Ioan Bianu, Cercetator Si Editor al Literaturii Romane

INTRODUCERE

Ioan Bianu este unul dintre filologii noștri ardeleni care s-au impus in spațiul cultural prin diversitatea preocupărilor sale. Activitatea sa publicistică se înscrie în perimetrul istoriei și criticii literare, a folclorului, a bibliografiei și a bibliologiei. Este apreciat profesorul universitar care a îndrumat cu răbdare și severitate generații de studenți pe căile nebănuite ale literaturii noastre vechi, dar și încercând să argumenteze logic necesitatea aprecierii critice a literaturii moderne. In același timp, s-a implicat în activitatea de dezvoltare a bibliotecii Academiei Române timp de cincizeci și șase de ani, conducându-i destinele până în ultimele clipe ale vieții sale. Toată activitatea sa de cercetare și analiză atentă a literaturii noastre, coroborată cu permanentele preocupări de creștere a fondului academic de carte se vor sintetiza, dezvăluind o altă latură a personalității sale: cea de editor.

Interesant este faptul că majoritatea cercetătorilor au luat în calcul în special activitatea sa bibliografică, neglijând sau tratând superficial rolul său în cercetarea și editarea literaturii noastre. Este necesară expunerea concepției lui Bianu despre evoluția noastra culturală, studiile sale urmărind pas cu pas evoluția limbii și a literaturii romane, de la perioada textelor rotacizante, trecând prin epoca tipăriturilor coresiene, subliniind inovațiile aduse de Dosoftei și de Antim Ivireanul și ajungând la perioada modernă, unde creionează portretele literare a numeroase personalități.

Studiile și articolele lui Dan Simonescu, Gabriel Strempel, Nicolae Cartojan, Perpessicius, Tudor Vianu, George Baiculescu, Nicolae Comșa, Eugen I. Păunel, ca și Analele Academiei Romane dezvăluie latura analitică a personalității lui Ioan Bianu, dar și considerațiile sale privind menținerea unității lingvistice și culturale a românilor pe tot parcursul istoriei.

In studierea activității sale se evidențiază informațiile conținute de corespondența publicată de către Marieta și Petre Croicu și analizată de Nicolae Comșa și Gh. Naghi. Scrisorile dezvăluie o serie de elemente biografice, dar și relațiile cu o serie de intelectuali, printre care se numără Ia Ioan Micu Moldovan, Octavian Goga, N. Iorga, Titu Maiorescu, G. Coșbuc, M. Kogălniceanu și mulți alții.

Lucrarea de față își propune realizarea unei sinteze a informațiilor cunoscute până acum și promovarea unei viziuni noi asupra operei sale, din perspectiva istoriei literaturii române.

Un prim capitol este consacrat notelor biografice, fiind urmat de un altul dedicat concepției lui Bianu asupra evoluției istorice a literaturii române vechi, propunându-se demontarea mitului conform căruia în perioada domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu s-ar fi introdus limba națională în slujba oficială în locul celei slavone, întrebuințată până atunci. Pornește de la apariția textelor rotacizante, considerată a fi primul pas în afirmarea limbii române ca limbă de cult. In același context sunt relevante textele tipărite de diaconul Coresi, editate de Bianu sub denumirea generică Texte de limbă din secolul XVI: reproduse în facsimile. Va ilustra câteva etape esențiale ale procesului de impunere a limbii noastre prin Psaltirea în versuri a lui Dosoftei și Didahiile lui Antim Ivireanul. Sintezele bibliografice susțin în mod coerent acest punct de vedere.

Există și o abordare puțin diferită a literaturii moderne, în care fenomenul ”Junimea” este ignorat, dominantă fiind personalitatea lui Vasile Alecsandri.

Este interesant de analizat așa-numitul “șovinism” afirmat de Ilarie Chendi, pe baza preocupărilor constante ale lui Bianu pentru studiul literaturii și istoriei naționale.

Capitolul I

Biografie

Biografia sa indică o continuă transformare pe linie ascendentă a unei individualități ce se va impune în cultura noastră, având totodată o activitate politică deosebită, susținând cu fermitate drepturile românilor din Ardeal.

Născut în satul Făget, pe malul drept al Târnavei Mari, în septembrie 1856, va urma aici cursurile școlii primare, învățând să scrie cu degetul sau cu bățul pe nisipul din fața școlii. La vârsta de zece ani, părinții săi, Gligor si Anica, simpli plugari, înțelegând importanța continuării studiilor sale, îl vor trimite la Blaj, centru cu veche tradiție culturală. Deși pașii săi îl vor purta în final peste munți, stabilindu-se în București, va păstra în suflet amintirea locului său natal, “acel sat sărac si mic”1, corespondența sa fiind relevantă în acest sens.

Majoritatea cercetătorilor au raportat personalitatea lui Bianu la perioada petrecută la Blaj, care a avut un rol determinant în formarea sa intelectuală. Ei s-au bazat probabil pe o afirmație a acestuia conform căreia: “La intrarea în viața activă suntem rezultatul aptitudinilor înnăscute și mai ales al influențelor mediului în care am crescut și ne-am format”.2

Timotei Cipariu, director al gimnaziului complet pe care Bianu îl va absolvi in 1876, i-a fost un adevărat mentor, studiile lui de filologie si istorie literară fiind imbolduri în alegerea viitoarei profesii. De altfel, acesta va fi amintit în nenumărate rânduri în prelegerile sale, inclusiv în cursul de istoria literaturii române susținut în cadrul Facultății de Litere.

O altă influență interesantă în privința formării tânărului Bianu va fi cea a lui Ioan Micu Moldovan, canonic și prepozit, profesor de limba si literatura latină, în casa căruia a locuit timp de zece ani. Moldovănuț, cum îi spuneau elevii, avea obiceiul de a găzdui în fiecare an câte doi până la șase copii dotați, dar fără posibilități materiale. Incepând cu anul 1867, unul dintre ei a fost Bianu, care în anii deplinei sale maturități va evoca gestul plin de semnificații al profesorului său. Legătura dintre cei doi se va menține peste ani, Moldovănuț fiind un susținător activ al editării “Bibliografiei Române Vechi”.

Bianu va recunoaște că orientarea sa politică ulterioară a fost determinată de îndrumarea gazdei sale. Ioan Micu Moldovan a fost unul dintre coautorii “Pronunciamentului de la Blaj” din 3/15 mai 1848, un vehement protest privind unirea Transilvaniei cu Ungaria, care-l va aduce în fața tribunalului pentru “crima de conturbare a păcii publice”. Elevul său îl va urma cu succes, fiind suspendat o perioadă din liceu pentru un gest de curaj făcut în clasa a VII-a, reprezentat de organizarea aniversării adunării de la Blaj, interzisă de către autoritățile austro-ungare. Acesta va fi, de altfel, unul din motivele pentru care a părăsit Blajul în favoarea capitalei.

In anul 1876, după susținerea examenului de bacalaureat, dosarele sale conținând “testimonium maturitates”, cu calificativul “eminente”, Bianu se va integra în viața culturală bucureșteană. Decanul Facultății de Litere, August Treboniu Laurian, l-a primit cu interes în urma scrisorii de recomandare venită de la Moldovănuț și, în același an, l-a numit custode al bibliotecii universitare. Este semnificativ faptul că, în anul sosirii în capitală, îi apare, în cadrul Analelor Academiei Române, studiul “Viața si activitatea lui Maniu Samuil Micu alias Clain de Sadu”, ce a rămas până astăzi unul din cele mai importante izvoare de informații privind unul din corifeii Scolii Ardelene.

Anul 1882 marchează începerea colaborării cu revista “Columna lui Traian”, aflată sub patronajul lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu. Activitatea sa publicistică se extinde în anii următori și în “Revista Nouă”, “Convorbiri literare”, “Luceafărul”, “Cugetul Românesc”, “Flacăra”, “Revista Istorică”, “Arhivele Olteniei”, “Revista arhivelor” și “Universul”.

Intr-o scrisoare din 1928 adresată lui Constantin Moisil și publicată ulterior în “Revista arhivelor” sub titlul “Vise, gânduri si planuri dinainte cu o jumătate de secol pentru organizarea bibliotecilor, arhivelor și muzeelor țării”, Bianu relatează cum a devenit bibliotecar al Academiei Române.

Precizează că în cadrul bibliotecii universitare l-a cunoscut pe Alexandru Odobescu ce l-a recomandat pentru postul de “scriitor-arhivar-bibliotecar”, existent la Societatea Academică, unde și-a inceput activitatea la 1 februarie 1879.

Activitatea din cadrul Academiei Române, cu dificultățile inerente începutului, i s-a părut dificilă și obositoare, solicitând ajutorul lui Odobescu pentru obținerea unui post în diplomație. Profesorul său l-a temperat însă, recomandându-i să-și finalizeze studiile și să concureze pentru o bursă în străinătate. Bianu i-a urmat sfatul.

Terminându-și studiile universitare cu calificative maxime în 1881, va pregăti lucrarea de licență cu tema “Poezia satirică la romani”, pe care o va publica în același an. Ea conține o interesantă analiză critică a celei mai originale părți ale literaturii latine, după cum susținea tânărul absolvent. In luna iunie obține, prin concurs, catedra de limba și literatura română la Liceul Sf. Sava. Câteva luni mai târziu, Bogdan Petriceicu-Hașdeu îi va facilita primirea unei burse pentru completarea studiilor în străinătate. Va urma cursuri de specializare în filologie romanică la Milano, cu G.I. Ascoli si apoi la Paris, unde audiază pe Gaston Paris, Paul Meyer, Michel Breal si A. Darmesteter.

Concomitent, a studiat organizarea bibliotecilor din Italia, Franța și Anglia, mărturiile sale fiind elocvente în privința interesului stârnit de bibliografie.

“Mai mult decât cursurile marilor filologi pe care le urmam mă atrăgeau însă marile organizări ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor, care la noi lipseau aproape cu totul, sau erau numai în stare de modeste începuturi, improvizate din rămășițe răzlețe, scăpate din valurile prăpăditoare ale trecutului. Vizitând aceste așezăminte începând de la Milano, unde lucrasem în biblioteci din Palatul Brera și în minunata “Ambrosiana” fondată de Boromei, până departe la Neapole, Genova, Veneția, Florența, Roma”, apoi “la Paris, unde aproape zilnic lucram în bogata bibliotecă națională și urmam cursuri la Ecole de Chartes, minunata instituție pregătitoare pentru personalul de arhiviști și bibliotecari pentru toată țara; (…) am trecut de două ori pentru câte două săptămâni la Londra și de acolo la Oxford unde am admirat bogățiile Muzeului Britanic și ale bibliotecii Boldeiene… și vedeam cu jale, câte ne lipseau nouă acasă”.3

Bianu își va întrerupe studiile și va reveni în țară în 1883, ca urmare a unei restructurări a Academiei Române, fiind atestat în postul de bibliotecar la 4 aprilie 1884. Se pare că unele cuvinte ale lui Ion Ghica au fost decisive pentru activitatea sa ulterioară:” Vrem să te păstrăm pentru Academie”. De altfel, în 1887 a fost numit director al acestui for cultural. Timp de 56 de ani Bianu s-a implicat în eforturile de dezvoltare ale acestei biblioteci, preocupându-se atât de latura administrativă, cât și de cea de editare a literaturii noastre vechi. A fost inițiatorul a numeroase regulamente interne și principii de organizare a colecțiilor, preocupându-se și de sancționarea legii depozitului legal.

Una din primele inițiative s-a concretizat în redactarea unui “Regulament al Bibliotecii Academiei Române”, aprobat prin votul plenului la 30 martie 1884. Acesta prevedea scopul și natura bibliotecii, norme privitoare la catalogare, conservare, creșterea colecțiilor și punerea lor la dispoziția utilizatorilor.

Legea depozitului legal era cerută de către Academie încă din 1887, ea fiind aprobată la 2 aprilie 1885, modificată și extinsă asupra tuturor provinciilor românești în 1904 si 1923. Această normativă aducea bibliotecii Academiei câte trei exemplare din publicațiile românești curente.

Permanenta preocupare a lui Bianu de creștere a colecțiilor s-a manifestat și prin achiziția de manuscrise, de cărți străine privitoare la români, prin stimularea donațiilor, întreținând în acest scop o intensă corespondență cu personalități din Transilvania. Această acțiune a fost un obiectiv permanent al ”bibliotecarului Academiei Române”, care cerea investigații deosebite și intervenții delicate.

torilor.

Legea depozitului legal era cerută de către Academie încă din 1887, ea fiind aprobată la 2 aprilie 1885, modificată și extinsă asupra tuturor provinciilor românești în 1904 si 1923. Această normativă aducea bibliotecii Academiei câte trei exemplare din publicațiile românești curente.

Permanenta preocupare a lui Bianu de creștere a colecțiilor s-a manifestat și prin achiziția de manuscrise, de cărți străine privitoare la români, prin stimularea donațiilor, întreținând în acest scop o intensă corespondență cu personalități din Transilvania. Această acțiune a fost un obiectiv permanent al ”bibliotecarului Academiei Române”, care cerea investigații deosebite și intervenții delicate.

In cadrul acestor cercetări se înscriu și rapoartele privind călătoriile sale prin țară din 1882, din Italia si Polonia din anii 1885, respectiv 1886. Importanța lor constă în semnalarea unor documente referitoare la istoria noastră și se reflectă în studiile sale ulterioare.

Această activitate de îmbogățire a fondului academic de tipărituri și manuscrise a permis elaborarea a două lucrări bibliografice esențiale pentru studierea evoluției literaturii noastre vechi. Este vorba de “Catalogul manuscriselor românești”, în trei volume, colaborând cu Remus Caracaș, pentru tomul al doilea, și cu George Nicolaiasa pentru ultimul volum. Argumentele aduse pentru editarea acestei lucrări implică faptul că “manuscriptele noastre formează o neprețuită arhivă a minții și a gândirii strămoșilor noștri dinainte de mijlocul secolului trecut”4.

O altă lucrare fundamentală este “Bibliografia românească veche”, concepută pe baza planului bibliografiei generale a culturii românești, prezentat de Bianu în ședința Academiei din 28 februarie1895. Scopul acestei sinteze era “de a rezuma toate cunoștințele de până acum despre cartea românească și de a descrie cât de pe larg materialul cunoscut sau de curând aflat”5. Publicarea ei s-a extins pe parcursul a 41 de ani, apărând în fascicole, întârzierea datorându-se lipsei resurselor financiare și a declanșării primului război mondial.

Preocupările lui Bianu nu s-au îndreptat exclusiv asupra documentelor independente, ci au relevat și o serie de aspecte ale evoluției presei românești. Astfel, el face o prezentare succintă a acestui domeniu în catalogul “Expossition retrospective de la presse roumaine: 19 Aout 1925” și în prefața lucrării “Publicații periodice românești (ziare, gazete, reviste)”, realizată de Nerva Hodoș și Al. Sadi-Ionescu.

Activitatea din cadrul bibliotecii Academiei este direcționată din 1892 în sensul găsirii unui nou local. Aceasta funcționase până în acel moment în localul universității, dar nefiind posibilități de extindere și existând pericolul unor incendii s-a decis cumpărarea caselor Cezianu, Belu și Zaleschi. Creșterea colecțiilor datorată aplicării legii depozitului legal va implica necesitatea construirii unui local adecvat. In 1929 Bianu se va duce la Berlin unde i se recomandă un arhitect, se fac planuri noi, dar problemele datorate declanșării primului război mondial vor împiedica realizarea lor. In 1929 abia va fi terminată clădirea ce adăpostește depozitele, iar moartea lui Bianu, survenită la 13 februarie 1935, va fi anterioară terminării întregului proiect.

Există câteva realizări importante însă în privința stabilirii unor norme de catalogare și de clasificare ale publicațiilor. Astfel, în perioda 1903-1905, cu ajutorul unei echipe de colaboratori printre care se numără Nerva Hodoș, Al. Sadi-Ionescu, Stefan Pop, Al. T.Dumitrescu, Iuliu Tuducescu, va pune în aplicare, pentru prima oară în România, principiul separării monografiilor de publicațiile cu apariție periodică, colecțiile fiind așezate în depozite în funcție de formate. Noua organizare avea la bază catalogul pe materii folosit la Universitatea din Halle, stabilit de către Otto Hartwig. In 1915 se va renunță la acest sistem, folosindu-se clasificarea zecimală a lui Melvil Dewey.

Stabilit în aripa de vest a localului Academiei, Bianu se va ocupa și de latura administrativă a acestei instituții, existând o serie de rapoarte și dări de seamă privind gospodărirea moșiilor și averilor lăsate prin testament de diverse personalități. Din aceste venituri se organizau școli, se instituiau premii și se publicau lucrări. Prin sistemul premiilor se vor afirma oameni de cultură ca Octavian Goga, Jean Bart, St. O. Iosif, M.G.Obedenaru etc.

Ca o recunoaștere a meritelor sale este alegerea în anul 1887 ca membru corespondent al Academiei Române, pentru ca în 1902 să fie recunoscut ca membru activ. Discursul său de recepție cu tema “Despre introducerea limbii românești în biserica românilor” a fost apreciat de N. Densușianu ca având o mare însemnătate în ceea ce privește unele chestiuni obscure din istoria limbii și literaturii române.

In calitatea de președinte al secției de filologie între anii 1919 și 1923 a răspuns la discursurile de recepție ținute de către Stefan Ciobanu, Ovid Densușianu, Simion Mehedinți, Sextil Pușcariu și Al. Lepădatu.

Ioan Bianu va fi în perioada 1927-1929 secretar general al Academiei, iar în următorii patru ani ocupând funcția de președinte. Până în ultimul an al vieții sale va fi vicepreședinte al acestei instituții.

Activitatea din cadrul bibliotecii academice este completată și de afirmarea unei importante laturi a personalității sale, cea de editor. Astfel, debutează în 1886 prin publicarea “Didahiilor” lui Antim Ivireanul, continuând în anul următor cu “Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei. Periplul prin literatura noastră veche continuă prin scoaterea la lumină a textului “Psaltirii Scheiene” în1889 și prin editarea tipăriturilor coresiene în cadrul colecției “Texte de limbă din secolul XVII: reproduse în facsimile”, apărute în patru volume în anii 1925 și 1930. Se remarcă însă și concepția sa privind influențele culturale externe asupra culturii noastre în dizertația “Despre cultura și literatura românească în secolul al XIX-lea”.

In privința literaturii contemporane, Bianu se va implica în editarea operelor lui Vasile Alecsandri, care “face să vibreze pe lira lui coardele eroice si patriotice”6. Este interesant de remarcat faptul că nu aprecia în mod direct ideologia Junimii, nici critica lui Dobrogeanu-Gherea. Singurul articol dedicat lui Eminescu a fost motivat de inaugurarea unei statui a poetului. Dar această abordare a literaturii moderne poate fi înțeleasă prin prisma concepției sale conform căreia “generația tânără” nu se ridică la înălțimea scriitorilor anteriori.

Ilarie Chendi sintetizează preocupările lui Bianu în câteva aprecieri semnificative:” In studiile filologice îl vom găsi bun cunoscător al teoriilor de limbă, dezvoltate în cursul deceniilor, de la întâia gramatică românească încoace. In istorie îl vom vedea însuflețit pentru crezul marilor istorici blăjeni. In literatură adept al direcției șoviniste naționale și apărător intransigent al trecutului și al tradițiilor”7.

Bianu își câștigă un merit de seamă în cultura noastră prin aportul adus la stabilirea normelor ortografiei fonetice a limbii române, făcând parte din comisia desemnată de Academie în acest scop, în 1903, alături de Titu Maiorescu, B.Petriceicu-Hașdeu, Iacob Negruzzi și N. Quintescu.

Ortografia etimologică latinistă adoptată de Societatea academică română în 1869 a fost înlocuită în 1880-1881 și 1895 printr-o ortografie ce a făcut unele concesii fonetismului, dar a transpus etimologismul latin în etimologism românesc. Această reformă nu a reușit să se impună decât parțial în presa vremii, impunându-se o reevaluare a situației. In ședința academică din 20 aprilie 1901 V.A.Urechia subliniază anarhia existentă, iar Bianu face o serie de propuneri concrete, cum ar fi implicarea Academiei în cercetarea problemelor ortografice, stabilirea de norme de scriere avându-le în vedere și pe cele înrădăcinate în conștiința publicului, ca și realizarea unui dicționar ortografic. Dezbaterile au fost reluate în luna martie a anului 1903. N. Quintescu a respins propunerea de stabilire a unei ortografii fonetice, susținută de Maiorescu și de Bianu, considerând că fonetica limbii române nu îngăduie o ortografie rațională și că presa nu este un element relevant în stabilirea de reguli în acest domeniu. Bianu susținuse punctul său de vedere și la Congresul profesorilor de limba română din același an de la Iași. S-au impus normele ortografiei fonetice, votate în 1904, iar bibliotecarului Academiei Române i-a revenit sarcina de a redacta o broșură de explicare a acestora.

Rămânând în sfera pedagogiei, a fost profesor în învățământul preuniversitar în perioada 1881-1901, continuându-și activitatea didactică timp de 26 de ani în cadrul Facultății de Litere din Universitatea Bucuresti. Ca decan, a avut o importantă inițiativă pentru învățămantul superior, împărțind cursul de istoria literaturii române în două părți distincte: cursul de literatură veche și cel de literatură română și folclor.

“La liceul Sf. Sava și apoi la Universitate, el a fost profesorul de elită, model de exactitate și de punctualitate, de o precizie matematică în expunere, sever cu elevii, așa cum era sever cu el însuși, respectat fără să fie temut. El poseda în gradul cel mai înalt această calitate superioară, care e ordinea și metoda în lucru”8.

Pasiunea sa pentru cultura noastră populară s-a concretizat prin inițierea în 1908 a colecției “Din viața poporului român” și prin publicarea unor dări de seamă asupra lucrărilor lui S.Fl.Marian, C. Rădulescu-Codin, Alex. Tiplea și mulți alții.

Activitatea sa din cadrul Academiei Române și strânsele legături cu Dimitrie A. Sturdza, membru marcant al Partidului Liberal, au determinat, probabil, aderarea la acest partid. Alegerea sa ca deputat a fost o încununare a efortului de sprijinire a luptei pentru drepturile social-politice ale românilor din Transilvania. Concepțiile sale politice depășesc integrarea într-un partid sau altul, ele prezentau dorința cărturarului ce spera ca țara sa fie luminată “prin cultură intelectuală și fericită prin bogățiile vieții și ale bunei înțelegeri cu conlocuitorii țării de toate religiunile și toate limbile și cu toți vecinii de aproape și de departe”9.

Dar aceasta aspirație nu exclude satira agresivă din studiul “Politica românilor din Ungaria: trecut, prezent, viitor”, prezentând situația socială și politica actuală printr-o interesantă alegorie:” Când unul dă cu ciomagul, și celălalt, cu mâna goală, primește numai loviturile, este ironie crudă ca cel cu ciomagul să strige: Haide, frate, să ne împăcăm!”10.

Intenția sa de participare la lupta de eliberare națională a românilor din Ardeal s-a concretizat și în activitatea sa din cadrul ASTREI. El era la curent și cu situația românilor de pe teritoriul austro-ungar, pe baza articolelor apărute în presa din țară, acest lucru fiind evidențiat în cadrul unei caiet intitulat “Note politice 1906-1914 iulie”.

Dar paginile următoare vor încerca să sintetizeze aspectele relevante privind contribuția lui Ioan Bianu la cercetarea literaturii noastre, prin continua raportare la istorie și folclor.

Note:

BIANU, Ioan. Nicolae Pauletti: popă românesc unit de sat și om de litere din Ardeal. Cluj: Cartea Românească, 1931, p.2

COMSA, Nicolae. Corespondența dintre Ion Micu Moldovanu și Ion Bianu. Blaj: Tipografia Seminarului, 1943, p. 17

CRACIUN, Ioachim. Doi bibliologi români: I.Bianu și Al. Sadi-Ionescu. Cluj: Cartea Românească, 1937, p. 5

CATALOGUL manuscriptelor românești. Tom I.București: Editura Academiei Române, 1907, p. III

BIBLIOGRAFIA românească veche: 1508-1830. Tom I: 1508-1716. București: J.V.Socec, 1903, p. III

ALECSANDRI, Vasile. Mărgăritărele/ cu o pref. de I. Bianu. Buburești: Tipografia Eminescu, 1900, p. III

Bianu, Ioan. Momente culturale. București: Tipografia Eminescu, 1904, p. IV

CARTOJAN, Nicolae. I.Bianu. In: Cercetări literare. București: s.n., 1937, p.X

BIANU,Ioan. Politica românilor din Ungaria: trecut, prezent, viitor. București: Institutul de arte grafice Carol Gobl, 1909, p. 14

Idem

CAPITOLUL II

PRIVIND IN TRECUT…

O PRIVIRE SINTETICA ASUPRA LITERATURII ROMANE VECHI

1. PSALTIREA SCHEIANA

Cercetarea literaturii noastre vechi a constituit o preocupare majoră a lui Ioan Bianu, reflectându-se în numeroase ediții de texte vechi și studii literare, ca și în intervențiile sale din cadrul Analelor Academiei Române. Această pasiune pentru trecutul nostru literar, integrat în contextul istoric respectiv și comparat cu folclorul autohton, este explicată probabil și de formarea sa culturală blăjeană.

El a motivat necesitatea cursului de istoria literaturii române ținut la Facultatea de Litere din Universitatea București astfel: “Acest curs are scopul să facă o idee în linii generale asupra unei dezvoltări a culturii noastre naționale și anume asupra direcțiunii de dezvoltare, a direcțiunii de formațiune a limbii literare și al doilea asupra scrisului românesc, care a suferit o schimbare aproape unică în felul ei în toate literaturile și limbile popoarelor europene”1.

Calitatea sa de editor al literaturii române vechi implică pornirea de la unul din textele rotacizante maramureșene ce marchează inițiativa traducerii în limba națională a cărților de cult. De asemenea, va ilustra o parte a activității tipografice a diaconului Coresi, în cadrul celor patru volume ale colecției “Texte de limbă din secolul XVI: reproduse în facsimile”. Dar nu trebuie uitat debutul său în acest domeniu reprezentat de “Didahiile” lui Antim Ivireanul, continuat în anul următor cu o analiză a “Psaltirii în versuri” a lui Dosoftei.

Dacă urmărim evoluția istorică a literaturii române, afirmarea sa ca limbă de cult o găsim în cadrul textelor rotacizante. Astfel, Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzachi, ce prezintă fenomenul rotacismului, prin înlocuirea lui “n” intervocalic cu “r” în cuvintele de origine latină, sunt primele încercări cunoscute de transpunere în limba română a textelor religioase.

Editarea Psaltirii Scheiene a fost posibilă datorită donației făcută de către Dimitrie Sturdza-Scheianul în anul 1884. Conform mărturiilor acestuia, manuscrisul aparținuse lui Gh. Asachi. Documentul a intrat în colecțiile bibliotecii Academiei Romane, secția manuscrise, sub numărul 449 și poartă numele proprietarului. A fost publicat în anul 1889 într-o ediție facsimilată, cu transcrierea latină a textului chirilic și indicându-se variantele din Psaltirea lui Coresi din 1577.

O ediție ulterioară este cea a lui I.A.Candrea din 1916: “Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolele XVI șI XVII: traduse din slavonește”. Aceasta din urmă ridică o serie de probleme datorită încercărilor lui I.A.Candrea de a înlătura fonetismul copiștilor și de a reconstitui forma arhaică a originalului.

Prefața lucrării publicate de Bianu dă o serie de lămuriri asupra provenienței manuscrisului, a structurii acestuia și analizează diferențele dintre Psaltirea Scheiană și textul tipărit de diaconul Coresi. Se anunță intenția realizării unui al doilea volum, cu scopul studierii amănunțite a manuscrisului prin compararea cu alte vechi texte românești. Dar acest secund tom nu a fost alcătuit; din acest motiv ediția lui Candrea a fost primită cu entuziasm de către Bianu, făcându-i o recenzie favorabilă.

Psaltirea Scheiană conține psalmii lui David urmați de cântările scriptuare și de simbolul atanasian. Caracterele paleografice ale textului ilustrează un aspect arhaic al scrisului nostru, numit “scriptio continua”, prin care cuvintele sunt copiate unele după altele, fără spațiile aferente.

Ioan Bianu explică reproducerea în facsimile prin litografiere, argumentând: “Manuscrisul acesta are o mare însemnătate atât din punct de vedere paleografic cât și din cel filologic, de aceea el trebuie reprodus așa încât să-și păstreze toate particularitățile care constituie valoarea lui”2.

Indicarea variantei coresiene se înscrie în opinia primilor cercetători care, impresionați de caracterul arhaic al textului, au considerat că manuscrisele rotacizante reflectă un stadiu lingvistic mai vechi decat tipăriturile lui Coresi. Bianu susține idea conform căreia textele rotacizante au circulat pe întreg teritoriul românesc, copiile acestora fiind publicate de către Coresi.

Incercările de localizare și de datare ale Psaltirii Schiene, ca și a celorlalte manuscrise rotacizante, au stârnit numeroase controverse. Este o problemă dificilă, luându-se în calcul particularitățile lingvistice, grafia hârtiei, circulația hârtiei, circulația originalelor slavone, regiunea în care au fost găsite textele, ca și condițiile cultural-istorice ce au determinat traducerea lor.

Ioan Bianu localizează aceste texte în mănăstirile din nordul Moldovei și al Bucovinei, considerându-le cele mai privilegiate locuri unde s-ar fi putut lua inițiativa traducerii cărților de cult în limba română. Opinia sa este prezentată în discursul de recepție “Despre introducerea limbii românești în biserica românilor”, din 1904. Dar editarea “Apostolului” lui Coresi, din cadrul colecției “Texte de limbă din secolul XVI”, aduce o lărgire a ariei de localizare, având în vedere zona Maramureș – nordul Moldovei. Cei mai mulți istorici și filologi susțin că manuscrisele au fost traduse în Maramureș, cel mai însemnat argument fiind fenomenul rotacismului.

I.A.Candrea introduce chiar o ipoteză asupra locului de traducere al textelor rotacizante, considerand că mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail din Peri, reședința primei episcopii romane ar fi fost o asemenea zonă.

In privința datării, s-au luat în considerare criptograma aflată la sfârșitul celor 151 de psalmi, ca și filigranele hârtiei folosite. De regulă, criptogramele așezate pe foile albe ale manuscrisului reprezintă însemnarea copistului cu numele, locul, împrejurarea în care a fost scris textul și data respectivă. Bianu presupune că data de redactare a Psaltirii Scheiene a fost anul 1482 sau 1485, făcând precizarea că argumentele ce susțin această poziție vor fi prezentate pe larg în următorul volum, care nu a mai apărut însă. Se face referire la Codicele Voronețean, publicat de Ion Sbierea în 1885, considerând că cele două traduceri au fost scrise în aceeași perioadă și localitate, probabil de către același autor.

Opinia lui Bianu în privința datării a fost susținută și de F. Macurek. Dar criptograma a fost interpretată în diferite moduri de către diferiți cercetători, Sextil Pușcariu propunând anul 1515, fiind susținut și de P.P Panaitescu, iar Alexandru Rosetti consideră corect anul 1575. Diferite moduri de interpretare a criptogramei se datorează faptului că slovele sunt deformate, reconstituirea aspectului autentic fiind arbitrară.

Ediția critică a lui I. A. Candrea datează traducerea originalului între anii 1460 și 1480. In privința copiilor, el va cere o analiză mai atentă, bazându-se pe filigranele hârtiei.

Hârtia prezintă ca marcă mistrețul, iar ultimele două coli au ca filigran cunoscuta stemă cu coroană a orașului Brașov. Deoarece hârtia având ca filigran mistrețul era foarte răspândită în Moldova și probabil în Bucovina, se apelează la celălalt element, acesta ridicând și el câteva probleme datorită variației desenului. Candrea afirmă că marca stema cu coroană ce se vede pe hârtia Psaltirii Scheiene apare abia la 1563 și, luându-se în considerație faptul că textul este anterior versiunii coresiene, se apreciază ca perioadă a copierii manuscrisului anii 1563-1569. Poate fi identificată în unele coli și marca fabricantului brașovean, Jonhan Fuch, reprezentată de o vulpe.

Există o serie de opinii asupra curentului cultural care a determinat apariția primelor traduceri de cărți religioase în limba română. In primul rând, se afirmă că condițiile social-economice și culturale interne din a doua jumătate a secolului al XV-lea au creat premisele transpunerii textelor de cult. Dar cei mai mulți filologi au pornit de la ideea unei influențe husite, catolice sau luterane.

Interesantă este opoziția evidentă dintre afimațiile lui Bianu privind această problemă. Astfel, în discursul de recepție consideră că biserica stă la baza acestei reforme culturale, susținându-și opinia cu argumente de ordin istoric. Pe de altă parte, în ediția din 1930 a Apostolului coresian va aprecia influența husită. “Acele întâie traduceri din slavonește, făcute probabil după pilda și îndemnul husiților alungați din țara lor Boemia spre țara creștină a Moldovei, răspundeau unei trebuințe bine simțite în mănăstirile românești pentru învățătura călugărașilor, al căror număr creștea repede cu înmulțirea mănăstirilor”3.

Doi dintre partizanii influenței husite sunt N. Iorga și I.A.Candrea. Ei au în vedere una din ideile importante ale acestui curent religios, reprezentată de oficierea serviciului divin în limba poporului. Interesant este faptul că, sub influența husită, s-au tradus doar Psalmii și Faptele Apostolilor, dar nu și Evangheliile. Trebuie luat în considerare și faptul că această propagandă tindea și la confiscarea averilor mănăstirești, situație inacceptabilă de către fețele bisericești, iar informațiile istorice exclud existența unui prozelitism husit la români.

O altă teză a influențelor externe, cea luterană, este susținută de către Alexandru Rosetti și Ovid Densușianu și apreciază localizarea maramureșeană, datând textele în secolul al XVI-lea, argumentând prin faptul că husitismul este inactiv după 1500.

In privința afirmării influenței catolice, s-a pornit de la existența simbolului atanasian de la sfârșitul manuscrisului Psaltirii Scheiene. Aceasta este surprinzătoare deoarece nici una dintre psaltirile tipărite în limba slavonă pe teritoriul românesc nu conține acest simbol al credinței. Implică deosebirea minimă între simbolul credinței la ortodocși, respectiv catolici, privind formularea referitoare la duhul sfânt. Dacă în religia catolică, duhul sfânt provine de la Tatăl și Fiul, la ortodocși se mărginește la Tatăl. In ediția lui Candrea se poate citi: “(duhul) sfântul din tatăl și fiul”, ilustrând simbolul catolic.

Dar trebuie adăugat că acest simbol nu făcea parte din originalul slavon, ci a fost adăugat de către traducător sau de copist, care recunoștea dogma catolică. Această situație poate fi corelată cu o perioadă de autonomie a bisericii maramureșene (1498-1514). P.P Panaitescu consideră că ierarhia catolică din Transilvania, sub supravegherea căreia se afla biserica maramureșeană, a îngăduit introducerea limbii române ca limbă de cult, cu condiția acceptării simbolului catolic în cărțile religioase.

Este unanim recunoscut că textele rotacizante sunt copii, și nu originalele traducerilor din limba slavonă. In privința copiștilor, Ioan Bianu observă două grafii diferite, implicând doi copiști sau “aceeași mână, dar după o întrerupere mai îndelungată”4. Ediția lui I.A.Candrea a dovedit existența a trei persoane ce ar fi scris manuscrisul,luându-se în considerare forma literelor, fonetismul, ortografia, elementele morfologice și lexicale.

Inconsecvența în transcriere și insuficienta cunoaștere a limbii române a dus la presupunerea că acești copiști au fost sași, C. Lacea, N. Drăganu, Al. Rosetti susținând această idee.

Se pare că ediția lui Bianu a deschis drum multor studii și cercetări literare privind textele rotacizante, recunoscut fiind faptul că Psaltirea Scheiană și celelalte manuscrise au o importanță deosebită pentru studiul evoluției noastre literare, în ciuda particularităților arhaice și dialectale prezente.

Note:

BIANU,Ioan. Curs de istoria literaturii române. Epoca modernă. București: Facultatea de Filosofie și Litere, 1925, p. 151-152

PSALTIREA Scheiană (1482): mss. 449 B.A.R.: publ. de I.Bianu. Tom I. Textul în facsimile și transcriere cu variantele din Coresi (1577). București: Tipografia C.Gobl, 1889, p. IV

TEXTE de limbă din secolul XVI: reproduse în facsimile. IV. București: Cultura Națională, 1930, p. III-IV

PSALTIREA Scheiană (1482): mss. 449 B.A.R.: publ. de I.Bianu. Tom I. Textul în facsimile și transcriere cu variantele din Coresi (1577). București: Tipografia C.Gobl, 1889, p. XVI

2. Perioada coresiană

Mergând pe același drum al literaturii noastre vechi, Bianu va analiza perioada coresiană, în cadrul discursului “Despre introducerea limbii românești în biserica românilor” și prin editarea colecției de manuscrise “Texte de limbă din secolul XVI: reproduse în fasimile”. Preocupările editoriale ale lui Coresi sunt văzute în contextul dezvoltării istorice a literaturii române. Se analizeaza premiza conform căreia limba noastră maternă s-a impus foarte greu pe plan oficial, atât în administrație, cât și în biserică, până în secolul al XVIII-lea situându-se în zona de influență slavonă. Este analizată originea scrisului în limba română, existența cronicilor moldovenești, ce fuseseră publicate de către Ion Sbierea, ca și curentul de traduceri a cărților de cult din limba slavonă, din care au rămas doar câteva copii cunoscute sub denumirea generică de texte rotacizante maramureșene. Toată partea introductivă are rolul de a familiariza cititorul cu o idee specifică Scolii Ardelene, cea de continuitate culturală, nu numai structurală a poporului. De altfel, unul dintre analiștii operei lui Bianu a afirmat ideea de șovinism a acestuia, în sensul nevoii de afirmare națională, de păstrare a tradițiilor.

In introducerea tomului final al colecției “Texte de limbă din secolul XVI”, editorul va prezenta situația culturală a provinciilor românești, pornind de la primul document în limba română cunoscut, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului din 1521, prezentat pe larg în BRV și în “Catalogul manuscriselor românești”. Editorul face o greșeală minoră, propunând anul 1520 pentru datare.

Bianu va trece în revistă și începuturile tiparului în provinciile noastre, cu inițiativa voievodului Radu cel Mare de a înzestra mănăstirea Dealu cu o tipografie, facilitând apariția “Liturghierului” în 1508, sub supravegherea ieromonahului Macarie. Filologul dovedește solide cunoștințe de istorie literară, menționând titluri ale documentelor apărute pe teritoriul românesc în perioada ulterioară, ajungând până în 1560, cu precizarea permanentei limbii slavone. Precizează circulația textelor maramureșene, în care particularitățile lingvistice ale copiștilor fuseseră înlăturate, alături de lucrările tipărite. Nu este edificator în privința anilor de publicare a cărților de cult sau a meșterilor tipografi, neavând probabil informații asupra perioadei tipografice a lui Dimitrie Liubavici și a lui Moise, ce au reușit, între anii 1545-1551, să asigure o răspândire a cărților bisericești în toate provinciile românești. Este vorba de apariția în 1545 a unui “Molitvenic”, a “Apostolului” în 1547, în două ediții, a unui “Minei” și a unui “Evangheliar”(1546-1551).

Dar esențială pare a fi în viziunea lui Bianu situația din Transilvania secolului al XVI-lea, prin perspectiva influenței luterane. Situația istorică existentă implică perioada posterioară luptei de la Mohaci din 1526, dintre Ungaria și Turcia, în urma căreia Ardealul nu mai făcea parte din Regatul catolic al Ungariei Sfântului Stefan. Independența provinciei noastre se corelează cu Reforma lui Martin Luther, care promova folosirea limbii naționale în biserică. Minoritățile maghiare și sașe au preluat foarte repede ideile luteranismului datorită legăturilor culturale, religioase și comerciale cu Germania. Bianu consideră că deosebirile dintre cele două minorități conlocuitoare au dus la separarea lor, ungurii adoptând preceptele calvine. Deși el nu face apel la evenimentele istorice concrete, mi se pare utilă menționarea adunării de la Aiud din 1564, cand a avut loc această alegere a direcțiilor religioase diferite.

O importanță deosebită pentru răspândirea ideilor propagandistice calvine și luterane o avea editarea cărților de cult. Bianu corelează în acest sens activitatea diaconului Coresi cu “bătălia” religioasă din Transilvania, relaționând-o în mod necesar cu proprietarii fabricilor de hârtie. “In martie 1559 brașovenii, la îndemnul județului cetății lor, Ioan Benkner, hotărăsc să atragă pe români la biserica reformată; și se pun pe lucru”1. Inființarea unei tipografii cu litere chirilice în 1560 înseamnă apariția lui Coresi în domeniul editorial brașovean, după ce își începuse activitatea la Târgoviște. Integrarea sa în școala cărturărească a preoților din Scheii Brașovului și legăturile comerciale cu proprietarii fabricilor de hârtie au dus la apariția “Evangheliei” din 1560, datată de Bianu 1561. Editarea acestui document capătă o semnificație specială în istoria literară, fiind unul din primii pași în impunerea limbii naționale ca limbă de cult. Necesitățile interne erau recunoscute, mărturia lui Coresi din “Cazania I” fiind elocventă:”… Să spue cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie, în limba pre care grăesc oamenii.(…) Ce folos e lor dacă popa grăiaște în limbă străină, românilor sârbește, de nu înțeleg, sau pre altă limbă ce nu vor înțelege ascultătorii”1.

Implicarea calvină în activitatea editorială brașoveană pare a începe cu solicitarea lui Forro Micloș de a tipări “Cazania I’ coresiană , numită “Tâlcul Evangheliei”. In aceleași coordonate se înscrie și apariția “Psaltirii slavo-române” din 1577, considerată de către cercetătorul nostru “cartea principală a cultului la protestanți și care la noi era socotită de cea mai creștinească carte din întreagă Sfânta Scriptură”2. La acestea se adaugă un “Molitvenic” tradus după “Agenda luterană în limba maghiară” a lui Heltai Gaspar, introducându-se și o serie de rugăciuni ortodoxe, ca și simbolul credinței bisericii ortodoxe. Mi s-a părut necesară evidențierea acestor aspecte pentru a pune în valoare concepția lui Bianu conform căreia încercările de atragere a populației către calvinism, respectiv luteranism s-au mărginit la tipărirea de cărți de învățătură, limba slavonă neputând fi înlocuită în editarea cărților de ritual. O altă direcție de abordare ar fi că rezistența la presiunile de schimbare a ortodoxiei cu o credință diferită și menținerea unității spirituale a românilor se datorează tocmai permanenței limbii slavone în biserică.

Editarea colecției “Texte de limbă din secolul XVI” a survenit în urma unei prezentări sumare, făcută de către Andrei Bârseanu în ședința Academiei din 1 noiembrie 1921, a unui “Sbornic” descoperit la Sighetul Maramureșului. Președintele societății ASTRA vizitase în perioada 28-31 august 1921 o expoziție de prezentare a acestui ținut istoric. In cadrul ei a remarcat un document adus din comuna Ieud, “o carte veche în format 4 mic portativ, înnegrită de fum și de vechime, având numai la sfârșit o scoarță de scândură învelită în piele, iar partea dinainte fiind ruptă și stricată”3. Andrei Bârseanu a prezentat această colecție de manuscrise, fără a detalia conținutul său. O referire la această “Adunare” a făcut, în anul următor, Al. Rosetti în studiul “Etude sur le rothacisme”, publicat în revista franceză “Roumanie”.

Ioan Bianu a publicat în cursul anului 1925 trei dintre textele cuprinse în manuscrisul miscelaneu descoperit la Ieud. Este vorba despre ”Intrebare creștinească”, “Manuscriptul de la Ieud” și “Pravila Sfinților Apostoli”. Va reveni în anul 1930 cu o ediție a “Lucrului Apostolesc”. Aceste fragmente au dat posibilitatea filologilor de a studia atent această perioadă de început a tiparului în România.

Prefața primului volum prezintă împrejurările în care a fost descoperit miscelaneul, fiind însoțit de o descriere analitică a documentului. Tomul cuprinde un fragment din catehismul “Intrebare creștinească”, tipărit de Coresi în limba română în 1560, cu precizarea înaltelor fețe bisericești din acea perioadă. Acest catehism cuprinde o scurtă prefață, decalogul, simbolul credinței ortodoxe, rugăciunea “Tatăl nostru”, ca și pe cele specifice botezului și împărtășitului.

Următorul volum este o editare a “Pravilei Sfinților Apostoli”, tipărită de Coresi în Brașov, în perioada 1578-1580, după afirmațiile lui Bianu. In ultimul tom, cel de-al patrulea, în care prezintă și o listă incompletă a cărților tipărite de diacon, susține anul 1578. Gh. Buluță corectează aceste datări, propunând anul 1570.

Al treilea volum, publicat sub denumirea “Manuscript de la Ieud”, conține trei fragmente de text: “Scriptura domnului Hristos: cătră oameni căzută în piatra din ceriu”, “Invățătură la Paști” și “Invățătură la cuminecătură”. Primul text slavo-român, cu traducere intercalată, cuprinde o variantă a epistolei apocrife “Legenda duminicii”. O altă variantă a acestei scrieri a publicat B. Petriceicu-Hașdeu în 1879 în “Cuvente den bătrâni”. A doua parte a volumului poartă titlul complet “Invățătură întru sfânta și marea dumineca Paștilor scrisă e de sfântul Ioan Zlatoust”, fiind tălmăcirea evangheliei din duminica Paștelui, atribuită Sfântului Ioan Gură-de Aur, alcătuită de fapt de catre patriarhul Ioan Caleca. Pentru că aceste texte au avut o intensă circulație pe teritoriul nostru, se poate observa prezența sa șI în “Cazania a II-a” a lui Coresi din 1581, ca și în Codicele Todorescu. Al treilea text, “Invățătură la cuminecătură”, cuprinde omilia din joia Paștelui, ci precizările corespunzătoare privind semnificația împărtășania.

Bianu face o sumară prezentare a acestor manuscrise descoperite la Ieud, datându-le prin perioada 1560-1580, observând că sunt scrise în semiunciala obișnuită în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, “de un deprins scriitor”4. Afirmațiile sale sunt susținute și de alți cercetători datorită faptului că scrisul este îngrijit, ductul slovelor și regularitatea execuției trădand o persoană obișnuită să transcrie texte chirilice. Sub raportul caligrafiei, al treilea volum se prezintă la un nivel evident superior, comparativ cu manuscrisele contemporane. Dar în privința numărului copiștilor, se pare că Bianu s-a înșelat. S-a observat, cercetându-se lexicul “Manuscriptului de la Ieud”, prezența neuniformă a unor particularități moldovenești, acestea fiind mai numeroase în “Legenda duminicii” și mai rare în celelalte două texte; este o dovadă clară că au fost implicați mai mulți scribi în realizarea compilației. Se presupune că textele au fost reunite într-o perioadă relativ apropiată de data ultimei copii, probabil chiar de către autorul acesteia. Trebuie precizat și faptul că scrierea semiuncială este prezentă atât în secolul al XVI-lea, cât și în veacul următor. Diverse argumente au dus la concluzia că textele au fost copiate în Maramureș, avansându-se ipoteza unui scrib ucrainian, căruia i s-au atribuit grafiile greșite din document.

In privința datării, există numeroase opinii emise de Al.Rosetti, G. Ivănescu și mulți alții. Al. Mareș a concluzionat că traducerea celor două omilii s-a făcut în jurul anului 1580, probabil în perioada premergătoare imprimării “Cazaniei a II-a” coresiene.

Ultimul volum al colecției, apărut în 1930, cuprinde “Lucrul Apostolesc. Apostolul”, tipărit de catre diaconul Coresi la Brașov. Bianu avanseaza ipoteza anilor 1562-1653 pentru datarea lucrării. Cercetările ulterioare au validat perioada 1565-1566. Această carte de căpetenie a credinței creștine conține faptele apostolilor și este considerată de către editor “o urmare firească a Evangheliei tipărită la 1560 la Brașov”5. Este amintită situația problematică a celor trei exemplare cunoscute, incomplete, amintindu-se și donația făcută bibliotecii Academiei Române de către Constantin Karadja. Reproducerea din ediția Bianu reunește toate aceste fragmente, încercând să obțină o imagine completă.

Textul românesc este însoțit de tipic, folosit în limba slavonă, destinat indicării momentului în care trebuie citite părțile din “Apostol” în cadrul slujbei religioase. Oficierea implică mai multe părți constitutive: liturghia, citirea Evangheliilor, a Faptelor Apostolilor sau a epistolelor acestora, iar o ultimă parte este cazania, cuprinzând o explicare a textului din evanghelie citit în ziua respectivă. Pentru a se putea sluji întreaga ceremonie în limba noastră, era necesară editarea și răspândirea pe tot teritoriul românesc a acestor cărți de cult. Astfel, publicarea acestui al patrulea volum al colecției are o semnificație deosebită, ilustrând condițiile culturale ale vremii. Deoarece tipicul era încă tipărit în limba slavonă, permanența ei continuă în biserica română este evidentă, menținându-se, în opinia lui Bianu, până în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea.

Filologul nostru pune în valoare opțiunea reproducerii în facsimile, ce oferă posibilitatea studierii adecvate a organizării serviciilor religioase din acea perioadă. Următorul punct subliniat este absența ornamentelor, explicată prin destinația tipăriturilor coresiene – pentru preoțime și țărănime-, acestea fiind un mijloc de menținere a unității spirituale a poporului. Dorința de afirmare a potențialului autohton este exprimată de însuși diaconul Coresi. Cuvintele sale ilustrează tendințele și aspirațiile epocii: ”să fie popilor rumânești să înțeleagă să învețe Rumânii cine-s creștini, că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi Rumânii n-avem”6.

Prefața volumului al patrulea conține, pe lângă prezentarea lucrării “Apostolul”, și o sinteză a activității tipografului său, prin prisma celor cunoscute până la acea dată. Din cele 24 de documente tipărite de diaconul Coresi, sunt prezentate doar 11 titluri, cu precizarea anilor de imprimare. Din păcate, există câteva greșeli de datare, inclusiv în privința “Apostolului”, subiectul tomului respectiv. Sunt variații de aproximativ doi-trei ani pentru “Evanghelie” și Cazania I”.

Următorul stadiu istoric și cultural tratat de Bianu este cel a domnilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Era necesară demontarea mitului conform căruia această perioadă era un început al afirmării limbii naționale în biserică. Prezentarea anterioară a evidențiat situația reală a producției editoriale în țările române.

Note:

BIANU, Ioan. Despre introducerea limbii românești în biserica românilor. București: Academia Română, 1904, p. 8

Idem, p.10

Idem

TEXTE de limbă din secolul XVI: reproduse în facsimile. I. București: Cultura Națională, 1925, p. III

TEXTE de limbă din secolul XVI: reproduse în facsimile. IV. București: Cultura Națională, 1930, p. VIII

Idem, p. X

3. DOSOFTEI – “Psaltirea în versuri”

Incheierea domniei lui Matei Basarab este urmată de o pauză de aproximativ 30 de ani în activitatea literară bisericească, păstrându-se limba slavonă în slujba bisericească, ca un semn distinctiv al ortodoxiei. Următorul pas în direcția introducerii limbii române în biserică a fost făcut de Dosoftei. Bianu analizează activitatea mitropolitului nostru în discursul “Despre introducerea limbii românești în biserica românilor”. La aceasta se adaugă prezentarea biografică din articolul “Dosofteiu. Mitropolitul Moldovei (1670-1686)”, publicat în “Revista Nouă” în 1888 și reluat în “Momente culturale” din 1904. O serie de aspecte sunt relevate și în prefața lucrării “Psaltirea în versuri”, de a cărei editare s-a ocupat. Preocupările lui Bianu în această privință sunt evidențiate și de articolele științifice din cadrul Analelor Academiei Române, privind călătoriile de documentare din Polonia în 1886, având drept scop descoperirea de informații despre pribeagul nostru cărturar. Toate aceste documente sintetizează viața și activitatea literară a lui Dosoftei, completându-se reciproc. Analistul se dovedește un fin cunoscător al istoriei noaste, plasând elementele biografice în contextul politic și social existent.

Mitropolitul este văzut de Bianu ca un continuator al activității literare bisericești, în rândul lui Varlaam și Udriște Năsturel. Articolul publicat în “Revista Nouă” pune accent pe cunoștințele de limbă latină, greacă, polonă și română, plecând de la aprecierile lui Neculce:” Acest Dosofteiu mitropolitul nu era om prost de felul lui; era neam de mazil, prea învățat; multe limbi știa: elinește, latinește, slavonește și altele. Adânc din cărți grăia și deplin călugăr și blând ca un miel; în țara noastră pre acest vremi nu se află om ca acela"1. Cunoștințele lui Dosoftei în domeniul limbilor vechi -greacă, latină- sau al unor limbi și culturi moderne -polonă, ucrainiană, rusă, neogreacă- ar justifica ipoteza studiilor în Polonia. La aceste informații, Bianu adaugă și procesul rapid de evoluție pe scara ierarhiei bisericești. De la prezența sa ca ieromonah la Probata, semnalată în 1649, a trecut în fruntea Episcopiei de Huși în 1659, mutându-se în același an la Episcopia de Roman. Din această ultimă perioadă datează probabil prietenia lui cu Miron Costin, precum și aceea cu Dositei, viitorul patriarh al Constantinoplului. Relatările nu se opresc la numirea lui Dosoftei în scaunul mitropolitan, ci vor consemna șI sprijinul dat lui Stefan Petriceicu în politica antiotomană, ca și exilul în Polonia în perioada 1673-1675.

“Insemnările istorice și literare” conțin informații despre plecarea lui Dosoftei din țară, ca urmare a retragerii trupelor lui Sobieski, luând cu sine o serie de documente și tezaurul mitropoliei. Dar mult mai importante sunt considerațiile asupra efortului de înființare a unei tipografii la Iași, la mănăstirea Trei Ierarhi, motivat de necesitățile locale. Această situație va fi evidențiată prin prisma publicării la Uniev a “Psaltirii în versuri” și a “Acatistului Născătoarei de Dumnezeu” în 1673. Activitatea literară a lui Dosoftei este prezentată pe larg în “Introducerea” la ediția lui Bianu din “Psaltirea în versuri”.

Filologul consideră că cele două mari preocupări ale mitropolitului moldovean erau cărțile de cult șI istoria românilor. “Cărțile bisericești au fost preocuparea de căpetenie a lui Dosoftei; pe lângă acestea însă s-a ocupat el puțintel și de istoria Moldovei”2. Pasiunea pentru istorie se dezvăluie în poemul cronologic al domnilor Moldovei, publicat înaintea “Parimiilor” șia “Molitvenicului”. Trebuie menționat că aceasta este una din primele versificări originale ale literaturii medievale române. O rectificare asupra opiniei negative o aduce chiar Bianu prin editarea lucrării “Insemnări autografe scrise într-o carte veche de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei (1663-1686)”. Este vorba de o istorie universală în limba latină a lui Johannes Nauclerus și Nicolae Baselius. Exemplarul conținând observațiile sale de lucru, dovedind un cititor atent, a ajuns în posesia Stolnicului Constantin Cantacuzino, existând și un ex libris al acestuia.

Considerațiile negative continuă însă: ” Cunoștințele teologice și de istorie bisericească ale lui Dosofteiu erau prea modeste pentru ce el să înțeleagă rostul acestor mari evenimente. Dovada ne-o dă între altele faptul că dânsul -episcop și mitropolit ortodox- cu multă și grea muncă a tradus după polonește în limba românească, Psaltirea versificată”3. Referitor la prima propoziție, trebuie precizat că se referă la intervenția în polemica dogmatică ce împărțea cercurile ortodoxe de la Kiev și Moscova în reprezentanți ai curentului latin, respectiv grec (tradiționalist), aceasta realizându-se printr-o serie de traduceri din limba greacă în rusă.

O afirmație a editorului “Psaltirii în versuri” a dus la numeroase controverse și analize critice. El consideră această lucrare o imitație a operei poetului polonez Ioan Kochanowski.

Pagina de titlu conține o mențiune importantă pentru relevarea conținutului lucrării:” Psaltirea în versuri(…), publicată de pe manuscrisul original și de pe edițiunea de la 1673”. Aceasta implică faptul că Bianu a studiat ambele variante, oferind posibilitatea urmăririi procesului de creație al mitropolitului.

Lucrarea a fost realizată în perioada 1660-1667. Manuscrisul original data din 1671 și poartă semnătura lui Dosoftei ca Mitropolit de Roman șI o dedicație către Ioan Duca. Este păstrat în secția manuscrise, sub numărul 446, în biblioteca Academiei Romane. Bianu precizează că manuscrisul original a servit drept bază pentru editarea lucrării, părțile ce lipseau fiind reproduse după exemplarul de la Uniev.

Lucrarea se deschide cu traducerea din limba polonă a versurilor lui Miron Costin ce afirmă originea noastră română în concepția umaniștilor secolului al XVII-lea. Asupra acestor idei va reveni Dosoftei în poemul cronologic ce prefațează “Parimile” și “Moltvenicul”.

Introducerea amintește condițiile culturale și religioase anterioare apariției editoriale a “Psaltirii în versuri”, partea a doua fiind o notă biografică a lui Dosoftei. Sunt amintite operele acestuia, în ordine cronologică, cu redarea titlului original și a caracteristicilor documentului. Insă analiza lucrării prezintă interes datorită precizărilor lui Bianu în privința versificației și a modelui folosit de autor.

Versificarea psalmilor implică necesitatea studierii lor prealabile pentru perceperea sensului. Acest lucru s-a realizat prin consultarea comentariilor Părinților Bisericii, cum afirmă în titlul ediției tipărite. Aici trebuie interpuse din nou afirmațiile editorului. El consideră ca Dosoftei s-a adresat patriarhului Ierusalimului Dositei, “ca să-i arate cele patru moduri de a înțelege cuvintele Sfintei Scripturi”4, traducând scrisoarea de răspuns și așezând-o drept “cuvânt către cetitori”. Astfel, în cea de-a doua prefață a lucrării, cititorul este îndemnat să perceapă, pe lângă înțelesul dogmatic al Scripturii, și valoarea parabolică, simbolică și metaforică a textului.

“Psaltirea în versuri” trebuie văzută însă și din perspectiva propagandei religioase, Dosoftei încercând să apere credința prin apelul la frumusețea limbii noastre. El a urmărit împiedicarea difuzării printre romani a Psaltirii în versuri calvine, tradusă de către Stefan Făgărășanu, sau a altor traduceri ale calvinilor și catolicilor. Scopul elaborării lucrării:” de a trage hirea omului cetitul ei” a fost atins prin intensa circulație în epocă, în special în Transilvania. Se pare că moralismul psalmilor a favorizat și circulația manuscrisă a multora dintre ei și răspândirea lor în folclor. O serie de psalmi versificați de Dosoftei au devenit texte de colinde sau cântece de stea.

Analiza lui Bianu se oprește în continuare asupra elementelor de versificație folosite de Dosoftei: egalitatea numărului silabelor în versurile de aceeași lungime și rima, insistând asupra lipsei cunoștințelor despre accentul tonic. “N-a știut că principalul element prozodic în limba romană (ca și în celelalte limbi romanice) este accentul tonic, pe care sunt bazate șI de la care derivă, ca consecințe naturale și necesare celelalte două amintite de el: egalitatea numărului silabelor și rima”5. Aceasta implică o structură falsă a versurilor, duce la o lipsă de armonie a versificației.

De asemenea, există o problemă ridicată de definiția rimei, care corespunde de fapt cu asonanța. Ignoranța a dus la imperfecțiuni de versificare datorită încercării de rimare a cuvintelor începând de la ultima vocală accentuată și nu de la ultima silabă accentuată.

In privința modelului folosit de Dosoftei se revine la poetul Ioan Kochanowski. Argumentele aduse sunt legate de accentul tonic. In limba polonă acesta cade pe penultima silabă acentuată, considerând că versurile mitropolitului suferă de această schimbare. De asemenea, afirmă că sunt preluate și rima de două silabe ca și succesiunea rimelor. O mică rectificare ar fi considerația că modelul polonez al lui Kochanowski era mult mai elevat, fiind o imitație a poeților clasici, iar Dosoftei a urmărit doar părțile simple. Situația este explicată prin diferențele de ordin religios, “Psaltirea în versuri” bazându-se pe textul ortodox slavon și preluând doar formele de versificare.

Interesant este faptul că peste câteva pagini Bianu va reveni asupra problemei originalității, oferind o soluție de compromis:” Versurile românești ale lui Dosoftei sunt creațiunile lui proprii făcute după modelul unui poet străin pe care l-a înțeles numai în parte”6. Nu trebuie uitat însă impactul pe care l-au avut afirmațiile sale, mulți cercetători, critici literari considerând ediția lui Dosoftei doar o prelucrare a celei poloneze din 1579.

O rectificare a adus chiar un adept al tezei lui Bianu, Ladislau Galdi, ce demonstrează că majoritatea perioadelor metrice și a schemelor strofice au suferit schimbări radicale în versiunea românească. Al. Andriescu și N.A.Ursu susțin această poziție.

Ediția lui Bianu mai ridică o serie de probleme datorită transliterației în caractere latine, care era dificil de interpretat de cititori și de către cercetători. Studierea atentă a textului din ultimele decenii a permis o reeditare într-o transcriere interpretativă a grafiei chirilice a originalului, sub supravegherea lui N.A.Ursu.

Marin Sorescu sintetizează importanța apariției editoriale a “Psaltirii în versuri astfel: “Mitropolitul Dosoftei este Ioan Botezătorul al versului românesc. Il sfințește traducându-l în cea mai frumoasă limbă românească posibilă în secolul al XVII-lea și îi dă dezlegare să circule inspirat. El este primul autor curtean și laic care, fără a avea o conștiință clară asupra poeziei, o face totuși, așa în neștire, dar cu mare har”7.

Note:

BIANU, Ioan. Momente culturale. București: Tipografia Eminescu, 1904, p.61

Idem, p.66

INSEMNARI autografe scrise într-o carte de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei adunate de I.Bianu. București: Librăriile Socec și C. Sfetea, 1915, p. II

DOSOFTEI. Psaltirea în versuri: publicată de pe manuscrisul original și de pe edițiunea de la 1673 de I.Bianu. București: Academia Română, 1887, p. XI

Idem, p. XVI

Idem, p. XXXVIII

SORESCU, Marin. Bibliotecă de poezie românească. București: Creuzet, 1997, p. 62

4. Antim Ivireanul – “Didahii”

Literatura religioasă din Muntenia din prima jumătate a secolului al XVIII-lea este dominată de personalitatea lui Antim Ivireanul. Acesta nu a scăpat analizei atente a lui Bianu, care a editat în 1886 o operă originală a acestuia: ”Predicile” sau “Didahiile”, după denumirea lor grecească. Manuscrisul original al predicilor a fost descoperit in 1881 de către Constantin Erbiceanu la mănăstirea Căldărușani și donat Academiei Romane, intrând la secția manuscrise sub numărul 549. Dar ediția lui Bianu se bazează pe o copie, găsită de către episcopul Melchisedec în biblioteca lui Dionisie Romano, episcop de Buzău, zece ani mai devreme. Prezentarea acestei copii în ședința academică din 18 martie 1866 a determinat intrarea în colecțiile bibliotecii la numărul 542 și publicarea sa, susținută financiar de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, prin D.A.Sturza.

Datele bibliografice insistă asupra faptului că textul a fost reprodus exact după manuscris, în caractere chirilice, la care se adaugă primul studiu biografic privindu-l pe Antim, realizat de către episcopul Melchisedec. Această notă ridică serioase probleme datorită neindicării surselor folosite.

S-au păstrat 28 de predici scrise și susținute de Antim Ivireanul în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și Stefan Cantacuzino. Dintre acestea, cinci au fost ținute la Duminica Floriilor, trei la Schimbarea la Față, câte două la Sf. Constantin șI Elena, Sf. Nicolae la Crăciun, câte una la Tăierea împrejur, la Bobotează, la Duminica Vameșului; o predică este consacrată pocăinței. La acestea se adaugă șapte predici ocazionale: una la urcarea în scaun, trei cuvântări funebre, un cuvânt la parastas, două privind spovedania. Este important de menționat prezența celor două discursuri trimise lui Constantin Brâncoveanu în 1712. Ele au survenit în urma conflictului dintre domnitor și mitropolit, datorită amestecului lui Antim în politica Tării Românești referitor la posibilitatea alianței cu Rusia privind protecția antiotomană. La porunca lui Brâncoveanu de a părăsi scaunul mitropolitan de bună voie, el va prezenta aceste două explicații, prezentându-și eforturile depuse pentru înființarea și funcționarea tipografiilor de la Snagov și de la Râmnic. Neputând renunța la poziția sa datorită canoanelor bisericești, va face apel la înțelepciunea domnitorului ce s-a văzut învins de tactica acestuia.

Noutatea adusă de mitropolit în biserica noastră este îndrăzneala de a se urca în amvon în zilele marilor sărbători și de a înlocui cazania obișnuită cu o predică. Cazania avea rolul de a explica textul din evanghelie citit în ziua respectivă într-o manieră generală. Antim Ivireanul a perceput nevoia adaptării predicii la necesitățile curente, la situția actuală a țării, atât cea socială, cât și cea politică. Sunt înfățișate aspecte relevante ale vieții sociale românești, elemente de critică privind poziția privilegiată a marilor proprietari feudali. Predica de la soborul sfinților îngeri prezintă antitetic traiul boierilor șI cel al țărănimii, atacând violent bigotismul boierilor. Antim insistă asupra problemelor morale existente, combatând lipsa de respect, nerespectarea sărbătorilor, imoralitatea etc. Toate aveau ca scop întărirea autorității morale a bisericii.

Mitropolitul s-a folosit în elaborarea didahiilor de cărțile Vechiului și Noului Testament, de scrierile și comentariile patristice. Trebuie amintit că una din prelucrările Bibliei, dăruită lui Constantin Brâncoveanu, este “Chipurile Vechiului și Noului Testament”. Din teologii și comentatorii cărților biblice îi folosește pe Atanasie cel Mare, Dionisie Areopagitul, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare etc.. Dar nu compilează scrierile lor, ci, considerându-i erudiți și teologi autorizați, îi dă ca exeplu pentru întărirea argumentelor proprii. Cultura laică a lui Antim Ivireanul este evidențiată prin menționarea unor poeți și filozofi antici: Aristotel, Democrit, Socrate, Hesiod, ca și a cărților populare, cum sunt “Alexandria” sau “Fiziologul”. Este probat și faptul că era la curent cu descoperirile științifice, făcând aluzie la prezența petelor solare, deși nu i se pare plauzibilă.

Antim trece cu mare ușurință de la evlavia slujitorului bisericesc la ținută sobră a eruditului ce vorbește în parabole, de la pornirile intempensive, chiar sarcastice, fiind indignat de corupția morală, la argumente de bun simț, la tonul cald de bun păstor.

Deoarece au fost păstrate în manuscris didahiile au avut o circulație redusă. Din această cauză, ediția lui Bianu este cu atât mai semnificativă, relevând universul spiritual românesc, dar și condițiile sociale ale acelei vremi. Importanța lor este subliniată și de către editor: “ Predicile lui Antim sunt unul din cele mai prețioase momente în literatura noastră bisericească nu numai pentru că ele sunt singurele în felul lor, căci de la nici un alt prelat nu avem o lucrare de acest fel; dar și pentru valoarea lor reală, pentru căldura elocinței ce adesea te minunează și pentru frumusețea, bogăția și câteodată chiar eleganța limbei în care sunt scrise”1.

Trebuie amintit că la numai doi ani după ediția lui Bianu a apărut o ediție îngrijită și prefațată de Constantin Erbiceanu, conformă cu originalul didahiilor, iar ultimele două apariții, din 1962 și 1972, au fost realizate sub îngrijirea lui Gabriel Strempel.

Intorcându-ne la aspectele prezentate în discursul de recepție tratând problema introducerii limbii române în biserică, Bianu îl plasează pe Antim Ivireanul ca inițiator al unui semnificativ gest. Pe lângă predicile menționate, mitropolitul a tradus în limba națională slujba logodnei și a cununiei pentru fii de domnitori, adaugând-o unui exemplar al cărții despre botez și mir din anul 1651.

Curios este faptul că editorul nu menționează cele 24 de documente tipărite în limba română de către Antim, aceste fiind lucrări necesare slujbei religioase, încercări de combatere a calvinismului și catolicismului, opere de doctrină teologică ortodoxă, dar și cărți cu caracter didactic și moral. Amintesc patru lucrări originale ale acestuia: “Invățătură pre scurt pentru taina pocăinței”, “Invățătură bisericească”, “Capete de poruncă” și “Sfaturi creștine politice”.

Un alt eveniment marcant al secolului al XVIII-lea este menționat de Bianu în documentul “O comunicare obștească a condițiilor păcii de la Kuciuc- Kainargi (1774)”, survenită în urma războiului ruso-turc din1769-1774. Acest proces este semnificativ în privința destrămării feudalismului și formării relațiilor de tip capitalist. Spațiul cultural autohton a fost evidențiat în perioada posterioară tratatului de către mișcarea iluministă cunoscută sub numele de Scoala Ardeleană. Bianu a insistat asupra evoluției unuia dintre reprezentanții acestui curent ideologic, prin prima sa lucrare, publicată în cadrul Analelor Academiei Romane în anul 1876:” Viața și activitatea lui Maniu Samuil Micu alias Clain de Sadu”. Se pare că preocupările în acest sens erau mai vechi, dovadă stând un manuscris editat de către Viorica Popa.

Studiul lui Bianu a rămas până astăzi unul din principalele izvoare de informații despre unul din inițiatorii școlii latiniste din Blaj. In biblioteca arhidiecezană din orașul lui Moldovănuț s-a păstrat alături de această monografie și manuscrisul numărul 362, nedatat și nelocalizat. Dacă comparăm cele două variante se observă că manuscrisul este incomplet, biografia lui Samuil Micu mergând doar până la anul 1792. Se presupune că Bianu ar fi trebuit să țină un discurs în cadrul unei ședințe a “Societății de lectură a junimii studioase de la gimnaziul român din Blaj” din care făcea parte cu siguranță.

Cele două lucrări au introducere, mai oratorică șI mai completă în manuscris, care familiarizează cititorii cu personalitatea lui Samuil Micu Clain, “un modest, dar erudit monah român”2. Datorită poziției sale iluministe de factură germană el nu va promova măsuri radicale, ci reforme politice cu caracter național (desființarea lui “Unio Trium Nationum”), ca și culturalizarea poporului prin școli și cărți. Manuscrisul oferă în continuare un preambul ce lipsește din tipăritură, privind viața și activitatea lui Gh. Sincai.

Bianu face o incursiune în istorie, fixează în linii mari evenimentele politice sociale și culturale din trecutul poporului roman, ajungând la perioada corifeilor Scolii Ardelene. Pornind de la cucerirea Daciei de către imperiul roman, eveniment ce a impus cultura latină, autorul punctează în continuare anul 274 –corect fiind anul 271- când în urma “retragerii aureliene” are loc invazia popoarelor migratoare. Se face referire la Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, “exponenți care să se facă purtători de cuvânt ai acestui deziderat de libertate”3. De asemenea sunt considerate esențiale crearea în secolul al XII-lea a țaratului romano-bulgar, care a însemnat renunțarea la scrierea cu litere latine în favoarea celor slavone, ca și influența greacă din perioada fanariotă. Conturarea curentului ideologic reprezentat de Scoala Ardeleană este văzută ca avându-și originea în lupta politică și culturală a lui Inochentie Micu din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. “Ideile despre drepturile omului și ale poporului, despre egalitate șI libertate, idei care începuseră să se vânture în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea, luând ca exemplu revoluționara Declarație de independență din 1774, aveau în Transilvania rădăcini mai adânci: activitatea politică a episcopului Inochentie Micu de la începutul acestui veac”4.

Pe lângă mențiunile istorice sunt prezente și cele vizând viața culturală, amintind în acest sens pe Ienăchiță Văcărescu, care în plină epocă fanariotă dădea românilor una din primele gramatici.

Tot pe linia preocupărilor iluministe din epocă, Bianu amintește încercarea de constituire la Sibiu în 1795 a “Societății filozofești a neamului românesc în Mare Principatul Ardealului”, la care se propunea să colaboreze intelectuali de pe întreg teritoriul nostru pentru publicarea gazetei “Vestiri filozofești și moralicești”.

Viața și activitatea lui Samuil Micu ocupă un loc destul de restrâns în manuscrisul amintit. Biografia lui Micu se întinde pe o perioadă de numai 47 de ani, find completată în lucrarea finală. Ea se confundă în unele părți cu istoria politică și culturală a celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea, ilustrative fiind referirile la “Supplex Libellus Valachorum”, căreia i-a oferit o intensă argumentație. In manuscris nu se insistă asupra lucrărilor din perioada 1787-1792. Bianu prezintă manifestările literare ale lui Samuil Micu folosind criteriul domeniilor: literatură religioasă, activitate istorică, filozofie. Amintește de apariția editorială a Bibliei, deosebit de valoroasă sub aspect literar-lingvistic dacă avem în vedere faptul că a tradus din limba greacă Vechiul Testament după “Septuaginta”, confruntând textul cu “Vulgata”, cu versiunile românești, inclusiv cu “Biblia de la București”.

Paralela dintre cele două texte dezvăluie folosirea aceleiași bibliografii: ”Acte și fragmente“ a lui Timotei Cipariu. In privința aparatului critic, notele sunt identice la ambele variante. Manuscrisul, deși fragmentar, dezvăluie preocupările și interesul vădit al lui Ioan Bianu pentru problemele majore ale istoriei noastre literare, pentru figurile reprezentative ale culturii românești.

In Moldova și Tara Romanească ideile iluministe se manifestă în activitatea cărturarilor Gh. Asachi și Gh. Lazăr, prin întoarcerea spre latinitate. Bianu nu putea trece peste această etapă fără a menționa rolul acestora în dezvoltarea învățământului și culturii naționale. Textul prezentat la comemorarea la statuia lui Gh. Lazăr din 29 septembrie 1923 face legătura cu Blajul mult iubit. Astfel, Gh. Lazăr “a făcut un pas mare și puternic spre unirea sufletească a neamului nostru rupt în bucăți”5. O altă conexiune privind conturarea de portrete culturale poate fi făcută cu studiul “Nicolae Pauletti: popă românesc unit de sat și om de litere în Ardeal (1830-1849)”, figura centrală a acestui articol având de altfel și o legătură de sânge cu autorul.

Note:

PREDICE făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanul: publicate după manuscrisul de la 1781 de prof. I.Bianu. București: Tipografia Cărților Bisericești, 1886, p. IV

BIANU, Ioan. Momente culturale. Bucureș-ti: Tipografia Eminescu, 1904, p. VII

POP, Viorica. Un manuscris al lui Ioan Bianu despre Samuil Micu Clain. București: Editura Academiei Române, 1959, p. 634-635

Idem, p. 636

ANALELE Academiei Române. Tom XLIV, 1923-1924. București: Editura Academiei Române, 1925, p. 17

CAPITOLUL III

O PRIVIRE CONTEMPORANA

Secolele XIX și XX

Secolul al XIX-lea este analizat de Bianu în mod coerent în studiul “Despre cultura și literatura românească în secolul al XIX-lea”. Această cuvântare, rostită la serbarea zilei patronului Liceului Sf. Sava din 5/17 decembrie 1891, demonstrează preocuparea filologului ardelean pentru acest segment al culturii noastre. In același sens, trebuie amintit faptul că Bianu a făcut parte din comisia ce aproba premiile academice în 1912, având drept subiect “Inrâurirea curentelor străine în evoluțiunea limbii și literaturii române în secolul al XIX-lea”.

Se pornește de la premiza existenței unui fond cultural autohton bine structurat, asupra căruia s-au exercitat influențele externe. “Cultura națională întreagă și în special cea literară este produsă din dispozițiunile, din temperamentul, din tradițiunile, din gesturile fiecărui popor. (…)Din culturile altor popoare se poate lua direct sau indirect îndemn, se pot lua noi idei, modele literare șI artistice de bun gust, – pe care toate însă trebuie să le sădească de la sine , să le cultive și să le dezvolte , acomodându-le după felul său propriu de a fi. Aici stă caracterul național al unei culturi”1. Sovinismul, afirmat de unii cercetători, pare a fi în fapt o conștientizare a nevoii naționale de afirmare.

Revenind la curentele externe ce au influențat evoluția culturală românească, printre ele se numără cel grec, francez și german. Interesantă este opinia lui Bianu, conform căreia acestea nu s-au integrat în contextul național.

Influența greacă implică în primul rând aprecierea valorii intelectuale a operelor grecești, cu excepția exagerărilor retorice. Dar partea cea mai evidentă este situația culturală din perioada fanariotă.

Curentul francez s-a suprapus peste influența greacă, ca urmare a ecourilor Revoluției. Bianu îi amintește pe Iancu Văcărescu, C. Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri ca promotori ai acestui curent. Ecoul Revoluției Franceze a fost nu numai cultural, ci și pe plan social șI politic, cum este promovarea de către Dimitrie Sturdza a unui proiect de constituție republicană: “Republică aristodimocraticească”. Nu poate fi uitată nici formația intelectuală a participanților de la Revouția din 1848.

Comparativ cu situația anterioară, influența germană a fost mult mai mică, Bianu amintind în acest sens perioada de studii de la Berlin a lui Mihail Kogălniceanu.

Capitolele V șI VI ale acestui studiu sunt o oglindă a vieții intelectuale autohtone. “Generațiunea bătrână”, implicând scriitorii afirmați după anul 1821, este văzută de Bianu ca o afirmare a fondului etnic, în timp ce “generațiunea nouă” – de la 1860 – ar fi cauza unui regres cultural. El consideră că moda de a studia în străinătate, în special în Franța, a dus la o insuficientă cunoaștere a limbii și literaturii române, impunându-se necesitatea promovării și susținerii școlilor naționale.

In centrul valorilor noastre culturale îl vede pe Vasile Alecsandri, ocupându-se de altfel și de editarea operelor acestuia. Mitul literar Vasile Alecsandri a funcționat , fiind în concordanță cu idealurile vehiculate în epocă. Implicarea pe plan politic i-a facilitat și afirmarea pe plan literar, amintind în acest sens două din evenimentele marcante ale acestei perioade: Unirea Moldovei cu Muntenia și Războiul de independență 1877-1878. Fiind un reprezentant al direcției naționale și populare, ce avea rezonanță și prin articolul introductiv al “Daciei literare”, Alecsandri nu a putut fi detronat nici măcar de mitul eminescian.

Aprecierile critice despre Eminescu se limitează la foarte puține abordări, printre ele numărându-se această cuvântare și un discurs ținut cu ocazia dezvelirii unui bust al poetului. Dar, datorită percepției lui Bianu privind procesul renașterii naționale, Eminescu va fi văzut ca un “poet pesimist, nu poet de aceia care să se entuziasmeze de reânvierea gloriei războinice a națiunii”2. In schimb, editorul nostru va face severe recenzii lucrărilor privind acest subiect, exemplificând prin “Critica științifică și Eminescu” a lui Mihail Dragomirescu.

O continuare ca perspectivă istorică a cuvântării de la Liceul Sf. Sava poate fi considerat discursul ținut cu ocazia împlinirii a 60 de ani de către regele Ferdinand I, conceput ca o expunere din prisma Secțiunii literare a Academiei Române. Mișcarea literară analizată implică perioada 1914-1926 și este văzută ca o continuare a tradiției deja existente.

Exprimarea poetică introduce o atitudine favorabilă, pozitivă: “In primăvara de după iarna tuturor durerilor, încep să se miște din nou condeele, începe a se trăi și sufletește”3.

Anul 1918 este văzut ca punct de reper în dezvoltare culturală a secolului nostru. Explozia informațională determinată de creșterea producției editoriale este privită ca o “exuberanță fără precedent: în 1919 se publică peste 270 de volume de literatură față de 125 din 1917-1918 și de 211 din 1915”4. Rigurozitatea și metodicitatea bibliografului sunt vădite în aceste aprecieri cantitative.

Bianu face o serie de considerații asupra motivelor literare din perioada menționată, încadrându-le în contextul istoric. Astfel, producțiile literare ce aveau drept subiect războiul sunt considerate a fi o expresie firească a politicii duse, fiind în același timp inovatoare în peisajul cultural românesc. Este vorba de schimbarea motivelor tradiționale și de multitudinea curentelor culturale afirmate în această perioadă. Degringolada explicabilă în primii ani după război va fi însă criticată prin continuitatea ei.

Bianu marchează anul 1921 ca an de trecere într-o fază nouă, de reântoarcere la formele tradiționale. El pune în lumină operele lui Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, dar și Ion Minulescu, Lucian Blaga, Ion Pillat sau Demostene Botez. |n proză accentul este pus pe romanele și povestirile care afirmă spiritul naționalist, cum sunt “Ion” și “Pădurea spânzuraților” ale lui Rebreanu sau “Scrisorile unui răzeș“ și “Drumul cu plopi” de Cezar Petrescu. Producțiile din domeniul poetic sunt văzute ca “fructe necoapte, produse de un pom nealtoit”5. Interesantă este aprecierea creației lui Minulescu, cu Romanțele pentru mai târziu și alte scrieri poetice în felul său special simbolist”6. Deși îl înscrie în galeria intelectualilor a căror valoare a fost recunoscută, Minulescu nu se numără printre favoriții săi. |n schimb, aprecierile privindu-l pe Ion Pillat au o notă inconfundabilă, temele acestuia apropiindu-se în mod simțitor de credința lui Bianu în tradiție: “ Pillat în Pe Argeș în sus, Bătrânii, Satul meu, face poezie de natură și din reânvierile celor din trecut, poezie care va rămâne din valurile ușurele contemporane”7. Aceleași considerații se aplică și în cazul lui Demostene Botez sau Nichifor Crainic.

Pentru încurajarea dezvoltării literaturii, Bianu susține în continuare sistemul premiilor instituit de Academia Română. In cadrul acestora s-au afirmat personalități ca I.A. Candrea cu lucrarea “Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolele XVI și XVII și traduse din slavonește”, Jean Bart cu “Jurnal de bord”, St. O Iosif – “Poezii 1901-1902”, Mihail Dragomirescu -“Elementele literaturii. Teoria elementară a poeziei”. La acestea se adaugă și cele sponsorizate de editurile “Casa Scoalelor” și “Cartea Românească”.

Următorul punct abordat este înființarea de noi ziare și reviste, numite “organe de publicitate literară”, menționând “Cugetul românesc”, condus de I.Pillat, “Gândirea”, “Cultura” sau “Banatul”.

Discursul a constituit un adevărat tur de forță, reunind toate aspectele importante ale vieții sociale și culturale, neuitând de viața teatrală. Bianu amintește existența a șase teatre naționale, pe scena cărora alternează tragedia greacă veche cu spectacolul modern. Esențială este și în acest domeniu încercarea de culturalizare, de educație populară prin “trupele volante subvenționate”.

Critica literară pare a avea baze solide, în concepția filologului ardelean:”talentul și studiul prin cultură”. Deși nu este menționată, poziția junumiștilor a fost esențială în stabilirea criteriilor de evaluare a unei opere literare.

Cu aceeași elocvență, Bianu va prezenta realizările Academiei Române în privința limbii literare și a folclorului. Aceasta implică stabilirea ortografiei și a dicționarului limbii române, ca și editarea de studii etnografice și de folclor.

Speranța ce reiese din discurs conturează de fapt credința după care s-a ghidat în întreaga sa viață, redată în câteva simple cuvinte: “Sufletul rămăsese însă întreg în adâncul maselor de păstori, de plugari și de preoți, din sânul cărora au ieșit apărătorii luptători, când razele culturii au venit să-I luminezeșI să încălzească acel suflet, în care stăpânirile străine căutau să întunece conștiința propriei sale ființe și propriei sale meniri în lume”8. Sovinism? Puțin probabil.

Note:

BIANU, Ioan. Despre cultura și literatura românească în secolul al XIX-lea. București: s.n., 1891, p. 19

Idem, p.33

ANALELE Academiei Române. Desbateri. Tom XLIV, 1925-1926. București: Editura Academiei Române, 1927, p. 204

Idem

Idem, p.205

Idem

Idem

Idem, p. 203

2. EDITAREA OPEREI LUI VASILE ALECSANDRI

Personalitatea lui Vasile Alecsandri a fost interpretată de Bianu din perspectiva mitului deja format, de reprezentant al direcției naționale șI populare în literatura română. Este explicabilă această atitudine din două motive. Unul dintre ele ar fi propria abordare a lui Bianu a dezvoltării culturale, care pune accentul pe tradiție și pe valorificarea fondului etnic. O altă explicație plauzibilă este chiar modul în care Alecsandri a fost perceput de conștiința publică, fiind în deplină concordanță cu ideile epocii.

Nu trebuie uitat prestigiul politic pe care l-a câștigat prin implicarea în Revoluția de la 1848 redactând un proiect de revendicări și scriind poezii agitatorice care au avut un viu răsunet. Renunțând la candidatura la domnie și favorizând alegerea lui Al. I. Cuza a constituit o altă alegere importantă. La aceasta se adaugă și succesul ce l-a avut în îndeplinirea funcțiilor de ministru de externe și de ambasador extraordinar al domnitorului. La popularitatea pe plan politic se adaugă și cristalizarea mitului poetic, Alecsandri fiind considerat un adevărat poet național.

Alecsandri se impusese încă din deceniul al șaselea al secolului trecut ca unul din cei mai de seamă scriitori români. Campaniile de denigrare începute de Al. Macedonski, B. Delavrancea, Al. Vlahuță vor fi contracarate de către gruperea junimistă. Titu Maiorescu îl plasează în fruntea “direcției noi” a literaturii.

In acest context editarea operelor sale se înscria într-un drum firesc de popularizare, de educație culturală, avută în vedere și de Alecsandri. Poetul susținea menirea socială a artei care, pentru a fi viabilă, trebuie să se inspire din realitatea națională. La unsprezece ani de la moartea poetului, editura librăriei Leon Alcalay a hotărât apariția editorială “poporală” a lucrărilor acestuia. Faptul că Bianu a determinat publicarea lucrărilor în cadrul colecției “Biblioteca pentru toți” susține acest punct de vedere.

Această activitate intensă de promovare începe cu anul 1900, în care sunt publicate zece volume ale lui Vasile Alecsandri, continuând în anul 1908 cu ediția a doua din “Poezii. Ostașii noștri”. Fiecare din ele se deschide cu o scurtă prefață ce motivează alegerea făcută, realizând o scurtă prezentare a personalității alecsandrine, la care se adaugă lămuriri și aprecieri critice asupra volumului respectiv. Acestea din urmă nu pornesc de la o bază critică severă, fiind probabil influențate și de concepția filologului asupra menirii scriitorului în viața publică.

Dar nu trebuie uitat că primul pas în direcția acestei popularizări fusese făcut încă din 1897, când Bianu prefața ediția “Opere complete. Poezii”, în două volume. Lucrarea era completată de cuvântul rostit de D.A.Sturdza la mormântul lui Alecsandri.

Bianu nu menționează debutul poetului, care s-a produs în limba franceză, însă recunoaște impactul pe care l-a avut folclorul asupra evoluției sale literare ulterioare. Credința poetului că, abordând literatura din perspectiva creațiilor folclorice, se poate produce o regenerare a acesteia, poate fi regăsită în parte și la Bianu. Afirmația este susținută de contribuția sa la promovarea folclorului, atât ca cercetător, cât și ca organizator. Dar asupra acestui aspect am să revin în paginile următoare.

Un prim volum apărut în colecția “Biblioteca pentru toțI” urmează logica aparițiilor editoriale din timpul vieții lui Alecsandri. Ciclul “Doine” este o ilustrare elocventă a preocupărilor de folclor ale poetului. Ambianța fantastică din creațiile amintite susține această idee. “Intâiele compuneri ale Marelui Poet” au amprenta oralității, Alecsandri fiind unul dintre primii scriitori care prelucrează mitul strigoilor sau al zburătorului, ca și legende populare sau istorice.

Al doilea ciclu, “Lăcrămioare (1845-1847)” celebrează dragostea poetului pentru Elena Negri, poeziile de dragoste “ oglindesc din tinerețele poetului o epocă de nemărginită fericire și de adâncă durere, de jale neuitată”1. Erotica este impregnată de o trecătoare melancolie, de o tristețe blândă. Un alt element specific popular, cadrul natural, pare a fi văzut ca un protector al tinerilor îndrăgostiți, temă ce va fi reluată de majoritatea autorilor.

“Mărgăritărelele” întregesc primul volum al lui Alecsandri. Plasate în perioada 1852 – 1862, cele 46 de creații vor sugera același chef de hoinăreală regăsibil și în celelalte apariții. Noutatea adusă este ilustrarea unui alt aspect teoretic al concepției lui Alecsandri. In poezia populară Alecsandri depistează întotdeauna nota patriotică și socială, precum și informația sau aluzia istorică. Astfel, el “face să vibreze pe lira lui coardele eroice și patriotice” prin referirile la războiul de eliberare a Piemontului și la frontul din Crimeea. Alături de doină, legendă, sonet se află creații patriotice, cum sunt binecunoscutele “Deșteptarea României” sau “Hora Unirii”.

Ciclul “Pasteluri”, considerat de către editor a fi compus în perioada 1862-1874, este o poezie a armoniei în stilul clasic. Peisajul rustic, scăldat în lumină sau înveșmântat în straie de iarnă, ajunge a fi personificat, amintind de mitologia populară. “Pastelurile le-a scris din îndemn curat artistic, numai pentru plăcerea de a spune în forme delicioase tablourile care se oglindeau din natură și se închegau în sufletul lui”2.

“Legendele” anunță intenția poetului de a realiza o epopee națională, având drept surse de inspirație istoria noastă și folclorul. Bianu nu analizează critic edițiile din Alecsandri, mulțumindu-se cu o prezentare succintă a ideilor majore. Ar trebui subliniată neomogenitatea acestui volum, prin combinația dintre romanțe, elegii, povești, istorisiri galante și narațiuni eroice. Aprecierile filologului nostru asupra valorii au fost însă susținute în epocă: “|n Legende, mai mult decât în toate celelalte scrieri, arată Alecsandri uimitoarea putere creatoare a imaginației lui”3.

Un alt aspect abordat de edițiile lui Bianu privind perspectiva istorică națională este evidențiat în ciclul “Ostașii noștri”, scris pentru a celebra eroismul soldaților din războiul de independență. “Sergentul”, “Peneș Curcanul” sau “Odă ostașilor români” au intrat în conștiința publică. Această lucrare este văzută ca o urmare firească a concepției alecsandrine asupra destinului poporului român.

Corelarea acestui volum cu dizertația “Despre cultura și literatura română în secolul al XIX-lea” mi se pare esențială:

“Douăzeci de ani după Unire, România și-a reânviat gloria militară în războiul din 1877-1878; această glorie, eriosmul curcanilor, n-a găsit răsunet în corzile lirei nici unui poet mare, decât tot numai în a bătrânului Alecsandri. Tot el – singur a rămas din ale vechimei zile – a cântat gloria de la Plevna, după ce înainte cu treizeci de ani cântase – la 1848 – Deșteptarea României și Sentinela română”4.

Editarea poemului istoric “Dumbrava Roșie” vine ca o continuare a acestei prezentări, eroii având încă inflexiuni populare, dramaturgul practicând o artă cu tendințe moralizatoare.

“Ovidiu”se numără printre ultimele creații ale lui Alecsandri care și-au găsit ecou în ediția populară din “Biblioteca pentru toți”. Viziunea asupra renegării poetului latin și a exilului la Tomis este romanțioasă și amintește de idealurile pașoptiste. Ea marchează de altfel și o temă nouă în dramaturgia lui Alecsandri, ilustrată de studiul clasicilor antichității.

Alte două volume vor fi publicate în același an 1900. Unul din acestea este “Poezii.Altele.1881-1888”. Prefața acesteia dă o serie de lămuriri asupra conținutului, fiind editate creații poetice inedite, ce nu apăruseră în volumele tipărite sub îngrijirea autorului. Bianu precizează că un număr mic de poezii fuseseră publicate în “Convorbiri literare”, dar cele mai multe sunt reproduse după manuscrisele lui Alecsandri. O altă precizare trebuie făcută în privința volumului “Poezii.Varia”, majoritatea fiind creații ocazionale, scrise în perioada 1843-1873.

Analele Academiei Române conțin alte numeroase aspecte ale preocupării lui Bianu de a pune în circulație patrimoniul cultural alecsandrin. Stenogramele ședințelor conțin prezentări ale corespondenței lui Alecsandri cu Ed. Grenier, scrisori ale lui Bălcescu către poet, ca și documente relative la moșia Mircești și manuscrise ale operelor.

In acest context trebuie amintită și pasiunea lui Bianu pentru folclor, implicându-se în acest domeniu atât ca cercetător, cât și ca organizator. In calitatea sa de cercetător a publicat trei articole ilustrative în “Convorbiri literare” și în “Revista Nouă”. Analiza sa se oprește asupra a două creații populare: “Doncilă. Un vechiu cântec vitejesc” și “Filipii. Credință populară din județul Vâlcea”. De asemenea, el va prezenta și un articol de sinteză: “Din istoria poeziei noastre populare”.

Ca organizator, Bianu a facilitat publicarea câtorva culegeri de folclor în “Memoria Academiei” și în gruparea de studii “Din viața poporului român”. A susținut propunerea lui Ion Mușlea de realizare a unei arhive din “floarea culturală a sătenilor”. Prezentarea planului de colectare și publicare a lucrărilor ilustrând folclorul românesc de către Ovid Densușianu în 1920 a stârni interes, câțiva ani mai târziu apărând și “Bibliografia lucrărilor cu caracter folcloric și etnografic publicate de Academia Română (1877-1929 )”. Alături de prezentarea bibliografică a materialelor, Bianu insista asupra necesității unei cronici a evenimentelor de acest gen, argumentând prin semnificația “Târgului de fete” de pe muntele Găina.

Contribuția sa la promovarea folclorului nu se reduce la aceste inițiative. Descoperind în corespondența sa cinci colinde din satul natal (manuscrisul 585 ), le va valorifica, dorind ca Făgetul să fie studiat din punct de vedere al “graiului, cântecului și portului”. In acest sens va trimite arhivei academice obiceiuri de la Lăsata Secului, de Paști și de la Sânziene, pe care le intitulează “Note și amintiri din copilărie (1870 ) de la Făget”.

In cadrul acelorași preocupări pentru folclor se înscrie și raportul prezentat Secțiunii literare a Academiei Române asupra lucrării lui Dimitrie P. Lupașcu “Medicina babelor: adunare de descântece; rețete de doftorii șI vrăjitorii băbești”. Apreciază neimixtiunea folcloristului în textul “vrăjitoriilor și al farmecelor”, considerate a fi o parte însemnată din viața intimă a poporului. De asemenea, “Textele macedo-române. Basme șI poezii poporale de la Crușova” ale lui M.G.Obedenaru s-au bucurat de aceeașI prețuire.

Interesant este răspunsul lui Bianu la discursul de recepție al lui Simion Mehedinți: “Caracterizarea etnografică a unui popor prin muncă șI uneltele sale”. De la considerația conform căreia munca cu uneltele ar fi un criteriu în evoluția fizică și sufletească a omenirii, la care s-au adăugat ulterior muzica și dansul, legate de imitarea muncii, va ajunge la spațiul cultural autohton. Aici sunt evidențiate doina și Miorița, ca două produse tipice poporului nostru. De altfel, toată activitatea lui Bianu pornește de la premiza cunoașterii fondului cultural românesc ca bază pentru afirmarea adevăraților creatori.

Note:

ALECSANDRI, Vasile. Lăcrămioare/ cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, p. V

ALECSANDRI, Vasile. Pasteluri/ cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, p. II

ALECSANDRI, Vasile. Legende/ cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, p. v

BIANU, Ioan. Despre cultura și literatura românească în secolul al XIX-lea. București: s.n., 1891, p. 35

CAPITOLUL IV

PREOCUPARI BIBLIOGRAFICE

“BIBLIOGRAFIA ROMANEASCA VECHE”

Inceputurile bibliografiei românești sunt legate de numele lui Ioan Bianu, el fiind promotorul ideii de realizare a materialelor de referință pe care se bazează astăzi studiul literaturii române. In planul de editare a bibliografiei culturii române, prezente și retrospective, el a subliniat necesitatea publicării cataloagelor cuprinzând descrierea manuscriselor deținute de biblioteca Academiei Române.

Reamintesc că una din primele inițiative ale lui Bianu în cadrul eforturilor de dezvoltare a bibiotecii academice a fost redactarea în 1881 a unui regulament intern care conținea câteva elemente din ulteriorul plan bibliografic. Este vorba de normele privitoare la catalogarea documentelor.

Incă din 1893 se insistase în cadrul Academiei Române asupra necesității alcătuirii unei bibliografii a culturii române. S-a propus publicarea unei lucrări a baronului Guillaume: ”Essai bibliographique sur l’ancienne Dacie, la Roumanie et les Romains”, dar acesta nu a fost considerată o soluție adecvată. B. Petriceicu-Hașdeu propune ca bibliotecarul Academiei și alți doi membri corespondenți să răspundă de elaborarea acestei bibliografii. Această idee a fost susținută și de către D.A.Sturdza, cu unele rețineri însă. In final, Ioan Bianu va fi însărcinat cu editarea lucrării, decizia respectivă fiind trimisă spre studiu Comisiunii Bibliotecilor. Membrii acesteia au considerat că “ cea dintâi lucrare în acest privință va trebui să fie cea a bibliografiei scrierilor făcute de români și apoi aceea a autorilor străini, care au scris despre România”1. Această considerație a întrunit votul plenului academic și a fost trimisă o recomandare comisiei financiare pentru acordarea bugetului necesar în această privință.

Planul realizat de Bianu va fi prezentat în ședința Academiei din 28 februarie 1895. Conform acestuia, din punct de vedere al dezvoltării istorice a culturii și literaturii noastre, bibliografia română se împarte în trei clase de cărți:

Cărțile vechi de la 1507 până la 1830

Cărțile moderne de la 1831 până astăzi

Cărțile străine privitoare la români

Criteriile de înregistrare a publicațiilor includ următoarele componente: limba, teritoriul statului român și criteriul etnic.

Bianu propune ca lucrările din prima clasă, ce au constituit BRV, să fie descrise în ordine cronologică, pentru fiecare redându-se titlul și descrierea bibliografică, dedicațiile, prefețele și epilogurile. Documentele anterioare anului 1600 se reproduc în caractere chirilice, iar cele posterioare acestui an sunt transliterate în alfabet latin. El consideră necesară exemplificarea unor specimene de tipar, în cazul în care sunt caractere deosebite ce marchează o etapă importantă în istoria tiparului. La sfârșitul bibliografiei se recomandă alcătuirea unui indice alfabetic al locurilor în care au funcționat tipografii românești în perioada1507-1830, precizându-se documentele apărute în ordine cronologică. La aceasta se adaugă un indice de autori, traducători, tipografi, corectori, toate persoanele ce au avut o contribuție majoră la conținutul intelectual al cărților.

Cărțile moderne, tipărite în perioada 1831-1890, formează “Bibliografia Română Modernă”, realizată sub coordonarea generală a lui Gabriel Strempel. Pentru volumele cuprinse în această clasă, Bianu propunea o clasificare științifică, pentru fiecare redându-se titlul complet și descrierea bibliografică corespunzătoare. Indicii alfabetici urmăresc, în planul inițial, considerațiile anterioare. Noutatea adusă acestei părți a bibliografiei naționale este propunerea ca publicațile periodice să nu fie incluse, rezervându-se în acest sens intenția realizării unei bibliografii speciale. Acest lucru a fost realizat, de altfel, tomul I din “Publicațiunile periodice românești (ziare, gazete, reviste)” fiind prefațat de Ioan Bianu.

Documentele din clasa a treia, “cărțile străine privitoare la români”, se recomandă să fie grupate după cuprins, indicându-se prin scurte note referirile la poporul român sau la teritoriul nostru. Din păcate a trebuit să treacă mult timp până când s-a pus în practică acest ultim punct al planului, abia în 1990 apărând seria “Românica”. Se menționează că lipsurile din bibliografie vor fi acoperite prin publicarea de suplimente și de noi ediții.

Pentru a se ușura munca cercetătorilor, Bianu propune tipărirea a două lucrări: “Catalogul manuscriptelor” și “Catalogul documentelor”. Catalogul descriptiv al manuscriselor aducea ca noutate un indice cronologic, iar catalogul documentelor era structurat în trei părți privind criteriul teritorialității. Pentru fiecare document se indica data, locul, cuprinsul pe scurt și numărul de ordine al colecției.

Planul bibliografic citit de Bianu este aprobat de Comisiunea bibliotecii, apoi va trece în discuția plenului Academiei. D. Sturza insistă să fie pus în aplicare imediat. V.Maniu are rezerve în ceea ce privește unele detalii în legătură cu reproducerea prefețelor, a dedicațiilor și a epilogurilor vechilor cărți românești, argumentând prin întârzierile posibile și costurile ridicate. Planul a fost aprobat în întregime la 9 martie 1895.

Există mai multe influențe în planul lui Bianu. |n primul rând, se pornește de al ideea lui Emile Picot, din care se adoptă capitolul publicațiilor străine privitoare la România. |n ceea ce privește bibliografia documentelor românești, se are în vedere tradiția cărturarilor românești de a împărți cultura în două perioade: cea veche, până la 1830, și cea modernă cuprinzând fenomenul cultural ulterior. In susținerea ideii de “Bibliografie română veche 1508-1830” veneau și concepțiile lui Timotei Cipariu, ca și bibliografiile slave, familiare lui Hașdeu.

In realizarea BRV-ului, Bianu și-a asigurat colaborarea lui Nerva Hodoș. “Apelul pentru cărți vechi” din 1898, adresat persoanelor ce cunosc și posedă cărți vechi tipărite în perioada 1508-1830, a avut ecou în rândul cărturarilor noștri. El adresase rugămintea de a aduce la cunoștință existența lor, cu menționarea titlului complet, a datelor de publicare și a situației acestora. Apelul a fost însoțit de o listă a 621 de cărți ce erau cunoscute până atunci de Bianu și Hodoș. Au răspuns la acest document Mitropolia țării, teologii români din Budapesta, Ilarion Pușcariu, V.A.Urechia, T.Cipariu, V.Popp, B. Petriceicu-Hașdeu, D.A.Sturdza etc. Trebuie amintită și contribuția fostului său profesor, Ioan Micu Moldovan, la alcătuirea acestei lucrări, fiind des solicitat să revadă corecturile fascicolelor și să contribuie la adunarea de documente relevante pentru perioada veche. Corespondența dintre cei doi cărturari este pusă în evidență de către Nicolae Comșa.

Prefața prezintă încercările din domeniul bibliografic, argumentându-se necesitatea editării BRV-ului, al cărei scop este de “ a rezuma toate cunoștințele de până acum despre cartea românească și de a descrie cât de pe larg materialul cunoscut sau de curând aflat”.2 Lucrarea se bazează pe planul din 1895, la care s-au făcut unele adăugiri ulterioare, cum ar fi însemnarea depozitelor în care se găsesc exemplare, se fac trimiteri la principalele crestomații ce cuprind extrase din documentele prezentate, menționându-se și lucrările critice relevante privind conținutul intelectual sau autorul respectiv. Alături de specimenele de tipar facsimilate s-au reprodus și o serie de ornamente în mărime originală.

Finalul bibliografiei este marcat de o listă a paginilor localizând ornamentele și inițialele prezentate, un tabel cronologic al cărților, cu indicarea limbii originalului și a localității de tipărire, plus un indice alfabetic privind numele proprii, localitățile și titlurile documentelor.

Incepând din 1898 apare anual câte o fasciculă din lucrare. Să revedem anii de tipărire ai lucrării apărute în ediția Academiei:

Tomul I: 1508-1716, București, 1903

Tomul II: 1716-1808, București, 1910

Tomul III: Fascicolele I-II 1809-1817, București, 1912

Fascicolele III-IV 1817-1830, București, 1936

Tomul IV: Adăogiri și îndreptări, București, 1944

Primele două volume au fost realizate în colaborare cu Nerva Hodoș. Moartea acestuia a impus alegerea unui alt ajutor în persoana lui Dan Simonescu (din 1931), care a adus și o nouă perspectivă asupra bibliografiei. Avănd în vedere că folosirea tomului al treilea ar fi fost dificilă cu un indice general, Simonescu apelează la un indice alfabetic pentru nume onomastice, toponimice și pentru titlurile documentelor descrise. Ioan Bianu nu a reușit să vadă decât primele șpalturi din acest volum, la care a făcut și corecturi. Ultimele fascicole din tomul al treilea au fost tipărite la 24 de ani după apariția primelor două, cauza majoră fiind declanșarea primului război mondial.

Al patrulea tom din BRV a fost redactat în totalitate de către Dan Simonescu, dar respectul față de predecesorul său l-a determinat să-l menționeze ca autor. Acest tom are o structură puțin deosebită față de celelalte, prefața semnată de generalul Radu Rosetti arătând că sunt cuprinse atât documente noi cât și corectări la o serie de descrieri bibliografice din volumele anterioare. Câmpul de cercetare nu s-a mărginit la biblioteca Academiei Române, apelându-se și la colecțiile bibliotecilor străine, publice sau particulare, autohtone sau din străinătate.

Datorită importanței informațiilor incluse în BRV privind studiul literaturii noastre vechi și a notițelor cu însemnătate culturală, piesa de rezistență a activității lui Bianu va rămâne ”cea mai prețioasă colecțiune de material de documente pentru istoria vechei noastre literaturi și pentru istoria artei tipografice la noi”3.

Note:

THEODORESCU, Barbu. Istoria bibliografiei române. București: Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 75

BIBLIOGRAFIA românească veche. 1508-1830. Tom I: 1508-1716. București: Academia Română, 1903, p. III

CRACIUN, Ioachim. Doi bibliologi români: Ioan Bianu șI Al. Sadi-Ionescu. Cluj: Cartea Românească, 1937, p. 8

“CATALOGUL MANUSCRIPTELOR ROMANESTI”

Conceptul editării cataloagelor de manuscrise este anterior planului bibliografic din 1885. Dar se pare că acesta din urma a permis punerea în aplicare a ideii prin apariția în 1907 a primului volum din “Catalogul manuscriptelor românești”, ediție academică și sub supravegherea lui Ioan Bianu. Doar numele lui Bianu apare ca responsabilitate intelectuală, dar în introducere sunt menționați și Axente Petruț, O.Lugoșianu și Vasile Pârvan, colaboratori la această lucrare.

Tomul I cu numerele 1-300 a fost urmat în 1913 de un al doilea, cu numerele 301-728, la care a colaborat cu Remus Caracaș. Al treilea volum implică un alt nume, G. Nicolăiasa, conținând numerele 729-1061 și apare în anul 1931.

Barbu Theodorescu relatează situația existentă în bibliotecă care a determinat luarea acestei inițiative. O parte din numărul manuscriselor erau înscrise într-un catalog ce conținea informații sumare, iar altele erau inscrise într-un catalog pe fișe mobile așezate în ordine cronologică.

Multe volume manuscrise erau formate în totalitate sau doar parțial din documente în original sau în copie. Se propune redarea lor în ordinea în care se găsesc în manuscris, indicându-se paginile la care se află în volum. La sfârșitul tomului se consideră necesar un indice cronologic al manuscriselor descrise șI un indice alfabetic al autorilor, traducătorilor și copiștilor.

Prefața primului volum face o scurtă trecere prin istorie, insistând asupra importanței manuscriselor în viața culturală românească, înainte și chiar după răspândirea tiparului. De asemenea, îi amintește pe marii colecționari de manuscrise ce le-au donat Academiei Române: Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza (Scheianu), M. Kogălniceanu etc.

“Manuscriptele noastre nu au însemnătatea celor din apus: ele nu cuprind multe scrieri originale și de mare preț prin frumusețea lor literară sau prin valoarea lor de gândire, nici nu sunt, ca multe din acelea , însemnate lucrări de artă prin frumusețea caligrafiei și prin finețea lucrărilor de înfrumusețare: miniaturi, inițiale, frontispicii, marginale. Toate aceste arte le-au încercat și meșterii noștri scriitori și înfrumusețători de cărți, dar lucrările lor sunt modeste pe lângă ale meșterilor apuseni; ele stau însă cu fală în fruntea celor făcute la popoarele vecine de aceeași biserică și de aceeași cultură ca al nostru. Manuscriptele noastre formează o neprețuită arhivă a minții și a gândirii strămoșilor noștri dinainte de mijlocul secolului trecut”1.

Se precizează planul catalogului, fiecare volum beneficiind de o descriere “materială”, de relevarea conținutului, a cuprinsului, de reproducerea cuvintelor înainte, a postfețelor, la care se adaugă note referitoare la autorul documentului, la foștii proprietari care sunt evidențiațI prin ex librisuri. Toate volumele au redactat câte un indice, format din patru părți: cuprinsul documentelor, cronologia manuscriselor, a autorilor traducătorilor, copiștilor, ca și mențiunea persoanelor, locurilor și a evenimentelor prezentate. Nu se dau reproduceri, existând intenția de a se realiza ediții de reproduceri în facsimile ale acestor manuscrise.

Pe lângă aceste lucrări au apărut și o serie de ediții sub supravegherea lui Ioan Bianu, care evidențiază valoarea bibliografică a manuscriselor noastre. Un exemplu în acest sens este lucrarea “Documente românești: reproduse în facsimile după originale sau după fotografii”, tomul I, apărut în anul 1907 în ediția Academiei Române, grupând aceste opere după criteriul cronologic, acoperind perioada 1576-1629. Se precizează în titulatura volumului că este vorba de epoca anterioară domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu.

Lucrarea are la bază propunerea lui D.A.Sturdza de publicare a documentelor din colecțiile Academiei Române în ordine cronologică, la sfârșitul fiecărui tom realizându-se un indice de nume și lucruri șI un glosar de cuvinte rare. Deoarece decizia a fost favorabilă, s-a hotărât că bibliotecarul acestei instituții este cel mai în măsură de a se ocupa de editarea lucrării. Astfel s-a materializat prima fascicolă, la elaborarea căreia a colaborat și Alexandru Lăpădatu.

Textul documentului se reproduce în întregime, iar transcrierea se realizează după normele generale stabilite de publicațiile de texte românești vechi, începând cu “Cuvente den bătrâni” din 1878 al lui Hașdeu, care a pus bazele transcrierii sistematice cu litere latine. Prima parte se încheie cu indicii speciali alfabetici.

Documentele ulterioare perioadei domniilor lui Matei Basarab țI Vasile Lupu sunt prevăzute a fi grupate în serii deosebite după cele două țări, după epoci, după originea și după natura cuprinsului lor.

O altă lucrare ce pune în valoare manuscrisele noastre este “Documente de artă românească din manuscripte vechi”. Fascicola I conține “Evanghelia slavo-greacă scrisă în mănăstirea Neamțului de Gavril Monahul la 1429” și conține o notă prezentată de Bianu la Congresul de Bizantologie de la București din 1924.

Se explică importanța deosebită pe care aceste manuscrise o are în studiul artei cărții de pe teritoriul românesc. Bianu face o scurtă prezentare istorică a evoluției culturale naționale, precizând că punctul de plecare a fost arta bizantină. |n încercarea de distingere a elementelor proprii, autohtone din fondul cultural existent, Academia Română a inițiat publicarea acestei lucrări, alături de binecunoscutul BRV. Se argumentează astfel: “Viața religioasă formând o strânsă legătură care întrunea toate popoarele care aparțineau ortodoxiei bizantino-slave: bulgari, sârbi, români, ucrainieni sau ruteni, este o problemă din cele mai delicate și mai complicate atât de a deosebi elementele proprii naționale pe care fiecare popor le-a adus la produsele acestor arte pe lângă cele moștenite de la Bizanț, cât și de a descurca influențele străine venite din Orient sau din Occident, care s-au adăugat la elementele primitive și au contribuit la dezvoltarea lor”2.

Fascicola prezentată cuprindea reproducerea a zece stampe din Evanghelie, scrisă în 1429 în mănăstirea Neamț și considerată cele mai vechi manuscris din Moldova. Reproducerea s-a făcut la Biblioteca Bodleiană din Oxford, unde se afla păstrat documentul. Pe patru stampe sunt reproduse primele pagini ale celor patru evanghelii, fiecare find ornamentată cu câte două frontispicii în culori, unul pentru textul slav, iar celălalt pentru textul în limba greacă. O stampă prezintă ornamentele secundare, inițialele. Ultima reproduce epilogul volumului. Nu mai trebuie subliniată semnificația deosebită pe care o au edițiile de texte vechi în privința studiului literaturii și culturii noastre.

Note:

BIANU, Ioan. Catalogul manuscriptelor românești. Tom I. București: Academia Română, 1907, p. V

BIANU, Ioan. Documente de artă românească din manuscripte vechi. București: Academia Română, 1922, p. 2

CONCLUZII

Activitatea lui Ioan Bianu a fost analizată în mod obișnuit din perspectiva bibliografică, luându-se în considerare în special realizările reprezntate de “Bibliografia Română Veche” și de “Catalogul manuscriptelor românești”. Mai mult, Ilarie Chendi îi atribuie o altă “calitate”, cea de șovinist, bazată pe permanenta preocupare de evidențiere a fondului cultural autohton, prin studiul istoriei și al literaturii române.

Lucrarea de față și-a propus realizarea unei sinteze a informațiilor cunoscute și abordarea unei noi perspective asupra unui aspect mai puțin cunoscut al personalității lui Bianu. Am încercat să pun în lumină activitatea sa de cercetător și editor al literaturii noastre, printr-un periplu istoric prin cultura noastră.

De la textele rotacizante maramureșene, reprezentând o primă încercare de afirmare a limbii române ca limbă de cult, se trece la activitatea coresiană bazată în mare măsură pe fondul cultural existent. Bianu încearcă să demonstreze că perioada domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu nu este punctul de plecare în analiza procesului de impunere a limbii noastre în biserică, proces ce se va finaliza abia în secolul al XVIII-lea. In acest context sunt integrate inițiativa lui Dosoftei de versificare a psalmilor și cea a lui Antim Ivireanul de a se urca în amvon și de a predica, insistând asupra aspectelor sociale.

Aspectele culturale contemporane sunt surprinse prin editarea operei lui Vasile Alecsandri, la unsprezece ani de la moartea poetului, în cadrul colecției “Biblioteca pentru toți”. Preocuparea pentru popularizarea creației lui Alecsandri este explicată prin prestigiul acestuia și modul în care era receptat de opinia publică, dar și de necesitatea socială de educație resimțită în epocă.

Preocupările sale pentru cercetarea literaturii noastre s-au sintetizat în amplele lucrări bibliografice, dar nu pot fi neglijate studiile sale analitice și edițiile critice care aduc o nouă perspectivă asupra culturii române.

BIBLIOGRAFIA SCRIERILOR LUI IOAN BIANU

Viața și activitatea lui Maniu Samuilu Miculu alias Clain de Sadu. București: Tipografia Academiei Române, 1876, 35 p.

Poezia satirică la romani: studiu literar. București: Tipografia Academiei Române, 1881, V+98 p.

Relațiune asupra călătoriei în Italia, făcută în vara anului 1885. In: Analele Academiei Române. Desbateri, Tom VIII, 1885-1886, p. 19-48

Predice făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanul: publicate de pe manuscrisul de la 1781 de Ioan Bianu. București: Tipografia Cărților Bisericești, 1886, XXX+218 p.

Relațiune asupra călătoriei în Polonia făcută în vara anului 1886. In: Analele Academiei Române. Desbateri, Tom IX, 1886-1887, p. 52-61

Psaltirea în versuri/ Dosofteiu, Mitropolitul Moldovei; publicată de pe manuscrisul original și de pe edițiunea de la 1673 de prof. I.Bianu. București: Academia Română, 1887, LVI+520 p.

Psaltirea Scheiană (1482). Tom I. Textul în facsimile și transcriere cu variantele din Coresi (1577)/ publ. de I.Bianu. București: Tipografia C.Gobl, 1889, XVIII+530+526 p.

Despre cultura și literatura românească în secolul al XIX-lea. București: s.n., 1891, 32 p.

Din cărțile vechi. In: Prinos lui D.A.Sturdza la împlinirea celor 70 de ani. București: Tipografia C.Gobl, 1903, p. 173-195

Despre introducerea limbii românești în biserica românilor. Bucureșri: Editura Academiei Române, 1904, 58 p.

Momente culturale. București: Tipografia Eminescu, 1904, VIII+101 p.

Din istoria poeziei noastre populare. In: Convorbiri literare, XL,1906, p. 726-730

Regele Carol și limba română . In: Luceafărul, an V, 1906, p. 334-337

Bibliografia românească veche: 1508-1830. Tom I-IV. București: Academia Română, 1903-1904

Catalogul manuscriptelor românești. Tom I-III. (Numerele 1-1061). București: Academia Română, 1907-1931, VIII+746p., 666 p., 658 p.

Publicațiunile periodice românești (ziare, gazete, reviste)/ Nerva Hodoș; Al. Sadi-Ionescu; introd. de I.Bianu. București: Tipografia C.Gobl, 1913, XXIII+812 p.

Insemnări autografe scrise într-o carte veche de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei (1663-1686). București: Academia Română, 1915, 10 p.

Incepătorii Academiei Române la 1866 și 1867: cuvântare. București: Cartea Românească, 1922, 18 p.

Pagini de veche scriere românească. București: Cartea Românească, 1921, 32 p.

Documente de artă românească din manuscripte vechi. București: Academia Română, 1922, 1 fasc.

Curs de istoria literaturii române. Epoca modernă. București: Facultatea de Filosofie și Litere, 1925, 273 p.

Texte de limbă din secolul XVI: reproduse în facsimile. București: Cultura Națională, 1925-1930

Vol. I: Intrebare creștinească, tipărită de Diaconul Coresi în Brașov la 1560…, 1925, 22 p.

Vol.II: Pravila Sfinților Apostoli, tipărită de Diaconul Coresi în Brașov între 1570-1580, 1925, 24 p.

Vol. III: Manuscript de la Ieud, 1925, 48 p.

Vol. IV: Lucrul apostolesc. Apostolul, tipărit de Diaconul Coresi în Brașov la anul 1563, 1930, XIII+632 p.

Album de paleografie românească: (scrierea chirilică). București: Socec, 1929, 2 fl.+35 pl.

Academia Română și biblioteca ei. In: Boabe de grâu, I, 1930, p. 1-11

Opere complete. Poezii. Vol I-II/ Vasile Alecsandri; pref. I.Bianu. București: Socec, 1897, XX+452p.; IX+667 p.

Doine/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I. Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, II+121 p.

Dumbrava Roșie/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I. Bianu. București: Tipografia Profesională, 1900, VI+48 p.

Lăcrămioare/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, II+72 p.

Legende/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I.Bianu. bucurești: Tipografia Eminescu, 1900, V_200 p.

Mărgăritărele/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I. Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, VII_201 p.

Ovidiu: dramă în cinci acte și versuri/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Universală Alcalay, 1900, VI+180 p.

Pasteluri: 1862-1874/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, III+108 p.

Poezii. Altele: 1881-1888/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, V+184 p.

Poezii. Varia/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, IV+96 p.

Suvenire/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I.Bianu. București: Tipografia Eminescu, 1900, IV+58 p.

Poezii. Ostașii noștri/ Vasile Alecsandri; cu o pref. de I.Bianu. București: Editura Leon Alcalay, 1908, II+80 p.

Texte macedo-române/ M.G.Obedenaru; publ. de pe manuscrisele originale, cu un glosar complet de I.Bianu. București: Academia Română, 1891, IX+380 p.

Documente relative la moșia Mircești și manuscrise de la V.Alecsandri. In: Analele Academiei Române. Desbateri, Tom XXXVIII, 1915-1916, p. 35

Bălcescu către Alecsandri: cinci scrisori. |n: Convorbiri literare, L, 1916, p. 19-30

Contribuțiuni privitoare la originea și moartea Mitropolitului Moldovei Dosoftei: discurs rostit la 28 mai 1919/ Stefan Ciobanu; cu răspuns de I.Bianu. București: Cartea Românească, 1920, 33 p.

Locul limbii române între limbile romanice: discurs rostit la 11 iunie 1920/ Sextil Pușcariu; cu răspuns de I.Bianu. București: Tipografia Urbană, 1920, 54 p.

Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale: discurs rostit la 6 mai 1920/ Simion Mehedinți; cu răspuns de I. Bianu. București: Tipografia Convorbiri literare, 1920, 31 p.

Cronica…traducere medio-bulgară făcută pe la 1350/ text și glosar de Ioan Bogdan; cu o pref. de I.Bianu. București: Socec, 1922, VIII+456 p.

Istoriografia română ardeleană în legătură cu desfășurarea vieții politice a neamului românesc de peste Carpați/ Al. Lapedatu; cu răspuns de I.Bianu. București: Cultura Națională, 1923, 40 p.

Mișcarea literară în cursul domniei M.S. Regelui Ferdinand I, 1914-1926. In: Analele Academiei Române. Desbateri, Tom XLVI, 1925-1926, p. 202-208

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

BAICULESCU, George. Ioan Bianu: 1856-1935. Extras din: Călăuza bibliotecarului, nr. 2, 1965, p. 111-114

CARACOSTEA, Dumitru. Studii critice. București: Albatros, 1882, p. 111-171

COMSA, Nicolae. Corespondența între Ion Micu Moldovanu și Ion Bianu. Blaj: Tipografia Seminarului, 1943, 107 p.

CRACIUN, Ioachim. Doi bibliologi români: Ioan Bianu și Al. Sadi-Ionescu. Cluj: Cartea Românească, 1937, p. 3-10

DAN, Ilie. Confluențe. București: Editura Eminescu, 1980, p. 203-206

DOSOFTEI. Versuri alese/ antologie, text stabilit, pref. și glosar de N.A.Ursu. Iași: Editura Virginia, 1994, 234 p.

GEORGESCU-TISTU, Nicolae. Cartea și bibliotecile. București: Editura Stiințifică, 1972, p. 253-258

IOSA, Mircea. “Notele politice” ale lui Ion Bianu și însemnătatea lor. In: Studii: revistă de istorie, Tom 25, Nr. 1, 1972, p. 111-124

LUI Ion Bianu amintire. București: Editura Academiei, 1916-1921, 331 p.

MACREA, Dimitrie. Lingviști și filologi români. București: Editura Stiințifică, 1959, p. 122-136

MAIORSCU, Titu. Din “Critice”. București: Editura Tineretului, 1967, p. 206-211

MUSLEA, Ion. Ion Bianu și folclorul nostru. Extras din: Anuarul Arhivei de Folclor, III, 1935, 6 p.

NAGHI, Gheorghe. Din corespondența lui Ion Bianu. Extras din: Apullum, XVIII, 1980, p. 457-463

PAUNEL, Eugen. Ioan Bianu (1856-1935). In: Buletinul “Codrul Cosminului”, IX, 1935, 6 p.

PERPESSICIUS. Ioan Bianu. In: Biblioteca Academiei Române. 1867-1967. Cartea Centenarului. București: Editura Academiei Române, 1968, p. 267-270

POP, Augustin Z.N.. O.Goga și I.Bianu în scrisori. Extras din: Limbă și literatură, vol. XXV. București: Editura Academiei, 1970, 5 p.

POP, Viorica. Un manuscris al lui Ioan Bianu despre Samuil Micu Clain. București: Editura Academiei Române, 1969, 59 p.

ROSETTI, Alexandru. Călătorii și portrete. București: Sport-Turism, 1977, p. 124-125

SCRISORI către Ioan Bianu/ ed., pref. și note de Marieta Croicu și Petre Croicu. Vol. I-V. București: Minerva, 1974-1980

SIMONESCU, Dan. Ioan Bianu. In: Revista de istorie și teorie literară, vol. 15, nr. 3, 1966, p. 431-439

SIMONESCU, Dan. Ioan Bianu: bibliograf. In: Studii și cercetări de documentare și bibliologie, nr. 2-3, 1967, p. 183-190

SORESCU, Marin. Bibliotecă de poezie românească. București: Creuzet, 1997, p. 62

STRAJE, Mihail. Dicționar de pseudonime. București: Minerva, 1973, p. 69

STREMPEL, Gabriel. Antim Ivireanul. București: Editura Academiei Române, 1997, 416 p.

STREMPEL, Gabriel. Biblioteca Academiei Române în viața lui Ioan Bianu. Extras din: Memoriile secției de științe filologice, literatură și arte, Seria IV, Tom VII, 1985, p. 27-35

STREMPEL, Gabriel. Din viața academică a lui Ioan Bianu. Extras din: Buletinul Societății de științe filologice, 1985, p. 104-114

STREMPEL, Gabriel. Ioan Bianu. In: Biblioteca Academiei R.S.R. Prima sesiune științifică de bibliologie și documentare: 15-16 decembrie 1955. București: Academia Română, 1957, p. 145-151

STREMPEL, Gabriel. Ioan Bianu – 60 de ani de la moarte. In: Studii de bibliologie și știința informării, nr. 1, 1995, p. 148-152

THEODORESCU, Barbu. Istoria bibliografiei române. București: Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 73-99

VIANU, Tudor. Ioan Bianu. In: Biblioteca Academiei R.S.R. 1867-1967. Cartea Centenarului. București: Editura Academiei Române, 1968, p. 271-272