Investitiile Straine Directe din Cadrul Pietei Financiare Internationale

CUPRINS

Conceptul de investiții străine directe. Caracteristicile ivestițiilor străine directe

Clasificarea investițiilor străine

1.3. Strategii investiționale

1.3.1. Greenfield

1.3.2. Brownlield

1.3.3. Fuziuni și achiziții

Evoluția cadrului legal și instituțional în domeniul investițiilor străine directe la nivel mondial

1.5. Strategia romînească de creștere a investițiilor străine directe

1.5.1. Politicile de încurajare a ivestițiilor străine pe termen lung

1.5.2. Măsuri specifice de atragere a ISD în România

1.1.Conceptul de investiții străine directe. Caracteristicile ivestițiilor străine directe

Definirea conceptului de investiție este strâns legată de definirea celui de corporație transnațională sau acela de investitor străin.

În funcție de teoriile de drept internațional referitoare la acest subiect și de evoluția lor de a lungul istoriei, acest concept a suferit abordări diferite în raport cu tendințele exprimate la un moment dat.

Mirela Rusu consideră că „investițiile străine directe reprezintă o relație investițională de durată, între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă, de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit”.

Potrivit Raportului BNR din 31 decembrie 2008, sunt considerate investiții străine directe: capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor nerezident care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente, creditele dintre acest investitor sau grupul din care face parte acesta și întreprinderea în care a investit, precum și profitul reinvestit de către acesta.

Investitorul străin direct este o persoană juridică, persoană fizică sau grup de persoane care acționează concertat, care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris (respectiv din capitalul de dotare al entităților fără personalitate juridică) sau cel puțin 10% din voturi, într-o întreprindere situată în afara propriei țări de rezidență.

În literatura de specialitate au fost identificate următoarele documente ce conțin referiri la investițiile străine:

Carta de la Havana pentru o organizație Internațională a Comerțului. A fost elaborată în anul 1948 la Havana, Cuba în cadrul Conferinței ONU privind forța de muncă și comerțul.

Carta urmărea înființarea unei Organizații Mondiale a Comerțului care să-si aducă contribuția la eliminarea treptată a barierelor și restricțiilor din calea comerțului internațional. Aceasta conținea reglementări pentru controlul practicilor comerciale restrictive, protejarea securității investițiilor străine și afirmarea dreptului statelor importatoare de capital de a controla condițiile pătrunderii pe piață investițiilor străine, toate aceste prevederi fiind importante pentru investițiile străine.

Carta nu a fost ratificată de statele semnatare. Unul dintre motivele pentru care Carta nu a primit acordul grupurilor oamenilor de afaceri americani, și implicit al Congresului Statelor Unite, a fost faptul că prevederile referitoare la investițiile străine erau incomplete, în special privind compensarea în caz de expropriere dar și faptul că includea dreptul statelor importatoare de capital de a controla condițiile pătrunderii pe piața investițiilor străine.

Codul internațional privind tratamentul egal al investițiilor străine (International Code of Fair Treatment for Foreign Investment) elaborat de Camera de Comerț Internațională din Paris în anul 1949 prevedea interzicerea impunerii unei politici discriminatoriii sau a unor măsuri legale sau administrative menite să atragă investițiile străine. De asemenea codul mai prevedea și faptul că proprietatea investitorilor nu putea constituie obiectul unei exproprieri decât în condițiile și respectarea procedurii legale și numai după plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a investiției. Codul nu a fost adoptat.

Convenția internațională privind protecția mutuală adrepturilor proprietății private în statele străine elaborată de o organizație privată și anume ”Society to Advance the Protection of Foreign Investments” care combinată cu un proiect redactat de un grup de juriști în anul 1959 a devenit cunoscută ca Abs./Shawcross Draft Convention on Investments Abroad. Aceste documente sunt primele încercări ale unor grupuri din domeniul privat de a redacta o convenție multilaterală privind investițiile străine Cele două ințiative au fost combinate într-un priect de convenție în 1959.

1.2. Clasificarea investițiilor străine

În funcție de componenetele ISD, de formele de realizare a investițiilor străine directe și a tipului de investiție am identificat trei criterii de clasificare a investițiilor străine directe.

Criteriul 1 de clasificare a investițiilor străine directe se referă la formele de realizare a ISD care sunt:

Investiții străine de portofoliu – presupun cumpărarea de valori de pe piețele internaționale de capital, și nu vizează participarea la administrarea firmelor emitente, ci obținerea de câștig din dividende sau prin activități speculative (diferende favorabile între prețul de vânzare și cel de cumpărare);

Investiții străine directe –reprezintă cheltuieli efectuate pentru achiziționarea sau crearea de unități economice, modernizarea și extinderea celor existente, cu scopul de a obține venituri viitoare de către investitorii străini.

Elemente ce deosebesc investițiile străine directe de investițiile străine de portofoliu sunt următoarele:

Un aspect fundamental al investițiilor directe, ca opuse investițiilor de portofoliu aste că investitorul cumpără puterea de a exercita controlul asupra managementului investiției și tocmai de aceea nu implică doar capital. Acest lucru implică abilități manageriale și tehnice sau cunoștințe de marketing. Puterea controlului va varia în funcție de distribuția acțiunilor în firma respectivă. Explicația acestui fapt este aceea că dacă un investitor deține peste 30% din acțiunile unei companii și nici un alt investitor nu deține mai mult de 10% aste foarte posibil să fie apt de a exercita controlul cu toate că este minoritate, nedeținând 51% din acțiunile unei companii.

O altă diferență fundamentală este ținta finală a investitorului direct și a investitorului de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendința de a se muta în unele sectoare din țări străine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest avantaj va fi reflectat de un profit superior. Acest lucrul impus este posibil să se întâmple cu o investiție directă intr-o industrie în care țara sursă are avantajul dar unde acest avantaj poate fi transferat unei țări străine în folosul acesteia.

Majoritate investițiilor de portofoliu sunt realizate de persoane fizice sau instituții și nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendința să investească în persoane fizice și instituții străine prin intermediul mecanismului pieței de capital străin. În cazul investițiilor directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate implica cumpărarea unei întregi companii sau numai unei părți din aceasta constituind un schimb de proprietate sau, alternativ, poate consta în clădirea unei întregi noi fabrici în străinătate.

Investițiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o țară la alta. Economiști obișnuiau să se gândească la investițiile directe ca la o mișcare internațională a capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu noi acțiuni, anumite forme de obligațiuni, vânzări-cumpărări ale acțiunilor și obligațiunilor existente prin schimburile de titluri de valoare sau printr-o varietate de forme și instrumente de credit pe termen scurt. Singura diferență pe care economiști ar accepta-o a fost aceea că investițiile directe sunt însoțite de grade diferite de control și mișcare de management și tehnologie.

Criteriul 2 de clasificare a investițiilor străine directe face referire la componentele investițiilor străine directe care sunt:

Capitaluri proprii: capitalul social subscris și vărsat, atât în numerar cât și prin contribuții în natură, deținut de nerezidenți în companii rezidente, precum și cota aferentă din rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de dotare aflat la dispoziția acestora.

Creditul net: creditele primite de către întreprinderea investiție străină directă de la investitorul străin direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte acesta, mai puțin creditele acordate de către întreprinderea investiție străină directă investitorului străin direct sau unei alte firme din cadrul grupului respectiv de firme.

Al-3 lea criteriul de clasificare a ISD are în vedere contribuția la dezvoltarea și înnoirea activelor economice în țara primitoare de investiții străine directe.

În funcție contribuția la dezvoltarea și înnoirea activelor economice în țara primitoare de investiții străine directe sunt:

greenfield: investiții în întreprinderi înființate și dezvoltate de către sau împreuna cu investitori străini , sub forma unor investiții pornite de la zero;

brownfield: investiții în întreprinderi preluate integral sau parțial de către investitori străini de la rezidenți, mai mult de 50% din imobilizările corporale și necorporale fiind realizate dupa preluare;

preluări integrale sau parțiale de întreprinderi: investiții în întreprinderi preluate integral sau parțial de către investitorii străini de la rezidenți, mai mult de 50% din imobilizările corporale și necorporale fiind realizate înainte de preluare.

1.3. Strategii investiționale

1.3.1. Greenfield

Investiția greenfield este investiția în întreprinderi înființate și dezvoltate de către sau împreuna cu investitori străini , sub forma unor investiții pornite de la zero.

Un proiect greenfield implică construirea unei subsidiare în altă țară decât compania mama pornind de la baza spre vârf în scopul de a facilita vânzările sau producția externă.

Terenurile necesare desfașurării activității sunt achiziționate local iar personalul necesar e angajat și apoi calificat folosind managementul, tehnologia, capitalul si know-how-ul investitorului.

Investițiile străine de tip greenfield implică mutări de capital care afectează contablilitatea atât a investitorului străin direct cât și a întreprinderii de investiție directă.

Această formă a investițiilor străine directe ajută la crearea de noi locuri de muncă în țara gazdă.

De asemenea societățile de tip greenfield măresc întotdeauna concurența în țara gazdă. Proiectele de tip greenfield permit un mai bun control al culturii organizaționale.

În investițiile de tip greenfield există o legătura mult mai strânsă între investiția totală și stocul de capital fapt ce determină eficiență crescută a unei investiții greenfield.

Din punctul de vedere al transferului de tehnologie investiția greenfield poate îmbunătăți nivelul existent a tehnologiei în țara respectivă.

Din punct de vedere al influențării pieței o investiție greenfield o influențează gradual prin legături comerciale și mobilitatea personalului.

1.3.2. Brownlield

O investiție de tip bronwnfield este o investiție în întreprinderi preluate integral sau parțial de către investitori străini de la rezidenți, mai mult de 50% din imobilizările corporale și necorporale fiind realizate după preluare.

Brownfield este o formă particulară de achiziție întreprinsa cu scopul de a înfiinița o subsidiară locală, în cadrul căreia resursele financiare și know-how-ul e furnizat de către investitor înlocuind sau suplimentând resursele și know-how-ul deja existente

Conform Cosminei Goran, o investiție de tip brownfield e mai simplă din punct de vedere al inițierii din cauza existenței unui cadru de desfășurare al activității, dar mai dificilă din punct de vedere al ajustării la cultura organizațională a investitorului din cauza că implică schimbarea modului de gândire al angajaților existenți.

Situația în care se preferă o investiție de tip brownfield e una specială în care cadrul de desfașurare a activității se menține pentru eliminarea barierelor existente la intrarea pe piața însă activele firmei locale sunt suplimentate sau înlocuite de resursele investitorului – atât de cele achiziționate local cât și de cele transferate .

Decizia de a investi folosind o abordare brownfield poate fi luată și după demararea unui proces ce ar fi trebuit să se finalizeze într-o investiție de tip greenfield sau achiziție, în cazul în care se constata posibilitatea realizării unor economii la intrarea pe piața sau achiziția de know-how sau respectiv necesitatea unei restructurări.

În general o achiziție de tip brownfield include un activ local dificil de obținut la care se adaugă resursele investitorului – aceasta abordare oferind maximum de flexibilitate în definirea identității viitoarei companii – rezultatul poate fi o firmă ce păstrează cultura corporatista locală dar e îmbunatățită prin accesul la resursele și relațiile comerciale ale investitorului sau poate fi o firmă ce adoptă cultura corporatistă a investitorului prin restructurare urmată de angajări locale sub supravegherea managementului format din expatriați însa reține cadrul de desfășurarea al activității precum și accesul la piața locală și respectiv rețelele de distribuție aferente.

1.3.3. Fuziuni și achiziții

Fuziunile și achizițiile (Megers and Acquisitions -M&A)presupun preluarea integrală sau parțială de întreprinderi de către investitorii străini de la rezidenți și dezvoltarea acestora.

Fuziunea are loc atunci când două sau mai multe firme se combină pentru a forma o nouă firmă, iar preluarea, când o firmă cumpără o altă firmă (chiar fără voința ei).

Fuziunea unor entități diferite implică și costuri ce se reflectă în domeniul controlului și al resurselor ce facilitează activitatea investitorului achiziționate pe piața locală.

Achizițiile sunt preferate în special pentru rapiditatea accesului de exemplu la o piata sau o tehnologie în conditiile în care micșorarea contemporană a ciclurilor de viață a produselor și serviciilor duce la intensificarea competiției, în special în sectoare cu valoare adăugată înalta din cauza existentei unui mediu cu trăsături de oligopol format din tehnologii patentate.

Un proiect greenfield implică construirea unei subsidiare în altă țară decât compania mama pornind de la baza spre vârf în scopul de a facilita vânzările sau producția externă..

De cele mai multe ori se presupune că un proiect brownfield e o formă particulară de achiziție întreprinsa cu scopul de a înființa o subsidiară locală, în cadrul căreia resursele financiare și know-how-ul e furnizat de către investitor înlocuind sau suplimentând resursele și know-how-ul deja existente.

Conform lui Anghel, în cazul firmelor orientate pe comerț se urmărește obținerea accesului la piața – eventual prin preluarea unei mărci autohtone sau a unei cote de piață și rețele de distribuție deja existente. Firmele orientate pe valorificarea unor resurse doresc obținerea accesului rapid la active materiale sau imateriale precum cercetarea-dezvoltarea fără a consuma resurse și mai ales timp în constituirea unor entități locale similare – uneori achiziția fiind singura cale pentru obținerea unui know-how specific.

În cazul achiziției resursele proprii firmei locale ( atât cadrul de desfăurare al activității deja creat cât și know-how-ul – ce constituie împreună activele proprietar ) sunt considerate dificil de replicat – atât ca posibilitate cât și din punct de vedere al intervalului de timp luat în calcul – prin folosirea resurselor investitorului ( ce pot fi atât obtenabile pe piața locală – de la terenuri până la personal calificat – cât și transferabile precum capitalul sau know-how-ul ), iar în cazul greenfield situația e exact inversă.

O altă diferență între investițiile de tip greenfield și cele de tip achiziție constă în alocarea resurselor, din cauza ca în cazul greenfield există o legătura mult mai strânsă între investiția totală și stocul de capital ( achizițiile implică și active imateriale aferente intrării pe piață), fapt ce determină eficiența crescută a unei investiții greenfield ce poate fi însă compensată de termenii comerciali favorabili oferiți în cazul unei achzitii pe considerente aferente politicii de încurajare a investițiilor la nivel național (de exemplu oferirea de avantaje în schimbul realizării unor obiective strategice de investiții).

1.4. Evoluția cadrului legal și instituțional în domeniul investițiilor străine directe la nivel mondial

Problematica investițiilor străine directe (ISD) a fost și este intens dezbătută, existând, în acest sens, preocupări atât la nivel național cât si internațional.

În funcție de teoriile de drept internațional referitoare la acest subiect și de evoluția lor de a lungul istoriei, acest concept a suferit abordări diferite în raport cu tendințele exprimate la un moment dat.

Astfel, Doltu Constantin definește investiția străină directă ca fiind o categorie a investițiilor internaționale care reflectăscopul unei entități rezidente într-o țară (investitorul direct) de-a obține un interes de durată într-o companie rezidentă într-o altă țară( investiția directă)”

În literatura de specialitate au fost identificate următoarele documente ce conțin referiri la investițiile străine:

Carta de la Havana pentru o organizație Internațională a Comerțului. A fost elaborată în anul 1948 la Havana, Cuba în cadrul Conferinței ONU privind forța de muncă și comerțul. Carta urmărea înființarea unei Organizații Mondiale a Comerțului care să-si aducă contribuția la eliminarea treptată a barierelor și restricțiilor din calea comerțului internațional.

Codul internațional privind tratamentul egal al investițiilor străine (International Code of Fair Treatment for Foreign Investment) elaborat de Camera de Comerț Internațională din Paris în anul 1949 prevedea interzicerea impunerii unei politici discriminatoriii sau a unor măsuri legale sau administrative menite să atragă investițiile străine.

Rezoluția 626/VII a Adunării Generale a ONU privind drepul de exploatare liberă a bogățiilor și resurselor naturale, adoptată în 1952. Aceasta rezolție reprezintă o parte importantă în procesul de formare a normelor internaționale în domeniul investițiilor.

1.5. Strategia românească de creștere a investițiilor străine directe

1.5.1. Politicile de încurajare a ivestițiilor străine pe termen lung

Politica fiscală trebuie să aibă drept scop reducerea taxelor (atât asupra profitului cât si asupra salariilor) și să reducă sarcina datoriei publice prin sporirea numărului de plătitori.

Politica monetara trebuie sa sporească stabilitatea monedei naționale în raport cu o moneda străina.

Politica ratei de schimb trebuie să țintească spre convertibilitatea totală a leului românesc prin promovarea unei piețe libere a ratei de schimb.

Politica industriala în România implică schimbări structurale a căror scop final ar trebui să fie succesul pe piața industrială internaționala și integrarea cu succes în piața Comunității Europene.

Politica comercială trebuie să: promoveze produse românești pe piața internațională (prin furnizarea informațiilor despre piețele internaționale) și a concurenței în economie (promovarea intereselor consumatorilor)

O alta problema este politica regională, care trebuie să atragă investiții și investiții străine directe în anumite regiuni ale țării. Aici trebuie  implementate politici fiscale adecvate (scutiri de taxe și impozite, etc.) cât și politici monetare și administrative. Reforma administrativă, înțeleasă ca cea mai eficientă și simplă metodă de implementare a deciziilor economice adecvate, poate fi considerată drept punctul cheie pentru o tranziție de succes.

Cheltuielile guvernamentale trebuie sa fie diminuate, reducând subvențiile în producție în regiile autonome, în special în sectorul minier și al transporturilor.

Pentru a elimina distorsiunile economice este necesar să continuam înlăturarea tuturor prețurilor controlate de stat. Este la fel de necesară încurajarea concurenței prin implementarea unor legi specifice în acest domeniu.

Politica monetara trebuie sa sporească stabilitatea monedei naționale în raport cu o moneda străina.

Politica ratei de schimb trebuie să țintească spre convertibilitatea totală a leului românesc prin promovarea unei piețe libere a ratei de schimb.

Politica industriala în România implică schimbări structurale a căror scop final ar trebui să fie succesul pe piața industrială internaționala și integrarea cu succes în piața Comunității Europene.

1.5.2. Măsuri specifice de atragere a ISD în România

România are încă resurse naturale dar cea mai importanta resursa a ei este personalul calificat sau ușor de calificat pe care îl deține. Este totuși o lipsa a stimulentelor pentru a face oamenii sa lucreze (de ex. salarii mici).

Investitorii străini  au nevoie de protecție împotriva pierderilor care pot fi provocate de mediul politic și economic românesc. Astfel, aceștia cuta întotdeauna acel mediu special unde investițiile interne au succes.

Prin adoptarea unor politici potrivite este posibilă îmbunatățirea performanțelor.

Scutirea de impozite este considerata o facilitate „pasivă” deoarece se aplică doar la afaceri deja stabilite și numai dacă sunt profitabile.

 Asigurarea investitiilor straine directe  în cazul special al României înseamnă:

închirierea terenurilor și a clădirilor pe termen lung și la tarife promoționale;

acordarea investitorilor de garanții guvernamentale pentru orice investiție mare, etc.

Aceste nevoi pot fi împlinite printr-o facilitate activă cum ar fi înființarea unui fond special (și/sau fonduri locale) pentru a stimula creșterea investițiilor străine directe în România.

Un astfel de fond ar oferi facilități cum sunt:

subvenționarea terenurilor și clădirilor, ratelor dobânzilor și cursurilor de calificare;

 finanțarea dezvoltării industriale (preluarea de acțiuni în unele proiecte, finanțarea unor utilități ale proiectelor, etc.);

 acordarea de asistenta pentru cercetarea și dezvoltarea investițiilor străine directe;

Potrivit Raportului BNR, pot fi înființate mai multe fonduri, unul central și câteva locale, fiecare fond încurajând investițiile străine directe locale. Ele pot fi finanțate local sau central. În acest context este necesar sa fim deschiși către toate facilitățile acordate României de către U.E.