă a personajului folosind monologul interior sau stilul indirect liber, în timp ce în proza de maturitate recurge la tehnica focalizării externe, marcă a factualității, centrând discursul narativ pe un anumit personaj și pe acțiunile sale, Ioan de Cappadocia, Ramon Lull, Horemheb, Ibn Gubair, Bochart de Saron, Rene Descartes. Abordând aceste personaje, Culianu le introduce în povestirile sale tratându-le ca persoane fictive prin strategia de factualizare a ficțiunii, denumită de Genette ”ființă istorică tratată ca fictivă”.

Povestirile sunt supuse unor serii de ”incidente de frontieră” explicate de Genette ca schimburi, împrumuturi sau contaminări între registrul ficțional și cel factual, vizibil într-un joc subtil de criptare sau de revelare a informației, în funcție de societatea în care autorul se află. Dacă în ficțiunile de tinerețe scrise în plin comunism recurge la tehnici de ficționalizare elaborând realități alternative, povestirile scrise la maturitate preiau mărci ale factualității, devin revelatoare, fiind uneori concepute ca predicții sau ca avertismente ce semnalează coincidențe sau similarități între trecut și prezent, evoluând, în final, spre statutul de povestiri factuale anterioare cu funcție profetică sau previzională deplină. În ultimii ani ai vieții, Culianu începe să scrie un tip de povestire specific numit de Genette povestire factuală anterioară cu efect profetic sau previzional construită pe tema Revoluției din 1989.

Cititorul atent observă că, aflat deja în străinătate, tânărul Culianu intervine asupra povestirilor de tinerețe cu scopul de a le transforma, informație consemnată în scrisoarea 23 scrisă în 23 noiembrie 1976, convins fiind de faptul că povestirile scrise în țară ”conțin uneori idei excelente”. Rutina recitirii scrierilor din tinerețe era caracteristică lui Borges care considera prima sa carte publicată sursa de inspirație perfectă de unde își extrăgea noile proiecte de cărți. Nu se știe cu certitudine dacă, după patru ani de exil, Culianu recitește povestirile și operează modificări asupra lor, sau le recitește borgesian, scrisoarea în cauză fiind descoperită de Liviu Bordaș în Fondul Mircea Eliade Papers al Bibliotecii Regenstein din Chicago, împreună cu alte două scrisori, publicate pentru prima dată în anul 2012. Surprinzător, din aceeași scrisoare aflăm că, la începutul carierei, tânărul Culianu planifica redactarea unei ”istorii a literaturii române în exil”, intenție discutată cu Mircea Eliade în aceeași epistolă 23 din noiembrie 1976.

Prima categorie de povestiri ce redau stările liminale adolescentine au fost publicate de Ioan Petru Culianu în revistele culturale românești Cronica și Luceafărul între 4 martie 1967 și 20 noiembrie 1968, începând cu textul de debut, Și-am râs prostește fără voia mea. Aceste texte au fost incluse în volumul propus spre publicare editurii Eminescu în anul 1971, manuscris respins de cenzura vremii și retras din tipografie. Acest debut frânt cum a fost numit de Dan Silviu Boerescu, a fost cauza unei mari dezamăgiri trăite de tânărul Culianu, care l-ar fi determinat pe acesta să caute refugiu în străinătate. Volumul ar fi fost intitulat Arta fugii și a fost în cele din urmă publicat de Editura Polirom în anul 2002, reproducând o ”întinsă producție a copilăriei și adolescenței” așternută pe sute de pagini de caiete școlare și coli studențești. În interviul intitulat De vorbă cu Ioan Petru Culianu, consemnat de Gabriela Adameșteanu în 2 decembrie 1990, Culianu discută cu jurnalista despre volumul în cauză și pare încă afectat de decizia de nepublicare a cărții, căreia i s-ar fi reproșat o anumită formă de misticism, decizie comunicată lui personal de doamna Graciov, redactorul de carte al Artei fugii:

”Nu știu, nu pot să-mi explic nicidecum de ce povestirile alea nu puteau fi publicate. Am impresia că a fost rostit cuvântul ”mistic”, când redactorul-șef m-a chemat ca să-mi comunice, dezolat, că nu mai iese volumul. Redactorul meu de carte era atunci d-na Graciov. Foarte drăguță. În fine, toți erau drăguți, dar, din ‘70, nici măcar revistele nu mă mai publicau”.

În interviu, Culianu prezintă povestirile incluse în volum ca fiind onirice ”exact, onirice. Așa ar fi fost definite probabil, atunci”, Arta fugii fiind propus spre publicare Editurii Eminescu pentru programul din 1970; după respingere, Mircea Ciobanu ar fi încercat să-l aducă în atenția editurii Cartea Românească, dar fără succes, fiind deja compromis politic. Culianu rămâne convins că cenzura cărții sale este direct legată de influența ofițerului de Securitate care îi propusese colaborarea și pe care l-a refuzat cu convingere: ”Și nu din alte motive, dar pentru că eu spusesem foarte hotărât ”nu” securistului care îmi ceruse servicii”. Deși tânărul Culianu era interesat să publice la o revistă, a refuzat să colaboreze cu agenția, consecința refuzului său fiind eliminarea articolelor tânărului din revistele vremii, care până atunci găzduiau semnătura sa permanentă. La sfârșitul anului 1990, Culianu admite faptul că volumul său de povestiri a fost respins în urma tezelor din 1971, nepublicarea scrierilor sale, fiind, din punctul său de vedere, semnalul care i-a dat de înțeles că nu este loc pentru el în cultura și în societatea română: ”Atunci a fost un semnal foarte clar și frumos că nu prea mai am ce căuta în România. Și din fericire l-am înțeles, și din fericire situația l-a înțeles și am reușit să plec în ‘72”.

După Liliana Corobca, cenzura cărții era efectuată de Direcția Generală a Editurilor, Întreprinderilor Poligrafice și Difuzării Cărții, devenită Direcția Generală a Editurilor, Poligrafiei și Difuzării Cărții, pe urmă Direcția Generală a Editurilor și Difuzării Cărții. Ultimul organism selecta și aproba manuscrisele care erau trimise apoi la DGPT, atribuție preluată de Comiteltul de Stat pentru Cultură și Artă, transformată din 1971 în Consiliul Culturii și Educației Socialiste, căruia i se aliniază structurile ”Centrala Cărții”, ”Centrala industriei poligrafice”. Consiliul Culturii și Educației Socialiste a preluat apoi cenzura sub forma controlului generalizat, având puterea de a suspenda anumite publicații și de a retrage volume de pe piață. Mecanismul de cenzură opera pe trei nivele, cel al cărților din biblioteci și librării cu scopul epurării, cel al monitorizării și verificării manuscriselor și cel al ”îndrumării” scriitorilor. În opinia autooarei, instituția cenzurii exercita și o funcție punitivă, alături de cea de anchetă milițienească, operând cu conceptele cheie de inamic al literaturii și carte interzisă, generând un volum generos de metacenzură prin cooptarea specialiștilor referenți externi, a căror aviz negativ putea aduce, uneori, respectivul autor în atenția organelor de Securitate.

În perioada 4 martie 1967 și 20 noiembrie 1969, Ioan Petru Culianu a publicat un număr de paisprezece povestiri în revistele culturale românești Cronica și Luceafărul, tânărul Culianu debutând cu textul intitulat Și-am râs prostește fără voia mea, publicat în revista ieșeană Cronica, povestiri scrise de tânărul Ioan Petru Culianu începând cu anii de liceu. Din perspectiva heterotipiei crizei de adolescență, temele principale abordate în povestirile de tinerețe sunt plictisul, erotismul și spaima de realul macabru pe care adolescentul începe să-l descopere. Aflat în proces de căutare de sine, tânărul este confuz în privința a ceea ce își dorește de fapt, ”se convinsese că nu știa ce caută, frumusețe-forță-dragoste” (În loc de început: mereu început).

Starea de plictiseală este greu suportabilă, tânărul simțindu-se prins într-o goană a plictisului: ”plictisul pornea dintr-o dată ascuțit și chemându-l spre zările nevăzute și poate inexistente, niște orizonturi care-i fugeau la infinit prin față” (În loc de început: mereu început). Idilele adolescentine ratate, întâlnirile amoroase cu o fată ”cam grasă și cu trăsături spălăcite” (Seara, lângă perete), plimbările câte doi și despărțirile la colț de stradă sunt borgesiene (Delia Elena San Marco), regăsite și în Rîul Selenei scris la Roma în 1973. Strada și întâlnirile amoroase cu o fată, pe lângă tematica relațiilor adolescentine trecătoare, activează simbolistica străzii ca spațiu heterotopic foucauldian. Proza tânărului Culianu surprinde nuanțe ale trecerii dinspre copilărie spre adolescență, ”aluatul acesta fraged și inconsistent, în formare încă” (Seara, lângă perete), ale trăirilor adolescentine, nesiguranță, hipersensibilitate, timiditate, dorință neînțeleasă, proiectate în spații de prag borgesiene, partea opusă a trotuarului, întâlnită și la Țepeneag Pe bordura trotuarului și mai târziu pe malul celălalt al Râului Selenei.

Desigur, investigarea creației literare de tinerețe a lui Culianu implică interogarea realității sociale și politice în care autorul era introdus, contextul social redat de Derrida prin conceptul de ”istorie-reală-a-lumii” ce include istoria și realitatea socială, regăsită la Culianu sub forma ”istoria înnebunită de real” în povestirea Urme, precum și descoperirea reverberațiilor regimului politic comunist în mintea tânărului scriitor și impactul acestora, importante în procesul decizional ce a determinat exilul în străinătate. Povestirile de tinerețe ale lui Culianu sunt liminale pe de-o parte prin tematica crizei de adolescență, pe de altă parte prin spaima stârnită de infernul concentraționar, fiind menipeice prin adoptarea logicii onirice, precum și prin dimensiunea de alienare și interiorizare conținută, Julia Kristeva subliniind funcția discursului narativ menipeic de a semnala starea de alienare a ființei umane față de lume, exprimată prin procesul de interiorizare a personajului.

În cazul lui Culianu, eul alienat prin introspecția acutizată de trauma existențială într-un regim politic sufocant numit „regim politic dezgustător” în proza de maturitate (Limba creației) este redat prin deconstruirea realității și reconstruirea acesteia în interiorul inaccesibil sistemului, printr-o tehnică a combinării și codificării similară procesului computațional. Trăirile interioare, reveriile și visele nocturne sunt ferite de invazia puterii totalitariste, de aceea sunt exploatate de scriitorii oniriști care găsesc un teren fertil în ceea ce Laura Pavel numește ”ambiguitatea specifică literaturii”.

Textele publicistice literare de tinerețe pot fi interpretate și prin tehnica ”lecturii hermetico-simbolistice” conturate de Eco prin care se vizează două obiective: investigarea sensurilor codificate intenționat de scriitor și cercetarea pluralității de sensuri existente în operă fără știrea sau intenția autorului. Instrumentul de lucru este conceptul de semioză hermetică înțeleasă de Eco atât ca mod de gândire, cât și ca mod de interpretare, definită ca o ”practică interpretativă a lumii și a textelor” în acord cu teoria corespondenței microcosmos-macrocosmos și pe baza logicii similitudinii și a simpatiei universale. În acest sens, se încearcă articularea unei ipoteze de interpretare ”acceptabile” a informației textuale, situată echilibrat la intersecția celor trei intenții distincte: intentio auctoris, intentio operis și intentio lectoris, pornind de la prezumția că textele reprezintă ”relatări ale unor experiențe considerate reale în niște lumi posibile”, structurate extern în spațiul social și intern prin trăirile interioare.

Povestirile de adolescență și cele de maturitate relaționează prin prezența sentimentului liminalității, disperării și spaimei de o realitate înspăimântătoare, semnalate prin spațializare heterotopică, tema complotului și a conspirației sociale, temele recurente ale relativității spațiului și timpului și proiecția acestor în mental, bidimensionalitatea, cvadridimensionalitatea, tema vieții fractalice și a procesului decizional binar. Prin prozele sale scurte publicate în revista Luceafărul, Culianu se afiliază la grupul onirist întemeiat de Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov, onirismul estetic fiind un ”curent al modernității târzii” apărut ca un ”gest subversiv la adresa politicii culturale oficiale și a direcției pseudoestetice a realismului socialist”, tendință vizibilă în publicistica cultural-politică semnată în străinătate de Culianu, în care acesta critică managementul cultural românesc defectuos în perioada comunistă. În studiul Dumitru Țepeneag și canonul literaturii alternative, Laura Pavel analizează onirismul estetic practicat de grupul onirist format în jurul revistei Luceafărul de Țepeneag și Dimov, în viziunea autoarei, onirismul fiind caracterizat de o doză substanțială de subversivitate care atrage atenția instituțiilor de cenzură asupra grupului, cu a cărui intransigență se confruntă și tânărul Culianu în cazul volumului Arta fugii.

Gruparea oniristă înființează cenaclul și publicația Luceafărul, revistă în care oniriștii publică în anul 1968, pe parcursul a patru ediții consecutive, textele programatice intitulate În căutarea unei definiții, texte în care teoreticianul Țepeneag evidențiază dilema scriitorilor din perioada comunistă, presați să aleagă între exprimarea adevărului și confruntarea cu cenzura sau conformarea la curentul realist-socialist. După Nicolae Bârna, onirismul este o formă de dizidență literară care structurează un univers ficțional oniric prin vizualitatea implicită, recurgerea la tehnici picturale și instaurarea unui ”îndreptar legislativ” oniric, numit ”legislația visului” de Marian Victor Buciu. Acesta vorbește de un vis alternativ, diurn, rațional, prin care se realizează ”hermeneutica realității ca vis”, situație în care visul devine un instrument de interpretare a realității percepute ca fiind complementară sau ”analoagă visului”. În cazul lui Culianu, discursul narativ expus în povestirile publicate în Cronica și Luceafărul este dialogic prin caracteristica onirică, în viziunea Juliei Kristeva, logica onirică fiind cea care ”transgresează regulile codului lingvistic, precum și etica socială”, astfel că, prin onirism și prin abordarea logicii viselor, discursul literar de tinerețe al lui Culianu intenționa un act de opoziție prin depășirea limitelor sociale și culturale.

Mărcile onirismului estetic sunt vizibile în proza de adolescență în reflectarea unei realități lichefiate, dematerializate ”șesul străzii transformat într-un ocean de ape liniștite” apare la Culianu în povestirea Imaginați armata în golf, în timp ce în proza lui Țepeneag lichefierea e mai accentuată, ființele înoată înecate într-un lichid ce poate redeveni vâscos. În povestirile tânărului Culianu, personajul narator este scufundat într-o realitate sufocantă, construită din colaje realizate din figuri de oameni ”șiroind” pe străzi și din fragmente de orașe ”pustii și reci” (În loc de început: mereu început) aflate în plin proces de industrializare, al căror ritm de viață este dat de ”zgomote de fabrici” (Obiecte în mișcare), dezvoltată pe tema borgesiană a chiriașului de la ultimul etaj vizitat de străini ”locuiesc singur la etajul patru …” (Cartea de nisip) reluată în povestirea Râul Selenei. Materia este lichefiată, se scurge sau se constituie din granule, în final se descompune, fluidizarea materiei fiind, de asemenea, o temă borgesiană: ”un râu de vehicule și de oameni curgea” (Delia Elena San Marco).

Culorile dominante sunt cenușiul infuzat în natură, clădiri, ființe și textile: ”cer cenușiu”, ”construcții cenușii”, ”îmbrăcăminte cenușie”, ”decor cenușiu”, ”dungi cenușii de murdărie”, ”capul cenușiu”, o cromatică ce absoarbe ființele care ”se încrucișează dizolvate într-un pustiu de culoare”. Textul este construit pe o monocromatică ce denunță o monotonie deprimantă a realității urbane comuniste, atât la Culianu, cât și la Țepeneag, asfaltul, trotuarele și străzile fiind cenușii. La Culianu, în Lumină, cerul este răsturnat și omul este aruncat pe cer ”omul proiectându-se înalt și obscur pe fundalul neidentificat” al nopții, la fel ca la Țepeneag, Pe bordura trotuarului, unde ”cerul era cenușiu”, uneori inversându-se și întorcându-se cu susul în jos ”doar cerul, alt lac răsturnat, cenușiu; uneori părea de sticlă verzuie”. În Pisica turbată a lui Culianu, descoperim ”un cer cenușiu prin fereastra de praf a cafenelei”, spațiu heterotopic de oprire temporară, în aceeași povestire pisicile fiind cenușii dungate cu roșu, având capul cenușiu.

În Cămașa roșie, ”trotuarul este moale”, în Arta fugii, ”crăpătura asfaltului” amenință să absoarbă ființa în adânc, provocându-i dezechilibru în mers. Pe trotuare și în special pe bordura trotuarelor, oamenii umblă doar cu capete plecate, ”cu capul plecat de frică sau de rușine” la Țepeneag, cu trei ocurențe Pe bordura trotuarului, iar la Culianu mulțimea de ”capete aplecate” este prinsă într-o fugă constantă (Pisica turbată). La ambii scriitori, sticla și lumina sunt verzi, la Țepeneag, cerul devine uneori verde, ca de ”sticlă verzuie”, lumina este ”verde sticloasă” în Eșec, se scurge ”puțină, palidă și verzuie” dintr-o fereastră mică de la capătul coridorului (Fragment), în timp ce la Culianu lumina este filtrată prin ”geamurile verzui de sticlă granuloasă” și printr-o ”sferă verzuie translucidă” în povestirea Imaginați armata în golf. Uneori monocromaticul se atenuează, fiind posibilă colorarea treptată a orizontului năpădit de roșu, ”cerul va continua să se coloreze: din trandafiriu va trece treptat în roșu, într-un roșu din ce în ce mai aprins, mai puternic, un roșu de purpură” la Culianu în Urme, iar ”lumina roșie de apus” din aceeași povestire relaționează cu ”cerul roșu” din Așteptarea lui Țepeneag.

Motivul cămășii albe murdărite și însângerate este comun celor doi scriitori, însoțită de prezența unor ziduri și coridoare mucegăite, a scândurii de lemn, a zdrențelor, icnetelor, cimentului rece, frigului și a zăbrelelor. Cămașa roșie a lui Culianu este inițial albă, personajul se oglindește purtând-o în vitrina inundată de lumină solară agresivă, înnegrită, cămașa devenind treptat galbenă, portocalie, ajungând la final de un roșu ruginiu. Accidentul lui Țepeneag menționează ”gulerul murdar, pata aceea de sânge, cămașa căscată la piept”, prezența sângelui fiind condiționată de existența coridorului ce duce spre ”hale însângerate”, ticsite de hălci de carne vie (Coridorul), în timp ce în Închizătoarea de sticlă, Culianu descrie ”abatoarele capricioase ale tribunalului”. Motivul capătului coridorului este legat, la ambii scriitori, de universul concentraționar, în Urmele lui Culianu, ”tatăl prietenului apare la capătul coridorului”, iar la Țepeneag, în Coridorul, personajul încearcă disperat să ajungă ”la capătul coridorului, de unde vine lumina verzuie” ce curge printr-o ”ferestruică înzăbrelită” de unde se zăresc, dispuse în adâncime, alte ziduri mucegăite. În Lumina lui Culianu, lângă ”molozul rece al zidurilor”, personajul ”stă în genunchi și suflă gâfâind tutun printre două zăbrele de carceră”, în Urme fiind descris ”cimentul zgrunțuros al coridorului” îngust, oamenii fiind zidiți de vii, ca într-o ”farsă macabră”.

Adolescentul simte moartea infiltrată în substanța realității, prezența ei este apăsătoare într-o ”societate de pensionari preocupați exclusiv de aspectele serioase ale existenței” (Seara, lângă perete), în care tânărul se simte captiv, ”jefuit de libertate”, speriat de amenințarea ”bolii prizonieratului între cărămizi” (Urme). Vârstnicii întrețin prezența funebră a morții discutând despre ultimele decese în timpul conversației cu tânărul S.C. din povestirea Seara, lângă perete, creându-i acestuia senzația că ”totul este grotesc, dezgustător, halucinant” într-un spațiu cu ”decor apăsător, mobile grele și desperecheate, masive și mohorâte”. Mobila grea o regăsim în Coridorul lui Țepeneag, unde piesele de mobilier sunt ”monștrii de lemn, hidoși, necruțători”, spătarele scaunelor sunt formate din zăbrele, în timp ce la Culianu scaunele vechi au spătare ornamentate cu o gemă turnată în forma unei inimi (Și-am râs prostește, fără voia mea …). În această realitate, timpul este fracturat, decalat în ”noul timp” și ”timpul comun” (Seara, lângă perete), iar tânărul este copleșit de ”neputință și enervare”, exteriorizate prin refuzul anorexic de a se hrăni, consecință a dorinței de anenantizare, de anulare a materiei și intenție explicită de negare a existenței.

Tema oglinzilor este prezentă în textul Arta fugii, care comunică intertextual cu romanul lui Țepeneag Zadarnică e arta fugii, povestirea tânărului Culianu fiind construită pe tema obsesivă a vitrinei reflectorizante ca imagine a neantului interior în care personajul se reflectă ”contractându-se în propriul gol”. Cititorul descoperă oglinda heterotopică foucauldiană și ”pantomima cosmică a oglinzilor” borgesiene ce creează personajului narator groaza de multiplicarea fantomatică a realului și angoasa față de supravegherea continuă a mișcărilor personajelor reflectate (Oglinzile acoperite). În Cămașa roșie, personajul F.G. este prins într-o mișcare de alergare perpetuă, ”oglindindu-se într-o vitrină cu soarele ascuns în spatele capului”, de unde soarele îl dă violent la o parte, orbindu-l. În aceeași povestire, oglinzile deschid ”golul negativ căscat în sine”, în timp ce în Icarul lui Țepeneag, ”imaginea din oglindă era cam ridicolă”, iar Prin gaura cheii se vede, înspăimântător, ”golul care se căsca în stânga și-n dreapta”. Vitrina din Arta fugii are o sticlă verzuie și conține un bec, un set de chei vechi și un anunț scris cu roșu, compus din litere mobile, a căror mișcare este perceptibilă, fiind orientate lateral, ”literele se aplecau spre stânga”. Prin motivul mobilității literelor, Culianu se apropie de onirismul lui Țepeneag, unde, după Laura Pavel, ”semnele ortografice, forma, poziția și corpul literelor ar avea ponderea parcă materială a unor ”elemente plastice”, ”elemente posedând în fond, o plasticitate paradoxală fantasmatică, hologramatică întrucâtva.

Povestirea Seara, lângă perete este emblematică pentru că este construită pe tema procesului decizional binar și a vieții fractalice, unde personajul S.C. practică jocul rememorării posibilităților, în care alegerile decidentului sunt simbolizate spațial printr-un drum bifurcat ”supus timpului”, pe care acesta ”nu poate apuca decât fie la dreapta, fie la stânga”, iar decidentului îi este imposibil să afle ”ce-ar fi fost dacă apuca cealaltă cale”. Fractalul va fi utilizat de Culianu în studiile științifice viitoare ca metaforă a teoriei corespondenței microcosmos-macrocosmos, deoarece fractalul, ca figură geometrică simetrică, păstrează în momentul divizării în fiecare particulă caracteristicile întregului la scară mică, fiecare particulă devenind o replică miniaturală a întregului. Motivul bidimensionalității este prezent în același text, unde imaginea unei fete pe coperta unei reviste este percepută de privitor ca o succesiune de ”simple pete bidimensionale” care creează corpului fetei ”iluzia bidimensionalității, a lipsei de profunzime”.

Moartea este infiltrată în substanța realității, prezența ei este apăsătoare într-o ”societate de pensionari preocupați exclusiv de aspectele serioase ale existenței”, în care tânărul se simte captiv, ”jefuit de libertate”. Zidurile clădirilor claustrează personajele cauzându-le ”boala prizonieratului între cărămizi” (Urme), o altă metaforă a captivității fiind sticla ce apare în povestirea Închizătoarea de sticlă, text în care autorul se ocupă de ”abatoarele capricioase ale tribunalelor”. Personajul P. e închis între pereți de sticlă în care a fost atras de o femeie, iar fiecare acțiune greșită provoca spargerea sticlei în zgomot de ”rânjete sinistre”. ”Zeitățile sticlei” aveau aparența unor ”spiriduși cinici” și ”arhangheli pasivi” care l-au izolat pe ”un tărâm al umbrelor fantastice”, un purgatoriu de ”cazne mereu ascuțite”.

În registru stilistic similar prozei lui Borges și a lui Țepeneag, ființele care populează spațiul acesta suspendat în dimensiunea non-sensului sunt hibrizi zoomorfi, ”animale monstruoase, tigri galbeni cu dungi și leoaice galbene și maimuțe colorate” (Seara, lângă perete), tigrul dungat fiind un motiv borgesian recurent ”zece, dacă nu chiar douăsprezece răni mortale îi brăzdau trupul, asemenea dungilor de pe blana unui tigru” (Dialogul morților), titlu preluat în întregime de Culianu într-un alt text al său. Și Țepeneag vede Pe gaura cheii haos social, un accident de tramvai, milițieni trăgând cu pistoale în vite, ”leii și tigrii scăpați dintr-o menajerie”. De asemenea, apar ființe umane bestializate ”capul de șarpe păros” (Seara, lângă perete) întâlnite la Borges sub forma ”frunților joase, colți îngălbeniți, mustăți rare de corcitură spelbă și fălci bestiale” (Ragnarok). Toată această menajerie fantastică de circ este angrenată în rivalități, infracțiuni, violuri și crime, textul Imaginați armata în golf – schiță aproape polițistă reproducând o crimă comisă de personajul asasin care primește instrucțiuni provenite de la o persoană necunoscută, asasinatul fiind bine executat, criminalul se vede scăpat din lipsă de probe, iar cazul este clasat ca furt. În povestirea Urme, se discută despre un cap tăiat de bărbat, despre o mână și picioare tăiate, un bebeluș aruncat de mama sa în apă clocotită. Tot aici, personajul care locuiește în boxa 68 este un pensionar pervers, libidinos, al cărui păr are miros de ”dorință nesatisfăcută și mâncare”.

Tânărul Culianu preia de la Borges și Țepeneag semnificația visului ca lectură, strategia borgesiană a dialogului cu morții purtate în spațiul oniric ce maschează un monolog intern sau un dialog al personajului narator cu sine și cu alții, morții fiind o serie de scriitori: Leopoldo Lugones (Lui Leopoldo Lugones), Macedonio Fernandez (Dialog pe marginea unui dialog), Rosas, Quiroga (Dialogul morților). Povestirile lui Borges par a fi reflecții, ipostazieri, instantanee ale actului de citire, rapoarte, fișe de lectură, radiografii a ceea ce se întâmplă în mintea cititorului-autor în procesul lecturii, cerebralizarea emoțiilor, conștientizarea, filtrarea și consemnarea lor scrupuloasă. Tot acest jurnal al lecturii extrem de erudit și intertextual facilitează contopirea trăirilor psihologice ale cititorului cu planurile livrești în cel de-al treilea spațiu, cel cognitiv, emoțional și spiritual al integrării conceptuale, în care sunt investigate reverberațiile lecturii, fin analizate și reinvestite în actul scrierii.

Actul scriiturii borgesiene se desfășoară ca un lung proces ciclic de citire-integrare-scriere în care este atrasă identitatea auctorială, simbolizată printr-un dialog continuu purtat cu scriitorii morți sau vii și textele acestora, într-o stare mentală specifică. La Dumitru Țepeneag, procesul acesta este investit cu o intenționalitate mai accentuată, în primul paragraf al Plânsului verbalizat, la început cu siguranță de sine, diluată treptat ”Am citit undeva – sau poate am auzit, am visat eu ori altcineva a visat și mi-a povestit mie visul” sugerând o suprapunere parțială, confuză, între lectură, vis sau poveste.

Strategia dialogului purtat pe subiecte incredibile este o altă ipostaziere a conversației cu morții, stimulat de dialogul cu textul scriitorului decedat, cititorul-scriitor procesează cognitiv informațiile, fiind reprezentat ca un cititor care citește, integrează lecturile dialogând activ cu textul, contextul, autorul respectiv conservat în scrierile sale și chiar cu sine. În acest proces, cititorul-scriitor își proiectează amintirile suprapunându-le peste informația livrescă, punându-le în relație, scenarizate ca un spectacol desfășurat într-un spațiu straniu, mixt, livresco-psihologic, tridimensional și heterotopic. Procesul de scriere începe cu cel al lecturii, formă de dialog cu sine și cu amintirile sale – conceptul de ”dialog cu sine însuși” fiind înțeles de Kristeva ca o caracteristică psihică a scrierii – cu textul care facilitează acest proces, lectura devenind o discuție proiectată în moarte, exprimată prin metafora ”somnului lucid” (Lui Leopoldo Lugones). În acest context, logica onirică reflectă procesul cognitiv al actului lecturii, logica visului suprapunându-se cu logica lecturii și parțial cu cea a morții, moartea fiind un ritual de trecere, în timp ce lectura este un spațiu paralel morții, somnul, dormitul semnalând, de fapt, o lectură. Această strategie este aplicată de Culianu în povestirea Râul Selenei scrisă în prima parte a exilului, la Roma, în anul 1973:

”Eu simțeam că o parte din mine murise, iar alta se străduia încă să treacă râul, se împotmolise încă în nisipul ud și căuta un vad, o barcă, pentru a trece pe malul celâlalt. Râul scânteia de lună, era râul Selenei, pe care eu îl treceam de-ajuns de târziu, dar aveam, fără îndoială, să-l trec”.

În aceeași povestire, Culianu subliniază starea marginală, disperată a exilatului ”supraveghindu-mi gândurile în patru limbi și fără țară” care trece printr-o criză kierkegaardiană ”Nu știam să fac față acestor întâmplări, eram dezarmat, unica soluție care-mi răsărea în față era moartea”.

Disperarea resimțită în povestirile scrise în țară este redată prin metafora derridiană ”istoria înnebunită de real” și prin întoarcerea spațiului cu susul în jos, astfel încât becul suspendat și abajurul devin paharul purtat de un chelner pe o farfurie, folosind un tip de forță ocultă, centrifugă sau forța cleiului (Urme). Motivul cvadridimensionalității și a inversării laturilor spațiale se prefigurează în povestirea Lumină în inversarea laturilor încăperii, a tavanului cu podeaua, prin intervenția chelnerului ”șarlatan”. Fugile lui Culianu trimit la fuga lui Țepeneag, înțeleasă ca urmărire, în care distanța dintre urmărit și urmăritor rămâne constantă, în fuga de felină, Pisica turbată se menține ”la aceeași distanță” față de cel urmărit, la fel ca la Țepeneag Pe bordura trotuarului unde în fuga pe bordură între cele două personaje ”distanța rămânea aceeași mereu”. Povestirea Lumină descrie o fugă ”deznădăjduită”, finalizată în căderi și rostogoliri. În textul intitulat ostentativ ”Volumul de față mimează”, tânărul Culianu precizează faptul că ”adeseori Fuga urmărește eliberarea, dar sfârșește într-o celulă somptuoasă, pe zidurile căreia stă gravată osânda severă și desuetă a unor nume”. În ultima etapă de creație, fuga lui Culianu se apropie de una dintre fugile borgesiene ce exprimă viața ca pe o goană: ”viața mea, așadar, nu este decât o goană” (Borges și eu) înțeleasă ca dimensiune cronologică a devenirii, regăsită în proza de maturitate sub forma ”goanei după cutia muzicală” cu efect de bumerang ”când se pomenește el însuși vânat de ea” (Limba creației).

Fuga iluzorie ca imposibilitate a evadării este redată în textul Coama calului de carton, o fugă statică, aparentă, de origami, o iluzie optică, metaforă a percepției individuale limitate: ”Fugind împreună cu posesorul ei de carton, hârtiile se întind depărtându-și capetele unul de altul”, capetele hârtiei fiind ”încleiate” sau ”afundate în clei” peste care s-au depus ”scame și praf fin”. În același text, descoperim conceptul barthian de identitate de hârtie a scriitorului, textualizat și diseminat în creația sa. În povestirea următoare, intitulată Domesticire divină, un om și un cal transportă o căruță plină de hârtii la marginea orașului, unde li se dă foc. În cursul arderii, „hârtia se chinuie mai lung decât un animal”, lăsând în urmă un schelet, conturând în mintea omului ”umbre diforme”.

Realitatea confiscată de autoritatea politică invazivă este sugerată în textul Seara, lângă perete prin prezența unui ”stăpân care dicta micile și marile mișcări, dicta sentimentele, chiar pasiunile”, fiind parodiată în textul Atmosferă senină, un protest livresc transparent ce acuză falsa fericire asumată și ingerată forțat ca un drog, indiferent de frustrările resimțite de populație: ”Trecătorii erau scăldați în lumini de vis și oricine mergea pe strada asta de sfârșit de toamnă era imediat îmbătat de atmosfera senină, feerică, minunată care învăluia pe toți și pe toate”. Adulții par a fi afectați de boala credulității manifestată prin ”tendința îmbietoare de a crede fără dovezi”, refulările stocate în urma frustrărilor fiind canalizate în direcția tinerilor, atacați și acuzați că sunt lipsiți de politețe și scandalagii. În povestirea Seara, lângă perete, unul dintre personaje califică tineretul drept ”o plagă socială” și afirmă că l-a pălmuit pe un tânăr pletos în tramvai pentru obrăznicia de a-l fi împins cu cotul.

Povestirea Imaginați armata în golf reproduce parțial un spațiu imaterial, fără consistență în care este perceptibilă starea de plutire oniristă, unde emerge motivul istoriei ca sistem creat de mintea umană prin metafora ”decorului istoric crescând în față dintr-o văgăună a gândului”: ”Vă va stingheri la urcuș prezența unei indefinite absențe manifestate prin imponderabilitatea elementului în care înaintați, de obicei gros, aproape vâscos. Veți suferi de prea mare greutate în lipsa de greutate universală a decorului istoric crescând în față dintr-o văgăună a gândului, nepopulat și sinistru ca o ruină atomică vibrând în aerul rar”. În textul Seara, lângă perete, publicat în 26 august 1967 în revista Cronica, reapare motivul imaterialității spațiului în metafora ”își reîncepu mișcarea în timpul altora, aproape spirit, aproape imaterial”.

Motivul pisicii tratat în textul Pisica turbată, recurent în proza de maturitate, este centrat pe spaima și angoasa personajului urmărit de pisicile ”cenușii cu dungi roșii”. Felinele sunt ”dezlănțuite”, ”turbate”, îl urmează la o distanță constantă de doi metri înnebunindu-l de groază și provocându-i o fugă continuă, de aceea personajul ”fuge mereu” prin ”locuri neumblate” cu ”fulgerul cenușiu-roșu după el” într-o atmosferă ”deja obiectivizată”. Pisicile miaună și scâncesc ascunse în tufiș în timp ce studentele la medicină lovesc asfaltul mărunt cu tocurile, victoria pisicilor turbate împotriva celui urmărit însemnând posibilitatea unei contaminări. Motivul pisicii turbate reapare în povestirea Intervenția zorabilor în Jormania, în strania apariție a pisicilor zorab considerate un tip de armă zoologică. Baha, pisica zorab, este o pisică asasin cu aparență de pisică normală care a reușit să transforme trupul președintelui Gologan într-o ”rană sângerândă” și să taie jugulara soției sale, Doamna Mortu.

Cea de-a doua categorie a publicisticii literare, scrisă în colaborare cu H.S. Wiesner o constituie povestirile publicate în revistele din străinătate, unde sunt descrise stările liminale trăite de autor în exil. Povestirile proiectează structuri heterotopice foucauldiene spațiale și temporale, vame, aeroporturi, străzi labirintice, cimitire, vapoare, restaurante, biblioteci, licitații, talciocuri, depozite. Trările liminale sunt exprimate prin senzația de năucire și despațializare: ”Acum mă aflam undeva, fără să știu foarte bine unde”, graba constantă, deplasarea contra-timp, stresul vieții moderne într-o comunitate internațională, intersectări de fus orar, plecări bruște spre aeroport, conspirații, comploturi, expulzări, accidente, decese. Colegiul invizibil structurează narativ trei spații heterotopice diferite, vaporul, considerat de Foucault heterotopia perfectă, cimitirul și oglinda Farului din Alexandria care, chiar dacă e spartă, este potențată de oglinda mării pe care plutește vaporul. Viața este redată aici ca un ”labirint complicat de călătorii”, Ibn Gubair constatând că ”vinul și soarta îl purtaseră pe niște căi ciudate, atât de ciudate”, trecând prin orașe deja colindate, până la punctul final constituit de coliba din cimitir, ce sugerează iminența morții. Călătoria începe cu carul, continuă cu vaporul, trece prin ”vama întunecată” descrisă ca ”harababură de oameni și bagaje” unde ”bagajele se pierdeau adesea fără a mai fi regăsite vreodată iar oamenii erau scotociți pe toate părțile” și puși ”să jure că nu uitaseră să declare nimic”.

Personajul narator experimentează dedublarea borgesiană a personalității: ”lui Borges – celuilalt, nu mie – i se întîmplă tot felul de lucruri” (Borges și eu) care la Culianu se extinde spațial pe o distanță mai mare: ”De-abia după aceea mi-am dat seama că o știam, că-mi petrecusem în țara aceea o vreme care acum mi se pare absolut pierdută, că fusesem chiar funcționar public, iar undeva, în nord, într-un loc al cărui dialect îmi era greu de înțeles, mai aveam încă o casă și o fostă soție”, fragment în care cititorul descoperă inserții biografice ale autorului care a trăit o vreme în Olanda. Ficțiunile abordează tema călătoriilor succesive în țări diferite, în același cadru narativ străbătând Parisul, Cincinatti, pentru o conferință internațională și Massachusetts pentru un talcioc, comunicând explicit tensiunea interculturală, ”șocul recunoașterii limbii”: ”plecasem din Paris de dimineața și nu fusesem conștient de traversarea vreunei bariere lingvistice” (Limba creației). În aceeași povestire, sunt amalgamate ca într-un scenariu de film halucinant, peregrinările lui Mary Boole, Ramon Lull, Bochart, Descartes, Leibniz, John Crowley autorul cărții Aegyptt, Giordano, Bruno, Waterloo, Casanova, Calcutta, Cincinatti, Massachusetts, invadarea Irakului, Del Telegraaf, anul 1247, sec. al XVIII lea, anul 1600.

Planurile temporale, spațiale, livrești și mediatice sunt contopite prin tehnica montajului cinematografic similară visului, scenele succedându-se rapid într-o ”alternanță dureroasă de evenimente accidentale” exprimată prin metafora ”monstruosului puzzle”. Personajul narator simte că nu are control asupra evenimentelor ”ideea că mi se întâmplă ceva straniu a fost confirmată” și asupra deplasărilor în spațiu, permutându-se brusc dintr-un loc într-altul: ”Uitasem cu totul unde mă aflam și ce căutam în locul acela necunoscut”, simțindu-se aproape teleportat ”într-o zonă neașteptată și lipsită de farmec a Europei”. Ficțiunea Limba creației se deschide cu o întâlnire tainică a doi conspiratori în urma căreia un personaj este expulzat, continuă cu o serie de condamnări pentru conspirații împotriva regimului politic, un deces al unui filosof într-un accident de mașină, speculând în continuare pe tema forței limbajului: un ”cod prolific este limba Creației”, a ”Cărții Creației”, puterea limbajului fiind înțeleasă ca abilitate de a interveni asupra și de a modifica percepțiile altora prin intermediul limbajului.

Personajele alese sunt persoane uneori persoane reale ca ”prietenul meu M., cel mai faimos învățat din lumea fără de sfârșit a Kabbalei” în care cititorul îl recunoaște pe Moshe Idel (Căința târzie a lui Horemheb), alteori personaje istorice sau livrești. Moshe Idel este protagonist al unor ”nenumărate călătorii în care străbate globul în lung și-n lat urmând trasee cu greu previzibile”, de la care personajul narator deprinde un management potrivit al timpului înțeles ca abilitate de organizare a unei agende extrem de încărcate, desfășurate pe mai multe coordonate spațiale distante, simbolizat prin metafora ”misterului manipulării timpului”. Cei doi se întâlnesc într-un restaurant, un spațiu heterotopic de oprire temporară, ce reflectă cosmopolitismul și aspectul de melting-pot a metropolei americane, un restaurant cașer din Park Ridge, gălăgios și ticsit de clienți evrei francezi din Canada. Cei doi discută pe marginea cărții lui Umberto Eco Lo Strano Caso della Hanau 1609 într-un cadru narativ care conectează planuri temporale și spațiale multiple: secolul al XVI lea î.e.n., începutul sec. al XX lea, 1963, 1965, din nou 1963, Cairo, Buenos Aires, Chicago, unde personaje diverse sunt aduse împreună Napoleon, Einstein, Idel, Eco, Horemheb.

Personajele istorice enumerate sunt considerate ”victimele istoriei”, instrumentate într-un ”complot pus la cale de trecutul însuși”, prizonieri ai istoriei și ai timpului, personajul narator conștientizând ”fărâmițarea propriei mele istorii apuse”. Uneori, reușește să se relaxeze, să se detașeze de haosul de informație și de ambulație a vieții: ”În fapt, mintea mea era departe, departe de acea alternanță dureroasă de evenimente accidentale, dorințe potolite, regrete vane și promisiuni neîmplinite pe care cei mai mulți dintre noi – fie că se bucură de succes sau nu – o numesc realitate”. Ordinea secretă redă povestea vieții lui Ioan de Cappadocia, argat aflat în slujba lui Apostolos Athanitides, unde ziua era responsabil cu adunatul ouălor din cuibare, iar noaptea citea în secret cărțile aruncate de stăpânul său într-un beci, asumându-și riscul unor pedepse aspre. Ulterior, argatul va deveni călugăr și pornind de la modul de lectură aplicat, pentru că rareori reușea să citească o carte de la început până la sfârșit, Ioan va tinde să interpreteze oamenii ca pe cărți, imaginând societatea ca pe o carte, în care corpul social este format din persoane dispuse, uneori greșit, ca niște capitole în cadrul unui volum. Astfel, povestirea este grefată pe conceptul de intertextualitate mentală și socială, de interconectivitate microcosmos-macrocosmos și pe noțiunea renascentistă a rețelei invizibile constituită din legăturile pneumatice între persoane.

Această ordine este simbolizată prin metafora puzzle-ului care se reconstruiește sub noi forme, în contexte istorice și sociale diferite, deși sensul final este același, deoarece ”mințile omenești nu sunt decât fragmente ale unui puzzle universal” prin conectarea cărora, sumă a percepțiilor individuale, s-ar putea reda imaginea completă a lumii. Esența hermetică a metaforei vieții sub forma unei cărți în interiorul căreia oamenii reprezintă capitole scrise este evidentă, fiind semnalată de Umberto Eco prin fenomenul de redare a realității sociale în termeni lingvistici. Dacă lumea este o carte, atunci ea are un ”cod secret”, o ”viață ocultă” care este citită și interpretată de fiecare ființă în maniera procesării unei liste de instrucțiuni pentru a genera semnificații pe plan individual și social. Mecanismul de percepție umană este echivalat unui act de interpretare aflat la baza sistemului cognitiv pentru că, spune Eco, ”prin procesele de interpretare noi construim cognitiv lumi, fie ele actuale sau posibile”. După Dan Petrescu, povestirea Ordinea secretă reprezintă un transfer de informație asupra personajului folosit de scriitor pentru a proiecta ficțional viziunea sa sistemică asupra lumii într-o ”structură fractală a universului” exprimată printr-o metaforă vegetală.

În volumul Culianu, jocurile minții și lumile multidimensionale, Nicu Gavriluță numește această ficțiune o ”lectură anagogică” a scrierilor lui Ioan de Cappadocia, Gavriluță detectând similarități și ”puncte comune” între cele două viziuni asupra lumii ca sistem, care constă în mare parte în substanța lumii ca ipostază și ”esență cugetătoare”. Realitatea este percepută ca un sistem de gândire și ”imensă cugetare”, derulat după regulile unui joc al universului. În viziunea lui Ioan de Cappadocia, explică Culianu, sensul cuvântului a scrie era de a imprima gândurile într-un fel de substanță, pentru totdeauna. Sistema gândită de Ioan de Cappadocia este asemănată de autor cu o anghinare, ale cărei frunze sunt asociate câte unei persoane, fiind interrelaționate, în care sistemul cappadocian ”pare să opereze prin împerecherea și distrugerea tuturor cugetărilor într-o succesiune de opțiuni”.

Tema inteligenței artificiale și a procesării cognitive a informației se prefigurează în sistemul de informații generat prin datele de intrare, procesare și datele de ieșire după un set de reguli de generare binare în care mințile umane sunt conectate prin fenomenul de transmitere cognitivă simbolizat prin imaginea puzzle-ului. Transmiterea cognitivă este definită de Gavriluță ca un proces de ”transfer de cunoaștere” realizat prin comunicarea informațiilor textuale sau netextuale. În sistema cappadociană gândurile oamenilor ”sunt cusute haotic peste lume”, făcând parte din mecanismul de gândire divin pus în mișcare de o ”conspirație divină”. După Ileana Mihăilă, Culianu a folosit literatura ”ca pe o cale complementară în interiorul cercetărilor sale”, ale cărei instrumente ficționale îi permiteau o abordare mai liberă a teoriilor științifice care îl preocupau:

”Asemenea lui Mircea Eliade, asemenea lui Umberto Eco, Ioan Petru Culianu găsise în literatură o cale complementară în interiorul cercetărilor sale. Reciclarea, prin modalitățile specifice artei literare, a impunătoarei bănci de date de care dispunea, îi oferea posibilități noi de abordare a subiectelor care-l intrigau, printr-o descătușare, necenzurată de rigorile impuse omului de știință, a imaginației și a intuiției, atât de generoase în inventarierea lumilor posibile”.

Ileana Mihăilă analizează motivul mesajului secret și al limbii secrete prezent în povestirile Ordinea secretă și în Limba creației în care Culianu modelează în spirit hermetic mitul înțelepciunii ”secrete”, ”misterioase”, transmise în texte scrise sau mesaje orale, ce consta în cunoașterea supremă hermetică a corespondenței macrocosmos-microcosmos, care, după Eco, transformă universul într-un ”teatru de oglinzi”. Înțelepciunea secretă și străveche se revelează doar celor care posedă abilități vizionare și intuiționale mistice explicată de Culianu prin fenomenul transmiterii cognitive sau al intertextualității.

În opinia Graziei Marchiano, povestirile scrise de Culianu sunt o zonă de investigație a ”fenomenologiei faptelor mitico-religioase” care oferă informații despre descoperirile savantului în ceea ce privește relația dintre minte, religie și cultură interogate în cadrul unui sistem teoretic cu bază eliadiană. Marchiano consideră că, în analizarea mitului, Culianu a pornit de la conceptul de mit-arhetip și cel de mit-narațiune pentru a ajunge la conceptul de mit în calitate de ”subiect gânditor” în cadrul unui sistem în care mitul și omul se generează mutual sau ”se regândesc reciproc”. Marchiano sugerează ca povestirile lui Culianu să fie analizate ca ”hărți mentale” care conțin, camuflate, indicii biografice, narațiuni construite pe tema timpului a cărui curgere este percepută ca o fugă. Marchiano propune o cheie de lectură a acestor povestiri reprezentată de tema hiperspațiului mental într-un șir de povestiri care tratează ”dileme nesoluționabile”.

În povestirea Căința târzie a lui Horemheb, Grazia Marchiano descoperă un ”purtător de cuvânt fictiv al lui I.P.C.” care tratează teoria timpului înțeles ca ”bloc de timp” asupra căruia există posibilitatea de a acționa în vederea modificării trecutului cu consecințe asupra prezentului și viitorului. În această povestire, autorul abordează tema celei de-a patra dimensiuni, a saltului cuantic și a universului în bloc. Povestirea tratează și motivul falsurilor istorice, realizate și traficate în scopuri obscure, denumite, în acest caz, de autor, ”afacerea Horemheb”. Falsurile istorice sunt create pentru a manipula istoria, procedură explicată de Culianu prin acțiunea de ”introducere forțată într-un timp dat a unor evenimente petrecute într-alt timp și poate și într-alt loc decât se indică”. Personajul istoric Horenheb este introdus de Culianu în povestire printr-o strategie de factualizare a ficțiunii constând în procedeul de denumită de Genette ”ființă istorică tratată ca fictivă”. Povestirea este construită pe tema borgesiană a ”urzelii Universului” existent la Culianu sub forma ”conspirației perfide a trecutului folosindu-se de mine pentru a-și împlini scopurile obscure” și a complotului ”pus la cale de trecutul însuși”. Tema urzelii universului ”E ucis și nu știe că moare doar pentru repetarea unei scene” (Urzeala) emerge în povestirea Ordinea secretă în mecanismul ”conspirației divine” și în Limba creației, de această dată simultan cu motivul căutării ”cuvântului care să cuprindă universul” (Parabola palatului).

Tema complotului succesiv apare și în povestirea Colegiul invizibil structurată, în opinia Ilenei Mihăilă, pe mitul modern al ”mesajului secret”, abordat în literatură de George Sand și de Umberto Eco. Narațiunea Colegiul invizibil folosește tema misterioasei Biblioteci din Alexandria, alegorie a culturii manuscrisului, succedată de cultura tiparului sau Gutenberg, metaforă a arhivei de cunoaștere a omenirii, biblioteca din Alexandria fiind de nenumărare ori arsă din temelii, dar reconstituită de tot atâtea ori. În contextul intern al operei lui Culianu, povestirea Colegiul invizibil este conectată cu articolul intitulat ”Umberto Eco și Biblioteca din Alexandria” unde se insinuează că Eco ar putea fi cooptat în Colegiul invizibil format din opt oameni care guvernează labirintul subteran al Bibliotecii din Egipt, țară a cărei asemănare cu România este subliniată din nou. Articolul este compus din două părți construite pe tema interpretării abuzive și a ficționalizării istoriei pentru că ”orice interpretare își creează singură realitatea” proiectând o realitate alternativă ce servește unor interese obscure. Tema interpretării abuzive poate fi înțeleasă mai ușor în domeniul juridic unde documentele falsificate sau interpretate tendențios pot afecta viețile umane. Biblioteca este o temă borgesiană, creatorul Bibliotecii univers și a arhivei infinite, spațiu heterotopic al acumulării infinite (Biblioteca Babel), a cărții bibliotecă extinsă spre univers prin numărul nesfârșit de pagini, desfășurată spațial și temporal la infinit (Cartea de nisip).

Povestirea este structurată pe alegoria alfabetului ca bază a cunoașterii și a literelor ca atomi ai textelor, din combinarea cărora pot fi obținute structuri textuale cu variații infinite. După McLuhan, apariția alfabetului a accelerat evoluția culturii umane, extrăgând-o din cultura orală, specifică societăților tribale, McLuhan evidențiind superioritatea comunicării de tipar, realizată în masă, asupra comunicării manuscrise a informației, realizată manual. Vulnerabilitatea manuscriselor scrise de mână, de scribi, în exemplare puține, rare și scumpe, periclita informația stocată, care putea arde, dispărând pentru totdeauna. Digitalizarea cărților și stocarea lor în mediul virtual este o variantă de stocare a informației mai sigură, cumulată cu cea tipărită pe hârtie în condițiile în care, după Aurel Codoban, cartea reprezintă ”un suport adecvat al memoriei colective”. Conceptul de text digital și de hipertextualitate digitală este teoretizat de George P. Landow pornind de la noțiunea barthiană de ”text ideal”, lexia și cel de pluralitate a textului, Graham Allen găsind conceptul de hipertextualitate postulat de Gerard Genette, de o importanță similar în conturarea teoriei textualității digitale, această ”nouă formă de textualitate infinit mai flexibilă”, mai puțin vulnerabilă decât hârtia, având capacitatea de a fi stocată virtual și protejată în caz de incendiu.

Limba creației abordează tema limbajului divin care operează asupra materiei impunându-i instrucțiuni, exploatând și tema borgesiană ”cuvântului care să cuprindă universul” (Parabola palatului). Textul speculează asupra teoriei cognitive a identității limbaj – conștient și a psihicului uman ca procesator al informațiilor și ca bază de date stocate în timpul vieții. După Ileana Mihăilă, povestirea este construită pe motivul ”limbii secrete” trimițând la teoriile cabaliștilor. În mare parte, scriitorul exploatează teoria limbajului mașină și a inteligenței artificiale, descoperite inițial de Ramon Lull, pustnicul catalan care a trăit în secolul al XIII-lea. Acesta a observat că limba arabă este generată prin permutări de silabe constituie din trei litere, anticipând funcționarea computerului și ideea că mintea ”lucrează aidoma unor mașini digitale prin nesfârșite combinații derivate dintr-un set simplu de reguli generative”. Limbajul mașină sau limbajul digital constă în coduri seriale formate din combinații ale cifrelor 1 și 0, reprezentând instrucțiuni transmise microprocesorului din computer, care convertește toate tipurile de date primite în numere, procesându-le în sistem digital, indiferent dacă acestea sunt date textuale compuse din combinații de litere, date acustice, imagistice sau în format video. Aceste date de intrare – cuvinte, sunete și culori – sunt transformate de computer în informație binară. ”Cutia muzicală” achiziționată de personajul principal al povestirii îi conferea acestuia capacități de pre cogniție, devenind, de fapt, o prefigurare a computerului și a inteligenței artificiale.

Povestirea Jormania liberă are la bază același principiu al computației, conform căruia mintea umană este capabilă să proceseze informații și să găsească soluția corectă a unei probleme și ”derulând anumite modele ale trecutului poate uneori să prevadă viitorul”. Cele două povestiri Intervenția zorabilor în Jormania și Jormania liberă intră în categoria numită de Genette narațiune anterioară cu efect profetic sau previzional, fiind construite pe tema revoluției din 1989 și a evenimentelor ulterioare, Intervenția zorabilor în Jormania tratând tema pisicii zorab ucigașe Baha care îi măcelărește pe președintele Gologan și pe soția sa, Doamna Mortu.

Anumite detalii ca sinuciderea ministrului Butan, victimele ucise de zorabi pe străzi, cei cinci ani ai revoluției florilor și guvernarea provizorie Bostan surprind episoade întâmplate în România în timpul Revoluției și în primii ani de tranziție, fragmentul redactat cu caractere italice în mijlocul textului sugerând că ”va veni cineva, trimis de americani, ca să ajute poporul”. Culianu face trimitere la narațiunea Intervenția zorabilor în Jormania în articolul Regele a murit – atenție la urmaș, unde cataloghează povestirea drept ”cel mai violent atac literar împotriva dictatorului” publicată în luna martie 1989 și care, în opinia sa, a reușit să prevadă destul de exact cursul evenimentelor în Revoluția din 1989. Culianu însuși le explică ca pe niște rezultate ale deducțiilor logice, iar o mărturisire în acest sens este inserată în articolul Fantapolitica, în care savantul consemnează discuția avută cu un industriaș italian pe acest subiect. Povestirea Jormania liberă este redactată ca o recenzie a cărții Cui pe cui se scoate scrise de Boba, un volum de peste trei sute de pagini structurat în opt capitole ce analizează evenimentele care au dus la eliberarea Jormaniei, ajungând la concluzia că ”poporul a fost tras pe sfoară”.

În introducerea articolului Viitorul României în unsprezece puncte, autorul afirmă că, deși nu dispunea de informații complete, a fost mirat de precizia cu care a ”prevăzut aproape exact” desfășurarea Revoluției din 1989: ”Am constatat cu surprindere că, spre deosebire de diverse persoane mult mai informate decât mine, am prevăzut aproape exact evenimentele recente….”. De asemenea, Culianu oferă detalii despre aceste povestiri în interviul oferit în decembrie 1990 Gabrielei Adameșteanu, unde specifică faptul că, deși sunt fantastice, povestirile sunt construite pe informații reale: ”o să recunoști acolo totul și pe toată lumea, chiar”. Vorbind despre abilitățile intuiționale ale lui Culianu, considerat de alții un fel de profetism, Oișteanu îl apreciază ca pe un al șaselea simț și o dovadă a ”vizionarismului politic”. Pentru Nicu Gavriluță, deducțiile logice ale lui Ioan Petru Culianu sunt ”performanțe” ale minții prin care Ioan Petru Culianu ”a anticipat căderea regimului Ceaușescu” și portofoliile ministeriale ale lui Dan Petrescu și Andrei Pleșu, toate obținute în urma aplicării principiului computației.

CAPITOLUL VII MOARTEA AUTORULUI. O CRIMĂ NEELUCIDATĂ ȘI TEXTUALIZAREA BIOGRAFIEI

În eseul Moartea autorului, Roland Barthes proclamă eliberarea textului de tirania autorului și intrarea într-o tiranie exercitată de text, în urma depersonalizării provocate de producerea textului, textul scris fiind descris ca un spațiu ce absoarbe identitatea celui care scrie, dar și a scrierii în sine, a informației procesate textual. În viziunea lui Barthes, auctorialitatea este ”un produs al societății contemporane”, având în vedere că, în trecut, această responsabilitate era alocată unui specialist, ”un mediator” sau un ”șaman”. După Barthes, simptomul literaturii ”centrate în mod tiranic pe autor” și contextul său personal semnalează eroarea căutării explicațiilor operei în creatorul acesteia, subliniind faptul că limba este cea care vorbește în creațiile literare, astfel că accentul se deplasează de la autor spre creație. Conceptele cheie cu care operează teoreticianul sunt noțiunile de îndepărtare a autorului, de diminuare a prezenței sale în relația paternă cu cartea sa, de îngropare a acestuia, de amputare a mâinii înțelese ca suport mecanic al gestului scrierii.

Textul încetează să fie un simplu șir de cuvinte purtător al unui sens unic și se transformă într-un ”spațiu multidimensional” textual ce conține alte texte care ”se amestecă și se izbesc”. Textul barthian este o țesătură, un mozaic de citate, în cursul procesul de creație meritul autorului fiind țeserea firelor, forța sa constând în combinarea acestor citate într-o nouă formă, autorul fiind redus la funcția unui dicționar, ale cărui cuvinte nu pot fi înțelese fără a fi raportate la celelalte cuvinte cuprinse în alt dicționar, accentuându-se starea de interdependență infinită a cuvintelor, textelor și autorilor în lumina căreia scriitorul este perceput ca ”scriptor” sau scrib impersonalizat, neutralizat, desubiectivizat care manipulează giganticul dicționar, simbol al cărții care ordonează viața.

Reprezentând doar un operator, autorul este eliminat, în acest mod anulând limitele textului, pentru că auctorialitatea este o formă de circumscriere și de închidere a textului, importantă fiind descâlcirea, nu descifrarea unei structuri de esență textilă, exprimate de analist prin metafora ciorapului de damă, al cărui fir se destramă. Sensul textului ca lume și al ”lumii ca text”, compus dintr-o multitudine de texte scrise în contexte culturale diverse ce interacționează, completându-se sau contestându-se reciproc, activate într-un spațiu aparte, mintea destinatarului, cititorul, este deținut de cititor. Receptorul mesajului textual, cititorul este o stare de anonimitate colectivă, o entitate mută, incertă care are puterea de a combina firele textuale și de a decide sensul. Astfel, cititorul devine instanța supremă, incontrolabilă, lipsită de identitate, supremația autorului fiind înlocuită de supremația cititorului, pentru că ”nașterea cititorului este condiționată de moartea Autorului, concluzionează Roland Barthes.

În studiile Moartea și întoarcerea autorului: critică și subiectivitate la Barthes, Foucault și Derrida și Întoarcerea autorului. Regândind teoria, Sean Burke și Eugen Simion constată și demonstrează reîntoarcerea autorului în teoria literară. În opinia lui Burke, autorul, prezent în propriul text, se întoarce, moartea autorului fiind succedată de reîntoarcerea acestuia într-o mișcare ciclică, deoarece ”conceptul de autor este mai viu ca niciodată atunci când acesta este pronunțat mort”. Sean Burke abordează întoarcerea autorului în teoria literară, în același timp cu reorientarea criticii literare spre autor, pornind de la faptul că dimensiunea biografică a operei scrise asigură acel volum de informații despre eul social al autorului, ce completează și amplifică efectul operei, contribuind la o mai bună înțelegere a acesteia.

Conceptul derridian de ”context real” include atât opera, cât și autorul, mediul în care trăiește, cunoștințele și experiența sa personală, precum și intenția acestuia de a transmite un anumit mesaj cititorului, acea ”voința-de-a-spune-ceea-ce-vrea-să-spună”, toate aceste elemente fiind interdependente. Eugen Simion afirmă necesitatea existenței autorului, acesta este viu și circumstanțele vieții sale trebuie cunoscute pentru a ne permite să luăm cunoștință de transferul de realitate și de informații biografice realizat în opera prin intermediul actului auctorial. Dacă nu se știe nimic despre viața scriitorului, credibilitatea sa este pusă în pericol, auctorialitatea fiind în acest caz o mare enigmă sau absență ce creează ambiguitate. Cine a scris un anumit text și cum putem verifica dreptul de autor, filiația textului și conexiunile cu altele în cadrul unei opere sau în contextul cultural este important în perioada modernă, literatura trecutului rămânând de multe ori învăluită în mister. Dacă nu putem face prea multe pentru a clarifica cine a fost cu certitudine Homer sau Shakespeare, este o situație pe care prezentul nu o mai poate tolera pentru că acum publicul cititor modern vrea să știe, să verifice totul și dispune de tehnologia necesară pentru a se informa corect și temeinic.

Ioan Petru Culianu a fost ucis în 21 mai 1991 în incinta facultății Divinity School din cadrul Universității din Chicago, unde funcționa ca profesor, vinovatul nefiind încă descoperit. Andrei Oișteanu a sesizat două consecințe ale decesului survenit prematur, riscul de a fi uitat sau cel de a fi idealizat prin ”supraevaluarea” creației, iar Sorin Antohi constată existența unui cult format în jurul lui Ioan Petru Culianu potențat de o serie de factori. În acest capitol, este analizată legătura dintre biografia profesorului român și opera acestuia, dintre destinul de exilat și finalul tragic al vieții sale, context în care este abordată tema foucauldiană a dispariției autorului, a contopirii planurilor biografice și livrești în cadrul creației pentru a sublinia relația ambiguă dintre autor, operă, viața și moartea sa.

În studiul intitulat Ce este un autor?, Michel Foucault analizează tema ”înrudirii scrisului cu moartea”, interpretând opera ca pe o unitate de discurs realizată prin actul scriiturii, o acțiune cu implicație thanatică și transcedentală. Conform lui Foucault, opera poate deveni ”ucigașa autorului ei”, care preia ”rolul mortului” în actul scrierii. În acest volum, Foucault conturează profilul autorului modern în relație cu identitatea socială a acestuia dată de nume, aproprierea și atribuirea discursului textual și poziția autorului. După Foucault, instanța auctorială este un cumul al funcției-autor, definită în relație cu funcționarea și circulația unor discursuri în context social și al funcției-subiect. Funcția-autor implică uneori o pluralitatea de egouri sau de poziții-subiect prezente în unități de discurs de tipuri diferite numite de Foucault ”dedublări fictive” ale autorului, dedublări prezente în concertul discursiv al lui Culianu care manifestă o pluralitate de egouri diferite în textele sale politice, culturale, literare și științifice, funcția sa autor permițând difuziunea mai multor poziții-subiect.

De-a lungul timpului, s-au realizat conexiuni între elementele biografice ale profesorului român, opera acestuia și destinul de exilat, încheiat în mod tragic. În Cuvântul înainte inserat în volumul Religie, politică și mit, Andrei Oișteanu evidențiază influența contextului politic asupra biografiei lui Mircea Eliade și a lui Ioan Petru Culianu, cărora imixtiunea politică le-a marcat, primului, viața, celui de-al doilea, moartea. Sorin Antohi consideră că în publicistica politică, Ioan Petru Culianu a avut un intens activism contra fostului președinte Ion Iliescu, iar în articolele culturale, savantul a deconstruit sistematic mitologia culturală de tip ideologic și naționalist construită în jurul lui Mihai Eminescu, de pildă.

Din acest motiv, Antohi consideră că asasinatul este ”foarte probabil legat de analiza făcută de Culianu României post-comuniste, în special Securității, înaintașilor și continuatorilor săi”. Horia Roman Patapievici analizează asasinatul din două perspective, cea juridică privind ancheta crimei și cea metafizică privind consecințele morții în plan științific, prin ”întreruperea gândirii” și a prolificității sale. Asasinul negăsit și nepedepsit încă, ”un scelerat”, a comis o crimă abominabilă și scandaloasă: ”Ioan Petru Culianu a fost asasinat și acest om excepțional a fost smuls din viață printr-o crimă îngrozitoare, comisă de un scelerat care nu a fost niciodată adus înaintea justiției”.

În volumul intitulat Ultimul Culianu, Horia-Roman Patapievici îl numește pe Culianu ”un autor neelucidat”, segmentând, în același studiu, gândirea, opera și biografia savantului român în două părți diferite cronologic: primul Culianu și ultimul Culianu. Această segmentare este produsă în urma descoperirii unei noi metode de cercetare și este anulată de asasinatul comis, intrepretat ca exemplu de cenzură transcendentă, a cărei consecință este întreruperea gândirii și ieșirea autorului din realitatea materială. Ioan Petru Culianu a avut ”un destin de excepție, frânt în mod aberant”, afirmă Andrei Oișteanu, conform căruia, Ioan Petru Culianu a fost implicat într-o serie de polemici academice. Pentru Oișteanu, cazul reprezintă o ecuație cu ”prea multe necunoscute”, combinate cu ”mulțimea și diversitatea ipotezelor”, ”scandalul crimei” cum a fost numit de Horia Patapievici, polarizând interesul opiniei publice, precum și al jurnaliștilor din țară și din străinătate.

În acest capitol, vor fi analizate teoriile vehiculate în jurul asasinatului politic comis în 21 mai 1991 în incinta facultății Divinity School din Chicago. La baza cercetării se află volumul semnat de jurnalistul american Ted Anton, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, tradus din limba engleză de Cristina Felea, publicat la editura Polirom în anul 2005. Investigația progresează cu analiza materialelor publicate în mass media internațională, în special publicațiile Chicago Tribune, The New York Times, Washington Post, Lingua Franca, Chicago Sun Times. Urmează apoi analiza articolelor publicate în mass media românească: ancheta desfașurată de jurnalistul Cornel Nistorescu la Chicago, publicată în paginile ziarului Expres în anul 1991, republicată în volumul Români, vi se pregătește ceva! Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995). Cercetarea continuă cu analiza informațiilor publicate în reviste de cultură și ziare românești: revista 22, Cotidianul, România Mare, Ziua etc. publicate până în anul 1995, iar ultima parte este dedicată monitorizării articolelor publicate de atunci și până în anul în curs în periodicele Observatorul cultural, 22, Adevărul, România liberă, Jurnalul Național, România literară etc.

Chicago Tribune este cotidianul care publică informații despre asasinat imediat după producerea acestuia, în ediția ziarului de a doua zi, 22 mai 1991, urmate de detalii în ediția din 23 mai 1991, informații suplimentare în 2 iunie 1991 și un ultim articol publicat în 15 noiembrie 1996. Știrile publicate de Chicago Tribune în perioada 22 mai – 2 iunie 1991 sunt construite pe informațiile autentice culese de reporteri de la locul crimei, în momentul în care poliția realiza ancheta și făcea cercetări. Jurnaliștii au stat de vorbă cu polițiști, detectivi, pompieri, studenți, colegi ai victimei, de la secretariat și dintre cadrele didactice. Reportajul periculos. O crimă în dispută politică realizat de jurnalistul român Cornel Nistorescu la Chicago și publicat în revista Expres în 15 iulie 1991 este următorul material care conține informații autentice de la fața locului, obținute în urma dialogului purtat cu reprezentanți ai poliției și angajați ai Divinity School de la Universitatea din Chicago, dar, spre deosebire de reporterii de la Chicago Tribune, jurnalistul român nu a fost prezent la locul crimei în ziua comiterii acesteia, în timpul cercetărilor.

În volumul Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, publicat în traducerea Cristinei Felea, sunt oferite informații detaliate despre asasinat, inclusiv descrierea scenei crimei, ancheta desfășurată, blocajele care intervin în desfășurarea investigațiilor. Utilizând metoda teoriei complexității, Ted Anton trasează ”portretul compozit” al profesorului Culianu punând cap la cap informațiile culese din înregistrări video și audio, mărturii ale persoanelor implicate, stocate în o sută cinzeci de interviuri realizate din fragmente de jurnale, scrisori, memorii și autobiografii. Această performanță a fost posibilă pentru că profesorul Culianu a acumulat o cantitate mare de informații detaliate, scriind zilnic în jurnalul propriu, consemnând evenimente, emoții și reacții. Ted Anton a realizat acest proiect pe durata a cinci ani, în urma obținerii unei burse Fulbright și a finanțării oferite de The Fund for Investigative Journalism, mergând pas cu pas în urma savantului, refăcând traseul spațial urmat de Culianu în biografia sa: orașul natal Iași, locul studenției București, apoi metropolele italiene Roma și Milano, etapa de profesorat la Gronigen, doctoratul la Paris și etapa Chicago.

Asasinatul a fost comis într-o zi aglomerată, în care universitatea era asaltată de vizitatori ai târgului anual de carte, în data de 21 mai, sărbătoarea ortodoxă a Sfinților Împărați Constantin și Elena. La un moment dat, s-a auzit un zgomot foarte puternic, ”o pocnitoare” sau ”țeava de eșapament” a unei mașini și la cinci minute după detunătură, un cadavru a fost descoperit într-o baltă de sânge, în cabina a doua a toaletei, de studentul Jim Egge și de profesorul Jerry Brauer, dar fiind foarte speriați, cei doi nu îndrăznesc să intre în cabină. După ce oamenii legii pun cadavrul pe targă, Clark Gilpin, decanul facultății este chemat pentru a identifica victima, dar se pare că nimeni nu a fost capabil să o recunoască. În urma decesului, aceasta este de nerecunoscut și după ce studiază fața cadavrului, decanul Gilpin îi spune profesorului Brauer că nu știe cine este decedatul. Solicitată de un student, apare și secretara Gwen Barnes pentru a vedea ce s-a întâmplat, care intră în baie și vede scena crimei, cu podeaua băii inundată de sângele victimei. Secretarei i s-a părut familiar ceasul de pe mâna victimei, dar nu a recunoscut persoana decedată. După aproximativ o oră în care angajații facultății nu știau cu certitudine cine este victima, un polițist intră în secretariat pentru a da un telefon, iar numele pe care îl rostește pe litere în receptor este ”C-U-L-I-A-N-U”.

Persoana care aude prima această veste este secretara Gwen Barnes, care avusese o relație bună de colaborare cu profesorul român, la auzul numelui, femeia având o reacție emoțională puternică. Ea transmite apoi celorlalți colegi numele victimei din toaletă, intrând prima dată în biroul decanului Divinity School. La rândul lui, profesorul Jerry Brauer se întreba de ce nu s-a alertat nimeni la sunetul împușcăturii, el considera că ar fi trebuit reacționat imediat prin blocarea ieșirilor, chiar el însuși era ocupat cu lectura unor texte și regreta că nu a ieșit la timp pe coridor să vadă ce s-a întâmplat. Studentul Jim Egge este persoana care a descoperit cadavrul și a chemat ajutoarele pare să aibă un rol important în desfășurarea dramei, el a purtat un dialog cu profesorul Brauer în toaletă, dialog reprodus în declarațiile date autorului. Ted Anton descrie și scena sosirii ajutoarelor, în jur de unsprezece persoane, inițial făcându-și apariția un grup format din aproximativ șase persoane, pompieri, paznici, membri ai echipajului de ambulanță, urmat de un grup de cinci polițiști, creând agitație pe coridor.

Cazul a fost preluat de detectivii Ellen Weiss și Al McGuire, din al căror raport Ted Anton publică informații, împreună cu fragmente din raportul medicului legist Robert Stein de la Cook County conform căruia glonțul a penetrat zona occipitală la o distanță de 3, 81 cm spre dreapta și la 11, 43 cm în josul craniului, tras de la o distanță de aproximativ o jumătate de metru. Victima a fost ucisă cu un singur glonț tras de la o distanță mai mică de o jumătate de metru, iar după orificiul de intrare a glonțului, s-a constatat că victima s-a întors ușor lateral în momentul împușcării. Cercetările au evidențiat faptul că arma crimei a fost un pistol Beretta 0,25 de dimensiuni mici, utilizat de obicei de femei și au fost descoperite urme și amprente pe unul dintre pereții ce separă cabinele de W.C., medicul legist Robert Stein fiind de părere că această crimă ”arată ca un asasinat în stilul mafiei”.

Mai departe, biograful listează ipotezele și posibilele explicații ale crimei date de diverse persoane excluzând din start posibilitatea unui asasinat plătit, pentru că modul de operare nu ar corespunde stilului unui asasin profesionist. Nu este luată în calcul nici posibilitatea unei lovituri gangsterești, deoarece asasinatele comise între bandele de cartier erau executate cu arme mai mari, Magnum sau Uzi. Din perspectiva ofițerului Ion Pacepa, crima este o execuție în stilul KGB-ului, iar Anthony Yu, prieten apropiat al lui Ioan Petru Culianu, lansează ipoteza unei crime cu substrat religios. Imediat după asasinat, toată lumea era de părere că implicația simbolică religioasă a zilei precum și locul crimei comunicau un mesaj caracterizat de ”ironie perversă”.

În volumul citat, Andrei Oișteanu specifică faptul că înaintea asasinatului, pe tot parcursul anului 1990, Ioan Petru Culianu ar fi primit scrisori de amenințare de la o grupare de extremă dreaptă numită Fiii lui Avram Iancu. Ted Anton îl citează pe ziaristul Petre Mihai Băcanu, care descrie cum obișnuiau asasinii politici să desfășoare acțiunile de intimidare ale scriitorilor și ziariștilor, începeau cu scrisori și telefoane, o spargere, apoi asasinatul. Peter Gross oferă detalii despre evenimentul anticomunist declanșat de grupul de ziariști Petre Mihai Băcanu, Ștefan-Niculescu Maier, Anton Uncu, Mihai Creangă, Alexander Chiroiu cu un an înaintea Revoluției, în urma căruia au fost arestați și ținuți mai multe luni în detenție.

Moshe Idel ar fi auzit direct o mărturisire a lui Ioan Petru Culianu conform căreia, în 13 aprilie, în timp ce savantul participa la o acțiune de strângere de fonduri în beneficiul familiei regale române, organizată la hotelul Drake, a fost agresat și trântit la perete de un individ înarmat. Le-ar mai fi spus unor studenți, printre care și Alan Segal, că avea impresia că a intrat într-o ” afacere tenebroasă” și că din această cauză și-ar fi atras dușmănia unor persoane periculoase, poate chiar agenți KGB. În plus, Culianu s-ar fi plâns mai multor persoane că este șicanat și amenințat de cineva anume, situație care îi provoca neplăceri și presiune emoțională insuportabilă.

Reflectarea crimei în presa românească

Reportaj periculos. O crimă în dispută politică, publicat de Cornel Nistorescu în numărul 27 din 15 iulie a ziarului Expres, oferă informații detaliate despre asasinatul de la Chicago, reprodus în volumul Români, vi se pregătește ceva! Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995). Jurnalistul Cornel Nistorescu se deplasează la Chicago de unde trimite corespondența specială în urma achetei desfășurate la locul crimei. Reportajul începe cu explicația semnatarului, pasaj în care acesta inserează și motivul care l-a determinat să se deplaseze în Statele Unite, să scrie acest material.

Jurnalistul descrie orașul Chicago, motor economic, centru al industriei oțelului, automobilelor și a cărnii și sediul uneia dintre cele mai mari bănci depozit ale SUA. Localizează Universitatea Chicago situată pe Ellis Avenue, ”în mijlocul unuia dintre cele mai proaste cartiere ale orașului”, locuit în proporție de treizeci la sută de afro-americani. Divinity School e o clădire veche cu trei etaje, cu ziduri umbrite de iederă, care are două ieșiri diferite, ambele orientate spre parcul campusului, detaliul important oferit de reporter fiind lipsa portarului la intrare. Subsolul clădirii este ocupat de un bar, la primul nivel se află un amfiteatru, birouri și două camere de depozitare, iar la etaje – săli de curs și birourile profesorilor. Este descris și etajul doi, unde se afla biroul profesorului român, la numărul 304, aflat în vecinătatea toaletei, la o distanță de doi metri. Ziaristul intră apoi în toaletă, locul unde a fost comis asasinatul pe care îl descrie detaliat ca fiind compartimentat în cinci boxe separate prin panouri de lemn înalte de aproximativ doi metri.

Asasinatul a fost comis în boxa a doua de lângă geamul toaletei orientat spre parcul universității la o înălțime de aproximativ 15 m. Aflat la locul crimei, jurnalistul încearcă să reconstituie asasinatul și modul de gândire și de acțiune al asasinului, căruia i-ar fi fost aproape imposibil să plece neobservat. În ziua aceea, la ora 13.00, clădirea facultății era goală, studenții se relaxau la bar și în club, cu toate acestea, din mărturisirile angajaților secretariatului, timp de aproximativ două minute după împușcătură, nici un angajat nu a reacționat, crezând că sunetul a fost produs de căderea unui obiect. Când au ieșit din birouri, oamenii s-au speriat văzând că e vorba despre o victimă împușcată și au alergat să sune la poliție. Și în relatarea jurnalistului român se specifică faptul că zgomotul puternic care a fost auzit nu părea să fie un foc de armă, ci semăna cu bufnitura unui obiect spart sau trântit, care în versiunea lui Ted Anton ar fi fost pocnetul unei țevi de eșapament. Reporterul român precizează că lumea adunată buluc în jurul cadavrului ”a șters posibilele urme ale autorului crimei” și, foarte important, niciunul dintre cei prezenți nu a verificat pe geam cine a coborât în curte. Nimeni nu a fugit repede afară să vadă cine ar fi ieșit grăbit în stradă, distanța dintre clădiri și stradă fiind de 250 m. Dar pentru că persoanele au ieșit din birouri la două minute după pocnitură, conform variantei jurnalistului Cornel Nistorescu și la cinci minute, în varianta jurnalistului Ted Anton, asasinul s-ar fi pierdut de mult în mulțimea de pe stradă.

Ulterior, reporterul merge la Departamentul 1 al poliției din Chicago și discută cu echipa de detectivi responsabili cu ancheta, care i-au declarat că situația cazului este dificilă pentru că nu există indicii. Informațiile sunt prezentate clar și obiectiv, reporterul analizează fără subiectivitate direcțiile de unde ar fi putut surveni asasinatul. Prima este conflictul pe care l-ar fi avut profesorul român cu un student grec recalcitrant, dar poliția a clarificat problema și studentul a fost ”scos din cauză”. A doua direcție este comunitatea românească din Chicago, dar, în urma cercetărilor, polițiștii nu au descoperit probleme și ”nici un indiciu de conflict”. Reporterul cere poliției detalii despre comunitatea românilor din Statele Unite și află că nu s-au descoperit indicii ale implicării dreptei românești. Ofițerul de securitate Liviu Turcu, stabilit în SUA la începutul anului 1989, neagă implicarea Securității în acest asasinat, care în opinia sa ar fi fost considerat o ”enormă gafă politică”. Dialogul pe care îl are jurnalistul cu Tereza Culianu-Petrescu este interesant pentru că, în timp ce o aștepta să sosească la întâlnire, se simte urmărit, sora decedatului excluzând amestecul legionarilor, vinovații fiind, din punctul ei de vedere, cei din securitate. Singura posibilitate admisă de detectivul Weiss, dar în sensul de opinie personală ”numai și numai cu caracter de părere care nu are absolut nici o importanță” ar fi că ”autorul crimei ar putea fi cineva din interiorul universității”.

Reportajul se încheie cu o listă de patru ipoteze ale crimei și cu o observație finală, care vine ca o concluzie. Din punctul lui de vedere, crima ar fi putut fi comisă de un student sau profesor de la universitate, de o organizație naționalistă, de cineva care dorea să oprească căsătoria cu Hillary ori să beneficieze de polița de asigurare de 150.000 de dolari sau de serviciile de informații naționale pentru a bloca critica politică. În concluzia anchetei, jurnalistul Cornel Nistorescu susține că executarea unei crime în spațiu închis este riscantă pentru asasin, care s-ar fi descurcat mai ușor în spațiu exterior, în timp ce profesorul român se deplasa spre serviciu trecând prin cartierul afro-american. Din punctul său de vedere, un lichidator profesionist ar fi ales ”varianta execuției pe traseu”, undeva pe stradă, într-un parc sau în jurul blocului. Interviul Lumea est-europeană, o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii a fost publicat în nr. 13(63) din 5 aprilie 1991 al revistei culturale 22, în preajma sărbătorii Paștelui, motive pentru care paginile revistei sunt înțesate de imagini de icoane și sculpturi de lemn basarabene.

În textul Istoria unui interviu, după zece ani, Gabriela Adameșteanu povestește cum a decurs interviul, acea ”amplă discuție înregistrată pe o casetă și jumătate, în seara zilei de 2 decembrie 1990, în Chicago” și informează cititorul că peste două luni, în 3 februarie 1991, a fost victima unui accident rutier colectiv, în aceeași mașină aflându-se Emil Constantinescu și un ziarist de la România liberă, accident comis undeva între Baia Mare și Sighet. În volumul Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, Ted Anton relatează episodul interviului acordat de savant revistei 22 în care Culianu ar fi făcut declarații critice la adresa Securității și a KGB-ul. În opinia autorului american, Ioan Petru Culianu ar fi regretat apoi că ar fi făcut aceste afirmații, dus de valul discuției, el părea să fi uitat că ziarista avea reportofonul pornit. În cursul aceleași zile, scriitorul, ”panicat”, și-ar fi sunat sora aflată în Franța pentru a discuta această chestiune care părea să-l îngrijoreze.

Moartea savantului este anunțată de-abia în ediția din 31 mai, în editorialul intitulat Dacă am putea… semnat de Victor Bârsan, în care crima este numită ”cumplită mârșăvie” și ”catastrofă națională”. În pagina a treia, este publicată rubrica In memoriam, compusă din două texte semnate de Vladimir Tismăneanu, Cei pe care zeii îi iubesc mor tineri și de Șerban Anghelescu, Laudatu si, o, mi signor, per sora nostra morte corporale. În pagina a șaptea, este publicat un interviu neobișnuit, intitulat Un rege, un savant, o crimă, luat unei persoane anonime, cu precizarea asumării responsabilității pentru conținutul informațiilor comunicate. Interviul este subintitulat O crimă atipică produsă într-un ”oraș al violenței”, informațiile fiind importante pentru că sunt oferite la zece zile după asasinat, sub protecția anonimatului. În interviu, se susține că această crimă fost comisă de un profesionist și este proiectată pe fundalul vizitei regelui Mihai, care a sosit în Statele Unite invitat de comunitatea românilor din New York și de organizațiile Council of Foreign Relations și National Committee for Foreign Relations. Persoana anonimă creează o conexiune între crimă și vizita regelui și pare să cunoască în detaliu programul vizitei și informații din intimitatea lui Ioan Petru Culianu.

În suplimentul Cotidianul din 18 mai 1992 s-a publicat conținutul integral al emisiunii Viața spirituală, difuzată în direct de Televiziunea Națională în 23 noiembrie 1991, al cărei subiect a fost asasinarea savantului român. Moderatorul emisiunii Te comănduiesc să faci un simpozion în cinstea mea postumă a fost Mihaela Cristea, iar invitații, cei care l-au cunoscut pe Culianu: Andrei Pleșu, Andrei Oișteanu, Paul Drogeanu și Șerban Anghelescu. Conform Terezei Cuianu-Petrescu, în timpul studenției la București, Culianu făcea parte din ”grupul de 7” împreună cu studenții Șerban Anghelescu, Dorin Liviu Zaharia, Dumitru Radu Popa, Victor Ivanovici, Silviu Angelescu, Paul Drogeanu, o parte dintre membrii grupului fiind invitați la această emisiune. Tot în perioada studiilor l-a cunoscut și pe Andrei Pleșu, fiind prezentați de Victor Ivanovici, Culianu părându-i a fi, la prima vedere, ușor timid, chiar ”retractil”, Pleșu simțindu-se ”epatat de lecturile și de înzestrările lui, acestea din urmă având, în mod vădit, însemnele fenomenalului prin capacitatea de muncă și energia de care dispunea.

După Sorin Antohi, Ioan Petru Culianu a fost considerat ”cel mai bun student al universității din ultimii cincizeci de ani”. În cursul emisiunii, s-a discutat despre calitățile ieșite din comun ale profesorului Culianu, o persoană hiperdotată. Culianu era numit ”pasărea măiastră” de colegii de la facultatea bucureșteană; el părea să aibă o ”taină” aparte, o ”apropiere de geniu” și ”se mișca cu o viteză uluitoare care era a grației”. Apoi, invitații pomenesc despre ”pariul cu inteligența metalică” pe care l-ar fi făcut prietenul lor în Italia, despre ”erudiția metalică”, cerebralitatea lui cu ”luciri metalice”, înainte de asta, Pleșu vorbind despre evoluția savantului, pe care o compară cu un glonte țîșnit din pistol.

Singurii care au jubilat la ideea de moarte în grupul sanitar au fost cei de la revista România Mare, care, în februarie 1992, au publicat un articol descreierat despre acest asasinat. Aflăm de la Ted Anton că acest articol ”a retrezit interesul FBI-ului chiar într-un moment în care detectivii din Chicago găsiseră ceea ce părea prima pistă serioasă”, textul, intitulat Crimă de lez-eminescu, fiind publicat la rubrica Falși dizidenți din ediția 28 februarie 1992. Textul critică un articol publicat de Dorin Tudoran, prieten al lui Ioan Petru Culianu, poreclit Minciunel Gogonel, în revista Agora, articol ”dedicat memoriei lui Rene Tavernier și lui Ioan Petru Culianu”, numit ”putoarea din Chicago”, ”pigmeu”, ”excrement”, ”mortul din closet” care ”în creierul (său) fecaloid” îndrăznește să îl învinuiască pe Eminescu de faptul că ar fi transmis românilor un filon psihic bolnav și o manie a naționalismului extremist:

”Pe Tavernier să-l lăsăm să-i tihnească hodina în taverna lui eternă și să încercăm să înțelegem de ce dorin tudoran îi aduce un ditirambic omagiu celui de-al doilea, un destul de obscur cercetător în istoriografia și istoria religiilor, pasionat de eros și magie în epoca Renașterii ca și de peregrinări ”out of this world” pe care, acum, după ce a răposat în poziția șezut pe un w.c. din Chicago, are în sfârșit putința să le facă însoțit de Ghilgameș, de Einstein sau de orice alt companion care-i împărtășește concepțiile și gusturile”.

În 21 octombrie 1995, cotidianul Ziua începe o campanie de presă în care adună informații despre asasinul anonim al profesorului Culianu. Campania demarează cu titlul Niciodată nu este prea târziu pentru descoperirea autorului unei crime politice, oferindu-se o recompensă de 10.000.000 de lei pentru informații despre criminal pe baza publicării portretului robot al acestuia, elaborat de organele de anchetă din Statele Unite. Articolul intitulat Computerul – o pasiune fatală consemnează faptul că profesorul român avea pasiunea de a sparge baze de date informatizate, motiv pentru care un serviciu de informații ar fi vrut să-l elimine. Reporterii trag această concluzie după ce analizează mărturia unui student american care a declarat că văzuse cu ochii lui mesajul ”Ioan Petru Culianu – Kill him!” pe ecranul computerului ce aparținea profesorului său.

Se precizează mai departe că unii cunoscuți ai lui Ioan Petru Culianu confirmă pasiunea acestuia pentru spargerea bazelor de date secrete. Campania Ziua continuă, suma oferită recompensă crește, informații noi fiind oferite în ediția Ziua din 26 octombrie 1995 de medicul psihiatru Ion Zaharia, prieten cu Bruno Wurtz, profesor la Universitatea din Timișoara și amic al lui Ioan Petru Culianu, care ar fi decedat la câteva săptămâni după asasinarea lui Ioan Petru Culianu.

În urma contactării Inspectoratului General de Poliție din Timișoara, jurnaliștii află că nu există nici un dosar privind moartea acestui individ, dar publică, totuși, afirmațiile psihiatrului, conform căruia acest Bruno Wurtz comunica cu Ioan Culianu prin intermediul computerului, metodă prin care Culianu ar fi trimis la Timișoara datele de contact ale unor adepți New Age din străinătate. În 2 noiembrie, intră în Afacerea Culianu și ziarul Cațavencu, contribuind cu încă cinci milioane de lei la recompensă, 35 de milioane în total suma finală. Cotidianul Ziua redă fragmente dintr-un text semnat de F.B. Crowley în care asasinatul este explicat prin legătura cu situația politică din România postcomunistă. În ediția din 16 noiembrie, recompensa crește la suma de 40 de milioane de lei, pentru că apare un misterios domn din orașul Brașov – nu se oferă mai multe informații – care oferă și el cinci milioane.

În revista Convorbiri literare numărul 19 din luna iunie 1991, apărută imediat după asasinat, s-a publicat rubrica In memoriam Ioan Petru Culianu, în cadrul căreia se menționează ponderea activității publicistice cu accente critice în scenariul crimei și se afirmă că asasinatul a fost resimțit ca o decapitare de către generația lui Culianu. Fragmentul citat poartă semnătura colectivă a redacției revistei, ”C.L.” redată prin majuscule și sugerează efectul pe care l-a avut asasinatul asupra colegilor de generație ai lui Culianu, care s-au simțit amenințați de o veritabilă ”decapitare”. În aceeași pagină, Liviu Antonesei vorbește de articolele politice ”lucide, critice” semnate de Culianu în revistele străine în care evalua și combătea politica ceaușistă și postdecembristă, dovedind, prin activitatea publicistică intensă, interesul față de cei de acasă. Jurnalistul american Ted Anton semnalează ”primul asasinat politic al unui profesor pe pământul Americii” și atrage atenția asupra publicisticii politice semnate de Culianu în presă.

Revista Contrapunct nr. 32/33 din 30 octombrie – 12 noiembrie 1992 reproduce traducerea articolului The Killing of Professor Culianu, inițial publicat de jurnalistul american în revista internațională Lingua Franca. The Review of Academic Life numărul 6, ediția din 1992. În interviul acordat ziarului Orizont numărul 7 din iulie 1997, semnat de Anca Lipan, intitulat Chicago University nu dorește dezlegarea enigmei Culianu! O ipoteză senzațională a lui Ted Anton, jurnalistul american afirmă că profesorul român ”a fost ucis la datorie”, textele sale publicistice conținând acuzații pentru care ar fi fost asasinat. Suplimentul cotidianului Adevărul, Adevărul literar și artistic dedică în 1996 două numere, 348 și 350, recenziei cărții lui Ted Anton, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu.

Articolul, intitulat O ecuație cu prea multe necunoscute, este semnat de Felicia Antip, care reconstituie biografia lui Culianu prin filtrul cărții lui Anton, cu mici tușe critice. În același text, jurnalista face o analiză a publicisticii din aceeași perspectivă, prelucrând informațiile din volumul scris de american, ajungând la punctul de origine al atitudinii vehemente a lui Culianu în articolele politice publicate, care ar fi, în opinia ei, perioada de final a anilor ’70. Atunci, savantul lucra la monografia lui Mircea Eliade și tocmai luase cunoștință de o aparentă implicare a acestuia în politica de extremă dreaptă și probabil dezamăgit de detaliul compromițător din biografia maestrului său, Culianu își schimbă atitudinea. Renunță la prudența caracteristică și adoptă un ton acuzator și un stil ofensiv care transpar în textele jurnalistice scrise și publicate mai târziu. În urma amenințărilor primite, savantul decide să nu mai scrie texte politice, orientându-se spre cele cu subiecte cultural-științifice.

În revista Luceafărul nr. 24 din 25 iunie 1997, Ion Crețu semnează un articol în care analizează publicistica politică scrisă de Culianu, pornind de la informațiile structurate de Ted Anton în volumul citat mai sus. Sub titlul Asasinarea profesorului Culianu: cui i-e teamă de trecut?, Ion Crețu remarcă incisivitatea articolelor politice publicate de Culianu după căderea regimului comunist, având impresia că această campanie politică târzie a lui Culianu urmărea un scop personal, acela de a-și păstra dreptul de a domicilia în străinătate, unde s-a refugiat cu ani în urmă de autoritățile comuniste. Ion Crețu face o confuzie, probabil din cauza dezinformării, Culianu, fiind cetățean olandez, nu ar fi avut motiv să devină disperat de o eventuală expulzare în România și din această cauză să lovească în imaginea țării în care risca, după Crețu, să fie retrimis. Nu ar fi fost prudent, nici logic, dar totuși, Crețu continuă pe această direcție, dezbătând inexplicabila incisivitate a articolelor politice publicate de Culianu după căderea regimului comunist, și nu înainte, când ar fi fost mai justificate, din punctul său de vedere, convins că savantul român, la fel ca alți membri ai diasporei, ofereau prin activitatea lor publicistică postrevoluționară, critică la adresa României postdecembriste, o justificare politică din teama de a nu fi retrimiși în țară după căderea comunismului. Pentru că, se întreabă Crețu, altfel, de ce nu ar fi anunțat Culianu poliția locală de seria de amenințări pe care le primea sau de spargerea apartamentului?:

”Aceasta stare de lucruri invită la meditație. Chestiunea amenințărilor are un dublu aspect, unul real și unul fictiv. Real în măsura în care Bucureștiul încerca să tempereze elanul anticomunist al intelectualilor români din diaspora, fictiv, în măsura în care aceiași intelectuali aveau mereu nevoie de o legitimitate politică în fața autorităților din țările de adopțiune”.

La sfârșitul anului 1998, revista 22 nr. 50 publică un interviu inedit luat de Gabriela Adameșteanu scriitorului Dumitru Radu Popa la New York în luna noiembrie a acelui an. Din discuție, intitulată Dialog despre Ioan Petru Culianu, reiese că un motiv al crimei ar fi putut fi publicistica acestuia. În articolul intitulat Războiul lui Culianu cu Securitatea. Mobiluri pentru un asasinat? publicat în Cuvântul nr. 12 din decembrie 1999, Ioan Buduca recenzează prima ediție a volumului Păcatul împotriva spiritului, analizând scrierile politice ale savantului român, în care savantul propunea soluții pentru redresarea economiei și democratizarea societății românești, considerate nerealiste. Fără rezerve și vizibil ironic, în articol se pleacă de la ideea că ”dragul și tragicul nostru Ioan Petru Culianu” ar fi fost ”campionul român al prostiilor pe domeniul programelor politice” (”Abia acum avem noi inventarul complet al prostiilor pe care le-a lansat în scrierile sale politice de după 1990”) constată semnatarul recenziei, ușor amuzat și condescendent. Desigur, Ioan Buduca scrie recenzia la o distanță de zece ani de la momentul în care publicistica lui Culianu a văzut prima dată tiparul, iar cititorul care parcurge textul său de la aceeași distanță în timp, este pus în situația similară de a ceda imboldului emoțional și a semnala tonul subiectiv al acestui material semnat de el în Cuvântul. Se observă faptul că Ioan Buduca din 1999 are o mare surpriză în momentul în care îl redescoperă, oglindindu-se în scrierile lui Culianu, pe Ioan Buduca din 1989 și modul lui de a gândi în acel context, când credea ”mitul potrivit căruia Culianu ar fi prevăzut detalii ale pseudorevoluției române”:

”Circula necontrazisă de nimeni informația că textul acestor previziuni (între care și manipularea cadavrelor de la morga din Timișoara ca fiind victime ale Securității ceaușiste dezlănțuite împotriva revoltei populare) ar fi fost scris înainte de decembrie 1989. Fals. A fost scris în aprilie 1990. Ceea ce cu adevărat prevăzuse Culianu era altceva: că Moscova va fi centrul de inițiativă al schimbării regimului Ceaușescu cu unul gorbaciovist. Dar cine nu se gândea la această posibilitate?”.

După zece ani de democrație, în lumina libertății, Culianu redevine din profet, un simplu om, pentru că aceia care îl privesc peste timp, s-au schimbat la rândul lor, stârnind, chiar și la zece ani distanță, furii provocate de dezamăgirea celor care, uitându-se înapoi, realizează suferința prin care au trecut în perioada comunistă. Dan C. Mihăilescu, în textul intitulat Întrebările lui Culianu, publicat în revista 22 nr. 23 din 1995, evidențiază existența unui ”duh malefic” care însoțește amintirea lui Culianu. După zece ani de democrație, cititorul Buduca percepe scrierile politice ale lui Culianu în mod diferit, considerând că acea campanie mediatică demarată de Culianu ar fi urmărit doar scopul de a înlocui fostele cadre ale Securității comuniste, o idee ”realmente idioată”, după Buduca, pe care Culianu îi critica pentru vinovăția de a fi implicați în moartea cetățenilor români în timpul Revoluției. Buduca nu înțelege de ce este Culianu atât de pornit pe specialiștii Securității comuniste, care sunt la fel de vinovați ca și ofițerii din armată și înalții potentați din Partidul Comunist (”de ce era Culianu direcționat numai împotriva specialiștilor Securității pe care, ori de câte ori avea prilejul, îi caracteriza drept cei mai idioți ofițeri de inteligență ai lumii?”).

Buduca analizează programul propus de Culianu în articolul Viitorul României în unsprezece puncte, considerat un proiect nerealist, creat de ”cel mai prestigios dintre diletanții Românei”, ignorând faptul că savantul român nu era specialist în economie sau politică, ci intelectual, scriitor și universitar care încerca să gândească cu glas tare ce e de făcut pentru ca țara recent eliberată să iasă cât mai repede de sub spectrul comunismului și să intre în rândul țărilor democrate. Paul Goma era conștient de faptul că democratizarea României și reconstrucția ei vor cere timp, gândindu-se încă din 1985 ce ar putea face România eliberată cu cei peste trei milioane de membri de partid, reprezentând aproape cincisprezece procente ale populației, propunând un program în articolul intitulat Întrebării …, anticipând greutățile cu care se confrunta economia românească, drama din agricultură, tragedia din industrie, lipsa de infrastructură, blocajul din transporturi și din domeniul construcțiilor:

”Soluții există, însă ele sunt de compromis, presupun timp (cel puțin un deceniu de ”așezare”, de ”cernere”, presupun considerabile eforturi materiale din partea statului (considerabile pentru că ”statul” va fi el însuși sărac precum Iov) și mai ales vindecarea unor traume (colectivizarea cu toate ale ei)”. Dar în industrie? Dacă în agricultură va fi doar o dramă, în industrie se va desfășura o adevărată tragedie: și nu doar din pricina monștrilor siderurgici, petrochimici, total nerentabili, ci mai ales din pricina sutelor de mii, chiar a milioanelor de oameni formați, pregătiți să lucreze în aceste ”ramuri” (și în altele, mai ”ușoare”, dar tot deficitare)”.

Cititorul observă că Paul Goma, deși nu era un specialist în politică și economie, lucru pe care îl admite, se recunoaște un ”nechemat-în-politică”, a intuit exact ce se va întâmpla în România de tranziție, proces încă neîncheiat. Chiar dacă au trecut deja zece ani de la democratizare, Buduca și mulți alții nu puteau înțelege de ce Culianu se gândea la ”agricultură modernă; dezindustrializare rapidă și masivă; mână de lucru ieftină pentru companiile străine; turism, impozite progresive”. Evaluând retrospectiv situația, o țară cu granițele blocate timp de aproape cincizeci de ani, unde nimeni nu făcea turism, nu putea înțelege cum s-ar putea câștiga și trăi din serviciile de turism și cele asociate cu acest fenomen, chiar dacă România a fost întotdeauna o țară cu relief frumos, dotată cu munte, litoral, și ar fi putut câștiga din asta. Ceea ce îl șoca pe Buduca era perspectiva concedierii muncitorilor din întreprinderile neprofitabile, dar s-a văzut că, în lungile decenii de tranziție, chiar așa s-a întâmplat; cu toate acestea, încă nelămurit și confuz, Buduca a concluzionat recenzia volumului semnat de Ioan Petru Culianu, asasinat în urmă cu zece ani, cu întrebarea: ”Inteligența radicală a lui Ioan Petru Culianu și prostiile sale la fel de radicale vor fi stat oare în balanța care a cântărit dacă acest om trebuie ucis, folosit sau lăsat în pace?”.

Revista Luceafărul nr. 28 din 23 iulie 1997 preia un material publicat în ziarul italian Avvenire în 6 mai 1997, articol reluat și de Jurnalul literar nr. 23-27/1997, în care Gianpaolo Romanato, profesor de istorie la Universitatea din Milano și prieten apropiat al savantului român, întreabă ”Cine a vrut moartea lui Culianu?”, aducând mărturii suplimentare la ceea ce el numește cazul Culianu. Peste paisprezece ani, în 2011, Gianpaolo Romanato publică un nou articol în care îl rememorează pe Culianu în revista L’Osservatore Romano ediția din 27 octombrie 2011, republicat de revista 22 în 22 noiembrie 2011. În acest text, Romanato vorbește despre activismul anticomunist lucid, critic, al prietenului său român și se întreabă ce legătură ar putea exista între textele scrise și asasinat. Întrebarea savantului italian, rămasă încă fără răspuns, reapare: ” De ce l-au omorât? În ce relație se află viața și scrierile acestui om cu asasinatul său?”, Romanato păstrând ipoteza unei probabile decizii de eliminare a lui Ioan Petru Culianu care ar fi putut fi luată de entități conjugate într-un context politic și social ambiguu.

În articolul intitulat Ioan Petru Culianu – biografia unui cărturar de geniu născut la Iasi într-o familie de mari intelectuali, victimă a unui asasinat neelucidat după 22 de ani, publicat în Adevărul în 19 aprilie 2013, jurnalistul Cezar Pădurariu subliniază posibila legătură dintre publicistica critică, lucidă, la adresa guvernului postdecembrist și asasinat. Jurnalistul face referire la textul intitulat O biografie, semnat de Tereza Culianu-Petrescu, sora profesorului Culianu, în Observatorul cultural nr. 87, 2001 în care se menționează existența unei ”complicități întru tăcere” în privința asasinatului care, din perspectiva ei, a fost executat la comandă politică. După unele surse, la acest asasinat ar fi participat șase persoane, dintre care doi indivizi ar fi plecat la Chicago cu această misiune.

Reflectarea crimei în presa internațională

Cotidianul Chicago Tribune a publicat patru articole despre asasinarea profesorului Ioan Petru Culianu. Primul articol, intitulat Professor Shot To Death At U. Of C. Instructor’s Killing Is A Mystery, a fost publicat imediat după crimă, în data de 22 mai 1991 și a fost semnat de jurnaliștii Jerry Crimmins, Teresa Wiltz și Linnet Myers. Ioan Petru Culianu este prezentat ca profesor de religie, specialist în istoria religiilor și a culturii, de origine română, la Universitatea din Chicago, în vârstă de 41 de ani. Detectivii responsabili cu ancheta au fost Detective Ellyn Weiss de la Wentworth Area Violent Crimes Unit, Detective Steven Glynn și locotenent Reynolds. Conform raportului poliției, se precizează că profesorul a fost descoperit mort în urma împușcării într-o cabină de toaletă, în baie. În momentul primei discuții cu reporterii, investigatorii au afirmat că nu au găsit nici o armă la locul crimei, victima decedând în urma împușcării în cap. Jurnaliștii au stat de vorbă cu Frank E. Reynolds, profesor coleg al lui Culianu, care a specificat că Ioan era într-o perioadă bună a vieții sale, tocmai i s-a oferit o poziție permanentă la universitate și urma să se căsătorească cu Hillary S. Wiesner. O parte dintre studenți și profesori erau de părere că Ioan Petru Culianu ar fi putut fi ucis din cauza agitațiilor politice din țara de proveninență. Reprezentanții poliției au luat în calcul și ipoteza sinuciderii, caz în care arma ar fi putut fi furată de cineva până să ajungă poliția. Aceștia au comunicat reporterilor că aproximativ 25 de persoane au fost văzute în baia de la etajul trei a clădirii Swift Hall după comiterea crimei, printre care se aflau angajați ai instituției, cadre didactice, studenți, paznici și gardieni, pompieri și paramedici.

În urma verificării, s-a descoperit o rană produsă prin împușcătură în partea dreaptă a craniului victimei, dar în acel moment al cercetărilor, polițiștii nu știau cu certitudine cum a fost produsă rana. De asemenea, lucrătorii de poliție au comunicat reprezentanților presei că doar a doua zi se va putea știi cu certitudine dacă moartea a fost o crimă sau o sinucidere, după efectuarea autopsiei. Nu s-au găsit urme ale unei încăierări sau ale unui furt, portofelul aflându-se încă în buzunarul profesorului. Prima ipoteză a poliției a fost prezența unei alte persoane în cabina de toaletă vecină ce ar fi tras cu arma de sus ucigându-l pe profesor, care ar fi privit în sus, atent la zgomotul produs. Eventualii asasini ar fi putut fi din zona politică românească, profesori sau colegi de la facultate ori studenți furioși. Reporterii au discutat și cu Gregory Spinner, student al profesorului Culianu, care susținea că Ioan Petru Culianu ar fi fost speriat că ar putea fi ucis, i-ar fi spus acest lucru la începutul lunii mai. De asemenea, Gregory susținea că sursa pericolului ar proveni din țara natală și că în cursul lunii septembrie, profesorul i-ar mai fi spus că a fost amenințat de cineva. Sunetul împușcăturii a fost auzit de una dintre secretarele facultății pe la ora 1:05, care l-a văzut pe Culianu intrând în baie. După împușcătură, secretara l-a strigat pe profesor, dar n-a auzit nici un răspuns, de aceea a trimis pe cineva înăuntru, un student absolvent, să vadă ce s-a întâmplat.

Conform afirmațiilor acestuia, victima zăcea sângerând, moment în care a fost chemată poliția. Brigada de pompieri nr. 60 împreună cu un echipaj de ambulanță a sosit la locul crimei înaintea echipajului de poliție, nici ei nu au găsit nici o armă acolo. Locotenentul Reynolds a explicat că pompierul în cauză a observat faptul că un geam care dădea spre interiorul curții era deschis în baie, dar Detective Steven Glynn a adăugat că nimeni nu ar fi putut coborî pe acolo, ”decât dacă ar fi putut zbura”. Baia dispune de opt sau nouă cabine de toaletă, este folosită des și are doar o intrare, din hol. Mai mulți martori au declarat că au văzut două scări mari și înalte fixate de peretele clădirii, care ajungeau până la etajul trei, dar pompierul a răspuns că scările în cauză au fost montate în timp ce echipajul său era de față, deci după comiterea crimei. Detective Weiss a precizat că scările se află ”pe partea greșită a clădirii”, pe unde nu ar fi fost posibilă evadarea din baie.

Reporterii au discutat și cu studenții profesorului decedat, de la care au aflat faptul că profesorul Culianu studia gnosticismul, magia, islamismul, efectul drogurilor asupra psihicului uman. Larry Arbeiter, purtătorul de cuvânt al Universității din Chicago, a transmis reprezentaților presei informații biografice despre Ioan Petru Culianu, profesor care provenea din România, de unde a emigrat în Italia și Franța. Culianu era cetățean olandez, unde a profesat între anii 1976-1985, de unde a fost invitat la Universitatea din Chicago ca guest lecturer în anul 1986, iar peste o lună, în iulie, urma să fie angajat permanent în cadrul universității. Profesorul Culianu a scris mai multe volume de istoria religiilor, puse în vânzare în incinta universității. De asemenea, acesta organiza conferințe pe tematica specializării sale și a înființat revista Incognito / Incognita, despre care profesorul Reynolds spunea că ar fi fost ”o încercare de a conecta domeniul științelor cognitive (o formă a psihologiei) cu acela al studiilor religioase”. Articolul se încheie cu detalii despre ceremonia memorială organizată la ora 11.30 dimineața, la Bond Chapel, 1125 E 58th Street. În articolul de a doua zi, Chicago Tribune a publicat informații obținute în urma autopsiei efectuate de medicul Robert Stein. Cmdr. Fred B. Miller a declarat că ”acest deces este tratat de poliție ca o omucidere”, ipoteza sinuciderii fiind eliminată după efectuarea autopsiei, în urma căreia s-a constat că glonțul a intrat prin spatele craniului, declanșat de asasin, care ar fi tras din cabina alăturată, cu o armă de calibru 25.

Criminalul ar fi reușit să scape fugind pe scări. Ipoteza sinuciderii a fost eliminată pentru că victima a fost găsită singură, blocată într-o toaletă, dar absența armei a anulat această posibilitate. Sunetul împușcăturii a fost auzit de mai multe persoane care nu s-au gândit că ar fi putut fi vorba despre o armă. A fost eliminată și ipoteza furtului eșuat într-o crimă, deoarece victima avea asupra ei portofelul cu acte și bani. Cmdr. Fred B. Miller de la divizia de detectivi Wentworth Area a precizat că un număr de cinci detectivi sunt angrenați în această anchetă lucrând contracronometru și nu a negat posibilitatea ca FBI sau Interpol să intervină în investigație, ulterior.

Jurnaliștii publică informațiile colectate de la participanții la serviciul ceremonial desfășurat în Bond Chapel, la care au participat membri ai familiei, prieteni, cunoscuți, colegi și studenți. Greg Spinner a declarat că profesorul Culianu i-ar fi mărturisit că era speriat și își simțea viața în pericol și că sursa acestuia era indicată de victimă în direcția țării natale. Ioan Petru Culianu era popular printre studenți, mulți îl considerau ”profesorul lor preferat”, dintre ei, studenta Julia Speller a afirmat: ”Am rămas fără cuvinte. Este nedrept. A fost un om special”. Președintele Unviersității din Chicago, Hanna H. Gray, a făcut o declarație oficială în care a precizat că moartea profesorului Ioan Petru Culianu este o mare pierdere pentru instituție. Articolul din 2 iunie 1991 informează că, în echipa de anchetă a asasinatului comis în 21 mai la Universitatea din Chicago, a fost inclus un agent FBI vorbitor de limba română.

După crimă, în comunitatea românească din Statele Unite s-a instalat frica și convingerea că asasinatul a fost o execuție menită să reducă la tăcere comentariile politice. Jurnalista a obținut puncte de vedere și declarații din partea reprezentanților diasporei românești din New York, Andrei Codrescu, Liviu Cangeopol, Ionel Mikleu, Dorin Tudoran, Mircea Sabau. Liviu Cangeopol, editor al publicației Lumea liberă din New York, a declarat că asasinatul a împrăștiat teroarea în rândul redactorilor de la revista unde Ioan Petru Culianu a publicat articolele politice: ”Mi-e frică să nu fiu ucis și eu. Tuturor ne este frică. Poate că cei care l-au ucis vor ca tuturor românilor aflați în exil să ne fie frică”. Andrei Codrescu, jurnalist la National Public Radio și eseist consacrat în Statele Unite susține că această crimă pare să fie comisă de un profesionist.

Sora victimei, Tereza Culianu-Petrescu a amintit că în urmă cu un an a fost comis un jaf în apartamentul profesorului Culianu din Hyde Park, căruia i-a fost distrus computerul și i-au fost furate dischetele. Jaful a fost confirmat de reprezentanții poliției și de oficialii de la universitate, dar nu s-au oferit informații suplimentare. Sora victimei a precizat că înainte cu patru zile de asasinat, Ioan Petru Culianu a sunat-o și a informat-o că amână vizita în țară pentru că îi era frică. Tereza Culianu-Petrescu a discutat cu jurnalista despre scrierile politice ale fratelui său în publicațiile exilului românesc, în care critica și condamna noua conducere instalată în România după Revoluția din 1989. Plângând, aceasta i-a menționat perioada fericită prin care trecea fratele ei, având o slujbă care îl pasiona și o femeie de care era îndrăgostit. În opinia familiei și prietenilor, aceste scrieri ”i-au schimbat viața”, dar i-au provocat și sfârșitul. După logodnica sa, Ioan Petru Culianu ar fi prins curaj să scrie publicistică politică după căderea dictatorului Ceaușescu. Cu toate acestea, poliția nu are încă certitudinea unui asasinat politic, informează lt. Kenneth Bringe, acting commander la divizia de detectivi Wentworth Area.

Articolul intitulat After Years Of Chasing The Story Of Slain Scholar, Author Ted Anton Can't Give Up The Ghost semnat de John Blades în Chicago Tribune în 15 noiembrie 1996 recenzează volumul Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu scris de Ted Anton. În urma anchetei derulate în Chicago și parțial în România, Ted Anton a aflat că Ioan Petru Culianu era antipatizat de unele persoane din mediul academic, care îl suspectau pentru atracția sa față de vrăjitorie și magie neagră. Autorul interpretează crima ca pe un asasinat politic comis de Securitate, care l-ar fi redus ”la tăcere” pe profesor din cauza poziției critice vehemente luate față de regimul comunist în publicația Lumea liberă. Ipoteza asasinatului politic nu este încă certificată de poliția din Chicago; conform declarației date de detectivul Al Mcguire, nu s-a ajuns la nici o concluzie privind natura crimei până în acel moment, asasinatul fiind considerat neelucidat încă.

La un an și jumătate de la comiterea asasinatului, articolul intitulat Scholar’s Death Remains a Mystery publicat în The New York Times în 17 ianuarie 1993 trece în revistă contextul crimei și evoluția anchetei, în cursul căreia au fost interogate peste o sută de persoane. În timpul scurs de la moartea profesorului, au fost vehiculate ipoteze ale crimei, care pornesc de la asasinatul politic, considerat a fi fost pus în practică din cauza articolelor critice la adresa guvernului postcomunist, semnate de Culianu în ziarul Lumea liberă din New York. Jurnaliștii de la The New York Times au discutat cu Pacepa, fost ofițer de Securitate, refugiat în Statele Unite din anul 1978, care a sugerat că guvernul român postcomunist l-ar fi vrut mort pe profesorul Culianu pentru că, în articolele sale, acesta ar fi insinuat că Securitatea era încă activă în structurile politice românești, afectând imaginea țării și relația acesteia cu Statele Unite. Conform lui Pacepa, împușcarea în ceafă este o metodă tipică Securității, iar în modul de operare în cazul lui Culianu, poate fi observată cu ușurință implicarea Securității. Andrei Codrescu este și el convins că asasinatul lui Culianu a fost comis de Securitate, în timp ce Hillary Wiesner este descumpănită și nu crede că va fi cineva tras la răspundere, vreodată, pentru această crimă. Anchetatorii nu sunt siguri că asasinatul ar fi avut o motivație politică, detectivul McGuire argumentând că asasinii profesioniști folosesc de regulă arme de calibru mare, trag mai multe gloanțe și nu operează în spații circulate. Reprezentanții autorităților române neagă implicarea în acest asasinat, motivînd că profesorul Ioan Petru Culianu nu ar fi reprezentat o amenințare.

În articolul Crimă la Chicago, pe care Umberto Eco îl dedică lui Ioan Petru Culianu și volumului scris de Ted Anton, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, în 10 aprilie 1997, în The New York Review of Books, republicat în volumul Ioan Petru Culianu. Omul și opera, coordonat de Sorin Antohi, eruditul italian analizează evoluția publicistică a lui Culianu care, dacă înainte de 1989 nu și-a asumat declarații politice clare în mass-media, după Revoluție devenise brusc ”un punct de orientare politică”. Activismul politic anticomunist și critica guvernului postdecembrist în presa internațională au declanșat reacții agresive materializate în amenințări, finalizate prin crimă. Umberto Eco menționează că a întreținut cu Ioan Petru Culianu o relație prin corespondență, dezvoltând o amiciție caldă, materializată în câteva întâlniri la evenimente publice. Eco rezumă episodul exilului tânărului Culianu în Italia și evidențiază prezența unor ”forțe politice ostile” conturate treptat în viața lui profesorului Ioan Petru Culianu.

Textul The Murder of a Scholar Swept Up in Dark Forces publicat în The New York Times în 27 noiembrie 1996 de Richard Bernstein constituie recenzia volumului Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu semnat de Ted Anton, profesor la DePaul University, încadrat de Bernstein în categoria true-crime story. Povestea se desfășoară pe un fundal academic marcat de imixtiunea politicului violent, demarat odată cu Revoluția din 1989, iar datorită calităților sale și parcursului intelectual și personal, Ioan Petru Culianu devine un personaj emblematic al societății moderne de final de secol XX. Articolul accentuează enigma din jurul asasinatului și strategia urmată de Ted Anton în derularea anchetei jurnalistice, ipotezele de la care pornește și imersiunea în biografia victimei, pentru sondarea motivelor ce ar sta la baza comiterii crimei. În opinia lui Ted Anton, Culianu ar fi căzut victimă unui asasinat instrumentat de Securitate sau de o o sectă naționalistă românească din exil, în condițiile în care opoziția deschisă afișată de Culianu față de ascendența Securității în contextul politic postrevoluționar a fost potențată de abilitățile sale de publicist și de prestigiul său de protejat al lui Mircea Eliade. În opinia ziaristului, reconstituirea biografiei lui Ioan Petru Culianu, operată de Ted Anton constituie o demonstrație a configurării mobilului crimei din perspectiva asasinilor.

Articolul The Killing of Professor Culianu a fost publicat de Ted Anton în jurnalul Linguafranca volumul 2, numărul 6, ediția din septembrie-octombrie 1992, aproximativ la un an jumătate distanță de la comiterea asasinatului, demarând cu prezentarea ultimei zi de viață a profesorului Culianu, în care acesta a susținut un curs de gnosticism. Asasinatul a șocat universitatea, declanșând o anchetă lungă și complexă, ipotezele avute în vedere inițial de investigatori fiind legate de invidia colegială, ocultism, neconfirmate pe parcursul anchetei, care a scos la iveală, în schimb, activitatea publicistică critică la adresa guvernului postrevoluționar, susținută de Ioan Petru Culianu în mass-media internațională, în urma căreia ar fi primit amenințări cu moartea, ca și alți activiști intelectuali din exilul românesc.

Cazul se particularizează prin dimensiunea academică, devenind primul caz de asasinare politică a unui cadru didactic străin pe pământ american. Ted Anton introduce cititorul în istoria României, dominată de puterile străine corupte și crude în cursul procesului istoric. În privința istoriei recente, Culianu ar fi susținut ipoteza confiscării Revoluției de către forțe obscure, la fel ca Andrei Codrescu, Edward Behr și Nestor Ratesh,. Mai departe, Anton vorbește despre ficțiunea semnată de profesorul român în revistele literare din străinătate, în special The Intervention in Jormania, care s-a transformat în nonficțiune în momentul în care s-a adeverit parțial.

Interviul acordat de Ioan Petru Culianu revistei culturale 22 este menționat ca având o importanță decisivă în economia crimei. După publicarea interviului, apartamentul profesorului, situat în Hyde Park, a fost spart, de unde i-au fost sustrase televizorul, computerul, dischetele și câteva sticle de vin. Victima a interpretat spargerea ca pe un avertisment, având în vedere că, în familia lui, s-a perpetuat de-a lungul timpului spaima față de Securitate, iar în acele momente, Culianu încerca să-și scoată sora, pe Tereza Culianu Petrescu și cumnatul, din țară. De asemenea, relațiile apropiate cu regele Mihai I al României ar fi fost un alt element important în contextul asasinatului. Speriat de amenințările cu moartea, despre care a discutat cu Dorin Tudoran, Culianu și-a amânat plecarea în țară cu trei zile înaintea morții, unde era așteptat la o conferință organizată de Academia Româno-Americană.

În plus, Culianu și-a schimbat broasca și cheia ușii de la biroul său din incinta Divinity School. Conform medicului legist Robert T. Stein, un singur glonte a penetrat craniul profesorului, țâșnind afară pe o nară, modul de operare sugerând ucigași în cunoștință de cauză. După Ion Pacepa, fost general de securitate, asasinatul ar fi fost comis în manieră tipică KGB. Dezinformarea și panica s-au răspândit în rândul diasporei românești din străinătate, pe măsură ce alți scriitori primeau amenințări cu moartea. Vladimir Tismăneanu a fost amenințat în publicația România Mare, iar Dorin Tudoran a fost avertizat că i s-a pregătit un glonte ce-i poartă numele. Ted Anton a realizat investigația pornind de la ideea de lectură a locului crimei, ”a murder site is a text”, interpretat ca un text ce comunică informații despre intenția asasinilor și modul lor de gândire, din care ar putea fi extras mobilul asasinatului.

Articolul Eros, Magic, and the Death of Professor Culianu publicat în The Washington Post de Ted Anton în 1996 reproduce primul capitol al volumului Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, intitulat Religia ca sistem, textul prezentând în detaliu ultima zi de viață a lui Ioan Petru Culianu, petrecută în incinta Divinity School, University of Chicago. Ultimul curs susținut de profesor în sala 202 a clădirii Swift Hall a fost Fundamentals of Comparative Religion, unde a dezbătut cu studenții tema manuscriselor de la Nag Hammadi. În 21 mai 1991, se desfășura târgul anul de carte, unde Culianu a stat de vorbă cu studentul Alexander Arguelles, apoi profesorul a intrat la cantina facultății la subsol, după care a urcat la biroul de la etajul trei, a intrat la secretariat să-și ia corespondența și s-a îndreptat spre biroul său. Gwen Barnes, secretara departamentului, culegea un text întregistrat cu căștile la urechi. La un moment dat, o altă secretară îi face semn să-și dea jos căștile pentru că s-a auzit un zgomot ca de țeavă de eșapament sau de petardă.

După cinci minute, profesorul Jerry Brauer iese să vadă ce s-a întâmplat, îndreptându-se spre toaletă, în fața căreia se afla un student care l-a sfătuit să nu intre. Brauer deschide ușa și îl vede pe studentul Jim Egge în fața celei de-a doua boxe a toaletei, de unde ieșea o mână pe care se afla un ceas de opal și o baltă mică de sânge. La locul crimei, a apărut un echipaj de pompieri și paramedici care i-au pus victimei o mască de oxigen. Decanul a solicitat să i se permită să vadă fața decedatului, dar nu și-a dat seama cine este; victima avea fața tumefiată, pământie și părea să aibă vârsta de aproximativ șaizeci de ani. Nu a fost recunoscut nici de secretara Gwen Barnes și nimeni nu a știut despre cine este vorba, până când un polițist a comunicat numele decedatului, pe litere, la telefon.

Textul Forces of Darkness, October 20, 1996 semnat de John Crowley în The Washington Post recenzează volumul Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, de Ted Anton, pornind de la biografia profesorului român, pe care admite că l-a cunoscut personal chiar înaintea crimei. Crowley expune parcursul profesorului român începând din România și până la Chicago, unde a preluat poziția lui Mircea Eliade, apoi semnatarul articolului continuă cu detalii despre căderea comunismului în Europa de Est și Revoluția din 1989. Mai departe, acesta informează că mare parte dintre cunoscuții lui Ioan Petru Culianu nu aveau cunoștință de riscul la care savantul s-a expus prin activitatea publicistică critică la adresa sistemului politic postcomunist.

Jurnalistul Tom McNamee semnează articolul intitulat A prof who dared to speak out – and was assassinated în ziarul Chicago Sun-Times în 27 octombrie 1996 în care recenzează volumul Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu scris de Ted Anton, profesor la Departamentul de limba engleză din cadrul DePaul University din Chicago. Tom McNamee menționează activitatea publicistică critică continuă și ”curajoasă” la adresa guvernului postcomunist român, considerată intolerabilă, în urma căreia Culianu ar fost executat ”în stilul preferat al asasinilor plătiți români”, în toaleta bărbaților de la Universitatea din Chicago.

Reflectarea asasinatului în presa internațională decurge, după Umberto Eco, în două etape: perioada primilor cinci ani care au urmat crimei, succedată de perioda de după anul 1996, când a fost publicat volumul scris de Ted Anton, intitulat Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu. În articolul Crimă la Chicago / Murder in Chicago, publicat în The New York Review of Books în 1997, scriitorul italian face o analiză comparativă a articolelor publicate înainte și după lansarea acestei cărți și observă că prezentarea profesorului român în lumină ocultistă a avut impact asupra percepției publicului în cazul Culianu. Dacă titlurile articolelor publicate în prima etapă sunt centrate pe cuvinte cheie ca moarte, ucis, asasinat, împușcat, seria de recenzii ale volumului semnat de Ted Anton introduc în scenă cuvinte cod ca fantomă, forțe ale întunericului, înclinând balanța spre o dimensiune magică a crimei.

Această evoluție îl intrigă pe publicistul italian și îl face să semnaleze existența unei chestiuni problematice care, din punctul său de vedere, constă în preluarea unei biografii reale și transferarea ei în ”teritoriul nebulos al mitului” printr-un proces ce a permis ”utilizarea atât de liberă” a informațiilor legate de persoana reală Ioan Petru Culianu, într-o materializare a conceptului de semioză nelimitată explicat ca formă de lectură liberă în care textul este modelat de interpreții săi pentru a servi scopurilor acestora:

”Cu toate acestea, orice comunitate de interpreți ai unui text dat (pentru a fi comunitatea interpreților acelui text) trebuie să ajungă, într-un mod sau altul, la un acord (chiar dacă nu definitiv și failibil) referitor la tipul obiectului (semiozic) de care se ocupă. Astfel, comunitatea, chiar dacă folosește textul ca teren de joc pentru a concretiza semioza nelimitată, în diferite situații trebuie să admită că este necesar să întrerupă puțin ”the play of musement”, și o poate face numai datorită unei judecăți în acord cu aceasta (chiar dacă tranzitorie). De fapt, simbolurile cresc, dar nu rămân niciodată goale. Dacă am insistat mai ales asupra diferențelor dintre poziția lui Peirce și diferitele forme de derivă, este pentru că i s-a întâmplat să observ, în multe dintre studiile recente, o tendință generală de a echivala semioza nelimitată cu o lectură liberă în care voința interpreților, pentru a folosi metafora lui Rorty, transformă textele până le dă forma ce folosește scopurilor lor”.

Umberto Eco consideră potrivită echilibrarea tendinței spre semioză nelimitată cu modul de ”lectură suspicioasă a lumii” benefică atât cercetătorului științific, cât și detectivului, în cadrul căreia luarea în evidență a indiciilor și lecturarea acestora sunt operate din perpectiva capacității indiciilor de ”a face sistem”, adică de a se lega împreună într-un lanț comun al semnificării. În viziunea lui Gerard Genette, personajele reale sau istorice tratate ca persoane fictive sunt o marcă a strategiei de ficționalizare a realității sau de factualizare a ficțiunii denumită de Genette ”ființă istorică tratată ca fictivă”.

După cum remarcă Richard Bernstein, fiind supusă unui proces de textualizare, victima devine un personaj emblematic al societății moderne de final de secol XX. Sorin Antohi menționează existența unui cult al lui Ioan Petru Culianu, a cărui formare ar fi facilitată de un complex de calități și de un context favorabil: descendența familială, genialitatea, aspectul fizic plăcut, ipostaza de refugiat politic, erudiția științifică, popularitatea câștigată printre studenți și colegi în străinătate, activismul anticomunist publicistic, literatura științifico-fantastică de succes. Marin Mincu propune teoria ”textualizării” biografiei savantului în urma asasinatului și proiectarea sa în mit, iar Matei Călinescu consideră că această crimă neelucidată și abilitățile oracular-profetice, actele de revoltă împotriva sistemului și dispariția misterioasă a victimei ar fi determinat intrarea acesteia în legendă: ”asasinarea nerezolvată a lui Culianu proiectează figura sa în legendă și mit”.

Cultul lui Ioan Petru Culianu este influențat și de procesul de ficționalizare în cursul căruia savantul primește un dublu rol, fiind simultan creator și personaj literar. În articolul intitulat I.P. Culianu, autor și personaj literar, publicat în Observatorul cultural nr. 685, 2013, Raul Popescu analizează ficționalizarea lui Ioan Petru Culianu, care apare ca personaj literar în volumul Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu de Ted Anton, în romanul thriller esoteric Prevestirea / Il Presagio de Claudio Gatti, la care Raul Popescu adaugă Vizuina de Norman Manea, Un singur cer deasupra lor de Ruxandra Cesereanu și Ravelstein de Saul Bellow. Referințe despre Ioan Petru Culianu există și în volumele Politics and the Occult: The Left, the Right, and the Radically Unseen de Gary Lachman și în cartea Sinister Forces. A Grimoire of American Political Witchcraft. Volume One: The Nine, de Peter Levenda.

Conceptul derridian de operă lecturabilă impune scrierii condiția de a fi lecturată și de a crea sens, chiar dacă autorul ei este absent prin anonimitate, prin neasumarea răspunderii pentru ceea ce scrie sau prin moarte. După Derrida, opera scrisă, caracterizată de atemporalitate și transcendentalitate trebuie să funcționeze atât în absența emițătorului, autorul, cât și a receptorului, cititorul, valoarea operei constând în profunzimea și multiplicitatea sensurilor descoperite de instanța cititoare în contexte cultural-istorice diferite.

Procesul de scriere este cel care asigură supraviețuirea operei în urma dispariției autorului și a audienței specifice căreia i-a fost adresat (”Prin scris, idealitatea obiectului este atât de bine consolidată încât poate supraviețui morții primului autor și comunității inițiale căreia i-a fost adresat” ). John Caputo analizează conceptul de ”depozitare a adevărului în literă” înțeles ca un proces de stocare a informației reale în text, reactualizată în mod continuu, prin lectură, de către generațiile următoare. Actul scrierii conservă informația, transmisă mai departe sub formă de cunoaștere, ce conține adevărul în stare virtuală, reînviată de actul lecturii. Acest adevăr este procesat și reactivat prin două operații diferite, cea de repetiție productivă, formată prin sedimentare, și cea de repetiție reproductivă, care salvează și conservă informația originală, pentru a contracara eventuala ei distrugere sau pierdere. Primul proces este progresiv, cel de-al doilea regresiv, implicând o reîntoarcere spre contextul inițial în care a fost produs, condiționat fiind de actul lecturii, înțeles ca ”dătător de viață”, recuperator, reactualizator, realizat de generații întregi de cititori. Este fenomenul semnalat de Ioan Petru Culianu în articolul intitulat Ex ossibus ultor …

”Un scriitor viu poate deranja din când în când Puterea (acest lucru rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale și de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci și un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toții știu – victime și călăi deopotrivă – că va veni un după, în care viclenia rațiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmașilor. Al urmașilor care vor vedea mai departe de dispariția unui scriitor, știind că aceasta nu poate produce nici un bine: ex ossibus ultor …, (1982)”.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie principală

Couliano, P. Ioan, Eros and Magic in the Renaissance, translated by Margaret Cook, foreword by Mircea Eliade, Chicago and London, University of Chicago Press, 1987 (1984), 265 p.

Couliano, I.P., Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, Massachusetts, Shambhala Publications Inc., 1991, 304 p.

Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, traducere de Florin Chirițescu și Dan Petrescu, postfață de Sorin Antohi, București, Nemira, 1995 (1978), 320 p.

Culianu, Ioan Petru, Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, scrise în colaborare cu H. S. Wiesner, traducere de Mihaela Gliga, Mihai Miroiu, Dan Petrescu, postfață de Dan Silviu Boerescu, București, Nemira, 1996 (1989), 219 p.

Culianu, Ioan Petru, Studii românești I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, traduceri de Corina Popescu și Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, București, Nemira, 2000, 398 p.

Culianu, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie și mituri, traducere din limba franceză de Tereza Culianu-Petrescu, cuvânt înainte al autorului, postfață de Horia-Roman Patapievici, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2002 (1990), 376 p.

Culianu, Ioan Petru, Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, ediție îngrijită de Mona Antohi și Sorin Antohi, traduceri de Mona Antohi, Sorin Antohi, Claudia Dumitriu, Dan Petrescu, Catrinel Pleșu, Corina Popescu, Anca Vaidesegan, cu un studiu introductiv de Sorin Antohi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2002, 362 p.

Culianu, Ioan Petru, Arta fugii. Povestiri, cu cinci desene ale autorului, prefață de Dan C. Mihăilescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2002 (scrise între 1967 și 1972), 252 p.

Culianu, Ioan Petru, Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, traduceri de Maria-Magdalena Anghelescu și Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, postfață de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2003, 264 p.

Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere. 1484, ediția a III a, traducere din limba franceză de Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, prefață de Mircea Eliade, postfață de Sorin Antohi, traducerea textelor din limba latină de Ana Cojan și Ion Acsan, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2003 (1984), 449 p.

Culianu, Ioan Petru, Iocari serio. Știință și artă în gândirea Renașterii, traduceri de Maria-Magdalena Anghelescu și Dan Petrescu, postfață de Horia-Roman Patapievici, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2003 (redactată în 1979), 220 p.

Culianu, Ioan Petru, Experiențe ale extazului. Extaz, ascensiune și povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, ediția a II-a, traducere de Dan Petrescu, prefață de Mircea Eliade, postfață de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2004 (1984), 318 p.

Culianu, Ioan Petru, Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, ediția a doua revăzută și adăugită, prefață de Matei Călinescu, ediție îngrijită de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2013 (2004), 299 p.

Culianu, Ioan Petru, Hesperus, prefață de Mircea Eliade, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2004 (1992), 208 p.

Culianu, Ioan Petru, Păcatul împotriva spiritului. Scrieri politice, ediția a II a adăugită, traduceri de Corina Popescu, Claudia Dumitrescu, Tereza Culianu-Petrescu, Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (1999), 266 p.

Culianu, Ioan Petru, Jocul de smarald, în colaborare cu H. S. Wiesner, traducere de Agop Bezerian, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (scris în 1987), 356 p.

Culianu, Ioan Petru, Mario G. Lombardo, Gianpaolo Romanato, Religie și putere, ediția a II a, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu și Șerban Anghelescu, ediție îngrijită de Tereza Culinau-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (1981), 243 p.

Culianu, Ioan Petru, Arborele Gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul modern, ediția a II a, traducere din limba engleză de Corina Popescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (1992), 382 p.

Culianu, Ioan Petru, Psihanodia. O prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celestă a sufletului și la importanța acesteia, traducere din limba engleză de Mariana Neț, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2006 (1983), 209 p.

Culianu, Ioan Petru, Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu și Șerban Anghelescu, postfață de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2006 (1985), 235 p.

Culianu, Ioan Petru, Studii românești I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, ediția a II a, traduceri de Corina Popescu și Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2006 (2000), 408 p.

Culianu, Ioan Petru, Călătorii în lumea de dincolo, ediția a III a, traducere din limba engleză de Gabriela și Andrei Oișteanu, prefață și note de Andrei Oișteanu, cuvânt înainte de Lawrence E. Sullivan (în românește de Sorin Antohi), Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2007 (1991), 330 p.

Culianu, Ioan Petru, Studii românești II. Soarele și Luna. Otrăvurile admirației, traduceri de Maria-Magdalena Anghelescu, Corina Popescu și Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2009, 247 p.

Culianu, Ioan Petru, Tozgrec, ediție îngrijită și traduceri de Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2010 (1981-1984), 408 p.

Culianu, Ioan Petru, Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză și alte studii, traduceri de Dan Petrescu, Corina Popescu, Hans Neumann; notă asupra ediției Tereza Culianu-Petrescu, introducere de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2012 (1981), 248 p.

Culianu, Ioan Petru, Iter in silvis II. Gnoză și magie, colecție coordonată de Tereza Culianu Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, traducere de Dan Petrescu, introducere de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2013, 400 p.

Eliade Mircea și Ioan Petru Culianu, Dicționar al religiilor, cu colaborarea lui H. S. Wiesner, ediția a II-a, traducere din franceză Cezar Baltag, București, Humanitas, 1993 (1990), 334 p.

Bibliografie secundară

Achilles, Jochen, Ina Bergman, Liminality and the Short Story. Boundary Crossings in American, Canadian, and British Writing, edited by Jochen Achilles, Ina Bergman, Routledge, 2015, 282 p.

Agamben, Giorgio, Homo Sacer: Sovereign Power and Bare Life, translated by Daniel Heller-Roazen, California, Stanford University Press Stanford, 1998 (1995), 110 p.

Albu, Mihaela, Memoria Exilului Românesc. Lumea liberă din New York, București, Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, 2008, 290 p.

Albu, Mihaela, Dan Anghelescu, Revistele literare ale exilului românesc. Luceafărul, București, Ideea Europeană, “Biblioteca Ideea Europeană”, 2011, 265 p.

Antohi, Sorin, Ioan Petru Culianu. Omul și opera, volum coordonat de Sorin Antohi, traduceri de Corina Popescu, Claudia Dumitriu, Ioana Ieronim, Cristina Ionică, Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2003, 646 p.

Antohi, Sorin, Religion, Fiction, and History. Essays in memory of Ioan Petru Culianu, volum coordonat de Sorin Antohi, București, Nemira, 2001, două volume, 415, 590 p.

Anton, Ted, Eros, Magic and the Murder of Professor Culianu, Illinois, Northwestern University Press, 1996, 301 p.

Anton, Ted, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, ediția a II a românească revăzută, traducere de Cristina Felea, prefață de Andrei Oișteanu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (1996), 330 p.

Baciu, I., Cum funcționează creierul. Cluj-Napoca, Dacia, 1974, 255 p.

Back, Les & John Solomos, 2000, Theories of Race and Racism. A Reader edited by Back Les and John Solomon, London and New York, Routledge, 2000, 673 p.

Barthes, Roland, Image, Music, Text, essays selected and translated by Stephen Heath, London, Fontana Press, HarperCollinsPublishers, 1977, 220 p.

Barthes, Roland, Romanul scriiturii. Antologie, selecție de texte și traducere Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, prefață Adriana Babeți, postfață Delia Șepețeanu-Vasiliu, București, Univers, 1987, 376 p.

Barthes, Roland, J.L. Baudry, J. Derrida, J.J. Goux, J.L. Houdebine, J. Kristeva, M. Pleynet, J. Ricardou, J. Risset, Ph. Sollers, Tz. Todorov, Pentru o teorie a textului. Antologie ”Tel Quel” 1960-1971, București, Univers, introducere, antologie și traducere Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, 1980, 491 p.

Barthes, Roland, S/Z, translated by Richard Miller, preface by Richard Howard, Oxford, Blackwell, 2002, 284 p.

Bârna, Nicolae, Țepeneag: introducere într-o lume de hârtie, București, Albatros, 1998, 284 p.

Borges, Jorges Luis, Făuritorul, traduceri și note de Irina Dogaru, Cristina Hăulică și Andrei Ionescu, cuvânt înainte, prezentări și ediție îngrijită de Andrei Ionescu, Iași, Polirom, ”Literatură universală”, 2006 (1960), 180 p.

Bourdieu, Pierre, The forms of capital în Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education, edited by J. Richardson, New York, Greenwood, 1986, pp. 241-258.

Braga, Corin. 10 studii de arhetipologie, Cluj-Napoca, Dacia, „Mundus Imaginalis”, 2007, 260 p.

Brateș, Teodor, Trilogia revoluției române în direct: câteva zile dintr-o viață, București, Ager-Economistul, 2004, 294 p.

Buciu, Marian Victor, Țepeneag între onirism, textualism, postmodernism, Craiova, Aius, 1998, 272 p.

Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților, Iași, Polirom, 2011 (2008), 423 p.

Burke, Sean, The Death and Return of the Author: Criticism and Subjectivity in Barthes, Foucault and Derrida, Edinburgh, Edinburgh University Press, 1998 (1992), 302 p.

Caputo, D., John, ”The Economy of Signs in Husserl and Derrida: from Uselessness to Full Employment” in Deconstruction and Philosophy: The Texts of Jacques Derrida, edited by John Sallis, Chicago and London, University of Chicago Press, 1987, pp. 99-113.

Caputo, D., John, Radical Hermeneutics: Repetition, Deconstruction, and the Hermeneutic Project, Indiana, Indiana University Press, 1987, 336 p.

Călinescu, Matei, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, ediția a II a revăzută și adăugită, traducere din limba engleză de Mona Antohi, Iași, Polirom, „Plural”, 2002, 256 p.

Cesereanu, Ruxandra, Imaginarul violent al românilor, București, Humanitas, 2003, 398 p.

Cesereanu, Ruxandra, Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții, Iași, Polirom, „Plural”, 2004, 232 p.

Chivu, Carmen și Mihai Albu, Dosarele Securității. Studii de caz, Iași, Polirom, „Document”, 2007, 176 p.

Ciobotea, Radu, Reportajul. Tehnici de redactare, Chișinău, Cartier, 2012, 221 p.

Coande, Nicolae, Intelectualii români și curtea regelui, București, Tracus Arte, 2011, 206 p.

Codoban, Aurel, Exerciții de interpretare, Cluj-Napoca, Dacia XXI, „Discobolul XXI. Filozofie”, 2011, 281 p.

Codoban, Aurel, Imperiul comunicării. Corp, imagine și relaționare, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, „Refracții”, 2011, 105 p.

Coleridge, Samuel Taylor, Biographia Literaria, Auckland, Floating Press, 2009 (1817), 663 p.

Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coordonat de Mihai Coman, Iași, Polirom, ”Collegium. Media”, 1999, volumul I, 229 p.

Coman Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coordonat de Mihai Coman, Iași, Polirom, ”Collegium. Media”, 1999, volumul II, 254 p.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 1998 (1997), 599 p.

Corobca, Liliana, Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Iași, Polirom, ”Cartea Românească”, 2014, 376 p.

Corti, Maria, Principiile comunicării literare, traducere de Ștefania Mincu, prefață de Marian Mincu, București, Univers, „Studii”, 1981 (1976), 211 p.

David, Dan, Prelucrări inconștiente de informație, Cluj-Napoca, Dacia „Științe sociale”, 2000, 190 p.

Dâncu, Sebastian Vasile, Comunicare simbolică. Arhitectura discursului publicitar, ediția a II a, Cluj-Napoca, Eikon, 2009 (2003), 268 p.

Derrida, Jacques, Writing and Difference, translated with an introduction and additional notes by Alan Bass, London and New York, Routledge, 2005 (1967), 446 p.

Derrida, Jacques, Positions, translated and annotated by Alan Bass, Chicago, The University of Chicago Press, 1982 (1972), 122 p.

Derrida, Jacques, Limited Inc., translated by Samuel Weber, Evanstons, Illinois, Northwestern University Press, 1988 (1972), 160 p.

Dumistrăcel, Stelian, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcționale, Iași, Institutul European, „Academica”, 2006, 280 p.

Durand, Gilbert, Introducere în mitodologie. Mituri și societăți, traducere Corin Braga, Cluj-Napoca, Dacia, „Mundus Imaginalis”, 2004 (1996), 210 p.

Durand, Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză, traducere Irina Bădescu, București, Nemira, „Totem”, 1998 (1979), 320 p.

Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere, traducere Delia Ungureanu, Iași, Polirom, „Collegium. Litere”, 2008 (1983), 308 p.

Eco, Umberto, Limitele interpretării, traducere Ștefania Mincu și Daniela Crăciun, ediția a II a revăzută, Iași, Polirom, „Collegium. Litere”, 2007 (1990), 392 p.

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, în românește de Paul G. Dinopol, prefață de Vasile Nicolescu, București, Editura Univers, ”Colecția Eseuri”, 1978 (1963), 194 p.

Eliade, Mircea, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului. Mircea Eliade, București, Humanitas Bucuresti, ediție îngrijită de Mircea Handoca, 1992, 270 p.

Eminescu, Mihai, Poezii. Proză literară, ediție de Petru Creția, ediția a – II –a revăzută și adăugită, București, Cartea Românească, „Mari scriitori români”, 1984, vol. I, 424 p.

Escarpit, Robert, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, traducere Sanda Chiose Crișan, antologie, studiu introductiv, note, revizia textelor, tabel cronologic și glosar terminologic de Constantin Crișan. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980, 468 p.

Evans, Dylan, An Introductory Dictionary of Lacanian Psychoanalysis, London, Routledge, 1996, 264 p.

Feyerabend, Paul, Against Method, third editon, London, Verso, 1993 (1975), 336 p.

Florea, Ligia Stela, Gen, text și discurs jurnalistic, volum coordonat de Ligia Stelea Florea, București, Tritonic, „Comunicare. Media”, 2011, 408 p.

Foucault, Michel, Ce este un autor? Studii și conferințe, traducere de Bogdan Ghiu și Ciprian Mihali, cuvânt înainte de Bogdan Ghiu, postfață de Corneliu Bîlbă. Cluj-Napoca, Idea Design & Print, ”Panopticon”, 2004 (1969), 198 p.

Foucault, Michel, The Archaeology of Knowledge and the Discourse on Language translated from the French by A.M. Sheridan Smith, New York: Pantheon Books, 1972 (1969), 245 p.

Foucault, Michel, Arheologia cunoașterii, traducere, note și postfață de Bogdan Ghiu, București, Univers, „Filosofia culturii”, 1999 (1969), 288 p.

Foucault, Michel, Cuvintele și lucrurile, traducere de Bogdan Ghiu și Mircea Vasilescu, studiu introductiv de Mircea Martin, dosar de Bogdan Ghiu, București, Rao, „Biblioteca Rao”, 2008 (1966), 540 p.

Foucault, Michel, ”Of Other Spaces: Utopias and Heterotopias”, in Rethinking Architecture: A Reader in Cultural Theory, edited by Neil Leach, NYC, Routledge, 1997, (lectured in 1967, published in1984) pp.330-336.

Fredrickson, M. George, Racism: A Short History, New Jersey, Princeton University Press, 2002, 224 p.

Frow, John, Intertextuality and Ontology, în Michael Warton, Judith Still, Intertextuality: Theories and Practices, Manchester, Manchester University Press. John Frow, 1990, p. 47.

Gatti, Claudio, Prevestirea. Thriller esoteric, traducere de Geo Vasile, Iași, Polirom, „Thriller”, 2005 (1996), 379 p.

Gavriluță, Nicu, Culianu, jocurile minții și lumile multidimensionale, prefață de Moshe Idel, Iași, Polirom, ”Seminar, Filosofie”, 2000, 192 p.

Genette, Gerard, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, traducere și prefață de Ion Pop, București, Univers, 1994 (1979-1991), 209 p.

Genette, Gerard, Palimpsests: Literature in the Second Degree translated by Channa Newman and Claude Doubinsky, University of Nebraska Press, 1997 (1982), 490 p.

Genette, Gerard, Paratexts. Thresholds of interpretation, translated by Jane E. Lewin, foroword by Richard Macksey, New York, Cambridge University Press, 1997 (1987), 427 p.

Gerbino, Walter, ”Solving by Redundancy and Misunderstanding by Simplification”, în Human and Machine Perception: Information Fusion, edited by V. Cantoni et. al., Plenum Publishers, New York, 1997, 321 p.

Goma, Paul, Scrisuri UNU. 1971-1989. Bio-Bibliografie, interviuri, dialoguri, scrisori, articole, ediție îngrijită de Flori Bălănescu, București, Curtea Veche, 2009, 705 p.

Graham, Allen, Intertextuality, London and New York, Routledge, 2000, 238 p.

Gross, Peter, Mass Media in Revolution and National Development. The Romanian Laboratory, Ames, Iowa State University Press, 1996, 224 p.

Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste, traducere Irene Joanescu, Iași, Polirom, „Collegium. Media”, 1999, 190 p.

Handoca, Mircea, Pro Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Dacia, ”Discobolul”, 230 p.

Hangiu, I., Dicționarul presei literare românești. 1790-1990, ediția a II a, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996, 677 p.

Iser, Wolfgang, The Fictive and the Imaginary: Charting Literary Anthropology, The John Hopkins University Press, Baltimore/London, 1993 (1991), 380 p.

Jane B. Singer, David Domingo, Ari Heinonen, and Alfred Hermida, Participatory Journalism: Guarding Open Gates at Online Newspapers, Hoboken, Wiley-Blackwell, 2011, 240 p.

Jenkins, Henry, Convergence Culture. Where Old and New Media Collide, New York, New York Press, 2006, 308 p.

Jung, C. G., AION. Researches into the Phenomenology of the Self, The Collected Works of C.G. Jung, Volume 9, part II, translated by R. F. C. Hull, Princeton, Princeton University Press, ”Bolingen Series XX”, 1970 (1951), 340 p.

Jung, C.G., Spirit in Man, Art, Literature, Collected Works of C.G. Jung, volume 15, edited and translated by Gerhard Adler and R.F.C. Jull, Princeton, Bollingen Paperback Printing, 1971 (1966), 178 p.

Kernbach, Victor, Miturile esențiale. Antologie de texte, cu o introducere în mitologie, comentarii critice și note de referință, București, Editura științifică și enciplopedică, 1978, 395 p.

Kristeva. Julia, The Julia Kristeva Reader edited by Toril Moi, translated by Leon S. Roudiez by Columbia University Press and Sean Hand by Basil Blackwell Ltd., New York, Columbia University Press, 1986, 334 p.

Kuhn, S. Thomas, Structura revoluțiilor științifice, traducere din engleză de Radu J. Bogdan, studiu introductiv de Mircea Flonta, București, Humanitas, 1999 (1962), 292 p.

Lachman, Gary, Politics and the Occult: The Left, the Right, and the Radically Unseen, Wheaton, Quest Books, 2008, 336 p.

Landow, P. George, Hypertext: The Convergence of Contemporary Critical Theory and Technology, The Johns Hopkins University Press, Baltimore MD and London, 1992, 256 p.

Levenda, Peter, Sinister Forces. A Grimoire of American Political Witchcraft. Volume One: The Nine, Walterville, Trine Day, 2011, 432 p.

Lewis, M., Ioan, Ecstatic Religion. A Study of Shamanism and Spirit Possession, third edition, London and New York, Routledge, Taylor and Francis Group, 2003 (1971), 216 p.

Liiceanu, Gabriel, Apel către lichele, București, Humanitas, 1996, 220 p.

Mandelbrot, B. Benoit, The Fractal Geometry of Nature, Updated and Augmented, New York, W.H. Freeman and Company, 1983 (1977), 468 p.

Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, Secolul 20, Cluj-Napoca, Dacia, 1994, volumul trei, 359 p.

Markiewicz, Henryk, Conceptele științei literaturii, traducere, note și indice de Constantin Geambașu, prefață Mihai Pop, București, Univers, 1988, 496 p.

McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg, traducere L. și P. Năvodaru, cuvânt înainte Victor Ernest Mașek, București, Editura Politică, “Idei contemporane”, 1975 (1962), 456 p.

Merișanu, Nicolae și Dan Taloș, Antologia rușinii după Virgil Ierunca, volum editat de Nicolae Merișanu și Dan Taloș, București, Humanitas, 2009, 565 p.

Merrill, C. J., P. J. Gade, and F. R. Blevens, The Twilight of Press Freedom. The Rise of People's Journalism, NJ, Mahwah, Lawrence Erlbaum Associates, 2001, 217 p.

Merrill, C. John, Global Journalism. Survey of International Communication, Missouri, Longman Publishers, 1995, 488 p.

Merritt, "Buzz" Davis, Public Journalism and Public Life. Why Telling the News Is Not Enough, NJ, Mahwah, Lawrence Erlbaum Associates, 1997, 168 p.

Nagel, James, The American Short Story Handbook, Chichester, John Wiley & Sons Ltd., 2015.

Neculau, Adrian, Viața cotidiană în comunism, Iași, Polirom, 2004, 368 p.

Nistorescu, Cornel, Români, vi se pregătește ceva! Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995), București, Compania, 2013, 552 p.

Oișteanu, Andrei, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu, 2007, 220 p.

Patapievici, Horia-Roman, Ultimul Culianu, București, Humanitas, 2010, 235 p.

Pavel, Laura, Dumitru Țepeneag și canonul literaturii alternative, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007, 179 p.

Penrose, Roger, 2006, Mintea noastră cea de toate zilele, traducere Cornelia C. Rusu, Mircea V. Rusu, București, Editura Tehnică, 2006 (2000), 503 p.

Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Iași, Polirom, ”Collegium. Media”, 2006, 224 p.

Rad, Ilie, Stil și limbaj în mass-media din România, volum coordonat de Ilie Rad, Iași, Polirom, 2007, 352 p.

Rad, Ilie, Jurnalism românesc în exil și diasporă, volum coordonat de Ilie Rad, București, Tritonic, 2010, 320 p.

Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic, Iași, Polirom, 2004, 232 p.

Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, București, Trident, 2005, 288 p.

Said, W. Edward, Representations of the Intellectual. The 1993 Reith Lectures, New York, First Vintage Books Edition, 1996, 144 p.

Sercan, Emilia, Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă, Iași, Polirom, ”Collegium. Media”, 2015, 264 p.

Severin, J. Werner & James W. Tankard Jr., Communication Theories: Origins, Methods, and Uses in the Mass Media, New York, Longman, 1992, 286 p.

Shumaker, Wayne, Științele oculte ale Renașterii. Un studiu al patternurilor intelectuale, traducere din limba engleză de Petronia Petrar, Cluj-Napoca, Dacia, „Mundus Imaginalis”, 2003 (1972), 386 p.

Siebert S. Fred, Theodore Peterson, Wilbur Schramm, Four Theories of the Press: The Authoritarian, Libertarian, Social Responsibility and Soviet Communist Concepts of What the Press Should Be and Do, Illinois, Illini Books, 1963, 168 p.

Simion, Eugen, The Return of the Author. Rethinking Theory, edited and with an introduction by James W. Newcomb, translated by James W. Newcomb and Lidia Vianu, Illinois, Northwestern University Press, 1996 (1981), 227 p.

Sloan, William David, The Media in America. A History, Northport, Vision Press, 2011 (1993), 529 p.

Soya, W. Edward, Thirdspace: Journeys to Los Angeles and Other Real-and-Imagined Places, Blackwell Publishers, 2000 (1996), 352 p.

Spiridon, Monica, Eminescu: proza jurnalistică, București, Curtea Veche, 2003, 420 p.

Tănase, Stelian, Anatomia mistificării. 1944-1989, București, Humanitas, 1997, 500 p.

Thompson, R. Lowe, History of the Devil. The Horned God of the West, London, Kegan Paul, Trench, Trubner & Co., Ltd., 1929, 153 p.

Tismăneanu, Vladimir, The Devil in History. Communism, Fascism, and some Lessons of the Twentieth Century, Berkley, Los Angeles, London, University of California Press, 2012, 336 p.

Turner, W. Victor, Betwixt and Between: The Liminal Period in Rites de Passage, in The Proceedings of the American Ethnological Society, 1964, Symposium on New Approaches to the Study of Religion, pp. 4-20.

Țepeneag, Dumitru, Așteptare, București, Cartea Românească, 1993 (1972), 116 p.

Virgil, Aeneid IV, edited with introduction, notes and vocabulary by Keith Maclennan, London, New York, Bloomsbury, 2007, 200 p.

Walker, Daniel Pickering, Spiritual and Demonic Magic: From Ficino to Campanella, PA, Pennnsylvania State University Press, 2000 (1958), 256 p.

Weinberg, Steven, Visul unei teorii finale. În căutarea legilor ultime ale naturii, traducere Bogdan Amuzescu, București, Humanitas, 2008 (1992), 276 p.

White, Ron, Cum funcționează calculatoarele, traducere Doru Sorin Voin, București, All., 2002 (1992), 400 p.

Periodice

Adameșteanu, Gabriela, „Dialog despre Ioan Petru Culianu”, 22, nr. 50, 1998.

Antip, Felicia, „O ecuație cu prea multe necunoscute” în Adevărul literar și artistic nr. 348/350, 1996.

Anton, Ted, „Asasinarea profesorului Culianu”, în Contrapunct nr. 32/33, 1992.

Anton, Ted, „Eros, Magic, and the Death of Professor Culianu”, The Washington Post, 1996, http://www.washingtonpost.com/wp-srv/style/longterm/books/chap1/erosmagicandthedeath.htm consultat la 17 august 2011.

Anton, Ted, „The Killing of Professor Culianu”, Linguafranca, volume 2, no. 6, september/october 1992, http://linguafranca.mirror.theinfo.org/9209/culianu.html consultat la 18 noiembrie 2011.

Antonesei, Liviu, Convorbiri literare nr. 19, 1991.

Bârsan, Victor, „Dacă am putea”, 22 nr. 13, 1991.

Bernstein, Richard, „The Murder of a Scholar Swept Up in Dark Forces”, The New York Times, November 27, 1996, http://www.nytimes.com/1996/11/27/books/the-murder-of-a-scholar-swept-up-in-dark-forces.html consultat la 14 octombrie 2014.

Blades, John, „After Years Of Chasing The Story Of Slain Scholar, Author Ted Anton Can't Give Up The Ghost”, Chicago Tribune, November 15, 1996, http://articles.chicagotribune.com/1996-11-15/features/9611150299_1_eros-ioan-culianu-ghost consultat la 17 august 2011.

Borbely, Ștefan, „The Literary Pursuit of a Historian of Religions: The Case of Ioan Petru Culianu”, în Journal of Romanian Literary Studies nr. 3, 2013.

Bordaș, Liviu, ”Întotdeauna far într-o lume nihilistă. Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – completări documentare” în Studii de istorie a filosofiei românești, vol. VIII, coordonator Viorel Cernica, ediție îngrijită de Mona Mamulea, București, Editura Academiei Române, 2012, pp. 303-365.

Buduca, Ioan, „Războiul lui Culianu cu Securitatea. Mobiluri pentru un asasinat?”, Cuvântul nr. 12, 1999.

C.L., „In Memoriam Ioan Petru Culianu”, Convorbiri literare nr. 19, 1991.

Campania Ioan Petru Culianu în cotidianul Ziua nr. 20-60, 1995

Christ, Ronald. Jorge Luis Borges, „The Art of Fiction”, Paris Review no. 39/40, winter spring 1967, http://www.theparisreview.org/interviews/4331/the-art-of-fiction-no-39-jorge-luis-borges consultat la 8 noiembrie 2011.

Crețu, Ion, „Asasinarea profesorului Culianu: cui i-e teamă de trecut?”, Luceafărul nr. 24, 1997.

Crimmins, Jerry, Teresa Wiltz, Linnet Myers, „Professor Shot To Death At U. Of C. Instructor`s Killing Is A Mystery”, Chicago Tribune, May 22, 1991, http://articles.chicagotribune.com/1991-05-22/news/9102150722_1_wound-casing-ioan-culianu consultat la 4 aprilie 2011.

Crowley, John, „Forces of Darkness”, The Washington Post, October 20, 1996, http://www.washingtonpost.com/wp-srv/style/longterm/books/reviews/erosmagicandthedeath.htm consultat la 3 februarie 2015.

Culianu-Petrescu, Tereza, „O biografie”, Observatorul cultural nr. 87, 2001 http://www.observatorcultural.ro/O-biografie*articleID_989-articles_details.html consultat la 1 iulie 2013.

Culianu-Petrescu, Tereza, ”20 de ani de la asasinat – in memoriam Ioan Petru Culianu. Doua povestiri inedite si o scrisoare catre Virgil Ierunca, Suplimentul de cultură, Iași, nr. 318, 11 iunie 2011, http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolAllCat/13/6763 consultat în 25 februarie 2014.

Dumbravă, Daniela, „Ce mai spune arhiva privată a lui Culianu? Maestrul Bianchi și Iter in silvis”, în 22 nr. 33, 14-20 august 2012 http://www.revista22.ro/ce-mai-spune-arhiva-privata-a-lui-culianu-maestrul-bianchi-537i-iter-in-silvis-17084.html consultat la 28 decembrie 2010.

Dumitrescu, Mariana, „În scrierile sale, Culianu se lupta exact cu forțele care s-au conjugat pentru a-l elimina”, Dilema nr. 38, 1993.

Eco, Umberto, „Murder in Chicago”, The New York Review of Books, April 10, 1997, Umberto Eco, http://www.nybooks.com/articles/archives/1997/apr/10/murder-in-chicago/ consultat la 17 noiembrie 2010.

Klima, Gyula , „Thomas of Sutton, Encyclopedia of Medieval Philosophy”, 2011, p. 1294, http://link.springer.com/referenceworkentry/10.1007%2F978-1-4020-9729-4_493 consultat la 18 noiembrie 2010.

Lipan, Anca, „Chicago University nu dorește dezlegarea enigmei Culianu! O ipoteză senzațională a lui Ted Anton”, Orizont nr. 7, 1997.

Luceafărul nr. 28, 23 iulie 1997.

McNamee, Tom, „A prof who dared to speak out – and was assassinated”, Chicago Sun-Times, October 27, 1996, http://www.highbeam.com/doc/1P2-4365962.html consultat la 14 octombrie 2010.

„Medalion Ioan Petru Culianu”, Cotidianul, supliment cultural nr. 10, 1992

Mihăilescu C. Dan, „Întrebările lui Culianu”, 22 nr. 23, 1995.

Myers, Linnet, Teresa Wiltz, „Professor At U. Of C. Was Slain, Police Say”, Chicago Tribune, May 23, 1991, http://articles.chicagotribune.com/1991-05-23/news/9102160070_1_bathroom-shot-motive consultat la 3 februarie 2015.

Nistorescu, Cornel, „O crimă în dispută politică”, Expres nr. 27, 1991

„O crimă de lez-eminescu”, România Mare nr. 40, 1992

Borbely, Ștefan, „Oișteanu despre Eliade și Culianu”, în Apostrof nr. 11, 2007 http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9259 consultat la 2 septembrie 2013.

Pădurariu, Cezar, „Ioan Petru Culianu – biografia unui carturar de geniu nascut la Iasi intr-o familie de mari intelectuali, victima a unui asasinat neelucidat dupa 22 de ani”, Adevărul, 19 aprilie 2013 http://adevarul.ro/locale/iasi/ioan-petru-culianu-1_5170ef71053c7dd83f2418f7/index.html# consultat la 3 februarie 2015.

Popescu, Raul, „I.P. Culianu, autor și personaj literar” în Observatorul cultural nr. 685 august 2013, http://www.observatorcultural.ro/I.P.-Culianu-autor-si-personaj-literar*articleID_29004-articles_details.html consultat la 19 iunie 2013.

Romanato, Gianpaolo, „Cine a vrut moartea lui Culianu”, Jurnalul literar nr. 23-27, 1997.

Romilă, Adrian G., „Memoria, arta, oglinda. Eseu asupra prozei lui Ioan Petru Culianu”, în Convorbiri literare nr.9, septembrie 2005, http://convorbiri-literare.dntis.ro/ROMILAiul5.htm consultat la 20 mai 2013.

Sansom, John, “Thomas Anglicus, Notes and Queries” (1857) s2-IV (89): 207-a-207, http://nq.oxfordjournals.org/content/s2-IV/89/207-a.extract consultat la 17 noiembrie 2014.

„Scholar’s Death Remains a Mystery”, The New York Times, January 17, 1993 http://www.nytimes.com/1993/01/17/us/scholar-s-death-remains-a-mystery.html consultat la 14 octombrie 2014.

„Un rege, un savant, o crimă”, 22 nr. 13, 1991

Wiltz, Teresa, „Romanians Link Politics, Prof`s Death”, Chicago Tribune, June 02, 1991, http://articles.chicagotribune.com/1991-06-02/news/9102190070_1_ioan-culianu-nicolae-ceausescu-secret-police consultat la 6 ianuarie 2015.

Sitografie

Civic and Citizen Journalism Interest Group, Association for Education in Journalism and Mass Communication AEJMC http://www.aejmc.org/home/2013/01/civic/ consultat la 14 aprilie 2014.

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport final, 2006, http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf.

Dosarul Mineriadei, http://mineriada.net/Articol.asp?ID=214, consultat la 23 decembrie 2013.

Legea nr. 23 din 17/11/1971 privind apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România publicată în B. Of. nr. 157/17 dec. 1971 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1423 consultat la 1 februarie 2014.

Legea nr. 3/1974 Legea presei din Republica Socialistă România publicată în B. Of. nr. 48/1.04. 1974 http://lege5.ro/gratuit/he2donrt/legea-presei-din-republica-socialista-romania-nr-3-1974 consultat în 13 aprilie 2013.

Press Articles by Marx and Engels in Neue Rheinische Zeitung: Organ der Demokratie http://www.marxistsfr.org/archive/marx/works/subject/newspapers/neue-rheinische-zeitung.htm consultat în 9 ianuarie 2015.

„The Rise and Fall of Romania’s Dictator Nicolae Ceausescu”, Korean Minjok Leadership Academy, International Program, Choi, Solbi, Term Paper, AP European History Class, April 2008, http://www.zum.de/whkmla/sp/0809/solbi/solbi1.html consultat la 3 februarie 2015.

Tismăneanu, Vladimir, Omagiu golăniei: Raportul final și mineriada din 13-15 iunie 1990, 6 februarie 2015, www.contributor.ro, http://www.contributors.ro/global-europa/omagiu-golaniei-raportul-final-si-mineriada-din-13-15-iunie-1990/, consultat în 19 aprilie 2015.

U.S. Diplomacy Center, http://diplomacy.state.gov/berlinwall/www/exhibitions/tear-down-this-wall.html consultat în 2 septembrie 2013.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie principală

Couliano, P. Ioan, Eros and Magic in the Renaissance, translated by Margaret Cook, foreword by Mircea Eliade, Chicago and London, University of Chicago Press, 1987 (1984), 265 p.

Couliano, I.P., Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, Massachusetts, Shambhala Publications Inc., 1991, 304 p.

Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, traducere de Florin Chirițescu și Dan Petrescu, postfață de Sorin Antohi, București, Nemira, 1995 (1978), 320 p.

Culianu, Ioan Petru, Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, scrise în colaborare cu H. S. Wiesner, traducere de Mihaela Gliga, Mihai Miroiu, Dan Petrescu, postfață de Dan Silviu Boerescu, București, Nemira, 1996 (1989), 219 p.

Culianu, Ioan Petru, Studii românești I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, traduceri de Corina Popescu și Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, București, Nemira, 2000, 398 p.

Culianu, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie și mituri, traducere din limba franceză de Tereza Culianu-Petrescu, cuvânt înainte al autorului, postfață de Horia-Roman Patapievici, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2002 (1990), 376 p.

Culianu, Ioan Petru, Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, ediție îngrijită de Mona Antohi și Sorin Antohi, traduceri de Mona Antohi, Sorin Antohi, Claudia Dumitriu, Dan Petrescu, Catrinel Pleșu, Corina Popescu, Anca Vaidesegan, cu un studiu introductiv de Sorin Antohi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2002, 362 p.

Culianu, Ioan Petru, Arta fugii. Povestiri, cu cinci desene ale autorului, prefață de Dan C. Mihăilescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2002 (scrise între 1967 și 1972), 252 p.

Culianu, Ioan Petru, Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, traduceri de Maria-Magdalena Anghelescu și Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, postfață de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2003, 264 p.

Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere. 1484, ediția a III a, traducere din limba franceză de Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, prefață de Mircea Eliade, postfață de Sorin Antohi, traducerea textelor din limba latină de Ana Cojan și Ion Acsan, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2003 (1984), 449 p.

Culianu, Ioan Petru, Iocari serio. Știință și artă în gândirea Renașterii, traduceri de Maria-Magdalena Anghelescu și Dan Petrescu, postfață de Horia-Roman Patapievici, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2003 (redactată în 1979), 220 p.

Culianu, Ioan Petru, Experiențe ale extazului. Extaz, ascensiune și povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, ediția a II-a, traducere de Dan Petrescu, prefață de Mircea Eliade, postfață de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2004 (1984), 318 p.

Culianu, Ioan Petru, Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, ediția a doua revăzută și adăugită, prefață de Matei Călinescu, ediție îngrijită de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2013 (2004), 299 p.

Culianu, Ioan Petru, Hesperus, prefață de Mircea Eliade, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2004 (1992), 208 p.

Culianu, Ioan Petru, Păcatul împotriva spiritului. Scrieri politice, ediția a II a adăugită, traduceri de Corina Popescu, Claudia Dumitrescu, Tereza Culianu-Petrescu, Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (1999), 266 p.

Culianu, Ioan Petru, Jocul de smarald, în colaborare cu H. S. Wiesner, traducere de Agop Bezerian, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (scris în 1987), 356 p.

Culianu, Ioan Petru, Mario G. Lombardo, Gianpaolo Romanato, Religie și putere, ediția a II a, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu și Șerban Anghelescu, ediție îngrijită de Tereza Culinau-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (1981), 243 p.

Culianu, Ioan Petru, Arborele Gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul modern, ediția a II a, traducere din limba engleză de Corina Popescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (1992), 382 p.

Culianu, Ioan Petru, Psihanodia. O prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celestă a sufletului și la importanța acesteia, traducere din limba engleză de Mariana Neț, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2006 (1983), 209 p.

Culianu, Ioan Petru, Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu și Șerban Anghelescu, postfață de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2006 (1985), 235 p.

Culianu, Ioan Petru, Studii românești I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, ediția a II a, traduceri de Corina Popescu și Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2006 (2000), 408 p.

Culianu, Ioan Petru, Călătorii în lumea de dincolo, ediția a III a, traducere din limba engleză de Gabriela și Andrei Oișteanu, prefață și note de Andrei Oișteanu, cuvânt înainte de Lawrence E. Sullivan (în românește de Sorin Antohi), Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2007 (1991), 330 p.

Culianu, Ioan Petru, Studii românești II. Soarele și Luna. Otrăvurile admirației, traduceri de Maria-Magdalena Anghelescu, Corina Popescu și Dan Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2009, 247 p.

Culianu, Ioan Petru, Tozgrec, ediție îngrijită și traduceri de Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2010 (1981-1984), 408 p.

Culianu, Ioan Petru, Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză și alte studii, traduceri de Dan Petrescu, Corina Popescu, Hans Neumann; notă asupra ediției Tereza Culianu-Petrescu, introducere de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2012 (1981), 248 p.

Culianu, Ioan Petru, Iter in silvis II. Gnoză și magie, colecție coordonată de Tereza Culianu Petrescu, notă asupra ediției de Tereza Culianu-Petrescu, traducere de Dan Petrescu, introducere de Eduard Iricinschi, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2013, 400 p.

Eliade Mircea și Ioan Petru Culianu, Dicționar al religiilor, cu colaborarea lui H. S. Wiesner, ediția a II-a, traducere din franceză Cezar Baltag, București, Humanitas, 1993 (1990), 334 p.

Bibliografie secundară

Achilles, Jochen, Ina Bergman, Liminality and the Short Story. Boundary Crossings in American, Canadian, and British Writing, edited by Jochen Achilles, Ina Bergman, Routledge, 2015, 282 p.

Agamben, Giorgio, Homo Sacer: Sovereign Power and Bare Life, translated by Daniel Heller-Roazen, California, Stanford University Press Stanford, 1998 (1995), 110 p.

Albu, Mihaela, Memoria Exilului Românesc. Lumea liberă din New York, București, Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, 2008, 290 p.

Albu, Mihaela, Dan Anghelescu, Revistele literare ale exilului românesc. Luceafărul, București, Ideea Europeană, “Biblioteca Ideea Europeană”, 2011, 265 p.

Antohi, Sorin, Ioan Petru Culianu. Omul și opera, volum coordonat de Sorin Antohi, traduceri de Corina Popescu, Claudia Dumitriu, Ioana Ieronim, Cristina Ionică, Tereza Culianu-Petrescu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2003, 646 p.

Antohi, Sorin, Religion, Fiction, and History. Essays in memory of Ioan Petru Culianu, volum coordonat de Sorin Antohi, București, Nemira, 2001, două volume, 415, 590 p.

Anton, Ted, Eros, Magic and the Murder of Professor Culianu, Illinois, Northwestern University Press, 1996, 301 p.

Anton, Ted, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, ediția a II a românească revăzută, traducere de Cristina Felea, prefață de Andrei Oișteanu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu”, 2005 (1996), 330 p.

Baciu, I., Cum funcționează creierul. Cluj-Napoca, Dacia, 1974, 255 p.

Back, Les & John Solomos, 2000, Theories of Race and Racism. A Reader edited by Back Les and John Solomon, London and New York, Routledge, 2000, 673 p.

Barthes, Roland, Image, Music, Text, essays selected and translated by Stephen Heath, London, Fontana Press, HarperCollinsPublishers, 1977, 220 p.

Barthes, Roland, Romanul scriiturii. Antologie, selecție de texte și traducere Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, prefață Adriana Babeți, postfață Delia Șepețeanu-Vasiliu, București, Univers, 1987, 376 p.

Barthes, Roland, J.L. Baudry, J. Derrida, J.J. Goux, J.L. Houdebine, J. Kristeva, M. Pleynet, J. Ricardou, J. Risset, Ph. Sollers, Tz. Todorov, Pentru o teorie a textului. Antologie ”Tel Quel” 1960-1971, București, Univers, introducere, antologie și traducere Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, 1980, 491 p.

Barthes, Roland, S/Z, translated by Richard Miller, preface by Richard Howard, Oxford, Blackwell, 2002, 284 p.

Bârna, Nicolae, Țepeneag: introducere într-o lume de hârtie, București, Albatros, 1998, 284 p.

Borges, Jorges Luis, Făuritorul, traduceri și note de Irina Dogaru, Cristina Hăulică și Andrei Ionescu, cuvânt înainte, prezentări și ediție îngrijită de Andrei Ionescu, Iași, Polirom, ”Literatură universală”, 2006 (1960), 180 p.

Bourdieu, Pierre, The forms of capital în Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education, edited by J. Richardson, New York, Greenwood, 1986, pp. 241-258.

Braga, Corin. 10 studii de arhetipologie, Cluj-Napoca, Dacia, „Mundus Imaginalis”, 2007, 260 p.

Brateș, Teodor, Trilogia revoluției române în direct: câteva zile dintr-o viață, București, Ager-Economistul, 2004, 294 p.

Buciu, Marian Victor, Țepeneag între onirism, textualism, postmodernism, Craiova, Aius, 1998, 272 p.

Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților, Iași, Polirom, 2011 (2008), 423 p.

Burke, Sean, The Death and Return of the Author: Criticism and Subjectivity in Barthes, Foucault and Derrida, Edinburgh, Edinburgh University Press, 1998 (1992), 302 p.

Caputo, D., John, ”The Economy of Signs in Husserl and Derrida: from Uselessness to Full Employment” in Deconstruction and Philosophy: The Texts of Jacques Derrida, edited by John Sallis, Chicago and London, University of Chicago Press, 1987, pp. 99-113.

Caputo, D., John, Radical Hermeneutics: Repetition, Deconstruction, and the Hermeneutic Project, Indiana, Indiana University Press, 1987, 336 p.

Călinescu, Matei, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, ediția a II a revăzută și adăugită, traducere din limba engleză de Mona Antohi, Iași, Polirom, „Plural”, 2002, 256 p.

Cesereanu, Ruxandra, Imaginarul violent al românilor, București, Humanitas, 2003, 398 p.

Cesereanu, Ruxandra, Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții, Iași, Polirom, „Plural”, 2004, 232 p.

Chivu, Carmen și Mihai Albu, Dosarele Securității. Studii de caz, Iași, Polirom, „Document”, 2007, 176 p.

Ciobotea, Radu, Reportajul. Tehnici de redactare, Chișinău, Cartier, 2012, 221 p.

Coande, Nicolae, Intelectualii români și curtea regelui, București, Tracus Arte, 2011, 206 p.

Codoban, Aurel, Exerciții de interpretare, Cluj-Napoca, Dacia XXI, „Discobolul XXI. Filozofie”, 2011, 281 p.

Codoban, Aurel, Imperiul comunicării. Corp, imagine și relaționare, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, „Refracții”, 2011, 105 p.

Coleridge, Samuel Taylor, Biographia Literaria, Auckland, Floating Press, 2009 (1817), 663 p.

Coman, Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coordonat de Mihai Coman, Iași, Polirom, ”Collegium. Media”, 1999, volumul I, 229 p.

Coman Mihai, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coordonat de Mihai Coman, Iași, Polirom, ”Collegium. Media”, 1999, volumul II, 254 p.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 1998 (1997), 599 p.

Corobca, Liliana, Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Iași, Polirom, ”Cartea Românească”, 2014, 376 p.

Corti, Maria, Principiile comunicării literare, traducere de Ștefania Mincu, prefață de Marian Mincu, București, Univers, „Studii”, 1981 (1976), 211 p.

David, Dan, Prelucrări inconștiente de informație, Cluj-Napoca, Dacia „Științe sociale”, 2000, 190 p.

Dâncu, Sebastian Vasile, Comunicare simbolică. Arhitectura discursului publicitar, ediția a II a, Cluj-Napoca, Eikon, 2009 (2003), 268 p.

Derrida, Jacques, Writing and Difference, translated with an introduction and additional notes by Alan Bass, London and New York, Routledge, 2005 (1967), 446 p.

Derrida, Jacques, Positions, translated and annotated by Alan Bass, Chicago, The University of Chicago Press, 1982 (1972), 122 p.

Derrida, Jacques, Limited Inc., translated by Samuel Weber, Evanstons, Illinois, Northwestern University Press, 1988 (1972), 160 p.

Dumistrăcel, Stelian, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcționale, Iași, Institutul European, „Academica”, 2006, 280 p.

Durand, Gilbert, Introducere în mitodologie. Mituri și societăți, traducere Corin Braga, Cluj-Napoca, Dacia, „Mundus Imaginalis”, 2004 (1996), 210 p.

Durand, Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză, traducere Irina Bădescu, București, Nemira, „Totem”, 1998 (1979), 320 p.

Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere, traducere Delia Ungureanu, Iași, Polirom, „Collegium. Litere”, 2008 (1983), 308 p.

Eco, Umberto, Limitele interpretării, traducere Ștefania Mincu și Daniela Crăciun, ediția a II a revăzută, Iași, Polirom, „Collegium. Litere”, 2007 (1990), 392 p.

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, în românește de Paul G. Dinopol, prefață de Vasile Nicolescu, București, Editura Univers, ”Colecția Eseuri”, 1978 (1963), 194 p.

Eliade, Mircea, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului. Mircea Eliade, București, Humanitas Bucuresti, ediție îngrijită de Mircea Handoca, 1992, 270 p.

Eminescu, Mihai, Poezii. Proză literară, ediție de Petru Creția, ediția a – II –a revăzută și adăugită, București, Cartea Românească, „Mari scriitori români”, 1984, vol. I, 424 p.

Escarpit, Robert, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, traducere Sanda Chiose Crișan, antologie, studiu introductiv, note, revizia textelor, tabel cronologic și glosar terminologic de Constantin Crișan. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980, 468 p.

Evans, Dylan, An Introductory Dictionary of Lacanian Psychoanalysis, London, Routledge, 1996, 264 p.

Feyerabend, Paul, Against Method, third editon, London, Verso, 1993 (1975), 336 p.

Florea, Ligia Stela, Gen, text și discurs jurnalistic, volum coordonat de Ligia Stelea Florea, București, Tritonic, „Comunicare. Media”, 2011, 408 p.

Foucault, Michel, Ce este un autor? Studii și conferințe, traducere de Bogdan Ghiu și Ciprian Mihali, cuvânt înainte de Bogdan Ghiu, postfață de Corneliu Bîlbă. Cluj-Napoca, Idea Design & Print, ”Panopticon”, 2004 (1969), 198 p.

Foucault, Michel, The Archaeology of Knowledge and the Discourse on Language translated from the French by A.M. Sheridan Smith, New York: Pantheon Books, 1972 (1969), 245 p.

Foucault, Michel, Arheologia cunoașterii, traducere, note și postfață de Bogdan Ghiu, București, Univers, „Filosofia culturii”, 1999 (1969), 288 p.

Foucault, Michel, Cuvintele și lucrurile, traducere de Bogdan Ghiu și Mircea Vasilescu, studiu introductiv de Mircea Martin, dosar de Bogdan Ghiu, București, Rao, „Biblioteca Rao”, 2008 (1966), 540 p.

Foucault, Michel, ”Of Other Spaces: Utopias and Heterotopias”, in Rethinking Architecture: A Reader in Cultural Theory, edited by Neil Leach, NYC, Routledge, 1997, (lectured in 1967, published in1984) pp.330-336.

Fredrickson, M. George, Racism: A Short History, New Jersey, Princeton University Press, 2002, 224 p.

Frow, John, Intertextuality and Ontology, în Michael Warton, Judith Still, Intertextuality: Theories and Practices, Manchester, Manchester University Press. John Frow, 1990, p. 47.

Gatti, Claudio, Prevestirea. Thriller esoteric, traducere de Geo Vasile, Iași, Polirom, „Thriller”, 2005 (1996), 379 p.

Gavriluță, Nicu, Culianu, jocurile minții și lumile multidimensionale, prefață de Moshe Idel, Iași, Polirom, ”Seminar, Filosofie”, 2000, 192 p.

Genette, Gerard, Introducere în arhitext. Ficțiune și dicțiune, traducere și prefață de Ion Pop, București, Univers, 1994 (1979-1991), 209 p.

Genette, Gerard, Palimpsests: Literature in the Second Degree translated by Channa Newman and Claude Doubinsky, University of Nebraska Press, 1997 (1982), 490 p.

Genette, Gerard, Paratexts. Thresholds of interpretation, translated by Jane E. Lewin, foroword by Richard Macksey, New York, Cambridge University Press, 1997 (1987), 427 p.

Gerbino, Walter, ”Solving by Redundancy and Misunderstanding by Simplification”, în Human and Machine Perception: Information Fusion, edited by V. Cantoni et. al., Plenum Publishers, New York, 1997, 321 p.

Goma, Paul, Scrisuri UNU. 1971-1989. Bio-Bibliografie, interviuri, dialoguri, scrisori, articole, ediție îngrijită de Flori Bălănescu, București, Curtea Veche, 2009, 705 p.

Graham, Allen, Intertextuality, London and New York, Routledge, 2000, 238 p.

Gross, Peter, Mass Media in Revolution and National Development. The Romanian Laboratory, Ames, Iowa State University Press, 1996, 224 p.

Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste, traducere Irene Joanescu, Iași, Polirom, „Collegium. Media”, 1999, 190 p.

Handoca, Mircea, Pro Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Dacia, ”Discobolul”, 230 p.

Hangiu, I., Dicționarul presei literare românești. 1790-1990, ediția a II a, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996, 677 p.

Iser, Wolfgang, The Fictive and the Imaginary: Charting Literary Anthropology, The John Hopkins University Press, Baltimore/London, 1993 (1991), 380 p.

Jane B. Singer, David Domingo, Ari Heinonen, and Alfred Hermida, Participatory Journalism: Guarding Open Gates at Online Newspapers, Hoboken, Wiley-Blackwell, 2011, 240 p.

Jenkins, Henry, Convergence Culture. Where Old and New Media Collide, New York, New York Press, 2006, 308 p.

Jung, C. G., AION. Researches into the Phenomenology of the Self, The Collected Works of C.G. Jung, Volume 9, part II, translated by R. F. C. Hull, Princeton, Princeton University Press, ”Bolingen Series XX”, 1970 (1951), 340 p.

Jung, C.G., Spirit in Man, Art, Literature, Collected Works of C.G. Jung, volume 15, edited and translated by Gerhard Adler and R.F.C. Jull, Princeton, Bollingen Paperback Printing, 1971 (1966), 178 p.

Kernbach, Victor, Miturile esențiale. Antologie de texte, cu o introducere în mitologie, comentarii critice și note de referință, București, Editura științifică și enciplopedică, 1978, 395 p.

Kristeva. Julia, The Julia Kristeva Reader edited by Toril Moi, translated by Leon S. Roudiez by Columbia University Press and Sean Hand by Basil Blackwell Ltd., New York, Columbia University Press, 1986, 334 p.

Kuhn, S. Thomas, Structura revoluțiilor științifice, traducere din engleză de Radu J. Bogdan, studiu introductiv de Mircea Flonta, București, Humanitas, 1999 (1962), 292 p.

Lachman, Gary, Politics and the Occult: The Left, the Right, and the Radically Unseen, Wheaton, Quest Books, 2008, 336 p.

Landow, P. George, Hypertext: The Convergence of Contemporary Critical Theory and Technology, The Johns Hopkins University Press, Baltimore MD and London, 1992, 256 p.

Levenda, Peter, Sinister Forces. A Grimoire of American Political Witchcraft. Volume One: The Nine, Walterville, Trine Day, 2011, 432 p.

Lewis, M., Ioan, Ecstatic Religion. A Study of Shamanism and Spirit Possession, third edition, London and New York, Routledge, Taylor and Francis Group, 2003 (1971), 216 p.

Liiceanu, Gabriel, Apel către lichele, București, Humanitas, 1996, 220 p.

Mandelbrot, B. Benoit, The Fractal Geometry of Nature, Updated and Augmented, New York, W.H. Freeman and Company, 1983 (1977), 468 p.

Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, Secolul 20, Cluj-Napoca, Dacia, 1994, volumul trei, 359 p.

Markiewicz, Henryk, Conceptele științei literaturii, traducere, note și indice de Constantin Geambașu, prefață Mihai Pop, București, Univers, 1988, 496 p.

McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg, traducere L. și P. Năvodaru, cuvânt înainte Victor Ernest Mașek, București, Editura Politică, “Idei contemporane”, 1975 (1962), 456 p.

Merișanu, Nicolae și Dan Taloș, Antologia rușinii după Virgil Ierunca, volum editat de Nicolae Merișanu și Dan Taloș, București, Humanitas, 2009, 565 p.

Merrill, C. J., P. J. Gade, and F. R. Blevens, The Twilight of Press Freedom. The Rise of People's Journalism, NJ, Mahwah, Lawrence Erlbaum Associates, 2001, 217 p.

Merrill, C. John, Global Journalism. Survey of International Communication, Missouri, Longman Publishers, 1995, 488 p.

Merritt, "Buzz" Davis, Public Journalism and Public Life. Why Telling the News Is Not Enough, NJ, Mahwah, Lawrence Erlbaum Associates, 1997, 168 p.

Nagel, James, The American Short Story Handbook, Chichester, John Wiley & Sons Ltd., 2015.

Neculau, Adrian, Viața cotidiană în comunism, Iași, Polirom, 2004, 368 p.

Nistorescu, Cornel, Români, vi se pregătește ceva! Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995), București, Compania, 2013, 552 p.

Oișteanu, Andrei, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Iași, Polirom, ”Biblioteca Ioan Petru Culianu, 2007, 220 p.

Patapievici, Horia-Roman, Ultimul Culianu, București, Humanitas, 2010, 235 p.

Pavel, Laura, Dumitru Țepeneag și canonul literaturii alternative, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007, 179 p.

Penrose, Roger, 2006, Mintea noastră cea de toate zilele, traducere Cornelia C. Rusu, Mircea V. Rusu, București, Editura Tehnică, 2006 (2000), 503 p.

Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Iași, Polirom, ”Collegium. Media”, 2006, 224 p.

Rad, Ilie, Stil și limbaj în mass-media din România, volum coordonat de Ilie Rad, Iași, Polirom, 2007, 352 p.

Rad, Ilie, Jurnalism românesc în exil și diasporă, volum coordonat de Ilie Rad, București, Tritonic, 2010, 320 p.

Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic, Iași, Polirom, 2004, 232 p.

Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, București, Trident, 2005, 288 p.

Said, W. Edward, Representations of the Intellectual. The 1993 Reith Lectures, New York, First Vintage Books Edition, 1996, 144 p.

Sercan, Emilia, Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă, Iași, Polirom, ”Collegium. Media”, 2015, 264 p.

Severin, J. Werner & James W. Tankard Jr., Communication Theories: Origins, Methods, and Uses in the Mass Media, New York, Longman, 1992, 286 p.

Shumaker, Wayne, Științele oculte ale Renașterii. Un studiu al patternurilor intelectuale, traducere din limba engleză de Petronia Petrar, Cluj-Napoca, Dacia, „Mundus Imaginalis”, 2003 (1972), 386 p.

Siebert S. Fred, Theodore Peterson, Wilbur Schramm, Four Theories of the Press: The Authoritarian, Libertarian, Social Responsibility and Soviet Communist Concepts of What the Press Should Be and Do, Illinois, Illini Books, 1963, 168 p.

Simion, Eugen, The Return of the Author. Rethinking Theory, edited and with an introduction by James W. Newcomb, translated by James W. Newcomb and Lidia Vianu, Illinois, Northwestern University Press, 1996 (1981), 227 p.

Sloan, William David, The Media in America. A History, Northport, Vision Press, 2011 (1993), 529 p.

Soya, W. Edward, Thirdspace: Journeys to Los Angeles and Other Real-and-Imagined Places, Blackwell Publishers, 2000 (1996), 352 p.

Spiridon, Monica, Eminescu: proza jurnalistică, București, Curtea Veche, 2003, 420 p.

Tănase, Stelian, Anatomia mistificării. 1944-1989, București, Humanitas, 1997, 500 p.

Thompson, R. Lowe, History of the Devil. The Horned God of the West, London, Kegan Paul, Trench, Trubner & Co., Ltd., 1929, 153 p.

Tismăneanu, Vladimir, The Devil in History. Communism, Fascism, and some Lessons of the Twentieth Century, Berkley, Los Angeles, London, University of California Press, 2012, 336 p.

Turner, W. Victor, Betwixt and Between: The Liminal Period in Rites de Passage, in The Proceedings of the American Ethnological Society, 1964, Symposium on New Approaches to the Study of Religion, pp. 4-20.

Țepeneag, Dumitru, Așteptare, București, Cartea Românească, 1993 (1972), 116 p.

Virgil, Aeneid IV, edited with introduction, notes and vocabulary by Keith Maclennan, London, New York, Bloomsbury, 2007, 200 p.

Walker, Daniel Pickering, Spiritual and Demonic Magic: From Ficino to Campanella, PA, Pennnsylvania State University Press, 2000 (1958), 256 p.

Weinberg, Steven, Visul unei teorii finale. În căutarea legilor ultime ale naturii, traducere Bogdan Amuzescu, București, Humanitas, 2008 (1992), 276 p.

White, Ron, Cum funcționează calculatoarele, traducere Doru Sorin Voin, București, All., 2002 (1992), 400 p.

Periodice

Adameșteanu, Gabriela, „Dialog despre Ioan Petru Culianu”, 22, nr. 50, 1998.

Antip, Felicia, „O ecuație cu prea multe necunoscute” în Adevărul literar și artistic nr. 348/350, 1996.

Anton, Ted, „Asasinarea profesorului Culianu”, în Contrapunct nr. 32/33, 1992.

Anton, Ted, „Eros, Magic, and the Death of Professor Culianu”, The Washington Post, 1996, http://www.washingtonpost.com/wp-srv/style/longterm/books/chap1/erosmagicandthedeath.htm consultat la 17 august 2011.

Anton, Ted, „The Killing of Professor Culianu”, Linguafranca, volume 2, no. 6, september/october 1992, http://linguafranca.mirror.theinfo.org/9209/culianu.html consultat la 18 noiembrie 2011.

Antonesei, Liviu, Convorbiri literare nr. 19, 1991.

Bârsan, Victor, „Dacă am putea”, 22 nr. 13, 1991.

Bernstein, Richard, „The Murder of a Scholar Swept Up in Dark Forces”, The New York Times, November 27, 1996, http://www.nytimes.com/1996/11/27/books/the-murder-of-a-scholar-swept-up-in-dark-forces.html consultat la 14 octombrie 2014.

Blades, John, „After Years Of Chasing The Story Of Slain Scholar, Author Ted Anton Can't Give Up The Ghost”, Chicago Tribune, November 15, 1996, http://articles.chicagotribune.com/1996-11-15/features/9611150299_1_eros-ioan-culianu-ghost consultat la 17 august 2011.

Borbely, Ștefan, „The Literary Pursuit of a Historian of Religions: The Case of Ioan Petru Culianu”, în Journal of Romanian Literary Studies nr. 3, 2013.

Bordaș, Liviu, ”Întotdeauna far într-o lume nihilistă. Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – completări documentare” în Studii de istorie a filosofiei românești, vol. VIII, coordonator Viorel Cernica, ediție îngrijită de Mona Mamulea, București, Editura Academiei Române, 2012, pp. 303-365.

Buduca, Ioan, „Războiul lui Culianu cu Securitatea. Mobiluri pentru un asasinat?”, Cuvântul nr. 12, 1999.

C.L., „In Memoriam Ioan Petru Culianu”, Convorbiri literare nr. 19, 1991.

Campania Ioan Petru Culianu în cotidianul Ziua nr. 20-60, 1995

Christ, Ronald. Jorge Luis Borges, „The Art of Fiction”, Paris Review no. 39/40, winter spring 1967, http://www.theparisreview.org/interviews/4331/the-art-of-fiction-no-39-jorge-luis-borges consultat la 8 noiembrie 2011.

Crețu, Ion, „Asasinarea profesorului Culianu: cui i-e teamă de trecut?”, Luceafărul nr. 24, 1997.

Crimmins, Jerry, Teresa Wiltz, Linnet Myers, „Professor Shot To Death At U. Of C. Instructor`s Killing Is A Mystery”, Chicago Tribune, May 22, 1991, http://articles.chicagotribune.com/1991-05-22/news/9102150722_1_wound-casing-ioan-culianu consultat la 4 aprilie 2011.

Crowley, John, „Forces of Darkness”, The Washington Post, October 20, 1996, http://www.washingtonpost.com/wp-srv/style/longterm/books/reviews/erosmagicandthedeath.htm consultat la 3 februarie 2015.

Culianu-Petrescu, Tereza, „O biografie”, Observatorul cultural nr. 87, 2001 http://www.observatorcultural.ro/O-biografie*articleID_989-articles_details.html consultat la 1 iulie 2013.

Culianu-Petrescu, Tereza, ”20 de ani de la asasinat – in memoriam Ioan Petru Culianu. Doua povestiri inedite si o scrisoare catre Virgil Ierunca, Suplimentul de cultură, Iași, nr. 318, 11 iunie 2011, http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolAllCat/13/6763 consultat în 25 februarie 2014.

Dumbravă, Daniela, „Ce mai spune arhiva privată a lui Culianu? Maestrul Bianchi și Iter in silvis”, în 22 nr. 33, 14-20 august 2012 http://www.revista22.ro/ce-mai-spune-arhiva-privata-a-lui-culianu-maestrul-bianchi-537i-iter-in-silvis-17084.html consultat la 28 decembrie 2010.

Dumitrescu, Mariana, „În scrierile sale, Culianu se lupta exact cu forțele care s-au conjugat pentru a-l elimina”, Dilema nr. 38, 1993.

Eco, Umberto, „Murder in Chicago”, The New York Review of Books, April 10, 1997, Umberto Eco, http://www.nybooks.com/articles/archives/1997/apr/10/murder-in-chicago/ consultat la 17 noiembrie 2010.

Klima, Gyula , „Thomas of Sutton, Encyclopedia of Medieval Philosophy”, 2011, p. 1294, http://link.springer.com/referenceworkentry/10.1007%2F978-1-4020-9729-4_493 consultat la 18 noiembrie 2010.

Lipan, Anca, „Chicago University nu dorește dezlegarea enigmei Culianu! O ipoteză senzațională a lui Ted Anton”, Orizont nr. 7, 1997.

Luceafărul nr. 28, 23 iulie 1997.

McNamee, Tom, „A prof who dared to speak out – and was assassinated”, Chicago Sun-Times, October 27, 1996, http://www.highbeam.com/doc/1P2-4365962.html consultat la 14 octombrie 2010.

„Medalion Ioan Petru Culianu”, Cotidianul, supliment cultural nr. 10, 1992

Mihăilescu C. Dan, „Întrebările lui Culianu”, 22 nr. 23, 1995.

Myers, Linnet, Teresa Wiltz, „Professor At U. Of C. Was Slain, Police Say”, Chicago Tribune, May 23, 1991, http://articles.chicagotribune.com/1991-05-23/news/9102160070_1_bathroom-shot-motive consultat la 3 februarie 2015.

Nistorescu, Cornel, „O crimă în dispută politică”, Expres nr. 27, 1991

„O crimă de lez-eminescu”, România Mare nr. 40, 1992

Borbely, Ștefan, „Oișteanu despre Eliade și Culianu”, în Apostrof nr. 11, 2007 http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9259 consultat la 2 septembrie 2013.

Pădurariu, Cezar, „Ioan Petru Culianu – biografia unui carturar de geniu nascut la Iasi intr-o familie de mari intelectuali, victima a unui asasinat neelucidat dupa 22 de ani”, Adevărul, 19 aprilie 2013 http://adevarul.ro/locale/iasi/ioan-petru-culianu-1_5170ef71053c7dd83f2418f7/index.html# consultat la 3 februarie 2015.

Popescu, Raul, „I.P. Culianu, autor și personaj literar” în Observatorul cultural nr. 685 august 2013, http://www.observatorcultural.ro/I.P.-Culianu-autor-si-personaj-literar*articleID_29004-articles_details.html consultat la 19 iunie 2013.

Romanato, Gianpaolo, „Cine a vrut moartea lui Culianu”, Jurnalul literar nr. 23-27, 1997.

Romilă, Adrian G., „Memoria, arta, oglinda. Eseu asupra prozei lui Ioan Petru Culianu”, în Convorbiri literare nr.9, septembrie 2005, http://convorbiri-literare.dntis.ro/ROMILAiul5.htm consultat la 20 mai 2013.

Sansom, John, “Thomas Anglicus, Notes and Queries” (1857) s2-IV (89): 207-a-207, http://nq.oxfordjournals.org/content/s2-IV/89/207-a.extract consultat la 17 noiembrie 2014.

„Scholar’s Death Remains a Mystery”, The New York Times, January 17, 1993 http://www.nytimes.com/1993/01/17/us/scholar-s-death-remains-a-mystery.html consultat la 14 octombrie 2014.

„Un rege, un savant, o crimă”, 22 nr. 13, 1991

Wiltz, Teresa, „Romanians Link Politics, Prof`s Death”, Chicago Tribune, June 02, 1991, http://articles.chicagotribune.com/1991-06-02/news/9102190070_1_ioan-culianu-nicolae-ceausescu-secret-police consultat la 6 ianuarie 2015.

Sitografie

Civic and Citizen Journalism Interest Group, Association for Education in Journalism and Mass Communication AEJMC http://www.aejmc.org/home/2013/01/civic/ consultat la 14 aprilie 2014.

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport final, 2006, http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf.

Dosarul Mineriadei, http://mineriada.net/Articol.asp?ID=214, consultat la 23 decembrie 2013.

Legea nr. 23 din 17/11/1971 privind apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România publicată în B. Of. nr. 157/17 dec. 1971 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1423 consultat la 1 februarie 2014.

Legea nr. 3/1974 Legea presei din Republica Socialistă România publicată în B. Of. nr. 48/1.04. 1974 http://lege5.ro/gratuit/he2donrt/legea-presei-din-republica-socialista-romania-nr-3-1974 consultat în 13 aprilie 2013.

Press Articles by Marx and Engels in Neue Rheinische Zeitung: Organ der Demokratie http://www.marxistsfr.org/archive/marx/works/subject/newspapers/neue-rheinische-zeitung.htm consultat în 9 ianuarie 2015.

„The Rise and Fall of Romania’s Dictator Nicolae Ceausescu”, Korean Minjok Leadership Academy, International Program, Choi, Solbi, Term Paper, AP European History Class, April 2008, http://www.zum.de/whkmla/sp/0809/solbi/solbi1.html consultat la 3 februarie 2015.

Tismăneanu, Vladimir, Omagiu golăniei: Raportul final și mineriada din 13-15 iunie 1990, 6 februarie 2015, www.contributor.ro, http://www.contributors.ro/global-europa/omagiu-golaniei-raportul-final-si-mineriada-din-13-15-iunie-1990/, consultat în 19 aprilie 2015.

U.S. Diplomacy Center, http://diplomacy.state.gov/berlinwall/www/exhibitions/tear-down-this-wall.html consultat în 2 septembrie 2013.