. Investitiile Straine Directe Si Impactul Lor In Economia Romaniei
CAPITOLUL I
Investițiile străine directe – proces definitoriu în contextul globalizării economieI
1.1. Globalizarea economiei – aspecte definitorii
Globalizarea constituie o trăsătură fundamentală a economiei mondiale contemporane, un nou mod de alocare – utilizare a resurselor, specific perioadei postbelice și, în special, sfârșitului de secol XX. Globalizarea este termenul pe care s-a insistat, în mod constant, pentru a lua în considerare o dublă realitate: pe de o parte, internaționalizarea piețelor bunurilor, serviciilor și ale factorilor de producție și, pe de altă parte, apariția de firme industriale capabile de a gândi, fără greutate, dezvoltarea lor la scară mondială și de a desfășura, în acest scop, strategii globale de producție (diviziunea internațională a proceselor de producție), de comercializare (standarde mondiale, marcă mondială, produse lansate simultan în cele trei mari zone) și de gestiune, prin externalizare sau integrare de aporturi de firme specializate în materie de marketing, de creație publicitară, de audit contabil și financiar (L. Son – Teză de doctorat, Timișoara, 2001).
Într-un sens general, globalizarea economiei – ale cărei principale forțe motrice sunt comportamentul și strategiile întreprinderilor multinaționale, principalii agenți purtători ai investițiilor străine directe (Fr. Chesnais – La mondialisation du capital, Ed. Syros, Paris, 1997) – semnifică sporirea, accentuarea interdependenței, a legăturilor dintre economiile naționale, precum și, intensificarea tendinței de liberalizare, respectiv de reducere și eliminare a barierelor naționale dintre economiile statelor lumii.
Cu alte cuvinte, globalizarea economiei înseamnă, mai ales, o capacitate sporită pe care o au întreprinderile de a delocaliza activitățile lor de producție dincolo de frontierele naționale. Această capacitate nouă, conferită, în principal, de către cei avansați sub aspect tehnologic, este favorizată – la rândul ei – prin liberalizarea schimburilor comerciale internaționale pretutindeni în lume.
În fapt, globalizarea economiei este o internaționalizare sporită a comerțului, capitalului de investiție, finanțelor, întreprinderilor, tehnologiei, și producției. Privită sub acest aspect se impun, totuși, câteva precizări. În opinia unei largi părți a specialiștilor, termenul de globalizare ar acoperi concepte chiar mai vechi decât capitalismul sau imperialismul. Termenul de internaționalizare, mai ușor de distins prin însăși construcția sa (întrucât conține termenul de “națiuni”), semnifică o creștere a relațiilor economice internaționale între state-națiuni constituite și recunoscute ca atare; „ea recunoaște pertinența frontierelor politice, de intrare și ieșire a mărfurilor, serviciilor, oamenilor și capitalurilor” (J.M.Siroen – L’Economie de la globalisation, Universite Paris – Dauphine, 2000).
Globalizarea conturează o nouă eră de interacțiuni între state, economii, firme și persoane. Ea sporește contactele între indivizi dincolo de frontiere, fără a uita pe din afară vreun domeniu: economie, tehnologie, sănătate, cultură sau guvernare. Cu toate că este prezentă în diverse sectoare, globalizarea nu este încă universală. Din contră, una din particularitățile sale importante este asimetria, întrucât activitățile umane nu se “mondializează” în același ritm. Unele dintre acestea, precum finanțele și întreprinderile, sunt deja globalizate, în timp ce altele, cum ar fi, echitatea socială, lupta împotriva terorismului, colaborarea instituțională sau acțiunea guvernelor rămân, încă, închise între frontiere geografice bine definite.
Globalizarea este rezultatul liberalizării schimburilor, a investițiilor străine, a tranzacțiilor financiare, în același timp, contribuind la accelerarea liberalizării mișcărilor de factori și bunuri. Considerând că, rentabilitatea și competitivitatea lor depind tot mai mult de internaționalizarea activității lor, întreprinderile fac presiuni asupra guvernelor lor pentru a obține o mai mare deschidere pe piețele externe. Aceasta înseamnă liberalizarea importurilor, libertatea de stabilire în alte țări, dreptul la tratamentul național în țările partenere, dereglementare și liberalizarea tranzacțiilor financiare internaționale. Globalizarea este un proces care favorizează difuzarea tehnicilor, ce devin accesibile pretutindeni. Ea tinde să facă națiunile mai omogene, odată cu multiplicarea produselor și tehnicilor universale, respectiv globale (J.M.Siroen – L’Economie de la globalisation, Universite Paris – Dauphine, 2000). În principiu, ea conduce la omogenizarea preferințelor naționale, la ștergerea oricăror surse de avantaje comparative, altele decât resursele și dotările naturale. Această convergență nu implică însă, dispariția schimbului, ca suport al tendinței de egalizare a prețurilor. Ca urmare, creșterea fluxurilor nu este indicatorul absolut al nivelului de integrare, globalizarea implicând, de asemenea, un proces de convergență a prețurilor.
Globalizarea semnifică creșterea activității economice dincolo de frontierele politice, regionale și naționale, sub formă de fluxuri tot mai intense de bunuri și servicii între țări, de schimburi și investiții și chiar de populație sau diverși actori economici – întreprinderi, bănci, indivizi – cel mai adesea, în căutarea unui profit și stimulați de concurență. Ea reprezintă producția și schimbul generalizat între diferite părți ale planetei, spațiul mondial fiind, astfel, spațiul de activitate și tranzacție al umanității. Prin acest proces, aceleași bunuri, servicii sau factori devin accesibili, în aceleași condiții de preț și de calitate, în toate țările, în același timp (J.M.Siroen – L’Economie de la globalisation, Universite Paris – Dauphine, 2000). “Globalizarea se referă la toate procesele prin care fiecare popor al lumii este încorporat într-o singură societate mondială, societatea globală”.
Procesul de globalizare are implicații importante asupra economiei mondiale. În primul rând, progresul economic al țărilor depinde tot mai mult de participarea lor la relațiile economice internaționale (De exemplu, economia SUA a continuat să progreseze, cu o creștere economică mai mare de 4%, o rată a șomajului sub 4%, o creștere a importurilor într-un ritm de 12%; creșterea rolului comerțului exterior în activitatea economică este ilustrată de sporirea în numai 10 ani a ponderii în PIB a schimburilor externe de bunuri și servicii de la 17,2% în 1985 la 23,6% în 1995. SUA continuă să joace rolul de cavaler alb, purtător de stindard al economiei mondiale. – Rapport sur le commerce et le developpement, UNCTAD, Geneva, 2000). În al doilea rând, globalizarea sporește reacția economiilor naționale la manifestările conjuncturale externe, accelerând transmiterea impulsurilor pozitive, dar și a șocurilor negative. Evoluții intervenite într-o parte a lumii pot avea consecințe importante asupra activității economice din alte părți ale lumii. În al treilea rând, globalizarea atrage după sine, creșterea puternică a concurenței pe plan internațional, ceea ce stimulează inovația și sporește eficiența; întreprinderile care nu fac față acestei concurențe sporite sunt în pericol de a dispare. În al patrulea rând, în condițiile globalizării crescânde, sporește importanța reglementării multilaterale a relațiilor economice și implicit, ar putea crește rolul organismelor și organizațiilor internaționale cu atribuții în domeniu (OMC, FMI).
Globalizarea reflectă expansiunea continuă a pieței dincolo de frontiere. În concluzie, globalizarea este o realitate, probabil ireversibilă și de neoprit, și orice țară se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul “mediu” al globalizării, ar putea însemna nu numai o șansă pierdută, ci și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobândite. Efectele globalizării sunt prezente și sub forma reducerii “distanței economice” între țări și regiuni, ca și între actori economici înșiși (întreprinderi, bănci, indivizi), dar și a nuanțării suveranității naționale în raport cu alte guverne, cu piața, atât la scară națională, cât și internațională. Aceste efecte conjugate contribuie la a asocia globalizarea la o “interdependență” internațională crescută. În plus, concurența între diferitele țări nu va înceta să crească, având drept consecință, specializarea fiecăreia dintre ele, respectiv concentrarea asupra sectoarelor sale mai competitive.
Globalizarea, comportă astăzi aceste trei aspecte – un sentiment de interdependență crescută, un recul al suveranității naționale în materie de acțiune politică și un mediu înconjurător mai nesigur și mai instabil (L. Son – Teză de doctorat, Timișoara, 2001). La aceste trei aspecte, regionalizarea aduce, în unele privințe, un răspuns. Regionalizarea se poate defini, ]n termeni generali, ca o mișcare a două sau mai multe societăți, către integrarea lor sau împărțirea crescută a suveranității lor. ONU admite oficial că, “globalizarea este însoțită de o dezvoltare inegală a economiei mondiale și de o incertitudine economică sporită” (W. Andreff – Les multinationales globales, Ed. La Decouverte, Paris, 1996).
1.2. Factori de acțiune în economia globală
Evoluțiile și tendințele ce se manifestă în economia mondială actuală pun clar în evidență faptul că are loc o schimbare rapidă și cât se poate de profundă a contextului în care se dezvoltă țările lumii. În spatele acestui fenomen se află un număr de factori ce acționează simultan și intercorelat la nivel internațional, regional și național.
La nivel internațional, tehnologiile noi și în rapidă schimbare, expansiunea globală a industriilor cheie, precum și ascensiunea sectorului de servicii sunt factori ce schimbă natura proceselor de producție și modul în care statele lumii participă la diviziunea internațională a muncii.
La nivel regional, are loc tendința de concentrare a activității mondiale în trei principale regiuni: Asia, America de Nord și Europa Occidentală, în condițiile în care creșterea economică și procesele de integrare din aceste regiuni sunt primordial determinate de cei trei poli de putere economică din economia mondială actuală (așa-zisele țări membre ale "Triadei"): Japonia, Statele Unite și țările Uniunii Europene.
La nivelul național, anii din urmă au adus o "deschidere" a majorității țărilor lumii către firmele private și diferitele forme ale sistemului economiei de piață, în momentul de față, rămânând doar câteva țări și activități industriale în care capitalul internațional nu poate pătrunde. Acțiunea acestor factori este de natură să structureze configurația unei noi economii mondiale în cursul anilor '90 și să creeze un context al dezvoltării economice ce diferă substanțial de cel specific deceniilor anterioare. Acești factori sunt:
a) Creșterea importanței forțelor pieței
Una din trăsăturile cele mai importante ale noii configurații a economiei mondiale ce se afirmă de-a lungul anilor '90 o reprezintă rolul în creștere jucat de sectorul particular, incluzându-se aici ponderea sa în puternica ascensiune în multe dintre industriile de servicii care, în mod tradițional, erau până acum rezervate, în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, sectorului de stat (cum ar fi, spre exemplu, telecomunicațiile, utilitățile publice și transporturile). O ilustrare semnificativă a acestui trend este faptul că, de-a lungul perioadei 1986-1988, investițiile particulare și-au mărit ponderea în PIB-ul unui număr de țări în curs de dezvoltare de la 10% la 12% în timp de ponderea investițiilor din sectorul public al țărilor respective s-a diminuat de la 8% la 7,5% (Costea Munteanu, Călin Vâlsan – Investiții internaționale, Editura Oscar Print, București, 1995, pag.26). Ca un proces în strânsă corelare cu expansiunea substanțială a importanței sectorului privat, se manifestă faptul că țările care până acum au adoptat strategii de dezvoltare economică orientate spre interior (în general, strategii de substituire a importurilor) își reformonează simultan și intercorelat la nivel internațional, regional și național.
La nivel internațional, tehnologiile noi și în rapidă schimbare, expansiunea globală a industriilor cheie, precum și ascensiunea sectorului de servicii sunt factori ce schimbă natura proceselor de producție și modul în care statele lumii participă la diviziunea internațională a muncii.
La nivel regional, are loc tendința de concentrare a activității mondiale în trei principale regiuni: Asia, America de Nord și Europa Occidentală, în condițiile în care creșterea economică și procesele de integrare din aceste regiuni sunt primordial determinate de cei trei poli de putere economică din economia mondială actuală (așa-zisele țări membre ale "Triadei"): Japonia, Statele Unite și țările Uniunii Europene.
La nivelul național, anii din urmă au adus o "deschidere" a majorității țărilor lumii către firmele private și diferitele forme ale sistemului economiei de piață, în momentul de față, rămânând doar câteva țări și activități industriale în care capitalul internațional nu poate pătrunde. Acțiunea acestor factori este de natură să structureze configurația unei noi economii mondiale în cursul anilor '90 și să creeze un context al dezvoltării economice ce diferă substanțial de cel specific deceniilor anterioare. Acești factori sunt:
a) Creșterea importanței forțelor pieței
Una din trăsăturile cele mai importante ale noii configurații a economiei mondiale ce se afirmă de-a lungul anilor '90 o reprezintă rolul în creștere jucat de sectorul particular, incluzându-se aici ponderea sa în puternica ascensiune în multe dintre industriile de servicii care, în mod tradițional, erau până acum rezervate, în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, sectorului de stat (cum ar fi, spre exemplu, telecomunicațiile, utilitățile publice și transporturile). O ilustrare semnificativă a acestui trend este faptul că, de-a lungul perioadei 1986-1988, investițiile particulare și-au mărit ponderea în PIB-ul unui număr de țări în curs de dezvoltare de la 10% la 12% în timp de ponderea investițiilor din sectorul public al țărilor respective s-a diminuat de la 8% la 7,5% (Costea Munteanu, Călin Vâlsan – Investiții internaționale, Editura Oscar Print, București, 1995, pag.26). Ca un proces în strânsă corelare cu expansiunea substanțială a importanței sectorului privat, se manifestă faptul că țările care până acum au adoptat strategii de dezvoltare economică orientate spre interior (în general, strategii de substituire a importurilor) își reformulează opțiunile strategice și adoptă într-o măsură tot mai mare politici orientate spre exterior (în general, strategii axate pe dezvoltarea și promovarea exporturilor), prin liberalizarea schimburilor comerciale cu străinătatea, atragerea de investiții străine directe și flexibilizarea regimului de control valutar. Într-un cuvânt, deci, prin acordarea unei mai mari importanțe participării mai intense la sistemul economic global. În acest sens, poate fi menționat că un număr de 63 de țări în curs de dezvoltare și-au liberalizat regimul de comerț exterior de la demararea Rundei Uruguay, în timp ce numai în 1991 aproximativ 30 de țări cu economii în dezvoltare și țări est-europene cu economii în tranziție și-au liberalizat regimul investițiilor străine directe.
b) Expansiunea tehnologiei și comprimarea spațiului economic
Începând cu deceniul anilor 70, creșterea economică a fost într-o măsură tot mai mare asociată cu utilizarea noilor tehnologii, și mai puțin cu cea a resurselor naturale, precum energia și resursele minerale. Această modificare reflectă faptul că producția însăși a devenit mai puțin intensivă în resurse materiale și mai mult intensivă în competența profesională, cunoaștere și tehnologie. Pe de altă parte, noile tehnologii comunicaționale reduc în mod rapid „distanța economică” dintre țări, ele putând fi privite ca fiind autostrăzile electronice ale erei informaționale, echivalente cu rolul jucat de către sistemele de căi ferate în procesul de industrializare.
Cu toate că efectele economice ale acestor modificări de abia încep să fie simțite, există deja semne ce indică că noile tehnologii, și în mod special tehnologiile informației, conduc către o modificare fundamentală a modului în care bunurile se produc și serviciile se prestează (și, în fapt, ce bunuri și servicii se produc și livrează), precum și a modului în care se organizează sistemul de producție, atât în interiorul țărilor, cât și în relațiile dintre țări. Practic, asistăm la apariția unui nou sistem de producție globală, caracterizat printr-o mai mare integrare, o organizare geografică descentralizată si prin apariția unor noi metode de producție.
c) Globalizarea industriilor și a firmelor
Fenomenul de accentuare a concurenței determinat de creșterea rolului sectorului privat, pe de o parte, și impactul noilor tehnologii, pe de altă parte, explică de ce multe firme, piețe și chiar ramuri industriale întregi au dobândit un caracter global, fie în sensul că activitățile generatoare de valoare adăugată se desfășoară în mai multe țări, atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare, precum și în cadrul, dar și între diferitele regiuni ale lumii. În multe cazuri, politicile și mutațiile înregistrate în plan macroeconomic au facilitat trendul către globalizare. (În acest sens, piața tranzacțiilor financiare reprezintă un exemplu de piață globalizată, în timp ce industria automobilelor și cea a bunurilor de consum electronice reprezintă exemple de industrii globalizate, industrii în care corporațiile transnaționale integrează, coordonează și controlează activitățile extranaționale generatoare de valoare adăugată).
Pe de altă parte, globalizarea industriilor înseamnă că, într-o bună măsură, modul în care țările își creează și dezvoltă avantajele comparative se schimbă și el. Astfel, ca rezultat al globalizării, țările pot deveni localizări specializate pentru un anumit segment al unei "industrii (spre exemplu, producția de motoare în industria automobilelor sau cea de semiconductori în industria electronică) și pot deveni "actori" importanți în industria respectivă. În alte cazuri, țările dintr-o anumită regiune își pot dezvolta în mod concomitent un avantaj comparativ într-o industrie, rezultând un comerț intraregional și intra-industrial sporit. În acest fel, sursele generatoare de avantaje comparative – capitalul, know-how-ul, experiența și tehnologia, spre exemplu – sunt transferate dincolo de granițele naționale într-o măsură mai mare, din moment ce tot mai multe țări participă împreună la diferitele stadii ale procesului de producere a valorii adăugate într-o anumită activitate industrială. Cu alte cuvinte, globalizarea înseamnă că granițele ce delimitează o industrie anume sunt trasate într-o măsură tot mai mare între state, decât în interiorul lor.
Fluxurile de bunuri, servicii și tehnologie ce au loc la nivel intraindustrial dincolo de granițele naționale sunt într-o mare măsură canalizate prin activitatea corporațiilor transnaționale. Aceste corporații sunt forțele determinante ce se află în spatele procesului de globalizare a industriilor, deși trebuie făcută o distincție clară între industriile globale și firmele globale. În definitiv, aceste firme globale sunt cele ce controlează o pondere tot mai mare nu numai din investițiile și producția mondială, dar, de asemenea, și din volumul comerțului mondial și din fluxurile tehnologice. Între alte lucruri, existența firmelor globale înseamnă că, în anumite industrii, concurența se desfășoară mai puțin între țări decât între firme ce se concurează simultan în mai multe țări. Ca atare, este acum posibil ca astfel de firme să fie considerate ca "apatride", în sensul că managementul lor, structura organizațională și activitățile generatoare de valoare adăugată nu mai sunt guvernate de o singură țară.
d) Globalizarea piețelor de servicii
În ultimul deceniu, comerțul internațional și relațiile economice globale au suferit mutații structurale semnificative. Evidențele empirice și rezultatele cercetărilor efectuate în domeniu pe plan internațional vin să confirme această apreciere și să ilustreze că printre cele mai remarcabile forme de manifestare a acestor mutații se numără expansiunea dinamică a comerțului internațional cu servicii.
Un complex de factori acționează în direcția expansiunii schimburilor internaționale cu servicii și a amplificării rolului serviciilor în viața economică internațională. În cadrul acestora se detașează: creșterea susținută sub efectul revoluției tehnologice contemporane a importanței inputurilor de servicii în producția industrială în raport cu munca fizică și inputurile materiale; creșterea substanțială a capacității serviciilor de a participa la circuitul economic mondial ca urmare a progreselor tehnologice spectaculoase din domeniul informaticii și telecomunicațiilor; schimbările intervenite în structura cererii și a piețelor; și accentuarea procesului de globalizare a activităților economice sub incidența corporațiilor transnaționale.
Ca urmare a acțiunii acestor factori, în ultimele decenii a avut loc o expansiune deosebit de susținută a sectorului de servicii – care a ajuns să reprezinte peste 60% din producția mondială – precum și o creștere deosebit de dinamică a schimburilor internaționale cu servicii, ajungând să reprezinte peste 1/5 din volumul total al schimburilor internaționale de mărfuri.
În contextul importanței în creștere a sectorului de servicii în toate țările lumii, și în special în țările dezvoltate, serviciile de producție – respectiv cele utilizate de întreprinderi ca inputuri în procesul de producție a bunurilor materiale și a serviciilor – s-au cristalizat ca un domeniu deosebit de dinamic și ca o determinantă majoră a productivității și competitivității acestor din urmă țări.
Comerțul internațional cu servicii, care înglobează o mare varietate de activități economice – începând cu sectorul bancar și al asigurărilor, transporturile, telecomunicațiile, turismul și serviciile profesionale (de contabilitate, consultanță, juridice, etc.) și terminând cu deplasarea forței de muncă peste granițele naționale în vederea prestării diferitelor servicii – a atins, un volum valoric de 1000 miliarde dolari în 1992, comparativ cu un volum valoric al comerțului cu bunuri materiale de 3640 miliarde dolari în același an, reprezentând, astfel, 21% din volumul valoric total al comerțului cu bunuri materiale și servicii.
Sub efectele concertate ale evoluțiilor care marchează economia mondială contemporană, în paralel cu creșterea dinamică a schimburilor internaționale cu servicii, se manifestă și o tendință tot mai pronunțată de împletire și intercondiționare în cadrul relațiilor economice internaționale, dintre fluxurile de bunuri materiale, fluxurile tehnologice, fluxurile de investiții directe externe și cele de servicii. În acest context, se conturează în special trei dimensiuni ale comerțului cu servicii care prezintă o relevanță deosebită pentru strategiile naționale de dezvoltare, și care vizează rolul acestui comerț, ca:
1) Factor determinant al competitivității țărilor în comerțul internațional. Întrucât succesul produselor pe piața internațională depinde într-o măsură tot mai mare de eficiența și calitatea serviciilor încorporate în producție, o poziție competitivă puternică în domeniul serviciilor se dovedește a fi o condiție și nu o alternativă pentru asigurarea unei poziții puternice în comerțul cu bunuri materiale.
2) Potențial agent al transferului de tehnologii moderne. Întrucât noile tehnologii tind să se concentreze într-o măsură tot mai accentuată în sectorul de servicii, firmele de servicii sunt cele care sunt purtătoare ale noilor tehnologii si, respectiv, cele care mobilizează aceste tehnologii. (De exemplu, sectorul de servicii deține aproximativ 80% din totalul investițiilor în hardware în țări ca SUA și Marea Britanie).
3) Factor de atragere a investițiilor străine. Sectorul de servicii înregistrează cele mai înalte ritmuri de creștere a fluxurilor de investiții străine directe, comparativ cu celelalte sectoare economice, absorbind în 1990 aproximativ 50% din stocul mondial de investiții străine directe și 55-60% din volumul anual de asemenea fluxuri efectuate pe plan mondial. Creșterea ponderii serviciilor în stocul mondial de investiții străine directe s-a accelerat în anii '80, dublându-se practic în 1990 față de începutul anilor 70, când această pondere era doar de 25%.
e) Regionalizarea economiei mondiale și afirmarea Triadei
Regionalizarea economiei mondiale este, într-un fel oarecum paradoxal, corolarul accentuării globalizării: ea reconfigurează, la rândul său, contextul în care evoluează și se dezvoltă statele lumii. Globalizarea nu a generat și nici nu va genera o lume în care națiunile interacționează în mod egal unele cu altele, indiferent de localizarea lor geografică. Din contră, odată cu globalizarea, activitatea economică, chiar dacă devine mai dispersată, este în schimb tot mai concentrată în trei mari regiuni geografice (Asia, America de Nord si Europa Occidentală), centrate la rândul lor în jurul celor trei poli de putere economică, denumiți și membrii Triadei, respectiv: Japonia, Statele Unite și Uniunea Europeană. Aceste țări reprezintă economiile centrale din fiecare regiune menționată și acționează ca principale surse de tehnologie, capital și fluxuri de comerț pentru economiile țărilor din zonele respective. În acest context, o tendință determinantă înregistrată în ultimii ani a fost aceea de aglomerare a țărilor în curs de dezvoltare în jurul fiecăruia dintre polii Triadei, „aglomerări” în cadrul cărora țările din regiunile respective sunt dominate de fluxurile investiționale provenite din polul Triadei aflat în regiunea respectivă.
Date fiind aceste evoluții, o caracteristică definitorie a noii economii globale o reprezintă un anumit grad de convergență a politicilor economice aparținând țărilor dintr-o anume regiune; în consecință, o problemă cheie în această privință se vădește a fi modul în care regimul politicilor regionale va putea fi configurat astfel încât să reflecte deopotrivă interesele țărilor de origine și ale celor gazdă. De asemenea, elaborarea politicilor regionale ce ar putea discrimina interesele terților ar putea, în viitor, să intre în contradicție cu tendința spre globalizare a acelor activități economice în care fluxurile de investiții străine directe se derulează, mai ales și într-o măsură sporită, între regiuni.
Ca o concluzie generală se poate aprecia că fenomenul de regionalizare va implica faptul că, în viitor, o bună parte dintre țările în curs de dezvoltare își vor configura legăturile lor economice vitale cu țara-pol al Triadei din regiunea căreia îi aparțin. Pe de altă parte, el va implica faptul că țările în curs de dezvoltare nelegate de țara-pol al Triadei respective prin intermediul fluxurilor de investiții străine directe ar putea să devină marginalizate într-o măsură tot mai mare, iar perspectivele lor de creștere să devină astfel puternic restricționate.
f) Afirmarea corporațiilor transnaționale ca motor al creșterii și ca agenți integratori ai dezvoltării
Corporațiile transnaționale au devenit un factor critic pentru fiecare dintre caracteristicile noii economii globale analizate anterior: rolul sporit al investițiilor din sectorul privat, în plan național și extern; dezvoltarea și transmiterea de noi informații și tehnologii de producție, deseori prin rețele controlate de corporațiile transnaționale; participarea la activitatea industriilor globalizate; și întărirea legăturilor economice regionale centrate în jurul unui pol al Triadei. Luate împreună, toate aceste evoluții fac din corporațiile transnaționale organizații-cheie ale activităților economice și piețelor, precum și agenți creatori de valoare, care alocă la scală globală o mare din resursele necesare susținerii procesului de creștere economică, în special în cazurile în care acest proces are loc într-un mediu concurențial internațional.
Fluxurile de resurse – financiare și nefinanciare – care fac posibilă producția internațională sunt investițiile străine directe, iar agenții economici generatori ai cvasitotalității acestor fluxuri, și totodată organizatori ai proceselor de producție în străinătate, sunt corporațiile transnaționale.
Evoluțiile tehnologice deosebit de rapide declanșate la începutul deceniului trecut și, în principal, revoluționarea telecomunicațiilor, dezvoltarea serviciilor în general, schimbarea raporturilor de competitivitate pe plan mondial și multiplicarea centrelor de putere economică sunt factori care au sporit înclinația firmelor spre relocalizarea unor procese productive -de bunuri materiale și într-o măsură tot mai mare de servicii. În consecință, ca urmare a ritmurilor deosebite de creștere a investițiilor străine directe în anii '80, stocul mondial de active productive în străinătate se ridica la începutul acestui deceniu la 2000 miliarde dolari. Se constată că aproximativ o treime din capitalul fix productiv aflat în proprietate privată pe plan mondial, este în prezent deținut de corporațiile transnaționale. Producția internațională a devenit o caracteristică structurală a economiei mondiale actuale.
Totodată, vocația sa integratoare a fost potențată de mutațiile de ordin calitativ survenite în strategiile corporațiilor transnaționale, constând în creșterea gradului de integrare funcțională a activităților în cadrul complexului transnațional. Deși cu concretizare evidentă în plan regional, se poate aprecia că evoluția spre crearea unor sisteme de producție internațională integrată este un fenomen cu rol major în globalizarea economiei mondiale.
1.3. Investiția străină directă și firma multinațională
Foarte frecvent, cele două concepte, fenomenul investițional și al multinaționalizării firmelor sunt asimilate, firma multinațională fiind rezultatul procesului de producție la originea căruia se află o investiție străină directă. Consecința implicită este tendința de a considera orice investiție străină drept elementul generator al firmei multinaționale: oricărei operațiuni externe îi corespunde, prin forța împrejurărilor, un agent de aceeași natură. Această corespondență aparentă, chiar motivată, între investiția străină directă și firma multinațională acoperă o serie de distincții care, în multe situații, pot deveni importante. Investiția străină directă nu este, în mod exclusiv, acțiunea firmei multinaționale ci, poate fi generată și de alți agenți decât întreprinderile private, respectiv de diverse organisme de stat, rolul sectorului public în operațiunile de asociere între țări de primire și țări de origine neputând fi subestimat.
Distincția între cele două concepte capătă o altă dimensiune atunci când se examinează forța de aplicare a efectelor acțiunii lor. Există situații în care, investiția străină directă se limitează la fluxurile de capitaluri, la amploarea mișcărilor lor, la incidența acestora asupra economiilor naționale, în timp ce, firma multinațională poate exercita un control mai larg asupra ansamblului resurselor, în particular, asupra celor de organizare, inovație, cercetare, de formare sau calificare a forței de muncă. Aceste elemente, nelegate de furnizarea capitalului și care îmbracă, în prezent, o importanță tot mai mare, “lărgesc domeniul investiției străine directe și îl replasează în cadrul global al unui sistem, pe principiul firmei multinaționale” (E. Gannagé, H. Bourguinat – Théories de l'envestissement direct étranger, Ed. Economica, Paris, 1982).
În prezent, noile forme de investiții internaționale, precum și teoriile contemporane privind fenomenul investițional nu pot fi abordate și înțelese fără a ține seama de această perspectivă extinsă. Dacă considerăm că, în majoritatea cazurilor, investițiile străine directe se datorează firmelor multinaționale, distincția între cele două concepte poate fi utilă prin prisma problemelor metodologice. În caz contrar, cele două concepte concură la analiza aceluiași proces de producție, investiția directă definind începutul procesului și firma multinațională exprimând rezultatul final.
1.3.1. Investițiile străine directe: principalele concepții
În general, ne referim la investiții în legătură cu o activitate care are ca scop folosirea unei sume de bani în vederea obținerii unor profituri viitoare. Investiția implică sacrificiul unui consum prezent pentru un consum viitor. Sacrificiul este făcut întotdeauna în speranța că acel consum viitor va fi mai mare decât cel sacrificat în prezent. Se observă două atribute ale investiției: timpul și riscul. Sacrificiul are loc în prezent și este sigur. Recompensa pentru el vine mai târziu, dacă vine, și atunci mărimea ei este incertă. Elementul care predomină diferă de la caz la caz.
Așadar, investiția reprezintă sacrificiul unei părți din consumul prezent pentru un (posibil și incert) consum viitor (Costea Munteanu, Investiții internaționale, Ed. Oscar Print, București, 1995, pag. 14).
Comportamentul economic investițional a apărut însă cu mult ca știința să-l definească. Primii agricultori de acum mii de ani păstrau cu grijă o parte a recoltei pentru însămânțările din anul viitor și exemplele pot continua.
Se impune realizarea distincției între economisire și investiție. Astfel, economisirea este un consum amânat, pe când investiția reprezintă un consum sacrificat în prezent în intenția obținerii unui consum viitor mai mare. De aceea, investiția mai are în plus și un caracter „real”, în sensul că poate determina creșterea în viitor a producției naționale. Delimitările între cele două concepte nu sunt stricte, investiția și economisirea putând fi privite va procese complementare. În acest sens, economisirea este primul pas în procesul investițional, ea reprezentând în același timp și o sursă de investiții.
În altă accepție, investiția reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, în scopul obținerii de profit (Ioan Bari, Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pag. 485).
Investiția străină (internațională) este acea investiție care încorporează un element de extraneitate. Investiția străină presupune existența a cel puțin a doi agenți economici: agent economic emitent și agentul economic receptor al investiției. Drept urmare, există două tipuri de investiție străină: directă și de portofoliu, care se referă la raportul ce se stabilește între emitent și receptor.
Investiția străină directă (ISD) presupune transferul către agentul emitent a posibilităților de control și decizie asupra activitățile agentului receptor. ISD poate lua forma unei investiției reale (proprietăți, bunuri de echipament) sau financiare (titlul de valoare sub forma acțiunilor, obligațiunilor, certificatelor de depozit).
Investiția de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, care nu presupune stabilirea unui raport între agentul emitent și cel receptor.
Prin investiția de portofoliu se înțeleg dobândirea de valori mobiliare pe piețele de capital organizate și reglementate în scopul obținerii de câștiguri de capital din dividende și din dobânzi aferente acestora – rezultate din activitatea unor terți implicați direct în administrarea emitentului – și din diferența favorabilă de preț la vânzare (Mirela Rusu, Investițiile străine directe, Editura Paideia, București, 2000, pag. 17).
Încadrarea unei IS în unul din cele două tipuri este aceea foarte dificilă, între ele existând așa-zisa „zonă gri”, în care cu greu se pot delimita frontierele.
Convențional, reglementările și statisticile din SUA cuprind în categoria investițiilor directe toate tranzacțiile care trec dintr-un patrimoniu în altul mai mult de 10% din acțiunile emise de către o firmă. În Franța, procentul este de 20%, iar în Germania de 25%.
Într-o altă abordare, investițiile străine directe sunt fluxuri internaționale complexe care includ resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială și organizațională, pe care se grefează interesul de durată și controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfășurării unor activități productive într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă sau persoană este rezidentă (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economică, București, 1999, pag.16).
Nu putem analiza, însă, investițiile străine directe fără a vorbi despre întreprinderea transnațională și producția internațională, întrucât aceste zone de analiză au puncte comune, iar o demarcație clară între ele nu se poate realiza.
Analiza se face pornind de la esența ISD, care sunt fluxuri-factori care nu se reduc la un simplu transfer internațional de capital, ci realizează o extensie a competențelor tehnologice, organizaționale, manageriale ale unei firme într-o economie-gazdă, alta decât a sa, însoțită de un element decisiv: puterea de control și decizie semnificativă a firmei investitoare asupra activelor generatoare de valoare adăugată în străinătate, în virtutea unui interes de lungă durată al respectivei firme.
Potrivit definiției date în 1977 de FMI în Manualul Balanței de Plăți (definiție care servește de fundament principiilor directoare ale diverselor organizații internaționale – OCDE – sau țări, referitoare la colectarea de date statistice în domeniu), investiția străină directă “desemnează o investiție care urmărește dobândirea unui interes durabil într-o întreprindere exploatată într-o țară, alta decât cea a investitorului, scopul acestuia din urmă fiind influențarea efectivă a gestiunii întreprinderii în cauză.” Expresiile cheie, utilizate în definiția FMI, se referă la dimensiunea calitativă și la dificultățile de măsurare, pe care aceasta le creează (P. Jacquemot – La firme multinationale: une introduction économique, Ed. Economica, Paris,1990).
Investiția directă este opusul investiției de portofoliu. Aceasta constă în cumpărarea de acțiuni ale unei firme în străinătate, fără a dobândi capacitatea de control asupra acesteia și corespunde, mai curând, urmăririi creșterii cotațiilor bursiere ale unor titluri financiare sau perceperii de dividende sau dobânzi. Investitorii de portofoliu nu exercită nici o influență asupra gestiunii unei societăți ale cărei acțiuni sau obligațiuni le posedă. Investițiile de portofoliu desemnează ansamblul depozitelor bancare și al plasamentelor financiare sub formă de titluri publice sau private.
Chiar dacă, uneori, este dificil să se facă distincție între cele două forme (C. Munteanu, C. Vâlsan – Investiții internaționale, Editura Expert, București, 1995) (din rațiuni contabile, juridice sau statistice), se consideră că, pentru ca o investiție străină să fie directă, investitorul străin trebuie să posede 10% sau mai mult din acțiunile comune sau din drepturile de vot într-o întreprindere. Investiția directă cuprinde orice investiție, fie că este vorba de o nouă achiziție sau de un simplu împrumut, odată ce firma care investește, deține mai mult de 10% din firma străină. Astfel, deținerea de către investitor a unui procentaj din activele firmei vine în sprijinul definirii noțiunii de control, pe care se bazează, în principal, distincția între investiție directă și investiție de portofoliu. Chiar dacă, criteriul privind cota de 10% a fost reținut, în mod arbitrar, se estimează că, această participare reprezintă o investiție pe termen lung, care permite proprietarului său să exercite o influență efectivă asupra deciziilor de gestiune a întreprinderii (L. Son – Investiția străină directă. Abordări teoretice, Timișoara, 2001).
Cu toate acestea, interpretarea privind stabilirea unui prag minim de 10%, ca o condiție de existență a ISD, nu presupune (și nici nu poate impune) un exces de rigoare, întrucât o serie de alți factori pot, de asemenea, să intre în calcul pentru a determina existența unei relații de investiție directă: reprezentarea în consiliul de administrație, participarea la procesul de luare de decizie; operațiuni importante între societăți; schimb de personal de conducere, furnizare de informații tehnice sau concesiunea unui împrumut pe termen lung cu rate avantajoase ale dobânzii.
Investiția străină directă reprezintă fluxurile de capitaluri internaționale, prin care o întreprindere dintr-o țară creează sau dezvoltă o filială într-o altă țară. Astfel, investiția străină directă corespunde unei creșteri a capacității de producție în străinătate, prin intermediul filialei sale (L. Son – Investiția străină directă. Abordări teoretice, Timișoara, 2001).
Trăsătura distinctivă a investiției străine directe este aceea că, aceasta antrenează nu numai un transfer de resurse, ci este însoțită și de un alt element decisiv: achiziția controlului și a puterii de decizie a firmei investitoare asupra activelor generatoare de valoare adăugată, create în străinătate, în virtutea unui interes de lungă durată al firmei. Prin aceasta, filiala nu are numai obligații financiare în raport cu societatea mamă, ci ea face parte din una și aceeași structură organizațională.
Faptul că, investitorul deține un control (important) asupra filialei străine, conferă investiției directe o natură mai complexă, decât celei de portofoliu. Filiala, controlată de firma-mamă, primește de la aceasta, frecvent și în mod direct, mijloace de producție cum ar fi: diferite procedee tehnice, secrete comerciale și instrucțiuni diverse, utilizarea de drepturi de proprietate intelectuală, manageri, reguli de gestiune dar, și alte active de tip imaterial. În consecință, investiția directă nu este numai o mișcare de capitaluri; fluxurile de investiții directe, indiferent de destinația lor, reprezintă suma următoarelor elemente (OCDE – Définition de réference détaillée des investissements directs internationaux, 2 – e édition, Paris, 1992):
aporturi nete de capital acordate de investitori sub forma achiziției de acțiuni sau de părți, a creșterii capitalului sau a creării de noi întreprinderi;
împrumuturi nete, inclusiv împrumuturi pe termen scurt sau avansuri ale societății mamă către filiala sa;
beneficii nedistribuite și reinvestite.
Cele prezentate ne îndreptățesc să conchidem asupra aprecierii că, investiția străină directă este un flux care ia forma unei anumite combinații de capitaluri financiare și de active imateriale sau materiale precum, tehnologie, competențe de gestiune și de comercializare și alte active. Prin esența lor, fluxurile de ISD nu se reduc la un simplu transfer internațional de capital, ci realizează o extensie a competențelor tehnologice, organizaționale, manageriale ale unei firme într-o economie gazdă, alta decât a sa. Ca urmare, și veniturile obținute de investitori formează o combinație de dobânzi, dividende, drepturi de licență, rente sau comisioane de gestiune.
H. Bourguinat explică trăsăturile calitative ale investițiilor, comparativ cu schimburile comerciale, evidențiind caracterul complex și specific al investiției directe (H.Bourguinat – Finance internationale, Presses Universitaires de France, Paris, 1992) prin surprinderea mai multor aspecte definitorii ale acestora. În primul rând, spre deosebire de schimbul cu mărfuri și servicii, investiția străină directă nu are o natură autolichidativă, imediată sau amânată, în sensul că, ea nu se reduce la o tranzacție strict delimitată. În al doilea rând, ea introduce o “dimensiune intertemporală” foarte importantă, întrucât decizia de implantare dă naștere la fluxuri (producție, schimb, repatrierea profitului) care, se întind, în mod necesar, pe mai multe perioade de timp. O a treia particularitate a investiției străine directe este aceea că, ea implică transferuri de drepturi patrimoniale și prin aceasta, de putere economică. În al patrulea rând, în decizia de investiție a firmei există o componentă strategică evidentă, prin prisma orizontului de timp mult crescut dar, mai ales, prin motivațiile substanțial mai bogate, decât în cazul unui simplu export.
Pentru a aprecia existența unui “interes durabil” și a un control asupra gestiunii trebuie efectuate o serie de anchete amănunțite pe lângă societățile-mamă și filialele acestora. Întrucât, informațiile necesare în aprecierea controlului unei societăți aduc, frecvent, atingere secretului afacerilor, FMI și OCDE au reușit să convingă băncile centrale ale țărilor membre să adopte o serie de convenții privind pragul, măsurat în părți de capital, începând cu care se poate estima că există controlul unei firme asupra alteia. Chiar dacă, teoretic, acest prag este de 10%, nu toate țările îl aplică, furnizând date asupra investiției străine directe în cazul în care, aceasta se ridică la peste 20 % sau chiar la 50% din capital, procentaj ce diferă de la țară la țară.
Tabel 1.1
Pragul de proprietate în diferite țări
Sursa: MIGA
Multiplicarea, de dată relativ recentă, a participărilor minoritare (firmele afiliate) și, mai ales, a cascadei de acorduri de subcontractare și de cooperare inter-întreprinderi a antrenat încorporarea în profit a unor forme de venit, care se rezolvă în creanțe asupra activității productive a unei alte firme. Această dimensiune este, în mod particular, ușor de identificat și dovedit în “noile forme de investiție”. Originea “noilor forme de investiție” se regăsește în anii 1965 – 1975, când firme multinaționale aparținând, în general, sectorului primar, au fost forțate, cu ocazia marelui val de naționalizări din lumea a treia, să împartă proprietatea și puterea întreprinderilor miniere cu țările gazdă. Recurgerea la aceste noi forme a crescut în virtutea numeroaselor avantaje pe care le oferă firmelor multinaționale, în unele situații (M. Negrițoiu – Investițiile – un salt înainte. Editura Economică, București, 1997). Noile forme de investiție (NFI) sunt definite în opoziție cu investiția directă, care trebuie să aducă un aport în capital (fie că aceste capitaluri sunt transferate din străinătate sau dobândite pe piața financiară a țării gazdă). NFI garantează unei firme o fracțiune din capitalul și un drept de a arunca o privire asupra conducerii unei alte firme, în condițiile în care, partenerul străin nu furnizează aport în capital, ci numai în active imateriale. Acestea includ savoir – faire – ul gestiunii, licențe, franchising-ul, leasing-ul, asistența tehnică, expertiza, toate acestea utilizate în servicii sau în alte domenii.
În legislația românească, investiția străină directă este definită astfel: „participarea la constituirea sau extinderea unei întreprinderi în oricare din formele prevăzute de lege, dobândirea de acțiuni sau de părți sociale ale unei societăți comerciale, cu excepția investitorilor de portofoliu, sau înființarea și extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină, prin: aport financiar, în monedă națională sau în valută convertibilă; aport în natură de bunuri imobile sau/și bunuri mobile, corporale și necorporale; participarea la creșterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de finanțare”. Investiția de portofoliu este definită ca fiind „dobândirea de valori mobiliare pe piețele de capital organizate și reglementate și care nu permit participarea directă la administrarea societății comerciale” (Legea 241/1998).
1.3.2. Firma multinațională: definiții și insuficiența acestora
Firma transnațională nu cunoaște o definiție unanim împărtășită, între elementele de ordin cantitativ care ar condiționa această calitate fiind menționate fie un număr minim de țări în care firma să fi investit, fie o pondere minimă a activelor deținute în străinătate în totalul activelor unei firme. Economiștii britanici Neil Hood și Stephen Young menționează un număr minim de 5-6 țări și o pondere minimă a activelor în străinătate de 25% (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economică, București, 1999, pag.16). Mai importantă decât nivelul acestor repere de ordin cantitativ este, însă, natura lor care decurge din deținerea de active generatoare de valoare adăugată în medii economice naționale distincte și din coordonarea lor sub o politică și o strategie comună, elaborate de firma-mamă. În sens strict, o firmă transnațională nu include decât entități legate între ele prin relații de proprietate. Într-o interpretare mai largă, însă, se poate aprecia că relația de dependență pe care o dezvoltă, spre exemplu, un subcontractant a cărui producție este destinată în exclusivitate sau într-o măsură covârșitoare unei mari firme transnaționale face ca respectivul subcontractant să intre sub sfera de incidență a politicii și strategiei respectivei firme. Ceea ce realizează firmele transnaționale și ceea ce le conferă specificitatea sunt activitățile de producție internațională, consecință a investițiilor străine directe.
Sintetic, putem vorbi de următoarele coordonate:
• firma transnațională în calitate de agent emitent al investiției străine directe, proprietar al activelor create astfel în străinătate și organizator al producției internaționale;
• investiția străină directă în calitate de flux de capital antreprenorial (resurse financiare, transfer tehnologic, competențe manageriale și organizaționale, cultura firmei);
• producția internațională, ca ansamblu al activelor productive în străinătate, controlate, deci, din afara spațiilor de implantare și generând efecte în economia receptoare.
Este evidentă legătura organică dintre cele trei concepte: prin intermediul ISD întreprinderea transnațională dezvoltă activități de producție internațională. În același timp, însă, realizarea ISD nu epuizează procesul prin care activități productive din mai multe țări se află sub unic control, iar ISD pot fi realizate, deși într-o proporție redusă și de către firme care nu întrunesc condițiile cantitative de transnaționalitate.
Chiar dacă, definirea întreprinderii multinaționale nu a făcut obiectul unui acord deplin între cercetători sau organisme internaționale, se pare că, astăzi, vocabularul cel mai des utilizat gravitează în jurul expresiei firmă (corporație sau întreprindere) multinațională / transnațională. Cu toată această diversitate de termeni și a situații, pot fi desprinse câteva trăsături esențiale, comune, definitorii, ale acestui gen de întreprindere.
Societatea multinațională reprezintă extinderea unei întreprinderi în afara granițelor propriei țări; ea alcătuiește un vast ansamblu pe scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală – societatea-mamă – și un număr de filiale implantate în diferite țări. Calea de formare a societăților multinaționale o reprezintă investițiile de capital în economia altor țări. Astfel, potrivit definiției date de P. Joffre, o întreprindere este multinațională plecând din momentul în care, ea realizează investiții directe în străinătate sau se angajează în activități de cooperare directă cu străinătatea. O investiție străină directă este o investiție realizată de o întreprindere nerezidentă sau o întreprindere rezidentă sub control străin, prin intermediul creării sau extinderii unei întreprinderi, al unei achiziții sau fuziuni sau al participării la o întreprindere nouă sau existentă. O astfel de investiție are ca obiect stabilirea de legături economice și durabile cu o întreprindere și, ca efect, acela de a da posibilitatea investitorului să exercite o influență reală asupra gestiunii întreprinderii.
Dimensiunile firmei multinaționale au devenit atât de complexe și globale, încât nu mai pot fi cuprinse într-o definiție, realitatea acesteia fiind modelată pe câteva aspecte mai stabile. H. Bourguinat inventariază patru elemente principale, care în literatura de specialitate, sunt considerate drept constitutive ale firmei multinaționale (L. Son – Investiția străină directă. Abordări teoretice, Timișoara, 2001):
Amploarea activităților
Factorul dimensional este considerat a fi reprezentativ, existând o corelație semnificativă între multinaționalitatea unei firme și talia sa, măsurată în cifra de afaceri, în efectivele utilizate și în activele financiare. Criteriul taliei nu are totuși o valoare absolută. Un studiu asupra internaționalizării firmelor mici și mijlocii, efectuat în SUA, Marea Britanie, Germania și Canada, arată că partea acestora în numărul total al întreprinderilor care au investit în străinătate este în medie de 50%, cu un maximum de 80% pentru Japonia (Fr. Chesnais – La mondialisation du capital, Ed. Syros, Paris, 1997).
Existența de filiale în mai multe țări
Acesta a constituit primul criteriu de definire a unei firme multinaționale și, în acest sens, definiția larg utilizată îi aparține lui R. Vernon. Potrivit acestuia, o firmă multinațională era o mare firmă având filiale industriale în cel puțin șase țări. Sub presiunea principalelor țări de origine a acestor firme, pentru a face extrem de dificil studiul grupurilor foarte mari, înecându-le într-o mulțime de întreprinderi de talie mijlocie sau mică, această cifră a fost, apoi, redusă la două (OCDE, 1975), iar mai târziu la unu.
Unitatea de centru de decizie
Acest al treilea criteriu face referire la un ansamblu de spații de producție, situate în mai multe regiuni, dar supuse unui centru de decizie unic. Ideea este aceea că, firma duce o politică transnațională, dar ea recurge, întotdeauna, la o gestiune comună și la o strategie unică, conducerea aparținând unei entități naționale care asigură centralizarea celor mai importante funcții (strategie, control). Noțiunile de integrare și de coordonare a operațiunilor internaționale de către un centru unic de decizie se regăsește, practic, în toate definițiile. Totuși, identitatea bazei naționale pune uneori probleme. Anumite firme au o proprietate și un mod de gestiune în totalitate internaționalizate, dovedindu-se dificil a le da o naționalitate de origine.
Perspectiva strategică mondială
Această competență mondială este o trăsătură distinctivă importantă. C.-A. Michalet propune în acest sens, următoarea definiție: Firma multinațională este o întreprindere /un grup, cel mai adesea de talie mare care, plecând de la o bază națională, a implantat în străinătate mai multe filiale, în mai multe țări, cu o strategie și o organizare concepute la scară mondială. Această definiție rămâne utilă din mai multe puncte de vedere. In primul rând, ea amintește că firma multinațională a început, în mod invariabil, să se constituie ca o firmă mare pe plan național și că, adesea, ea s-a diversificat înainte de a începe să se internaționalizeze. In al doilea rând, firma multinațională are o origine națională iar, atu-urile și slăbiciunile bazei sale naționale și ajutorul pe care-l primește de la statul său constituie o componentă a strategiei și competitivității sale. In al treilea rând, ea se desfășoară la scară națională, pe baza unor strategii și a unei organizări stabilite în consecință. Forța sa nouă rezidă în capacitatea de a realiza operațiuni complexe, care solicită combinarea unor operatori ce aparțin unor orizonturi foarte diverse: întreprinderi industriale, bănci internaționale, organisme internaționale de finanțare, etc.
De manieră generală, întreprinderile multinaționale cuprind societăți și alte entități, cu capital privat, public sau mixt, stabilite în diferite țări și legate de așa manieră încât, una sau mai multe dintre ele sunt în măsură să exercite o influență importantă asupra activităților celorlalte și, în particular, să împartă cunoștințele și resursele cu ele. Gradul de autonomie al fiecărei entități în raport cu altele este foarte variabil de la o întreprindere multinațională la alta, potrivit naturii legăturilor care unesc aceste entități și diverselor domenii de activitate.
Pe baza acestei sumare prezentări, putem observa că nu există un criteriu universal valabil pentru a înțelege firma multinațională, iar recurgerea la unul sau altul dintre criterii poate modifica numărul de întreprinderi considerate. Dacă menținem drept criteriu controlul unui stabiliment în mai mult decât o țară, firmele se numără cu miile. Dacă adoptăm drept criteriu – dificil de cuantificat – existența unei strategii mondiale, ele sunt mai puțin de o sută (vezi Anexa 1). In afară de aceasta, firma multinațională este o realitate complexă și în schimbare, care implică o diversitate de politici, de obiective sau de comportamente.
CAPITOLUL II
Piața investițiilor străine directe și a firmelor multinaționale
2.1. Evoluția investițiilor străine directe
Fluxurile de investiții străine directe (ISD) se constituie în resurse financiare dirijate spre o anume localizare investițională internațională, care permit firmei emitente să dezvolte operațiuni supra cărora deține puterea de decizie și control. Fluxurile financiare, indiferent dacă îmbracă forma de capital, profituri reinvestite sau împrumuturi acordate de firma-mamă sunt însoțite de transferul unui pachet de resurse tehnologice, manageriale, informaționale etc. Analiștii tind să considere că aceste inputuri calitative sunt, în termeni relativi, mult mai importante decât influxul financiar propriu-zis.
Investițiile străine directe constituie prin formă și conținut economic o formă, cu îndelung trecut, a relațiilor economice și de cooperare internațională, în condițiile unui avânt al schimburilor economice internaționale, ce a avut loc sub impactul dezvoltării economice a statelor naționale și sub impactul politicilor protecționiste ce și-au făcut loc după ce politicile de liber-schimb și-au atins vârful de glorie la jumătatea și spre sfârșitul secolului al XIX-lea, întreprinderile, ce cunoscuseră deja o dezvoltare considerabilă și deveniseră mari corporații, se văd deodată stingherite de noile politici protecționiste ale unor state naționale, noi apărute și dornice să-și dezvolte propriile industrii și trec la contracararea acestora prin înlocuirea unor acțiuni de schimb de mărfuri clasice cu acțiuni de investiții în teritoriul acestor state. Apar, astfel, primele corporații internaționale. Cele mai renumite exemple sunt constituite din nume ca: Royal Dutch, Shell, Standard Oil, British Petroleum, A.E.G., Siemens, Krupp, I.T.T., Ciba, Ericsson, General Electric, Hoechst, Westinghouse (Ioan Denuța, Investițiile străine directe în țările est și central europene, Editura Economica, București, 1998, pag. 45), care au marcat o primă perioadă a practicii investițiilor directe în străinătate, în special în anii 1875-1895.
Perioada de după al doilea război mondial caracterizată prin constituirea unui grup de state cu o altă orânduire socială-grupul statelor socialiste, gravitând în jurul URSS, a diferențiat procesul de evoluție a investițiilor străine, în rândul țărilor socialiste investițiile străine au fost inițial respinse în totalitate, ca mai apoi Iugoslavia și mai târziu România și Ungaria să accepte realizarea de investiții străine pe teritoriul lor. Exemplul acestora a fost ulterior urmat și de alte țări răsăritene. Astfel au început să se realizeze diferite acțiuni cu participare mixtă de capital între firme occidentale și întreprinderi din statele est-europene, atât în domeniul producției, cât și al comerțului și serviciilor. Statele socialiste urmăreau în special atragerea de tehnologii moderne și aplicarea lor în propriile economii naționale, precum și accesul pe piețele occidentale cu ajutorul capitalului străin, având însă, de fiecare dată, pretenția la păstrarea controlului asupra fiecărui proiect, astfel că nici o participare străină de capital nu putea depăși 50% din capitalul societăților mixte înființate în comun, atât pe teritoriul statelor răsăritene, cât și pe teritoriul statelor occidentale.
În zona statelor nesocialiste, politicile investițiilor străine au continuat și s-au amplificat. După refacerea generală a economiilor de după cel de-al doilea război mondial, ISD au cunoscut o nouă ascensiune. Cea mai evidentă creștere a ISD în zona țărilor occidentale a avut loc în anii de după 1965, când această creștere a fost de peste 20 de ori, numai până la finele anului 1989. Însă, evoluția cea mai spectaculoasă a acestor fluxuri care a condus, de altfel, la impunerea producției internaționale ca o componentă structurală a economiei mondiale s-a produs în deceniul trecut.
Abolirea sistemului totalitar în țările din Europa centrală și de est nu le-a găsit pe acestea în necunoaștere a practicilor privind investițiile străine în propriile economii naționale, sau pe teritoriul altor state, astfel că au putut demara în scurt timp anumite politici de atragere de capital străin sub forma ISD. În legislația acestora existau deja reglementări care s-au constituit în baze de informații pentru perfecționarea legislației în materie și care au eliminat anumite piedici în calea ISD.
Schimbarea de sistem economic și politic survenită în zona est-europeană la sfârșitul deceniului trecut și începutul celui actual a deschis o importantă piață potențială pentru ISD. Dimensiunea cererii interne, chiar puternic afectată și limitată de fenomenele de declin economic ce însoțesc, cel puțin pentru un timp, tranziția la economia de piață, rămâne considerabilă. O sumă de alți factori locaționali, cum ar fi costuri de producție scăzute, în principal cel al forței de muncă, gradul de pregătire ridicat al acesteia, existența unei infrastructuri de comunicații și industriale de bază, la care se adaugă adoptarea unor reglementări liberale și stimulative pentru investitorii străini, ar trebui să constituie elemente de atragere a ISD.
Cu toate acestea, percepția unui climat economic și politic instabil pare să prevaleze încă, fluxurile de ISD către aceste state fiind, până în prezent, destul de modeste.
Este de așteptat ca procesul de redresare economică și de reluare a creșterii în zonă, în paralel cu continuarea privatizării, să conducă la creșterea ISD. În același sens ar trebui să acționeze și demersurile de apropiere economică de Uniunea Europeană a țărilor din Europa de Est care au semnat acorduri de asociere. Cu toate acestea, unii specialiști opinează că cel puțin pe termen scurt și mediu ISD vor juca un rol în economia statelor menționate nu atât sub aspect cantitativ, prin prisma transferului de resurse financiare, ci sub aspect calitativ, ca urmare a inputurilor tehnologice și manageriale și a efectelor de demonstrație și de antrenare pe care le generează în economiile locale. Totodată, localizarea sectorială a acestor fluxuri poate oferi indicii cu privire la domeniile de activitate care localizează existența unor avantaje concurențiale ale respectivelor economii.
2.1.1. Creșterea explozivă a fluxurilor de investiții străine directe
Anii '80 au găzduit un boom fără precedent al ISD, transformându-le în principala sursă de finanțare a creșterii economice pe plan mondial. Între 1980 și 1990, fluxurile de ISD au sporit de patru ori, cu un ritm mediu anual de 15%. Creșterea fluxurilor de ISD a continuat și în anii următori așa cum se poate observa în figura 2.1. În perioada creșterii celei mai accelerate, respectiv între 1983 și 1989, ritmul mediu anual a fost de 29%, de trei ori mai mare decât cel înregistrat de exporturile mondiale și de patru ori mai mare decât cel înregistrat de producția mondială (L. Son – Investiția străină directă, Timișoara, 2001).
Figura 2.1
Creșterea vânzărilor și a produsului brut asociat producției internațională, PIB și exporturi, 1982 – 1999
Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Cross-border Mergers and Acquisitions and Development, pag. 6
Începând cu a doua jumătate a deceniului opt, fluxurile de ISD au crescut în termeni valorici de la 58 miliarde de dolari în 1982, la 209 miliarde de dolari în 1990. După 1995, se produce o adevărată explozie de ISD, care înregistrează ritmuri medii record de 32%. Sub aspect valoric, în perioada 1997-1998, volumul de ISD a crescut de la 464 la 644 miliarde de dolari (cu 40% mai mult decât în 1997). În 1999, fluxurile de investiții directe ale corporațiilor transnaționale au atins volumul impresionant de 865 miliarde de dolari. Chiar și acesta a fost depășit în anul 2000, trecând de suma de 1000 de miliarde de dolari, pentru ca în 2001 să se ridice la 1.300 miliarde dolari .
Fig 2.2. Intrările de ISD în perioada 1980-2000
Sursa: UNCTAD – WIR 2001
În 1999, țările dezvoltate au atras fluxuri de investiții în valoare de 636 miliarde de dolari, sumă ce reprezintă 3/4 din totalul mondial. SUA și Marea Britanie au fost lideri atât ca investitori, cât și ca receptori de ISD. Marea Britanie a devenit, cu 199 miliarde de dolari, cel mai important investitor în anul 1999 (UNCTAD, World Investment Report 2000: Cross-border Mergers and Acquisitions and Development).
Uniunea Europeană a investit 510 miliarde de dolari în exterior ceea ce reprezintă 2/3 din fluxurile (ieșiri) totale. În interiorul UE, marea Britanie, Franța și Germania au fost cei mai importanți investitori, iar Suedia și Marea Britanie au fost cei mai importanți receptori de ISD.
Japonia a înregistrat un record în ceea ce privește fluxurile (intrările) de investiții, acestea mărindu-se de 4 ori până la suma de 13 miliarde de dolari. Majoritatea acestor investiții au fost realizate prin intermediul fuziunilor și achizițiilor, deși Japonia este cunoscută ca o țară în care fuziunile și achizițiile nu sunt binevenite și greu de realizat. Fluxurile (ieșirile) de investiții au scăzut cu 6% la 23 miliarde de dolari deși CTN- urile japoneze, printre cele mai afectate de criza asiatică, au început să-și relanseze producția în Asia.
Țările în curs de dezvoltare au înregistrat fluxuri de 208 miliarde de dolari, crescând cu 16% față de 1998, an în care investițiile au stagnat. Procentul țărilor în curs de dezvoltare în totalul fluxurilor (intrări) a scăzut, însă, de la 38 % în 1997 la 24% în 1999 (figura 2.3).
Figura 2.3. Fluxurile țărilor în curs de dezvoltare în fluxurile mondiale de ISD,
1980-1999 (procente)
Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Cross-border Mergers and Acquisitions and Development, pag. 7
În estul și sud-estul Asiei, contrar tuturor așteptărilor, fluxurile (intrări) de investiții au crescut cu 11%, ajungând la un nivel de 93 de miliarde în 1999. Creșterea a avut loc, în principal, în țările nou industrializate: Hong Kong, China, Coreea, Singapore, Taiwan unde investițiile au crescut cu 70%. În Coreea investițiile au atins un nivel record de 10 miliarde de dolari.
Creșterea investițiilor în această regiune se datorează eforturilor depuse pentru atragerea ISD: regimul de liberalizare adoptat la nivelul sectoarelor de activitate și o mai mare deschidere pentru fuziuni și achiziții.
Fluxurile (ieșiri) de investiții din sud și sud-estul Asiei au crescut cu 64% în 1999 atingând 37 miliarde de dolari, un nivel totuși scăzut față de cel dinaintea crizei financiare.
Fluxurile de investiții spre America Latină și Caraibe au atins un nivel record de 90 miliarde de dolari, crescând cu 23% față de anul precedent. Brazilia a fost, pentru al patrulea an consecutiv, cel mai mare receptor de investiții cu 30 miliarde de dolari.
În Europa Centrală și de Est, fluxurile (intrările) de investiții au crescut în 1999 pentru al treilea an consecutiv, atingând 23 miliarde de dolari. Totuși, investițiile au reprezentat mai puțin de 3% din fluxurile totale. Cei mai importanți receptori au fost Polonia, Cehia și Rusia. În ceea ce privește ieșirile de investiții, această regiune nu are investitori semnificativi; investițiile din această regiune însumează mai puțin de 3 miliarde de dolari.
În Africa s-au înregistrat creșteri modeste, de la 8 miliarde de dolari în 1998 la 10 miliarde în 1999. Totuși, investițiile au crescut față de începutul anilor ’90, ca urmare a eforturilor întreprinse pentru crearea unui mediu de afaceri mai atrăgător. În urma unui studiu realizat de UNCTAD, s-a observat că investițiile pot fi susținute la un nivel ridicat în Africa întrucât numeroase firme transnaționale doresc să investească în următorii 3 – 5 ani, în condițiile în care s-ar îmbunătăți cadrul general pentru atragerea investițiilor.
Nivelul de dezvoltare economică precum și evoluția acesteia, măsurate prin valoarea PIB și modificările anuale ale acesteia influențează în mod direct, atât oferta de capital investițional, cât și gradul de atractivitate a potențialelor economii – gazdă. Studii în materie au estimat că la un procent de creștere a PIB în țările dezvoltate, rezultă o creștere cu 3,5% a fluxurilor de ISD.
Dacă evoluția fluxurilor mondiale de ISD în perioada 1983-1989 a fost într-o bună măsură datorată creșterii economice din țările dezvoltate, scăderea acestor fluxuri în 1991 și 1992 a apărut ca un rezultat al recesiunii din aceste state. Influența deosebit de puternică a acestor corelații asupra ISD pe plan mondial se explică prin faptul că cea mai mare parte a capitalului investițional își are originea în țările dezvoltate, la fel precum cea mai mare parte a capitalului investițional receptat se regăsește, de asemenea, în statele dezvoltate.
Ca rezultat al evoluțiilor spectaculoase ale ISD, în 1990 se constituise un stoc mondial de ISD de aproximativ 2000 miliarde dolari, care genera vânzări de 5500 miliarde dolari, devansând valoarea exporturilor mondiale de bunuri materiale și servicii comercializabile de circa 4000 miliarde dolari (tabelul 2.1).
Tabelul 2.1
Indicatori ai ISD și producției internaționale, 1982 –1999
Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Cross-border Mergers and Acquisitions and Development, pag. 5
Stocul de ISD constituie el însuși o bază productivă considerabilă, generatoare de venituri și ulterioare fluxuri de ISD. Conform opiniei specialiștilor, deși se poate anticipa menținerea acțiunii unor factori favorabili creșterii ISD, cum ar fi liberalizarea reglementărilor specifice, chiar și în afara unei creșteri în ritmuri spectaculoase a noilor fluxuri, stocul de ISD existent are capacitatea de a se autoregenera.
Această creștere puternică, care s-a produs pe fondul evoluțiilor structurale din economia mondială către internaționalizarea și globalizarea activităților economice a fost determinată de creșterea economică susținută a statelor dezvoltate, precum și de modificări de substanță, în sensul liberalizării, intervenite în atitudinea statelor față de ISD.
Fuziunile și achizițiile transnaționale – principala formă de realizare a ISD
În ultimul deceniu, creșterea producției internaționale s-a realizat prin fuziuni și achiziții (F&A) transnaționale, în care se includ achizițiile întreprinderilor de stat privatizate de către investitorii străini, acestea fiind mai numeroase decât investițiile „pe loc gol”. Valoarea fuziunilor și achizițiilor transnaționale a crescut de la mai puțin de 100 miliarde de dolari în 1987 la 720 miliarde de dolari în 1999 (figura 2.4).
Figura 2.4. Valoarea F&A transnaționale și procentul lor în PIB, 1987-1999
Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Cross-border Mergers and Acquisitions and Development, pag.10
Mai puțin de 3% din numărul total de fuziuni și achiziții sunt oficial catalogate drept fuziuni, restul fiind achiziții. Funcțional, fuziunile și achizițiile transnaționale pot fi clasificate astfel: orizontale (între firme din aceeași industrie), verticale (F&A client – furnizor sau cumpărător – vânzător), conglomerat (între industrii neînrudite). În termeni valorici, 70% din F&A sunt orizontale, iar în termeni numerici doar 50% sunt orizontale. În ultimii ani, a crescut numărul investițiilor verticale. Dacă spre sfârșitul anilor ’80, F&A transnaționale au fost determinate, în principal, de câștiguri financiare pe termen scurt, în prezent, acestea sunt determinate de motive strategice și economice.
În lume, numărul total de F&A (transnaționale și naționale) a crescut cu 42% anual între 1980 – 1999. Valoarea lor ca procent din PIB mondial a crescut de la 0,3% în 1980 la 8% în 1999. După avântul din perioada 1988 – 1990, după 1995 se înregistrează un nou boom în domeniul F&A, de data aceasta în planul F&A naționale.
Fuzionările și preluările de firme au apărut ca o consecință a unui cortegiu de fenomene care au însoțit creșterea economică în țărilor dezvoltate: ieftinirea creditelor, reașezarea nivelelor de competitivitate pe plan internațional, schemele inovatoare apărute în sfera finanțării companiilor, perspectiva creării pieței unice la nivelul Comunității Economice Europene.
Piața internațională a ISD a devenit o sursă majoră de capital, pe fondul diminuării, în ceea ce privește țările în curs de dezvoltare, a împrumuturilor acordate de băncile comerciale și a asistenței publice pentru dezvoltare.
În 1999, în termeni valorici, F&A transnaționale au reprezentat 80% din fluxurile de ISD. F&A transnaționale sunt predominante în țările dezvoltate, în țările în curs de dezvoltare, predominante rămânând investițiile pe „loc gol”.
Cu toate acestea, multe F&A nu au adus rezultatele pozitive scontate în termeni de profit și productivitate. Din perspectiva investitorului însă, F&A oferă cel mai rapid mod de a-și consolida o poziție puternică pe o piață nouă, creșterea dimensiunii firmei, în condițiile unei economii în care „viteza este prietenul nostru, iar timpul este dușmanul nostru”.
De asemenea, schimbările și avansul tehnologiei, liberalizarea piețelor de capital au intensificat competiția dintre CTN care, pentru a împărți costurile inovațiilor și a-și diversifica riscurile, fuzionează cu alte CTN. Răspândirea sistemului producției internaționale prin F&A transnaționale au determinat înlăturarea restricțiilor din calea ISD. Liberalizarea comerțului și eforturile regionale de integrare au adăugat un impuls F&A transnaționale prin crearea unui cadru propice concurenței intense și eforturilor comune de restructurare regională.
Avântul fără precedent al restructurării globale și regionale prin F&A transnaționale reflectă o interacțiune dinamică între diferiți factori motivatori ai firmelor în realizarea F&A și schimbările în mediul economic global, în acțiunea de realizare a obiectivelor strategice. Pentru multe firme, problema supraviețuirii și prosperității pe o piață globală devine o problemă strategică și, ca urmare, acestea recurg la F&A. Motivațiile principale ale firmelor în realizarea de F&A devin elemente-cheie în atingerea obiectivelor strategice de a-și apăra și consolida pozițiile competitive pe piață. F&A transnaționale cresc în importanță rapid tocmai datorită faptului că asigură firmelor cea mai rapidă cale de a achiziționa active materiale și nemateriale în țări diferite și permit firmelor să-și restructureze activitățile pe plan național sau global și să exploateze sinergiile și să obțină avantaje strategice. Sintetic, F&A permit firmelor să achiziționeze rapid un portofoliu de active locaționale, element care a devenit o sursă-cheie de forță competitivă într-o economie globală.
2.1.2. Distribuția geografică a investițiilor străine directe
Fenomenul de concentrare la nivelul statelor dezvoltate este una din principalele caracteristici ale fluxurilor de ISD în prezent. 97% din totalul capitalului care a îmbrăcat forma ISD în deceniul trecut și la începutul celui prezent își are originea în țările menționate. În valoare absolută, în 1990, ISD generate de statele dezvoltate se cifrau la 226 miliarde dolari, pentru ca sub influența recesiunii economice volumul să se diminueze la 177 miliarde dolari în 1991 și 145 miliarde dolari în 1992. În 1999, fluxurile de investiții din țările dezvoltate au atins 800 miliarde de dolari.
Dat fiind specificul fluxurilor de ISD care concretizează decizii investiționale bazate pe corelarea avantajelor concurențiale și a strategiilor proprii firmei cu existența unor factori locaționali specifici economiilor-gazdă, cea mai mare parte a acestor fluxuri se îndreaptă, printr-un efect de intrare în rezonanță, tot către statele dezvoltate. Aceste economii au receptat în perioada 1981-1985, 74% din fluxurile internaționale de ISD, în perioada 1986-1990, 83%, pentru ca, pe fondul recesiunii, respectiva pondere să scadă la 74% în 1991 și, respectiv, 68% în 1992 (86 miliarde dolari în valoare absolută).
Fenomenul concentrării este manifestat și în interiorul grupării țărilor dezvoltate, și anume în "Triada" Uniunea Europeană – Japonia – SUA. În deceniul trecut, aproximativ 81% din ISD generate și-au avut originea în "triadă", în timp ce 71% din ISD primite s-au localizat în statele "triadei". În cadrul acesteia, SUA se constituie în cel mai mare receptor de ISD – de la poziția de principală sursă de investiții internaționale în perioada imediat postbelică; în timp ce Japonia și Uniunea Europeană (îndeosebi Germania) se afirmă ca principali investitori.
Concentrarea în "triadă" a fost însoțită de constituirea unor grupări de țări în curs de dezvoltare principale beneficiare ale ISD generate de fiecare nucleu triadic. Astfel, pe criteriul proximității geografice sau al legăturilor de natură politică, comercială, istorică, culturală, țările Asiei de Est și Sud-Est sunt principalele țări în curs de dezvoltare în care investesc firmele japoneze; țări ale Americii Centrale și de Sud, cu deosebire Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Mexic, Venezuela sunt principalele state-gazdă ale investiților nord-americane dirijate către țările în curs de dezvoltare, iar recenta deschidere economică a Europei de Est pare să conducă la constituirea unei noi "aglomerări" în jurul unui membru al "triadei", respectiv Uniunea Europeană.
O particularitate de dată recentă a distribuției geografice a ISD o constituie creșterea ponderii statelor în curs de dezvoltare în ansamblul ISD primite, de la 17% în perioada 1986-1990, la 26% în 1991 și 32% în 1992 (în termeni absoluți 40 miliarde dolari). În 1993, ponderea fluxurilor de investiții a atins un vârf de 43%, iar în 1999, acestea reprezentau 24%. Saltul s-a produs pe fondul reorientării acestor fluxuri în condițiile recesiunii din țările dezvoltate, dar o astfel de pondere este de natură să confere noi dimensiuni rolului ISD în procesul de globalizare a economiei mondiale. Fenomenul concentrării este prezent și la nivelul țărilor în curs de dezvoltare, 80% din fluxurile de ISD orientându-se către țările Asiei de Est, Sud și Sud-Est și ale Americii Latine. Dacă statele mari, precum Argentina, Mexic, Brazilia, China, Malaezia, Indonezia, Thailanda atrag cel mai mare volum de ISD, specialiștii Corporației Financiare Internaționale apreciază că un număr de țări mici atrag investiții semnificative, prin raportare la dimensiunea economiilor lor.
Calitatea de țări-sursă de ISD a țărilor în curs de dezvoltare este deosebit de modestă, ele nedepășind 3% din totalul fluxurilor generate din 1986 și până în prezent. Principalele state generatoare de ISD sunt Taiwan, Republica Coreea, Singapore, Malaezia, Thailanda.
2.1.3. Modificarea orientării sectoriale a fluxurilor de investiții străine directe
Deși cu o oarecare întârziere față de instalarea premiselor favorabile în economiile naționale, fluxurile de ISD tind să se localizeze într-o proporție tot mai mare în sfera serviciilor.
Expansiunea lor a fost frânată de procesul mai lent de liberalizare a reglementărilor naționale în materie. Odată cu intensificarea acestui proces, începând din deceniul trecut, ISD în sectorul serviciilor – de altfel singura modalitate de furnizare internațională a unor categorii de servicii, respectiv cele necomerciale – au sporit într-o asemenea măsură încât ponderea lor în stocul mondial de ISD a crescut de la 25% în anii 70, la 50% la începutul acestui deceniu. Fluxurile anuale de ISD în domeniul serviciilor reprezintă în prezent 55-60% în total.
În virtutea nivelului de dezvoltare a sectorului terțiar la nivel național, țările dezvoltate, prin cei trei membri ai "Triadei", concentrează cea mai mare parte a ISD în domeniul serviciilor. Tocmai evoluția acestor fluxuri a determinat raporturile actuale în cadrul "Triadei", în principal transformarea SUA în cel mai mare receptor de ISD.
Internaționalizarea serviciilor prin intermediul ISD este, conform aprecierilor, încă în faza de început, anticipându-se o creștere cel puțin la fel de însemnată pentru actualul deceniu. În acest proces, dezvoltarea economică a țărilor central și est-europene va implica creșterea puternică a sectorului serviciilor, cu deosebire a celor financiar-bancare, de telecomunicații, juridice și a altor servicii profesionale, necesare constituirii infrastructurii fizice și de afaceri în respectivele economii.
În ceea ce privește perspectivele de dezvoltare ale ISD în sectoarele primar și secundar, se pot face următoarele aprecieri:
• procesele de privatizare din țările în curs de dezvoltare și din Europa Centrală și de Est fac ca ISD în sectorul primar să se orienteze cu precădere către aceste economii;
• ISD în sectorul secundar își menține o pondere însemnată în total (40% din ISD generate de statele dezvoltate sunt orientate către industria prelucrătoare), suferind însă mutații de ordin calitativ, în sensul deplasării spre activitățile ce implică utilizarea intensivă a tehnologiei.
2.2. Liberalizarea politicilor naționale vizând investițiile
străine directe
În rândul factorilor locaționali care determină realizarea investiției străine, diferitele elemente de politică economică a statelor joacă un rol important. Ritmurile deosebite de creștere a ISD în deceniul trecut au fost posibile pe fondul a două mutații majore în această sferă:
• procesul de privatizare care s-a produs la nivelul tuturor categoriilor de state, dar cu densități și localizări sectoriale diferite;
• tendința cvasigeneralizată de liberalizare a regimului ISD.
Procesul de privatizare a fost deosebit de intens în țările în curs de dezvoltare între 1988-1992, perioadă în care aceste state au realizat peste 60 miliarde dolari din vânzarea de active aflate în proprietatea statului, din care 18,5 miliarde dolari au constituit capital investițional străin. O formulă specifică de privatizare cu capital străin în aceste țări, cu deosebire în cele din America Latină, a reprezentat-o conversia datoriei externe în investiții/ acțiuni (debt-equity swap).
Procesul de privatizare ce se desfășoară în prezent în Europa Centrală și de Est implică în mod necesar și investițiile străine, pe fondul insuficienței resurselor financiare interne și al recunoașterii de către oficialitățile acestor țări a rolului de catalizator pe care respectivele fluxuri pot să îl joace în procesul de tranziție.
În acest sens pot fi menționate intenția guvernului Argentinei de a privatiza industria petrolieră, privatizarea industriei miniere în Peru, investițiile occidentale în domeniul explorării și exploatării resurselor naturale în fostele republici sovietice.
În țările din zonă, în care procesul de privatizare se află într-o fază mai avansată, implicarea investitorilor străini s-a produs cu intensități diferite. În fosta Germanie de Est, din 4000 de întreprinderi vândute până în primul trimestru al anului 1993, numai 176 fuseseră achiziționate de către străini, în ciuda avantajelor majore oferite prin unificarea cu Germania de Vest. Dimpotrivă, în Ungaria, în aceeași perioadă, în urma privatizării prin vânzare directă a circa 1/5 din activele statului, aproximativ 7-8% din economie, apreciază specialiștii, a intrat în proprietate străină.
Tendința de deschidere economică și liberalizare a regimului ISD este de asemenea prezentă la nivelul tuturor categoriilor de state, deși cu ritmuri și accente diferite (tabelul 2.2). Dacă sfârșitul anilor '60 și prima jumătate a anilor 70 au fost perioade marcate de un val de protecționism și întărire a controlului național asupra investițiilor străine și a operațiunilor corporațiilor transnaționale, în anii '80 prevalentă a devenit concepția conform căreia beneficiile generate de ISD, cu deosebire în plan tehnologic, depășesc problemele pe care le ridică în plan național activitățile firmelor transnaționale.
Tabelul 2.2
Schimbări legislative naționale, 1992 – 1999
Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2001: Linked related
Tendința de liberalizare dobândește, tot mai mult, în planul reglementărilor naționale formulări apropiate sau chiar comune cu privire la aspecte importante ale regimului ISD în țările-gazdă:
• acordarea unui tratament echitabil, nediscriminatoriu investitorilor străini, tot mai multe legislații stipulând clar acordarea tratamentului național;
• acordară de garanții împotriva naționalizării, cu excepția unor situații bine definite, ca ținând de interesul public și atunci numai cu plata unor compensații adecvate;
• reglementarea diferendelor în materie de investiții, inclusiv prin recurgerea, în caz de nesoluționare, la arbitrajul internațional;
• asigurarea repatrierii libere a profiturilor și capitalului
Reglementările naționale sunt mai nuanțate, însă, în două zone esențiale pentru investitorii străini:
• dreptul de stabilire;
• sistemul de facilități investiționale.
Dreptul de stabilire
În statele dezvoltate, majoritatea obstacolelor în calea implantării au fost înlăturate treptat în cursul anilor '80. Unele guverne mențin totuși cerința de autorizare sau notificare a investiției (Finlanda, Franța, Grecia, Irlanda, Japonia, Norvegia, Spania, Turcia). Totodată, se mai mențin încă limitări ale accesului investitorilor străini în activități considerate a fi de importanță strategică, inclusiv în anumite sectoare ale serviciilor transportul maritim și aerian, telecomunicațiile, domeniul audio-vizualului, cel financiar-bancar. Domeniul imobiliar cunoaște la rândul său astfel de limitări.
Eforturile de liberalizare și de apropiere a reglementărilor în materia ISD în țările dezvoltate trebuie înțelese ca făcând parte din demersurile de adâncire a integrării economice a acestor state.
Tendința de retragere a obstacolelor din calea ISD s-a manifestat și în țări în curs de dezvoltare, în contextul încercărilor de a integra capitalul străin în politicile de redresare și reformă economică, pe fondul lipsei de resurse financiare interne. "Listele pozitive" de sectoare economice, respectiv cele în care ISD erau admise au fost înlocuite cu "liste negative" ale sectoarelor, din ce în ce mai puține, în care ISD sunt interzise sau necesită aprobări speciale. Pe fondul acestei tendințe, se mențin încă sisteme de autorizare sau înregistrare a ISD, precum și limitări ale participării străine la capitalul unor întreprinderi din sectoare considerate sensibile, sau condiționarea acesteia de îndeplinirea unor criterii de performanță, în general exportul unei părți însemnate a producției.
Legislația vizând direct regimul investițiilor străine în țările foste socialiste s-a aliniat tendințelor manifestate pe plan internațional, fiind, sub anumite aspecte mai deschisă decât în cazul celorlalte categorii de state. În afară de aderarea la normele cvasistandardizate menționate anterior, țările est-europene admit necondiționat stabilirea de firme cu capital integral străin. În unele state, precum Ungaria și Cehia, investiția străină nu este supusă nici unui proces de autorizare sau înregistrare, altul decât cel în vigoare pentru firmele cu capital local. Pentru anumite domenii, cum ar fi cel bancar sau al asigurărilor, este necesară obținerea unei licențe.
Trebuie totuși remarcat că, față de această recunoaștere, în plan legislativ – ca de altfel si la nivel politic – a importanței ISD de către țările cu economie în tranziție, politicile de restructurare și dezvoltare sectorială sau regională nu încorporează, în general, elemente concrete vizând utilizarea și rolul ISD în aceste procese.
Stimulente investiționale
Reconsiderarea rolului ISD în creșterea și dezvoltarea economică a condus la încorporarea în politicile specifice ale statelor a unei game largi și diverse de stimulente vizând sporirea gradului de atractivitate a economiilor respective. Deși utilizarea stimulentelor este condamnată în plan teoretic, datorită faptului că produce distorsiuni în alocarea resurselor, la nivel oficial – spre exemplu în cadrul Uniunii Europene – fiind chiar promovate demersuri de retragere a acestora, și în ciuda faptului că studii-anchetă relevă nesituarea stimulentelor între factorii-cheie în alegerea unei localizări investiționale, toate categoriile de state recurg la stimulente.
Încorporate în proiecte de investiții bine definite și promovate în cadrul unor abordări pro-active ale pieței investițiilor internaționale, facilitățile de ordin fiscal și financiar au avut, de pildă, un rol hotărâtor în dezvoltarea unei baze industriale proprii, în industrii de vârf – electronică, industria farmaceutică, foraj maritim de adâncime, tehnică medicală etc. – în Irlanda și respectiv Scoția. De asemenea, printr-o politică bine structurată de promovare a investițiilor străine, Turcia a reușit să atragă în ultimii 8 ani 9,5 miliarde dolari (Costea Munteanu, 1995).
Tipul de stimulente investiționale utilizate precum și modul de acordare a acestora diferă în funcție de nivelul de dezvoltare a statelor respective, de rolul acordat ISD în politicile economice, precum și de experiența însăși în utilizarea acestor instrumente.
În statele dezvoltate, stimulentele vizează, în primul rând, încurajarea investițiilor în general, fie ele locale sau străine, fiind integrate în politici de dezvoltare sectorială sau regională. Drept urmare, este în general promovată egalitatea de tratament între investitorii locali și cei străini. Aceasta nu exclude prevederea unor pachete de stimulente deosebite în cadrul unor programe speciale, de atragere a anumitor investitori străini. În ultimii 20 de ani, această activitate a luat amploare, generând apariția unor instituții specializate de promovare pe piața internațională a ISD. De remarcat că, în condițiile în care țările dezvoltate absorb cea mai mare parte a ISD pe plan mondial, activitatea de promovare investițională s-a structurat și dezvoltat tocmai în aceste state (Irlanda, Marea Britanie, Scoția, Canada), ca expresie a concurenței dintre ele, extinzându-se ulterior și spre țările în curs de dezvoltare si cele cu economie în tranziție.
În ceea ce privește natura stimulentelor utilizate, la nivel național predomină cele de ordin fiscal, în primul rând amortizarea accelerată precum și exceptările și reducerile la plata unor taxe și impozite. Irlanda, spre exemplu, și-a bazat inițial politica de atragere a ISD pe prevederea unei rate a impozitului pe profiturile corporațiilor de numai 10%.
Guvernele statelor dezvoltate recurg la utilizarea stimulentelor financiare, într-o mai mare măsură decât la cele fiscale, de regulă la nivel regional. Aceasta îmbracă forma subvenționării directe a unor cheltuieli de investiții legate de exemplu, de infrastructură, de utilizarea prin dobândirea în proprietate sau în folosință a terenurilor necesare etc., sau chiar forma co-investirii alături de partenerul străin. Asistența finanțară directă este gestionată la nivel național, regional sau subregional de forme instituționale incluzând, așa cum s-a arătat, agenții de dezvoltare, de promovare investițională sau chiar compartimente încorporate în structurile administrației locale.. Acestea, deși utilizează resurse bugetare, acționează de o manieră privată.
O serie de alte măsuri nefinanciare sunt utilizate pentru încurajarea investițiilor: furnizarea de terenuri, alte elemente de infrastructură fizică, servicii de informare și consultanță în general. Crearea de zone speciale concentrând un complex de facilități acordate investitorilor s-a dovedit, de asemenea, o manieră eficientă de a stimula activitatea economică, respectivele zone incluzând forme din ce în ce mai diverse. Alături de zonele libere sau de cele de prelucrare pentru export, s-au dezvoltat „parcuri tehnologice”, „parcuri alimentare” etc.
Acordarea stimulentelor, cu deosebire a celor financiare, este adeseori condiționată de alinierea proiectului investițional la anumite cerințe. Astfel de cerințe/criterii de performanță pot să fie impuse și în afara sistemului de stimulente, condiționând chiar dreptul de stabilire. Între criteriile de performanță, unul dintre cele mai des utilizate este impunerea unei limite minime a conținutului local al produsului finit, de regulă legat de investițiile în anumite ramuri industriale: industria de automobile în Australia, activități legale de industria petrolieră în Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, etc.
Ca o tendință de ansamblu a utilizării stimulentelor investiționale în statele dezvoltate, specialiștii remarcă gradul sporit de selectivitate în acordarea acestora, precum și creșterea complexității schemelor utilizate.
Spre deosebire de țările dezvoltate, cele în curs de dezvoltare recurg, datorită lipsei de mijloace financiare, cu deosebire la facilitățile de ordin fiscal, cum ar fi scutiri de la plata impozitului pe profit sau reduceri ale acestuia, scutiri de la plata taxelor vamale la importul de echipamente sau alte bunuri de investiții. În general, acordarea acestor stimulente este condiționată de îndeplinirea unor cerințe de performanță, vizând orientarea investițiilor către anumite sectoare sau urmărind alte obiective, cum ar fi stimularea exportului. Astfel, în Coreea de Sud, investițiile în domeniul tehnologiilor de vârf sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru o perioadă de 5 ani, perioada în care sunt, totodată, reduse cu 50% taxele vamale, taxa asupra valorii adăugate precum și o serie de alte taxe de consum.
În Filipine sunt de asemenea stimulate investițiile în sectoarele de vârf, care beneficiază de o perioadă de scutiri de la plata diferitelor taxe de minimum 6 ani. În China, întreprinderilor producătoare pentru export din zonele economice cu regim special li se aplică un impozit pe venit de numai 15%, față de 30% care este nivelul impozitul perceput în restul țării (Costea Munteanu, Investiții internaționale, Editura Oscar Print, București, 1995, pag. 43).
Stimulentele financiare nu lipsesc întrutotul din politicile de atragere a ISD în țările în curs de dezvoltare, ele îmbrăcând mai ales forma cofinanțării sau a acordării de credite în condițiile avantajoase.
Și la nivelul a tot mai multe state în curs de dezvoltare se regăsește activitatea de promovare investițională în forme instituționalizate. Această tendință se manifestă din ce în ce mai puternic ca replică la intensificarea concurenței pe piața ISD, în condițiile în care regimurile liberale adoptate nu mai constituie un avantaj locațional. Activitatea unor instituții specializate guvernamentale, semiguvernamentale sau chiar private care să includă servicii de consultanță, formularea de proiecte investiționale, abordarea directă a firmelor străine potențial interesate, participarea la finanțarea unor proiecte, asistența postinvestițională etc. poate constitui ea însăși un avantaj concurențial. Țările foste socialiste din Europa Centrală și de Est au adoptat în general și într-o fază inițială sisteme de stimulente investiționale deosebit de generoase, având în centru stimulente de natură fiscală. Acestea constau în scutiri de la plata impozitului pe profit sau reduceri ale acestuia, scutiri de la plata taxelor vamale ale aportului în natură al investitorului străin sau ale importurilor pentru producție, nefiind în general condiționate și având un caracter automat. În anumite cazuri, a fost instituit un tratament chiar mai favorabil pentru investitorii străin decât pentru cei locali.
În ciuda intervalului relativ scurt de timp care s-a scurs de la declanșarea procesului de deschidere economică în zonă, se poate deja remarca tendința de aducere la același nivel a stimulentelor acordate investitorilor străini și celor locali. Acordarea scutirilor totale sau parțiale de la plata impozitului pe profit este tot mai mult condiționată de alinierea proiectelor investiționale la o serie de cerințe, ținând în primul rând de impunerea unei limite tot mai înalte a participării străine la capitalul unei firme (30 milioane forinți în Ungaria și 2 milioane euro în Polonia, ambele limite fiind valabile până la sfârșitul anului 1993 când au expirat respectivele scheme de facilități fiscale, 1 milion mărci în Slovacia etc.). Alte condiții includ realizarea investiției într-un anumit sector economic, implicând, spre exemplu tehnologiile de vârf, sau în anumite regiuni ale țării.
În ceea ce privește scutirea de taxe vamale a aportului în natură al investitorului străin la capital, aceasta tinde să dobândească la rândul său în unele țări un caracter limitat. În Ungaria și Polonia respectivele bunuri trebuie menținute în proprietate pentru o perioadă de cel puțin 3 ani. În Cehia s-a renunțat complet la acest tip de facilitate.
Prin urmare, cel puțin prin prisma evoluțiilor legislative din țări precum Cehia, Ungaria și Polonia se poate constata o tendință de reașezare a stimulentelor investiționale, în sensul introducerii unei mai mari selectivități în acordarea acestora. Motivația principală constă în eliminarea investițiilor străine cu caracter pur speculativ.
CAPITOLUL III
Efecte și factori determinanți ale investițiilor străine directe
3.1. Factorii determinanți ai investițiilor străine directe
Creșterea fluxurilor de investiții străine directe este strâns corelată cu creșterea producției (P.I.B.), iar întreprinderile multinaționale iau decizia să investească în străinătate în funcție de fluctuațiile ciclice ale creșterii economice, atât în țara de origine, cât și în țara gazdă. Astfel, în ceea ce privește oferta de investiții, deciziile întreprinderilor multinaționale sunt determinate de existența fondurilor disponibile pentru investiții, din resursele proprii ale întreprinderilor (rata profitului) sau din împrumuturi (care, la rândul lor, sunt afectate de condițiile economice din țara de origine).
O perioadă de declin a economiei, mai ales când coincide și cu probleme structurale, influențează scăderea profitului și limitează, în consecință, posibilitățile de finanțare și capacitatea întreprinderilor multinaționale de dezvoltare a investițiilor în străinătate (Mazilu, Anda – Transnaționalele și competitivitatea, o perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999).
În loc de a face noi investiții, firmele multinaționale se concentrează pe restructurarea internă, urmărind reducerea costurilor și creșterea eficienței (obiective mai pregnante în timpul recesiunii), în timpul recesiunii piețele se restrâng, cererea scade, iar proiectele de investiții profitabile sunt puține (inclusiv cele pentru investiții în străinătate). Putem aprecia, deci, existența unei corelații directe între creșterea fluxurilor de investiții străine directe și creșterea producției interne. Astfel, impactul fluctuațiilor producției asupra investițiilor străine directe operează prin interacțiunea condițiilor economice din țara de origine și țara gazdă (L. Son – Investiția străină directă. Abordări teoretice, 2001).
Din punct de vedere al cererii, un factor stimulator îl constituie dimensiunea pieței externe în creștere, mai ales dacă în țara de origine condițiile economice se deteriorează. Astfel, apariția unor piețe noi poate deveni atractivă pentru întreprinderile multinaționale din țările care trec printr-o recesiune. Așa se explică de ce, în timp ce investițiile străine directe au scăzut în țările dezvoltate în perioada de recesiune, ele au fost totuși atrase, în același timp, de economiile în creștere ale țărilor în dezvoltare. Rezultanta interacțiunii mediilor economice din cele două grupuri de țări ar fi fost, probabil, un volum mai mare de investiții în țările în dezvoltare, în condițiile creșterii economice în țările dezvoltate (vezi și creșterea de 55% în 1993, când această condiție a fost relativ întrunită).
Ciclurile economice influențează, de asemenea, și cheltuielile cu investiții în bunuri de capital fizic (mașini, utilaje și echipamente) ale întreprinderilor afiliate. Dacă ne referim numai la activitatea întreprinderilor multinaționale americane, cheltuielile pentru capitalul fizic ale filialelor lor din lume, ca și investițiile lor interne, au urmat trendul ciclic; cheltuielile planificate cu capitalul fizic ale întreprinderilor lor sunt strâns legate cu cheltuielile similare ale întreprinderilor afiliate din străinătate. Astfel, aceste cheltuieli programate și realizate în a doua jumătate a anilor '80 au crescut considerabil ca răspuns la evoluția economică ciclică, atestând totodată un decalaj de timp.
Când ritmul de creștere economică se schimbă, întreprinderile multinaționale își schimbă corespunzător planurile lor de investiții. Așa s-a întâmplat la începutul anilor '80 și în 1991-1992, când economia S.U.A. a fost în recesiune. La fel, multinaționalele japoneze și-au schimbat planurile de cheltuieli, în parte din cauza deteriorării condițiilor interne care le-au diminuat profiturile. Aceste evoluții se pare că au afectat în principal întreprinderile multinaționale mici și mijlocii, având în vedere că ele sunt mai dependente de fluctuațiile cererii interne din cauza capacității lor reduse de participare la tranzacțiile internaționale.
Constatările de mai sus conduc la concluzia că ciclurile economice au influențat explozia de investiții străine după 1985 și, în mod corespunzător, scăderea lor după 1990. Creșterea economiei mondiale după recesiunea din primii ani ai deceniului opt se pare că a stimulat fluxurile de investiții străine directe cu un decalaj de timp de circa doi ani. La fel, recesiunea economică începută în 1989-1990 a condus la un declin al fluxurilor de investiții străine directe în lume începând cu 1991, iar relansarea economiilor principalelor țări dezvoltate în 1991-1992 a inversat trendul investițiilor străine în 1993.
Ciclul economic a influențat diferențiat și în acest caz evoluția investițiilor. Astfel, creșterea economică la începutul deceniului nouă a fost considerabil mai mare în țările în dezvoltare în comparație cu țările dezvoltate și se estimează că decalajul dintre ritmurile lor de dezvoltare va crește substanțial, ceea ce va genera o creștere a intrărilor de capital prin investiții străine directe în aceste țări și după 1994.
De asemenea, ciclurile economice influențează diferențiat evoluția fluxurilor de investiții în structura surselor de finanțare, într-o fază de creștere a ciclului, întreprinderile multinaționale sunt înclinate să finanțeze investițiile lor prin cumpărarea de acțiuni sau prin împrumuturi acordate filialelor lor din străinătate. Invers, în faza de declin, întreprinderile multinaționale schimbă metoda de finanțare a investițiilor lor în străinătate, folosind mai mult profiturile obținute în străinătate pentru investiții, în condițiile în care profiturile realizate în țara de origine sunt în scădere. Pe de altă parte, în perioadele de recesiune, puținele profituri care se realizează de întreprinderile multinaționale sunt folosite în țara de origine, ceea ce explică și declinul ieșirilor de capital în 1991 din țările dezvoltate (Mișu Negrițoiu – Salt înainte , dezvoltarea și investițiile străine directe, Editura Pro și Editura Expert, București, 1996).
Ciclurile economice influențează, de asemenea, împrumuturile intraîntreprinderi. Dacă întreprinderile multinaționale au condiții favorabile în țara de origine, care să le crească profiturile, atunci programele lor de investiții în țara de origine și în străinătate vor fi mai mari. iar împrumuturile între întreprinderi vor crește. Este ceea ce s-a întâmplat de fapt. în deceniul opt. cu cele mai mari țări investitoare (Franța, Germania, Anglia, Japonia și S.U.A.), ca și procesul invers, la începutul deceniului nouă.
În concluzie, creșterea puternică a economiei mondiale pare să fi influențat fluxurile de investiții străine în a doua jumătate a deceniului opt și, în mod corespunzător, declinul economiei mondiale a determinat, cel puțin parțial, recenta scădere a fluxurilor investițiilor străine directe. Reluarea creșterii economice în țările dezvoltate a determinat creșterea investițiilor străine directe în 1993. Această corelație este mai degrabă valabilă în cazul țărilor dezvoltate care, printre altele, reprezintă și principala sursă de investiții. Rezultatul se înregistrează cu un decalaj de circa doi ani. Se așteaptă astfel ca, pe panta ascendentă a ciclului economic, investițiile străine directe să cunoască o nouă creștere până la sfârșitul acestui deceniu (și secol).
Un alt factor care influențează direct volumul investițiilor străine directe este reprezentat de fuzionările și preluările de întreprinderi străine. Rolul lor se resimte direct pe termen scurt, prin dezvoltarea producției internaționale a întreprinderilor multinaționale prin preluarea unor întreprinderi locale. Astfel, în a doua jumătate a anilor '80, multe întreprinderi multinaționale au considerat că preluarea de întreprinderi locale a fost o modalitate mai avantajoasă pentru a se implanta într-o altă țară decât deschiderea de capacități noi, proprii. Majoritatea investițiilor din Anglia și Europa Occidentală au luat această formă, în același timp, valul fuzionărilor a fost un fenomen determinat, mai degrabă, de schimbarea condițiilor macroeconomice în majoritatea țărilor dezvoltate la sfârșitul recesiunii de la începutul deceniului opt. Astfel, pe fondul creșterii concurenței internaționale, a apărut un excedent de capacitate în industriile cu nivel tehnologic scăzut sau mediu, ca industria țițeiului și construcția de mașini și utilaje. La aceasta au mai contribuit condițiile mai accesibile de credit, scăderea valorii de vânzare a multor întreprinderi fără comenzi și noutățile apărute în metodele de finanțare, între acestea se pot evidenția compensarea datoriilor țărilor în dezvoltare cu acțiuni la întreprinderile naționale, obligațiuni negarantate de emitent, în țările dezvoltate, vânzarea întreprinderilor conducerii și salariaților ș.a.
În aceste condiții, multe întreprinderi multinaționale s-au hotărât să-și restrângă activitatea, pe când altele au considerat că este momentul prielnic să-și extindă operațiunile și să se stabilească pe noi piețe, în plus, perspectiva pieței unice în Uniunea Europeană a încurajat fuzionările și preluările de întreprinderi pe considerentul că, în acest fel, multe întreprinderi multinaționale vor pătrunde pe această piață sau își vor consolida și lărgi pozițiile deținute anterior.
Corelația între fuzionările și preluările de întreprinderi și fluxurile de investiții străine directe se regăsește cel mai bine în S.U.A. și Anglia, ca țări primitoare de investiții directe, în S.U.A., valoarea preluărilor de întreprinderi ale investitorilor străini a crescut în perioada 1985-1989 cu 29%, contribuind la creșterea totală a investițiilor străine tot cu 29%. întreprinderi străine au preluat 3.643 de întreprinderi americane între 1986-1990, în valoare de 2.245 miliarde dolari, din care ponderea a reprezentat-o perioada 1988-1990. În perioada 1990-1992 a avut loc o scădere drastică a valorii cumpărărilor de întreprinderi, din cauza potențialului redus al întreprinderilor străine și a filialelor (cu un ritm de 85%), ceea ce a determinat o scădere și mai mare a intrărilor de investiții directe totale (de la 48,4 miliarde dolari în 1990, la 3,4 miliarde dolari în 1992). Evoluții similare s-au înregistrat și în Anglia, unde preluările de întreprinderi în perioada 1985-1989 (într-un ritm anual de 70%) sunt asociate cu creșterea rapidă a investițiilor străine directe (cu un ritm anual de 39%). Invers, scăderea preluărilor de către străini în perioada 1990-1992 (într-un ritm anual de 45%) a fost însoțită de scăderea intrărilor totale de investiții străine (cu 31% anual). Explozia fenomenului de fuzionări și preluări în deceniul opt și, în mod corespunzător, scăderea lor la începutul deceniului nouă, au urmat evoluția ciclului economic (UNCTAD, WIR 2000).
Explozia fuzionărilor și preluărilor de întreprinderi pe arena internațională către sfârșitul deceniului opt a fost considerată ca o reacție strategică și economică a întreprinderilor multinaționale la schimbările climatului economic internațional. Principalele elemente care s-au accentuat pe piața internațională în anii '80 sunt globalizarea și concurența crescânde, îmbunătățirea eficienței, accesul la tehnologii avansate scumpe, proiectul pieței unice europene, evoluția piețelor financiare și, în final, creșterea economică. Primele trei pot fi considerate ca factori structurali, care vor continua să influențeze pozitiv fuzionările de achiziții și preluări de întreprinderi și în viitor, iar următoarele sunt, de fapt, factori pe termen scurt, care au influențat vârfurile în fluxurile de investiții directe.
Scăderea fuziunilor și preluărilor de întreprinderi, în paralel cu declinul fluxurilor de investiții în anii 1990-1992, reflectă fluctuațiile ciclice în activitatea economică: ritmul scăzut al creșterii economice și profitabilitatea scăzută a investițiilor, politica de credit restrictivă, costul ridicat al capitalului. Putem aprecia că, în continuare, impactul factorilor structurali, cât și privatizările din țările în dezvoltare și din țările în tranziție, vor asigura creșterea pe mai departe a preluărilor de întreprinderi, ca formă importantă de investiții străine directe (1993 arăta deja o ușoară revenire).
O a treia categorie de factori determinanți pentru evoluția investițiilor străine directe este reprezentată de măsurile de politică economică. Deși factorii pe termen scurt, prezentați mai sus, explică în mare parte evoluția fluxurilor de investiții străine în deceniul opt, la începutul deceniului nouă, cât și după aceea, ei nu reprezintă totuși singurele determinante care au influențat explozia din 1985-1990. Astfel, întreprinderile multinaționale sunt influențate hotărâtor de măsurile de politică economică, care au impact asupra strategiilor lor pe termen lung, iar reacția lor apare după o anumită perioadă de la inițierea sau aplicarea acestor măsuri (UNCTAD, WIR 2000).
Putem identifica existența unei legături importante între fluxurile de investiții străine și liberalizarea comerțului internațional, având în vedere că importurile și exporturile directe între întreprinderile afiliate întreprinderilor multinaționale (schimburile intraîntreprinderi) reprezintă între 25-30% din comerțul internațional în cazul unor țări mari, întreprinderile multinaționale americane dețin ponderea în comerțul lor exterior (în S.U.A., 80% în 1989). Măsurile de liberalizare a comerțului exterior conduc la creșterea fluxurilor de investiții, atunci când întreprinderile multinaționale au posibilitatea să-și stabilească capacități de producție în țări cu costuri reduse, de unde pot exporta producția în condiții mai bune de promovare, pot să-și stabilească o rețea regională sau să-și integreze producția la nivel regional sau la scară globală.
Liberalizarea comerțului a fost un proces continuu în perioada postbelică, începând cu înființarea G.A.T.T. în 1947 și s-a accelerat în anii '80, mai ales în țările în curs de dezvoltare, în anul 1993 s-au încheiat negocierile în cadrul Rundei Uruguay și s-a hotărât înființarea Organizației Mondiale a Comerțului, care a început să funcționeze la l ianuarie 1995 ( Nicolae Sută– Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999).
Cu toată liberalizarea comerțului internațional și, în principal, reducerea substanțială a taxelor vamale, o serie de țări au recurs la măsuri de protecție netarifare pentru limitarea importurilor în anumite sectoare industriale (exemplu: Acordurile de autolimitare). Aceste măsuri au ridicat semne de întrebare cu privire la accesibilitatea unor piețe pentru exporturile directe și s-a recurs la câștigarea acelor piețe prin implantarea producției locale, ca urmare a efectuării unor investiții străine directe. Barierele netarifare, cuplate cu pericolul altor restricții comerciale, au încurajat în special multinaționalele japoneze să-și dezvolte producția de automobile într-o serie de țări, în special S.U.A., în a doua jumătate a deceniului opt.
O altă măsură de politică economică de natură să influențeze decizia întreprinderilor multinaționale în achiziționarea de active și acțiuni în diferite țări a fost și regimul cursului de schimb (C. Munteanu, C. Vâlsan – Investiții internaționale, 1995). Astfel, dacă moneda țării gazdă se depreciază față de moneda țării de origine, aceasta va influența pozitiv investițiile străine directe și viceversa. Scăderea dolarului față de yen, în a doua jumătate a anilor '80, a ieftinit activele (mijloace fixe) și acțiunile întreprinderilor din S.U.A. pentru întreprinderile din Japonia, iar investițiile japoneze directe au crescut. Totodată, creșterea substanțială a yenului, conjugată cu creșterea costurilor de producție și lipsa de forță de muncă înalt calificată în Japonia, au crescut prețurile exporturilor japoneze în așa măsură, încât a fost din ce în ce mai greu ca acestea să-și păstreze poziția pe piață. Astfel, localizarea producției în țările cumpărătoare a devenit vitală pentru întreprinderile din Japonia. Într-o bună măsură, însă, fluxurile de investiții străine directe au fost influențate de liberalizarea piețelor naționale și a comerțului cu servicii, care s-a accelerat în deceniul opt și a condus la încheierea Acordului privind serviciile în cadrul Rundei Uruguay.
În strânsă legătură cu posibilitatea de achiziții și fuzionări de întreprinderi, investițiile străine directe au fost stimulate și de procesele privatizării și liberalizarea regimului investițiilor străine. Rezultatele economice tot mai slabe ale multor întreprinderi de stat, creșterea datoriei publice și a deficitelor bugetare, instaurarea unui climat economic influențat de piață într-o mai mare măsură în anii '80. ca și necesitatea atragerii tot mai multor investiții străine directe au condus la adoptarea de programe de privatizare în toate regiunile lumii, permițând întreprinderilor multinaționale să participe la cumpărarea de acțiuni/active și la preluarea întreprinderilor locale (Son Liana – Teză de doctorat: Investițiile străine directe – proces catalizator în contextul globalizării economiei mondiale. Impactul lor în economia României, Timișoara, 2001).
În anul 1990, mai mult de 70 de țări aveau adoptate programe de privatizare, fenomen care a condus la vânzarea din proprietatea statului a unor active în valoare de peste 185 miliarde dolari (pentru perioada 1990-1992). La acestea se mai adaugă un volum de angajamente de investiții de 106 miliarde dolari. În țările dezvoltate, în câteva cazuri, privatizările au fost făcute prin vânzarea completă a întreprinderii către investitorii străini, iar în alte cazuri o parte din întreprinderea privatizată (între 15-20%) a fost oferită ca acțiuni pe piața internațională de capital, în țările în dezvoltare, restricțiile impuse investitorilor străini de a participa la programele de privatizare au fost mai mari, astfel că volumul investițiilor străine directe prin privatizare a fost mai mic decât în țările dezvoltate sau în țările din Europa Centrală și de Est.
Deși țările dezvoltate au început privatizarea înaintea celorlalte țări, la sfârșitul anilor '80 explozia privatizării a avut loc în țările în dezvoltare și în țările în tranziție din Europa unde pentru prima dată în 1992, valoarea privatizărilor a fost mai mare decât a celor din țările dezvoltate.
Chiar dacă nu există suficiente informații cu privire la participarea întreprinderilor multinaționale la procesul de privatizare în țările în dezvoltare, se estimează că ele au fost printre cumpărătorii importanți în America Latină și în Europa Centrală și de Est. Dintre toate regiunile lumii Europa Centrală și de Est a înregistrat cel mai mare procent din totalul investițiilor străine (circa 67%) realizat prin privatizare (5,2 miliarde dolari în perioada 1989-1992). în deceniul opt s-a produs o liberalizare a regimului investițiilor străine, în mai toate țările lumii, în special în țările în dezvoltare rămase în urmă. cât și în noile democrații din Europa Centrală și de Est, inclusiv fosta U.R.S.S. în 1991, amendamentele la regimul investițiilor străine în 30 de țări au avut caracter de liberalizare; în 1992, aproape toate țările despre care s-au putut obține date s-au orientat spre liberalizare. Nu numai că toate țările își doresc investiții străine directe, dar și concurează pentru atragerea lor și își dezvoltă politici promoționale corespunzătoare.
Integrarea regională, în principal Piața Unică din programul Uniunii Europene și Acordul de Comerț liber între S.U.A., Mexic și Canada (N.A.F.T.A) este un alt factor care a impulsionat fluxuri semnificative de investiții străine către și în cadrul acestor regiuni, întreprinderile multinaționale din aceste țări urmăresc să devină active în interiorul respectivelor regiuni, ceea ce a condus la o creștere mai rapidă a investițiilor străine directe în Uniunea Europeană decât în condiții normale, în același timp, întreprinderile deja implantate pe aceste piețe au început să-și reorganizeze și să-și raționalizeze activitățile pentru a-și lărgi orizontul la nivelul Uniunii. Acest proces a determinat intensificarea fluxurilor investiționale intraregionale și a impulsionat operațiunile de fuzionare și preluare de întreprinderi locale. Reacții similare a produs și încheierea Acordului de Comerț Liber în America de Nord. în același context se înscriu și Acordurile Europene semnate de țările Europei Centrale și de Est cu Uniunea Europeană și cu Asociația Liberului Schimb din Europa, dar rolul lor inițial corespunzător orizontului de timp al analizei de față poate fi apreciat ca fiind relativ limitat.
Structura economiei mondiale, caracterizată printr-un volum mare și în creștere de investiții străine directe și o producție internațională aflată într-un proces de integrare crescândă joacă, de asemenea, un rol important în evoluția ascendentă a fluxului de investiții străine directe. Influența sa este de lungă durată și se întinde dincolo de ultima jumătate a deceniului '80, proiectând continuarea aceleiași tendințe chiar în absența unor fenomene pe termen scurt sau a măsurilor de politică economică pe termen lung.
Creșterea investițiilor străine directe în perioada 1985-1991 a fost de 15% pe an, față de creșterea anuală a comerțului internațional de 13% și a produsului intern brut de 12%. în plus, generate de volumul stocului de investiții străine directe, vânzările întreprinderilor multinaționale și a filialelor acestora s-au dublat între 1985-1990.
Existența unui stoc de aceste dimensiuni constituie o bază solidă pentru o creștere susținută a investițiilor și a fluxurilor de resurse asociate cu aceste investiții în rețeaua mondială a întreprinderilor multinaționale, în același timp, creșterea continuă a respectivului stoc evidențiază capacitatea lui de a genera producție și venituri, inclusiv profituri din care o parte în continuă creștere se reinvestește .
Tendința de organizare a producției la scară regională sau globală implică faptul că, o parte tot mai mare a resurselor naționale (inclusiv de capital) sunt atrase în dezvoltarea unui sistem de producție integrat, în cadrul acestui sistem, tipologia tranzacțiilor internaționale s-a schimbat, chiar dacă activități importante (mai ales cele cu produse încorporate) nu sunt reflectate încă de unitățile de măsură convenționale ale fluxurilor de investiții, în plus, întreprinderile multinaționale au stabilit forme neconvenționale de legături directe de cooperare, de genul alianțelor strategice, contractelor de licență, contractelor de management, contractelor de subproducție și alte forme necuprinse în volumul statistic al investițiilor străine directe. Toate aceste forme convenționale și neconvenționale de relații între și în cadrul întreprinderilor multinaționale, între acestea și întreprinderile naționale, reprezintă peste 50% din producția mondială a sistemului producției internaționale integrate, care a atins punctul critic al funcționării sale pe baze proprii, fără, o influență prea mare din partea restului economiei mondiale. Acest proces va determina, la rândul său, creșterea în continuare a fluxurilor investițiilor străine directe și a altor forme de tranzacții internaționale (Nicolae Sută – Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999).
3.2. Efecte generate de investițiile străine directe la
nivelul economiilor țărilor gazdă
3.2.1. Efecte generate de influxul de capital
Rolul pe care poate să-1 joace influxul de capital în țările receptoare de ISD poate fi prezentat sintetic astfel:
• influxul de capital poate să suplimenteze resursele interne, acoperind sau reducând deficitul între economiile interne și necesarul de investiții. El poate conduce la utilizarea mai eficientă a resurselor locale;
• în mod indirect, activitatea CTN poate contribui la mobilizarea economiilor locale, care altfel ar rămâne nefolosite sau ar fi utilizate în activități mai puțin productive, prin oferirea unor oportunități de investiții atractive; pot fi stimulate și antrenate investiții ale unor firme locale în activități economice situate în amonte sau în aval față de obiectul de activitate al filialei străine;
• într-o perspectivă și mai largă, prezența și operațiunile CTN pot stimula, prin puterea exemplului, intrarea de alte fluxuri financiare, credite din partea unor agenții internaționale sau chiar asistență externă nerambursabilă. Ne permitem la acest punct un scurt comentariu, precizând că, cel puțin în unele cazuri, cum ar fi cele ale țărilor cu economie în tranziție, succesiunea este inversă: asistența financiară internațională, constând în creditele acordate de Banca Mondială sau în împrumuturile acordate de Fondul Monetar Internațional, contribuie la construirea unei anumite credibilități și atrage după sine intrarea fluxurilor investiționale private;
• beneficiile potențiale ale componentei financiare a ISD pot să fie reduse de o serie de aspecte cu efecte adverse. Procurarea de capital de pe piețele de implantare, prezentată mai sus ca un aspect pozitiv, poate avea efecte negative dacă economisirile locale ar fi putut fi utilizate mai eficient sub o altă formă. Pe de altă parte, investițiile directe private se pot dovedi o modalitate destul de costisitoare de atragere a capitalului străin, rata de profitabilitate a CTN situându-se mult peste rata dobânzii la împrumuturile pe termen lung, practicate pe piețele internaționale de capital.
În ceea ce privește dimensiunea cantitativă a aportului de capital al ISD, în majoritatea țărilor, raportul dintre acesta și nivelul formării interne brute a capitalului fix nu depășește, de regulă, 10%, deși este mai înalt în cazul unor țări precum Belgia și Luxemburg – peste 20%, Singapore – aproape 40% (Anda Mazilu, Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economică, București, 1999, pag. 134). În ciuda contribuției, în general, minore prin raportare la capitalul intern, resursele financiare furnizate prin ISD sunt importante pentru țările în dezvoltare, atât pe fondul reducerii, în ultimii ani, a altor fluxuri de capital străin publice sau private, cât și în virtutea asigurării unui echilibru necesar, invocat tot mai des, între împrumuturi și investiții în ansamblul fluxurilor de capital străin atrase de această categorie de state.
Modalitățile prin care influxul de ISD poate suplimenta capitalul intern sunt funcție de forma pe care o îmbracă respectivul influx. Cel mai evident impact îl au așa-numitele investiții pe loc gol – „greenfield investment” – care conduc la dezvoltarea de noi activități economice. Investițiile străine care realizează schimbarea formei de proprietate, cum ar fi privatizările sau preluările de firme -acquisitions – pot, de asemenea, să influențeze pozitiv stocul de capital intern în situația în care firma care a fost cumpărată ar fi fost, alternativ, închisă sau dacă, în general, performanțele sale sunt îmbunătățite în urma investiției străine. Chiar și afara unor astfel de prezumții, sumele care provin din vânzarea către investitorul străin pot fi reinvestite în țara-gazdă. Dacă în țările dezvoltate, cea mai mare parte a ISD o constituie preluările de firme, în țările în dezvoltare ponderea acestora este mai redusă, fie pe fondul unor restricții care sunt menținute, fie în condițiile lipsei sau insuficientei dezvoltări a unei piețe de capital. De aceea, se apreciază că efectul direct de sporire a stocului de capital intern prin ISD este mai important în aceste din urmă țări. De remarcat, însă, creșterea în ultimii 10-15 ani a privatizărilor realizate cu participarea capitalului străin în statele în dezvoltare, în perioada 1988-1992, dintr-un total de 60 miliarde dolari rezultate din vânzarea de active ale statului, circa 18,5 miliarde dolari au constituit ISD (UNCTAD, 1993).
O remarcă importantă privind impactul pur financiar al ISD se referă la faptul că investiția inițială poate fi urmată, în timp, de o serie de investiții secvențiale, generate fie de o modificare a factorilor locali, spre exemplu a legislației privind cota de participare străină admisă la capitalul unei întreprinderi, fie de strategia firmei investitoare care poate include, înaintea angajării depline, o tatonare a mediului economic local.
Orice ISD poate atrage investiții din partea firmelor străine care sunt asociate cu firma investitoare, acționând de o manieră indirectă în sensul sporirii resurselor de capital ale economiei-gazdă. Astfel de ISD asociate sunt realizate de companii care furnizează produse intermediare furnizorului inițial, sau care sunt distribuitori ai produselor finale ale acestora. În multe cazuri este vorba despre servicii a căror furnizare implică, în mod obligatoriu, stabilirea, implantarea pe piață. Investitorii asociați se pot dovedi indispensabili în virtutea unor vechi relații de afaceri sau în cazurile în care furnizorii interni nu pot asigura standardele de calitate cerute.
3.2.2. Efecte generate de transferul de tehnologie
Operațiunile CTN în economiile-gazdă generează o serie de efecte de antrenare și de externalități având ca element comun cunoașterea tehnologică, de care pot beneficia firmele locale. Respectivele efecte de antrenare și externalități sunt prezente, cu deosebire, atunci când transferul de tehnologie este realizat prin intermediul unei ISD. Or, aceasta se întâmplă, în cazurile în care obiectul transferului îl formează tehnologiile de ultimă oră sau cele care prezintă un interes special pentru CTN, tehnologii care nu sunt înstrăinate, nici măcar prin închirierea temporară a utilizării lor, fiind exploatate în afara spațiului național exclusiv prin filiale deținute în totalitate sau în majoritate de către firma-mamă. Prin urmare, firmele locale nu pot avea acces la astfel de tehnologii decât prin intermediul unor efecte de antrenare și externalități, cum ar fi:
• formarea de personal local calificat, cu un plus de experiență, fapt atestat de procentul ridicat de foști angajați ai filialelor CTN, care lucrează, ulterior în relații de subcontractare cu foștii lor patroni, precum și de numărul mare de manageri ai firmelor locale care s-au format în cadrul complexelor transnaționale;
• încurajarea apariției de noi întreprinzători în țările-gazdă prin încheierea între CTN și partenerii locali a unor contracte de licență pentru producerea și comercializarea unor produse secundare;
• presiunile concurențiale exercitate de filialele firmelor străine în țările-gazdă constituie un mijloc eficient de inducere a schimbării tehnologice și de îmbunătățire a productivității la nivelul firmelor locale.
Confruntate cu concurența străină, acestea pot eșua, fiind scoase de pe piață sau, dimpotrivă, prin ajustări la nivel tehnologic, operațional, valorificând cunoașterea mediului economic local pot să-și îmbunătățească performanța economică. Intrarea firmelor americane pe piețele Europei occidentale în perioada 1955-1975 a generat o accentuare a competiției în domeniile economice în care firmele locale dispuneau de o serie de competențe tehnologice, iar piețele l erau suficient de mari pentru a permite atât operațiunile firmelor locale, cât și pe cele ale firmelor străine.
Chiar și atunci când activitățile CTN conduc la crearea unor „enclave de înaltă tehnologie”, nevoia de personal și materiale locale conduce, în cele din urmă, la difuzarea competențelor tehnologice în economia receptoare.
Alte studii (Anda Mazilu, Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economică, București, 1999, pag. 152) ajung, însă, la concluzii contrare, experiența Marocului și a Venezuelei indicând, spre exemplu, lipsa transferului de tehnologie dinspre filialele firmelor străine și societățile mixte spre cele locale, pe baza unor motivații ținând de angajarea redusă a personalului autohton în poziții de vârf în managementul firmei, o foarte mică mobilitate a forței de muncă între firmele locale și filialele străine, puținele relații de subcontractare încheiate cu parteneri autohtoni, lipsa unor activități de cercetare-dezvoltare derulate de filiale și, în fine, lipsa de interes a transnaționalelor ce operează pe piața locală de a difuza propriile competențe concurenților locali.
Dincolo de efectele de antrenare și externalitățile generate, un alt efect dezirabil vizează sporul de productivitate pe care tehnologiile introduse de CTN în economiile-gazdă îl pot asigura, o întrebare care a fascinat analiștii problemei pentru o perioadă de peste 30 de ani este dacă productivitatea filialelor CTN este mai mare decât cea a firmelor locale concurente. Indiferent de metoda de cercetare adoptată, concluzia a fost aceeași: productivitatea filialelor firmelor străine este mai ridicată decât cea a concurenților locali dintr-un anumit segment de activitate economică. Dacă facem, de altfel, trimitere la teoriile producției internaționale, regăsim ideea conform căreia o firmă nu adoptă decizia de a face o investiție străină directă și, deci, de a dezvolta active productive în străinătate decât în virtutea unor avantaje de proprietate și internalizare care îi permit operarea mai eficientă decât concurenții locali, într-o măsură suficient de mare pentru a asigura inclusiv suportarea costurilor implicate de operarea într-un mediu economic, politic, social străin. Capacitățile tehnologice ale CTN au o importanță semnificativă în determinarea sporului de performanță economică al acestora.
Ca o consecință a productivității mai ridicate, precum și pentru menținerea și chiar îmbunătățirea acesteia, CTN exercită, de regulă, presiuni asupra furnizorilor interni pentru inputuri de calitate sau îi supun pe aceștia confruntării cu furnizorii străini, în anumite cazuri, tradiționali pentru CTN. Specialiștii apreciază că o astfel de dinamică explică parțial creșterea de ansamblu a productivității factorilor de producție în Malaesia, după liberalizarea regimului ISD la mijlocul anilor '80. În paralel, s-a constatat o reducere a decalajului de productivitate dintre filialele CTN și firmele locale în industriile care au cunoscut un aflux substanțial de ISD (UNCTAD, World Investment Report, Transnational Corporations and Competitiviness, 1995, pag. 15).
Politicile statelor-gazdă sunt un important, dacă nu cel mai important, factor exogen care influențează diseminarea tehnologiilor generate de CTN, impactul tehnologic al CTN asupra mediului economic receptor. Guvernele pot avea diverse atitudini față de influxul tehnologic deținut sau controlat de CTN, precum și circumstanțele în care respectivele atitudini se pot bucura de un succes maxim.
3.2.3. Efecte generate de practicile manageriale și organizaționale
Se poate afirma că tot mai frecvent în perioada contemporană, practicile manageriale și organizaționale (PMO/ Sintagma este utilizată de Anda Mazilu în cartea sa, Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economică, București, 1999) sunt cele care creează diferența în termenii performanței, în contextul în care anumite tehnologii devin standardizate, iar costurile procurării capitalului converg. Pentru firmele transnaționale, problema inovării în materie de PMO astfel încât să-i permită operarea eficientă în mai multe medii economice este de o importanță vitală.
Practicile manageriale și organizaționale sunt extrem de diverse și numeroase:
– în domeniul strategiilor de internaționalizare, firmele trec tot mai mult de la strategia filialei cu autonomie funcțională la strategii de integrare funcțională (descentralizarea activității complexelor transnaționale);
– în domeniul desfășurării procesului de producție propriu-zis, s-a trecut la dezvoltarea sistemelor „just-in-time”, a producției flexibile în detrimentul metodelor specifice producției în masă;
– în domeniul relațiilor de muncă și resurselor umane se practică formule diverse: salarizare direct proporțională cu rezultatul muncii, lucrul în echipă, rotația posturilor;
– în procesul decizional s-a conturat ideea de descentralizare a deciziei, de adoptare a ei la nivelul funcțional direct vizat, trecându-se la managementul flexibil;
– în sfera relațiilor cu furnizorii se regăsesc atât raporturile clasice (selectarea în funcție de preț), relațiile în rețea sau un nou tip de relații cu furnizorii, bazate pe încredere și cooperare, pe calitatea și livrarea la termen a produselor și serviciilor.
CTN se situează în avangarda procesului de schimbare organizațională și managerială pentru că sunt silite să inoveze și pentru că au o mai mare abilitate de a dezvolta aceste sisteme și practici. Nevoia de inovare vine din faptul că CTN operează în sectoare economice extrem de dinamice, simultan în medii diferite și susțin inovarea tehnologică.
Practicile perfectate la nivelul firmei-mamă sunt diseminate către filialele din țară și străinătate, însă există și situația când acumularea de expertiză managerială și organizațională a filialelor din străinătate s-a întors printr-un flux invers la firmele-mamă. Realitatea atestă, în principal, prima variantă.
Succesul transferului de PMO în economiile- gazdă depinde de o serie de factori. Diferențele culturale generale și de cultură în afaceri în special sunt importante în cazul în care este vorba de PMO care au încărcătură semnificativă din acest punct de vedere, transferul acestora într-un mediu cultural diferit dovedindu-se nelucrativ, chiar în cadrul complexelor CTN.
O altă categorie de factori care influențează transferul de PMO o constituie forma pe care o îmbracă implantarea pe noua piață: societate mixtă, achiziție, filială de sine stătătoare. În situația preluărilor de firme, posibilitatea transferului poate îmbrăca aspecte diferite, reflectând fie nevoia de menajare de sensibilități, fie rigiditățile existente în organizația achiziționată. Pe de altă parte , însă, el se poate dovedi de neevitat, în contextul în care este absolut necesar pentru eficientizarea activităților.
3.2.4. Efecte macroeconomice
Investițiile străine directe au efecte nemijlocite asupra balanței comerciale. Realizarea practică a investițiilor determină, la momentul inițial, import de mașini și utilaje, finanțate de investitorul străin, în acest fel se rezolvă blocajul determinat pe de o parte de lipsa de valută la nivelul statului sau a întreprinzătorilor autohtoni pentru a realiza importurile respective și, pe de altă parte, de lipsa din producția internă a utilajelor respective (cu parametrii tehnici competitivi).
În cazul în care investitorul străin produce prioritar pentru export, atunci, în funcție de destinația încasărilor, există posibilitatea unui efect pozitiv asupra balanței comerciale. Tot un efect pozitiv se poate obține și în cazul producției pentru piața internă, dacă în acest fel se realizează substituirea unor importuri.
Investițiile străine directe determinate de participarea la procesul de privatizare pot avea efecte favorabile asupra balanței de plăți externe, furnizând valori importante de capital în perioade critice.
Investițiile străine directe au efecte și asupra veniturilor bugetare. Efectul net este dificil, dacă nu chiar imposibil, de cuantificat, totuși vom menționa unele din efectele posibile.
Acordarea de facilități fiscale are un efect imediat de reducere a veniturilor bugetare. Acest efect nu trebuie însă calculat mecanic, deoarece nu este clar câte firme (și deci câți plătitori de impozite) ar fi apărut în absența facilităților. Pe de altă parte, dezvoltarea afacerilor determinată de acordarea de facilități sau de o fiscalitate joasă, face ca numărul întreprinderilor și volumul lor de activitate să crească, ceea ce înseamnă mai multe venituri la buget.
Acordarea de facilități financiare (acoperirea unei părți din valoarea investiției) este cert o ieșire din buget, după cum creșterea șomajului datorată privatizării (inclusiv cu investitori străini) înseamnă cheltuieli în plus la buget. Dar, realizarea de întreprinderi viabile ca rezultat al privatizării, înființarea de firme competitive cu capital străin care beneficiază de facilități, dar care pot antrena firme din industria orizontală înseamnă creșteri ale încasărilor bugetare.
Economiile în tranziție au nevoie într-o măsură mult mai mare de investiții decât economiile consolidate. Acest fapt este explicabil prin faptul că economiile în tranziție au fost confruntate după 1990 cu o criză structurală care a necesitat crearea de capacități de producție noi sau modernizarea celor existente.
În acest context, investițiile străine directe urmau să aibă implicații pozitive la nivel macroeconomic prin stimularea activității de investiții interne și îmbunătățirea calitativă a investițiilor.
Investițiile străine directe, au avut, în țările în care au atins nivele semnificative și efecte asupra balanțelor macroeconomice. Reducerea investițiilor interne finanțate de stat, și preluarea de către investitorii străini a unei părți din aceste investiții, a contribuit la o situație mai bună a balanței de plăți prin reducerea volumului de bunuri de capital importate. Totodată, un volum ridicat de investiții străine directe a determinat și o modificare a structurii sectoriale și o îmbunătățire a nivelului tehnic.
O altă implicație pozitivă a investițiilor străine directe asupra economiilor în tranziție este determinată de contribuția lor la creșterea economică. Acest fapt se produce în moduri diferite, după cum investiția străină ia forma unei investiții noi sau a unei participări a investitorului străin la privatizare. În cazul investiției noi, contribuția la creșterea economică este evidentă, prin aceea că se creează o nouă capacitate de producție, locuri de muncă noi, un nou consumator și plătitor de taxe în economie.
În cazul participării la privatizare, efectul pozitiv asupra creșterii economice rămâne, chiar dacă, de cele mai multe ori, preluarea unei întreprinderi de investitorul străin a însemnat reducerea numărului de locuri de muncă. Explicația constă în faptul că investitorul străin, chiar restrângând activitatea, a menținut viabil un agent economic care altfel probabil că nu ar fi supraviețuit pe termen lung în noul climat economic concurențial.
Pentru economiile în tranziție investițiile străine directe au un impact direct asupra procesului de privatizare. Dat fiind volumul mare de capital implicat în procesul de privatizare din fiecare țară, este evident că în absența investitorilor străini nu se poate vorbi în mod real de o privatizare pe scară largă. Acest fapt este cu atât mai evident în cazul privatizării utilităților publice (telecomunicații, energie, apă, poștă etc.) sau a firmelor de mari dimensiuni, în care valorile de ordinul miliardelor de dolari elimină practic posibilitatea participării investitorilor autohtoni.
Efectul imediat al investițiilor străine în privatizare este complex și uneori înșelător. Astfel, dincolo de încasarea unei sume mari de. către statul respectiv, apar efecte mai puțin plăcute precum reducerea drastică a personalului și reducerea capacităților de producție. Privind lucrurile în perspectiva istorică, efectul investițiilor străine în privatizare, este net pozitiv deoarece, pe de o parte, are loc o creștere a productivității muncii și calității în întreprinderile privatizate și, pe de altă parte, nu există o alternativă reală pentru menținerea întreprinderilor și a personalului în forma moștenită de la sistemul central planificat.
3.3. Efecte ale investiției străine asupra țării de origine
3.3.1. Efecte asupra activității economice
Investiția străină ar trebui să înlocuiască o investiție care nu este realizată „pe loc”, producția și ocuparea ar trebui să se reducă în raport cu nivelele pe care le-ar fi atins, dacă investiția ar fi fost făcută în țara de origine. Cu toate acestea, investiția în sectorul primar sau în producția de bunuri intermediare poate fi benefică, dacă asigură resurse de aprovizionare cu materii prime la un cost mai mic sau forță de muncă eficientă și mai ieftină, contribuind la refacerea competitivității produselor finale sau la asigurarea supraviețuirii unor segmente de producție. Această investiție poate antrena exportul de bunuri de echipament și intermediare din producția realizată în țara de origine a multinaționalei.
Investiția în diverse ramuri industriale apare însă mai problematică, întrucât ea antrenează o concurență străină mai puternică care utilizează tehnici de producție similare, dar beneficiază de costuri salariale mai reduse. Industriile intensiv consumatoare de muncă par condamnate în țările industrializate. Din experiența țărilor europene a reieșit că este iluzorie încercarea de menținere a acestor industrii în țările dezvoltate, resursele putând fi mai bine utilizate în sectoarele în care beneficiază de avantaje comparative.
O parte a investiției directe poate fi finanțată prin împrumuturile pe piețele externe, ceea ce permite să nu opereze o reducere a fondurilor care pot fi disponibile pentru industria națională, în sectoare cu avantaje comparative.
În ceea ce privește ocuparea și remunerarea factorilor de producție, investiția străină tinde, în general, să reducă cererea de muncă puțin calificată, dar crește relativ cererea de muncă calificată: activitățile cu valoare adăugată ridicată tind să se concentreze în țările dezvoltate, ceea ce duce la o creștere a valorii muncii calificate.
3.3.2. Efecte asupra balanței de plăți
În țara de origine se insistă asupra faptului că, odată investiția realizată, profiturile ce se constituie vor reprezenta o scurgere anuală serioasă în din contul balanței sale de plăți. Efectele sunt privite pe termen scurt, în timp în ce țara de primire efectele sunt privite pe termen lung. Efectele pozitive și negative se întrepătrund, fiind dificilă o apreciere anticipată.
Efectele negative sunt imediate: ieșirea capitalurilor necesare pentru cumpărarea unor întreprinderi străine sau creării de filiale; în primii ani filiala va recurge la economiile firmei-mamă pentru a asigura dezvoltarea sa și fondurile necesare, finanțarea noilor investiții.
Fondurile investite sunt adesea recuperate în intervale cu atât mai scurte cu cât investiția apare mai riscantă și o parte a cheltuielilor de investiții în exterior poate fi finanțată cu capitaluri străine, astfel numai o parte a investiției totale corespunde, cu adevărat, ieșirilor de capitaluri înregistrate în balanța de plăți. Balanța înregistrează ieșiri de devize legat de plata efectuată de societatea mamă pentru importurile de produse și semiproduse fabricate de filială și care înlocuiesc vechea producție autohtonă.
În același timp, fluxurile de mărfuri care tranzitează frontiera se modifică în sensul creșterii importurilor și reducerii vechilor exporturi. Aceste fluxuri trebuie să fie privite cu circumspecție, în măsura în care, practica prețurilor de transfer permite apariția profiturilor contabile în țara în care are aplicare impunerea mai mică pe profit.
Efectele pozitive. Firma-mamă înregistrează venituri în devize legate de vânzarea know-how-ului, de vânzarea bunurilor de echipament, piese de schimb etc. repatrierea rapidă a profiturilor filialei poate da naștere unor efecte pozitive nete și în timp să transforme filiala- mamă în rentieră a capitalului său tehnologic. Pe de altă parte, tehnicienii și managerii expatriați continuă să facă o parte din cheltuielile lor pe teritoriul național și repatriază o parte importantă din salariile lor.
În ceea ce privește balanța de plăți a țării de origine, se poate spune că investitorul înregistrează un randament corect din fondurile sale și că valoarea actualizată a fluxurilor de câștiguri nete este egală sau superioară valorii actuale a investiției. Dacă țara nu poate suporta o investiție în străinătate, aceasta înseamnă că rata de actualizare privată pe care o utilizează investitorul pentru a efectua calculele este eronată (prea slabă) sau că investitorul supraevaluează valoarea investiției. Firmele pot fi induse în eroare de celelalte firme care se extind în străinătate, ele grăbindu-se să le imite, fără a calcula serios randamentul investiției.
Concluzia este că efectele investiției directe asupra balanței de plăți a țării de origine depind de ipoteza de referință imaginată, atunci când investiția nu are loc.
3.4. Efectul investițiilor străine directe asupra creșterii
economiei mondiale
Contribuția întreprinderilor multinaționale la procesul de creștere economică și dezvoltare este tot mai evidentă și tot mai mult recunoscută. Analiștii au integrat investițiile străine directe în 2 teorii despre creșterea economică și dezvoltarea internațională; alături de beneficiile din fluxurile de comerț exterior, se vorbește tot mai mult de beneficiile din fluxurile de investiții străine directe.
Politicienii din majoritatea statelor și-au schimbat total atitudinea, privind spre o tot mai mare deschidere la atragerea investițiilor străine directe, apreciind acum și activitatea întreprinderilor multinaționale. Această reorientare s-a produs mai ales în țările în dezvoltare, unde au fost adoptate în ultimul deceniu o serie de măsuri de liberalizare a regimului investițiilor străine directe, în contextul în care tot mai multe țări concurează pentru atragerea de investiții străine. Experiența și succesul țărilor nou industrializate din Asia de Sud-Est, care au atins ritmuri înalte de dezvoltare cu participarea substanțială a întreprinderilor multinaționale, au resuscitat analiza raportului între întreprinderile multinaționale și creșterea economică. Această legătură este și mai evidentă prin prisma evoluțiilor din deceniile 70 și '80. Multe țări în dezvoltare s-au împrumutat masiv de pe piețele internaționale în anii '70 pentru a stimula creșterea economică, cu intenția de a evita investiții controlate de străini.
Dacă în deceniul '70, investițiile străine directe, producția internă și investițiile interne au crescut în același ritm, pe parcursul deceniului '80 fluxurile de investiții străine directe au crescut mai repede decât investițiile interne în lume și decât producția internă, în condițiile în care capacitățile noi au rămas constante, iar contribuția întreprinderilor multinaționale și a filialelor acestora în producția totală a fost în creștere, rezultă că investițiile străine directe au fost mai eficiente.
În perioada 1985-1990, investițiile străine directe au crescut aproape de patru ori mai repede decât producția internă și aproape de două ori mai repede decât investițiile interne (U.N.C.T.A.D., World Investment Report, 1993). În ciuda faptului că, în aceeași perioadă, investițiile străine directe în țările în dezvoltare au crescut mai încet decât în țările dezvoltate, creșterea lor a fost de peste două ori mai mare decât investițiile interne și decât producția internă, în structura investițiilor străine directe, investițiile în capacități de producție noi și majorarea de capital în întreprinderile existente, prin fuzionare de întreprinderi sau achiziționare de acțiuni, ar putea contribui considerabil în continuare la mărirea investițiilor interne (formarea de capital).
Deși cota de participare a investițiilor străine directe în producția internă este mică în comparație cu investițiile interne, valoarea ei este în continuă ascensiune datorită creșterii mai rapide a investițiilor externe în comparație cu investițiile interne. Tot în deceniul '80, fluxurile de investiții străine directe au crescut mai mult decât schimburile comerciale și transferul de tehnologii. Evident, investițiile străine directe sunt tot mai mult legate de creșterea celorlalte două tipuri de fluxuri. Se estimează că tranzacțiile cu drepturile de autor și taxele de licență (care includ folosirea mărcilor comerciale, a proceselor, tehnicilor de fabricație, a patentelor și drepturilor de autor) între întreprinderile multinaționale și întreprinderile legate între ele prin relații de proprietate, reprezintă peste 80% din valoarea tuturor acestor tranzacții.
De asemenea, comerțul intraîntreprinderi este estimat la 25-30% din comerțul mondial, deși este substanțial mai mare pentru anumite țări. Astfel, creșterea volumului drepturilor de autor, a taxelor de licență și a comerțului internațional este strâns legată de creșterea investițiilor străine directe. Dacă în perioada '70-'80 acestea au avut același ritm de creștere, decalajele au apărut în perioada '80-'90. Din 1985, investițiile străine directe au crescut de 1,5 ori mai mult decât încasările din drepturile și taxele de licență, și aproape de 2,5 ori mai mult decât exporturile.
Fluxurile de investiții străine directe au crescut mai repede decât schimburile comerciale sau transferurile de tehnologii atât în țările dezvoltate (mai mult), cât și în țările în dezvoltare (mai puțin) dar, evident, nu în același ritm.
La sfârșitul deceniului trecut, investițiile străine directe au devenit sursa principală de capital străin privat în majoritatea țărilor în dezvoltare. Este evident, că investițiile străine directe sunt de preferat altor surse de capital, având în vedere că ele nu creează datorie pentru țara respectivă, iar ieșirile de capital pe care le implică (cum ar fi repatrierea profiturilor) depind de rezultatele economice ale întreprinderii, răspunzând atât interesului specific al investitorului, cât și al statului care încurajează creșterea economică.
Între 1986-1990, intrările de investiții străine directe au reprezentat 75% din fluxurile de capital pe termen lung din surse private (excluzând creditele negarantate) pentru 93 de țări în dezvoltare importatoare de capital, comparativ cu 30% în perioada 1980-1985. La mijlocul anilor '80, fluxurile de investiții străine directe au depășit fluxurile rambursărilor nete la împrumuturile din surse private. Astfel, aceste fluxuri au devenit principala sursă de economisiri externe pentru țările în dezvoltare importatoare de capital, contribuind la acoperirea decalajului dintre rata economisirilor/rata investițiilor, existent în multe din aceste țări. în felul acesta, investițiile străine directe contribuie la atingerea potențialului lor de creștere economică.
În raport cu fluxurile de capital din surse oficiale, poziția investițiilor străine directe nu s-a schimbat semnificativ. Plățile din asistență oficială (împrumuturi) de dezvoltare pentru țările în dezvoltare de la țările membre O.C.D.E. au crescut în anii '80 în același ritm cu fluxurile de investiții străine directe (la valoarea nominală), în principal datorită creșterii asistenței bilaterale pentru dezvoltare. La dimensiunea lor totală, asistența oficială pentru dezvoltare este substanțial mai mare și ea are încă un rol important pentru țările în dezvoltare (mai mare în cazul țărilor celor mai puțin dezvoltate și mai mică în cazul țărilor cu datorii mari, unde fluxurile de investiții străine directe depășesc asistența oficială pentru dezvoltare).
În cadrul surselor private de capital, fluxurile internaționale de investiții de portofoliu au crescut rapid în deceniul '80 (cu un procent anual de 9%). în principal, aceste investiții sunt destinate țărilor dezvoltate și numai un număr mic de țări în dezvoltare participă la aceste investiții, datorită inexistenței sau dimensiunii reduse a piețelor organizate de capital, în țările dezvoltate investițiile de portofoliu au crescut rapid datorită, în principal, dezvoltării operațiunilor investitorilor instituționali (fonduri de investiții, fonduri de pensii, societăți de asigurare).
Deși piața de valori a jucat un rol restrâns în atragerea capitalului străin în țările în dezvoltare, includerea investițiilor de portofoliu în fluxurile de capital privat a redus, în termeni relativi, importanța investițiilor străine directe în ansamblul fluxurilor de capital privat, în special în cea de-a doua jumătate a deceniului '80. Dezvoltarea rapidă a investițiilor de portofoliu în această perioadă (cu fluctuații mai mari decât investițiile străine directe) s-a petrecut, mai ales, în Asia de Est, Sud-Est și Sud, la care s-au mai adăugat emisiunile de obligațiuni în câteva țări din America Latină. Creșterea investițiilor de portofoliu poate fi atribuită înlăturării unui număr de restricții pentru participanții străini pe piețele de capital și liberalizării cursului de schimb în multe țări în dezvoltare. Deschiderea piețelor de valori investitorilor străini ar putea stimula și creșterea fluxurilor de investiții străine directe, pe măsură ce investitorii dețin o parte mai importantă din acțiunile întreprinderilor locale. Totuși, după recenta criză financiară din Mexic (l ianuarie 1995), majoritatea organismelor financiare internaționale recomandă, mai degrabă, investițiile străine directe, care sunt mai stabile pe termen lung, decât investițiile de portofoliu.
Reflectând importanța crescândă a investițiilor străine directe, activitatea întreprinderilor multinaționale a devenit tot mai importantă pentru economia națională a fiecărei țări primitoare (gazdă). Mai precis, ponderea în totalul exporturilor, vânzărilor și activelor care revin întreprinderilor multinaționale și filialelor acestora este nu numai importantă, dar a și crescut în ultimul timp. Ponderea fluxurilor de investiții străine directe în totalul investițiilor interne, care arată rolul important al acestora în formarea de capital (între 5-20%), s-a dublat în cea mai mare parte a țărilor dezvoltate și în dezvoltare în 1990 față de 1970, după o perioadă de scădere între 1976-1980. Evoluția este diferențiată pe zone geografice și grupuri de țări (Africa a cunoscut o reducere la jumătate în 1976-1980 față de 1970 și apoi o tendință de revenire în 1990).
Participarea stocului de investiții străine directe în produsul intern brut, un indicator care arată importanța acestor investiții în raport cu dimensiunea economiei, a crescut tot mai mult de-a lungul timpului, variind la nivelul anilor 1988-1989 între circa 20% (Australia, Canada, Olanda, Hong-Kong, Chile) și aproximativ 5% (Austria, Franța, Italia, Suedia, Coreea, Pakistan ș.a.), cu o medie de circa 10% la majoritatea celorlalte țări (Portugalia, Spania, S.U.A., Indonezia, Sri Lanka, Thailanda, Brazilia, Columbia etc.). în profil sectorial, ponderea investițiilor străine directe a fost mai mare în sectorul secundar (industria prelucrătoare) decât în servicii sau în industria extractivă (cu câteva excepții).
Activitățile întreprinderilor multinaționale sunt mult mai complexe și impactul lor în economiile naționale ale țărilor gazdă este mult mai mare decât dezvăluie datele statistice. Efectul indirect al activității lor se reflectă în comenzile transmise întreprinderilor naționale, crearea de noi locuri de muncă, încurajarea industriei orizontale, exportul indirect etc. În concluzie, investițiile străine directe au devenit tot mai importante în raport cu producția, comerțul, transferul de tehnologii și fluxurile de capital din economia mondială, întreprinderile multinaționale jucând un rol tot mai important în economiile naționale ale țărilor gazdă (Anda Mazilu– Transnaționalele și competitivitatea, o perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999).
Pentru o bună parte a țărilor în dezvoltare, impactul calitativ al investițiilor străine directe și importanța lor în modelarea unui nou sistem economic internațional depășește dimensiunea lor cantitativă în procesul de creștere economică. Astfel, activitatea lor poate constitui o forță puternică pentru creșterea eficienței alocării resurselor pe scară largă și un canal de transmitere a impulsurilor economice, ca producție, tehnologie și calitate a muncii.
Întreprinderile multinaționale au devenit o importantă sursă de tehnologii "soft" cum sunt cunoștințele, pregătirea profesională si capacitatea organizatorică, elemente de importanță crucială pentru producția de bunuri și servicii moderne. Ele au devenit principalele mijloace prin care un număr crescând de țări sunt integrate în economia mondială.
Una din trăsăturile fundamentale ale contextului mondial în schimbare este valul în creștere al sectorului privat, inclusiv rolul lui în multe sectoare de servicii rezervate, în mod tradițional, în multe țări, sectorului de stat. Dovadă că, în perioada 1986-1988, într-un număr de țări în dezvoltare ponderea în PIB a investițiilor private a crescut de la 10% la 12%, în timp ce ponderea investițiilor sectoarelor publice a scăzut de la 8% la 7,5%.
În legătură cu tendința de extindere a sectorului privat în economie, țările care anterior adaptaseră politici de dezvoltare ”orientate spre interior” au adoptat din mai multe considerente politici schimbate, „orientate spre exterior”, liberalizând comerțul, investițiile străine directe și regimul de control al cursului de schimb și punând mai mult accent pe o participare mai intensă în cadrul sistemului economic global. Aceste schimbări au fost încurajate și de exemplul ritmurilor înalte de creștere în țările Asiei de Sud-Est, care au devenit modele ale aplicării strategiilor "orientate spre exterior", iar participarea intensă în sistemul economic internațional a jucat un rol crucial (chiar dacă, în multe cazuri, politica de stat rămâne intervenționistă). Alt factor 1-a constituit și criza datoriilor externe din anii '80. Aceasta a limitat posibilitatea strategiilor de dezvoltare dominate de stat și a forțat la programe de ajustare structurală menite să încurajeze creșterea ponderii sectorului privat prin politici "orientate spre exterior", care să nu creeze datorii externe. Orientarea spre forțele pieței a fost chiar mai dramatică în Europa Centrală și de Est, unde sistemele de economie centralizată s-au prăbușit. Același fenomen s-a remarcat însă și în China, America Latină, iar mai recent, în Africa.
Liberalizarea, privatizarea și reforma fiscală sunt toate expresii ale reorientărilor fundamentale în politicile economice în multe părți ale lumii. Consecința a fost creșterea competiției între întreprinderi, țări și zone geografice, cu contribuția întreprinderilor multinaționale ca actori principali pe piața mondială.
După 1970, producția a devenit mai puțin intensivă m materiale și mai mult determinată de cunoaștere, calificare și tehnologii. Mai mult, noile tehnologii de comunicații au redus distanțele dintre țări, iar noile magistrale electronice ale epocii informaționale joacă același rol cu "Sistemul de căi ferate în procesul industrializării. Noile tehnologii de comunicații fac posibilă o internaționalizare mai mare decât a fost posibilă înainte. Cu toate acestea, capacitatea tehnologică în a prelucra și trimite informații s-a dezvoltat mult mai repede decât capacitatea de adaptare organizatorică. Chiar dacă efectele economice ale acestor evoluții sunt numai la început, există deja semne evidente că apar elementele unui nou sistem de producție global, în care întreprinderile multinaționale se află în avangarda generării, aplicării și transferului de noi tehnologii.
Noile strategii presupun că o mare parte din aceste tehnologii sunt generate de întreprinderile multinaționale, iar la rândul lor, întreprinderile multinaționale sunt un mijloc de transfer de tehnologii în țările gazdă. Această tendință, combinată și cu creșterea cheltuielilor necesare dezvoltării cercetării și tehnologiilor sofisticate, arată că țările dezvoltate sau în dezvoltare, își restrâng tot mai mult baza tehnologică națională și se bazează tot mai mult pe investițiile străine directe pentru a obține tehnologiile de care au nevoie pentru creșterea competitivității lor.
Totodată, dacă întreprinderile multinaționale nu transferă tehnologiile firmelor locale, ci le mențin numai la nivel multinațional, asupra căruia țările au un control mai limitat, sporește pericolul ca țările respective să-și piardă competitivitatea tehnologică. De aceea, pe măsura dezvoltării permanente a tehnologiilor, țările în dezvoltare trebuie să-și dezvolte infrastructura și resursele umane pentru a le absorbi de la întreprinderile multinaționale.
O mare contribuție la globalizarea economiei mondiale și-au adus-o măsurile de deregularizare și transformările macroeconomice. Globalizarea producției determină o schimbare permanentă a felului în care țările dezvoltă avantajele lor competitive, în urma procesului de globalizare, sunt țări care s-au specializat într-un sector industrial (exemplu, motoare de autoturisme, semiconductori etc.), care dețin și poziții cheie pe piața mondială în acel sector. Globalizarea înseamnă că. granițele care delimitează un anumit sector industrial se întind, mai degrabă, de-a lungul mai multor țări, decât în cadrul frontierelor naționale (Charles Oman – Policy competition for FDI. A Study of Competition among Governments to Attract FDI, March, 2000).
Până nu demult cea mai mare parte a investițiilor străine directe în țările în dezvoltare urmăreau resurse naturale, o piață nouă (mai ales în țările care aveau protejată industria locală) sau surse de export, beneficiind, în principal, de forța de muncă ieftină, în toate aceste cazuri, contribuția investițiilor străine directe la creșterea economică era limitată de avantajele comparative ale țării gazdă într-un anume domeniu de activitate; dacă, de exemplu, costul forței de muncă creștea, investițiile cu costuri fixe reduse puteau fi reamplasate în locuri cu costuri mai mici.
Strategiile globale au înlăturat însă aceste limite; investițiile întreprinderilor multinaționale au ca obiectiv, din ce în ce mai mult, atât piețele interne, cât și exportul, iar forța de muncă ieftină nu mai este totdeauna motivația primordială a corporațiilor globale ce operează în industriile cu tehnologii de vârf. Mai multe țări în dezvoltare, care la început au oferit doar un cost redus al forței de muncă, au reușit să-și dezvolte capacitatea tehnologică a forței lor de muncă, astfel încât, mai nou, pot să atragă interesul întreprinderilor multinaționale chiar dacă forța de muncă a devenit mai scumpă, dar de o calitate superioară.
În aceste condiții, investițiile străine directe pot fi considerate un factor propulsator al dezvoltării dinamice a avantajelor comparative în măsura în care întreprinderile multinaționale ridică nivelul de producție al filialelor lor de la operațiuni de asamblare simplă la producții mult mai complexe, folosind tehnologii noi, integrate în rețeaua de producție a filialelor lor în străinătate.
Aceste strategii și impactul lor nu se pot aplica în aceeași măsură la sectorul de servicii, în cele mai multe cazuri întreprinderile multinaționale stabilesc filiale care reproduc în țările gazdă proporțiile factorilor din țara de origine. Schimburile inter-întreprinderi din servicii sunt. de obicei, mai reduse decât în industria prelucrătoare. O mare parte din investițiile străine în servicii aduc, mai degrabă, un transfer de tehnologii "soft" (pregătire, cunoștințe, rețete etc.), ele contribuind în același timp Ia formarea unui mediu atractiv pentru alte investiții (Anda Mazilu– Transnaționalele și competitivitatea, o perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999).
CAPITOLUL IV
Investițiile străine directe în ROMÂNIA
4.1. Rolul investițiilor străine directe în contextul tranziției
economiei României
În esența sa, tranziția est-europeană este un proces structural și nu unul macroeconomic. Ca atare, problema ei centrală este una de natură alocațională: eliminarea intervenției excesive a statului în economie și reducerea gradului de alocare ineficientă a resurselor.
În România, planificarea centralizată și industrializarea forțată au lăsat ca moștenire un grad extrem de înalt de alocare greșită a resurselor, a cărei adevărată magnitudine a fost scoasă la iveală doar odată cu liberalizarea prețurilor. Expresia sintetică a acestei proaste alocări a resurselor o reprezintă structura de ramură a economiei românești care, pe de o parte, este diversificată la extrem, cu mult peste potențialul conferit de înzestrarea cu resurse și, pe de altă parte, este dezarticulată în raport cu volumul și, mai ales, prioritățile nevoilor sociale. Rezultatul îl reprezintă o structură industrială puternic distorsionată: hipercentrată pe baza unor legături în lanț, supradimensionată, puternic energo-intensivă, concentrată regional (ASE – Economie, 2000 ).
În acest context, rolul capitalului străin decurge nu atât din necesitatea suplimentării resurselor financiare ale țării, cât mai ales din contribuția sa structurală la însuși procesul de reformă economică. Aceasta, deoarece capitalul străin reprezintă acum mai mult decât un simplu flux de resurse externe; el este de fapt suportul principal pentru efectuarea unor inevitabile ajustări structurale prin care economia românească să poată ieși din încorsetarea structurii moștenite de alocare ineficientă a resurselor, care o paralizează în prezent, și să se poată înscrie în procesul propriu-zis de reformă economică structurală.
De aceea, impactul capitalului străin asupra economiei românești este dublu. Pe de o parte, ca flux financiar, capitalul străin joacă un rol complementar în contextul tranziției, întrucât el suplimentează resursele financiare limitate ale țării în efortul de inversare a tendinței din primii patru ani de reformă, anume de deteriorare continuă a stării economiei. În acest sens, un flux imediat și masiv de capital străin sub formă de împrumuturi, credite și investiții directe poate reprezenta un sprijin hotărâtor pentru politica guvernamentală vizând așezarea sistemului financiar-monetar intern pe fundalul finalizării efective a procesului de liberalizare a prețurilor (printr-un control sever al masei monetare, al cheltuielilor bugetare și al dinamicii salariilor, precum și prin reducerea și eliminarea treptată a subvențiilor bugetare și nebugetare pentru întreprinderile nerentabile, liberalizarea cursului de schimb al monedei naționale și pregătirea convertibilității depline a acesteia și prin finalizarea procesului de liberalizare a schimburilor externe).
Pe de altă parte, ca flux investițional, capitalul străin joacă un rol structural. În condițiile în care blocajul distorsiunilor funcționale și al ineficientei cronicizate poate fi depășit doar printr-un influx de tehnologie modernă și expertiza managerială și de gestiune economică, rolul structural al capitalului investițional străin devine decisiv, fiindcă numai el poate genera și întreține, în condițiile existente, un astfel de influx (Dochia, A. – New private firm contributions to structural change in the Romanian economy, 1999).
Un prim argument în acest sens îl reprezintă faptul că investițiile străine reprezintă veritabile canale de transferare în organismul economic intern a mecanismelor și principiilor de comportament specifice economiei de piață. Ele se pot constitui în scurt timp într-o rețea infrastructurală extrem de dinamică și cu un puternic "efect de demonstrație" în direcția constituirii relațiilor de piață și a asigurării unei independențe reale la nivelul agenților economici. S-ar realiza astfel spargerea structurilor monopoliste existente în nu puține dintre sectoarele economiei naționale, structuri care altfel vor continua să obstrucționeze o bună perioadă de timp procesele interne de reformă.
Un alt argument îl reprezintă faptul că investițiile străine au potențialitatea de a acționa, încă de la început, ca factori activi de conectare a mediului economic intern de cel extern, declanșând în acest fel procesul de deschidere structurală spre exterior a economiei naționale și antrenând asupra subiecților economici naționali o benefică presiune concurențială din exterior.
Funcțiile structurale complexe pe care capitalul investițional străin le are de jucat în procesul tranziției atestă că politica de stimulare activă a investițiilor străine în economia românească trebuie să se afle într-o legătură organică cu evoluția proceselor interne de reformă. În cazul în care ea devansează această evoluție, riscă să devină inoperantă și aceasta indiferent de cât de stimulativă și de bine elaborată ar fi; dacă rămâne în urma reformei, ea riscă în schimb să devină o frână în calea acesteia, mai ales prin irosirea de posibilități pe care ar antrena-o astfel (Pogonaru, F., Apostol, C. – Romania capital markets; a Decade of Transition, Centrul UNCTAD-Romania, 2000).
În consecință, principiile care fundamentează corelarea între politica privind investițiile străine și mersul actual al procesului de reformă economică în România pot fi formulate succint astfel:
– atragerea de resurse financiare externe, în special sub formă de asistență economică nerambursabilă, pentru susținerea procesului de transformare a structurilor economice interne;
– orientarea capitalului străin spre sectoarele pentru care deținem avantaje comparative, cum sunt agricultura, industria alimentară și industria bunurilor de consum (articole electronice, electrotehnice, automobile, articole de uz casnic, medicamente, sticlărie, cosmetice, textile și încălțăminte, mobilier, ambalaje și altele);
– folosirea unor resurse externe în special sub forma capitalului de împrumut pentru necesitățile de susținere a programului pe termen scurt de stabilizare macroeconomică;
– alocarea unor resurse externe și interne importante pentru dezvoltarea infrastructurii (transporturi, telecomunicații, construcții și utilități publice) și a sistemului financiar-bancar pentru asigurarea condițiilor necesare dezvoltării economice în ansamblu.
Rolul prioritar al ISD trebuie dublat de încurajarea formelor noi de investiții: contractul de concesionare, de închiriere și de locație a gestiunii, punerea la dispoziție a facilităților de producție etc.
Contribuția capitalului investițional străin la susținerea procesului de reformă economică în România depinde și de atingerea unei „mase critice” a volumului capitalurilor atrase, însă hotărâtoare în acest sens vor fi perspectivele realizării unui cadru legislativ și instituțional coerent integrat și stimulativ.
Nevoia de investiții a României ar fi de 8-10-12 miliarde de dolari anual, calculat la o rată a acumulării de minim 30% din PIB. Necesarul de investiții pentru o dinamică cel puțin moderată a economiei naționale se situează la o distanță alarmantă față de realizările din ultimii ani (A. Mazilu. – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura Economică, București 1999).
În aceste condiții problematica investițiilor străine de capital în România devine o componentă hotărâtoare a strategiei pe termen mediu și lung. Despre o strategie de acumulare a capitalului autohton aproape nu se vorbește.
Este necesar să se sublinieze că marile puteri industriale au manifestat liberalism economic numai în relațiile cu statele mai puțin dezvoltate. Profesorul Madgdearu (liberal) aprecia că acest capital străin poate juca un rol important numai dacă, în primul rând, capitalul românesc și economia românească stăteau pe propriile picioare, întrucât dacă această condiție nu există, nu există nici temei pentru ajutor din afară.
Doar factorul endogen, acumulările de capital autohton și încurajarea investițiilor autohtone poate da economiei naționale conținut și viitor în condiții de independența, suveranitate și egalitate în planul relațiilor economice mondiale. Strategia de investiții trebuie legată de politica fiscală și de strategia macroeconomică.
4.2. Avantajele comparative și competitive ale economiei
românești
În spațiul economic european, România deține o serie de avantaje competitive (Mazilu, A. – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura Economică, București 1999):
a) Dimensiunea pieței interne constituie un potențial major pe un termen mediu și lung, care va asigura un volum substanțial de investiții străine, interesate în principal in valorificarea posibilităților existente in sectoarele industriale, bunuri de consum si infrastructură. De altfel, majoritatea investițiilor efectuate până în prezent au avut în vedere desfacerea pe piața internă;
b) Accesul pe piețele de export, facilitat in principal de legăturile tradiționale ale României pe unele piețe vest-europene, dar în principal pe piețele din fosta Uniune Sovietică. Totuși, sub aspectul volumului de comerț exterior pe locuitor, România se situează pe ultimul loc în Europa Centrală si de Est. Poziția geografică a României, la intersecția drumurilor intre Occident și Orient – dezavantajul relativ al distanței față de piețele occidentale fiind compensat de apropierea de Orientul Mijlociu și piețele din răsărit – îi conferă României o poziție de tranzit între Emisfera Sudica și Europa, în plus, deschiderea la Marea Neagră și portul Constanța, precum și perspectiva Dunăre – Rhin – Elba deschide posibilitatea accesului direct în Europa până la Marea Nordului. De aceea, România poate să transforme avantajele oferite de potențialul pieței interne în atragerea unor investiții care ulterior vor satisface și cererea piețelor de export.;
c) Forța de muncă este caracterizată prin calități tehnice de bază și atitudinale care permit dezvoltarea acelor aptitudini operaționale și tehnice care să-i confere competitivitate pe plan internațional. Studii sociologice recente întreprinse în țară arată că forța de muncă locală este potențial adaptabilă schimbărilor de mediu profesional și aptă pentru un regim de lucru intens, dacă sunt oferite motivații și stimulente corespunzătoare. Pe de altă parte, majoritatea specialiștilor care au studiat piața românească a muncii și caracteristicile forței de muncă locale, în context est-european, au concluzionat că, în special pentru România, factorul uman reprezintă principalul atu; cu un management adecvat și investiții rațional orientate spre programele de training, el poate atinge nivele de productivitate compatibile cu cele din unele țări vest-europene;
d) Cadrul juridic care reglementează regimul investițiilor străine în România este, așa cum am arătat deja, competitiv în multe privințe prin raportare la reglementările similare ale țărilor concurente din zonă. În plus, existența unor proceduri flexibile de acordare de stimulente fiscale suplimentare și punerea deja în practică a unei politici selective de încurajare a marilor proiecte investiționale destinate atât pieței interne cât și celei internaționale, se pot constitui potențial într-un avantaj competitiv al României pe piața investițională est-europeană;
e) Accesibilitatea resurselor naturale prezintă un alt important atu pentru România. Din acest punct de vedere, valorificarea resurselor naturale trebuie să prezinte o prioritate a politicii economice românești, întrucât în acest fel se creează pe piața românească o gamă largă de oportunități de implementare pentru investitorii străini, în special pentru aceia care operează, de regulă, în asociere cu parteneri sau firme locale.
4.3. Factori care descurajează investițiile străine în România
a) Percepția externă a climatului intern de afaceri
Evoluțiile curente din fluxurile mondiale de investiții arată că liberalizarea legislativă și stimulentele investiționale tradiționale (fiscale, vamale, financiare) sunt măsuri cu eficiență tot mai mică în atragerea unor fluxuri semnificative de investiții, întrucât, în present, aproape toate țările apelează la astfel de măsuri. Factorii decisivi în atragerea unui volum sporit de investiții străine sunt acum condițiile economice de bază din țările gazdă (mărimea pieței interne, nivelul costurilor de producție, accesibilitatea resurselor naturale etc).
După cum s-a văzut, din punctul de vedere al condițiilor economice de baza prevalente pe propria sa piață investițională, România deține câteva avantaje comparative certe, în special în context est-european. Ar fi fost normal, ca atare, ca aceste condiții economice de bază (avantaje competitive) sa permită și să susțină un flux sensibil mărit de investiții străine în România comparativ cu cel înregistrat efectiv până în prezent.
Faptul că nu s-a întâmplat așa se explică, deci, nu atât prin handicapul unor condiții economice de bază neavantajoase, cât mai ales prin handicapul imaginii nefavorabile pe care comunitatea internațională de afaceri și-a format-o asupra condițiilor investiționale din România (Pogonaru, F., C.Apostol – Romanian Capital Markets; a Decade of Transition, Romania Center for Economic Policies, 1999).
Consecințele nefavorabile ale acestei situații se resimt în mod direct și extrem de sever, avantajele competitive potențiale ale economiei românești fiind aproape neutralizate de dezavantajul percepției externe nefavorabile a climatului de afaceri intern. Ca atare, atâta timp cât percepția externă va continua sa fie nefavorabilă, nu se va putea pune problema unei mutații semnificative în atitudinea și interesul investitorilor străini, nu vor exista șanse reale pentru o creștere semnificativă și durabilă a fluxurilor de capital investițional străin spre economia românească.
b) Disfuncționalități ale cadrului legislativ
Pătrunderea semnificativă a capitalului investițional străin în economia României și manifestarea acestuia ca factor catalizator al proceselor de restructurare au fost obstrucționate și de lipsa unor reglementări specifice vitale funcționării unei economii de piață: aplicarea efectivă a legislației falimentului, reglementări privind concurența, proprietatea industrială și intelectuală, regimul juridic al terenurilor și clădirilor, procedurile de reglementare a disputelor, lipsa unor instituții specifice economiei de piață (bursa, leasing-ul și factoring-ul).
Totodată, modificările prea frecvente care s-au produs în condițiile de operare pe piață („instabilitatea legislativă”), lipsa de transparență a unor reglementări specifice, precum și acordarea unor drepturi prin lege care însă practic nu au fost realizabile, au reprezentat obstacole și dezavantaje cu caracter general ce au afectat procesul investițional extern în economia românească.
c) Condițiile de operare pe piața locală
Condițiile de operare pe piața locală au reprezentat un alt factor major ce a contribuit la descurajarea investițiilor străine în România. Obstacolele și dificultățile ce s-au manifestat în această privință țin atât de nivelul socio-cultural al condițiilor de operare pe piața, cât și de cel strict economic (Pogonaru, F., C.Apostol – Romanian Capital Markets; a Decade of Transition, Romania Center for Economic Policies, 1999).
În ceea ce privește nivelul socio-cultural, dezavantajele au decurs în principal din ceea ce reprezintă stadiul embrionar în care se află în prezent cultura economică la nivelul unor compartimente reprezentative pentru populația țării prin raportare la valorile și mecanismele economiei de piață. Sub acest aspect, societatea românească este încă "în formare", iar acest lucru este valabil pentru toți actorii scenei economice (producători, consumatori, intermediari, patroni, salariați, funcționari publici), cu toate consecințele nefavorabile ce decurg de aici în planul relațiilor cu oamenii de afaceri din străinătate.
Cât privește nivelul strict economic de circumscriere a condițiilor de operare pe piață, principalele disfuncționalități au fost generate de:
• lipsa unei infrastructuri adecvate: comunicații, transporturi, telecomunicații;
• stadiul incipient al sistemului financiar-bancar și de asigurări, precum și prezența nesemnificativă a instituțiilor financiar-bancare străine;
• lipsa spațiilor pentru birouri și locuințe pentru personalul străin;
• aplicarea unor tarife diferențiate și discriminatorii investitorilor străini la hoteluri, transportul aerian, taxe;
• monopolizarea de către unele ministere, departamente și alte instituții a activității de constituire de societăți cu capital străin pentru unitățile din subordine, contrar prevederilor legii;
• atitudinea negativă a conducerii societăților cu capital de stat față de participarea capitalului străin (în special în sfera comerțului și turismului).
Concluzionând, trebuie arătat, că, în ciuda avantajelor comparative de care România dispune, volumul și calitatea investițiilor străine atrase până în prezent sunt departe de a-i conferi capitalului străin rolul catalizator și dinamizator pe care acesta îl are de jucat în procesul tranziției la economia de piață ().
Principalul factor care a alimentat reticența de principiu a investitorilor străini față de România a fost percepția externă negativă a climatului intern de afaceri. Totodată, lipsa unei politici guvernamentale coerente privind promovarea investițională a determinat ca economia românească să urmeze o reacție de adaptare pasivă la reticența investitorilor străini. De asemenea, condițiile de operare nestimulative de pe piața locală cu care s-au confruntat investitorii deja prezenți au avut, la rândul lor, un efect de descurajare a investitorilor potențial dispuși să surmonteze handicapul unei percepții nefavorabile a climatului intern de afaceri și al unei atitudini promoționale pasive din partea autorităților. În ciuda caracterului pronunțat liberal al reglementărilor ce guvernează regimul investițiilor străine în România – mai ales în ceea ce privește taxele și stimulentele fiscale -unele disfuncționalități ale cadrului legislativ existent, alături de lipsa unor reglementări vitale mecanismelor economiei de piață, au exercitat un efect suplimentar de descurajare a investițiilor străine pe piața românească (L. Son – Aprecieri generale privind mediul investițional românesc, 2000).
4.4. Evoluția investițiilor străine directe în România
4.4.1. Dinamica investițiilor
În perioada 1990-2000 (luna mai) investițiile străine directe în România au atins nivelul de 4,68 miliarde dolari (la care se adaugă încă circa 2 miliarde dolari investiții în privatizare), nivel aflat departe de potențialul real al economiei, precum și de situația înregistrată în țările vecine: Polonia (40 miliarde dolari), Ungaria (23 miliarde dolari), Cehia (14 miliarde dolari).
Având în vedere durata de circa 10 ani, este posibilă analizarea cauzelor care au determinat această nedorită diferențiere a României. Din punct de vedere statistic, evoluția investițiilor străine directe în România se prezintă în tabelul nr. 5.1.
Tabelul nr. 4.1
Dinamica ISD în România
* Date numai pentru perioada ianuarie – mai
Sursa: Florin Bonciu, Evoluția investițiilor străine directe în România, Tribuna economică, nr. 32/2000
Analiza evoluției datelor de mai sus trebuie corectată prin luarea în considerare a ciclului lung al negocierilor, în special în cazul investițiilor mari, care face ca nivelele înregistrate într-un an să fie, de multe ori, datorate activităților din anul (anii) anteriori. Un caz concret poate fi întâlnit în anul 1997, când cel puțin două investiții străine majore în domeniul telefoniei mobile (Mobifon și Mobilrom) au fost negociate și perfectate în anul anterior. De asemenea, investițiile efectuate de Renault sau Continental în anul 2000 au la bază negocieri care au durat cel puțin un an.
Reprezentarea grafică a evoluției investițiilor străine directe în România marchează și ea acest traseu sinuos, caracterizat de o tendință descrescătoare pe termen mediu (graficul 4.1).
Figura 4.1
Sursa: Florin Bonciu, Evoluția investițiilor străine directe în România, Tribuna economică, nr. 32/2000
Investițiile străine în privatizare. Investițiile străine în privatizare înregistrate în perioada 1993-2000 se ridică la circa 2 miliarde dolari, cifră care nu poate fi satisfăcătoare atât din punctul de vedere al numărului de tranzacții încheiate, cât și în ceea ce privește condițiile și prețul la care s-au realizat privatizările.
La fel ca și investițiile străine în societăți noi sau mixte, și investițiile străine în privatizare au fost grevate de o serie de factori:
– apariția târzie a României pe piață, după 1996 când interesul pentru zonă fusese deja satisfăcut sau scăzut considerabil;
– încheierea unor contracte sub presiunea timpului și a constrângerilor financiare au făcut ca acestea să nu fie foarte avantajoase sau să nu prevadă un mecanism suficient de strict de controlare a respectării obligațiilor de către cumpărători;
– instabilitatea legislativă, precum și alți factori au făcut ca o serie de contracte de valori mari să nu se mai finalizeze (Bell Hellicopter, Akmaya, Britten Norman etc).
În anul 2000 am asistat la evoluția alertă a unei piețe globale a vânzării-cumpărării de firme (preluări și fuziuni) – evaluată la 1000 miliarde de dolari.
Raportul Mondial asupra Investițiilor elaborat de UNCTAD pe 2000 menționează între factorii care au dat un impuls fără precedent fuziunilor și achizițiilor de firme, plasamentele efectuate de investitorii străini în întreprinderile de stat care se privatizează.
Din această piață uriașă, țărilor în tranziție din Europa Centrală și de Est, unde privatizarea e un fenomen major, le-au revenit în 1999, ca intrări de investiții străine directe, mai puțin de 3%, respectiv 23 miliarde dolari (figura 5.2). Majoritatea investițiilor în regiune revin companiilor transnaționale din țările Uniunii Europene, care au o pondere în sursele de investiții de 60%, urmate de SUA cu 16%. Germaniei, cel mai important investitor din UE îi reveneau la sfârșitul lui 1999, 18% din stocul de investiții din zonă (110 miliarde dolari), urmată de Olanda cu 12%, Austria cu 7%, Franța și Marea Britanie cu 6% fiecare și Italia și Cipru cu câte 4%. Este de remarcat faptul că cea mai mare parte a investițiilor străine în țările în tranziție, în special în zona central-europeană, provin din privatizări.
Figura 4.2 Figura 4.3
Sursa: Ioan Georgescu, Un glob mic și firme mari, Revista Capital Nr. 32 / 2000
În România, aportul procesului de privatizare la capitalul social în valută al societăților cu participare străină se ridica, la sfârșitul lui septembrie 2000, la peste 1,2 miliarde de dolari, acțiuni vândute prin FPS (figura 4.4).
Figura 4.4
Sursa: Constantin Rudințchi, Revista Capital, nr 42/2000
La aceste intrări nete se adaugă angajamente de investiții în valută, eșalonate pe termene medii și lungi, de circa 3,5 miliarde dolari, din care un volum de investiții de 1,5 miliarde dolari a avut scadența în perioada 1993-2000. În prezent, după datele FPS, numai 5% din angajamentele de investiții în valută s-au materializat, având procese-verbale de recepție și celelalte documente justificative. Raportul dintre sumele plătite pentru acțiunile societăților privatizate și sumele promise ca investiții fiind de 1 : 3, rezultă că de cele mai multe ori, adjudecarea firmei câștigătoare a contractului de privatizare, decisiv a fost criteriul investițiilor promise. Nivelul scăzut al respectării obligațiilor contractuale explică volumul redus al investițiilor pe cap de locuitor în țara noastră. Explicațiile date vizează: modul defectuos de întocmire în contracte a clauzelor privind obligațiile de investiții în lei și în valută, lipsa penalităților în cazul nerealizării lor întocmai și la timp, cesionări de contracte și fuziuni fără avizul FPS. Nici investițiile în lei angajate nu au fost efectuate decât în proporție de 7% (212 miliarde lei din 3238 miliarde lei).
Un alt indicator semnificativ pentru modul de formare a surselor de investiții îl constituie aportul intern și extern la formarea brută de capital fix. În structura de utilizare a PIB pe semestrul I 2000, formarea brută de capital a avut o valoare de 47296,3 miliarde lei, în creștere ușoară față de semestrul I 1999. raportată la valoarea adăugată brută pe economie, rezultă o rată de investiție de 18,5% (INSE București).
Figura 4.5
Sursa: Ioan Georgescu, Un glob mic și firme mari, Revista Capital, nr. 32/2000
Din acestea, investițiile în economie pe semestrul I au fost de 34083 miliarde lei din care 13277 miliarde lei lucrări de construcții și 15936 miliarde lei investiții în utilaje, inclusiv mijloace de transport.
O ierarhizare a investitorilor după volumul capitalului subscris în societăți cu participare străină din România, situează în top pe primul loc Germania cu 1,3 miliarde dolari (41,5% din investiții), urmată pe locul 2 de Austria cu 409 milioane dolari (12,4%), pe locul 3 Italia, cu 275 milioane de dolari (8,4%), pe locul 4 Ungaria cu 252 milioane dolari (7,7%) și pe locul 5 Belgia cu 150 milioane de dolari (4,6%). Prin diverse programe de finanțare externă se vor realiza investiții de 457 milioane dolari în sănătate, dezvoltare rurală (alimentare cu apă, locuințe sociale) 340 mil. dolari, în telecomunicații 70 milioane dolari, în protecția mediului 55 milioane dolari și în apărare 340 milioane dolari, astfel încât este posibil ca în semestrul II, rata de investiție să fi crescut.
4.4.2. Explicații privind evoluția investițiilor
Explicația acestei evoluții nefavorabile a investițiilor străine directe în România poate fi găsită, în linii generale, în două mari categorii de factori interdependenți: oferta României către investitorii străini și factorul politic sau ciclurile electorale.
Oferta României către investitorii străini
Pentru a înțelege rolul acestui factor, trebuie să remarcăm faptul că marile intrări de capital străin în țările vecine (Polonia, Ungaria, Cehia) în perioada 1992 -1996 au fost determinate, în special, de privatizarea unor mari companii (de exemplu, Skoda, în Cehia), a unor utilități publice (rețele de telecomunicații, de electricitate etc.), linii aeriene sau bănci de stat.
Din acest punct de vedere, oferta României a fost mult mai puțin atrăgătoare și mai săracă, iar lărgirea acestei oferte după 1997 a fost tardivă, afectată de conjuncturi internaționale negative și subminată din interior de o instabilitate legislativă, instituțională și, într-un anumit sens, chiar politică (L. Son – Relația dintre privatizare și ISD în țările din Europa de Sud-Est și România).
Factorul politic sau ciclurile electorale
Analiza evoluției pe ani a investițiilor străine directe în România, corelată cu ciclurile electorale și abordările legislative specifice fiecărei perioade, conduce la următoarele constatări:
Până în 1996 în România a existat un cadru legislativ stabil și chiar atractiv în domeniul investițiilor străine, dar oferta de privatizare a fost foarte redusă și nu a indus practic deloc utilitățile publice sau băncile. Ca rezultat, s-a înregistrat un mare număr de investitori străini (peste 50 000), de fapt cel mai mare din întreaga Europă Centrală și de Est, dar investitorii mici, majoritatea dintre ei fiind persoane fizice.
Această constatare vine să contrazică aserțiunile referitoare la existența unui nivel ridicat și descurajant al birocrației în perioada menționată, dat fiind faptul că investitorii mici (persoanele fizice) nu dispun de influența pe care o pot avea investitorii mari de tipul Coca-Cola, Siemens sau Renault și sunt nevoiți să străbată toate etapele procesului birocratic.
Faptul că acești mici investitori străini au venit în România într-un număr atât de mare este cel mai bun indiciu că ei nu se confruntau cu un nivel insurmontabil al birocrație.
În perioada 1997 – 1999 asistăm la o inversare a situației, respectiv cadrul legislativ și instituțional devine extrem de instabil, dar oferta de privatizare creste considerabil. Efectul acestei combinații de factori este însă pe ansamblu negativ, fapt reflectat de nivelul investițiilor străine directe care atinge în anii 1999 – 2000 cele mai reduse nivele din întreaga perioadă analizată (L. Son – Teză de doctorat, 2001).
Instabilitatea cadrului legislativ și instituțional a afectat puternic investitorii străini atât direct, cât și indirect: în mod direct prin descurajarea inițiativei de investiție în condițiile imposibilității pregătirii unui plan de afaceri și indirect prin afectarea întregului climat de afaceri și a întregii evoluții economice care au devenit total neatractive (scăderea puterii de cumpărare, reducerea investițiilor în economie etc.). Practic în cei trei ani ai perioadei (1997 -1999) s-a înregistrat o reducere a PIB cu peste 14%, reducere atipică în timp de pace, fapt de natură a crea o puternică circumspecție din partea investitorilor.
La aspectele menționate mai sus, atractivitatea României în domeniul atragerii investițiilor străine directe a mai fost serios afectată și de o serie de factori de ordin general, determinați de modul concret în care s-a făcut reforma în România.
Principala limită, atât în atragerea de investiții străine, cât și evoluția economiei în general, a constat în absența, de-a lungul întregii perioade 1990-2000, a unei politici industriale care ar fi stabilit o serie de priorități în dezvoltarea ramurilor și sectoarelor industriale și ar fi permis o politică activă de stimulare a activității economice pe bază de criterii calitative (L. Son – Aprecieri generale privind mediul investițional românesc, 2000).
Absența unei politici industriale a determinat implicit și absența instrumentelor prin care aceasta să fie adusă la îndeplinire (pârghii fiscale, financiare, posibilități efective de intervenție în sensul ușurării accesului investitorului străin pe piața românească etc.), făcând ca activitatea de atragere a investițiilor străine să se materializeze, în special, prin acțiuni de promovare generală, acordare de servicii de consultanță și promovarea unor proiecte la nivel microeconomic.
Absența unei politici industriale, cu componenta ei privind investițiile străine, a determinat și o acțiune, nu întotdeauna prietenoasă și coordonată din partea organelor fiscale, vamale, administrative față de investitorul străin.
Poate că efectul cel mai intens resimțit în planul volumului investițiilor străine atrase în România a fost ritmul lent al privatizării. Așa cum am mai arătat, în țările vecine României s-a remarcat, cel puțin în anumite perioade, o corelație directă între ritmul privatizării și volumul investițiilor străine, peste 80% din aceste investiții fiind determinate de cumpărarea unor mari firme de stat.
Nivelul ridicat al fiscalității, ca și lipsa de transparență a acestuia a reprezentat și el un factor mai puțin încurajator pentru potențialii investitori străini, ca de altfel și pentru cei români.
O altă limită, cu condiții poate mai ales psihologice a fost reprezentată de menținerea până la începutul anului 1997 unei anumite neclarități de posibilitatea investitorului străin de achiziționare a terenurilor aferente investiției străine în România.
Pentru perioada 1997 – 2001 o dificultate specifică a fost prezentată și de instabilitatea legislativă și instituțională care a împiedicat investitorii străini să facă evaluări pe termen mediu și lung asupra profitabilității în România.
O serie de ezitări înregistrate în gestionarea reformei a accentuat reticența investitorilor străini, iar repetatele depunctări ale României de către agențiile internaționale de rating ca urmare a declinului economic au sporit, la rândul lor, această rezervă.
Lipsa unui mandat clar acordat agenției de promovare a investițiilor străine: Agenția Română de Dezvoltare în perioada 1991 – 1996 și practic desființarea sa imediat după 1997 a determinat în prima fază o eficiență relativ redusă în atragerea investitorilor străini, iar în a doua fază, o confuzionare a acestora prin mesajul transmis (un domeniu nu poate fi prioritar dacă instituția de profil este desființată).
Insuficienta promovare a plan internațional a ofertei României în domeniul investițiilor străine a fost un fenomen care s-a acutizat după 1997, când practic nu s-au mai alocat fonduri pentru această activitate, iar prin desființarea instituției de profil la sfârșitul anului 1997, România s-a autoeliminat de la finanțarea acordată de Uniunea Europeană exact pentru atragerea de investiții străine, fondurile respective fiind direcționate de donator către țările concurente din zonă (Dochia, A. – New Private Firm Contributions to Structural Change in the Romanian Economy, Societe General Romania, 2000).
În 1998, România devenea singura țară din Europa și poate din lume care nu mai dispunea de o instituție specializată în atragerea investițiilor străine. Reînființarea în 1999 a unei instituții cu acest nume, dar cu atribuții diferite nu a mai putut compensa pierderea acestui instrument util în atragerea investițiilor străine directe. Anul 2000 a adus practic finalizarea acestei activități de eliminare completă a oricărei activități de atragere a investițiilor străine, guvernul desființând orice activitate în acest sens.
4.4.3. Specificul investițiilor străine în România
O trăsătură a investițiilor străine în România o reprezintă faptul că investițiile de peste 500.000 de dolari au o pondere de peste 80% în totalul investițiilor. Se remarcă o polarizare în funcție de mărimea capitalului, respectiv circa 1% din numărul societăților comerciale cu participare străină dețin peste 80% din capitalul investit și circa 95% dintre acestea deține 12% din capitalul investit.
Această caracteristică este reflectată și de structura pe tipuri de investitori (persoane fizice sau juridice). Doar 7,7% din investitorii străini și 8,3% din partenerii români sunt persoane juridice, restul de 92,3% și respectiv 91,7% fiind persoane fizice.
În ceea ce privește structura capitalului în valută subscris în societățile comerciale cu participare străină de capital în perioada 1990-mai 2000 pe tipuri de investitori, 81,1% aparținând unor persoane juridice (firme), iar 18,9% unor persoane fizice. Polarizarea în societăți foarte mici (de regulă, având ca investitori străini persoane fizice) sau foarte mari (având ca investitori persoane juridice) este explicabilă în condițiile unei economii în tranziție ca a României, în care funcționarea mecanismelor de piață și a instituțiilor nu sunt încă bine puse la punct. Marii investitori pot acționa pe o piață imperfectă deoarece ei își pot permite strategii pe termen lung care admit pierderi în primii ani de funcționare. Totodată, aceste firme mari pot avea acces la instituțiile guvernului și dispun de consultanță tehnică și juridică necesare pentru a soluționa multiple probleme ce pot apărea. Pe de altă parte, firmele mici și investitorii individuali pot acționa pe o piață imperfectă deoarece ei au o inerție minimă, nu sunt implicați în investiții mari, cu cicluri tehnologice lungi și pot valorifica rapid situații conjuncturale favorabile. În acest context, se poate aprecia că sporirea ponderii întreprinderilor mijlocii în rândul investitorilor străini va reprezenta un adevărat barometru al funcționării normale a economiei de piață în România.
Tabel 4.2
Intrările de ISD
Sursa: World Bank – WIR 2000; A. Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea, 1999; Freedom House-
Nations in Tranzit, Romania, 2000; Strategia de dezvoltare a României pe termen mediu1)
*Datele disponibile privind fluxurile și stocurile de ISD sunt foarte contradictorii, funcție de sursa de informație, motiv pentru care gradul de comparabilitatea în evoluția anuală poate fi puternic distorsionat.
După cum menționam, o explicație simplă a diferenței foarte mari înregistrate între nivelul investițiilor străine din România și cel din celelalte țări în tranziție este dată de evoluția diferită a procesului de privatizare, în țările în tranziție în care nivelul investițiilor străine este ridicat au avut loc încă din anii 1994 – 1995 privatizări ale utilităților publice (energie electrică, comunicații telefonice), băncilor de stat, marilor întreprinderi industriale, în România aceste mari privatizări au debutat abia în 1998 (Romtelecom, Banca Română pentru Dezvoltare, Dacia – Pitești), în condiții nefavorabile din punct de vedere al climatului intern și internațional.
La nivelul anului 2000, structura capitalului străin investit pe ramuri de activitate reflectă o creștere a ponderii investițiilor în sectorul productiv, comparativ cu sfârșitul anului 1996: construcții de mașini 15% față de 12% în 1996 (4,5% în 1995), telecomunicații 44% față de 0,9%, materiale de construcții 6,1% față de 0,9%, chimie 5,2 față de 3,5%. O ușoară scădere a ponderii s-a remarcat în domeniile: industria alimentară 14,5 față de 15,5%, turism 4,1% față de 5,5%, comerț 16,2 față de 19,7%, electronică 2,2% față de 2,7%, infrastructură 1,2% față de 1,6%, bănci-asigurări 4,9% de la 5,4%. Sectoarele care au beneficiat de aport de capital străin se prezintă conform fig. 4.6:
Fig. 4.6. Repartizarea sectorială a fluxurilor de ISD
Aceste date reflectă tendința în repartizarea sectorială a fluxurilor de capital. Astfel, principalele sectoare în care s-au făcut investiții au fost construcțiile de mașini și metalurgia (datorate în mare parte privatizării în 1997 a unor societăți mari, ca IMGB București, OȚELINOX Târgoviște, RULMENȚI GREI Ploiești); materialele de construcții (datorită privatizării celor mai importante fabrici din acest domeniu: Romcim București, Casial Deva, Cimentul Turda); telecomunicațiile, prin investițiile în telefonia mobilă (GSM) realizate de France Telecom și Airtouch Canada și Wireless Communications SUA.
Datele pentru România privind activitățile industriale arată un grad redus de pătrundere generală și prea puține industrii orientate spre export. Un grad înalt de pătrundere poate fi întâlnit în industria ușoară orientată la export care utilizează forța de muncă ieftină: textile și îmbrăcăminte, încălțăminte și mobilă. Industria alimentară a constituit domeniul industrial cel mai atractiv pentru investitorii străini, ea disputându-și de la un an la altul primul loc cu sfera comerțului. Industriile orientate spre piața internă ca mașini electrice au rate mult mai reduse de prezență a capitalului străin, decât în Ungaria, Polonia, ceea ce poate indica, de asemenea, capacități supradimensionate de producție în sectorul intern.
Tabel 4.3
Dimensiunea capitalului străin și intensitatea exportului în industria prelucrătoare, 1998
Sursa: G. Hunya – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions
in transition, Vienna, 2000
Analizând sectorial fenomenul investițional, pe baza datelor disponibile, se desprind următoarele tendințe:
(1) ISD sunt realizate, în special, în sectorul industriilor intensive în forță de muncă, precum activitatea textilă, agro-alimentară, comerțul. Astfel, factorul natural constituie un argument mai puternic pentru investitorii străini decât cel tehnic.
(2) Totuși, ISD au tendința să se diversifice sectorial și să se îndrepte spre activități mai complexe și relativ intensive în tehnologie.
(3) Fluxurile de ISD în România s-au îndreptat, de asemenea, spre activitățile industriale intensive în muncă semi-calificată, în afara industriei ușoare, cum ar fi producția de piese și subansamble de aparate electrice, electronice și automobile.
(4) Cele mai multe proiecte de investiții sunt orientate, în primul rând, spre piața locală și sunt constituite sub formă de societăți mixte între un partener local și un investitor străin. Se pare că aceste joint ventures pot face mai bine față riscurilor mai mari și costurilor de tranzacție ridicate decât cele realizate în industriile orientate spre export.
(5) Au apărut și joint ventures orientate spre piețele occidentale, aceste filiale servind pentru aprovizionarea piețelor de export românești, a altor transplanturi occidentale instalate în România sau a firmelor mamă, în special, în electronică de uz casnic/ public, telefonie mobilă și de birou. Această tendință este, în parte, consecința voinței autorităților de a privilegia implantările firmelor de telecomunicații, transport, metalurgice, din domeniul materialelor de construcții, mașinilor, electronicii. În general, aceste date indică o specializare tipică țărilor mai puțin dezvoltate.
(6) După 1992 asistăm la o diversificare a investițiilor străine în România, în special, în electronică, mașini, filiere mecanice și electromecanice, turism, bănci. Această evoluție este datorată transformării progresive a zonei într-un parc tehnologic ce vizează și piața românească. În plus, permite întreprinderilor străine să se implanteze cu costurile cele mai scăzute sub forma de joint ventures, în particular, în sectoare cu valoare adăugată ridicată (L. Son – Teză de doctorat, 2001.
4.4.4. Repartizarea geografică dezechilibrată a ISD în România
Pentru a atrage ISD, țările în curs de dezvoltare nu se pot sprijini numai pe resurse sau competențe generice cu cost redus, ci trebuie să dezvolte o politică de atragere care să se bazeze pe stabilitatea sistemului instituțional, pe calificarea forței de muncă, pe punerea în practică a unei activități locale de producție, în măsură să determine alte dezvoltări și pe prezența de infrastructuri fiabile. Pentru țările în tranziție, dificultățile sunt mari în materie de stabilitate politică, instituțională și juridică, ca și în privința calificării sau a urbanizării. Politicile adecvate de completare, atât la nivel global, cât și local, vor juca un rol important, la fel ca și tradiția industrială și legăturile sale istorice cu eventualele țări investitoare.
România nu face excepție de la aceste considerații. ISD relevă o strategie industrială autonomă, prin singura inițiativă privată a firmelor străine, fiind legate de prezența unor competențe locale și de numeroase avantaje ale sitului de localizare: piață largă – 22,5 milioane locuitori (a doua din Europa de Sud-Est), apropiere geografică cu Europa Occidentală, ieșire la căile de navigație maritime și fluviale, prezența de materii prime și resurse naturale, existența de infrastructuri, de mână de lucru mai mult sau mai puțin calificată ușor abordabilă. Logica de cost, cel puțin la pornire, nu este absentă, dar trebuie ponderată cu factorul istoric și voința investitorilor străini de a se implanta pe termen lung. Prezența unei rețele industriale, compusă din întreprinderi de stat capabile să furnizeze inputuri pentru transplanturile străine a jucat, de asemenea, un mare rol în atractivitatea unui spațiu geografic.
Sub aspectul repartizării geografice, în general, ISD sunt prezente mai mult în zonele cu un anumit nivel relativ de dezvoltare și cu oportunități infrastructurale reale. În virtutea unei piețe interne în creștere, dar asimetrică, capitalul investit în România pe regiuni geografice se prezintă conform tabelului 4.4.
Din punct de vedere al repartiției teritoriale, continuă tendința înregistrată în anii precedenți de menținere a ponderii ridicate a municipiului București, prin polarizarea fluxurilor de ISD în jurul capitalei, în detrimentul celorlalte zone, cu circa 56% din capitalul investit și circa 62% din numărul de societăți nou înființate. Printre județele cu o anumită pondere sunt Dolj 6,4%, Timiș 5,6%, Cluj 3,7%, Constanța 3,4%, Bihor 3,1%, Argeș 1,9%, Prahova 1,9%.
Tabel 4.4
Valoarea capitalului social subscris în anii 1990-2000, pe regiuni de dezvoltare economică
Sursa: Oficiul Registrului Național – Buletin statistic, octombrie, 2000
Notă. Valorile cuprinse în tablel, privind repartizarea geografică a fluxurilor de ISD nu coincid cu datele referitoare la intrările de ISD în România din ultimul deceniu, furnizate de diverse surse de informație, dar sunt singurele disponibile care conturează dezechilibrul în repartizarea spațială a ISD.
Concentrarea ISD în jurul capitalei are la bază rațiuni globale legate de politica de deschidere, dar și rațiuni specifice care țin de condițiile locale ale acestei localizări urbane. Se apreciază că, aceste legături – care pot fi calificate istorice – au dat naștere la emergența unei structuri geografice, care se bazează pe o logică prevalentă de încredere. În fapt, investitorii străini nu urmăresc numai accesul la un cost scăzut la resurse generice, ci și împărțirea resurselor între întreprinderi locale și străine și formarea de competențe specifice.
Repartiția capitalului investit din punct de vedere al originii geografice, plasează pe primul loc Europa cu 79,4%, urmată de Asia cu 10,2%, America de Nord -8,3%, America de Sud -l, 1%, Africa- 0,5% și Ocea-niaA-0,5%.
În ceea ce privește numărul de societăți comerciale cu participare străină înființate, Europa deține 57,2%, Asia – 34,6%, America de Nord 4,6%, Africa – 2,5%, America de Sud – 0,6% și Oceania 0,5% (INSE București, 2001).
Aceste operațiuni reflectă, de fapt, caracteristicile economiei românești la mijlocul acestui deceniu: o economie în tranziție cu o piață internă de circa 22,5 milioane locuitori (a doua ca mărime în zonă), care dispune însă de o putere de cumpărare redusă și în scădere, existența unui potențial industrial ridicat într-o serie de ramuri, resurse naturale însemnate.
4.5. Regimul juridic al investițiilor străine
4.5.1. Cadrul legislativ
Prezența investițiilor străine directe în România se explică prin atitudinea autorităților care au urmărit să transforme spațiul național într-un mediu atractiv, în condițiile în care cvasitotalitatea economiilor țărilor lumii, inclusiv cele în tranziție, au demarat și implementat o politică de deschidere față de capitalurile străine, în acest sens, s-a trecut la o importantă "amenajare" a mediului instituțional și fiscal, reformă care a permis ridicarea a numeroase constrângeri care apăsau asupra firmelor străine, începând cu 1997 au avut loc modificări mari în ceea ce privește cadrul legal și instituțional al ISD.
Intr-o succintă prezentare, legile și reglementările în domeniu au fost:
Legea 35/1991 privind regimul investițiilor străine, valabilă mai mult de 6 ani, care a prevăzut o discriminare pozitivă față de investitorii străini, sub aspectul facilităților fiscale. De asemenea, ea proteja investițiile străine împotriva naționalizării, exproprierii sau rechiziționării care nu se puteau face decât în cazuri de interes public, cu respectarea procedurii prevăzute de lege și cu plata unor despăgubiri corespunzătoare valorii investiției, care trebuia să fie promptă, adecvată și efectivă (Cap II art. 5). Ea proteja investitorul împotriva unor modificări ulterioare ale legii.
Ordonanța de Urgență 31/1997 privind regimul investițiilor străine în România, care a înlocuit legea anterioară, acorda mai puține facilități fiscale și numai în anumite condiții. Scutirea de la plata taxelor vamale pentru materii prime, materiale consumabile, piese schimb, componente importate necesare realizării producției se acorda, în proporție de 50%, pe o perioadă de 2 ani de la data punerii în funcțiune a investiției străine, dar nu mai mult de 4 ani de la data înregistrării la Registrul comerțului (Cap. II art. 6 aliniat 2). în același timp, conform art. 7, de facilitățile prevăzute prin art. 6. puteau beneficia numai societățile comerciale, persoane juridice române la care, participarea investitorului străin cu capital efectiv vărsat era de minim 350.000 dolari SUA. Ordonanța introducea și o schemă complexă de aplicare diferențiată a facilităților, inclusiv formule matematice. Această Ordonanță nu a intrat în vigoare, normele ei de aplicare fiind elaborate numai la 29 decembrie 1997. în același timp, instituția nominalizată cu punerea lor în aplicare, respectiv Agenția Română de Dezvoltare (ARD) a încetat să existe.
Cadrul legal actual prevede tratamentul național pentru investitorii străini și nici un fel de facilități acordate (nici investitorilor români nici celor străini). Anumite facilități pot fi, totuși, acordate în cadrul unor politici specifice (pentru zone defavorizate, zone de liber schimb, turism rural, exploatare petrolieră). Cadrul legal al investițiilor străine este definit, în parte, prin Ordonanța de urgență nr. 92/1997 pentru promovarea investițiilor directe, prin Normele de aplicare ale acestei Ordonanțe de urgență stabilite prin Decizia nr. 94/1998 și prin Legea investițiilor străine, nr. 241/1998.
Ordonanța 92/1997 cu privire la regimul investițiilor străine, publicată în MO al României Partea I, nr. 386 din 30 decembrie 1997 a introdus tratamentul național, respectiv egalitatea de tratament pentru investitorii români și străini, în același timp, a redus drastic facilitățile fiscale, nemaiacordând nici o scutire de la plata impozitului pe profit.
Din nefericire, normele române de drept se modifică destul de regulat și ridică probleme de aplicare, în 1998 a fost dezbătută în Parlamentul României și promulgată Legea investițiilor directe nr. 241 privind aprobarea OU nr. 92, publicată în MO al României, Partea I, nr. 483 din 16 decembrie 1998. În ciuda faptului că Legea nr. 241/1998 stipula că nu pot fi făcute modificări pe o perioadă de 5 ani, la numai 3 luni de la promulgare, facilitățile acordate investitorilor au fost suspendate prin Legea bugetului nr. 36 din 8 martie 1999. De fapt, articolul 6 din Legea bugetului a suprimat unele avantaje acordate anterior investitorilor. Suprimarea acestor avantaje a fost confirmată prin Ordonanța de Urgență nr. 217/1999. Faptul că legea bugetului a avut aplicare retroactivă, intrând în vigoare de la 1.01.99, a determinat o suspendare a facilităților deja și legal garantate investitorilor, în acest sens, au fost afectate, în special, câteva companii care au semnat contracte de privatizare în baza supoziției că legea trebuie menținută în vigoare pentru ultimii 5 ani (Akmaya pentru privatizarea Petromidia, Britten Norman pentru privatizarea Aerostar Bacău).
În mai 1999, a fost dată Ordonanța 67/1999 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice. Ea a restabilit un număr de facilități pentru proiectele care depășesc 50 milioane de dolari. Hotărârea Guvernului nr. 5 din iunie 1999 a stabilit, urmare a discuțiilor cu FMI, un nedefinit moratoriu de acordare a facilităților. Totuși, cadrul juridic al investiției cuprins în Ordonanța 92/1997 (măsuri împotriva exproprierii) rămâne în vigoare. Regimul investițional este deschis și liberal, conținând garanții împotriva raționalizării sau exproprierii cu compensație suficientă, în general, legislația asigură că investitorii străini sunt tratați la fel cu cei români, inclusiv în ceea ce privește accesul la proiectele de privatizare. Societățile comerciale pot fi constituite în proprietate integrală aparținând investitorilor străini, iar repatrierea profitului se poate face, de asemenea, în proporție de 100%. Legislația română acordă facilități fiscale și vamale pentru două categorii de investiții: investițiile directe în sectorul privat și investițiile prin privatizare.
Așa cum am mai arătat, explicația îmbunătățirilor aduse regimului investițional este convertibilitatea externă de cont curent și principiul tratamentului național, ceea ce a dus la stabilirea unui cadru uniform în afaceri pentru toate companiile stabilite în România.
4.5.2. Garanții și facilități comune
În Legea 241/1998, articolul 5 sunt prevăzute:
Efectuarea unei investiții în România, precum și posesia, folosința sau dispoziția asupra unei proprietăți sunt garantate și nu pot fi supuse vreunei măsuri discriminatorii. De asemenea, nu pot fi supuse discriminării administrarea, întreținerea, fructificarea, extinderea sau lichiditatea unei investiții.
Investitorii beneficiază în România, în principal, de:
– posibilitatea efectuării de investiții în orice domeniu și în orice forme juridice prevăzute de lege;
– egalitatea de tratament – just și echitabil – pentru investitorii români sau străini, rezidenți sau nerezidenți în Romania,
– garanții împotriva naționalizării, exproprierii sau altor măsuri cu efect echivalent,
– facilități vamale și fiscale,
– asistența privind parcurgerea formalităților administrative,
– dreptul la conversia în valuta investițiilor a sumelor în lei ce le revin din investiție, precum și la transferul valutei în țara de origine, potrivit reglementărilor privind regimul valutar,
– dreptul investitorilor de a alege instanțele judecătorești sau arbitrale competente pentru soluționarea eventualelor litigii,
– posibilitatea reportării pierderilor înregistrate în cursul unui exercițiu financiar pe seama profitului impozabil al exercițiilor financiare următoare,
– posibilitatea utilizării amortizării accelerate,
– posibilitatea deducerii cheltuielilor pentru reclamă și publicitate din profitul impozabil,
– posibilitatea angajării de cetățeni străini, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Investitorii beneficiază de drepturile acordate prin legile în vigoare întreprinzătorilor, în vederea desfășurării în bune condiții, în vederea desfășurării în bune condiții a activităților întreprinderilor.
4.5.3. Situația prezentă
Facilități în vigoare:
Legea nr.189/2001 prevede:
– reducerea cu 50% a impozitului aferent părții din profit utilizate în anul fiscal curent pentru investiții în active corporale și necorporale (definite potrivit legii nr. 15/1994).
Facilitățile pentru întreprinderile mici și mijlocii – IMM (Ordonanța de urgență nr 297/2000):
– scutire de impozit pe cota-parte din profitul reinvestit ;
– scutiri de la plata taxelor vamale pentru mașinile, instalațiile, echipamentele industriale, know-how importate:
– reducerea impozitului pe profit în proporție de 20% în cazul în care creează noi locuri de muncă (cu cel puțin 10% mai mult față de anul financiar precedent).
Facilități în zonele defavorizate și în zonele libere de taxe:
– scutirea de plata taxelor vamale și a TVA pentru mașinile, utilajele, instalațiile, echipamentele, mijloacele de transport, alte bunuri amortizabile, importate în vederea efectuării de investiții în zonă și scutirea de TVA pentru cele produse în țară;
– restituirea taxelor vamale pentru materii prime, piese de schimb și/sau componente importate necesare realizării producției proprii în zonă;
– scutirea de la plata impozitului pe profit.
Legea nr 332/iunie 2001 a investițiilor directe cu impact major ]n economia României (Revista Capital, nr.25/21 iunie 2001) prevede pentru investițiile mai mari de un milion de dolari :
– scutirea de impozitul pe profit pentru o perioadă de cinci ani;
– scutiri de taxe vamale pentru echipamentele, utilajele, mașinile importate;
– amânarea plații TVA până la data de 25 a lunii următoare datei de punere în funcțiune;
– exceptarea de la plata taxelor vamale a materiilor prime din import, care nu se realizează în tară, folosite efectiv pentru producția proprie, pentru o perioadă de doi ani
– investitorii vor putea transfera în străinătate, în valuta în care au realizat investiția, sumele obținute din profit, în urma vânzării de acțiuni, părți sociale, obligațiuni;
– investițiile noi, realizate în condițiile prezentei legi, beneficiază de deducerea unei cote de 20 % din valoarea acestora. Deducerea se calculează în luna în care se realizează investiția, numai din punct de. vedere fiscal, prin înscrierea acesteia la sumele deductibile prevăzuta in declarația de impunere.
Principala facilitate promisă firmelor o constituie scutirea de la plata impozitului pe profit pentru o perioadă do cinci ani. Nu trebuie uitat că o înlesnire similară funcționează pe baza Legii nr. 189/2001, care reduce cu 50% partea din profit investită în active.
Proiectul de lege privind investițiile directe cu impact major mai stabilește posibilitatea deducerii unei cote de 20% din valoarea acestora. Deducerea se calculează în luna în care se realizează investiția, prin înscrierea acesteia la sumele deductibile prevăzute în declarația de impunere.
Facilitățile promise nu vor afecta bugetul de stat din acest an, întrucât vizează investițiile nou-create. Se pare că nici FMI, nici Banca Mondială nu se vor opune susținerii mediului de afaceri. Cu condiția ca facilitățile să fie egale pentru toți. Negocierea unor stimulente speciale pentru investitorii cu greutate poale stârni din nou încruntarea experților străini.
4.6. Investițiile străine directe din perspectiva integrării
României în Uniunea Europeană
Opțiunea României pentru aderarea la UE are un caracter politic și economic și definește intenția de integrare economică cu țările europene cu economie modernă ele piață, ceea ce reprezintă un obiectiv, dar și o constrângere indiscutabilă pentru transformările economiei românești în general și al industriei în special. Această opțiune produce în sistemul economic o modificare de motivații, interese și scopuri ce pot dinamiza modificările structurale declanșate prin revoluția din 1989.
Faptul că organismele europene pun în discuție posibilitatea aderării sau temporizarea ei, în condițiile României, constituie o dovadă că nu există acei factori transnaționali comuni, necesari pentru funcționarea unui mecanism de interacțiune între economiile moderne cum este UE. Potențialul sistemului economic, dorințele și aspirațiile oamenilor, similare cu cele manifestate în țările dezvoltate, sunt printre cei mai importanți factori transnaționali.
Întâlnirea la nivel înalt de la Copenhaga din 1993, exprimând clar că țările din centrul și estul Europei vor fi admise în UE ca membri plini, a lansat faza instituțională a integrării acestor țâri în Uniune, întâlnirea a fixat, de asemenea, și criteriile economice, politice și juridice cerute pentru a începe negocierile în vederea aderării, în iunie 1997, Comisia Europeană a adoptat AGENDA 2000 (1997), confirmată în decembrie de către Consiliul European de la Luxemburg, în acest document, criteriile definite la Copenhaga au fost utilizate pentru a „selecționa" șase țări, dintre care cinci din Europa Centrală și de Est, pentru primul val de aderare la UE (Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia și Slovenia).
Procesul de integrare economică între țările din Centrul și Estul Europei (din care face parte și România) și UE nu este legat numai de ultimii ani. Imediat după dezintegrarea CAER, toate aceste țări și-au reorientat relațiile lor comerciale externe spre UE. De asemenea, aceste țări au primit un ajutor eficace din partea UE în procesul tranziției, după cum toate aceste țări au acorduri de asociere cu UE. în afara acestor relații integraționiste se mai poate include și afluxul de capitaluri europene, inclusiv în investițiile directe, în producția industrială și în servicii. Aceste forme de integrare economică a țărilor din Centru și Est cu UE sunt mai mult sau mai puțin avansate de la o țară la alta și se poate afirma că și aceste forme au realizat o anumită selecționare, prin stabilirea lor ca parteneri comerciali, industriali și financiari și desigur ca viitori membri cu drepturi depline acceptați (doriți) de către anumite centre de putere sau de afaceri din UE (exportatori, importanți bancheri, investitori și firme investiționale). Or, se observă că cele cinci țări „selecționate” de către UE după criteriile de la Copenhaga corespund cu cele mai „atractive” sau „solicitate" dintre aceste țări pentru investițiile directe de capital, spre deosebire de celelalte candidate. Din aceste aprecieri se poate formula concluzia că UE a introdus investițiile directe de capital ca un criteriu de alegere a primelor țări în tranziție pentru a se integra și instituționalizat în UE.
.
. Tabelul 4.5
Investițiile directe străine în TCEE A (milioane dolari)
A TCEE – Țările Central și Est-europene
B Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria
C Bulgaria, Letonia, Lituania, Românâ
ia și Slovacia
**Cehoslovacia
Sursa: Nicolae Sută, Integrarea economică europeană, Editura Economică, 1999, pag 295
Observația care se degajă din tabel este marea diferență de „atractivitate investițională" între cele două grupe de țări din TCEE. Primele cinci țări au atras 96,48% în 1992 iar celălalt grup de cinci din TCEE numai 3,52%. în 1997, primele cinci dețin peste 85%, cu 34,7 miliarde, iar al doilea grup doar 6,0 miliarde, adică 14,7%. Aceeași putere de atracție o manifestă primele cinci TCEE și pentru societățile multinaționale, în privința investițiilor, Ungaria este cea mai „atractivă", urmată de Polonia și de Cehia. România a primit 48,14% în 1992 din investițiile atrase de „alte țări TCEE", 25,48% în 1993, 34,96% în 1994, 38,53% în 1995, 41,01% în 1995 și 36,38% în 1997. Creșterea între 1992 și 1997 a fost de aproape 20 de ori. De departe, România a fost cea mai atractivă din grupul al doilea de țări TCEE.
Tabelul 4.6
ISD pe locuitor în țări în tranziție
Sursa: Nicolae Sută, Integrarea economică europeană, Editura Economică, 1999, pag. 296
Importanța relativă a ISD de capital se poate urmări prin raportarea la dimensiunea economică (PIB) și la dimensiunea geografică (populația). Tabelul arată că, raportată la populație, suma investițiilor străine a crescut relativ rapid, ca și ponderea lor în PIB. Rata investițiilor directe în PIB este de 3 ori mai ridicată în primul grup de 5 decât în al doilea grup de 5 (neselecționat). Excepție face Ungaria, care are o rată foarte ridicată – aproape 36% (1996), iar pe locuitor – 1486 de dolari, aproape egal cu PIB / locuitor al unor țări din al doilea grup.
Atractivitatea țărilor din Centrul și Estul european pentru investițiile de capital se bazează în principal pe indicatorii macroeconomici care „măsoară" „capacitatea" candidatului de a se integra în UE si chiar în UEM (în sensul criteriilor de la Copenhaga și al celor de la Maastricht). Altfel spus, economic vorbind, ceea ce face o țară atractivă pentru investițiile externe de capital și pentru multinaționale este, de asemenea, capabil să „seducă" membrii UE pentru a o admite cu drepturi depline. O asemenea analogie între criteriile de a aprecia candidații între „absorbirea" de investiții externe și candidații pentru UE arată că integrarea economică a țărilor din Centrul și Estul european în structurile UE se realizează într-un context mult mai vast, cel al mondializării și globalizării, iar integrarea europeană nu este decât o componentă.
Indicatorii macroeconomici obișnuiți, reținuți pentru a evalua gradul de atractivitate a unei țări pentru investițiile externe de capital, preiau aproape în întregime criteriile de convergență, nu numai nominale, ci mai ales reale, iar pentru partea instituțională examinată pentru candidatele la UEM – criteriile nominale, sau pentru UE – criteriile reale și instituționale.
Există numeroase clasificări ale criteriilor care stau la baza pătrunderii capitalului străin în toate țările cu economie în tranziție în general, în România în special, fiecare având în conținut doza lui de subiectivism. Una dintre cele mai cunoscute clasificări5 include: oportunitățile de afaceri, riscurile politice, bonitatea financiară, inflația, șomajul, stabilitatea socio-economică, infrastructura pentru afaceri. De regulă, acest gen de clasificări sunt utilizate pentru a compara potențialele oferite de economiile în tranziție.
Din perspectiva pătrunderii capitalului străin, România este clasată undeva la mijlocul plutonului țărilor cu economie în tranziție, în special între țările zonei libere central europene (CEFTA).
Din perspectiva unor evaluări internaționale ale unor instituții specializate (ratingul), România a fost cotată de către trei dintre acestea, obținând BB din partea lui Standard and Poor și International Business Clasification Association (IBCA), respectiv BAA3 din partea lui Moody's (N. Sută, pag.295). Această clasificare nu face decât să plaseze România într-o poziție similară cu cea prezentată anterior.
4.7. Aprecieri generale privind prezența investițiilor străine
directe în România
Din perspectiva evoluției statistice a ISD în țările cu economie în tranziție se poate constata poziția marginală a României, situată în afara „nucleului” de principale economii receptoare. La sfârșitul anului 1996, ponderea stocului său de ISD, de 2,2 miliarde dolari în totalul regional (46 miliarde dolari), nu atingea nici 5%. Discrepanța este și mai bine pusă în evidență de nivelul ISD pe locuitor, care în cazul României era de doar 63 dolari, față de media pe ansamblul zonei de 105 dolari, 128 dolari în cazul Poloniei, 642 dolari în cazul Republicii Cehe sau l 288 dolari pe locuitor în cel al Ungariei (Anda Mazilu, Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economica, 1999, pag. 245). Anul 1997, mai exact prima sa jumătate, a constituit o perioadă mai bună pentru România din punct de vedere al intrărilor de ISD, care s-au ridicat conform informațiilor de la Agenția Română de Dezvoltare la aproximativ 1,6 miliarde dolari, din care ISD în procesul de privatizare în valoare de 600 milioane dolari.
Fluxurile investiționale au o orientare sectorială nu lipsită de semnificație. Dacă facem abstracție de privatizările din cursul anului 1997 din domeniul construcțiilor de mașini, care au ridicat ponderea acestei ramuri în totalul ISD atrase la 14,03% (față de 12,05% la sfârșitul anului 1996 și 4,5% la sfârșitul lui 1995), industria alimentară a constituit domeniul industrial cel mai atractiv pentru investitorii străini, ea disputându-și de la un an la altul primul loc cu sfera comerțului. Comparând nivelul ISD din această ramură cu, spre exemplu, cel al ISD din industria electronică, cu o pondere de numai 2,14% în total la sfârșitul anului 1997, se poate afirma că factorul natural constituie un argument mai puternic pentru investitorii străini decât cel tehnic.
Cauzele lipsei de performanță a economiei românești în atragerea ISD constituie un subiect suficient de dezbătut, aflat în centrul unor studii și sondaje de opinie în rândul investitorilor străini. Sunt puse în lumină deficiențe legate de cadrul instituțional, de procedurile de autorizare a ISD, de reglementarea dreptului de proprietate asupra terenurilor și probleme legate de tratamentul fiscal. O serie dintre disfuncționalitățile sesizate au fost între timp soluționate: necesitatea obținerii confirmării ISD din partea Agenției Române de Dezvoltare a fost eliminată, a fost stipulat clar dreptul firmelor cu participare de capital străin constituite ca persoane juridice române de a deține în proprietate terenuri care le sunt necesare pentru desfășurarea activității, tratamentul fiscal al investitorilor străini a fost așezat pe aceleași baze cu cel al investitorilor autohtoni, a fost micșorată cota maximă de impozitare a salariilor de la 60% la 40%, cheltuielile de reclamă și publicitate au devenit în întregime deductibile. Poate că în nici o altă țară din zonă, cu excepția republicilor din fosta Uniune Sovietică, efectele deformatoare ale sistemului comunist asupra mecanismelor economice și sociale, asupra mentalităților nu au fost mai puternice decât în România. Startul inițial al procesului de reformă în România a avut condiții diferite față de cele existente la nivelul principalelor sale contracandidate.
Structurarea arbitrară pe ramuri și în plan geografic a industriei, distrugerea cvasicompletă a proprietății private, înăbușirea spiritului de inițiativă, strâmbarea sistemelor de valori, amputarea elitelor și închiderea, în bună măsură, a schimburilor de idei și informație cu restul lumii au dobândit în societatea românească cote neatinse de multe țări foste comuniste. Anii '90 au făcut ca vechiul sistem de valori să fie condamnat și abolit în plan declarativ fără, însă, ca un alt sistem de valori să fie promovat și asumat de către societatea românească. Este situația în care se identifica o criză a valorilor. Așadar starea de fapt a societății și economiei românești în momentul schimbării de sistem constituie, prima sursă de dezavantaj concurențial al României față de vecinii săi în demersurile de transformare economică și, implicit, de atragere a investițiilor străine.
A doua sursă majoră, care decurge, de altfel, într-o anumită măsură ea însăși din prima, o constituie modul în care s-au derulat procesele de reformă după 1990. Ceea ce a lipsit cu adevărat și lipsește, societății românești este lipsa unui sens asumat de mișcare, lipsa unei identități și a unor priorități naționale recunoscute și împărtășite de membrii săi, căreia să i se subsumeze interesele individuale și de grup. Aceasta a făcut ca, într-un context internațional nu foarte favorabil, impulsurile individuale și de grup să împingă România către o „societate de supraviețuire”.
Acest concept menit să surprindă realitățile românești actuale a fost elaborat și argumentat de un grup de sociologi și politologi format din Vladimir Paști, Mihaela Miroiu și Cornel Codiță (Anda Mazilu, Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economica, București, 1999, pag 220). Autorii ajung la concluzia că, „exceptând un număr restrâns de transformări politice și instituționale, al căror efect asupra restului societății a fost important dar nu decisiv, ci ambiguu, schimbările care au avut loc în societatea românească în perioada 1990-1996 au declanșat procese și au produs realități specifice societăților subdezvoltate”, care s-au consolidat sub forma unei societăți de supraviețuire. După 1996, trăsăturile „societății de supraviețuire” nu numai că nu s-au atenuat, dar unele dintre ele s-au menținut, iar altele chiar și-au accelerat evoluția.
Societatea de supraviețuire este definită de către autorii amintiți prin trei aspecte esențiale:
• societatea românească a renunțat la orice efort coordonat de modelare a viitorului, de dezvoltare conștient stabilită. Ea se mulțumește cu o „supraviețuire în prezent”, consumându-și totodată viitorul;
• un ansamblu de procese de „regresiune istorică" marchează evoluția unor complexe sociale, economice și culturale. România achiziționează subdezvoltare, cea mai importantă involuție având loc în lumea satului;
• România produce subdezvoltare prin mecanisme proprii: corupția, degradarea sistemelor de sănătate și educație, polarizarea socială, apariția pe scară largă a muncii nesalariate, destrămarea „țesăturii sociale” etc. Aceste mecanisme s-au format și dezvoltat cu ajutorul și prin intermediul administrației.
Cauza esențială pe care autorii o așează la baza evoluției către o societate de supraviețuire până la alegerile din 1996 o constituie lipsa de restructurare reală a fostei societății socialiste, lupta pentru conservarea realităților acesteia într-un context politic nou. Respectiva luptă s-a purtat pe două planuri: menținerea controlului politic asupra principalelor resurse și asupra distribuirii lor și menținerea industriei socialiste. S-a născut astfel o coaliție de interese între factorul politic/administrație, managementul industrial sau „directocrația”, muncitorii organizați în sindicate și acele grupări din sectorul privat ale căror profituri provin din comercializarea producției industriale a sectorului de stat. Explicațiile privind continuarea alunecării către o societate subdezvoltată și după noiembrie 1996 au la bază ideea unei guvernări, inclusiv în sfera economică, bazată de mituri, ruptă de realitate, autoritară și contraproductivă.
Din păcate, semnalul de alarmă tras de către sociologi nu a stârnit valul de dezbateri, de opinii pro și contra la care ar fi îndreptățit gravitatea problemelor puse în discuție. Societatea românească actuală rămâne o societate de supraviețuire, dacă nu acceptăm o provocare cu care ar trebui să ne confruntăm în mod responsabil cu toții, de la factorul politic, la cel instituțional și la societatea civilă. Aceasta deoarece nu există nici o garanție că „o societate de supraviețuire” poate supraviețui ea însăși la infinit, oricât s-ar invoca efectul „stabilizator" pe care îl are revenirea unei mari părți a populației în cadrul unei economii de tip natural.
Din punct de vedere al transformării strict economice, după 1989 reformele s-au derulat lent, cu numeroase ezitări, fără să atingă ani îndelungați nucleul dur al industriei, format din ramura extractivă, producția de energie, marile combinate metalurgice, rafinăriile, industria de apărare. Ele au fost în prea mică măsura expresia unor demersuri coerente, predominând decizia de tip „pompieristic” menită să răspundă unor situații presante. A existat în permanentă un mare decalaj între așa-numita reformă nominală, anunțată prin calendarul unei legislații, și reforma reală.
Guvernele au tins cel mult să gestioneze crize, măsurile de reformă promovate fiind, de regulă, măsuri de macrostabilizare adoptate în urma unor presiuni internaționale. Ele nu au fost urmate de măsuri ferme de restructurare și privatizare, astfel încât efectele politicilor monetare și fiscale s-au irosit, iar starea de declin economic a devenit de fiecare dată mai profundă. Dacă debutul eforturilor de macrostabilizare susținute printr-un împrumut stand-by acordat de Fondul Monetar Internațional a fost încurajator, primele încercări de atacare a situației întreprinderilor falimentare a fost însoțită de greșeli și bateri în retragere. Ca o concluzie la o astfel de evoluție, agențiile internaționale de rating, Standard & Poor's și Moody's au retrogradat România în sistemele de evaluare a riscului de țară, transmițând investitorilor străini un clar semnal negativ. Reforme lente, cu slabe atingeri ale economiei reale, o stare de depresie economică, o calitate cel mult modestă a infrastructurii fizice și de afaceri (mai ales starea comunicațiilor și a telecomunicațiilor și funcționarea sistemului bancar), o proastă funcționare a instituțiilor, birocrația și corupția constituie motivații suficiente pentru ca investitorii străini să-și îndrepte privirile spre alte posibile amplasamente investiționale în regiune (A. Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea, 1999).
În contextul acestui tip de evoluție postcomunistă care constituie produsul societății românești așa cum se prezintă ea astăzi, cu ritmul propriu de acceptare a schimbării, cu elitele ei politice despre care cu greu se poate spune dacă sunt reprezentative sau poate mai rele decât ea însăși, cu dificultățile în a-și formula și transforma în politici coerente interesul național, nivelul scăzut al ISD este un firesc al situației.
Față de astfel de probleme, desigur că argumente precum raportul bun calitate-preț al forței de muncă, poziția geostrategică favorabilă a României și chiar dimensiunea pieței pălesc, într-o economie care abia funcționează este greu ca ele să fie puse în valoare, cu atât mai mult cu cât primul argument trebuie amendat cu disciplina muncii și cu gradul de bruiaj realizat de sindicate, iar cel din urmă cu puterea reală de cumpărare a populației, care este scăzută.
Tabloul cauzelor de fond ale lipsei de performanță a României în atragerea ISD nu poate face abstracție de un factor cu un impact special asupra volumului de investiții, respectiv ritmul lent de derulare a procesului de privatizare. În România, la sfârșitul primului trimestru al anului 1998, gradul de privatizare a capitalului social aflat în portofoliul Fondului Proprietății de Stat era de numai aproximativ 18%. Dacă se iau în considerare și regiile autonome, societățile naționale și băncile care urmează să fie treptat transferate la FPS pentru privatizare, proporția activelor privatizate ale starului este mult mai mică.
În acest context general, privatizările cu capital străin au rămas multă vreme neglijabile. Întârzierile înregistrate în procesul de privatizare nu pot fi explicate în afara funcționării instituției menite să îl deruleze, respectiv Fondul Proprietății de Stat. Această instituție are paradoxala sarcină de a-și submina bazele propriei existențe, ea fiind desființată o dată cu încheierea procesului de privatizare. Indiferent dacă s-a aflat sau nu în subordinea guvernelor, FPS s-a dovedit o instituție greoaie, ermetică, lipsită de transparență, acuzată a fi acționat ca un adevărat „stat în stat”. Desigur că nu i se poate atribui în totalitate ritmul greoi al privatizării. Faptul că pentru multă vreme prețurile de vânzare au fost prestabilite pe baza evaluărilor contabile de multe ori la niveluri mult prea înalte, faptul că tranzacțiile realizate sub aceste valori au constituit motivul unor acționări în justiție de către Curtea de Conturi a funcționarilor responsabili, rezistența managerilor și a sindicatelor din unele întreprinderi cu capital de stat la realizarea privatizării constituie tot atâtea cauze ale întârzierii acesteia. Debirocratizarea, flexibilizarea și descentralizarea procesului de privatizare, lărgirea formulelor de privatizare prin aplicarea, spre exemplu, a preschimbării creanțelor – indiferent dacă creditorii sunt băncile, alte firme sau bugetul de stat -în acțiuni, utilizarea mai intensă a pieței de capital sau chiar cotarea acțiunilor FPS la bursă – „privatizarea" FPS pot constitui alternative în căutarea unor soluții (Dochia, A. – New private firm contributions to structural change in the Romanian economy, 1999).
În concluzie, premisele statistice ale unui impact sesizabil al ISD asupra economiilor în tranziție din centrul și estul Europei nu sunt prezente decât în câteva dintre aceste economii, în principal în Ungaria, Republica Cehă și Polonia. În ceea ce privește România, dată fiind calitatea ofertei sale de climat investițional și trenarea procesului de privatizare, se înregistrează un volum scăzut de ISD, o bază modestă de generare a unor efecte în economie.
Concluzii
Investițiile străine directe sunt, neîndoielnice, un factor de creștere economică. Departe de a fi resursa principală a dezvoltării – care se bazează în primul rând pe efortul intern – investițiile străine directe oferă elemente cantitative și calitative care amplifică, stimulează și mobilizează factorii dezvoltării. Investițiile străine directe au efect multiplicator, impactul lor propagându-se în economie și societate.
Transferul experienței avansate pentru valorificarea unor resurse nefolosite sau insuficient folosite este benefic oricărui popor. În felul acesta, resursele de care dispune o țară generează mai multă valoare adăugată care ridică nivelul de trai al oamenilor, iar o parte din plusul de valoare adăugată constituie câștigul investitorului (repatrierea profiturilor).
Dacă experiența mondială a ajuns la această concluzie, accentuată în zilele noastre, cu atât mai mult este valabilă pentru țările în curs de tranziție, unde necesitățile sunt mai mari și mai diverse. Aici investițiile străine directe ajută la schimbarea comportamentului întreprinderii, promovează un nou standard de calitate a produselor, contribuie la mobilizarea și alocarea eficientă a resurselor. Prin aceasta, investițiile străine directe participă la formarea sistemului economiei de piață și stimulează creșterea economică. La începutul tranziției, contribuția calitativă este preponderentă față de contribuția cantitativă, care este mai importantă după ce au fost puse în practică mecanismele economice ale pieței libere.
Capitalul și avantajele pe care le aduce un pachet investițional se așează, în condițiile unor fluxuri investiționale fără frontiere, acolo unde sunt fructificate cel mai bine. În interesul investitorului – întreprinzător, dar și în interesul comunității țării gazdă – mediul economic intern și factorii de producție locală îmbunătățită, care să acorde toată gama serviciilor necesare investitorilor străini și să dezvolte o strategie pentru atragerea investițiilor străine directe. Se consideră că guvernele ar face o greșeală distribuind atribuții în legătură cu reglementarea și promovarea investițiilor străine directe la un număr mare de instituții. Ideal ar fi ca o singură agenție coordonatoare să aibă autoritate în materie, ca interlocutor unic (sau principal) al investitorilor străini (cum, de altfel, se realizează în cazul țărilor nou industrializate din Asia).
România este avantajată de poziția geografică, de dotare cu factori naturali și de resurse umane pe care le are. Tradiția unei economii de piață antebelice, în care investițiile străine directe au jucat un rol important, ca și diferențierea și structura unei industrii dezvoltate în perioada postbelică sunt, de asemenea, avantaje comparative substanțiale. Ridicarea tuturor acestor factori la rangul de „avantaje competitive”, adică sporirea capacității de a obține o valoare adăugată mai mare prin folosirea aceleiași cantități de factori de producție este determinată în România de introducerea și consolidarea mecanismelor economiei de piață și liberalizarea cadrului economic pentru alocarea eficientă a resurselor, precum și de dezvoltarea infrastructurii fizice și umane, pentru fluidizarea circulației bunurilor, capitalului și forței de muncă.
Consecvența și consistența politicilor economice vor determina și în continuare comportamentul de economisiri și investiții în România. Creșterea capacității de atragere a investițiilor străine directe, rezultat al voinței politice, dar și al acțiunii practice, va conduce la un aport substanțial de resurse externe în susținerea procesului de transformare și creștere economică.
Mișu Negrițoiu, în cartea sa Salt înainte – dezvoltarea și investițiile străine directe făcea următoarea apreciere: „Astăzi în lume, cu sau fără voia noastră, deschiderea față de investițiile străine rămâne un semn distinctiv al încrederii între națiunii și al apartenenței la mersul înainte al istoriei”.
BIBLIOGRAFIE
1. Andreff W., Les multinationals globales, Paris, 2000
Anghelache, Constantin – România 1999. Starea economică , Editura Economică, București, 1999
2. Bari, Ioan – Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
3.Chesnais Fr. –La mondialisation du capital, Ed Syros, Paris, 1997
4. Denuța, Ioan – Investiții străine în țările est și central europene, Editura Economică, București, 1998
5. Dochia, A. – New Private Firm Contributions to Structural Change in the Romanian Economy, Societe General Romania, 2000
6. Hunya, H. – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in transition,WIIW, Vienna, 2000;
7. Mazilu, Anda – Transnaționalele și competitivitatea, o perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999
8. Michalet, Charles-Albert – Strategies of Multinationals and Competition for Foreign Direct Investment
9. Munteanu, Costea, Vâlsan Călin – Investiții internaționale, Editura Oscar Print, București, 1995
10. Negrescu, D. – A decade of privatization in Romania, 1999
11. Negrițoiu, Mișu – Salt înainte , dezvoltarea și investițiile străine directe, Editura Pro și Editura Expert, București, 1996
12. Oman, Charles – Policy competition for FDI. A Study of Competition among Governments to Attract FDI, March, 2000
13. Pogonaru, F., Apostol, C. – Romania capital markets; a Decade of Transition, Centrul UNCTAD Romania, 2000
14. Popa, Ioan – Tranzacții internaționale, Editura Economică, București, 1997
15. Rotariu, Ioan – Cadrul instituțional al relațiilor economice internaționale, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1997
16. Rusu Mirela – Investițiile străine directe, Editura Paideia, București, 2000
17. Siroen J.-M. SIROEN – L’economie de la globalisation, Universite Paris Dauphine, 2000
18. Son, Liana – Teză de doctorat: Investițiile străine directe – proces catalizator în contextul globalizării economiei mondiale. Impactul lor în economia României, Timișoara, 2001
19. Son, Liana – Regimul investițional în economia românească, Studii de economie, Timișora, 2000
20. Son, Liana – Relația dintre privatizare și ISD în țările din Europa de Sud-Est și România, Studii de economie, Timișora, 2000
21. Sută, Nicolae – Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999
22. Wells, Louis – Revisiting Marketing a Country: Promotion as a Tool for Attracting Foreign Investment, Washington, 1999
23. *** – Tribuna Economică, diferite numere
24. *** – Revista Capital, diferite numere
25*** – INSE București, 2001)
26. *** – UNCTAD, World Investment Report, edițiile 2000, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Investitiile Straine Directe Si Impactul Lor In Economia Romaniei (ID: 132401)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.