Inviolabilitatile Si Imunitatile Diplomatice

Cuprins

CAPITOLUL. 1. DIPLOMATIA-FACTOR DE COOPERARE INTRE STATE

1.1.Definitia diplomatiei

1.2.Diferite forme de diplomatie

1.3. Originea diplomației

1.4. Evolutia diplomatiei

CAPITOLUL. 2. DIPLOMATIA BILATERALĂ A ROMÂNIEI CU ALTE STATE

2.1. Rlatiile diplomatice

2.2. Misiunile diplomatice

2.3. Membrii misiunii diplomatice

2.4. Functiile misiunii diplomatice

CAPITOLUL 3. DIPLOMATIA ROMÂNIEI CU ORGANISME INTERNATIONALE

CAPITOLUL. 1.

DIPLOMATIA-FACTOR DE COOPERARE INTRE STATE

1.1.Definiția diplomației

Etimologic, cuvântul diplomație vine de la grecescul „diploo”, care înseamnă „dublez”. Grecii înmânau solilor două documente: o scrisoare de recomandare către proxenos, denumită symbolia, și instrucțiuni scrise, împăturite în două, numite diploma. Cuvântul diplomație, folosit în prezent, a fost creat mult mai târziu, grecii își numeau solii keryx anghelos, în perioada homeriană și presbeis, mai târziu, în perioda clasică. Solii la romani se numeau nunti sau oratores. Reprezentantul Papei în Imperiul Bizantin se numea apocrisiar.

Termenul de diplomație are diferite înțelesuri, raportat la domeniul științific care îl folosește: istoricii desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul se folosește pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea unei poziții față de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situație conflictuală. Putem vorbi nu de o diplomație universală ci de una specifică, de o diplomație franceză, românească, americană, specificul fiind dat de maniera exercitării ei de fiecare stat și de interesele ce urmează a fi promovate.

Mult timp noțiunea s-a folosit pentru documentele oficiale de relații internaționale, încheiate pe bază de împuterniciri date de suverani. în acest sens, noțiunea este folosită de Leibniz , care a publicat culegeri din tratatele internaționale, cunoscute la acea dată.

Abia în secolul XIX se conturează ideea că diplomația este activitatea prin care se realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor.Astfel, De Flassan definea diplomația ca fiind: Știința raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise, emanate de la suverani” . Potrivit părerii lui Sir Emst Satow, diplomația este: „Conducerea afacerilor între state prin mijloace pașnice” ; Charles des Martens considera că diplomația este: Știința raporturilor și intereselor reciproce ale statelor sau artă de a concilia interesele popoarelor între ele”. P. Pradier – Fodere, în anul 1899, sublinia că diplomația reflectă ideea de gestiune a afacerilor externe, de administrare a intereselor națiunilor sau popoarelor de către guvernele care intră în relații internaționale, fără ca acestea să fie ostile. Și el conchidea: ,JSe poate spune că diplomația este dreptul ginților aplicat ”.

Contemporanul nostru, Phillippe Cahier, ca să cităm pe unul dintre autorii care s-au ocupat de problemă în zilele noastre, dă următoarea definiție diplomației: „Diplomația este maniera de conducere a afacerilor externe ale unui subiect de drept internațional pe baza mijloacelor pașnice, în principal prin negocieri” .

Autorii menționați plasează diplomația în cadrul relațiilor interstatale, având drept conținut gestionarea intereselor în plan extern ale statelor, făcându-se legătura firească între diplomație și dreptul internațional.

Autorii micului dicționar diplomatic român definesc diplomația ca fiind: Activitatea oficială a organelor de stat pentru relații externe și, în primul rând, a diplomaților, desfășurată prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor și intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor” .

În ce ne privește, apreciem că diplomația este un complex de acte și manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional, exprimate prin autoritățile desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale cu gestionarea politicii externe a acestora; ea este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale; diplomația asigură colaborarea politică bilaterală sau multilaterală dintre aceste subiecte, pe calea pașnică.

Definiția explică legătura dintre dreptul diplomatic și diplomație; ea adaogă, în plus, componenta protocolară; nu orice manifestare de politică externă a statelor sau a organizațiilor internaționale are consecințe diplomatice; statele pot crea raporturi diplomatice numai prin acțiuni voluntare cum ar fi propunerea de negocieri, declarația de recunoaștere a unui stat, etc.

Pentru a da curs unor raporturi diplomatice este necesar un demers extern, conceput în anumite formule, care sunt recomandate de dreptul diplomatic. Astfel, nașterea unui nou guvern, apărut pe cale atipică – care este un fapt juridic- nu duce automat la modificarea relațiilor diplomatice, pentru aceasta fiind necesar un act juridic, cum ar fi retragerea ambasadorului; dacă este necersară recunoșterea guvernului se procedează la reînnoirea scrisorilor de acreditare, etc.; cum o să vedem, războiul nedeclarat nu duce la consecințe diplomatice, pentru că nu există o formă specifică de manifestare a statelor, aptă de a produce efecte juridice în raporturile diplomatice.

Și, în sfârșit, definiția subliniază că numai când subiectele de drept internațional acționează prin organele desemnate de legea lor internă să gestioneze relațiilor externe ale acestora implică statele sau organizațiile internaționale în raporturi de misiune diplomatică.

Diplomația a fost definită și ca artă10 sau știință11 sau, cum face Dembinski , ea este redusă la organele specializate să o promoveze.

Nicolson, 13 în esență, reduce diplomația la negociere. Concepția potrivit căreia diplomația este artă se bazează pe aprecierea conduitei diplomaților, atribuindu-i acesteia trăsături speciale, cum ar fi abilitatea, o pricepere specială în a conduce și coordona negocierile politice, diplomația fiind, astfel, ridicată la rang de măiestrie a diplomatului, a funcționarului de stat însărcinat cu negocierile politice. Charles des Martens considera diplomația ca știința raporturilor și intereselor reciproce ale statului. Lucrul poate fi perfect adevărat, dacă avem în vedere cunoștiințele despre regulile diplomației și nu activitatea ca atare, care promovează politica externă a statului. L. Dembinski identifică diplomația cu organele specializate a o promova. Ideea se bazează pe faptul că diplomația se exercită numai de anumite organe interne ale statului sau special trimise în străinătate, care au atribuții de a promova politica externă a statului.

1.2.Diferite forme de diplomație

Diplomația se poate împărți după mai multe criterii.

a) După numărul subiectelor care participă la raportul de misiune diplomatică, avem diplomație bilaterală și diplomație multilaterală Diplomația bilaterală promovează interesele externe ale statelor în relațiile lor reciproce; se folosesc, în acest scop, misiunile diplomatice permanente pentru dialogul politic și misiunile (oficiile) consulare pentru promovarea intereselor private ale statului și cetățenilor săi. Diplomația multilaterală se realizează prin organizațiile internaționale și prin conferințele internaționale. .

Potrivit preambulului Convenției asupra misiunilor speciale, aceasta complectează cele două convenții de la Viena – diplomatică și consulară-fapt ce trebuie interpretat că și diplomația prin misiuni speciale este o diplomație bilaterală. De altfel, potrivit art.2 din menționata convenție, o misiune specială se poate înființa prin consimțământul mutual al statelor, ceea ce presupune bilateralitate.

Philip CJessup, în anul 1956, la cursurile de la Academia de Drept Internațional de la Haga, definea diplomația multilaterală ca fiind diplomație parlamentară, întrucât la desfășurarea lucrărilor, atât la organizațiile internaționale cât și la conferințe, se folosesc reguli ca cele existente în activitatea parlamentelor.

Organizațiile internaționale pot stabili între ele relații bilaterale; Maresca denumește asemenea relații ca formând diplomația plurilaterală. El dă exemplul acordul încheiat între CEE și ACP. Ideea poate fi criticată, întrucât organizațiile internaționale sunt subiecte dinstincte de drept, ele au o voință proprie, dinstinctă de voința statelor care le-au creat, au drept de legație activ și pasiv, dreptul de a încheia acorduri internaționale, de a asigura, limitat, dreptul de protecție diplomatică pentru funcționarii internaționali etc.

b) Din punct de vedere al duratei unei misiuni, avem diplomația permanentă și diplomația temporară, care cuprinde: diplomația prin misiunile speciale, conferințele internaționale și misiunile specializate, formă de diplomație care are un cadru normativ informare; câteva norme pozitive avem în convenția de la Havana din 1928, care la art.2 stabilește două categorii de funcționari diplomatici: a) ordinari, prin care înțelege reprezentanții permanenți; și b) funcționari extraordinari, prin care se înțelege reprezentanții statelor cu misiuni speciale, reprezentanții temporari ai acestora la conferințe și la organizații internaționale (desigur reprezentanții acestora când îndeplinesc misiuni temporare, nu când sunt reprezentanți permanenți).

Dintre formele diplomației temporare, regimul misiunile speciale a fost codificat prin convenția de la Viena din 16 decembrie 1969, iar regimul delegațiilor la organizațiile internaționale și al reprezentanților statelor la conferințele internaționale organizate de acestea sau sub auspiciile lor formează obiectul Convenției privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu cararcter universal, de la Viena dinl4 mai 1975 .

Diplomația ad-hoc – misiuni specializate, delegațiile itinerante, delegațiile de reprezentare – nu au un regim codificat și cutuma este în curs de formare.

c) Diplomația normativă desemnează reuniunile de experți și de reprezentanți ai statelor însărcinați de a stabili în comun, fie prin convenții, fie prin rezoluții ale organizațiilor interguvemamentale, noi norme destinate să îmbunătățească condițiile de coexistență ale statelor sau să reglementeze problemele cu care acestea se confruntă.

d) Grupurile de state În cadrul conferințelor internaționale sau în activitatea organizațiilor internaționale au fost create structuri informale de state, prin care acestea, legate fie de o platformă politică comună, fie a unei arii geografice, acționează pentru a stabili o poziție unitară în . oltul lucrărilor conferințelor sau organizațiilor.

Grupul s-a format pe baza unei declarații comune, care i spuma poziția țărilor subdezvoltate față de problematica comerțului internațional și al dezvoltării economice internaționale și, de atunci, fără o ln\litu(ionalizare juridică, a acționat nu numai în cadrul UNCTAD, dar și în alte manifestări intemaționale.Grupul lucrează prin întâlniri între oficialii lor, reuniuni ad-hoc în cadrul conferințelor etc.

Deși se păstrează denumirea inițială, grupul cuprinde peste 100 de țări din Africa, Asia, America Latină și chiar Europa.Țările dezvoltate, la rândul lor, și alte țări, nu format asemenea forme de cooperare, cum ar fi Grupul țărilor industrializate, Grupul U.E., Grupul țărilor mai puțin dezvoltate, care acționează în același fel de a promova interesele lor specifice.Un rol important în stabilirea unor poziții comune în probleme bilaterale sau mondiale îl joacă G-8, din care fac parte țările puternic industrializate Anglia, – Franța, R.F, Germania, Italia, Canada, SUA și Japonia; federația Rusă a devenit membră la 8.06.1999.

Primul grup politico-regional, însă, a fost creat în anul 1946 pi într-un gentlemeni agreement, când s-a constituit 5 grupuri regionale pentru a asista la alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate, conform cerințelor art.23 din Carta, care prevede criteriile de alegere a membrilor nepermanenți ai Consiliului ținându-se seama și de cerința de a se asigura o distribuție echitabilă geografică.

e) Summiturile sunt reuniuni ale șefilor de state și guverne, care dezbat și hotărăsc asupra problemelor importante fie ale unei organizații, fie pe plan regional.

Summiturile, deci, se organizează fie în cadrul fie în afara organizațiilor internaționale.

Un summit important este Consiliul European, care a început în anul 1961 cu întruniri, „neformale” ale șefilor de state și guverne din Europa de Vest, până în anul 1974 când, la reuniunea de la Paris, s-a hotărât ca acesta să se țină periodic.Prin Actul Unic – care a creat Uniunea Europeană – summitul s-a instituționalizat; în prezent este prevăzut în Tratatul de la Amsterdam, în art. 4, ca întrunind șefii de state și de guverne și președintele Comisiei Europene, cu scopul de a lua măsurile politice care să impulsioneze dezvoltare Uniunii Europene.

În cadrul Consiliului Europei primul summit s-a întrunit în anul 1993 la Viena, unde s-a discutat probleme privind protecția minorităților și deschiderea spre Europa Orientală, apoi la Strasbourg, în anul 1997, unde s-a adoptat un plan de acțiune pentru sensibilizarea tinerilor în privința drepturilor și responsabilităților cetățenești, lupta împotriva corupției, acțiuni pentru creerea de locuri de muncă, lupta împotriva drogurilor și a criminalității. În cadrul OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) au loc summituri, la care participă șefii de state sau de guverne din statele membre ale organizației, ultimul fiind convocat pe data de 18 nov. 1999, la Istanbul. în cadrul Cooperării Economice la Marea Neagră , care tinde să devină o organizație regională, se țin summituri ale șefilor de state sau de guverne; aceeași situație este cu Inițiativa Central-Europeană (ICE) .

Summituri pot fi organizate cu prilejul unei acțiuni comune, pe care părțile doresc să o continue în timp: este cazul Summitului de la Shanhai Cinci, de fapt un grup de state din Asia și din Europa – R.P.Chineză, Kârgâstanul, Kazahstanul, Tadjikistanul și Federația Rusă.

Grupul a fost adecvată, dar uneori și eșecuri, ispitind pe politicieni să obțină succese publice spectaculoase, adesea efemere.

1.3. Originea diplomației

Apariția și dezvoltarea relațiilor dintre state a dat naștere încă din cele mai vechi timpuri, unei activități speciale desfășurate de organele care reprezintă statul în relațiile internaționale. Această activitate, denumită diplomație, în sensul larg al cuvântului, se realizează prin folosirea unor mijloace consacrate ca, de exemplu, tratativele, corespondența diplomatică, participarea la conferințe și congrese internaționale, la activitatea organizațiilor internaționale, reprezentarea permanentă a statelor etc. Apărută din cele mai vechi timpuri, diplomația are o bogată istorie.

În societatea sclavagistă, în care relațiile dintre state se caracterizau prin luptă pentru sporirea, dobândirea de sclavi și de bogății străine, războiul domina diplomația, ca mijloc al politicii externe. relațiile diplomatice dintre statele sclavagiste, în lipsa unei piețe mondiale și a unor legături internaționale regulate, se desfășurau mai ales în anumite regiuni geografice.

– Interesante amănunte cu privire la activitatea diplomatică în antichitate ni le oferă documentele de la E 1 – Amarna, constând în 360 tăblițe de lut și care cuprind corespondența diplomatică a faraonilor din dinastia a XVII – Amenhotep III și fiul său Amenhotep IV – cu principii străini supuși lor (secolele XV-XIV i.ch.). O completare importantă arhivei de la E 1 – Amarna o aduce arhiva regelui hitit Suppiluliuma din Bogaskoi, fosta capitală a statului Hitit, situat în apropierea actualei Ankara.

– Arhiva de stat și biblioteca Saragonizilor, descoperite în secolul al XIX-lea i.ch. sub ruinele palatului regal de la Ninive și Cuiadjik, cuprind date importante cu privire la activitatea diplomatică a regilor asirieni. Prin numărul și valoarea datelor istorice (circa 2000 de documente), arhivele asiriene depășesc considerabil corespondența de la El-Amarna.

– În politica lor externă, potențații imperiului indian Maurya și ai statului Kosan întrețineau un viu schimb de soli, cu state din Asia Mijlocie, cu Egiptul, Siria, Macedonia.

Astfel, sub domnia regelui Asoca, nepotul lui Crandragupta, solii indieni au ajuns până în Macedonia. Sunt, de asemenea, cunoscute călătoriile solilor indieni în Imperiul Roman. În testamentul său politic, împăratul August a scris: „La mine au sosit adesea soli ai regilor indieni, lucru pe care înainte nu l-a văzut nici un alt conducător roman”. Geograful Strabon amintește și el de solii indieni care soseau la împăratul August.

– O intensă activitate diplomatică au desfășurat împărații Chinei Antice, mai ales cei din dinastia Han, care făceau dese schimburi de soli cu regii Iranului, cu monarhii Asiei Mijlocii, cu cârmuitorii Coreei, cu stăpânitorii Insulelor Japoniei etc.

Formele diplomației depindeau de caracterul orânduirii de stat. Astfel, de teocrațiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democrațiile sclavagiste din Grecia Antică, de către adunările populare. În Roma Veche, activitatea diplomatică era condusă de stat, iar mai târziu de împărat.

Relațiile diplomatice erau întreținute prin misiuni temporare ocazionale, folosite când se cerea rezolvată o problemă precisă și mai ales pentru încheierea de alianțe militare sau politice. La acea epocă, diplomația nu era organizată și condusă de reguli fixe sau uniforme. ea exista totuși sub forma diplomației itinerante.

Egiptenii, asirienii, perșii, etc. foloseau în relațiile lor practică negocierilor. Regula inviolabilității solilor a apărut încă din acel timpuri. În orânduirea feudală, în condițiile nenumăratelor războaie dintre feudali, activitatea diplomatică nu a cunoscut decât o slabă dezvoltare.

Odată cu formarea marilor state absolutiste centralizate, care duceau o politică de heghemonie, pe lângă armate permanente, se creează și servicii diplomatice cu caracter permanent care se dezvoltă în Europa în cursul secolelor XVI – XVII.

Apariția misiunilor diplomatice permanente a constituit un progres nu numai în plan instituțional ( ca mecanism prin care se mențin relațiile dintre state ), ci și din punct de vedere al dezvoltării dreptului internațional, în general, și dreptului diplomatic, în special. Originile instituției diplomatice permanente pot fi plasate la mijlocul secolului al XIV-lea, ca fiind practicată pentru prima dată în statele italiene; de aici s-a răspândit în Europa occidentală, apoi în cea răsăriteană. republica Veneția a fost primul stat care a trimis agenții diplomatici permanenți în alte state, schimbând cu alte republici italiene, începând cu secolul al XIII-lea, ambasadori temporari care, sub nume de „ oratores „ și „ ambasadori continui „ , au devenit permanenți în secolul al XIV-lea. Exemplul Veneției a fost urmat imediat de Florența, apoi de Milano, de Ducatul de Savoia și de alte state italiene, care au început să trimită reprezentanți permanenți în Spania, Germania, Franța și Anglia.

Instituția misiunii diplomatice permanente se răspândește și se generalizează în Italia după pacea de la Lodi (1452), care încheie lungile războaie dintre statele italiene de la mijlocul secolului al XV-lea, astfel că, încă din acest secol numeroase republici italiene întrețineau între ele relații diplomatice prin ambasade permanente ( în secolul al XVI-lea, Veneția avea ambasadori ordinari la Viena, Paris, Madrid și Roma, Franța și Spania aveau ambasadori la Veneția, iar Sfântul Sediu un Nunțiu Papal).

În secolul al XVI-lea, instituția se extinde rapid în Europa, în special după pacea de la Vernis ( 1598 ), când s-au încheiat războaiele religioase ale Renașterii și s-a facilitat astfel crearea de reprezentanțe permanente între statele catolice și cele protestante. La sfârșitul secolului al XV-lea, Anglia, Franța, Spania și statele componente ale imperiului romano-german aveau legații permanente. Generalizarea instituției în Europa are loc în a doua parte a secolului al XVII-lea, ca urmare, mai ales, a impulsului dat de Richelieu și Ludovic al XIV-lea diplomației franceze, iar prin aceasta, tuturor statelor europene.

Papalitatea a făcut mult pentru afirmarea acestei instituții, fiind reprezentată pe lângă principalii suverani ai Europei prin legații, statele I-au urmat exemplul și guvernele au trecut, în secolele XV-XVI, la înființarea de misiuni permanente în străinătate. După pacea Vestfalica, tendința statelor a fost generată și notabilă, constituind o caracteristică a relațiilor dintre statele din acea epocă.

La începuturile sale, instituția misiunii diplomatice nu se prezenta sub forme juridice conturate și definite, agentul diplomatic era privit cu suspiciune și considerat mai curând un spion decât un factor al cooperării internaționale, astfel ca, pentru a se depășii aversiunea suveranilor față de primirea de agenți străini diplomatici, s-a acceptat adesea instituția misiunii diplomatice ca un act de respect ăi omagiu al statului trimițător față de statul primitor; misiunea diplomatică nu avea încă o organizare stabilită, colaboratorii șefului de misiune fiind angajații săi personali; fundamentul juridic al imunităților diplomatice decurge, nu atât din ideea de a sw asigura desfășurarea în bune condiții a sarcinilor misiunii, cât din calitatea agentului de reprezentant personal al suveranului, neexistând încă reguli precise în materie, s-au ridicat interminabile probleme de precădere care, uneori, au dat naștere la incidente grave; aceste ezitări au subzistat și în ierarhia diplomatică, ambasadorii fiind considerați organele investite cu cea mai înaltă demnitate pentru că ei reprezentau persoana suveranului, ministrul rezident avea un rang mai scăzut, nu avea caracter reprezentativ și deci nu era calificat pentru o activitate complexă și continuă, agentul având o situație juridică și mai modestă.

Existența instituțiilor diplomatice românești este atestată încă din cele dintâi știri referitoare la formațiunile statale feudale, iar odată cu anul revoluționar 1848, se poare vorbi de o diplomație românească unitară. Primul reprezentant diplomatic a fost capuchehaia, agentul acreditat de domn pe lângă Poartă, iar în Regulamentul Organic se vorbește de „aghentul sau însărcinatul cu treburile țării pe lângă Poartă”; unii dintre acești agenți cu rang mai mic erau trimiși pe lângă pașalele de la granița Principatelor. Unii domni români aveau agenți peste hotarele Imperiului Otoman. Constantin Brâncoveanu a avut agenți la Viena și Veneția; domnii din Moldova aveau agenți diplomatici în Polonia și Ungaria. Chiar înainte de a-și fi câștigat independența, statul național român unificat a avut multe agenții oficioase care, începând cu anii 1877-1878, s-au transformat în legații.

Perioada postbelică a accentuat rolul misiunilor diplomatice, ca organe de stat specifice domeniului relațiilor externe, în dezvoltarea cooperării pașnice între națiuni. S-a produs astfel o creștere spectaculoasă a numărului de misiuni pe care un stat le trimite sau primește.

Cu toate implicațiile pe care le-au avut dezvoltarea și extinderea mijloacelor de comunicare în timpurile moderne asupra funcțiilor lor, misiunile permanente constituie încă cel mai important canal al relațiilor dintre state. Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc și se mențin relații diplomatice, contribuind direct și nemijlocit la realizarea colaborării dintre state. În dorința lor de a asigura relații cu alte state, cu toate statele, indiferent de mărime, posibilități economice, grad de dezvoltare, regim politic etc., înființează un număr mai mare sau mic de misiuni diplomatice.

Relațiile internaționale continuă să se desfășoare și să se dezvolte pe temeiul solid al voinței statelor care o alcătuiesc, ca entități suverane, pentru că ele nu există și nici nu se pot concepe în afară sau peste voința statelor. În consecință calea unică de armonizare a intereselor statelor, în interesul conviețuirii pașnice și al cooperării lor prietenești, spre binele întregii omeniri, rămâne înțelegerea, respectiv acordul său consensul lor; acesta se înfăptuiește prin negocieri, care pot să aibă loc fie prin canalele diplomatice obișnuite, fie ale diplomației ad-hoc sau ale diplomației în cadrul organizațiilor internaționale.

1.4. Evoluția diplomației

În scurta prezentare a istoriei diplomației vom dedica această primă parte evocării formelor primare ale diplomației, în care instituțiile actuale ale exercitării activității diplomatice nu-și făcuseră încă apariția. Cel mai adesea sursele din care sunt culese informațiile despre aceste activități sunt corelate istoriografiei propriu-zise.

Deși există informații destul de coerente despre existența unor germeni de activități diplomatice în China Antică, în India sau în Mesopotania, deși descoperirile arheologice moderne atestă o vie activitate diplomatică în Egipt sau în civilizația incașă, în cele ce urmează vom urmări evoluția diplomației în Europa, având în vedere faptul că astăzi diplomația europeană, cu principiile și cu instituțiile ei a fost însușită pe plan mondial.

Primele informații despre o activitate diplomatică și despre specificul acesteia le deținem din Iliada lui Homer și din Războiul peloponesiac al lui Tucidide. Aflăm despre misiunea lui Meneleau și Ulise la Troia, cu întregul cortegiu de ritualuri religioase, dar mai aflăm și unele elemente conservate până în zilele noastre.

Diplomația din Grecia antică se caracterizează prin formalism, uneori excesiv, și datorită caracterului ei excesiv democratic, nu era eficientă. Astfel solii erau desemnați în Adunările Poporului, din rândul oamenilor de vază, calmi, culți dar și cu darul vorbirii.

Imunitatea diplomatică a solilor, deși nu era asigurată prin tratate, era ocrotită de zei. Incoruptibilitatea solilor constituia nu numai o premisă a alegerii acestora ci și o obligație sever verificată. Este inițiată și dezvoltată instituția consulatului, mai ales pentru sprijinirea schimburilor comerciale. Din documentele menționate rezultă că principiile fundamentale curente din diplomația actuală, cum ar fi declararea războaielor și regulile de umanizare ale acestora, arbitrajele, neutralitatea, cererea de alianțe defensive sau ofensive, acordul pentru tratatele încheiate erau uzuale în acea vreme.

La grecii antici concepția teoretică generală a fost, poate, cel mai bine sintetizată de Demostene, care afirma, oarecum cu cinism ca ”Scopurile și acțiunile noastre trebuie să fie întotdeauna drepte, dar este necesar să avem, totodată, grijă ca ele să ne slujească interesele.

Spre deosebire de diplomația greacă suplă, abilă, nuanțată și ingenioasă – diplomația romană se caracteriza prin rigoare, rigiditate și printr-un puternic spirit ofensiv.

Elementul nou adus de diplomația romană a fost coerența, ca urmare a faptului că politica externă a imperiului nu era rodul unei voințe arbitrare ci era elaborată de senat.De altfel, senatul roman devenise locul predilect al tuturor solilor ce soseau la Roma.

Diplomația bizantină aduce noi contribuții la îmbogățirea conținutului și metodelor acestei științe. Elementul principal de conținut îl constituie înființarea oficiului guvernamental permanent cu atribuții în elaborarea și punerea în aplicare a politicii externe a Bizanțului, un fel de precursor al ministerului de externe actual.

Rolul istoric de inițiator al ambasadelor permanente în practica relațiilor diplomatice revine micilor republici italiene care au meritul de a pune astfel bazele diplomației permanente. Motivul înființării acestora este echilibrul fragil al puterii interstatale renascentiste italiene, înființarea ambasadelor fiind favorizată de asemănarea între limba oficială a diplomației – latină și limba italiană vorbită în cetăți.

Între ele se detașează Veneția, care a asimilat diplomația în forma bizantină, pe care a transmis-o italienilor, apoi întregii Europe în secolele XV – XVI. Veneția folosea o diplomație pe bază de suspiciune și duplicitate dar, spre lauda ei a organizat un sistem diplomatic bine pus la punct; printre alte realizări, menționăm că pe o perioadă de 9 secole, între 889 – 1797, Veneția a păstrat arhivele diplomatice și rapoartele ambasadorilor săi, care constituie azi un tezaur pentru științele istoriei și diplomației.

Atât pe plan european cât și în Italia, diplomația permanentă nu s-a impus cu ușurință, ambasadele străine, atunci când au fost acceptate, fiind înconjurate cu suspiciune. Acest demers al cetăților italiene a decurs dintr-un principiu fundamental pe care îl regăsim și astăzi, anume principiul echilibrului puterii.

Promotorul diplomației renascentiste italiene era incontestabil Nicolo Machiavelli. El promovează o diplomație extrem de activă, acordând o importanță excepțională întocmirii și utilizării rapoartelor diplomatice.

Secolele al XV-lea și al XVI-lea au fost dominate, din punct de vedere al diplomației, de italieni. În secolul XVII, Franța devine prima putere europeană, care instituie un nou sistem diplomatic, inaugurat de Richelieu și desăvârșit de Ludovic al XIV-lea. Richelieu a înțeles că relațiile interstatale trebuie să fie permanente, conferind diplomației un caracter continuu, considerând că interesele de stat au prioritate asupra oricăror opinii și prejudecăți sentimentale, doctrinare sau ideologice. Richelieu aprecia că fără sprijinul opiniei publice naționale, nu poate fi încununat de succes nici un demers diplomatic. La data de 11 martie 1626, el a concentrat toată răspunderea relațiilor externe în mâna ministerului de externe. De la venirea la putere a lui Richelieu și până la revoluția franceză metodele diplomatice franceze au devenit un model pentru întreaga Europă.

Ludovic al XIV-lea a dat o amprentă specială diplomației franceze. Franța avea ambasade permanente la Roma, Veneția, Constantinopol, Viena, Haga, Londra Madrid, Lisabona, Műnhen, Copenhaga și Berna; misiuni speciale la Wűtemberg. Misiunile diplomatice ale lui Ludovic al XIV-lea erau conduse de ambasadori extraordinari, ambasadori ordinari și trimiși rezidenți, după gradul reprezentanței la care erau numiți.

Limba franceză devine un fel de “lingua franca” – limbă diplomatică.

Sistemul francez avea la bază principiul echilibrului de forțe, care era, cel puțin teoretic, defensiv și urmărea să prevină apariția unui singur stat care să domine Europa și să reprime libertățile celorlalți.

Acest principiu a fost distrus de Friedrich cel Mare, care a reînviat teoria combinațiilor temporare, a transformat politica într-o politică agresivă, de jaf, a inaugurat o politică de împărțiri de teritorii și de războaie, care timp de cinci decenii a pustiit Europa până la Congresul de la Viena, din 1815.

Tratatul de la Utrecth, din anul 1688, a recunoscut monarhia constituțională din Anglia, ceea ce în plan diplomatic a făcut că interesele principilor, inclusiv cele de familie, să nu se mai identifice cu interesele popoarelor. Consecința n-a fost întru totul benefică, întrucât a apărut o diplomație dublă, sistem perfecționat de abatele Dubois, fapt ce a dus practic la pierderea subită a oricărei diplomații.

Reîntorcându-ne la mecanismul echilibrului puterii, mai menționăm că precursorii procesului actual de unificare a Europei au fost iluminiștii și filosofii istoriei din a doua jumătate a secolului al optsprezecelea. Așa cum scrie Kissinger în paginile 59-61 ale lucrării citate: “Filosofii Iluminismului vedeau sistemul internațional ca făcând parte dintr-un univers ce funcționa asemenea unui uriaș mecanism de ceas care, neoprindu-se niciodată, înainta inexorabil spre o lume mai bună.”

În 1751, Voltaire descria “Europa creștină” ca pe “un fel de mare republică divizată în mai multe state, unele monarhii, altele amestecate…dar aflate toate în armonie față de altele…având cu toate dreptul public și politic bazat pe aceleași principii, necunoscute în alte părți ale lumii”. Aceste state erau “mai presus de orice…la unison în politică înțeleaptă de a menține între ele cât mai mult posibil o dreaptă cumpănă a puterii”.

Montesquieu a reluat aceeași temă. Pentru el, echilibrul puterii făcea să se nască unitatea din diversitate: “Starea de lucruri din Europa este aceea că toate statele depind unele de celelalte…Europa este un singur stat compus din mai multe provincii”.

În același spirit, filozoful istoriei Emmerich de Vattel putea scrie în 1758, cel de-al doilea an al războiului de 7 ani că: “Negocierile permanente ce au loc fac din Europa modernă un fel de replica, ai cărei membri – fiecare independent, dar legați unii de ceilalți printr-un interes comun – se unesc pentru menținerea ordinii și păstrarea libertății. Aceasta a dat naștere binecunoscutului principiu al puterii, prin care se înțelege un aranjament reciproc al relațiilor reciproce astfel încât nici un stat să nu se afle în situația de a avea controlul absolut și de a domina pe celelalte”.

Iată câteva din elementele demne de menționat privitoare ăla evoluția diplomației europene până la începutul secolului al nouăsprezecelea.

Primul se referă la apariția pe plan european a statelor națiune, cu întregul cortegiu de consecințe, dintre care unele vor fi analizate în cele ce urmează. Cel de-al doilea, care a avut un impact extraordinar asupra diplomației l-a constituit elaborarea de către Hugs Grotius în anul 1961 a celebrei opere “De jure belli ar pacis (despre dreptul războiului și al păcii)”, care este pe drept cuvânt considerat primul tratat de drept internațional.

Pe fondul războiului pustiitor din Europa a apărut ca firească ideea necesității unor instituții în viața internațională capabile să limiteze apariția războaielor dezastruoase. Astfel, dreptul natural este considerat ca baza necesară pentru dreptul pozitiv, bază a legilor promulgate de state. Echilibrul puterii, în concepția să, este imoral în afara respectării principiilor de drept internațional.

În sfârșit, cel de-al treilea este dreptul de jurisdicție al consulilor asupra cetățenilor propriilor țări în țările în care ei erau acreditați. Această instituție, denumită exteriorialitate, dobândită pentru prima dată de Francisc I, într-un tratat cu Poarta, în 1569, este inclusă și în tratatele încheiate mai târziu de puterile occidentale cu Japonia.

Denumirea aceleiași instituții variază de la o țară la alta, ea fiind inclusă de Franța în așa numitul regim al capitulațiilor.

Statele românești, care se organizaseră centralizat în secolul X11I-XIV, au luptat încă de la înființare pentru independență împotriva formațiunilor statale care își încercau puterea de cucerire; ele au folosit, încă de la început, o diplomație activă, pusă în slujba unei politici externe defensive.

Pe parcursul existenței lor, statele române au avut o diplomație care, în esență, se poate împărți în trei etape: a) exercitarea directă a diplomației de către domni, ca șefi ai statelor suverane: b) limitarea diplomației Principatelor ca urmare a suzeranității față de Imperiul Otoman; c) diplomația exercitată de suverani, după câștigarea independenței de stat.

a) Exercitarea diplomației de către domnii Principatelor Române a îmbrăcat forma soliei, în principal, sistemul reprezentanțelor permanente nu era cunoscut în această perioadă.

Politica externă și, deci, și diplomația care se folosea erau conduse de domni, ca șefi de stat, care trimiteau soliile și le dădeau instrucțiuni. Nu era exclusă nici „diplomația la vârf’, când domnii înșiși purtau negocieri și semnau direct tratate, cum este cazul tratatului de alianță cu Polonia al lui Mircea Cel Bătrân, încheit de domnitor prin negocierile de la Curtea de Argeș din 1414 cu Sigismund Korybut, solul regelui polon, Vladislav Iagello.

Prima solie menționată în cronici este cea trimisă de Basarab I la Curtea regelui ungar, Carol Robert, în anul 1330, calificată de Cronicum Pictum Vindobonese ca fiind „vrednică de toată cinstea”; Moldova trimite, sub voievodul Costea, o solie la regele Vladislav al Poloniei, în anul 1389; Alexandru cel Bun trimite o solie la Conciliul de la Constanța, prima formă de diplomație multilaterală; solii lui Ștefan cel Mare ajung în anul 1477 la Veneția și la Papă. Neagoe Basarab trimite, în 1519, pe Anton Policalas, cu solie la Papa X-lea, pentru a cere participare la campania antiotomană. Petru Rareș începe dialogul cu Habsburgii; un demnitar al domnitorului Ștefaniță Vodă se întâlnește în anul 1527 cu un trimis al regelui Henrich alVHI-lea; Petru Schiopu încheie în anul 1588 primul tratat româno-englez cu regina Angliei; Mihai Viteazul a desfășurat o intensă activitate diplomatică prin soli, prin discuții și demersuri personale la Curtea de la Viena.

Domnitorii români au folosit, prin urmare, dreptul de legație, manifestându-se ca subiecte de drept internațional.

b) Limitele diplomației Principatelor Române s-au datorat faptului că în secolele XV și XVI ele devin vasale înaltei Porți , situație care a influențat și diplomația lor până la cucerirea independenței, în anul 1877.

Pe temeiul acestui statut, raporturile Țărilor Române cu înalta Poartă au fost când mai restrictive, când mai largi și, din punct de vedere al Imperiului Otoman, ele se bazau pe regulile dreptului intern al imperiului.

Țările românești au trimis pe lângă înalta Poartă, misiuni cu caracter permanent, denumite „capuchehaie” , care aveau misiunea de a reprezenta Principatele, de fapt pe domn, la Constantinopol, și de a negocia cu ambasadorii altor puteri europene din capitala imperiului turcesc .

Prin Tratatul de Pace de la Kuciuc-Kainargi, din anul 1774, obligațiile de vasalitate ale Principatelor se internaționalizează, în sensul că dreptul lor de legație nu se mai bazează pe dreptul intern al Turciei, ci pe dreptul internațional. Art. 16 pct. 9 din Tratatul de Pace, menționat, acordă și anumite privilegii și drepturi reprezentanților Principatelor, care se numeau de aici înaiante „iînsărcinați cu afaceri

Domnii români aveau la cancelarie un înalt funcționar, postelnicul, care era însărcinat și cu afacerile externe .

Regulamentul organic a dat o bază activității diplomatice românești, instituind primele reglementări interne de tip constituțional ale ( arilor Române care se refereau la dreptul de legație activ. El instituie Secretariate de stat , în Muntenia, în anul 1833 și în Moldova, în anul 1832, prin reorganizarea vechii instituții a postelniciei.

Guvernele revoluționare din anul 1848 și locotenențele domnești trimit agenți diplomatici în principalele capitale europene, iar în plan intern, au înființat ministere de externe , instituții care au dispărut odată cu restaurația.

c) După cucerirea independenței, România s-a integrat în politica vremii, încredințând repezentarea intereselor sale legațiilor și consulatelor, instituții devenite instrumentele fiindamenale ale diplomației, ale reprezentării intereselor statornice între state pe calea negocierii permanente.

CAPITOLUL. 2.

DIPLOMATIA BILATERALĂ A ROMANIEI CU ALTE STATE

2.1. Relatiile diplomatice

În raporturile dintre state se pot stabili si întreține relații de reprezentare și de conlucrare.În funcție de natura acestora si de organele prin care se realizează ,ele pot fi:

relații de reprezentare politică(relații diplomatice dintre state,relații din cadrul unei organizații internaționale intre statele participante la organizație sau intre state si organizație)

relații de reprezentare consulară

relații de reprezentare militară(în cadrul unei alianțe militare sau relațiile bilaterale realizate prin intermediul atașaților militari din cadrul misiunilor diplomatice acreditate)

relații de reprezentare culturală

relații de reprezentare in cadrul unor congrese si conferințe internaționale sau de participare la anumite reglementări internationale

reprezentare care nu se plasează in niciuna din aceste categorii(misiuni diplomatice si oficii consulare),ea avand o natura politico-economică,financiar-bancară.

În functiie de substanța si natura reprezentării,există urmatoarele

organe de reprezentare:misiunile diplomatice,misiunile permanente,misiunile speciale,oficiile consulare,centrele culturale,reprezentanțe,agenții,birouri etc.

În mod obișnuit,statele au o reprezentare multiplă,folosind in mod concomitent,in același stat,mai multe reprezentanțe.Dar in alte circumstanțe ,au fost folosite doar reprezentanțe care nu aveau o natura neapărat politică.Romania a avut,până la stabilirea relațiilor diplomatice cu R.F.G,o reprezentanță care ,inițial,a asigurat reprezentarea comercială,dupa care pe cea consulară si pe cea politică.

În general,modul cu se organizează un stat si care-i sunt organele sale de reprezentare,se stabilește prin Constituții,precum și prin alte legi ale acestuia,reglementarea este proprie ficăruia si variază de la stat la stat.

Fiind vorba de relații externe,de la stat la stat,se impune ca toate statele sa posede aceleași organe pentru conducerea relațiilor externe ori sa fie similare,iar acesta fapt,nu numai ca decurge din nevoia inevitabilă de-a asigura corespondența functională intre state,dar ilustrează și o consecința a aplicării principiului egalitații juridice a statelor.

Se cunoaște faptul că un stat poate fi reprezentat fie printr-un „organ”, fie printr-o ,,agenție”; daca un organ al statului constituie o parte a statului,o agenție este separate de el-relatia stabilită fiind de titularul dreptului,la agent.În ambele cazuri,este vorba de un raport de reprezentare,dar conținutul acestora nu este câatuși de putin,identic.

Sunt cunoscute,ca organe permanente de reprezentare a statului,următoarele:șeful de stat,guvernul,ministrul afacerilor externe,serviciul diplomatic si consular,fortele armate ale statului.

Un stat poate proceda și la instituirea sau folosirea altor organe care au un caracter provizoriu-diplomația ad-hoc.În această ipoteză,se folosesc misiuni diplomatice ad-hoc pentru soluționarea unor probleme,iar acestea nu fac parte din serviciul diplomatic regulat,fiind înființate in mod special pentru scopurile misiunii,aceste instituții sunt cunoscute sub denumirea de ,,misiuni speciale”.

România intreține toată gama de relații internaționale,ca atare ,are o reprezentare politico-diplomatică,politico-militară,reprezentare la organizații internaționale,la conferințe internaționale și participarea la diferite reglementări internaționale,reprezentare consulară etc.,precum și organele corespunzătoare de reprezentare-misiunii diplomatice,misiunii guvernamentale, oficii consulare etc.

Ca regulă generală care poate fi formulată in aceasta privință,o mentionăm pe aceea că un stat este ținut sa acorde reprezentanțelor celorlalte state admise pe teritoriul său si acceptate să îndeplinească acolo unele funcții care implica exercițiul de autoritate publică,asemenea imunitații de la propria legislatie,cât se dovedesc necesare pentru a permite ca această funcțiie să fie indeplinită.

Relațtiile diplomatice au fost definite ca fiind conducerea,prin intermediul organelor reprezentative si prin mijloacele pașnice,a relațiilor externe al unui anumit subiect al dreptului internațional,cu oricare alt subiect sau alți subiecți.

Relațtiile diplomatice formeaza o categorie specială de raporturi între state; ele sunt complexe, de o calitate superioară si au o deosebită importanță.Relațiile diplomatice sunt acele raporturi interstatale care au o notă distinctă,dată de subiecții,de obiectul si finalitatea pe care acestea o urmăresc.

Importanța relațiilor diplomatice este unanim recunoscută,atât în Dreptul internațional,cât și în practica statelor.Există unele opinii exprimate în sensul că absența relațiilor diplomatice, cu alte state,nu i-ar afecta în nici un mod statul țarii respective.

Lipsa relații diplomatice nu poate constitui,un obstacol în calea încheierii unui acord internațional între doua state,pentru că ,,ruperea relațiilor diplomatice sau consulare ori lipsa unor asemenea relații între doua sau mai multe state nu împiedica încheierea tratatelor între aceste state”(art.74 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor); tot astfel,doua state pot colabora într-un cadru bilateral sau într-o organizație internațională,fără ca între ele să se fi stabilit încă relațiile diplomatice.Un stat poate recunoaște de facto un alt stat și să facă declarație că este dispus să stabilească relațiile cu aceasta.Asemenea relații nu sunt totuși,asa de întinse și de o asemenea factură, ca cele care se întrețin in mod normal între state și ele nu cuprind,în nici un caz,schimbul de reprezentanțe diplomatice.

Existența de relații diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două state:ele presupun existența unei stări de pace și colaborare în varii domenii,relațiile repezentând,prin definiție,instrumente de pace între statele respective.

Parți in relațiile diplomatice sunt statele ca subiecți de Drept internațional.Dând accepțiune mai larga instituției relațiilor diplomatice (incluzând și diplmația multilaterală)și sub rezerva mențiunilor pe care le vom face în cuprinsul lucrării ,utem afirma că părți la raportul diplomatic sunt nu mai multe state(inclusiv Sfântul Sediu),ci și organizațiile interguvernamentale și,de asemea,mișcările de eliberare.

Relațiile diplomatice,au un caracter permanent,fiind legat de însăși existenta statelor, ele nu se stabilesc pentru o anumită perioadă de timp,ci tind prin natura lor ,sa dureze nedifinit in timp.

2.2.Misiuniile diplomatice

În afară de termenul de ,,reprezentanță diplomatică” cel mai adesea

uilizat in practica este termenul de „misiune diplomatică”,ambele denumiri fiind considerate echivalente ,pentru că desemnează aceeași instituție chiar dacă nu sunt identice.

Misiunea diplomatică este definită ca organ al unui subiect de drept internațional si însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect sau instituția pe care un stat o înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia,în scopul de a menține cu el relațiile diplomatice.

Misiunea diplomatica este un organ al unui stat,al statului acreditant;rațiunea de a fi a misiunii diplomatice constă în aceea de a reprezenta in exterior statul al carui organ este.Dar ceea ce trebuie scos in evidență,ca trăsătură comună a tuturor acestor definții,este faptul ca ele au,la bază,conceptul instituțional al misiunii.

Una dintre cele mai importante contribuții ale Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice constă în însemnătatea pe care ea o acordă instituției misiunii diplomatice ca atare ,privită ca o entitate independentă,bucurându-se de imunități si privilegii distincte,misiunea dă coeziune și unitate organică actelor întreprinse de membrii acesteia.

Constituind un organ de stat ,misiunii diplomatice i se aplică norme ale dreptului national(referitor la personalul si procedura de numire a șefului misiunii,organizarea misiunii si desfășurarea activității acesteia etc.).Fiind însa organ care desfășoară o activitate în domeniul relațiilor externe,statutul juridic al misiunii diplomatice nu se epuizează,prin reglementarea ce se face prin norme din dreptul intern.

Misiunile diplomatice permanente au fost necunoscute până foarte târziu în evul mediu,iar apariția lor a constituit un progres ,nu numai pe plan instituțional,ci și din punctul de vedere al dezvoltarii Dreptului internațional,în general și al Dreptului diplomatic, în special.

Existența instituțiilor diplomatice românești este atestată încă din cele dintâi știri referitoare la formațiunile statale feudale,iar odată cu anul revoluționar 1848,se poate vorbi de o diplomație românească unitară.

Primul reprezentant diplomatic român a fost capuchehaia(agentul acreditat de catre domn pe langa Poartă),iar in Regulamentul organic se vorbea de însărcinatul cu treburile țarii pe langă poartă;unii dintre acești agenți cu rang mai mic erau trimiși și pe lângă pasalele de la granița Principatelor.

În prezent,România are relații diplomatice cu 184 de state;a trimis în străinătate un număr de 106 misiuni diplomatice,inclusiv misiunile permanente pe lângă organizațiile internaționale,la București,sunt reprezentate 128 de state (prin ambasade si consulate) și 20 de organizatii internaționale.

În mod normal și tipic, legătura între state ia forma raportului diplomatic misional,permanent sau temporar(raport care dă expresie acordului de vointă al statelor în cauză cu privire la stabilirea între ele a relațiilor diplomatice și a schimbului de misiuni permanente în scopul întreținerii si dezvoltarii acestor relații).Este evidențiat că misiunea diplomatică tradițională rămâne, în anumite limite ,modelul noii diplomații la organizațiile internaționale,prototipul după care se reproduce ,cu acele modificari structurale,funcționale și protocolare pe care interesele de natură diferită le deservește.