Invierea Mantuitorului Hristos, Nadejdea Invierii Noastre
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………. 2
CAP I MOARTE ȘI ÎNVIERE
I.1. CONCEPȚIA DESPRE MOARTE ÎN VECHIUL TESTAMENT ………………… 6
I.2.ÎNVIEREA ÎN VECHIUL TESTAMENT …………………………………………… 11
CAP II ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
II.1. ÎNVIEREA DOMNULUI DUPĂ SFINTELE EVANGHELII ………………………. 14
II.2. ARĂTĂRILE MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS DUPĂ ÎNVIEREA SA DIN MORȚI …………………………………………………………………………………..… 22
II.3. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI ÎN SCRIERILE SFÂNTULUI APOSTOL
PAVEL …………………………………………………………………………………..… 28
CAP III ROADELE ÎNVIERII DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
III.1. CRUCE ȘI ÎNVIERE ……………………………………………………….……… 35
III.2. ÎNVIEREA LUI HRISTOS – BIRUINȚĂ ASUPRA IADULUI …………….…….. 45
III.3. ICONOMIA ȘI ROADELE ÎNVIERII MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS ………………………………………………………………………….……… 48
CAP IV ÎNVIEREA ȘI VIAȚA VIITOARE
IV.1. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI HRISTOS, NĂDEJDEA ÎNVIERII
NOASTRE …………………………………………………………………………..……. 53
IV.2. NATURA TRUPURILOR OAMENILOR DUPĂ ÎNVIERE ……………..………. 61
CONCLUZII ………………………………………………………………………..65
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………68
INTRODUCERE
=== INVIEREA MANTUITORULUI HRISTOS, NADEJDEA INVIERII NOASTRE ===
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………. 2
CAP I MOARTE ȘI ÎNVIERE
I.1. CONCEPȚIA DESPRE MOARTE ÎN VECHIUL TESTAMENT ………………… 6
I.2.ÎNVIEREA ÎN VECHIUL TESTAMENT …………………………………………… 11
CAP II ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
II.1. ÎNVIEREA DOMNULUI DUPĂ SFINTELE EVANGHELII ………………………. 14
II.2. ARĂTĂRILE MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS DUPĂ ÎNVIEREA SA DIN MORȚI …………………………………………………………………………………..… 22
II.3. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI ÎN SCRIERILE SFÂNTULUI APOSTOL
PAVEL …………………………………………………………………………………..… 28
CAP III ROADELE ÎNVIERII DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
III.1. CRUCE ȘI ÎNVIERE ……………………………………………………….……… 35
III.2. ÎNVIEREA LUI HRISTOS – BIRUINȚĂ ASUPRA IADULUI …………….…….. 45
III.3. ICONOMIA ȘI ROADELE ÎNVIERII MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS ………………………………………………………………………….……… 48
CAP IV ÎNVIEREA ȘI VIAȚA VIITOARE
IV.1. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI HRISTOS, NĂDEJDEA ÎNVIERII
NOASTRE …………………………………………………………………………..……. 53
IV.2. NATURA TRUPURILOR OAMENILOR DUPĂ ÎNVIERE ……………..………. 61
CONCLUZII ………………………………………………………………………..65
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………68
INTRODUCERE
Acum toate s-au umplut de lumină; și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea Lui Hristos, întru care S-a întărit izvorul vieții celei nestricăcioase.
Astăzi trăim în timpul unei foarte mari șovăiri religioase, când toate cele privitoare la religie se supun discuțiilor. Și ce se discută? Nu este vorba de o chestiune secundară a dogmei creștine, nu se caută un detaliu istoric ori cronologic, nu se cercetează o problemă de organizație bisericească, ci adevărurile fundamentale ale Creștinismului, principiile esențiale ale credinței, evenimente mari istorice, ce compun baza religiei noastre.
Prin înviere (a morților) se înțelege doctrina de credință introdusă în Sinodul Ortodox de la Constantinopol la anul 381, sub forma unei făgăduințe și așteptări: „Aștept învierea morților și viața ce va să vină”. Acesta este ultimul articol al Simbolului de Credință și aceasta este credința tuturor creștinilor. Viața prezentă și drumul care duce la aceea a veacului ce va să vină, „împărăția harului” se va transforma în „împărăție a gloriei”. „Chipul acestei lumi trece” (I Cor. VII, 31), tinzând către sfârșitul ei. Întreaga percepție creștină a lumii este determinată de acest eshatologism; el nu privează această viață de valoarea ei, ci îi împrumută o justificare nouă și supremă.
Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morții, constituie comoara, idealul și izvorul vieții spirituale creștine. Căci, credința în înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creștinismului, care pune în evidență valoarea deplină a vieții și a omului, ci și calea spre viața veșnică, convingerea că nu moartea are cuvântul din urmă, ci viața și fericirea, conștiința prezenței Mântuitorului, încrederea și biruința binelui și credincioșia față de menirea veșnică a sufletului. Viața ce se desfășoară sub semnul Învierii Domnului este expresia vie a tendinței de a trăi în armonie desăvârșită cu semenii noștri, de a deschide și de a comunica în dragoste unii cu alții. În acest sens Sfinții Părinți numesc Ziua Învierii Domnului „temeiul morții”. Cu alte cuvinte învierea înseamnă cea mai puternică afirmare a vieții, iar cel care se împărtășește de harul și bucuria învierii participă în mod activ la transfigurarea lumii întregi, căci fapta bună a creștinismului își ia puterea din biruința Mântuitorului asupra morții.
În raportul Învierii cu actul creației și actul întrupârii, călcând cu moartea pe moarte Mântuitorul intră într-un mod de existență cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim în dimensiunile vieții pământești. Prin acest fapt, El a deschis porțile nemuririi pentru toți oamenii. Învierea e o realitate nouă, fiind opera exclusivă a Lui Dumnezeu, expresie a aceleași iubiri divine, din care lumea a fost creată din nimic. Numai Dumnezeu, autorul creației, a putut să restaureze făptura în starea primordială și să o ridice pe planul unei noi relațîi cu El.
Nimicirea fizică a omului, semnul văzut al existenței răului în lume este un fenomen contrar scopului pentru care Dumnezeu a rânduit creatura. Moartea ca urmare a răului spiritual și fapt incontestabil al disoluției existenței pământești nu e un proces firesc, ci însăși „stricarea facerii”. Dumnezeu vrea viața pământească cu toate funcțiile ce o țin în mod natural. El a creat oamenii alcătuiți din trup și suflet și ca atare încetarea vieții nu înseamnă în platonism eliberarea sufletului, ci o catastrofă, o frustrare însăși a existenței umane. Însă răul care surpă temelia ființei noastre este, după Sfântul Maxim, numai un accident apărut în dimensiunile creației din libertatea subiectului uman de a se determina pe sine. Învierea Domnului nu poate fi atribuită unei puteri naturale omenești a Mântuitorului. Învierea e un act al voinței creatoare, așa cum reiese din următoarea afirmație: „În Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine, a spălat rușinea comună a stricăciunii întregii firi”. Orice lucru are o atingere cu Dumnezeirea prin „Logosul” Său ori prin „ideea” Sa divină. Lumea în totalitate își află rațiunea și echilibrul ei în Dumnezeu. Făptura păstrează și după cădere, imprimată în ea, semnificația relației sale cu Dumnezeu, care i-a dat ființă. Intervenția Lui Dumnezeu în ordinea creației prin Înviere, postulează prezența răului și a unei forme de viață pervertită, dovedind că Dumnezeu nu vrea să lase ultimul cuvânt suferinței și a morții. Învierea reprezintă o latură pozitivă, care constituie specificul teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul. Creatura chiar în starea ei de nepătimire trebuie să primească în ea pe Dumnezeu, într-un mod mai deplin, cu alte cuvinte să se ridice la o activitate dumnezeiască. Între creație și Înviere nu e numai o legătură cosmologică, ci e aceeași relație ontologică ca și cea dintre natură și har.
În vreme ce, păgânismul ataca sarcastic pe Iisus cel Înviat, apar mai multe erezii chiar în sânul Creștinismului, care prin ideile lor filozofice, contrare Sfintei Scripturi, tăgăduiesc Învierea ori disprețuiesc însemnătatea ei, precum au făcut docheții. După unii ca aceștia, natura omenească a Lui Iisus e numai aparentă și, din acest motiv, resping atât moartea, cât și Învierea Mântuitorului omenirii, susținând că Hristos avea trup eteric, nu fizic. Tot astfel erau și gnosticii care fac deosebire între Hristos cel ceresc și omul Iisus, uniți într-o persoană, numai de la Botez până la crucificare. Dintre raționaliști unii susțin că moartea a fost în aparență, iar alții presupun că Învierea e o minciună și amăgire. Unii discipoli ai școlii dochestiste conduse de Semler, care se inspirau din teismul veșted și rece al scriitorilor enciclopediei franceze, printre care se numără și savantul Schleiermacher susțin că Iisus plecând capul la timp potrivit a fost crezut că ar fi murit, iar alții obiectează că a suferit de leșin. Paulus, profesor la Edinburg, aplicând Noului Testament aceeași metodă de a tâlcui precum Shesenius pentru Vechiul Testament, metodă ce constă în a comenta toate faptele supranaturale prin cauze naturale, pretinde că puterea de viață chiar după dispariția tuturor simțurilor n-a încetat în Iisus, care era tânăr și în vigoare. De asemenea, Paulus consideră că influența substanțelor aromate cu care fusese uns corpul Lui Iisus, degajările cele tari ale miresmelor ce se aplicau trupurilor pregătite de înmormântare, aerul răcoros al grotei în care a fost pus, acestea au readus pe Mântuitorul la viață.
Contrar tuturor opiniilor celor care contestau fie Divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, fie veridicitatea Învierii Sale din morți, scrierile Noului Testament cuprind argumente de netăgăduit în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cu Pogorârea la iad și cu Înălțarea Sa la cer. De asemenea, autorii textelor nou testamentare, dintre care excelează Sfântul Apostol Pavel vorbesc și despre consecințele Învierii pentru firea umană și pentru mântuirea întregului neam omenesc.
CAPITOLUL I
MOARTE ȘI ÎNVIERE
I.1. CONCEPȚIA DESPRE MOARTE ÎNVECHIULUI TESTAMENT
Prin căderea în păcat, protopărinții noștri au pierdut comuniunea harică cu Dumnezeu, iar această stare i-a înstrăinat din ce în ce mai mult de Creator. Propriile lor puteri erau insuficiente pentru a se ridica la starea din care au căzut, dar Dumnezeu nu a voit să se distrugă „lucrul mâinilor sale”, de aceea a hotărât ca Fiul Său să se întrupeze, pentru ca noi să fim mântuiți.
Prima etapă a revelației biblice începe prin a privi lucrurile în față în mod simplu, dar și lucid. Avraam se neliniștește de moarte numai pentru că n-are urmași (Fac. 15, 2 ș.n.; 17, 17 ș.n. cf. Ieș. 15, 22). Sfânta Scriptură menționează că el „a murit la bătrâneți adânci, sătul de zile, și s-a adăugat la poporul său” (Fac. 25, 8). Deuteronomul prevede chiar anumite măsuri ca numele celui mort să nu se șteargă din Israel (25, 6).
Vorbind despre moartea sa, Iacov spune fiilor săi: „Eu am să trec la poporul meu. Să mă îngropați lângă părinții mei” (Fac. 49, 29) „și întinzându-și picioarele sale în pat, și-a dat sfârșitul și s-a adăugat la poporul său” (Fac. 49, 33). Moartea ființelor scumpe, care pleacă din această viață provoacă amară durere urmașilor, moartea lui Iacov provoacă durere fiilor Săi. Iosua Navi, cu moartea sa cu totul naturală, participă la soarta normală a tuturor oamenilor; el pleacă „în calea în care merg toți pământenii” (Iosua 23, 14); David după Abesalom, iar când i se apropie vremea să moară îi spune fiului său „Iată eu mă duc pe drumul pe care toți pământenii se duc” (III Regi 2, 2), „căci anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere, că trece viața noastră și ne vom duce” (Ps. 89, 10 – 12). Fiecare om va muri, așa încât trebuie să privească moartea în față. Cei înțelepți mor „așa cum moare și nebunul și cel nepriceput” (Ps. 47, 10). La moarte omul nu va lua nimic (Ps. 48, 18). Gândire amară pentru cei care se bucură de bunurile vieții, dar perspectivă dorită de cei pe care viața îi împovărează: „O, moarte! Cât de amară este amintirea omului care trăiește fericit întru avuțiile sale, omului lipsit de griji și care sporește în toate și poate încă mânca. O, moarte, bună este judecata ta omului celui lipsit și scăzut de putere, celui cu adânci bătrâneți și celui ce de toate se învăluie și este neîncrezător și a pierdut răbdarea”. Prezența morții lasă asupra celor rămași o impresie de inexistență. Ce este dincolo de moarte se ascunde privirilor celor vii.
În credințele primitive, mult timp păstrate prin Vechiul Testament, moartea nu este neantizare completă. În același timp, când corpul este depus într-o groapă subterană, ceva din defunct, o umbră, subzistă în Seol. Dar așa cum se risipește negura și piere, tot așa cel care se coboară în iad nu mai vine înapoi (Iov 7, 9). Iadul nu este cunoscut oamenilor, aceștia având despre el idei foarte rudimentare: o groapă largă, un puț adânc, un loc de tăcere, de pierzare, de întuneric, de uitare, care „se mișcă în adâncurile sale” (Isaia 19, 9). El se află într-un loc nedefinit: „în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 15), sub ocean, în inima întunericului. Toți morții adunați acolo participă la aceeași soartă mizerabilă (Isaia 14). Acolo, cei nelegiuiți se astâmpără și cei împovărați se odihnesc. Acolo, cei ce poartă lanțuri ajung la limane de pace și nu mai aud glasul paznicului. Mic și mare acolo sunt otova, și robul a scăpat de stăpânul său (Iov 3, 17).
Existența lor este ca un somn (Daniel 12, 2), nici o nădejde, nici o cunoaștere a Lui Dumnezeu, a minunilor Sale (Ps. 87, 11). Dumnezeu însuși uită pe morți și odată trecute porțile iadului, nu mai este cale de întoarcere. Aceasta este perspectiva dezolantă, pe care moartea o deschide omului religios, în ziua în care el trebuie să fie adăugat părinților săi. Imaginile dau o formă concretă impresiilor spontane care sunt universale.
„Că Vechiul Testament a rămas la acest nivel de credințe, până la o epocă târzie, este semnul că, împotriva religiei egiptene și a spiritualismului grec, el a refuzat să devalorizeze viața de pe pământ pentru a-și îndepărta speranțele către o nelămurire imaginară. El a așteptat ca revelația să clarifice prin mijloacele sale proprii misterul de dincolo de moarte”.
Primul teren pe care Avraam l-a cumpărat în țara pe care Dumnezeu i-o făgăduise a fost un mormânt, unde să-și îngroape morții săi și, în fond, o datorie de pietate, care poate da loc la scene emoționante. Cel care nu are parte de mormânt este blestemat (Ier. 16, 4) pentru că pe mormintele defuncților se aduceau ofrande (Tobie 4, 17), cu toate că ele trebuie depuse „înaintea gurilor închise” (Isus Sirah 30, 18). Cadavrele incinerate sunt ale acelor oameni pe care Dumnezeu i-a scos din alianța Sa (Iosua 7, 25; I Regi 31, 12). După Vechiul Testament, incinerarea nu este un aspect pios, ci, mai degrabă, un fel de a se debarasa de cel decedat, ba chiar o abominație (Amos 2, 1), care pare a fi o anticipare a focului etern. În Vechiul Testament, la propriu vorbind, nu este un cult al morților, așa cum era la egipteni. Absența unei lumini dincolo de moarte, precum și revelația prin legi precise, ajută pe israeliți să se păzească de asemenea tentații. Moartea apare ca singurul și ultimul destin al omului. Comună tuturor pământenilor (IV Regi 2, 2), ea pune totuși o notă specifică peste fizionomia multora: moartea senină și naturală a patriarhilor „împovărați de zile” (Fac. 25, 7; 35, 29), moartea misterioasă a lui Moise (Deut. 34), moartea tragică a lui Saul (I Regi 31).
În fața morții, viața nu este decât un bun fragil și trecător. Ea este o umbră, o suflare, un neant: „Cine este omul ca să trăiască și să nu vadă moartea și să-și izbăvească sufletul său din mâna iadului?” (Ps. 88, 47). Ea este o deșertăciune pentru că soarta finală a tuturor este aceeași, chiar și cea a regilor; trebuie să accepți moartea ca pe o poruncă divină, care subliniază umilința condiției umane în fața unui Dumnezeu nemuritor; ceea ce este pe pământ se reîntoarce în pământ (Geneză 3, 19).
Cu toate acestea, omul, trăind, simte în moarte o forță dușmană dându-i o înfățișare și o personificare. Ea este ciobanul funebru care paște oameni în iad, ca pe niște oi (Ps. 48, 15); ea intră pe fereastră și dă năvală în case, pentru a pierde pe copii din uliță și pe tineri din piețe (Ier. 9, 21). Dumnezeu însuși trece la miezul nopții peste pământul Egiptului și lovește pe tot întâiul născut al oamenilor și dobitoacele și face judecată asupra tuturor dumnezeilor, de nu era casă unde să nu fie mort (Ieș. 12). Alteori apare îngerul Domnului care stârpește noroadele (Ieș. 23), sau îngerul pieirii (Înt. Lui Solomon 48, 25) apare în Cuvântul cel atotputernic al Lui Dumnezeu și purcede din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic (Înt. Lui Solomon 18, 15 – 16), aduce ca o sabie ascuțită porunca Lui Dumnezeu și umple toate de moarte. Însă acest temut înger al morții, care se reazemă pe pământ și ajunge până la cer (Înt. Lui Solomon. 18, 16), furnizor al iadului nesățios (Pilde 27, 20) are mai degrabă trăsăturile unei puteri pământești, de care toți bolnavii și toți cei în primejdie se tem, făcându-i să-și presimtă apropiatul lor sfârșit.
„Moartea și iadul nu sunt, deci, numai realități acolo dedesubt, ci sunt puteri în acțiune aici pe pământ și nenorocirile celui ce cade în ghearele lor. Ce este, în sfârșit viața dacă nu o luptă neliniștită a omului cu moartea?”.
Prin urmare, moartea nu poate fi lipsită de sens. Contrazicând cu violență dorința noastră de a trăi, ea trece peste noi ca o pedeapsă și aceasta pentru că noi vedem în ea sancțiunea păcatului. Din această intenție comună tuturor religiilor antice, Vechiul Testament face o doctrină fermă, care sebliniază semnificația religioasă a unei experiențe foarte amare: dreptatea vrea ca cel nelegiuit să piară (Iov 18, 5 – 21, Ps. 72, 26); sufletul care a păcătuit trebuie să moară (Iez. 18, 20). Acest principiu fundamental luminează faptul enigmatic al prezenței morții pe pământ. Omul își grăbește moartea prin rătăcirile vieții sale și își atrage pieirea prin fapta mâinilor sale (Înt. lui Solomon 1, 12) „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înt. lui Solomon 1, 13). El a zidit toate lucrurile spre viață și întru ele nu este sămânță de pieire (Înt. lui Solomon 1, 14). „Dumnezeu ne-a zidit spre nestricăciune și ne-a făcut după chipul ființei Sale; cei ce sunt de partea Lui vor ajunge să cunoască” (Înt. lui Solomon 2, 23 – 24). Astfel, puterea pe care o exercită asupra noastră are valoare de semn, ea manifestând prezența păcatului în lume.
Odată descoperită această legătură dintre păcat și moarte, aspectul existenței noastre își descoperă adevărata sa față. Nu numai că păcatul este un rău, pentru că el este contrar naturii noastre și voinței divine dar, în afară de aceasta, el este pentru noi, în mod concret „drumul morții”. Aceasta este învățătura înțelepților: cine săvârșește păcatul merge pe căile iadului, care duc la cămările morții (Pilde 7, 27). În cazul păcătoșilor, moartea nu este decât un destin natural; aceasta ia aliura unei sancțiuni: privarea de binele cel mai scump pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă – viața. În mod aparent Dumnezeu face să piară în același fel dreptul și păcătosul (Iov 9, 22; Ps. 48, 10). Scrierile Vechiului Testament apreciază faptul că cel credincios poate să fie drept, dar nu poate să fie desăvârșit în dreptatea sa, ci și el este supus păcatului. Nu este în puterea omului să se salveze el singur de la moarte: trebuie harul Lui Dumnezeu, care singur este prin natura sa viu și de viață făcător. Dacă el este drept, el poate atunci să nutrească nădejdea că Dumnezeu nu va părăsi sufletul său în iad (Ps. 15, 10), că El va răscumpăra sufletul său din ghearele iadului (Ps. 48, 16). Odată tămăduit sau salvat de primejdie, el va aduce mulțumire Lui Dumnezeu pentru că l-a scăpat de la moarte (Ps. 17, 18 – 30). Această eliberare din moarte, în cadrul vieții prezente, Dumnezeu n-o acordă într-un mod capricios, ci trebuie anumite condiții stricte. Păcătosul moare din cauza păcatului său și Lui Dumnezeu nu-i place moartea sa, preferând ca acesta „să se întoarcă și să fie viu” (Iez. 18, 27 – 32, 11). Dacă prin oarecare împrejurări El ne pune în primejdia morții, aceasta este pentru a ne îndepărta; odată ce ne vom întoarce din păcatul nostru, Dumnezeu ne va smulge din adâncul iadului (Iov 33, 9 – 30). De aici importanța predicii profetice, care cheamă pe omul credincios să se pocăiască și să caute să-și salveze sufletul de la moarte.
II.2. ÎNVIEREA ÎN VECHIUL TESTAMENT
Într-o serie de texte, imaginea Învierii este utilizată pentru a traduce speranța colectivă a „poporului lui Israel”. Lovit de pedepse divine, acesta este comparat cu un bolnav, pe care-l pândește moartea. Dar dacă el se va reîntoarce, Iahve îl va readuce la viață: „Veniți să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduiește; iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre. Și după două zile din nou ne va da viață, iar în ziua a treia ne va ridica iarăși și vom trăi în fața Lui” (Osea 6, 1 – 2). Nu este aici o simplă dorință a oamenilor, căci făgăduințele profetice atestă în mod expres că va fi așa. După încercarea exilului, Dumnezeu va reînvia poporul Său, așa cum se readuc la viață osemintele uscate (Iez. 37, 1 – 14). El va deștepta Ierusalimul și-l va face să se ridice din țărâna în care zăcea mort (Isaia 51, 17). El va face să revină morții la viață, să se ivească cadavrele lor, să se deștepte cei care sunt culcați în țărână (Isaia 26, 19). O înviere metaforică, fără îndoială, dar deja o eliberare adevărată din puterea iadului: „Unde este moarte, biruința ta? Unde-ți sunt chinurile tale?” (Osea 13, 14). Dumnezeu triumfă asupra morții, în favoarea poporului său. Prima schițare, încă misterioasă, a unei promisiuni a învierii, grație căreia drepții aflați în suferință vor vedea în sfârșit pe Apărătorul lor înviind și luând în mâini cauza lor: „Doar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea, ce se destramă și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 25). Dar la o dată târzie, revelația Vechiului Testament merge mai departe. Ea anunță o victorie supremă a Lui Dumnezeu asupra morții, o eliberare definitivă a omului smuls din acapararea sa.
Când Dumnezeu va stabili împărăția Sa eshatologică, „El va înlătura moartea pe vecie” (Isaia 25, 8). Atunci, pentru a participa la împărăția Sa, drepții care dorm în pulberea iadului vor învia pentru viața veșnică, în timp ce, ceilalți vor rămâne în veci în grozăvia iadului. „Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor scula, unii la viața veșnică, iar alții spre ocară și scârbă veșnică. Și cei înțelepți vor lumina ca strălucirea cerului și cei care vor fi îndrumat pe mulți pe calea dreptății, vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniil 12, 2 – 3) și Isaia: „Morții tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cântați cu bucurie, voi ce sălășluiți în pulbere! Căci roua ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbre vor învia” (26, 19). Din această perspectivă, Seolul încetează să mai fie locul de condamnare veșnică, pentru cei drepți, rămânând iadul celor osândiți. Și astfel viața de dincolo de moarte se luminează.
Plecând din acest moment, doctrina despre Înviere devine un bun comun al iudaismului. Problema se pune dacă moartea are asupra noastră ultimul cuvânt. Vechiul Testament anunță ceea ce singur evenimentul Învierii Mântuitorului putea să împlinească și să confirme. Prin urmare, în limitele Vechiului Testament, revelația descoperă cercetări, nădejdi și certitudini în următoarele direcții:
Într-un fel general, un om putea să îndepărteze moartea perpetuându-se în urmași și transmițând viața sa copiilor (Fac. 29, 32; 30, 1; Deut. 25, 6);
Pentru un timp îndelungat, nădejdile eshotologice nu afirmă o viață veșnică, ci, mai degrabă, o lungă reîntoarcere în locuința celor morți (Ieș. 15, 20; Zaharia 8, 4);
Se știe că Dumnezeu a scăpat de moarte pe unii dintre marii săi slujitori, luându-i direct la El, la sfârșitul vieții lor (Fac. 5, 21; Deut 34, 5);
Dumnezeu va izbăvi sufletele din mâna iadului și harul Său este destul de puternic încât să-i tragă din toate pedepsele, chiar și din aceea a morții. Poți să mori știind că Dumnezeu poate să-și manifeste prezența Sa (Ps. 138, 8) și că El este destul de puternic pentru a contesta morții prada sa;
Se poate afirma că locuința morților se va sfârși sub porunca Lui Dumnezeu, redând prizonierii săi, care se vor deșteepta ca osemintele din viziunea lui Ezechiel 37.
Cu toate acestea, credința în Înviere nu a fost niciodată un articol al ortodoxiei israelite și era posibil să fii membru al poporului Lui Dumnezeu fără a o împărtăși; profesată de partida fariseilor, ea era respinsă de cea a saducheilor.
CAPITOLUL II
ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
II.1. ÎNVIEREA DOMNULUI DUPĂ SFINTELE EVANGHELII
Mântuitorul meu, vie și nejertfită jertfă, ca un
Dumnezeu pe Tine Însuți aducându-Te Tatălui, ai înviat pe Adam împreună cu tot neamul, sculându-Te din mormânt.
Trecând la Noul Testament, se remarcă faptul că atât moartea, cât și Învierea capătă în mod brusc semnificații deosebite și certitudini precise. Legate indestructibil de moartea și Învierea Lui Iisus, ele condiționează existența noastră într-o lumină nouă.
Răstignirea lui Iisus a fost nu numai un moment de mare suferință fizică și de tortură pe care evangheliștii îl descriu în termeni împrumutați din profeția lui Isaia (Isaia 53, 2; Matei 27, 26-30; Marcu 15, 18), ci și un act de batjocură și de umilire, și faptul acesta se poate vedea din tot ce s-a făcut spre a-L înjosi cât mai mult cu putință: vândut pe o sumă derizorie, de 30 de arginți (Matei 26, 15); răstignit între doi tâlhari ( Marcu 15, 27); lovit, pălmuit și scuipat (Matei 27, 30; Ioan 18, 22); îmbrăcat cu haine care nu-I aparțineau; încoronat cu cunună de spini și ridiculizat în public că trece drept „împărat al iudeilor” (Matei 21, 29).
Pentru cei adunați, moartea lui Iisus apărea ca un eșec, ca o probă ultimă că El nu este Mesia. Căci este un scandal și o contradicție ca Mesia să accepte răstignirea Sa. Toți sunt dezamăgiți, toți cred că s-au înșelat. Poate că, prin disprețul lor, aceștia voiau să-L determine pe Iisus să abandoneze calea Crucii și să facă o minune ca să se salveze: „Dacă Tu ești regele iudeilor, mântuiește-Te pe Tine Însuți” (Luca 23, 37).
Minunea care a încununat lucrarea de răscumpărare a omului îndeplinită de Hristos, constituind totodată și temeiul credinței noastre, adică învierea, nu este relatată nicaieri în Evanghelie. Evangheliștii consemnează numai ceea ce s-a petrecut după ce Domnul a ieșit din mormânt, cu trupul Său preamărit, dar nici unul nu descrie învierea, deoarece nici un muritor nu a fost martor la această minune. Ținea desigur de o rânduială tainică să nu-i fie îngăduit nici unui ochi omenesc a privi cum Fiul Lui Dumnezeu a pășit biruitor din moarte la viață. Ar fi fost o experineță uluitoare, deoarece învierea a implicat trecerea din lumea supusă stricăciunii într-un univers înzestrat cu alt chip și înscris pe alte coordonate. Ea a însemnat de fapt începutul prefacerii întregii zidiri, și ca atare nu putea fi percepută de cei care viețuiau încă în lumea cu trei dimensiuni.
În legătură cu răstignirea și moartea lui Iisus, relatările evangheliștilor conțin unele amănunte menite să confirme caracterul obiectiv al mărturiilor ce stau la baza scrierilor lor. De pildă, mențiunea că decesul a fost constatat de centurion prin străpungerea coastei cu lancea (Ioan, 19, 34), sau că hainele Sale au fost împărțite ca recompensă (Ioan 19, 24; Ps. 22) în patru și însușite de cei ce executau pedeapsa, iar cămașa fără cusătură a fost trasă la sorți (Ioan 19, 23-24).
Sfintele Evanghelii descriu fiecare cu emoție și sfială aspecte legate de minunea Învierii din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, fără a se anula sau contrazice una pe cealaltă, ci completându-se ca într-un întreg, perfect dumnezeiesc.
Femeile mironosițe, în prima zi a săptămânii (Matei 28, 1; Marcu 16, 2 – 9; Ioan 20, 1, 19, dar și Luca 24, 1) vin la mormântul unde nu cu mult timp în urmă Îl îngropaseră pe Hristos, cu scopul de a-i unge trupul Învățătorului lor după cum era obiceiul iudeilor, „pentru a fi trupul bine mirositor și pentru a nu suferi împuțiciune din pricina stricăciunii; căci mirurile având oarecare putere de a usca umezeala trupului, neputred îl păzea pe el”.
Dar, stupoare, piatra de la ușa mormântului era prăvălită, iar mormântul gol. Cu teamă în suflet intră în mormânt unde sunt întâmpinate de un înger, ce luase chipul unui tânăr îmbrăcat în alb (Marcu 16, 5), care le vestește marele adevăr: „Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici” (Luca 16, 16). Apoi, le poruncește să meargă în mijlocul Apostolilor și să-i vestească și pe dânșii că Hristos a înviat.
Relatările celor patru evangheliști se deosebesc între ele în ce privește numele femeilor care au venit la mormânt. Matei le menționează pe Maria Mgdalena și pe cealaltă Marie, adică pe Maria lui Cleopa, mama lui Iacov cel mic, iar Marcu pe Maria Magdalena, pe Maria lui Ioacov și pe Salomeea, mama fiilor lui Zevedeu. La Luca, în afară de Maria Magdalena și de Maria lui Iacov apare Ioana, împreună cu alte câteva, al caror nume nu îl dă, mulțumindu-se să adauge: „Și celelalte împreună cu ele” (Luca 24, 10). Ioan este singururl care vorbește numai de Maria Magdalena, care vine la mormânt când este încă întuneric (Ioan 20, 1).
Sfintele femei aduceau miresme pregătite de ele, cu care aveau de gând să ungă, după datină, trupul Celui aflat în mormânt. Marcu amintește că, pe când mergeau, ele se întrebau cine le va prăvăli piatra de la gura mormântului. După cum s-a mai arătat, mormântul era săpat în stâncă și astupat cu o piatră, care trebuia împinsă spre a se intra înăuntru.
Potrivit relatării lui Matei, în timp ce mironosițele se apropiau de locul unde fusese îngropat Iisus, s-a făcut un cutremur mare și un înger coborând din cer a dat la o parte piatra care închidea mormântul.
Colaborând narațiunile sinopticilor cu aceea a lui Ioan, s-ar părea că Maria Magdalena, venită împreună cu celelalte femei dar ajunsă prima la mormânt și uluită de vederea pietrei ridicate și a mormântului gol, nu le mai așteaptă pe celelalte și aleargă într-un suflet să-i vestească pe Petru și pe Ioan. Graba ei o definește perfect pe mironosița dăruită cu totul lui Hristos și deznădăjduită la gândul că nici după moarte trupul Lui nu fusese cruțat de pângărire.
Mântuitorul S-a arătat viu dupa patimile și moartea Sa unui număr destul de mare de persoane. Aceste arătări sunt cele mai importante dovezi ale adevărului Învierii Domnului. Deși prin Înviere trupul luat de Mântuitorul din Sfânta Fecioară a încetat de a mai fi un trup pământesc, deși Domnul Cel Înviat nu mai ține de lumea noastră și nu mai este supus incidenților istorice, totuși, prin faptul că El S-a arătat unor persoane concrete, care au putut da mărturie despre întâlnirirle cu El, Învierea este un fapt istoric.
Făcându-se pe Sine asemenea nouă, adică muritor, Iisus știe că, asumându-și moartea noastră, împlinește Scripturile, eliberându-ne din acapararea morții prin Învierea Sa. El nu se mărginește să creadă numai în învierea morților în ziua de apoi. El știe că taina învierii trebuie inaugurată de El, căruia Dumnezeu i-a dat stăpânirea vieții și a morții. Mai mult, El este în persoană învierea și viața; cel ce crede într-Însul viu va fi, de va și muri (Ioan 11, 25).
Înainte de orice înviere omenescă – afară de cele trei minuni făcute de Mântuitorul – a înviat Domnul Hristos, de Care pe de o parte se spune că „Dumnezeu Tatăl L-a înviat din morți și I-a dat Lui slavă” (I Petru 1, 21); iar pe de alta, că El însuși, ca Dumnezeu S-a înviat pe Sine, a înviat prin „slava Tatălui” (Rom. 6, 4), adică prin dumnezeirea Lui a înviat trupul Său omenesc (Rom 4, 25). În acest sens, Mântuitorul spune despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11, 25); adică El este și dătător de viață și încă din belșug (Ioan 10, 10).
Moartea Lui a fost reală și Învierea Sa din morți, adevărată, făcându-Se cunoscut ucenicilor și femeilor mironosițe, în repetate rânduri, prin arătările Sale după înviere, încercând ei să-L atingă (Matei 28, 10; Ioan 20, 17-28). Trupul cu care El a înviat este același al lui Iisus din Nazaret, trup care fusese răstignit, încheind pe cruce opera de răscumpărare prin acel suspin: „Săvârșitu-s-a” ( Ioan 19, 30). După înviere însă, trupul Lui era nematerial, transparent, glorificat, sfânt, nemaifiind împiedicat de obstacole, căci intra la ucenici prin ușile încuiate, putând fi omniprezent (Ioan 20, 19; Luca 24, 15-31).
Învierea lui Hristos, au vestit-o apostolii, ai cărei martori au fost (Fapte 1, 22; 2, 32; 3, 15; 4, 33; I Cor. 15, 12), o mărturisesc scrierile lor sfinte și o propovăduiesc Biserica de aproape două milenii.
Hristos, Domnul slăvit, este numit „Cel întâi născut din morți” (Col. 1, 18; cp. Rom. 8, 29). Trupul glorios cu care Hristos S-a înalțat la cer șezând de-a dreapta Tatălui (Evr. 8, 1; I Petru 3, 22) a devenit un trup ceresc cu care a intrat în Sfânta Sfintelor – din cer, ca Arhiereu (Evr. 9, 11-12), în „Ierusalimul ceresc unde sunt duhurile drepților” (Evr. 12, 22-23).
Învierea lui Iisus Hristos va constitui pentru toți apostolii, chiar pentru cei mai apropiați, un eveniment neașteptat și uluitor. Asupra acestui punct concordă toate mărturiile.
Deosebit de proslăvirea Sa, Învierea lui Hristos a avut ca efect salvator asupra credincioșilor trezirea lor la „viața” cu Dumnezeu, prin trezirea lor din moartea păcatului sau trecerea „din moarte la viață” (I Ioan 3, 14), ajutați de lumina Evangheliei și de harul Sfintelor Taine. Prin aceasta Învierea Domnului a devenit începătură (a învierii) celor adormiți (I Cor. 15, 25), sau a învierii generale a trupurilor, la sfârșitul veacului.
Celelalte trei învieri omenești, petrecute în timpul prezenței trupești a Mântuitorului pe pământ, de care se amintește în Noul Testament, sunt în primul rând readucerile la viața pământească a unor trupuri moarte, prin întoarcerea în ele a duhului sau a sufletului care ieșise din ele (Luca 8, 55). Acestea sunt: a fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-15); a fiicei lui Iair, mai marele sinagogii (Luca 8, 49-56) și învierea lui Lazăr a patra zi din mormânt (Ioan 11, 39-45), toate trei fiind învieri săvârșite de Mântuitorul Hristos.
Se spune iarăși că „după învierea Lui…mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților s-au sculat (au înviat) și ieșind din morminte au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora” (Matei 27, 52-53).
Alte două învieri cunoscute în Noul Testament sunt cele făcute de marii apostoli: învierea tinerii ucenițe Tavita – „Căprioara”, din Iope – săvârșită de Sfântul apostol Petru (Fapte 9, 36-43) și aceea a tânărului Eutihie din Troa, săvârșită de Sfântul apostol Pavel (Fapte 20, 9-12).
Pentru experiența și certitudinea Bisericii, Învierea lui Hristos este diferită de învierile din morți pe care le-a realizat El însuși în timpul vieții Sale pământești. În trupul mort al lui Lazăr sau al fiului văduvei din Nain sau al fiicei lui Iair, porunca suverană a lui Hristos restabilește funcțiile vitale – așa cum și în cazul altor minuni restabilește unele funcțiuni locale: vederea orbilor, auzul și vorbirea surdo-muților sau mersul celor paralizați – dar trupul celor înviați rămâne în fapt stricăcios și muritor. Toți cei înviați de Hristos au murit iarăși la un moment dat, deoarece trupul lor, care fusese înviat o dată, era supus, ca și înainte de a fi înviat, consecințele căderii omului, necesității stricăciunii și morții. Învierile din morți care sunt descrise în Sfânta Scriptură sunt pentru ochii oamenilor semne minunate ale puterii lui Dumnezeu, adică ale libertății sale în fața oricăror limite naturale.
Certitudinea aceasta pune bază participării de pe acum la tainele vieții celei noi, pe care El ne-o va face accesibilă, trecând prin sfintele taine. El manifestă puterea, pe care a primit-o de la Tatăl, readucând la viață mai mulți morți: fiica lui Iair (Marcu 5, 21 – 24), fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11 – 17), Lazăr, prietenul său (Ioan 11). Prin aceste minuni care readuc la viață pe cei trei, Mântuitorul Iisus Hristos își lămurește ucenicii și pe toți cei care-L înconjurau că „moartea nu înseamnă desființare, ci o trecere într-o altă viață, arătând printr-o probă practică că sufletul este nemuritor”, minuni care devin preludiul vizibil al învierii Sale, care va fi de cu totul un alt ordin.
Prin Învierea Sa din morți, Domnul nostru Iisus Hristos a biruit pe cei doi înverșunați vrăjmași ai vieții și vredniciei omului: moartea și păcatul. Acești doi potrivnici ai neamului omenesc s-au născut când omul s-a rupt de Dumnezeu, călcând în picioare poruncile ascultării față de Ziditor, pentru că „nedespărțită de Dumnezeu Cel Viu, n-avea cum să cunoască moartea și, în desăvârșită ascultare față de Dumnezeu, n-avea cum să știe de păcat”.
Moartea și învierea Lui Iisus nu avea să fie ceva întâmplător. Pentru a-și preveni ucenicii, El face unele precizări clare: Fiul Omului trebuie să moară și să învieze a treia zi (Marcu 8, 31; 9, 31; 10, 34). La El se referă semnul lui Iona. Fiul Omului va fi trei zile și trei nopți în inima pământului (Matei 12, 40). El este semnul templului; „Distrugeți acest templu și Eu îl voi rezidi în trei zile”, dar „El vorbea de templul trupului Său” (Ioan 2, 19; Matei 16, 61). El și-a dorit moartea ca pe un botez care să-l afunde în apele infernului (Luca 12, 50). Dacă totuși El s-a îngrozit în fața ei (Ioan 12, 27; 13, 21) și a implorat pe Tatăl să-L apere de la moarte (Luca 22, 42), El a sfârșit prin a accepta această cupă de amărăciune (Marcu 10, 38; 14, 30) pentru a face voia Tatălui, făcându-Se ascultător până la moarte pe cruce.
Anunțările Învierii Sale rămân însă neînțelese pentru cei doisprezece Apostoli și aceasta se observă din faptul că moartea și înmormântarea Sa îi disperase (Marcu 16, 14; Luca 24, 21 – 24, 37; Ioan 20, 19), în timp ce devine o rațiune foarte îndreptățită pentru dușmanii Săi, care o iau drept pretext pentru a face să i se păzească mormântul (Matei 27, 63).
A doua fază a realismului Învierii constă în preaslăvire și lumină, deși ucenicii Domnului nu au sesizat aceasta imediat, pentru că nu se pogorâse peste ei Duhul Sfânt. Ca atare, despre Înviere nu se poate vorbi în afara Bisericii Lui Hristos, cu argumente logice sau deducții, pentru că Învierea lui Hristos a avut loc pentru întărirea credinței Apostolilor și a urmașilor lor. Pentru ei și pentru noi Iisus este Mesia cel așteptat, iar Duhul Sfânt ne luminează să înțelegem adevărul dumnezeiesc, nu faptele obișnuite care aparțin firii.
Cu toate că Pilat în mod efectiv n-a găsit la El nimic care să merite pedeapsa capitală, totuși, moartea Sa dă aparența unei pedepse primită prin Lege (Matei 26, 66), deși în realitate era un sacrificiu de ispășire (Evrei 9). Realizând în literă, dar într-un alt sens, profeția involuntară a lui Caiafa, Hristos a murit pentru norod (Ioan 11, 50; 18, 14) și nu numai pentru norodul Său, ci și pentru noi toți (II Cor. 5, 14). Astfel, El a înfruntat moartea în propriul Său domeniu și a învins-o în momentul în care ea se credea învingătoare. El a pătruns în infern ca Stăpân, pentru a ieși după bunul Său plac, având la sine cheile morții și ale iadului (Apoc. 1, 18). De vreme ce Dumnezeu l-a dezlegat de durerile morții și de putreziciunea iadului, este clar că moartea a pierdut asupra lui toată puterea; în același timp, cel care avea putere asupra morții, adică diavolul s-a văzut redus la neputință (Eor. 2, 14). Acesta a fost primul act al biruinței Lui Hristos. Începând din acest moment, raportul dintre noi, oamenii credincioși și moarte s-a schimbat radical și definitiv. Hristos este învingătorul și lumina celor adormiți.
Învierea lui Hristos Însuși din morți nu este, însă, nicidecum o simplă revenire la viața pământească sau o reanimare a unui cadavru, ci începutul unei alte vieți: viața veșnică, în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere și descompunere, nici limitării legată de spațiu și timp.
Astfel, scrierile Sfinților Evangheliști conțin adevărul legat de învierea Domnului Iisus Hristos, fapt contestat în decursul istoriei de numeroși teologi, gânditori sau oameni de știință, însă cu toții străini de duhul curat al credinței ortodoxe. Faptul că Sfântul Apostol Pavel, deși nu a fost un martor ocular al evenimentelor legate de activitatea Mântuitorului și de învierea Sa din morți, susține, așa cum s-a văzut mai sus, în nenumărate epistole adevărul învierii din morți și dumnezeirea lui Iisus Hristos, este încă o dovadă în plus că cei care contestă realitatea învierii, Îl contestă de fapt pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii.
II. 2. ARĂTĂRILE MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS
DUPĂ ÎNVIEREA SA DIN MORȚI
„Adevărul Învierii era prea strălucitor și prea măreț ca să poată fi plăsmuit”.
După Învierea Sa din morți și înainte de înălțarea Sa la cer, Iisus S-a arătat de mai multe ori la mai multe persoane, mai ales femeilor mironosițe și ucenicilor, precum și la peste cinci sute de creștini din Galileea (I Corinteni 15, 5 – 8).
Fără legătura vie, prin credință și iubire, cu Persoana veșnic vie a lui Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat din morți. Toată credința și toată viața Bisericii nu ar aduce nimic nou în lume și nu ar avea sens.
Iată de ce Sfântul Apostol Pavel, care nu a cunoscut pe Iisus în timpul vieții Sale pământești, ci pe Iisus Cel înviat din morți, pe când prigonea pe cei care credeau în El (cf. Fapte 9, 1 – 5), și-a dat seama că Învierea lui Hristos este lumina credinței creștine și a putut scrie creștinilor din Corint în astfel de cuvinte: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Corinteni 15, 14).
Nimic n-ar fi putut să readucă la credință pe Apostolii îngroziți de moartea tragică a Învățătorului lor decât dovada Învierii, palpabilă. Mormântul aflat gol nu era suficient spre a-i convinge, căci faptul s-ar fi putut explica printr-o simplă răpire a cadavrului, însă imediat încep arătările Înviatului.
Sfintele Evanghelii (Mt 28; Mc 16; Lc 24 și In 20-21), Faptele Apostolilor (1, 1-12) și Epistola I Corinteni a Sf. Apostol Pavel (15, 3-9) ne vorbesc despre mai multe arătări ale Domnului Celui înviat, fără ca vreuna din aceste scrieri să aibă pretenția unei prezentări exhaustive. Este vrednic de notat și faptul că Sfântul Apostol rânduiește alături de celelalte arătări și întâlnirea cu Hristos Cel înviat de care s-a învrednicit el însuși, la câțiva ani după Învierea și Înălțarea Domnului (I Cor 15, 8-9). Astfel, dacă Sfântul Luca circumscrie seria arătărilor la cele patruzeci de zile dintre Înviere și Înălțare, Sfântul Apostol Pavel socotește că poate trece dincolo de această perioadă și că întâlnirea (sau întâlnirile) lui însuși cu Hristos Cel înviat poate (pot) sta alături de cele ale martorilor de la început.
Iisus s-a arătat ucenicilor Săi „timp de patruzeci de zile” (Fapte 1,3) până în ziua Înălțării. Evangheliile subliniază caracterul concret al acestora: Cel care li se arată este chiar Iisus din Nazaret: Apostolii Îl văd și Îl pipăie. El mănâncă împreună cu ei, este între ei nu ca un duh, ca o fantomă, ci cu propriul Său trup. Repetă fapte pe care le îndeplinea în timpul vieții Sale publice, pentru a-L recunoaște, însă El este acum în starea de glorie pe care o descriu apocalipse iudeice. Cei mulți care au fost de față la patimile și moartea Sa nu văd arătările Sale de după Înviere. Acestea sunt rezervate numai Apostolilor pe care i-a ales, ultimul fiind Pavel pe drumul Damascului.
După înviere, Mântuitorul s-a arătat „mai întâi” Mariei Magdalena (Mc. 16, 9), în dimineața Învierii, când a aflat-o plângând la mormânt și a trimis-o să spună ucenicilor cuvintele: „Mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru ” (In. 20, 14-18); s-a arătat înviat femeilor mironosițe, când le-a întâmpinat zicându-le:”Bucurați-vă !” – iar ele i-au cuprins picioarele și i s-au închinat (Mt. 28, 9).
Iar unii zic că într-adins au apucat picioarele Lui, ca să cunoască dacă a înviat cu adevărat și nu cu nălucire și să vadă de nu este cumva duh, precum se sminteau unii întru a lor minte. Deci, atunci aceste două Marii s-au atins de picioarele Lui. Iar Ioan spune că Maria Magdalena se ispitește să se atingă de Domnul (Ioan 20,17), dar nu i se dă voie pentru că voia să fie pururea cu Dânsul, ca mai înainte de răstignirea Sa; și poate mai vârtos pentru aceea nu i se dă voie, că ea era iscoditoare. Căci, devreme ce s-a atins de picioarele Lui, după cum zice Matei, ce nevoie mai era să se atingă încă o dată. Deci ca pe ceea ce este iscoditoare, o îndepărtează pe ea.
S-a arătat ucenicilor Luca și Cleopa, în drum spre Emaus, când le-a ticluit scriptele cele despre El, de la Moise și de la toți proorocii, și li s-a descoperit prin binecuvântarea și frângerea pâinii (Lc. 24, 13-35; Mc. 16, 12-13).
S-a arătat apostolului Petru (Lc. 24, 34); apoi Apostolilor, fără Toma, seara, când erau cu ușile încuiate și „li se părea că văd duh”, și le-a zis: „Pace vouă!”. Văzându-i tulburați și îngândurați, a făcut apel la simțurile lor, să se convingă că El este: „Vedeți mâinile și picioarele mele că Eu însumi sunt. Pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe mine că am”. Atunci a mâncat înaintea lor pește fript și miere dintr-un fagure, le-a deschis mintea să înțeleagă Scripturile, i-a trimis să propovăduiască pocăință la toate neamurile, le-a dat puterea iertării păcatelor. I-a luat de martori ai patimilor și ai învierii sale și le-a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt (Lc. 24, 36-49; In. 20, 19-23).
Toate aceste arătări s-au întâmplat „în ziua cea dintâi a săptămânii”, în cea dintâi Duminică, în ziua învierii, numită și ziua Domnului, care devine în Noul Testament zi de odihnă pentru creștini, în amintirea zilei de Paști, zi în care Mântuitorul Hristos a înviat din morți după ce S-a adus jertfă Tatălui pentru ispășirea păcatelor omenirii și răscumpărarea sufletelor noastre din robia păcatului și a diavolului (Efes 2, 14 – 16; Evrei 2, 14 – 15). Ea a înlocuit sâmbăta care era zi de odihnă pentru evrei, lăsată în amintirea scoaterii lor din robia Egiptului (Deuteronom 5, 14 – 15). Semnificația duminicii însă, deosebit de faptul că indică ziua biruinței asupra morții și a bucuriei învierii Domnului, pentru noi creștinii subliniază eliberarea din robia păcatului.
La opt zile după înviere, Mântuitorul s-a arătat Apostolului Toma, iarăși în casa cu ușile încuiate, și l-a făcut din necredincios, credincios (In. 20, 24-29). Toma n-a fost prezent la arătarea din Duminica Învierii, și nici n-a vrut să primească mărturia celorlalți ucenici. El a pretins o experiență personală a întâlnirii cu Hristos Cel Înviat, și încă una foarte palpitantă: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în locul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Experiența pe care o pretinde Toma este una directă și progresivă: să vadă, mai întâi, apoi să și pipăie. În ce privește ultimul aspect, el se exprimă cu o precizie ce ar putea părea brutală: degetul pentru semnul mai mic al cuielor, mâna pentru rana mare făcută de suliță în coastă. Numai așa ar fi fost el gata să accepte identitatea dintre Iisus Cel răstignit și Cel pe Care-L văzuseră ceilalți ucenici și despre Care mărturiseau că este El Însuși înviat. Acest mod de a-și fi exprimat pretenția va fi determinat calificarea sa de către Mântuitorul ca „necredincios”, un epitet cu care a și intrat Toma în conștiința creștinătății.
Următoarea arătare are loc după opt zile, adică în Duminica următoare. Evanghelistul ține să releve prezența specială a Domnului în ziua întâi a săptămânii care, intrată în conștiința creștinilot ca Ziua Învierii, a devenit, de la început, ziua obișnuită de adunare a Bisericii pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Toma era acum și el împreună cu ceilalți ucenici. Venirea lui Iisus se petrece la fel ca prima dată: El intră prin ușile încuiate și Se adresează ucenicilor cu „Pace vouă!”. În continuare, după relatarea evanghelică, tot ceea ce urmează se petrece între Domnul și Toma. „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios”. Cuvintele lui Iisus apar ca o reluare exactă a celor prin care Toma își exprimase pretenția la experiență directă.
Domnul îngăduie apostolului Toma să-L atingă. Este încă o treaptă a chenozei, un pogorământ față de slăbiciunea omenească, îndeplinit de dragul ucenicului a cărui credință se clatină.
S-a arătat apostolilor – acum a treia oară – pe malul Tiberiadei, când a asistat la minunea unui pescuit bogat și a reabilitat pe Petru în colegiul apostolilor (In. 21).
S-a arătat apostolilor pe muntele Galileii (Tabor), când i-a trimis să boteze toate neamurile „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” și să păzească toate câte le-a poruncit, că El va fi cu ei „până la sfârșitul veacului” (Mat. 28, 16-20).
S-a arătat la peste „cinci sute de frați deodată”, a căror mărturie – a celor ce încă nu muriseră – putea fi invocată și peste douăzeci de ani, când apostolul Pavel scrie epistola către Corinteni (I. 15, 16).
S-a arătat apostolului Iacob (I Cor. 15, 7) și tuturor apostolilor la Înălțare (Mc. 16, 19-20; Lc. 24, 50-53) și mai pe urmă s-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului (I Cor. 15, 8; Fapte 9, 1-22).
Patruzeci de zile țin arătările Domnului după Înviere: la ore diferite, la intervale diferite, în locuri diferite: la mormânt, în Ierusalim, pe calea spre Emaus, pe malul Tiberiadei, pe Tabor, pe muntele Măslinilor; la persoane diferite: femeilor, apostolilor, ucenicilor îndoielnici, apoi convinși. E un timp de control, de verificare și de convingere. Femeile vin la mormânt cu miresme și cu lacrimile părerii de rău după „Învățătorul” lor. Apostolii nu cred că a înviat, până ce nu văd mormântul gol și pe El însuși, când răsare în mijlocul lor ca să-L pipăie și să vorbească cu El. Toma nu crede până ce nu-i pune degetul pe rană, nici Luca și Cleopa până ce nu le frânge pâinea și mănâncă cu ei la Emaus. Odată convinși că Hristos a înviat, moralmente ei nu mai pot nici tăcea, nici renega întâmplarea. O vestesc în toată lumea, cu o tărie de caracter unică în istoria omenirii.
Arătările Lui Hristos cel Înviat, ucenicilor Săi, au avut drept scop de a-i umple cu certitudinea că moartea a fost desăvârșită. Domnul a Înviat „Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6,9). El este Dumnezeu desăvârșit intrând și ieșind prin ușile încuiate. El este Om desăvârșit putând fi atins, mâncând și bând ca oricare dintre ucenicii Săi. Arătările Lui Hristos după Înviere au fost făcute și cu un scop mai intim, anume pentru a ridica greutatea apăsătoare pentru sufletele Sfintei Fecioare, Sfinților Apostoli și femeilor purtătoare de mir.
Înainte de a pleca spre a converti neamurile, apostolii erau nevoiți să capete o nouă învestire de la Domnul, menită să șteargă alunecările lor în timpul Patimilor și să le împărtășească harul preoției, temeiul vocațiilor apostolice.
Însăși faptul Învierii e greu de descris, chiar păzitorii mormântului, orbiți de lumină, nu-L văd, sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne dă unele explicații: „Că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia” (5,55). Aceasta ne arată, simbolic, că învierea se poate realiza prin anticipație, chiar în prezent. Această declarație verifică experiența creștină: „Noi știm că am trecut de la moarte la viață” (Ioan 3,14). Oricine posedă această viață (aici) nu va cădea niciodată în puterea morții (Ioan 6,50; 11,26).
Sfinții Apostoli se numeau, pe lângă ucenici ai Lui Hristos, „martori ai Învierii” (Fapte 2,32). Ura celor care-L condamnau pe Hristos se îndreaptă acum spre urmărirea „celor care propovăduiau Evanghelia Învierii”, căutând prin orice mijloc să oprească răspândirea credinței în Dumnezeu – Omul Înviat. Totul a fost în zadar pentru că Duhul Sfânt „le deschide mintea apostolilor să înțeleagă Scripturile…” (Luca 14,45), iar „Taina cea din veac ascunsă, s-a făcut cunoscută” (Col. 1,26).
De ziua Cincizecimii, Învierea devine punctul central al predicării apostolice, pentru că în ea se descoperă obiectul fundamental al credinței creștine (Fapte 2,22 – 25). Evanghelia Învierii este mărturia veridică a unor martori oculari, redusă la un fapt concret: Iisus a fost răstignit, El a murit și a fost îngropat, dar Dumnezeu împlinind Scripturile, L-a înviat și prin El ne-a adus mântuirea.
Un punct important, comun tuturor, asupra Învierii este împlinirea Scripturilor (I Cor. 15,38). Pe de o parte ea este împlinirea făgăduințelor profetice, proslăvirea Sfântului lui Iahve, întronizarea Fiului Omului, iar pe de altă parte Iisus este Sfântul prin care Dumnezeu smulge putreziciunea iadului, este noul Adam sub picioarele căruia Dumnezeu a supus totul, este piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, dar devenită piatra cea din capul unghiului. Acum când Iisus a intrat definitiv în Slavă, descoperirea continuă prin Biserică, prin minuni (Fapte 3,16) și prin harul Sfântului Duh, dat celor ce cred. Noi toți vom învia pentru că Iisus a Înviat: „Cel ce a Înviat Hristos Iisus din morți, va face vii și trupurile noastre cele muritoare prin Duhul Său care locuiește în voi” (Rom. 8,11; I Tes. 44,14).
Natural, un fapt atât de important, care pretinde atâta bună credință, nu se putea să nu aibă și adversari. De la început și până astăzi, dogma învierii Mântuitorului e atacată cu violență și fără încetare. Veac după veac se repetă atacurile și de aceea nu pot lipsi nici răspunsurile cuvenite părerilor, ipotezelor și obiecțiunilor care se ridică împotriva ei.
II. 3. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI ÎN SCRIERILE
SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
Sfântul Apostol Pavel prigonea și ucidea pe ucenicii Mântuitorului înainte de convertirea sa minunată pe drumul Damascului, fiind convins că-și servește legea și neamul. Toate convingerile sale au fost năruite de apariția Celui înviat, „Eu sunt Hristos pe care tu îl prigonești” (Fapte 9,3-5), i-a spus Mântuitorul, iar Sfântul Pavel, convins de realitatea învierii lui Hristos adevenit din prigonitor, Apostol (Gal. 4,14). „M-am răstignit împreună cu Hristos- spune Apostolul-și nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credință în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe sine Însuși pentru mine” (Galateni 2,20).
Realitatea învierii Mântuitorului este probată de Sfântul Apostol Pavel și de înfățișările lui Iisus arătat anumitor persoane, înfățișări pe care le realizează în parte și Sfinții evangheliști, iar el le enumeră în capitolul 15 din Epistola I către Corinteni. Dintre acestea cea mai importantă din punct de vedere documentar bisericesc este arătarea Mântuitorului la peste 500 de frați; la care adaugă informația că la anul 56 când a scris epistola, „cei mai mulți” dintr ei erau încă în viață. Ei puteau să fie consultați oricând, pentru a confirma învierea Domnului. „După aceea S-a arătat lui Iacob, apoi tuturor Apostolilor” (I Corinteni 15, 8). „Iar în urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat mie” (Fapte 9, 5). Este vorba de arătarea din apropiere de Damasc, relatată și de faptele Apostolilor (9, 1 – 22), precum și în alte câteva locuri din epistolele pauline (Efeseni 3,3; Galtieni 1, 16; Filip 3, 12). Această arătare a Mântuitorului înviat esre reală și-l înscrie pe Sfântul Apostol Pavel între, martorii expreși ai învierii Domnlui. Pentru Sfântul Apistol Pavel certitudinea învierii Domnului constituie izvorul credinței și al întregii sale activități misionare și pastorale. Învierea Mântuitorului ne descoperă în El existența unei forțe divine, care-L înalță deasupra umanității Sale, ca o a doua persoană a Sfintei Treimi. Fără înviere moartea lui Hristos intră în seria evenimentelor obișnuite. Numai învierea dovedește pe deplin divinitatea Sa. Ea rămâne pivotul întregii învățături evanghelice. „Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința noastră” spune Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 14).
Învierea lui Hristos este definitivă. El a revenit la viață și nu va mai muri, deoarece „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 10). De aceea apostolul Îl numește „Cel pururea viu” (Evrei 12, 2), care este de-a dreapta lui Dumnezeu, în cetatea cea cerească (Filip 3, 20).
În teologia paulină moartea Mântuitorului a fost pusă în legătură directă și imediată cu învierea Sa (Romani 8, 34; 14, 9). Între moarte și înviere nu este discontinuitate; moartea este trecere spre înviere. Ele alcătuiesc împreună un singur fapt; una cere pe cealaltă, se întregește și se explică prin cealaltă. Moartea lui Hristos semnifică sfârșitul vieții noastre după trup (II Corinteni 5, 16), iar învierea Sa este începutul vieții noi, duhovnicești. „Căci dacă cineva este în Hristos este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17). De aceea moartea coincide cu învierea ca o singură taină. „În cruce este o putere care produce învierea, iar în înviere este prezentă, într-un anumit sens, în mod etern moartea pe cruce”. Crucea are în ea însăși o forță de biruire a păcatului și a morții (Coloseni 2, 15), o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere. În moartea lui Iisus se cuprinde în mod virtual învierea Lui, și în învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a crucii. Învierea începe chiar în momentul morții lui Iisus. De aceea moartea Domnului este mișcarea spre înviere, așa cum se întâmplă cu grăuntele vechi și planta nouă. Orice credincios știe că mântuirea fiecăruia depinde de însușirea prin credință a roadelor întâmpinării, patimilor, morții și învierii lui Iisus Hristos.
Creștinismul răsăritean a acordat totdeauna o importanță deosebită atât morții pe cruce a Mântuitorului, cât și Învierii Sale.
Alături de ceilalți Apostoli, Sfântul Apostol Pavel a răspândit cu mare și cu multă energie aceste adevăruri de credință atât în cadrul acțiunilor de catehizare a credincioșilor, cât și în încercările sale de a combate ereziile și îndoielile referitoare la vremurile de pe urmă, ce se iveau în comunitățile creștine. Sunt tema centrală a predicii și scopul vieții și activității sale. „Eu v-am învățat înainte de toate, ceea ce am primit, spune Sfântul Pavel – că Iisus a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (I Corinteni 15, 3; Romani 4, 25).
Căzând în păcat protopărinții noștri, au pierdut comuniunea harică cu Dumnezeu, îndepărtându-se de Creator. Dar Dumnezeu nu a voit să se distrugă lucrul mâinilor Sale și de aceea, a hotărât ca Fiul Său să se întrupeze, pentru ca noi să fim mântuiți. La „plinirea vremii” s-a realizat planul divin de mântuire a noastră. Început de Dumnezeu, care în virtutea preștiinței Sale, prevăzuse căderea în păcat a primilor oameni (Efes 1, 9). Acest plan divin are, deci, început în veșnicie, o realizare în timp și este mereu actual prin împărtășirea fiecărui credincios de roadele jertfei Mântuitorului Hristos (Romani 10, 9). Aceasta este ideea preponderentă a gândirii pauline. Mântuirea obiectivă a fost înfăptuită pentru toți prin răscumpărarea săvârșită de Mântuitorul Hristos pe cruce. Ideea de mântuire este legată ontologic de eliberarea tuturor din „robia păcatului” și a morții.
Astfel a recurs la anlogii diverse descriind antitetic deosebirea inițială dintre opera primului om Adam și opera lui Adam ce nou, Hristos (Romani 5, 14 – 15). Primul ne aduce păcatul, condamnarea, durerea și moartea (Romani 5, 14), al doilea ne dăruiește prin înviere, posibilitatea îndreptării, harul și viața (Romani 3, 24 – 27, 4, 25). Cu Adam suntem solidar în păcat și cădere, cu Mântuitorul Hristos suntem solidari în actul învierii Sale (I Corinteni 15, 21 – 22). Solidaritatea cu Adam ține de legătura trupească a noastră cu el, solidaritatea cu Hristos ține de încorporarea noastră în trupul Său tainic. „Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 22). Prin descendență naturală Adam ne-a asociat pe toți morții, iar descendență harică Hristos ne asociază pe toți învierii Sale.
Deosebit de sugestive sunt spusele Apostolului Pavel prin care descoperă filipenilor taina întrupării, morții și învierii Mântuitorului. Deși era „în chipul lui Dumnezeu”, Hristos s-a deșertat pe Sine, a luat chip de rob și s-a făcut asemenea nouă până și la înfățișare. Această deșertare (chenoză) este calea aleasă de Dumnezeu pentru a se releva pe Sine pe măsura capacității noastre de primire și înțelegere a divinului.
Fiul lui Dumnezeu s-a smerit pe Sine și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce. „Chenoza apare drept expresia maximă a iubirii și a dăruirii lui Dumnezeu prin Smerenie”. Concomitent se mai descoperă și faptul că smerenia nu-i un simplu atribut moral al firii omenești, o atitudine a creaturii în fața atotputerniciei Creatorului. Smerenia este mai întâi dumnezeiască și de origine divină. Smerenia și ascultarea până la moarte a Fiului lui Dumnezeu ca om întrupat în timp, a desființat neascultarea și mândria protopărinților. A fost prigonit și a fost negat, dar El i-a iubit pe prigoniți și pe negători, pe toți aceștia răscumpărându-i cu prețul sângelui Său. (Efeseni 1,7; Evrei 9,12; I.Timotei 2,6).
În mijloc, între Vechiul și Noul Testament se plasează actul morții și a învierii Mântuitorului. Hristos preotul adevărat și veșnic, vine să aducă un singur sacrificiu în care răscumpărarea se săvârșește prin propriul Său sânge. Sângele acestui sacrificiu dăruiește tuturor iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu. „Harul divin izvorât din acest sacrificiu coboară până la cele mai de jos ale făpturii noastre și ne ridică până la dreapta Tatălui”. Ceea ce dă valoare acestui sacrificiu este fără îndoială persoana preotului „Ca preot desăvârșit Iisus Hristos aduce o jertfă desăvârșită”. Jertfa lui Hristos reprezintă momentul perfecțiunii totale, este unică și nerespectabilă și conferă creației o altă ordine de existență. Hristos se introduce cu El în veacul învierii.
Drama de pe Golgota este actul dumnezeiesc al mântuirii noastre, iar învierea lui Hristos este împlinirea și adeverirea Lui; pentru creștini acestea sunt fapte mai presus de orice îndoială. Realitatea morții Mântuitorului este de necontestat și Apostolul Pavel nu revine asupra acestei probleme decât pentru a aminti creștinilor roadele ei sau pentru ca să o pună în legătură cu învierea. Învierea Mântuitorului Hristos constituie pentru noi creștinii dovada cea mai puternică a dumnezeirii Lui și a originii dumnezeiești a creștinismului. Iisus Hristos a fost dat morții, dar S-a legitimat ca Mântuitor și Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa. Drama morții și triumful învierii lui Hristos, au impresionat pe Sfinții Apostoli și pe credincioși și le-au întărit convingerea în puterea și divinitatea Lui ( Romani 10,9). Această convingere a fost mărturisită de Apostoli chiar din prima zi a propovăduirii lor în fața mulțimii de evrei care se aflau la Ierusalim în ziua Cincizecimii (Fapte 2,5,34,36) „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus căruia noi toți suntem martori” zice Sfântul Apostol Petru (Fapte 2,32).
Dar moartea și învierea Mântuitorului nu sunt fapte izolate, ci au legătură intimă cu viața ei, pe care o pătrund și o transfigurează. Umanitatea lui Iisus Hristos devine focarul din care iradiază în formă accesibilă nouă infinitatea vieții divine, devine un mijloc de comunicare al energiilor dumnezeiești spre noi. Moartea și învierea Mântuitorului devin fapte ale vieții noastre religios – morale, prin participarea fiecăruia dintre noi la moartea și învierea lui Hristos. Aceste două acte devin izvorul vieții noastre veșnice: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom viețui împreună cu El” (Romani 6, 8). Biruința vieții asupra morții este oferită în dar tuturor celor ce cred în El de către Mântuitorul Hristos (I Corinteni 15, 57). Învierea Sa este certitudinea învierii noastre, deoarece a fost câștigată de El în numele nostru, al tuturor, pentru ca toți cei ce credem și trăim după voia Lui să ne bucurăm pe deplin de darul învierii și al vieții (I Corinteni 15, 55 – 56). „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Dumnezeu și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui” (Romani 10, 9). Răspunzând prin credința iubirii nemărginite al lui Dumnezeu care și-a dat pe propriul Fiu spre moarte pentru noi (Romani 8, 32) ne apropiem de Dumnezeu și primind botezul devenim membre ale trupului tainic al Domnului. După spusele Sfântului Apostol Pavel, între cel ce se botează și Hristos se produce o comunicare tainică de suferință. Botezul ne dăruiește efctele morții pe cruce a Mântuitorului, deoarece Iisus ne-a asociat tainic la jertfă, anihilând păcatul și influența sa negativă. Prin botez credincioșii participă și la învierea Sa „Căci dacă am crescut împreună cu El, prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Romani 6, 5). Asociindu-ne la învierea și viața, Mântuitorul distruge germenii morții și ne conferă privilegiul unei vieți fără de sfârșit, viața harului și viața măririi. La botez, în ființa credinciosului se produce o înviere la viața nouă, o renaștere faptică, care-l situează pe cel botezat în comuniune cu Hristos Cel înviat. Renașterea săvârșită la botez este numai începutul procesului de înnoire. Creștinii poartă de acum în trup „omorârea lui Hristos” pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul lor (II Corinteni 4, 10). Taina lui Hristos, taina crucii și învierii divine, taină a fiecărui creștin, pentru că Mântuitorul a gustat moartea pentru toți (Evrei 2, 9). Împlinite odinioară aceste acte rămân într-o eternă actualitate și sunt accesibile tuturor celor ce caută mântuirea. Timpul dintre învierea lui Hristos și parusia Sa este timp al mântuirii. Hrana spirituală care menține pe credincioși în comuniune cu Hristos în acest timp al mântuirii este Sfânta Euharistie, euharistia dă chip deplin întrupării, jertfei și învierii. În esența sa jertfa euharistică este aceeași cu jertfa pe cruce. Deosebirea constă numai în faptul că pe cruce Mântuitorul S-a adus pe sine jertfă și a murit. Pe când în Sfânta Euharistie se jertfește El, prin preot, în chip nesângeros, în forma pâinii și a vinului, tainic, fără să moară. Spre deosebire de jertfa de pe cruce care s-a adus o singură adată, cea euharistică, fără să fie o altă jertfă, se aduce mereu până la sfârșitul veacurilor. După această împărtășire, cu trupul și sângele lui Hristos, se naște, crește „omul cel nou”, cel zidit după chipul lui Dumnzeu, „în strălucirea originară a creației”. „Omul cel vechi” a fost răstignit împreună cu Hristos ca să se nimicească trupul păcatului (Romani 6, 10). Firea noastră cea alterată de păcat este înnoită puțin câte puțin și de învierea Mântuitorului se naște făptura cea nouă (Romani 6, 5). Sfântul Apostol Pavel sfătuiește deseori pe credincioși să părăsească definitiv viețuirea de mai înainte care aparține „omului vechi” și să se înnoiască în „duhul cugetului lor” (Efeseni 4, 22 – 23). Viața „după duh”, „viața în Hristos”, introduce pe credincioși în raporturile filiale față de Dumnezeu – Tatăl. Viața cea nouă este însoțită de conștiință nouă în care locuiește Hristos mort și înviat (Filip 3, 10). Învierea Domnului purcede și învederează învierea credincioșilor. Învierea Sa este premisa și garanția învierii morților, „dacă nu este învierea morților, nici Hristos n-a înviat” (I Corinteni 15, 13, 16). „Dumnezeu care L-a înviat pe Domnul ne v-a învia și pe noi prin puterea Sa” (I Corinteni 6, 14; Romani 6, 5).
Moartea și învierea lui Iisus Hristos dăruiește tuturor harul divin, care curățește și sfințește pe toți credincioșii, întărindu-i pe căile mântuirii (Romani 1, 5; 3, 24). Sfințenia este starea de comunicare harică a credincioșilor cu Dumnezeu, ce conține acel „influx vital” care menține pe credincioși pe căile sfințeniei și pe căile înnoirii.
Moartea și învierea Mântuitorului au refăcut legătura dintre cer și pământ, au împăcat pe om cu Dumnezeu. Nădejdea credincioșilor în viață și în moarte își are izvorul în realitatea morții Mântuitorului Iisus Hristos. Învierea Mântuitorului înlătură moartea ca sfârșit al vieții credincioșilor, deschizându-le orizontul eternității. „Viața învierii este viața plinătății și a luminii”. În această ancorare a vieții noastre de pe pământ în viață, în viața viitoare constă viețuirea măreției creștine. Aceste două momente prin care a trecut Hristos, au adus făpturii iertare, înnoire și viață veșnică.
CAPITOLUL III
ROADELE ÎNVIERII DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
III.1. CRUCE ȘI ÎNVIERE
Prin mâncare din pom m-am omorât și prin cruce am înviat spre care pironit fiind, Hristosul meu, ai omorât pe vrăjmașul meu.Te răstignești și pe mine mă mântuiești; mori și pe mine mă înviezi; o, ce milostivire! O, iubirea Ta de oameni! Cine a văzut, cine a auzit, Stăpânul să ia moartea văzută pentru robi.
Învățătura despre Persoana și opera Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă piatra fundamentală a întregului edificiu dogmatic al Bisericii creștine. Întemeiată adânc în Descoperirea dumnezeiască, a cărei plenitudine ultimă o reprezintă și o formulează Biserica în duhul celei mai autentice tradiții apostolice, această învățătură de credință este unitară în conținutul ei. Dacă se face distincția între Persoana Mântuitorului Hristos și opera Sa răscumpărătoare însă, se poate vorbi despre două capitole ale aceleași dogme: unul hristologic, celălalt soteriologic.
Taina Învierii Domnului este nedespărțită de Taina Crucii Sale, deaorece Hristos cel Înviat din morți este Hristos Cel Răstignit. Dat atât în Taina Crucii, cât și în Taina Învierii lui Hristos se arată iubirea lui Dumnezeu mai tare decât păcatul și moartea. Astfel, puterea Învierii este ascunsă în Crucea smereniei lui Hristos, iar slava Crucii se arată în Înviere. Iată de ce în noaptea de Paști, când preotul vestește adevărul Învierii arată tuturor Sfânta Cruce împreună cu lumânarea de Paști, iar pe cele două coperți ale Sfintei Evanghelii se află icoanele Crucii și Învierii Domnului.
Arătând legătura dintre smerenia Crucii și slava Învierii și a Înălțării lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel zice: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Dumnezeu este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu – Tatăl” (Filipeni 2, 8 – 11).
Atât Taina Crucii, cât și Taina Învierii lui Hristos au fost profețite de proorocii Vechiului Testament, iar Sfinții Apostoli, martori ai lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, le-au mărturisit ca fiind adevăruri mântuitoare și dătătoare de viață.
Așa de pildă, proorocul Isaia, luminat de Duhul Sfânt, a prezis cu sute de ani înainte Taina Crucii și a Învierii lui Hristos în aceste cuvinte: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. (…) Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, Își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși” (Isaia 53, 4 – 5 și 10).
Iar proorocul și psalmistul David, luminat și el de Duhul Sfânt, a profețit Învierea Domnului zicând:
„Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, și nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile vieții; umplea-mă-vei de veselie cu fața Ta și la dreapta Ta de frumuseți veșnice mă vei sătura” (Psalm 15, 10 – 11).
Orice faptă și orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască și minunată. Dar cea mai minunată dintre toate este cinstita Lui Cruce. Aceasta, deoarece prin nimic altceva decAt prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos nu s-a distrus moartea, s-a dezlegat păcatul strămoșesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat puterea să disprețuim cele prezente și chiar moartea, s-a săvârșit întoarcerea la fericirea cea dintru început, s-a așezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu, ne-am făcut copii și moștenitori ai lui Dumnezeu (Romani 8, 17; Galateni 3, 26; Corinteni 6, 18). Sf. Ioan Damaschin . Dogmatica
Crucea reprezintă unul din cele dintâi simboluri creștine reprezentând patima și moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos. Identificată de la început ca fiind „semnul Fiului omului” (Matei 24, 30) și stindardul Bisericii (IS. 5, 26), Crucea devine calea de a urma pe Iisus din Nazaret, Împăratul răstignit (Macabei 8, 34 – 35). De-a lungul veacurilor, martirii au arătat că nu există experiență a Împărăției lui Dumnezeu fără Cruce (Fapte 7, 55 – 56). „Pentru Sfântul Ignatie, Biserica își are rădăcina în lemnul Crucii, creștinii fiind ramurile acesteia”.
Crucea este inerentă întrupării răscumpărătoare și iubirii lui Dumnezeu față de om. Tradiția răsăriteană n-a separat Crucea de Înviere și tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire. Numai în lumina Învierii se vede realitatea tragică a Crucii și a păcatului, dar și puterea și stăpânirea lui Dumnezeu. Învierea a dat apostolilor adevăratul sens al Crucii, adâncimea sacrificiului, dar și măreția iertării și iubirii divine. De aceea Crucea este o piatră de poticnire pentru necredincioși (I Cor.1, 20 – 23).
În pietatea ortodoxă, venerarea Crucii este nedespărțită de lauda Învierii: ”Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”. Pe de altă parte Crucea descoperă starea de păcat a lumii și responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a lumii și veacului acestuia.
Pentru Sfântul apostol Pavel, argumentul Învierii se bazează pe realitatea hristologică:”ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Dumnezeu pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a Înviat, dacă deci morții nu înviază, nici Hristos n-a înviat” (I Cor. 15, 15 – 16).
Taina Învierii Domnului este nedespărțită de Taina Crucii Sale, deoarece Hristos Cel Înviat din morți este Hristos Cel Râstignit. Dar atât în Taina Crucii, cât și în Taina Învierii lui Hristos se arată iubirea lui Dumnezeu mai tare decât păcatul și moartea. Astfel, „puterea Învierii este ascunsă în Crucea smereniei lui Hristos, iar Slava Crucii se arată în Înviere”.
Dacă Crucea lui Hristos a devenit simbolul prin excelență al Bisericii, expresie sensibilă și manifestare a credinței creștinilor, aceasta nu s-a întâmplat pentru a ne aminti numai de pătimirea lui Hristos, Dumnezeu-Omul și de prețul care s-a plătit pentru îmblânzirea dreptății dumnezeiești ofensate.
Pentru a arăta că puterea Învierii era ascunsă în Cruce, adică în iubirea Lui smerită și îndelung răbdătoare, Hristos-Domnul Cel înviat din morți poartă și după slăvita Sa Înviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Său, adică în mâinile, în picioarele și în coasta Sa (cf. Ioan 21, 20, și 27).
Pe cruce, în ghearele morții, străpuns de chinuri, Domnul e plin de grija mântuirii oamenilor. Le iartă neștiința, se roagă pentru ucigașii care L-au răstignit și L-au împuns cu sulița. În vremea Răstignirii a împlinit cele mai mari porunci date oamenilor, să se roage neîncetat, să fie milostivi,să ierte, să iubească.
Prin aceasta, ni se arată că Hristos-Domnul Cel răstignit și înviat rămâne pururea izvorul de iubire și de ajutor pentru toți oamenii care se luptă pentru a păstra dreapta credință în Dumnezeu și de a asculta de poruncile Lui. Cei care au simțit cel mai mult ajutorul lui Hristos Cel Înviat în vreme de încercare au fost martirii sau mucenicii, dar și toți credincioșii care luptă pentru adevăr și dreptate, sau se ostenesc pentru ajutorarea semenilor lor în mod sincer și dezinteresat. Desigur, este grea de purtat crucea adevărului și a dreptății, a bunătății și a dărniciei, când minciuna și nedreptatea, răutatea și lăcomia pun stăpânire pe mulți oameni. Este grea de purtat crucea răbdării și a iertării semenilor când aceștia ne invidiază, ne urăsc pe nedrept, ne batjocoresc și ne pricinuiesc tot felul de rele. Dar dacă ne rugăm pentru vrăjmași ca Dumnezeu să-i îndrepteze și să-i ierte, Hristos Domnul Cel Răstignit și Înviat ne dăruiește iubire din iubirea Sa îndelung răbdătoare, ne dăruiește un har deosebit care ne schimbă felul nostru păcătos de-a gândi și de-a simți, de-a vorbi și de-a lucra. Cu alte cuvinte, El ne dăruiește harul și lumina lucrării pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri.
Crucea – care, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, este nebunie pentru cei ce pier și prilej de sminteală pentru mulți – deschide celor ce cred calea spre mântuire. Numai cine crede că Cel ce a murit pe cruce este Fiul Lui Dumnezeu, Care Și-a vărsat sângele pentru păcatele tuturor oamenilor, poate să se mântuiască. Răstignirea Lui Hristos este un fapt istoric, obiectiv, ce a avut loc odată pentru totdeauna, dar pentru ca ea să aibă darul de a ne izbăvi ni se cere un act de credință, izvorât dintr-o adeziune liberă și din dragoste față de Cel care a pătimit pentur noi.
Se spune adesea că Ortodoxia ar accentua, în spiritualitatea sa liturgică, Învierea, în timp ce Creștinismul Occidental accentuează Crucea. Adevărul este, însă, că spiritualitatea ortodoxă nu separă Crucea de Înviere și pune un accent deosebit pe lângă taina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, spiritualitatea ortodoxă este în același timp o spiritualitate ascetică și pascală, a postului și a înfrânării, și totodată, a bucuriei duhovnicești. Nici o altă Biserică nu se folosește de Cruce sau nu se referă la ea în cultul său mai mult decât Biserica Ortodoxă și nu accentuează mai mult decât ea bucuria Învierii. Legătura interioară dintre Cruce și Înviere se observă în mod deosebit în slujbele liturgice din Vinerea Patimilor, Sfânta și Marea Sâmbătă și Duminică a Învierii. Sfânta și Marea Sâmbătă este ziua care leagă Vinerea Patimilor de Duminica Învierii Domnului. Ea continuă, într-un fel, pe prima și anticipă pe cea de-a doua.
Legătura dintre Cruce și Înviere se constată atât în cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe, cât și în felul cum ea înfățișează, în iconografia ei, Răstignirea și Învierea Domnului. Însă, atât cântările liturgice, cât și iconografia sunt expresia felului în care ea a înțeles Evangheliile, a meditat asupra sensului Morții și Învierii lui Hristos sau a exprimat, în cântare și rugăciune, în culori și în imagini, marea taină a iubirii lui Dumnezeu pentru viața lumii.
Scos în afara cetății, dincolo de zidurile Ierusalimului, Iisus Își poartă Crucea spre Golgota, colina unde va fi expus batjocurii și torturii. Iisus crucificat strigă: „Mi-e sete” (Ioan 19, 28). Pironit pe cruce, după ce a fost trădat de Iuda, abandonat de toți apostolii Săi (Matei 26, 56), negat public de apostolul Petru însuși, lovit violent de soldații romani, pradă tuturor nedreptăților, Iisus exclamă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Își amintește atunci că Jertfa Lui a fost anunțată de jertfa lui Avraam (Fac. 22, 10) și că șederea Lui în mormânt a fost prefigurată de șederea lui Iona (Iona 2, 1; Matei 12, 40) în pântecele chitului. Atunci, fără să scoată vreun cuvânt de condamnare și de răzbunare. Îi iartă pe toți. Și astfel, împăcat cu toți, Se înfățișează, plin de credință și nădejde, înaintea Tatălui Său.
Moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos ne-a ridicat din "împărăția întunericului" (col.1,13) și ne-a adus lumina, viața și nemurirea (IITim.1,10) "Paștile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi", spune Apostolul Pavel (I Cor. 5,7; 5,2) și în această jertfă s-a concentrat iubirea supremă a lui Dumnezeu față de noi (Gal. 2,20; Efes. 2,25). Crucea este momentul culminant al iubirii și al dăruirii totale. Prin moarte pe cruce și prin Înviere Iisus Hristos este cu adevărat Mesia, este Mântuitorul nostru.
Crucea luminatî de Înviere Îl așează în adevărata Sa strălucire.
Hristos s-a răstignit și a murit în locul celor vinovați și neputincioși, dar a înviat în putere și mărire risipind întunericul și groaza morții (Col. 1,13; I Tim. 1,10; Evrei 2,14).
Sfintele Evanghelii au consemnat cuvintele pe care Domnul le-a rostit pe Cruce înainte de a muri. Împărtășind soarta comună a fiecărei ființe umane care se simte singură în fața morții, Domnul Iisus Hristos, ca om, a strigat: "Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" (Matei 27,46). Strigătul acesta arată realitatea suferinței și a morții lui Iisus, realitatea participării Lui totale la condiția noastră de existență până la capătul său cel mai tragic: moartea. Strigătul lui Iisus arată că suferința Sa a fost reală, nu aparentă și reprezintă strigătul creaturii umane care voiește să trăiască pururea, fiind creată după chipul lui Dumnezeu cel veșnic viu, dar în clipa morții omul constată că suportul său, izvorul ultim al vieții, nu se află în creatura umană însăși, ci în Dumnezeu Creatorul.
Creatura cere un răspuns sau un sens al morții, însă nici un cuvânt nu se dă la această întrebare, pentru că Dumnezeu cel viu nu se recunoaște în moarte, moartea nu are logos sau rațiune sau rădăcină în Dumnezeu, ea este urmarea păcatului lui Adam, a căderii lui libere din comuniunea de viață cu Dumnezeu – Izvorul vieții. Pe de altă parte, tăcerea Lui Dumnezeu – Tatăl este și semnul durerii Lui maxime pe care nici un cuvânt nu o poate exprima atunci când Fiul devenit Om, moare pe cruce, asumând până la capăt condiția umană de existență. Când Dumnezeu – Cuvântul, ca Om, moare pe cruce, Tatăl, într-un fel, nu mai are cuvânt.
În strigătele Lui Iisus pe Cruce, ortodoxia nu vede o despărțire a Dumnezeirii Fiului de umanitatea Sa, căci unirea, ipostatică rămâne veșnică; căci ea vede realitatea chenozei Fiului Lui Dumnezeu, care prin atotputernicia iubirii Sale, devine, în mod liber, neputincios în fața morții, pentru a împărtăși deplin experiența comună a istoriei umane în care nu numai se moare, ci și care adesea omoară pe profeți și pe cei nevinovați, pe sfinți și pe făcătorii de bine. Dar strigătul Lui Iisus pe cruce este numai unul din momentele sau aspectele tainei Morții Sale pe cruce sau a Răstignirii Sale. Fața Lui Hristos pe cruce este – în pictura occidentală – crispată, dominată de spaima morții și de singurătatea sfâșietoare.
Biserica răsăritului, însă, accentuează în iconografie că Cel ce moare pe Cruce este Fiul Lui Dumnezeu, devenit Om și că El a acceptat în mod liber moartea pe cruce, și aceasta, "pentru a rămâne până la capăt în adevăr și în starea de iubire față de Tatăl care L-a trimis în lume și față de oameni" (Ioan 10,17 – 18; 13,1). Domnul înainte de a muri a iertat pe cei care-L răstigneau și s-a rugat pentru ei: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac" (Luca 23,34). Iar în clipele de pe urmă a strigat cu glas mare: "Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu" (Luca 23,46). Acest moment de iertare față de dușmani și de iubire față de Tatăl ceresc este redat în icoana ortodoxă a Răstignirii ca o pace și o seninătate ce transpare pe fața Lui Iisus, o odihnă ce izvorăște din iubirea care se dăruiește pentru viața altora.
Moartea Domnului pe Cruce este rezultatul urii semenilor Săi, însă El nu se lasă antrenat de ură și nu se desparte de Dumnezeu, nici chiar atunci când se simte oarecum părăsit de Dumnezeu. Pentru Iisus iubirea este mai tare decât moartea sau decât instinctul conservârii (Luca 9,24 – 25; Matei 10,39), fiindcă "mila Domnului este mai scumpă decât viața" (Psalmul 62,4).
Această putere a iubirii care transfigurează suferința și teama de moarte este începutul odihnei umanității în Dumnezeu și deci a Lui Dumnezeu în umanitate, a Dumnezeului devenit Om. De aceea, împlinind lucrarea Sa ca poruncă a iubirii în istorie, a iubirii până la capăt, sau până la moarte, sau, în ciuda morții, Hristos a strigat pe cruce: "Săvârșitu-s-a" (Ioan 19,30).
Sfânta și Marea Sâmbătă nu este numai ziua odihnei Lui Dumnezeu – Cuvântul în mormânt, cu trupul, ci și a coborârii la iad, cu sufletul. Noul Testament spune că după ce Domnul a murit pe cruce, sufletul Său a coborât la iad și-a predicat sufletelor din iad (I Petru 3,18 – 19; 4,6). Prin Însăși prezența sau coborârea sufletului omenesc al Lui Dumnezeu – Fiul în iad, se arată taina iubirii Lui Dumnezeu pentru cei ce din veac au adormit, Hristos făcându-se părtaș al morții lor li, deci al existenței sufletelor de după moarte, ca stare ultimă de singurătate. Însă, întrucât sufletul Lui Hristos care coboară în iad este sufletul Lui Dumnezeu – Cuvântul, prin prezența Sa în iad, El biruiește iadul considerat ca separația și îndepărtarea totală de Dumnezeu. El biruiește iadul – singurătate și moarte, prin însuși faptul că introduce în el starea de comuniune cu Dumnezeu. De aceea, Hristos a putut spune în ziua morții Sale pe cruce, tâlharului care-L mărturisea: "Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în Rai" (Luca 23,43). Comuniunea cu Dumnezeu este Raiul și după despărțirea de El este iadul.
Sfânta și Marea Sâmbătă arată taina iubirii divine care dorește să restabilească comuniunea de viață și de iubire dintre Dumnezeu și Adam cel căzut.
Ca reprezentant al omenirii păcătoase Iisus a murit și a suferit pentru păcatul lumii, dar ca Om cu desăvârșire curat și ca Mântuitor trebuia să sfărâme legăturile morții și ale iadului. Triumful Lui Iisus asupra morții aduce o schimbare mare și radicală în însăși natura existenței Sale. Iisus Hristos părăsește mărirea pe care o avea la Tatăl, pentru a veni pe pământ, luând corp omenesc și suferind pedeapsa crucii, cea înfricoșată, deci, S-a umilit și S-a înjosit. Iisus îi redă gloria dumnezeiască de mai înainte. În cer și pe pământ este cel mai înalt Domn, dispune și reglează toate, plinește toate cu prezența Lui. Pe când mai înainte d eumilire era numai Dumnezeu acum Îl ridică la slavă cerească ca Dumnezeu – Om.
Coborârea la iad și restabilirea comuniunii de viață dintre Adam și Dumnezeu prin intermediul omenesc al lui Dumnezeu Fiul este, de fapt, tema reprezentată pe icoana ortodoxă a Învierii Domnului. Iconografia propriu – zis ortodoxă nu reprezintă pe Iisus ieșind din mormânt singur (tipic pentru arta creștină occidentală), ci fie mormântul gol cu giulgiurile alături, fie pe Hristos Domnul coborând la iad, sfărâmând porțile sau puterile Lui și întinzând mâna Sa lui Adam și tuturor celor ce din veac așteaptă ridicarea din moarte.
În sensul acesta Învierea începe, oarecum, prin coborârea la iad și biruirea morții ca separație între Dumnezeu și om. Această biruință se manifestă apoi în întregime când puterea dumnezeiască de viață făcătoare care umple sufletul omenesc al Lui Iisus coborât la iad, pătrunde și în trupul Său din mormânt și-l ridică din moartea pentru a intra în planul vieții veșnice, ceea ce se întâmplă, de fapt, în ziua care urmează Sâmbetei, adică Duminica.
Reprezentând coborârea la iad ca icoană a Învierii, Biserica Ortodoxă voiește să arate că și în iad sufletul Lui Hristos rămâne sufletul omenesc al Fiului Lui Dumnezeu și că prezența Sa în iad nu este numai o simplă împărtășire a soartei comune a muritorilor, ci și o lucrare mântuitoare de biruire a morții. Dar această reprezentare arată și faptul că între Moartea Domnului pe Cruce și Învierea Sa din morți nu este o separație, ci o profundă legătură interioară, ambele nefiind decât două fețe ale aceleiași mari taine a iubirii divino – umane.
Dacă Crucea este puterea iubirii Lui Hristos care, ca om se dăruiește total Lui Dumnezeu, Învierea este dăruirea totală și veșnică a Lui Dumnezeu acestei umanități jertfite a Lui Hristos? Astfel, moartea Lui Hristos nu înseamnă o separație a Lui Dumnezeu, ci o trecere a Lui prin moarte, un Paști. Umanitatea Lui Hristos trece prin moarte, dar nu rămâne în ea, ci ajunge în Dumnezeu, pentru că s-a dăruit total Lui Dumnezeu. De aceea, troparul Învierii conține această expresie paradoxală: "cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le". De aceea în rugăciunile Învierii se spune: "prin Cruce a venit bucurie la toată lumea".
Și fiindcă Învierea este, de fapt, mărirea Crucii, preamărirea puterii iubirii jertfelnice, smerite și dăruitoare, a iubirii totale și până la capăt pentru alții, în noaptea de Paști, când preotul proclamă Învierea prin cuvintele: "Hristos a Înviat", el ridică Crucea în văzul tuturor. Crucea a devenit semnul iubirii mai tari decât moartea, semnul puterii Lui Dumnezeu în lume (I Cor. 1,18).
4, Sfânta și Marea Sâmbătă, ca zi a legăturii dintre Moartea și Învierea Domnului are o profundă semnificație pentru viața Bisericii. Ea a devenit prototipul tuturor sâmbetelor în care se face pomenirea morților și se arată că cei dragi ai noștri, adormiți întru Hristos, sunt în așteptarea Învierii și că în mijlocul suferinței și al durerii pricinuite de moartea lor, licărește totuși speranța biruinței vieții veșnice asupra morții. Duminica Învierii, însă, arată că Sâmbăta nu este ultima zi a existenței și că, astfel, nu moartea este ultimul cuvânt asupra adevărului omului, ci viața veșnică. Duminica Învierii ne descoperă taina Crucii ca "făcătoare de viață".
Crucea este nu sminteală și nebunie, este mântuirea noastră, prin dragoste dumnezeiască, prin iertare, prin îndurare, prin moartea Lui Hristos; din păcatele noastre și pentru păcatele noastre.
Crucea este eliberarea noastră de osânda ce o adunasem asupra capului nostru; este actul de grație al Celui răstignit pe ea, pentru noi și în locul nostru; Fără Moarte și Înviere, Iisus Hristos n-ar fi înțeles, opera Lui n-ar fi eficientă pentru mântuirea noastră, lumea ar fi rămas sub imperiul Legii vechi și a naturii, ar fi sporit în neștiință, păcat și nefericire.
A-l înțelege pe Iisus înseamnă a înțelege moartea Lui pe cruce. A crede în El semnifică a simți durerea și a cunoaște prețul de suferință și de iubire cu care ne-a mântuit pe cruce. Crucea este momentul culminant al iubirii Lui de oameni, momentul predării și dăruirii Lui nouă, momentul slăbiciunii Lui părute și al puterii Lui adevărate. Hristos cel rpstignit, mort și înviat nu este un silogism, o ipoteză, un mit, un vis sau o farsă: este realitate întrupată și prezentă în credința creșstină și în Biserică, din ziua dintâi până astăzi.
III.2. ÎNVIEREA LUI HRISTOS – BIRUINȚĂ ASUPRA IADULUI
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este deodată biruință asupra morții și asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reținut acolo.
Taina aceasta a Învierii lui Hristos ca biruință asupra morții și iadului a fost profețită cu sute de ani înainte de psalmistul și proorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).
Mântuitorul Iisus Hristos se coboară la iad pentru a vesti și celor aflați în întuneric și sub umbra morții (Luca 1, 79) vestea Sa cea bună a mântuirii, a eliberării din păcatul strămoșesc și al Învierii sufletelor spre viața veșnică. Cei care au crezut le-a devenit pricina mântuirii, iar cei ce n-au crezut în El primind osânda veșnică.
Sfânta Scriptură ne arată că rostul pogorârii la iad a Mântuitorului, adică la starea de robie a sufletelor celor morți, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul și să izbăvească pe cei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14 – 15).
Astfel, Hristos Cel Înviat este Domn sau Stăpân și peste cei vii și peste cei morți, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani „căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos ca să stăpânească și peste cei vii și peste cei morți” (Romani 14, 9).
Același adevăr îl mărturisește și cartea Apocalipsei, unde Hristos – Domnul spune „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, și iată sunt viu, în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului” (Apocalipsa 1, 18).
Apoi, prin pogorârea la iad și Învierea Sa din morți se dezleagă blestemul care lega întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului lui Adam și al Evei (Facere 2, 17), astfel încât toți oamenii mor în Adam și toți voi învia în Hristos (Ioan 5, 28 – 29; Corinteni 15, 52).
Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua pogorârii Sfântului Duh și a întemeierii Bisericii în Ierusalim, mărturisește adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos și arată că taina aceasta a fost prezisă de proorocul David: „Bărbații frați, cubine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoșul David, că a murit și s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta. Deci el, fiind prooroc și știind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să așeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toți suntem martori” (Fapte 2, 29 – 32).
Același înțeles îl dă profeției lui David și Sfântul Apostol Pavel zicând: „că L-a înviat (Dumnezeu pe Iisus) din morți, ca să nu se mai întoarcă la stricăciune, a spus-o astfel: „Vă voi da vouă cele sfinte și vrednice de credință ale lui David” (cf. Isaia 55, 3). De aceea, și în alt loc zice: „Nu vei da pe Sfântul Tău să vadă stricăciune”. Pentru că David, slujind în timpul său voii lui Dumnezeu, a adormit și s-a adăugat la părinții lui și a văzut stricăciune. Dar Acela Care Dumnezeu L-a înviat n-a văzut stricăciune” (Fapte 13, 34 – 37).
Despre rostul pogorârii lui Hristos la iad cu sufletul ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa epistolă zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare…” (I Petru 3, 18 – 19, Apocalipsa 1, 18).
Urmând învățăturii Sfinților Apostoli, Sfinții Părinți ai Bisericii au mărturisit adevărul învierii lui Hristos ca biruință asupra morții și asupra iadului, au meditat asupra acestei taine a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, au tălmăcit-o în predici teologice, în cântări liturgice și în icoane sfinte.
Astfel, Biserica Ortodoxă are cea mai bogată și frumoasă mărturisire a tainei Învierii lui Hristos – Biruitorul morții și a iadului.
Adevărul pogorârii la iad a Mântuitorului este menționat în slujbele din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paști la Rusalii) de peste două sute de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste o sută cincizeci de ori.
Biruința lui Hristos asupra iadului este în mod deosebit amintită în cântările din Sfânta și Marea Sâmbătă, în cântările din noaptea de Paști și în cântările din Săptămâna luminată.
În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește în noaptea Sfintelor Paști este descrisă în cuvinte de rară frumusețe biruința lui Hristos asupra morții și asupra iadului: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost țonut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește”.
Sfânta Scriptură ne arată că prin pogorârea în iad cu sufletul Său îndumnezeit, Hristos – Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ținute în închisoarea iadului (I Petru 3, 18 – 22), adică a blestemului morții, ca urmare a păcatului strămoșilor Adam și Eva.
Dar așa după cum nu toți care au ascultat Evanghelia lui Hristos pe pământ au și primit-o, tot așa nu toți cei din iad au primit Evanghelia prezenței Sale iubitoare și preaslăvite.
De aceea, Sinaxarul din Slujba Învierii care se săvârșește în noaptea Sfintelor Paști precizează că „pogorându-Se la iad Domnul, nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila în iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”.
În sensul acesta, și icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Mântuitorul coborând la iad, sfărâmând porțile iadului și ridicând din moarte și iad pe strămoșii Adam și Eva, în prezența drepților sau sfinților din toate veacurile care așteptau mântuirea ca biruință a lui Hristos asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului.
III.3. ICONOMIA ȘI ROADELE ÎNVIERII MÂNTUITORULUI
NOSTRU IISUS HRISTOS
"Omul a văzut în lume două minuni mari și neobișnuite: una, că Dumnezeu S-a pogorât din cer pe pământ și S-a făcut om; alta, că Acesta, Dumnezeu și Om, S-a suit ca să moară pe cruce. Prima a fost opera covârșitoarei înțelepciuni și puterea Lui Dumnezeu, iar cealaltă a fost opera covârșitoarei Sale iubiri de oameni".
Sunt aproape două mii de ani de când, în fața altarelor, și aproape în toate graiurile pământului, creștinătatea rostește tradiționalul salut de ziua Învierii Domnului: „Hristos a înviat!”. Cei ce-l rostesc și cei ce-l adeveresc cu răspunsul: „Adevărat a înviat!”, mărturisesc prin aceasta nu numai marea lor bucurie pentru triumfala încoronare, prin ea, a operei săvârșite de Mântuitorul pentru salvarea omului și împăcarea Lui cu Dumnezeu, Creatorul Său, dar și importanța capitală pe care această „Sărbătoare a sărbătorilor”, o are pentru viața și Biserica creștină.
Dintre momentele și evenimentele mai de seamă din viața pământească a Mântuitorului, păstrate și redate de Evangheliile canonice, patru sunt cele care au o importanță deosebită în desfășurarea operei săvârșite de Iisus Hristos: Nașterea, Botezul, Patimile și Învierea – fiecare dintre acestea reprezentând unul din momentele esențiale ale operei de răscumpărare a făpturii umane, prin actul de înaltă bunăvoință a Divinității creatoare: Nașterea, „începătura” acestei opere; Botezul – pășirea publică pentru vestirea și înfăptuirea acestei opere; Crucificarea – prețul de sânge plătit de natura umană, în unitatea teandrică a „Logosului întrupat”, pentru anularea urmărilor nefaste ale vechii transgresiuni adamice, față de voința Divinității creatoare; Învierea – triumful final al întregii opere de grație și bunăvoință, întreprinsă de Divinitate, față de om, readus la starea genuină de la creație, „părtaș făcându-l iarăși firii dumnezeiești și împărăției sale veșnice” (Epist. II,4).
Fără lumina Învierii – și Nașterea, și Botezul, și Crucificarea însăși, deși esențiale operei răscumpărătoare, ar rămâne simple episoade izolate, particulare și locale, lipsite de tainica semnificație pe care le-o încredințase fiecăreia dintre ele, în opera de răscumpărare, Pronia divină.
Nașterea Domnului, „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, deși era „începătura” operei divine de mântuire li de înnoire a creaturii căzute și înrăite, neștiută și necunoscută ar fi fost, și ar fi și rămas, ca atare, pentru omenire, fără actul Învierii Răscumpărătorului. După cum, neînțeleasă a și fost, în toată semnificația și amploarea ei, atunci când ea s-a produs, la „plinirea vremii”, în micul și neînsemnatul orășel – Betleem. Un fapt divers, petrecut în sânul familiei sărace, în ieslea unei peșteri, nesesizat nici măcar de localnicii orășelului, ci doar de cei câțiva păstori care, vestiți de îngeri, alergaseră să vadă Pruncul născut în ieslea peșterii lor, ca și de misterioșii magi, veniți din depărtările Răsăritului.
Botezul Lui – un simplu act ritualistic și simbolic, asemănător celui săvârșit de mulțimea de iudei, veniți să se purifice în apa Iordanului, pentru a-L putea întâmpina pe Mesia Cel prezis de profeți, așteptat cu înfrigurare și nerăbdare de iudei, spre a reda libertatea tării lor, cotropită de romani, și a restabili vechea glorie a lui Israel și a cărui venire apropiată o și vestea noul profet venit în Israel – Ioan Botezătorul. Neînțeleasă însă a fost și ar fi rămas ca atare, marea semnificație a Botezului, care împlinea, dar și desființa Legea Veche a purificărilor ritualistice, prin baia renăscătoare a noului Botez, instituit de Dânsul – „din apă și din Duh”, după cum, nesesizată a rămas extraordinara viziune a Epifaniei treimice, care n-a avut atunci decât un singur martor înțelegător: Ioan Botezătorul.
Crucificarea Lui? Ea însăși, un simplu și tragic episod alături de atâtea altele asemănătoare, întâmplate în această Palestină, frământată și dominată de ideea apropiatei veniri a Lui Mesia, care s-o elibereze de aspra stăpânire romană. De aceea și frecvențele apariției de „falși Mesia” care, ca Iuda Gaulonitul sau Bar-Coba, terminaseră pe Cruce, sau sub ascuțiș de sabie, atrăgând asupra lor cruda reprimadă a justiției romane. De aceea și crucificarea Lui Iisus n-ar fi rămas fără alt ecou în istorie, ca și în sânul lui Israel, decât cel al celorlalți „crezuți Mesia”, care-L precedaseră cu puțin timp înainte, și care avuseseră ca și El, tragicul sfârșit al morții silnice pe cruce, considerat deci și El ca un seducător, revoltat contra Cezarului, cum și căutau să-l prezinte fariseii în fața lui Pilat – procuratorul.
Învierea Lui însă, n-a mai putut fi nici ignorată, nici subtilizată, nici denaturată și nici minimalizată. Ea a depășit granițele Palestinei, a deschis paginile istoriei, a iluminat zările omenirii și a străluminat profețiile vechilor Scripturi, dezvăluind tainicul înțeles și adânca semnificație a celorlalte evenimente din viața Mântuitorului, de la Naștere și până la Crucificare, rămase, până la Înviere, nebăgate în seamă, insuficient valorificate – unele, sau greșit interpretate altele.
Învierea Domnului le-a readus și le-a repus pe toate în justa lor lumină.
Prin Înviere și pe Înviere, doar, s-a constituit și s-a consolidat și stă tot edificiul Bisericii creștine. Căci dacă haric și istoric, Biserica creștină s-a înființat prin revărsarea Sfântului Duh, în ziusa Cincizecimii, virtual ea și-a luat ființă prin actul Învierii Domnului, Trupul proslăvit al Domnului fiind piatra de temelie pe care stă, sau cu care cade, toată teologia noastră, toată credința noastră și toată creștinătatea noastră.
În această posibilă învierea a noastră – și mai ales în ea – stă marea iconomie, pentru noi, a Învierii Domnului.
Înviind El – și noi vom învia, întrucât El „pârgă a învierii noastre, a tuturor S-a făcut”. Iisus Hristos ca Fiu al Lui Dumnezeu, putea și trebuia să învie, fără ca, neapărat, să înviem și noi, fiii oamenilor. Opera de răscumpărare a omului, prin scoaterea lui de sub robia păcatului originar, se putea încheia cu actul crucificării Domnului, în ea considerându-se și consemnându-se atât actul de înaltă bunăvoință a Divinității pentru salvarea umanității, cât și împăcarea Divinității însăși, satisfăcută, astfel de ofensa adusă de creatiră, Creatorului, ofensă adusă de omul adamic.
Răscumpărarea se efectuase fără Înviere și era suficientă și fructuoasă și fără ea. Dacă totuși Crucificării și morții le-a urmat Învierea, aceasta constituia un plus de bunăvoință din partea Divinității, care e totul.
Acest plus de bunăvoință dă tăria, noutatea și specificitatea religiei creștine. Acest plus înseamnă readucerea omului la vechea-i stare de la creație a lui, o renaștere, înfăptuită prin Taina Botezului. „De nu se va naște cineva din apă și din duh, nu va intra în împărăția Lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). Acest plus de grație din actul Învierii Domnului, constituie garanția învierii noastre, ca și tăria cu care creștinismul a înnoit lumea.
Cum va fi învierea noastră, ne-a adeverit-o Domnul Însuși prin Învierea Sa, cu „trupul proslăvit”, în care „ne vom îmbrăca și noi”, cei arvuniți împărăției Sale veșnice, prin grația Învierii Sale. „Căci dacă cu acest trup stricăcios al nostru noi toți vom muri, atunci când va suna trâmbița de apoi, noi toți vom învia, acest trup stricăcios al nostru îmbrăcându-se în nemurire” (I Cor 15,52-54), deci trupul este stricăcios și muritor (…), iar nemurirea și nestricăciunea rămân.
Creștinii au înfruntat toate adversitățile și au înlăturat toate opreliștile, care li se pusese în cale, însângerând arenele, în care erau dați pradă fiarelor, sau luminând cu torțele vii ale trupurilor lor martirice, grădinile de desfătare ale cezarilor Romei imperiale, și-au făcut să triumfe noua lor credință: religia creștină, religia păcii și a iubirii, în locul urii, exploatării și războirii; religia înțelegerii și înfrățirii, religia bucuriei vieții și nu a negației și a tristeței vieții; religia învierii și nu a morții veșnice. Toate aceste bunuri erau roade ale Învierii Domnului și prin ele creștinismul a biruit și a cucerit lumea veche, întemeind-o pe cea creștină. Această biruință n-a fost posibilă însă, decât prin certitudinea nezdruncinată a Învierii Domnului, Înviere pe care au propovăduit-o și au adeverit-o cei ce i-au fost martori.
Ideea dăinuirii, prin înviere, într-o viață nouă și fericită, constituia un puternic element de atracție pentru lumea asuprită și nefericită a sclavilor și plebeilor, care formau majoritatea vastului Imperiu Roman și care exercitau și roluri și însărcinări ca: medici, pedagogi, scriitori, educatori. Aceștia au și fost cei dintâi care au primit și îmbrățișat cu efuziune și pasiune noua religie: religia sclavilor (denumită) care a pătruns în cele două instituții care făceau tăria Imperiului Roman, în vechea lui orânduire: Familia, sub forma aristocratică a Gintei, și puterea militară, Legiunile. Din clipa în care locul zeilor casnici – Larii și Penații – care ocroteau vatra romană, a fost luat de Iisus, pentru care nu mai exista nici rob, nici barbar, nici serv, nici stăpân, nici iudeu, nici elin, toți fiind „fii ai aceluiași Tată ceresc”, vechiul imperiu își încetase existența.
Ideea Învierii a fost acceptată și apărată până la martiriu, nu numai de straturile de jos, victime ale mediului social, ci și de atâția din straturile de sus: patricieni, curteni, înalți dregători și mari comandanți de oaste, care nu mai puteau fi atrași de mirajul unei fericiri într-o viață viitoare, ci de adevărul, de realitatea Învierii Domnului.
Fericirea din viața viitoare nu se poate căpăta decât în funcție de viața de aici, de pe pământ, viață ce trebuie armonic, rodnic, eroic și integral trăită, spre a o face vrednică de fericirea vieții de dincolo, din împărăția cerurilor. Creștinismul nu este doar religia regăsirii sau deprecierii vieții, după cum ea nu este religia diminuării sau suprimării frumuseților și bucuriilor din ea, fie a celor fizice, fie a celor sufletești: etice, estetice, intelectuale.
De altfel dobândirea împărăției Lui Dumnezeu e în funcție de facerea dreptății Lui și nu de simpla invocare a numelui Lui, iar moartea e o trecere spre o nouă viață – țintă și încoronare a vieții de pe pământ. Pacea și iubirea dintre oameni sunt cele două comandamente, cele două Testamente, pe care El le-a adus lumii la Nașterea Sa și le-a lăsat lumii, după Învierea Sa.
CAPITOLUL IV
ÎNVIEREA ȘI VIAȚA VIITOARE
IV.1. ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI HRISTOS, NĂDEJDEA ÎNVIERII NOASTRE
Înviind din mormânt, precum ai zis mai înainte, ai dăruit nouă viață veșnică și mare milă. Cela ce iadul ai prădat și pre om l-ai înviat, cu Învierea Ta Hristoase, învrednicește-ne pre noi cu inima curată să Te lăudăm și să te slăvim.
Întreaga viață a Mântuitorului, începând cu nașterea și terminând cu învierea, se înscrie în iconomia mântuirii neamului omenesc, dar dintre momentele vieții pământești a Fiului Lui Dumnezeu întrupat, îndeosebi jertfa pde pe cruce și învierea, se leagă de finalizarea mântuirii.
Mântuirea înseamnă izbăvirea omului de sub povara păcatului și înzestrarea acestuia cu harul vieții și al creșterii duhovnicești. Aceasta se realizează în jertfa de pe Golgota si în Învierea Domnului.
În cadrul vast al iconomiei mântuirii neamului omenesc, Învierea Domnului reprzintă un moment cu totul aparte: este momentul culminant al vieții și activității pământești a Fiului Lui Dumnezeu.
Din relatările evangheliștilor reținem că:
Învierea a avut loc sâmbătă noaptea, în zorii zilei de duminică, fără a se preciza anume în ce moment a avut loc;
Învierea Domnului a fost urmată de evenimente supranaturale, ca apariția îngerilor, cutremure. Acestea aveau rostul să atragă atenția martorilor asupra evenimentului ieșit din comun, care se petrecea sub ochii lor;
Învierea Domnului a fost un fapt real. Realitatea lui a fost probată printr-un șir lung de apariții ale Domnului față de ucenicii săi, într-un răstimp de patruzeci de zile.
Crucea și învierea se presupun reciproc, jertfa fără înviere ar fi fost fără rost, iar învierea fără jertfă ar fi fost imposibilă. În cruce este o putere care produce înviere și în înviere este prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea, are în ea însăși o forță biruitoare a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere…„În cruce sau moartea Lui Hristos cuprindeau virtual Învierea Lui și în Învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce. De aceea, învierea, în sensul creștin, nu-i lipsită de puterea Lui Hristos care s-a manifestat în acceptarea și suportarea crucii, suportare care este prin ea însăși și biruire a morții. Învierea este arătarea deplin actualizată, manifestată de Hristos în suportarea crucii”.
I. Învierea Domnului este piatra de temelie a credinței creștine. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră și zadarnică este credința voastră…pentru că dacă n-a înviat Hristos…voi sunteți încă în păcatele voastre” (I Cor. 15,14 și 17). Învierea Mântuitorului prezisă de El Însuși în mai multe rânduri Apostolilor Săi (Matei 16,18-19) este semnul atotputerniciei sale, semnul biruinței vieții asupra morții, semnul veridicității și superiorității Sale.
II. Siguranța Învierii Lui Hristos avea să transforme conștiințe, avea să facă din Apostoli îngroziți, entuziaști până la moarte, propovăduitori, cum este cazul rabinului Saul, martiri. Învierea este specificul și sufletul creștinismului; fără înviere, creștinismul ar fi un sistem oarecare, fie el cotat ca oricât de superior, dar nimic mai mult. Teologul raționalist D. Strauss spunea la vremea sa, referitor la această problemă: „Dacă am fi reușit să respingem baza istorică a tuturor minunilor evanghelice și am fi nevoiți să o recunoaștem doar pe a acestui eveniment, nimic n-am fi făcut încă pentru știință, întrucât Învierea Lui Hristos constituie centrul centrului, inima adevărată a creștinismului contemporan și iată de ce asupra lui de mult se îndreaptă loviturile hotărâtoare ale adversarilor”.
Jertfa de pe Golgota și Învierea Domnului înseamnă izbăvirea din robia morții și renașterea la o nouă viață. Odată cu păcatul strămoșesc, în firea umană a intrat stricăciunea și moartea. Firea umană menită a fi stăpâna firii create și a ajunge asemenea Lui Dumnezeu, s-a aflat „moartă în greșeli și păcate” (Efes 2,1; Rom. 3,12,23): nu mai putea realiza binele, pe care ochii conștiinței ei bolnave, totuși, îl întrezăreau (Rom. 7,15-24).
Pentru ieșirea din acest impas, pentru ca omul să-și realizeze chemarea, avea nevoie de jertfă, de jertfa care satisfăcea dreptatea divină. Această jertfă a adus-o în numele întregii omeniri Fiul Lui Dumnezeu, Care s-a făcut om.
Pe cruce, întocmai ca pe un altar, a fost pironit păcatul (Col. 2,14) și a fost nimicit cel ce avea puterea morții (Evr. 2,14); pe cruce s-a descoperit belșugul iubirii Lui Dumnezeu față de om, care întrece orice cunoaștere (Efes 3,19) și s-au unit cele de sus cu cele de jos. Omul s-a făcut părtaș firilor celor netrupești, Fiul Unuia Născut și Duhului, și s-a învrednicit să stea pe scaunul slavei (I Cor. 1,9; 10,16; II Cor. 13,13; Evr. 3,14; 6,4).
Cugetând la cele întâmplate pe dealul Golgotei, Sfântul Ioan Gură de Aur, pe bună dreptate spune : „dacă mă întreabă cineva: ce lucru minunat a făcut Hristos?, Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morți și alte minuni și voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava Fiului Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranța Bisericii, mândria lui Pavel”.
Crucea, însă, n-ar fi adus izbăvirea, dacă viața n-ar fi triumfat asupra morții. „Dacă Hristos, murind n-ar fi înviat, nici păcatul nu s-ar fi șters, nici moartea nu s-ar fi nimicit, nici blestemul nu s-ar fi ridicat…moartea s-ar fi perpetuat în veci”.
III. Învierea Domnului este garanția învierii noastre. Luând firea umană, Fiul Lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al omului, întru toate, asemenea nouă, afară de păcat. S-a făcut „unul din noi”, „întâiul născut între mulți frați” (Rom. 8,29; Evr. 2,11-14), corpul celor ce împreună alcătuiesc trupul Său trainic, Biserica (I Cor. 12 și 27; Efes. 4,15-16; 5.23 și 30; Col. 2,19).
Firea Sa lipsită de păcat, s-a făcut „aluatul” sfințeniei pentru întreaga omenire, „pârgă a învierii și garanția învierii noastre” (I Cor. 15,20). Pentru că „dacă toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos; fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; pe El îl vor urma la venirea Lui, cei ce sunt ai Săi (I Cor. 15,22-23). Învierea Domnului este izvorul și începutul vieții celei noi și veșnice”.
Învieri au avut loc și în perioada Vechiului Testament, dar acestea au sfârșit tot prin moarte și n-au influențat în vreun fel soarta oamenilor. Însă Învierea Lui Hristos a făcut începutul vieții celei desăvârșite și nesupuse morții.
Într-un cuvânt, Învierea Domnului are o importanță fundamentală atât pentru ființarea creștinismului, cât și pentru mântuire, pentru că a adus biruința vieții asupra morții, biruința luminii asupra întunericului, este garanția învierii noastre, motiv de speranță și optimism.
La temelia vieții creștine stă învățătura și Harul Lui Iisus Hristos. Dar învățătura și Harul au puterea salvatoare, numai că le avem de la Acela care biruind neființa a înviat din morți.
Cel ce crede în Înviere, este creștinul adevărat, care pune toată nădejdea sa în Răscumpărarea plinită prin moartea și Învierea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Vom zice, deci, după Plutarh că mai bine putem crede a exista un oraș fără pământ, o cetate fără întărituri, ori armată fără muniții, decât Creștinismul și viața creștină să fi prins rădăcini fără Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Precum în succesiunea anotimpurilor, fiecare iarnă e urmată neapărat de primăvară, tot așa și în desfășurarea vieții creștine, fiecare săptămână a Patimilor e urmată neapărat de Înviere și de Săptămâna Luminată. Ne întristăm odată cu Hristos când moare pe cruce și când moartea Lui pare a ne spune că prin moarte se termină totul și că dincolo de ea nu mai există nimic; și ne bucurăm împreună cu Hristos când împotriva tuturor așteptărilor, a treia zi după îngropare înviază, în trupul care fusese mort, voind să ne învețe prin aceasta că prin moarte nu se termină totul, că sufletul nu moare și că atunci când vom muri și noi, sufletele noastre vor supraviețui.
Minunea Învierii Domnului este, fără îndoială, cea mai mare minune pe care se întemeiază dumnezeirea Lui Iisus Hristos, precum și farul luminos care arată dragostea Lui Dumnezeu față de lume și motivul pentru care a fost trimis în lume Fiul Lui Dumnezeu, adică acela de a mântui lumea și de a da oamenilor posibilitatea îndeplinirii dorului după nemurire.
Prin asumarea umanității în Persoana Sa, Hristos menține Biserica în Sine și prin înviere dăruiește credincioșilor puterea nemuririi: „…din moarte la viață și de la pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (cânt. I Canonul Învierii).
De aceea, în învățătura și în trăirea duhovnicească creștină, Învierea este un eveniment unic, fără egal și constituie piatra de temelie a credinței și a nădejdii, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră. Dar Hristos a înviat din morți, fiind începătură a învierii celor adormiți. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos, toți vor învia” (I Cor. 15,14; 20,22).
Din Învierea Lui Hristos, s-a revărsat o bucurie netrecătoare peste Biserică, atât peste cea pământească, cât și peste cea cerească. De aceea, la Învierea Sa, toate s-au umplut de lumină: cerul și pământul și cele de dedesubt.
Paștile Vechiului Testament a fost sărbătoarea eliberării poporului iudeu din robia faraonilor egipteni. Era sărbătoarea unei mari bucurii, fără îndoială. Dar în comparație cu Paștile creștine, ea rămâne doar o umbră, o preînchipuire a eliberării din robia cea neasemuit de grea a păcatului. Paștile iudaic, sărbătoarea eliberării unui singur popor, dintr-o robie omenească și vremelnică. Paștile „cele noi, cele mari și preasfințite” ale Lui Hristos cuprind tot neamul omenesc, pe care El l-a zdrobit din păcatul strămoșesc universal, care a adus după sine moartea veșnică.
Prin înnoirea duhovnicească a vieții, la care ne călăuzește Învierea Domnului, noi putem deveni „poporul cel sfânt al Lui Dumnezeu” (Cânt. a 4 – a, Canonul Învierii).
Pe plan duhovnicesc, răstignirea și Învierea Lui Hristos este acțiunea omului care „răstignește și îngroapă” tot ce este păgubitor binelui, tot ce este împotriva vieții, tot ce demoralizează și pricinuiește păcatul; pentru ca să înviezi cu „simțirile curățite” o făptură și o putere nouă spre împlinirea voii Lui Dumnezeu, spre împlinirea binelui.
Și fiindcă Hristos a săvârșit mântuirea omului din iubire față de neamul omenesc, rugându-se chiar și pentru vrăjmașii Săi, credincioșii sunt îndrumați să rămână însuflețiți de puterea aceleiași iubiri.
Învierea este o biruință a iubirii între Dumnezeu și om, realizarea unei păci între cer și pământ.
Pentru credincioși, Învierea e chezășia învierii noastre, este simțirea vieții nemuritoare, ca răsplată a iubirii. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne asigură: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (I Ioan 3,14).
Dacă nu există înviere, n-a înviat nici Hristos și apar goale de sens și zadarnice și suferințele din viața acestora și chinurile la care sunt supuși creștinii și botezul pentru morți care se practică la Corint și pecetea Duhului Sfânt cu care sunt însemnați creștinii pentru ziua răscumpărării arvuna vieții nestricăcioase și suspinurile omenirii după o viață mai bună – zadarnică toată credința noastră.
Minunea Învierii Lui Hristos este cel mai copleșitor fapt pentru noi. Desigur, mintea noastră nu pricepe, nu-și explică asemenea lucruri dacă nu este ajutată de credință. Nimeni nu poate crede în Învierea Lui Hristos dacă nu este convins de existența nemuririi sufletului, prin viața Lui sfântă de aici, de pe pământ. Adevărul credinței nu poate fi în afara urmării Lui Hristos, ci în nevoința permanentă pentru desăvârșire.
Nu se poate crede cu adevărat dacă nu înțelegem mai întâi rostul venirii Lui Hristos, pentru mântuirea sufletului, rolul Sfintei Fecioare pentru nașterea Lui Hristos, chemarea Apostolilor pentru continuarea propovăduirii Evangheliei, sângele vărsat pentru dreptate și adevăr al celor nevinovați în cuget și curați cu inima.
Biserica nu este un refugiu al nelegiuiților și descompușilor morali, ea este corabia salvării celor ce au greșit și au luat hotărârea de a nu mai păcătui, altfel se va îneca și corabia.
Învierea Lui Hristos este temelia învierii noastre, este botezul credinței celei adevărate și unice, este descoperirea supremă a puterii divine, este înlăturarea neștiinței și înșelării, este împlinirea profețiilor ca argument convingător al lucrării Providenței în lume, este împlinirea și desăvârșirea credinței drepților Vechiului Testament.
Credința în Înviere este viața Bisericii, este ecistența ei bazată pe faptul învierii Lui Hristos (I Cor. 15,17 – 22).
Învierea Lui Hristos este permanentă bucurie a credincioșilor, este faptul unic ce nu se repetă ca în mituri și legende, în cicluri astrale sau în producțiile folclorice, în funcție de civilizația care le produce.
Învierea Lui Hristos și învierea noastră la sfârșitul veacurilor, nu este o revenire la viața dinainte, ci este o prefacere generală a ființei noastre, după faptele, gândurile, realizările, îndeplinirile credinței și convingerile noastre, devenind îngeri de lumină a Împărăției cerurilor, sau chipuri întunecate ale tartorilor.
Lucrarea Lui Hristos de mântuire a lumii nu s-a încheiat aici, cu moartea pe cruce, ci s-a desăvârșit prin Înviere. Tot așa nici viața noastră nu se încheie cu obișnuitul mormânt, ci va continua cu învierea de obști spre fericirea sau spre osânda veșnică.
Învierea Lui Hristos a întărit și încrederea omului în natura înconjurătoare, dovedind că puterea sa este copleșitoare. Dacă Hristos nu s-ar fi întrupat și nu aveau loc pătimirile și moartea, nici învierea nu era un fapt real, ori toate s-au petrecut în ordinea firească a lucrurilor. S-a dovedit că este același trup înviat, recunoscut de Apostoli și de cei apropiați, mai mult a cerut să mănânce (Luca 24,42), nu pentru că ar fi avut trebuință de hrană, ci ca să învedereze adevărul Învierii.
Prin actul Învierii, Dumnezeu dă sufletului Lui Hristos puterea de a-și trezi trupul din somn și de a se uni cu el: „nu era cu putință ca El să fie ținut de moarte” (Fapte 2,24).
Într-adevăr, prin deplina-i ascultare față de Tatăl, ascultare față de Dragostea care crucifică, Hristos – Dragostea crucificată – dobândește îndumnezeirea desăvârșită a umanității Sale, pusă de acum înainte într-o nemurire actuală. E aici participarea Cuvântului la actul treimic, dar și participarea sinergetică și activă a umanității Sale la biruința asupra morții. Dacă Dumnezeu nu poate mântui omul fără el, la fel nu-l poate învia fără participarea Sa activă, fără sudoarea de sânge și acel fiat din Ghetsimani.
Învierea Lui Hristos este biruința care nimicește moartea. Ea constituie deci o schimbare ontologică și, de acum înainte, trupul spiritual al slavei poate reapărea în această lume fără a se supune legilor ei. Poate trece prin ușile încuiate, poate să apară și să dispară din ochii ucenicilor. Aceste însușiri arhetipale ale trupului înviat al Domnului pot sugera ideea că orice trup înviat pierde forța negativă de respingere pe care o constituie materialitatea opacă, volumul închis al obiectelor în spațiu, și nu păstrează decât forța pozitivă de atracție (caritate), ceea ce înlătură rezistența, impenetrabilitatea și permite trecerea „prin” existența transparentă, deschisă tuturor și pe de-a-ntregul comunicantă.
IV.2. NATURA TRULURILOR OAMENILOR DUPĂ ÎNVIERE
Moartea a rămas și pentru cei drepți, ca o lege de obște a tuturor oamenilor ce viețuiesc pe pământ (Rom. 5,12).
A rămas chiar și pentru cei ajunși la o cât mai deplină curățire de păcate, pentru că trupul lor poartă slăbiciunile intrate în el, de pe urma păcatului strămoșesc. Și trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul Lui Hristos, ca oamenii să-l primească odată cu totul schimbat, eliberat de toate slăbiciunile și trebuințele, ca să nu mai stânjenească fericirea desăvârșită a omului în viața viitoare. Sfântul Apostol Pavel zice: „Nebun ce ești! Tu ce semeni, nu dă viață, de nu va muri” (I Cor. 15,36). Căci moartea celui drept nu mai este o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viață mai desăvârșită. Prin moarte firea omenească scapă de o ultimă slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta însă numai pentru că omul se ridică, prin credință și prin iubirea Lui Hristos, mai presus de moarte încă din viață, fără să se mai teamă de ea, și așteptând-o ca un prilej de a se apropia și mai deplin de Hristos, ajutat și de Harul Sfântului Duh.
Îndată după moarte și încă mai înainte de învierea trupurilor, sufletele celor credincioși și curățiți de păcate se duc la viață fericită, pe când sufletele celor necredincioși sunt îndată osândite. Aceasta ne-o spune Însuși Iisus Hristos prin pilda despre bogatul nemilostiv li săracul Lazăr. De cel sărac, se spune că a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de cel bogat, că a fost dus în iad (Luca 16,22 – 23).
Primul lucru ce i se întâmplă fiecărui suflet, îndată după ce moare, este o judecată, ce se face cu fiecare suflet în parte și se numește judecata particulară. Se deosebește de judecata cea de obște, sau universală, care se face cu toți oamenii, în același timp, la sfârșitul lumii, după învierea trupurilor. Prin judecata particulară se cercetează starea în care iese omul din viața pământească; și dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele și dus la chinuri.
Fericirea se numește „sânul lui Avraam” (Luca 16,22) sau „Rai” (Luca 23,43), iar chinurile la care sunt supuși păcătoșii, „iad” (Luca 16,22). Că această judecată și trimitere a sufletelor la Rai sau la iad are loc îndată după moarte, vedem și din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în Rai” (Luca 23,43) sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit este oamenilor să moară, iar după aceea să fie Judecata” (Evr. 9,27).
La această judecată se va avea în vedere credința omului în Domnul nostru Iisus Hristos (Marcu 16,18) și faptele lui bune izvorâte din credință (II Cor. 5,10). Cel ce le are pe acestea va merge la fericire, cel ce nu le are, la nefericire.
Unii din cei ce ajung la chinuri pot scăpa de acolo, din iad, prin rugăciunile Bisericii și ale fiecăruia dintre noi, precum și prin milosteniile noastre pentru ei. Ei se pot mântui de chinuri înainte de judecata din urmă, deoarece starea lor și a celor din Rai este provizorie, devenind definitivă după judecata din urmă.
Căci, precum nimic necurat nu intră în Împărăția Lui Dumnezeu, așa nimic bun, oricât de puțin ar fi, nu rămâne în iad pentru totdeauna, subînțelegându-se prin acest bun și rugâciunile Bisericii.
S-a dezvoltat în creștinism, în Ortodoxie, mai ales un cult special al morții. Trupul înviat este îngropat, ca sămânța învierii ce va să vină, iar ritualul însuși al înmormântării este considerat de anumiți scriitori vechi ca o taină. Rugăciunea pentru morți, pomenirea lor periodică, stabilește o legătură între noi și lumea cealaltă. Separarea sufletului de trup este un fel de taină, în care se împlinește în același timp judecata Lui Dumnezeu asupra lui Adam cel căzut; ființa omenească se descompune prin separarea anti-naturală a sufletului și a trupului; sufletul se naște din nou, în lumea spirituală. Sufletul, despărțit de trup, devine conștient de spiritualitatea lui și se regăsește în lumea netrupeștilor duhuri luminoase și întunecoase.
Desigur, această acțiune a rugăciunii presupune nu numai o mijlocire pe lângă Creator, ci și o acțiune directă asupra sufletului, susceptibilă să-l facă demn de iertare.
Biserica Ortodoxă distinge două stări în lumea de dincolo de mormânt: de o parte, fericirea Raiului, iar de cealaltă parte, suferința din care omul nu poate să se elibereze, grație rugăciunilor Bisericii.
Posibilitatea anumitor suferințe din care nici o scăpare nu mai este cu putință, nu este exclusă în sine. Biserica nu judecă destinul celor ce nu-i aparțin, ori s-au separat de ea; ea îi lasă în mila dumnezeiască. Dumnezeu a voit ca destinele de dincolo de mormânt ale celor ce n-au cunoscut pe Hristos și n-au intrat în Biserica Sa, să ne rămână necunoscute. O anumită speranță ne este dată de învățătura Bisericii despre coborârea și predicarea Lui Hristos în iad, adresată întregii umanități preacreștine. S-a spus doar că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2,4).
Trupul trăiește dacă este locuit de suflet, iar sufletul trăiește dacă este locuit de Dumnezeu. Moartea trupului este despărțirea sa de suflet, iar moartea sufletului este despărțirea lui de Dumnezeu.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământești, fie de viață, fie de moarte.
Cel ce a înviat în sufletul său cunoștința și iubirea Lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veșnicie, iar cel ce a omorât acestea în sufletul său și moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veșnicie. Acela a omorât Împărăția Lui Dumnezeu dinlăuntrul său și a înlocuit-o cu împărăția chinurilor veșnice, în care a intrat încă din viața pământească.
Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în curvie este mai întâi o cădere în spirit. În spirit este închinarea și căderea; ispititorul însă nu poate face nimic fără consimțirea spiritului. Sufletul, în viața pământească, nu avea o corvoadă așa de grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor și, deci, mulțumirea odihnei. Dar îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceștia de noroi împroșcați din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puțin tot atâta cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara și n-ar găsi apă. Sufletul, izgonit de trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viața pământească.
Starea provizorie a sufletelor în Rai și în iad va ține până la sfârșitul lumii, la învierea cea de obște cu trupurile, la venirea a doua a Domnului și la judecata din urmă. Toate acestea vor fi deodată sau așa de repede una după alta, astfel încât nu va fi nici o pauză între ele. Deși venirea Domnului este în rândul al treilea, ea va pricinui pe toate celelalte de mai înainte.
Timpul venirii celei de-a doua veniri a Domnului și toate câte se vor întâmpla, când va veni la sfârșitul lumii nu ni s-a descoperit.
„Iar de ziua și ceasul acela, nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24,36). Mântuitorul ne cere să priveghem tot timpul, deoarece va veni pe neașteptate: „Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l cunoaște” (Matei 24,50). „Drept aceea privegheați că nu știți ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni” (Matei 25,13; II Petru 3,3-10).
Dacă omenirea Vechiului Testament a fost orientată mai mult spre epoca mesianică, omenirea Noului Testament tinde spre înnoirea tuturor și viața viitoare, adică spre eshatologie.
CONCLUZII
În învățătura creștină, Moartea și Învierea Mântuitorului au o importanță religioasă covârșitoare. Semnificația lor nu este simbolică sau relativă și nu vine din reflexiunea teologilor. Ea este reală, esențială, caracteristică și inerentă creștinismului, ca religie istorică a mântuirii.
Nu doar minunile Mântuitorului, cât drama Morții și triumful Învierii Lui au impresionat pe Apostoli și pe credincioși și au întărit convingerea lor în puterea și divinitatea Lui.
Prin moarte înțelegem sfârșitul vieții pământești, ea constând în despărțirea sufletului de trup. Sufletul se întoarce la Dumnezeu, iar trupul în pământul din care a fost luat. Numai omul știe că va muri, dintre toate viețuitoarele, numai el este îngrijorat de moarte. Moartea mai are și înțeles de moarte spirituală sau moartea sufletului, adică încetarea vieții sufletești superioare din om. Ea constă în despărțirea omului de Dumnezeu, în ruperea legăturii dintre om și Dumnezeu, cauza morții reprezentând-o păcatul.
Hristos a desființat moartea, fiindcă a înviat și s-a înălțat cu trupul, scoțând moartea de sub legea descompunerii și făcând ca aceasta să fie transfigurată și iluminată. Moartea fiind consecință a păcatului, are putere asupra tuturor, fiind și universală.
Puterea morții care se manifestă în veacul de acum cu atâta tărie, va fi înfrântă la sfârșitul veacurilor. Odată cu revenirea Domnului pe pământ și cu Învierea morților, moartea, care este ultimul dușman al omenirii, va fi nimicită pentru totdeauna de Domnul Iisus Hristos.
Odată descoperită legătura dintre păcat și moarte, aspectul existenței noastre își descoperă adevărata sa față. Nu doar că păcatul este un rău, pentru că el este contrar naturii noastre și voinței divine, dar el este pentru noi, în mod concret „drumul morții”. În cazul păcătoșilor, moartea nu este alt lucru decât un destin natural. În mod aparent, Dumnezeu face să piară în același fel dreptul și păcătosul (Iov 9,22;Ps.48,10). Scrierile Vechiului Testament apreciază că, cel credincios poate să fie drept; dar nu poate să fie desăvârșit în dreptatea sa, ci și el supus păcatului.
Nu este în puterea omului să se salveze el singur de la moarte. Dacă el este drept, trebuie să nutrească nădejdea că Dumnezeu nu va părăsi sufletul său în iad, că El va răscumpăra sufletul său din ghearele iadului (Ps. 48,16).
După cum am arătat, moartea dizolvă forma ființei umane. Ea distruge trupul omenesc, nimicește partea materială din om, dar nu are o putere asupra sufletului. Sufletul după despărțirea de trup,își continuă viața într-o altă lume, pe un alt plan de existență. Această existență este, însă, precedată de o altă judecată, în fața căreia trebuie să dea socoteală de viața de pe pământ. Aceasta făcându-se fiecărui suflet în particular, se numește judecata particulară.
Cuvântul „Înviere” înseamnă revenirea la viață a unei ființe care a existat odată. Învierea morților înseamnă revenirea la viață cu trupul a tuturor oamenilor, care au trăit pe pământ și au decedat înainte de a doua venire a Mântuitorului.
Într-o serie de texte din Vechiul Testament imaginea învierii e folosită pentru a traduce speranța colectivă a „poporului lui Israel”. Nu este aici o simplă dorință a oamenilor, de a învia, căci făgăduințele profetice atestă în mod expres că așa va fi.
Revelația Vechiului Testament anunță o victorie supremă a lui Dumnezeu asupra morții, o eliberare definitivă a omului smuls din acapararea Sa. Când Dumnezeu va stabili împărăția Sa eshatologică, „El va înlătura moartea pe vecie” (Isaia 25,8). Atunci pentru a participa la împărăția Sa, drepții care dorm în pulberea iadului vor învia pentru viața veșnică, în timp ce ceilalți vor rămâne în veci în grozăvia iadului.
Făcându-se pe sine asemenea nouă, adică muritor, Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Mesia cel îndelung așteptat de poporul evreu știe că, asumându-și moartea noastră, împlinește Scripturile, eliberându-ne din acapararea morții prin învierea Sa. El nu se mărginește să creadă numai în învierea morților în ziua de apoi. El știe că taina învierii trebuie să fie inaugurată de El, căruia Dumnezeu i-a dat stăpânirea vieții și a morții. Mai mult, El este în persoană învierea și viața; cel ce crede într-Însul viu va fi de va și muri (Ioan 11,25).
Arătările lui Hristos cu Înviat, ucenicilor Săi, au avut drept scop de a-i umple cu certitudinea faptului că moartea a fost desăvârșită, Domnul a înviat „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6,9).
Acum când Iisus a intrat definitiv în slavă, descoperirea continuă în Biserică, prin minuni și prin harul Duhului Sfânt, dat celor ce cred. Noi toți vom învia, pentru a trăi cu El în veșnicie. Drama de pe Golgota, este actul dumnezeiesc al mântuirii noastre, iar învierea lui Hristos, este împlinirea și adeverirea Lui. Iisus Hristos a fost dat morții dar S-a legitimat ca Mântuitor și Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa.
În teologia paulină moartea Mântuitorului a fost pusă în legătură directă ci învierea Sa. În cruce este o putere care produce înviere, iar în înviere este prezentă, într-un anumit sens, în mod etern moartea pe cruce. Moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos ne-a ridicat din „împărăția întunericului” (Col. 1,13) și ne-a adus lumina, viața și nemurirea. Crucea este momentul culminant al iubirii și dăruirii Sale totale.
Legătura dintre Cruce și Înviere se constată atât în cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe, cât si în felul cum ea înfățișează în iconografia ei, Răstignirea și Îinvierea Domnului.
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE BIBLICE
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006
LUCRĂRI ȘI STUDII
Abrudan Dumitru, Cornițescu Emilian, Arheologia biblică, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002
Arhimandrit Prof. Prescure Vasile, În duhul credinței și evlaviei ortodoxe, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006
Arhimandritul Vasilios, Intrarea în împărăție. Elemente de trăire liturgică a tainei unității în Biserica Ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1996
D-Strauss, Die Halben und Gauzen, p. 125, apud Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în Ortodoxia, rev. Patriarhiei Române, Anul XXXV, Nr. 2, aprilie – iunie, București, 1983
Diac. David P. I., Caută și vei afla, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1990
Evdochimov Paul, Arta icoanei – o teologie a frumuseții, trad. de Grigore Moga și Petru Moga, Ed. Meridiane, București, 1992
Frederic Godet, Commentaire sur la premiere Epître aux Corinthiens, Editura Goncourt, Paris, 1965
Grelot Pierre, Vocabulaire de Theologie biblique, Paris, 1970, p. 795, apud Pr. Gheorghe Constantin I., Moarte și Înviere după Sfânta Scriptură, în Revista „Studii Teologice”, Anul XXX (1978), nr. 1 – 2
Hoffmeier James K., Arheologia Bibliei, Editura Casa cărții, Oradea, 2009
Ierom. Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Aras, 2007
Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009
Ilie Miniat, Didahii la Postul Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996
Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Făclii de Înviere, Editura Trinitas, Iași, 2005
Natalia Manoilescu – Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul – în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, București, 2004
Plămădeală Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Pronostic, București, 1996
Plămădeală Antonie, Saul din Tars – martor al Învierii, în rev. Telegraful Român, Sibiu, 1985, nr. 13 – 14 și nr. 15 – 16
Provot E. L., La ressurrection de Jesus Christ, Toulouse, 1873
Pr. Colotelo Mihail, Cântările Învierii în evlavia creștină, în rev. Telegraful Român, Sibiu, 1985, nr. 13 – 14 și nr. 15 – 16
Pr. Gheorghe Constantin, Moarte și Înviere după Sfânta Scriptură, în Revista „Studii Teologice”, Anul XXX (1978), nr. 1 – 2
Pr. Dr. Mircea Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995
Pr. Dr. Verzan Sabin, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit. Traducere, comentariu și teologie, Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994
Pr. Drd. Viezuianu Dumitru, Moartea și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, în lumina Epistolelor Pauluine în Studii Teologice, Anul XXX (1997), nr. 9 – 10
Pr. Galeriu Constantin, Jertfă și răscumpărare, Editura Harisma, București, 1991
Pr. Paschia Gheorghe, Sfânt și sfințenie, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007
Prof. Belu D., Învierea Domnului, în Mitropolia Ardealului, Anul XVII (1975), nr. 3 – 5
Prof. Chițescu Nicolae, Răscumpărarea în Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, București, 1937
Prof. Chițescu Nicolae, Pr. I. Todoran, Pr. I. Petruță, Teologia dogmatică și simbolică, , vol. II, Editura Renașterea, Cluj, 2006
Prof. Diac. Nicolaescu N., Actualitatea Epistolei I către Corinteni, Studii Teologice, Anul III (1951), nr. 3 – 3
Prof. Dr. Ciobotea Dan Ilie, Legătura interioară dintre Cruce și Înviere în Ortodoxie, în revista Mitropolia Banatului, anul XXXIV (1984), nr. 3 –4
Prof. Marcu Grigoriu T., Omul cel nou, în concepția antropologică a Sfântului Apostol Pavel, Revista Studii teologice, Anul XIV (1962), nr. 5-6, București
Prof. Savin Ion Gh., Iconomia și roadele Învierii Domnului, în rev. „Studii Teologice” XIV (1962), nr. 5-6
Pr. Prof. Bobrinskoy Boris, Taina Preasfintei Treimi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005
Pr. Prof. Cornițescu Constantin, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în Ortodoxia, rev. Patriarhiei Române, Anul XXXV, Nr. 2, aprilie – iunie, 1983, București
Pr. Prof. Dr. Mihoc Vasile, Predici exegetice la duminicile de peste an, Editura Teofania, Sibiu, 2008
Pr. Prof. Popescu Dumitru, Ecleziologia romano – catolică,după documentul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană, în Revista Ortodoxia, Anul XXIV (1972)
Pr. Prof. Popescu Teodor M., Moartea și învierea Mântuitorului în credința vechilor creștini, 1955
Pr. Prof. Stăniloaie Dumitru, Crucea în teologia și cultul Bisericii Ortodoxe, 1975
Pr. Prof. Stăniloaie Dumitru, Legătura intimă între moarte și înviere, 1956
Pr. Prof. Stăniloaie Dumitru, Paștele sărbătoarea lumii în ortodoxie, în Revista Studii teologice, Anul XXVII (1975), nr. 5-6
Schmemann Alexander, Din apă și din duh, Editura Sofia, București, 2009
Semen Petre, Arheologia biblica in actualitate, Editura Trinitas, Iași, 1997
Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad, de Nic. Grosu, Ed. Aideir, 1997
Sfântul Atanasie, Explicarea psalm 15 în col. Biblioteca Părinților Greci, apud Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină, în Ortodoxia, rev. Patriarhiei Române, Anul XXXV, Nr. 2, aprilie – iunie, 1983, București
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei. Scrieri. Partea a III – a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni, Ed. Sofia, București, 2005
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009
Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006
Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, Ed. Sofia, București,
Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sf. Evanghelii de la Matei,Ed. Sofia, București, 2002
Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Editura Sofia, București, 2002
Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1993
XXX, Credința Ortodoxă, Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, mitropol. Moldovei și Bucovinei, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1996
XXX, Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976
XXX, Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
XXX, Triodul, ediția a VII – a, București, 1970
Yannaras Christos, Abecedar al credinței, Editura Bizantină, București, 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Invierea Mantuitorului Hristos, Nadejdea Invierii Noastre (ID: 167376)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.