Investitiile Si Dezvoltarea Economica
INVESTIȚIILE ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Cuprins
Introducere
Literature review
Capitolul 1. Conceptul investițiilor în condițiile economiei de piață
1.1. O perspectivă macroeconimică asupra investițiilor
1.2. Sursele de finanțare a investițiilor
1.2.1. Surse interne de finanțare a investițiilor
1.2.2. Surse externe de finanțare a investițiilor
1.2.3. Metode de finanțare a investițiilor
1.3. Modele de dezvoltare economică
1.3.1. Teoria și modelul Keynesian de creștere economică
1.3.2.Teoria și modelul creșterii endogene
1.3.3.Teoriile și modelele neoclasice
1.3.4.Noi teorii și modele ale creșterii economice
Capitolul 2. Rolul investițiilor în creșterea economică a țărilor în curs de dezvoltare
2.1. Investițiile în viziunea clasicilor științei economice
2.2. John Mainard Keynes – creatorul unei teorii originale cu privire la economii – investiții – creștere economică
2.3 Nicolae Georgescu Roegen – creatorul unei teorii a relației investiție – dezvoltare economică.
2.4 Principalele teorii referitoare la investițiile străine directe
2.5 Strategiile corporațiilor multinaționale și evoluția investițiilor străine directe
Capitolul 3. Studiu de caz. Investițiile în România și impactul asupra creșterii
3.1. Noțiuni generale
3.2. Atragerea investițiilor străine directe în România
3.3. Dinamica ISD în România în perioada 2003-2012
3.3.1.Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe principalele activități economice
3.3.2. Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe regiuni de dezvoltare
3.4. Impactul investițiilor străine directe asupra economiei românești
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Problematica investițiilor străine directe a fost și este intens dezbătuta existând în acest sens preocupări atât la nivel național cât și internațional.
Fără îndoială, investițiile străine directe (ISD) reprezintă o sursă alternativă de subvenționare a economiei multor țări care se află în curs de dezvoltare. Fluxurile investițiilor străine directe la nivel global au crescut într-un mod remarcabil în ultimii ani, acestea au influențat în mod semnificativ nivelul de trai al populației.
Scopul studiului îl reprezintă analiza investițiilor și dezvoltării economice pe o perioadă de 10 ani.
Primul capitol Conceptul investițiilor în condițiile economiei de piață prezintă într-o abordare teoretică cele mai consacrate păreri despre investiții și rolul acestora în economie și totodată am analizat sursele prin care acestea sunt finanțate și metodele de dezvoltare economică.
De asemenea în acest capitol am surprins modul în care a evoluat dezvoltarea economică în viziunea clasicilor până în ziua de astăzi și modul în care aceștia și-au susținut ideea despre investiții care au determinat creșterea economică.
În cuprinsul capitolului al II-lea Rolul investițiilor în creșterea economică a țărilor în curs de dezvoltare am analizat printr-o abordare istorică o idee mai generală despre investiții în viziunea unor specialiști, formele investițiilor și modul în care acestea apar și sunt contractate în economie.
Tot aici am abordat principalele teorii referitoare la investiții: teoria ciclului de viață al produsului, diversificarea riscului, teoria activelor intangibile și teoria paradigma eclectică.
Capitolul al III-lea este un studiu de caz asupra investițiilor în România și impactul acestora asupra creșterii economice în care am analizat dinamica investițiilor străine directe în România, impactul acestora asupra creșterii economice, investițiilor de capital, balanței de plăți, cheltuielilor și veniturilor bugetare, forței de muncă și productivității, eficienței și competitivității economice.
După cum știm investițiile străine devin motorul esențial al dezvoltării economice și de modernizare, de creștere a locurilor de muncă și a veniturilor în special pentru țările în curs de dezvoltare.
În prima parte am evidențiat necesitatea țării noastre de a atrage investițiile străine directe acestea având o influență semnificativă asupra țării și avantajele acestora.
Cea de-a doua parte cuprinde o analiză a fluxurilor de investiți străine directe pe principalele activități economice și pe regiuni de dezvoltare pentru perioada 2003-2012.
Literature review
Fondul Monetar Internațional, definește investiția externă directă ca „o relație investițională de durată între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă ce implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate investiții directe: capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi, creditele dintre investițiile străine directe și creșterea economică în România acest investitor și întreprinderea în care a învestit, precum și profitul reinvestit de către acesta”. Conform autorilor Bird, Rajan (2002), investițiile străine directe au un orizont de timp îndelungat, fiind mult mai stabile și cu mobilitate limitată, reprezentând mai mult decât pur și simplu un transfer de capital.
De-a lungul anilor, au existat o serie de studii empirice care au demonstrat că între nivelurile ridicate ale PIB și fluxurile de ISD există o legătură pozitivă,însă această legătură nu este valabilă pentru toate regiunile. Este necesar să amintim că impactul investițiilor străine directe depinde într-o mare măsură de condițiile economice din țara gazdă, de nivelul de economisire și investire al țării primitoare, de modul în care investițiile intră în acea economie – fie sub formă de investiții noi, de tipul greenfield, fie sub formă de fuziuni sau achiziții, dar și de abilitatea țării de a reglementa investițiile străine directe.
În cadrul modelului neoclasic, ISD contribuie la creșterea economică prin mărirea volumului investițiilor și creșterea eficienței acestora, în timp ce în cadrul modelului endogen, investițiile străine directe asigură creșterea prin dispersarea tehnologiilor dinspre economiile dezvoltate spre țările-primitoare(Borensztein et al., 1998).
Autori precum Borensztein, De Gregorio și Lee (1998) consideră că ISD au un efect de creștere pozitiv atunci când țara primitoare deține o categorie de forță de muncă cu un nivel înalt de educație, aceasta fiind capabilă să exploateze efectele de tip spillover pe care le implică investițiile străine directe.
Astfel, un nivel mai ridicat al aptitudinilor capitalului uman poate induce rate mai mari ale creșterii, la un anumit nivel dat al ISD (ipoteză susținută de rezultatele lor empirice). Autorii menționează faptul că este posibil ca țările să necesite un nivel minim al stocului de capital uman, pentru obținerea de rezultate pozitive ale ISD.
În schimb, Blomström, Lipsey și Zehan (1994) nu consideră că nivelul de educație ar fi conjunctura esențială, aceștia pledând pentru ideea conform căreia ISD au un efect pozitiv doar dacă țara primitoare este suficient de bogată. Bengoa și Sanchez-Robles (2003) susțin faptul că ISD sunt corelate pozitiv cu creșterea economică, însă aceștia aduc în discuție faptul că țărilegazdă necesită capital uman, stabilitate economică și piețe liberalizate, pentru a putea beneficia pe termen lung de efectele fluxurilor de ISD. La rândul lui, Alfaro (2003) întărește ipoteza că ISD promovează creșterea economică în economiile care au piețele financiare suficient de dezvoltate.
În anul 2000, Carkovic și Levine ajung la aceeași concluzie, însă Balasubramanyam, Salisu și Sapsford (1996) observă că gradul de liberalizare a comerțului este crucial pentru obținerea unor efecte pozitive ale ISD. Studiul întreprins de Balasubramanyam (1996) ajunge la rezultate semnificative, ce au la bază ipoteza conform căreia ISD sunt mai importante pentru creșterea economică în țările care promovează exportul, decât în cele care încurajează
importul. Altfel spus, impactul ISD variază în funcție de specificul țării și că politica comercială poate afecta rolul ISD în creșterea economică.
Studiile prezentate anterior evidențiază importanța îndeplinirii anumitor condiții pentru ca ISD să aibă efecte pozitive: un nivel minim de tehnologie și stabilitate macroeconomică, medii de afaceri favorabile, un anumit nivel de educație, chiar și în sectorul în care investițiile au loc pot influența legătura investiții străine directe – creștere economică. Analiza privind efectele ISD asupra creșterii economice nu poate fi considerată completă, neexistând nici o
concluzie unanim acceptată. Rezultatele diferite obținute în țări specifice sunt influențate de o serie de factori examinați, de perioadele analizate, de condițiile economice și tehnologice ale țării-gazdă. Însă, putem afirma la modul general,fără nicio îndoială, că ISD generează și dezvoltă mediul de afaceri, încurajează ocuparea forței de muncă.
Investițiile străine directe și creșterea economică în România așa cum am menționat anterior, când abordăm legătura investiții străine –creștere economică, presupunem că investițiile sunt cele care influențează creșterea economică. Specialiștii consideră că rezultatele înregistrate la nivel macroeconomic în perioade caracterizate de expansiune economică sunt influențate de mărimea fluxurilor de investiții atrase în acea perioadă. Anii ’60 ai secolului al XX-lea au marcat perioadele cu cea mai intensă activitate investițională străină și au coincis cu creșterea bruscă a indicatorilor macroeconomici, în special PIB.
Capitolul 1. Conceptul investițiilor în condițiile economiei de piață
1.1. O perspectivă macroeconimică asupra investițiilor
În cadrul unei perspective tradiționale, investițiile directe presupun alocarea unei sume în prezent, pentru dezvoltarea cât și menținerea stocului de capital, prin care, în urma unei utilizări eficiente poate conduce la obținerea unui câștig la un nivel peste capitalul inițial investit.
Investițiile le putem privi ca un imbold în cadrul oricărei activități economice, indiferent cât de mică ar fi aceasta. Începând de la obiectivul efectuării unor activități rentabile, întreprinderile pot realiza proiecte de investiții care manifestă în același timp și efecte antrenante în cadrul economiei naționale, sesizate în creșterea numărului de bunuri de capital precum și crearea unor noi locuri de muncă, dar nu în ultimul rând și progresul întregii societăți.
Rolul esențial al investițiilor ca stimul al creșterii economice este general recunoscut. Nu putem identifica vreun model de echilibru macroeconomic în care să nu se includă investițiile, aflate alături de consum, ca parte a cererii agregate din cadrul economiei. Un exemplu în acest caz este cel al lui Keynes în care acesta include noțiunea de „multiplicator al investițiilor”, iar modelul Harrod-Domar scoate în evidență rolul investițiilor, ca drept constituent al cererii agregate, în strângerea de capital, prin intermediul funcției de creștere a investițiilor. Investițiile sunt la același nivel cu economisirea, în cadrul unei economii echilibrate, funcția acestora din urmă fiind aceea de a mări cererea de bunuri de investiții.
Faptul că investițiile sunt un factor hotărâtor al creșterii economice nu este o axiomă folosită de macroeconomiști, ci ajutată și de multiple dovezi empirice în acest sens. Summers și DeLong, de exemplu, observă că un procent din produsul intern brut investit în plus în active de capital duce la o creștere anuală a produsului intern brut cu 1/3%, aceasta fiind tehnica de creștere economică. Și alte studii scot în evidență conexiunea pozitivă dintre investiții și creșterea economică, conexiune ce se află la fundamentul literaturii privind creșterea economică endogenă. Alți autori cum ar fi Renelt și Levine evidențiază faptul că ponderea din produs intern brut destinată investițiilor este una dintre puținele schimbări care sunt corelate cu schimbările de creștere economică.
Obreja Brașoveanu realizează în lucrarea sa, o generalizare a modelelor neoclasice de creștere economică.
Rolul esențial al investițiilor ca stimul al creșterii economice este general recunoscut. Nu putem identifica vreun model de echilibru macroeconomic în care să nu se includă investițiile, aflate alături de consum, ca parte a cererii agregate din cadrul economiei. Un exemplu în acest caz este cel al lui Keynes în care acesta include noțiunea de „multiplicator al investițiilor”, iar modelul Harrod-Domar scoate în evidență rolul investițiilor, ca drept constituent al cererii agregate, în strângerea de capital, prin intermediul funcției de creștere a investițiilor. Investițiile sunt la același nivel cu economisirea, în cadrul unei economii echilibrate, funcția acestora din urmă fiind aceea de a mări cererea de bunuri de investiții.
Faptul că investițiile sunt un factor hotărâtor al creșterii economice nu este o axiomă folosită de macroeconomiști, ci ajutată și de multiple dovezi empirice în acest sens. Summers și DeLong, de exemplu, observă că un procent din produsul intern brut investit în plus în active de capital duce la o creștere anuală a produsului intern brut cu 1/3%, aceasta fiind tehnica de creștere economică. Și alte studii scot în evidență conexiunea pozitivă dintre investiții și creșterea economică, conexiune ce se află la fundamentul literaturii privind creșterea economică endogenă. Alți autori cum ar fi Renelt și Levine evidențiază faptul că ponderea din produs intern brut destinată investițiilor este una dintre puținele schimbări care sunt corelate cu schimbările de creștere economică.
Obreja Brașoveanu realizează în lucrarea sa, o generalizare a modelelor neoclasice de creștere economică, în care un loc deosebit este ocupat de către stocul de capital cât și dinamica acestuia, astfel că modelele dezvoltate de către Ramsey, Solow și Swan, cât și Cass și Koopmars confirmă progresul tehnic, ca factor exogen, drept hotărâtor al ratei de creștere pe termen lung.
Teoriile de dezvoltare exogenă scot din calcul ipoteza evoluției tehnice și a randamentului stocului de capital. De exemplu, modelul AK presupune faptul că nivelul de cunoștințe din cadrul unei economii depinde în mare măsură de stocul global de capital. Urmările investiției nu sunt internalizate de către societate, privind multiplicarea nivelului tehnologiei cât și a cunoștințelor. Funcția statului este aceea de a aplica o politică fiscală prin care să fie stimulate investițiile, ceea ce va duce în final ca efecte bunăstarea și creșterea economică. Includerea în studiu a sectorului de cercetare – dezvoltare se datorează faptului că există diferențe mari între standardul de viață din cadrul țărilor dezvoltate și al acelor țări aflate în curs de dezvoltare.
Întreprinderea ar putea fi definită ca fiind un proces prin care se transformă o resursă din exterior – cunoștințele, în rezultatele exterioare – valoarea economică.Pentru a fi de valoare, cunoștințele trebuie să fie într-o continuă ascensiune, realizabilă doar prin intermediul cercetării și inovării (de aici, funcția hotărâtoare a investițiilor de cercetare – dezvoltare ca investiții strategice ale întreprinderii).
Prin strategia organizației ia naștere un mecanism strategic, ce va cuprinde toate tipurile de ocupații derulate de o întreprindere, în cadrul acesteia fiind incluse și politica de investiții împreună cu componentele sale, în număr de două și anume achiziții și dezinvestiri, dar și politica de finanțare privind alcătuirea surselor de capitaluri fie proprii, fie împrumutate.
Principalul obiectiv al managementului îl reprezintă crearea unei strategii care cuprinde și procesul decizional în ceea ce privește alocarea resurselor întreprinderii. Succesul poate fi definit în acest caz prin puterea, posibilitatea echipei manageriale de a păstra pe o perioadă lungă de timp avantajele concurențiale și în constituirea de bariere în accesul în industrie. Proiectele care au șansa de a aduce profituri suplimentare pe un termen lung sunt doar acelea care promovează avantaje competitive scumpe sau greu de reprodus.
O sursă deosebită de profituri adiționale poate fi rapiditatea cu care managementul identifică și aplică oportunitățile de investiții cu bună capacitate. Surplusul de profit se realizează pe termen scurt, până când concurența va afla și ea aceleași oportunități.
Cultura corporatistă este o altă barieră de intrare remarcabilă, care adaugă putere capitalului învestit, însă banii nu pot achiziționa acest aspect, care se realizează cu mult efort și într-un timp relativ mare.
Managerii trebuie să fie atât rapizi cât și inventivi pentru a putea descoperi noile oportunități de investiții. Este necesar să se aleagă piață pe care nu se manifestă concurența și să se renunțe la piețele care nu se mai afirmă din punct de vedere concurențial.
1.2. Sursele de finanțare a investițiilor
Punerea în funcțiune cât și construirea obiectivelor de investiții sunt private de existența surselor de finanțare.
În cadrul stabilirii hotărârilor de finanțare, decisive sunt asigurarea categorică a resurselor necesare executării obiectivelor precum și respectarea stabilității financiare a societății între resursele de finanțare pe termen scurt cât și cele a căror finanțare este pe termen mediu și lung.
Diverse denumiri cât și forme îmbrăcă finanțarea pe termen mediu și lung, cum ar fi: buget de investiții, tablou previzional de finanțare, plan de investiții, buget de capital, etc. De exemplu, în S.U.A se folosește conceptul de buget de investiții, pe când în Europa, în special în Franța, accepțiunea cea mai des întâlnită este de plan de investiții, care constă într-o repartizare calendaristică a fondurilor pe perioada executării procesului investițional. Planul de investiții are o dublă înfățișare, aceea de necesar de fonduri și de surse de finanțare. Fluxurile financiare se regăsesc în analiza economico – financiară, acestea regăsindu-se în diferite tablouri care cuprind date cu privire la utilizarea resurselor, fondul de rulment, soldurile intermediare de gestiune etc. Unii autori francezi numind acest instrument un tablou de finanțare multianuală.
1.2.1. Surse interne de finanțare a investițiilor
Finanțarea investițiilor înglobează un conținut unitar, ce reflectă utilizarea resurselor în strânsă legătură cu tehnica de constituire dar și a mobilizării acestora.
Resursele generate în domeniul finanțării interne, ca și unele resurse finanțate din exterior, se regăsesc în contul investitorului pe parcursul generării acestora.
Finanțarea investițiilor reprezintă o etapă însemnată în procesul de investiții, în cadrul căreia de pe urma deciziei de a investi, resursele financiare se regăsesc în bugetul investiție, iar acestea la rândul lor pot fi folosite în vederea executării proiectului.
Structura de finanțare a investițiilor este bazată atât pe finanțarea internă cât și pe cea externă.
Finanțarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic întreprinzător, mai exact: o secțiune din profitul net menit a fi învestit, rezerve alcătuite în urma repartizării profitului, sume din exploatarea rezultatelor casării de mijloace fixe, dar și sume din vânzarea și cesiunea unor imobilizări.
Întreprinderile care deja stimulează investițiile pot fi finanțate din sursele următoare:
Rezervele care sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl reține cu scopul autofinanțării activității.
Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investițiilor. Amortizarea reprezintă consumarea valorii imobilizărilor pe parcursul funcționării justificate ale acestora. Amortismentul reprezintă o parte a valorii imobilizărilor ce trebuie recuperată de pe urma încasărilor rezultate ca urmare a realizării producției precum și a prestării serviciilor, în conformitate cu normele uzurii atât fizice cât și morale ale activelor imobilizate. Amortizarea este atât un element deosebit al cheltuielilor de exploatare cât și o sursă indirectă de finanțare a investițiilor.
Cesiunea activelor desemnează o sursă de finanțare internă, care apare atunci când întreprinderea își reînnoiește activele fixe ca urmare a vânzării sau casării celor vechi. Evaluarea acestei resurse se realizează înainte sau după ce se impozitează.
Încasările de pe urma vânzării utilajelor scoase din funcțiune asigura creșterea fondului de dezvoltare din care sunt finanțate investițiile. Este necesar ca aceste sume să fie luate în calcul la aprecierea necesarului de capital pentru achiziționarea unui nou utilaj.
Profitul net destinat a fi reinvestit se formează că diferență între valoarea pozitivă a veniturilor obținute și a cheltuielilor care sunt suportate în activitățile de antreprenoriat. Numai o parte din profitul net este repartizat pentru investiții, acesta fiind redistribuit și pentru alte locații cum ar fi primele pentru salariați.
1.2.2. Surse externe de finanțare a investițiilor
Finanțarea externă reprezintă o opțiune pentru investitori în momentul în care autofinanțarea se afla sub nivelul programului de investiții. Aceasta poate fi asigurată de instituții de investiții, bănci cât și organe ale sectorului public și privat.
Sistemul resurselor de finanțare externă cuprinde resursele atrase și resursele împrumutate:
Din resursele atrase putem menționa aportul în natura a acționarilor aflați în țara sau a celor străini la sporirea patrimoniului societății în active fixe, mai exact la creșterea capitalului social, iar pentru resursele împrumutate avem în vedere: creditele bancare; împrumuturi de la alte persoane atât fizice cât și juridice; subvenții pentru investiții ce sunt acordate de la buget, pentru anumite structuri de investiții dar și pentru anumite categorii de întreprinzători; resursele specifice de finanțare (leasing, factoring, capitalul de risc).
Oricare dintre aceste surse de finanțare trebuie consolidate cu argumente pertinente, întreprinzătorul fiind nevoit să previzioneze urmările stingerii datoriilor formate.
Cea mai importantă sursă externă de finanțare a investițiilor este reprezentată de creditul bancar, prin care operațiunile cu rol financiar se adaptează procesului de finanțare pe termen lung.
De obicei firmele apelează la creditele bancare în momentul în care resursele pe care le dețin nu sunt suficiente în cazul unor activități care nu dau randament sau în cazul în care își propun proiecte de mare complexitate.
Întreprinderile sunt precaute când vine vorba de credite bancare, încercând să le folosească într-o măsură cât mai redusă. Creditele și dobânzile aferente acestor împrumuturi bancare au o influență deosebită asupra gradului de eficienta al proiectului investițional.
Crearea capitalului social prin emisiune de acțiuni este una dintre cele mai importante pârghii de finanțare externă. Aceasta poate fi realizată prin emisiunea de acțiuni noi sau prin creșterea valorii nominale a acțiunilor existente.
Împrumuturile obligatare sunt o altă sursă de finanțare externă, sursa care este una ieftină dar și riscantă. Emiterea de obligațiuni asigura împrumuturile financiare dar generează cheltuieli pentru plata dobânzilor și pentru rambursarea ratelor scadente. Acestea sunt accesibile doar acelor întreprinderi care oferă o garanție suficientă pentru un asemenea angajament.
Printre avantajele obligațiunilor putem afirma faptul că rata rentabilității este mai scăzută decât cea a acțiunilor comune, plata dobânzii fiind o cheltuială deductibilă din impozit ceea ce conduce la reducerea costului efectiv.
Principalul dezavantaj al finanțărilor prin emisiunea de obligațiuni îl reprezintă riscul ridicat datorită faptului că întreprinderea s-ar putea să nu facă față rambursării datoriilor sau plăților dobânzilor la momentul oportun.
Alocările din bugetul de stat sunt sumele de bani primate de către agenții economici cu capital de stat, în scopul de a finanța cheltuielile cu privire la modernizarea capacității de producție, lucrări de investiții, cercetare, dar și subvenții în mod excepțional. Finanțarea investițiilor din bugetul de stat se realizează și în domenii cum ar fi protecția socială, cea ecologică, învățământ, cultura și artă, securitate națională, sănătate.
Subvențiile sunt acordate și administrate de către guvern sau de către organele locale, în limita fondurilor existente în bugetul acestora. Acestea pot fi utilizate numai scopurilor pentru care au fost acordate.
Finanțarea prin leasing reprezintă o formă de creditare având consecințe însemnate pentru lichiditatea și impozitarea locatarului. Aceasta permite societății să exploateze un bun fără să fie nevoită să cheltuiască din propriile capitaluri sau să apeleze la împrumuturi, ci doar plătind o chirie. Finanțarea este realizată de către banca comercială sau societatea de leasing.
Leasing-ul este o opțiune a sistemului de creditare, iar printre avantajele sale putem menționa posibilitatea de a obține o finanțare integrală a unei investiții în lipsa propriilor resurse și are un mod simplu de contractare în comparație cu creditul bancar.
Capitalul de risc reprezintă investiția în companiile a căror acțiuni nu sunt cotate la bursă dar sunt distribuite între acționari. Investiția este realizată de obicei pe termen mediu și are un nivel ridicat de risc. Persoana care deține o cotă parte din companie sau o parte din acțiuni va împărți riscul între deținătorii de capital. Investitorul își va manifesta interesul pentru o asemenea investiție numai în momentul în care este convins că poate obține profit în urma investiției sale.
Investiția străină reprezintă investiția unei entități a economiei dintr-o tară, ce se desfășoară într-o întreprindere care este deținută de economia unei alte țări având ca scop obținerea unui profit.
Investițiile străine se regăsesc sub mai multe forme:
împrumuturile sau creditele externe;
investițiile directe;
investițiile de portofoliu;
1.2.3. Metode de finanțare a investițiilor
Reprezintă un mecanism de mobilizare, de monitorizare a utilizării, iar în unele cazuri și a surselor atrase.
Metodele de finanțare pe termen lung a investițiilor pot fi:
autofinanțarea ce presupune că întreprinderea își finanțează din fondurile proprii investițiile în imobilizări cât și rambursarea creditelor.
finanțarea prin mecanismele pieței de capital necesită atragerea de capital prin emisiunea de acțiuni, fiind utilizată în realizarea unor proiecte de întinderi mari care necesită o finanțare importantă
creditarea și leasing-ul sunt necesare în cazul proiectelor cu randament ridicat având termene de realizare mici.
finanțarea mixtă care presupune combinarea metodelor enumerate mai sus fiind cea mai răspândită metoda de finanțare.
Aceste metode sunt utilizate în anumite condiții cu scopul de a lămuri următoarele aspecte:
stabilitatea financiară a proiectului și întreprinderii unde se va realiza această
reducerea costurilor investiționale și majorarea capitalului propriu
siguranța finanțărilor în concordanță cu graficul de realizare a proiectului investițional pe parcursul efectuării acesteia.
1.3. Modele de dezvoltare economică
Dezvoltarea economică reprezintă, în viziunea clasicilor Adam Smith și David Ricardo, rezultatul acumulării de capital determinând creșterea avuției pe locuitor prin creșterea capitalului productiv pe locuitor. Factorii de creștere economică, în teoria clasică, sunt factorii de producție clasici cum ar fi natura, munca și capitalul. Munca fiind recompensata prin salariu, creșterea salariului având drept efect creșterea populației ceea ce va determina schimbarea raportului dintre cererea și oferta de muncă în așa mod încât salariul se va diminua la nivelul acestuia de subzistență.
Natura se consideră a fi un factor fix rigid, fiind o sursă de venit pentru proprietari. Capitalul este recompensat prin profit, acesta devenind o sursă de finanțare a investițiilor prin propriile economisiri ale deținătorilor de capital.
Progresul tehnic, în viziunea clasicilor, are un rol marginal în creșterea economică, fără a fi integrat în analiza globală a creșterii. Ricardo este de părere că progresul tehnic reprezintă un factor care duce la diminuarea locurilor de muncă din pricina înlocuirii muncii prin capital. Această idee se ia în considerare dacă promovarea progresului tehnic are efect pe termen scurt. Marx considera faptul că, creșterea economică nu este de durată, având ca argument scăderea creșterii datorată eficienței de scara descrescătoare în industrie, ca urmare atât a concentrării cât și a centralizării capitalului dincolo de nivelul optim. Pe lângă factorii clasici, Marx considera că și factorii sociali, politici și istorici influențează creșterea economică.
1.3.1. Teoria și modelul Keynesian de creștere economică
În concepția lui Keynes, venitul național sporește, ca răspuns la modificarea cererii agregate. Un multiplu al creșterii de investiții este reprezentat de sporul venitului.
Investiția netă are ca principală sursă de finanțare economisirea în momentul când economia este într-o situație de echilibru. În realitate, nivelul investițiilor este influențat atât de rata dobânzii cât și de eficienta marginală a capitalului, iar mai mult decât atât, nivelul ocupării forței de muncă este funcție de nivelul venitului național de echilibru, cu alte cuvinte ocuparea de echilibru poate diferi de ocuparea deplină.
Modelul Harrod-Domar este bazat pe idea ca economisirea întreprinderilor și a gospodăriilor reprezintă o sursă a investițiilor, economisirea care fiind reinvestită conduce la creșterea capitalului și are ca efect implicit creșterea economică. Acest model are în vedere trei tipuri de rate de creștere: rata garantată de creștere economică, rata naturală de creștere economică cât și rata efectivă de creștere a economiei.
Modelul Goodwin pune în evidență influența proporțională prin care veniturile sunt alocate investițiilor ca o sursă a creșterii economiei. Variabilele acestui model sunt: ocuparea resurselor de muncă, profitul, investiția, rata de creștere a productivității, consumul și rata salariului. Influența dintre aceste variabile pune în evidență faptul că repartiția venitului determină rata ocupării, iar aceasta din urmă determina repartiția venitului.
1.3.2.Teoria și modelul creșterii endogene
Teoriile creșterii economice utilizează ca premise teoria concurentei imperfecte, a economiei industriale cât și a teoriei diferențierii producțiilor și economiilor de scară. În acest fel este posibilă o modelare nouă a relațiilor proprii creșterii economice care iau în calcul atât capitalul uman cât și progresul tehnic, ca factori de creștere economică.
1.3.3.Teoriile și modelele neoclasice subliniază importanța pe care o are progresul tehnic în stimularea activităților economice cât și a rezultatelor acestora. R.Slow a fost unul dintre teoreticienii care ia în calcul progresul tehnic, rolul său fiind considerat a fi exogen.
1.3.4.Noi teorii și modele ale creșterii economice
Una dintre cele mai deosebite teorii este „Noua teorie a creșterii economice” scrisă
de către R.Lucas și P.Romer care pun în evidență faptul că progresul tehnic reprezintă un rezultat al activităților economice și nu un element extern acestora.
Modelul scoate în evidență randamentul crescut în cazul neofactorilor ca de exemplu informația, spre deosebire de randamentele scăzute ce definesc factorii tradiționali ai creșterii economice.
Rolul instituțiilor cât și a eficienței acestora asupra creșterii economice reprezintă alte noi teorii care scot în evidență influența unor factori ce nu au fost luați în considerare până în prezent, ajungând până la a accentua influența religiei asupra creșterii economice.
Capitolul 2. Rolul investițiilor în creșterea economică a țărilor în curs de dezvoltare
2.1. Investițiile în viziunea clasicilor științei economice
Într-o abordare mai amplă, investițiile sunt desemnate în cheltuieli de resurse, care sunt realizate în prezent pentru obținerea unor efecte utile pe viitor, pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Este important să clarificăm faptul că orice investiție implica, încă de la început, existența concretă a resurselor financiare, material, logistice și umane, precum și utilizarea eficientă a acestora, exploatarea și materializarea lor ținând cont de timpul alocat dar și de risc.
Investițiile sunt reprezentate de fluxuri a căror mărime depinde de durata de timp luată în calcul ca fiind o perioadă de funcționare a obiectivului rezolvat în urma acesteia.
Procesul economisirii s-a derulat pe o perioadă lungă de timp, încă de la începuturi oamenii înțelegând posibilitatea și necesitatea de a păstra, lasă o parte din propria producție curentă pentru a fi pe viitor utilizată ca bunuri de consum și ca resurse economice suplimentare. Toate aceste comportamente, înțelegeri, au apărut ca urmare a diviziunii muncii și pe existența proprietății private asupra resurselor economice.
Repartizarea supraprodusului astfel încât să se ajungă la creșterea productivității pe viitor, implica și economisirea, fiind considerate de către diferiți sociologi și economiști începuturile formării cât și a delimitării activităților economice autonome a acțiunilor sociale.
De-a lungul timpului, economisirea și formarea de resurse de sporire suplimentara a productivității, ca și cale de utilizare, au fost reprezentate și aprobate de către diferiți specialiști în cadrul sistemelor de gândire filozofică, morala și de drept. Tot atunci au fost elaborate și s-au utilizat numeroase teorii și idei economice cu privire la investiții, economii, concentrări și acumulări de bogăție spirituală și materială, fără ca acestea să se fi format într-un sistem unit de gândire economică.
Politicienii și oamenii de afaceri pun accentul pe problemele urgente ale indivizilor, spre bunăstarea lor materială și spre contextul bănesc. Aceștia s-au pronunțat pentru lărgirea economiei de piață pentru a se amplifica comerțul dezintegrarea imperiilor eterogene ce sunt constituite prin forță militară. Din această încercare generală a rezultat primul curent de gândire economică, mercantilismul care a pus bazele relației investiții –avuție.
Cele trei idei de bază ale acestei doctrine mercantiliste reprezintă într-o formă sau alta această relație precum și căile de producere a acesteia.
Potrivit susținerilor de către mercantiliști, formele ideale ale bogăției sunt reprezentate de bani cât și de metale prețioase din care erau confecționate acestea, creșterea cantității de aur și argint însemnând calea pe care ei o sugerau având în vedere creșterea bogăției.
În practică politică și economică, doctrina mercantilistă a fundamentat măsurile ce sunt menite a conduce la creșterea rezervei de metale prețioase având ca sprijin activ statul, atât în politica internă dar în special în politica economică externă.
Principalul merit al reprezentanților mercantilismului, cum ar fi Thomas Mun sau Jean Bodin, consta în dezvoltarea măsurilor care contribuie la creșterea comerțului exterior precum și creșterea bogăției, pe baza cărora au fost create infrastructurile necesare unei economii moderne capitaliste. Primul curent din perioada preclasică rămâne mercantilismul, care și-a concentrat atenția asupra suprafeței circulației și a încercat să explice prin această viziune problema economiei moderne dar și problema bazată pe economii – investiți – dezvoltare.
Doctrina economică fiziocrata are un loc distinct în dezvoltarea gândirii economice prin modul în care a lămurit sursele acumulării precum și bogăția. Având în vedere o caracterizare generală a acestei doctrine, sunt definitorii următoarele aspect, după cum urmeaz:
bogăția și rolul principal al agriculturii în crearea acesteia
ordinea naturală în societate cât și politica economică optimă
produsul net și rolul acestuia în dezvoltarea economică
crearea, circulația cât și repartizarea produsului intre clasele sociale
Concepția fiziocrata despre bogăție este diferită de cea a mercantiliștilor. Aceștia consideră că bogăția consta în bunuri utile și în metale prețioase dar și în producție, în special în agricultură. „Tabloul economic” evidențiază relația economii – venit net – bogății și este studiată de către Francois Quensay. Acest ”tablou economic” a avut în vedere un prim plan al reproducției simple a capitalului social, scoțând în evidență o analiză a producției cât și a circulației materiale. Prin acest plan a fost scos în evidență produsul net, care se formează numai în producție. Pentru continuarea fără întrerupere a procesului reproducției, Quensay aprecia faptul că este necesar să se țină seama de anumite relații între venit și capital respective între consumul reproductiv și cel final.
Liberalismul economic clasic a atins culmile sale cu creațiile lui David Ricardo și ale lui Adam Smith și a fost integrat în cadrul operei lui John Stuart Mill.
Curentul economic clasic are la baza trei principii importante, după cum urmează:
principiul individualismului, prin care cele mai raționale decizii pot fi luate de fiecare participant în cadrul vieții economice, în funcție de interesele acestuia.
aspirația de gândire și de libertate de acțiune a participanților la activitățile economice.
proprietatea privată asupra bunurilor, acesta fiind elementul de bază al economiei moderne de piață.
Investițiile înseamnă, potrivit concepției lui Adam Smith, o cale de sporire a capitalului fix pe individ, investiția fiind o decizie luată de fiecare participant la viața economică de sporire a propriei avuții. Acesta mai subliniază faptul că măsurarea eficienței investițiilor se reprezintă prin intermediul urmărilor pe care acestea le au asupra creșterii cantității de muncă, dar și în urmările lor asupra productivității muncii, în creșterea de produse care au aceeași cantitate de muncă. Raționamentul este bun doar pentru cazul în care Smith numește munca productivă: „Exista un fel de muncă ce adăuga valoare obiectelor muncii asupra căreia aceasta se exercită și un altul care nu are acest efect.” Munca productivă este primul fel de muncă numit de Smith, în timp ce al doilea tip de muncă este considerată „neproductiva”.
Economistul Jean B.Say este de acord cu concepția lui Smith, dar vine cu o completare a accepțiunii „îmbogățiți-vă prin producție”. Jean B.Say este de părere că producția nu poate crește continuu fără a fi creat venitul care să permită achiziționarea produselor. Aici putem vorbi despre legea debușeelor prin care fiecare tip de producție își poate crea propria piața de desfacere.
Un al economist, David Ricardo a analizat activitatea investițională ca fiind o investiție în munca creatoare de mijloace de producție. După modul în care se realiza repartiția veniturilor în Anglia, Ricardo propunea o formulă prin care se urmărea îmbunătățirea situației:„ Dacă o parte considerabilă din moneda în circulație ar fi luată de le leneși și de la cei ce trăiesc din venituri fixe și ar fi transferată agricultorilor, comercianților și industriașilor, proporția dintre venit și capital ar fi mult modificată în favoarea capitalului, iar producția țării ar fi mult mărită într-un timp scurt”.
Sursele capitalului investițional sunt identificate de către Ricardo și anume sursele private, cele proprii și cele împrumutate de la bănci, neluând în considerare împrumuturile publice datorită concepției acestuia liberaliste. De asemenea, Ricardo a adus critici referitoare la bănci datorită furnizării acestora de capital prin intermediul monedei ce nu este acoperită prin inflație. Fenomenul creșterii masei monetare se dorește a fi scos din practicile bancare. Ricardo a propus reînceperea plăților Băncii Angliei în monedă metalică, promovând o politică deflaționistă crescândă, pentru a se ieși în situația dificilă a evoluției banilor în această țară. Prin măsura de a se converti biletele de bancă în monedă metalică, nu poate fi o diferență însemnată, între prețul aurului pe piață și cel de la monetari.
John Stuart Mill, care este de aceeași părere cu Adam Smith, consideră faptul că economisirea este un act prin care ia naștere capitalul, iar fără a se face economisire nu se poate realiza nici o acumulare. Economisirea se realizează mai ușor pentru cei bogați și mai greu pentru cei săraci. John Stuart Mill a întrecut concepția lui Smith privind definirea bogăției, el propunând definirea bogăției stoc sau ca volum de capital. Mill definește „bogăția ca totalitate a mijloacelor acumulate și deținute de indivizi și de comunități în vederea realizării obiectivelor lor”.
Definiția lui Mill a devenit clasică, cu privire la dinamica economică: „Exista o mișcare progresistă care s-a transmis, fără întrerupere istorică, de la an la an, de la o generație la alta, o sporire a bogăției, o creștere a ceea ce se numește prosperitate materială. Toate națiunile pe care noi le numim în mod normal civilizate își sporesc producția și populația”.
2.2. John Mainard Keynes – creatorul unei teorii originale cu privire la economii – investiții – creștere economică
Teoria lui Keynes referitoare la investiții pornește de la explicarea mecanismelor economice din punctul de vedere al consumului cât și a aspirației psihologice a oamenilor privind diversificarea acestuia, precum și prin înclinația marginală spre economii a oamenilor.
Transformarea economiilor în investiții se realizează după criteriul maximizării profitului cât și pe baza raportului dintre rata dobânzii și a eficienței marginale a capitalului. Keynes tratează investițiile din punctul de vedere al relației venituri consum economisire, acesta apreciind faptul că „volumul economiilor este un rezultat al comportamentului colectiv al consumatorilor individuali, iar volumul investițiilor – un rezultat al comportamentului colectiv al întreprinzătorilor individuali, aceste două mărimi sunt necesar egale deoarece fiecare din ele este egală cu surplusul venitului pentru consum”.
Keynes este de acord cu majoritatea teoriilor clasice, dar acesta își dezvoltă propria teorie identificând doua neajunsuri ale acestora, după cum urmează:
Pentru Keynes, economiile trebuie să fie la același nivel cu investițiile, la un nivel dat
ratei dobânzii. Economisirea este influențată mai ales de dinamică venitului și nivelul acesteia decât de nivelul ratei dobânzii
Prețurile cât și nivelul ocupării sunt considerate constante, potrivit gândirii clasice.
Sporirea investiției se realizează pe baza creșterii producției, atât intensiv, adică a activității, precum și extensiv, aceea a folosirii mâinii de lucru.
Când o economie funcționează cum trebuie suntem aproape de punctual de echilibru dintre cerere și oferta, ceea ce semnifică faptul că avem o rată a profitului ridicată, acest lucru stimulând activitatea investițională. Într-o altă situație, atunci când avem o economie în criză, rata profitului începe să scadă, deci se înregistrează o diminuare a interesului pentru investiții. Tocmai în această situație trebuie ca statul să intervină pentru a putea regla acest fenomen.
Cea mai simplă teorie a investițiilor o presupune principiul acceleratorului, introdusă în cadrul teoriei economice de către Thomas Nixon Carver precum și Albert Aftalion, iar conform acestui principiu investițiile răspund la orice modificare a condițiilor generale ale cererii agregate.
În lucrarea keynesiana intitulata „Tratat despre monedă” se realizează o analiză în ceea ce privește relația dintre creșterea economică, economii și investiții, unde autorul s-a concentrat să scoată în evidență diferența dintre investiții și economisire. În acest sens Keynes apreciază faptul că „economiile și investițiile sunt realizare de grupuri diferite ale populației și nu se află automat, totdeauna și în mod necesar, în stare de echilibru”. Keynes considera faptul că, în realitate „economiile și investițiile sunt totdeauna egale, dar nu se afla automat și permanentă în sate de echilibru”.
Cea mai importantă modificare asupra venitului are efect asupra nivelului investițiilor, potrivit afirmațiilor lui Keynes: „acumularea de capital este esențială pentru capitalism. Factorul determinant de care depinde nivelul și evoluția investițiilor îl constituie rata dobânzii”. Cu alte cuvinte „economisirea este o mărime relativ stabilă în funcție de venit și relativ sensibilă la modificarea ratei dobânzii”.
Potrivit lui Keynes, sumele destinate realizării investițiilor sunt determinate de doi factori importanți:
randamentul investițiilor;
costul împrumuturilor necesare finanțării de investiții (rata dobânzii)
Pentru a evidenția randamentul investițiilor trebuie luate în calcul rezultatele pe care acestea le-ar putea genera pe întreaga durată de funcționare. Randamentul investițiilor depinde de nivelul prețurilor practicate cât și volumul vânzărilor.
Evoluția proceselor investiționale, în cadrul teoriei keynesiene, este în strânsă legătură cu problema multiplicatorului. Realizarea de investiții noi de către un agent economic va conduce la creșterea nivelului venitului practicat pentru toți angajații acelui agent economic. Aceasta ar trebuie să provoace o creștere a valorii anuităților, a ratelor de revenire datorită cererii agregate crescute.
Acest fenomen poate însemna o condiție keynesistă de realizare a investiției, dacă aceasta este bazată pe credit, deoarece cererea de credite ridicată, la nivel macroeconomic, sau a gradului de îndatorare, la nivel de agent economic, duce la creșterea nivelului ratei dobânzii.
Problema aceasta a fost luată în considerare și de autorul Friedrich August von Hayek, în cadrul lucrării sale intitulata „Pure Theory of Capital” (1941). Pentru Hayek, capitalul încadrat în procesele de investiție se determină ca diferența dintre stocul de capital ce există la începutul perioadei studiate și capitalul existent la finalul studiului. Astfel, apare o diferență solidă vizavi de teoria keynesiana, hotărârea de a investi este legată de aspirația de a avea un anumit stoc de capital într-o anume perioadă de timp, ceea ce implică astfel decizii asupra cantității de factori de producție ce sunt alocați, asupra momentelor de realizare a investițiilor etc. Viziunea lui Hayek se afla în legătură mai mult cu procesele de fezabilitate decât acea de stocuri de capital existent, implică luarea în considerare a mai multor restrângeri decizionale decât cuantumul de profit marginal realizat pe baza investiției.
2.3 Nicolae Georgescu Roegen – creatorul unei teorii a relației investiție – dezvoltare economică.
Georgescu Roegen a creat o teorie referitoare la relația dintre dezvoltare economică și cea a investițiilor. Autorul pornește de la o teză cu circulație epistemologică, pe care o valorifică în toată lucrarea sa economică, cum ar fi frontierele obiectelor concrete și, în special, frontierele evenimentelor sunt dialectice.
Acesta face o critică asupra economiei neoclasice și marchează trecerea de la abordarea statică la abordarea dinamică a activităților economice. În esență, aceasta este premisa analizei relației dintre dezvoltarea economică și investiții.
Roegen împarte în două mari categorii modelele analitice folosite curent în economia politică. Roegen își fundamentează concepția despre dezvoltare, în analiza ambelor modele. În primul model se are în vedere faptul că un proces economic este descris în totalitate de componentele fluxurilor. O altă opinie, diferită față de prima, are în vedere faptul că reprezentarea completă a unui proces economic constă din două instantanee care au în vedere inventarierea de la începutul intervalului de supraveghere și de inventarierea de la sfârșitul acelui interval. „Opoziția dintre cele două tipuri de modele – conchide autorul legii entropiei și proceselor economice – ne amintește celebra antinomie dintre flux și stoc”.
Stocul poate fi consumat doar o singură dată și în totalitate, pe când fondul are în vedere o consumare gradată, temporală. La realizare, stocul poate fi creat doar printr-o singură intrare, pe când fondul are în vedere existent unor fluxuri de intrări. Conformitatea acestor idei cu legea entropiei și punându-le în aplicare la desfășurarea procesului de investiții, autorul roman a ajuns la concluzia că investiția este reprezentată de un ansamblu de resurse cu entropie scăzută, pe care un „planificator primar” începe să le conducă, crescându-le astfel entropia și aducându-le în forma lor finală în care acestea pot fi exploatate sub forma unui fond.
Pe măsura reducerii fondului, investiția fiind ajunsă în formă ei finală, mobilizează alte resurse crescându-le entropia prin adaptare, prelucrare. Pe baza utilizării acestora, se obțin profiturile.
Potrivit legii entropiei, aceasta nu se creează dar nici nu se pierde, ci doar se transformă din energie joasă într-una înalta, sau invers. Indiferent dacă „planificatorul primar” se schimbă, ca urmare a intervenției altor agenți economici, entropia sistemului rămâne din punct de vedere cantitativ la același nivel. Dacă pe parcurs cei care intervin sunt purtători ai unor resurse de entropie, situația se modifica.
Introducerea noțiunii de dezvoltare în teoria creșterii economice, apariția ideilor ce se referă la creșterea economică durabilă prin luarea în considerare a fenomenului de epuizare a resurselor naturale au modificat datele problemei forțată de criza energetică ce a fost declanșată de nenumăratele șocuri petroliere. Creșterea era privită ca un proces mecanicist până în anii ’60, fiind percepută ca arie de manifestare, prin creșterea producției agregate de bunuri precum și creșterea valorică a agregatelor macroeconomice (cum ar fi produsul intern brut, venitul național). Saltul ridicat ce a fost înregistrat de prețul petrolului a început să ridice o serie de întrebări referitoare la rezerva de resurse deținută de omenire.
2.4 Principalele teorii referitoare la investițiile străine directe
Deplasarea către o economie globală este accentuată de o mișcare de expansiune fără precedent a preocupărilor firmelor multinaționale, evidențiată de sporirea nivelului ISD (investiții străine directe) în special în interiorul țărilor Triadei, mai exact a Japoniei, Uniunii Europene cât și a Statelor Unite ale Americii, ce au devenit un spațiu în care se desfășoară puterea unui "oligopol global”.
De exemplu, în cursul anului 1996, ISD a trecut cu aproximativ 10% de nivelul anului anterior (la capitolul intrări), ajungând la o sumă nu mai mică de 349 miliarde dolari. Referitor la structura geografică a acestora, un exemplu numeric îl putem evidenția pentru anul 1992 în care 80% din totalul stocului de investiții directe erau concentrate în cadrul țărilor Triadei, iar restul de 20% rămase, într-o proporție de 2/3 în țările recent industrializate (mai exact 15 țări).
Țările aflate în dezvoltare cu venituri intermediare precum și țările care sunt mai puțin dezvoltate (ce semnifică un număr de 80) nu căpătau decât un procent de 7% din stocul de investiții din exteriorul Triadei, mai exact un procent de 1,4% din stocul mondial.
Investițiile străine directe se definesc ca fiind acele investiții ce implică o conexiune de lungă durată reflectând controlul de durată cât și interesul sporit al unei entități în cadrul unei economii (fie persoana fizică, fie persoana juridică). Fluxurile investiționale ce sunt încadrate investițiilor străine directe se alcătuiesc din:
capitalul vărsat destinat achiziționării de acțiuni la o entitate economică din exterior;
reinvestirea profiturilor obținute ca urmare a activității din exterior;
împrumuturile în interiorul firmei, (în deosebi cele acordate de întreprinderea mama filialei).
Investițiile străine directe duc la rezultate de antrenare ce sunt esențiale în economia țării gazdă, chiar și asupra balanței de plăți prin promovarea exporturilor.
Multe dintre țările aflate în dezvoltare îmbină o ridicată protecție comercială cu impulsuri pentru investiții, grație efectului de stimulare a exporturilor care o aduc filialelor transnaționale.
În cadrul unui studiu ce a fost efectuat atât investițiilor cât și a exporturilor din Austria, putem remarca ideea că o sporire a ISD este însoțită de o creștere și mai reliefată a exporturilor, însă o sporire a exporturilor nu este urmată decât de o foarte ușoară creștere a ISD.
Teoria ciclului de viață al produsului ce aparține lui Raymond Vernon, desemnează o explicație adecvată a strategiilor cu privire la internaționalizare, ce au fost însușite în primele faze de către întreprinderile americane.
Cu privire la această teorie a lui Raymond, întreprinderea introduce un produs inovator asupra pieței de origine. În etapa de creștere a producției, întreprinderile încep a exporta pe piețe cu o organizare a capacităților de producție cât și a cererii asemănătoare celor pieței de origine (ce se afla la o distanță mai mică din punct de vedere psihologic).
În momentul standardizării produsului precum și a reducerii nivelului de avans tehnologic va apărea pe piața concurentă, fapt care determină firma să reducă costurile atât de producție cât și de comercializare, începând a produce în străinătate. În etapa de declin, când producția în străinătate devine mai eficientă din punct de vedere al costurilor, se va ajunge ca bunul respective să fie importat în țara de origine.
O altă teorie deosebită referitoare la ISD poate fi „follow-my-leader” („urmează-mi liderul”), teorie care aparține lui Knickerbrocker prin care acesta constata o sincronizare a unor grupări de întreprinderi legat de momentul în care întreprinderea intră pe diferite piețe, el constatând caracterul de oligopol al comportamentului acestora.
Diversificarea riscului reprezintă o altă teorie a ISD ce se bazează pe argumentele referitoare la echilibrarea portofoliului investițional. Rugmaneste autorul care a studiat pentru prima dată această teorie, acesta evoluând un studiu efectuat în acest sens de autorul Grubel. El are în vedere o serie de riscuri pe care o societate multinațională trebuie să țină seama de ele și să le gestioneze la momentul oportun.
Teoria activelor intangibile reprezintă un element deosebit privind decizia de a investi, care susține faptul că întreprinderile vor investi în exterior doar atunci când dețin avantaje de acest fel superioare, care să depășească posibilele costuri de intrare (conexiuni industriale, rețeaua de distribuție, mediul politic și economic local. Esența activelor intangibile este strâns legată de zona de proveniență a întreprinderii sau țara de origine.
O altă teorie, cu caracter succint, este Paradigma eclectică, ce conține într-o viziune globală aspectele studiate de diferite teorii ale ISD. Autorul John Dunning expune o formă activă a teoriei, acesta considerând că pentru a se încadra în activități de investiții externe, o întreprindere trebuie să aibă avantajele de tip O (ce sunt specifice întreprinderii), L (condiții optime locației pe o anume piață), cât și I (dacă sunt premise astfel încât să se producă pe piața respectivă printr-o investiție de tip “greenfield” mai bine decât a se face apel la intermediari sau la exporturi). Configurația OLI desprinsă fiind cea care va impulsiona decizia de a investi.
Conform teoriei lui John Dunning trebuie îndeplinite simultan trei condiții, după cum urmează:
compania să dețină avantaje specifice față de întreprinderile care se desfășoară pe
respectivele piețe. Avantajele de tip O au în vedere activele intangibile ale întreprinderii și îi aparțin doar acesteia pe un anumit interval de timp.
admițând faptul că prima condiție este una mulțumitoare, aceste câștiguri specifice
întreprinderii trebuie să îi aducă o bunăstare mai mare dacă acestea sunt utilizate chiar de către întreprindere decât dacă activele ar fi subcontractate unor întreprinderi de pe respectiva piață.
având în vedere faptul că primele două condiții sunt îndeplinite, mai rămâne de
adăugat condiția disponibilității beneficiilor mai mari prin folosirea de resurse din exteriorul țării de origine.
Investițiile străine directe au o influență deosebită asupra economiilor din țările gazdă, printre cele mai cunoscute sunt luate în vedere creșterea productivității muncii printr-un transfer de tehnologie, de abilități de marketing și de management ușurând astfel progresul economic și nu în ultimul rând creșterea economică pe termen lung în țările aflate în curs de dezvoltare.
Impactul ISD asupra țărilor gazdă clasează efectele datorate ISD ca fiind: directe/indirecte, orizontale/verticale cât și pozitive/negative.
Efectele directe se raportează la sporirea volumului tranzacțiilor comerciale, la ocuparea forței de muncă precum și la formarea capitalului (un exemplu în acest caz fiind faptul că un număr mare de țări aflate în curs de dezvoltare au atras investitori din străinătate în cadrul sectorului de manufactură, cu rolul de a câștiga un anumit capital esențial indispensabil relansării acestei industrii).
Efectele indirecte (efecte demonstrative potrivit lui Jutta Gunther) au în vedere transferal de abilități manageriale cât și al tehnologiei către întreprinderile locale. Capitalul străin are avantajul că deține tehnologie net superioară precum și abilități de management și de marketing care, dacă sunt transferate pe piața țării gazdă, întreprinderile de pe piața internă constata abilitățile, acțiunile și tehnologiile ridicate ale întreprinderilor străine și se străduiesc pentru a le imita sau achiziționa cu menirea de a-și păstra competitivitatea.
Aceste efecte indirecte sunt cele mai importante motive pentru a atrage investitorii străini grație aspirației statelor în curs de dezvoltare de a introduce progresul tehnologic la nivelul unor anume industrii sau la nivelul economiei.
Accesul companiilor străine pe piață poate constrânge întreprinderile interne să producă mai puțin, fapt care ar duce la ridicarea costurilor medii și implicit a reducerii productivității prin diminuarea eficienței economiilor de scală prin așa zisul efect de “furt de piață”.
Competiția realizată de întreprinderile străine poate cuprinde atât efecte avantajoase cât și dezavantajoase asupra productivității întreprinderilor interne, iar asta depinde de situația economică din țara gazda cât și de caracteristicile ISD.
Efectele orizontale au în vedere mai multe aspecte, pozitive cât și negative
pozitive, având în vedere variația de tehnologie în sectorul industrial intern prin
procesul de imitare
realocarea locurilor de muncă
accesul întreprinderilor internaționale specializate în servicii comune, cum ar fi
întreprinderile de audit sau de contabilitate.
negative prin concurs sau acțiunea de “furt de piață”
Efecte verticale ce se realizează între industrii, prin organizarea lanțurilor de ofertă.
lanțuri în aval prin care întreprinderile străine sunt ofertanți de input pentru
întreprinderile locale, ce constituie un efect pozitiv deoarece companiile străine pot impulsiona dezvoltarea economică a ofertanților lor interni, prin suport cât și asistență tehnică.
lanțuri în amonte prin care întreprinderile locale sunt ofertanți de input pentru
întreprinderile străine, fapt ce constituie un efect pozitiv grație sporirii cererii de input pentru întreprinderile locale și conducând la o diminuare a costurilor medii.
O parte însemnată a cercetărilor tratează impactul investițiilor străine directe asupra pieței muncii si în deosebi asupra:
ocupării forței de muncă, prin care cercetătorii efectuează studii cu privire la efectul de
alocare și de realocare a forței de muncă ca urmare a fluxului de investiții de la țările dezvoltate către țările aflate în curs de dezvoltare sau chiar și a celor slab dezvoltate.
externalitățile referitoare la productivitatea forței de muncă, în care sunt studiate atât
efectele pozitive asupra întreprinderilor locale cât și efectele negative generate de competiție
disproporția salariilor cât și a negocierilor salariale cu sindicatele.
2.5 Strategiile corporațiilor multinaționale și evoluția investițiilor străine directe
ISD reprezintă acele investiții care presupun relații de lungă durată și reflectă interesul solid cât și verificarea unui rezident dintr-o economie într-o întreprindere rezidentă în altă economie.
Numeroase investiții străine directe sunt rezultatul activității corporațiilor multinaționale (CTN) pe când altele au o semnificație ca fiind companii care acționează la diferite trepte ale internaționalizării întreprinderii.
CTN și ISD au fost analizate în teoria comercială cât și în teoria macroeconomică pentru economiile deschise ca latură a teoriei fluxurilor de capital de portofoliu.
Studiind motivația corporațiilor multinaționale referitoare la așezarea ISD în piețele ce se afla în tranziție, Dunning a demonstrat faptul că există trei rațiuni pentru ca o întreprindere să ajungă o corporație multinațională (CTN):
să posede un produs sau un proces de producție astfel încât să fie încântată de o anumită putere și de autoritate pe piața
să capete câștiguri din localizarea producției în afara țării, față de acumularea internă (avantajul locației).
să capete numeroase avantaje din posesia subsidiarelor din exterior, față de autorizația sau subcontractarea cu o firmă străină (avantajul de globalizare, internaționalizare).
Toate aceste idei stau la baza teoriei lui Markusen. În modelul său, cât și al lui Venables sau al lui Horstmann, beneficiul întreprinzătorului posesor este modelat prin punerea analizei la nivel de întreprindere. Ideea are în vedere faptul că există unele activități care au la baza procese de cunoaștere cum ar fi munca de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI), marketing, finanțe și management, acestea fiind o parte de input-uri de conexiune între facilități de producție distincte, competențe să furnizeze servicii în locații adiționale.
Este dificil de introdus într-un model unic avantajele internaționalizării. Teoria cibernetică cât și frontierele întreprinderii constituie un punct de plecare. Ca exemplu în acest caz putem spune că argumentele pentru care o întreprindere dorește să aibă subsidiare străine și nu să autorizeze tehnologii, cuprinde factori cum ar fi informațiile asimetrice, contractele incomplete sau imprecise. Astfel, întâmpinăm ideea tehnică de cuprindere a acestor factori în cadrul unor modele generale de echilibru din care să decurgă un plus de perfecționare. Într-o locație necunoscută, prototipurile pot fi lejer copiate sau chiar furate. O bună incorporare a tehnologiilor prin veriga propriilor angajați poate aproba crearea unor firme noi concurente, dacă contractele sunt perfecte. Această teorie este una unificată, internaționalizarea sau selectarea modului de acțiune (prin autorizație sau export) fac adesea obiectul modelelor specializate.
Noile modele duc la previziuni atât evidente cât și testabile în momentul în care munca corporațiilor multinaționale este corelată cu particularitățile țării gazdă, particularitățile ramurii industrial precum și costurile comerciale și investiționale. Ca exemplu în acest caz, avem în vedere situația a două țări și o ramură industrială în care întreprinderile își împart activitatea în activitatea de producție și cea a centrului. Întreprinderile orizontale, care își sporesc activitățile din platformele din țara gazdă în platformele străine, tind să se arate în momentul în care țările sunt asemănătoare ca mărime și în momentul în care costurile comerciale sunt axate pe sporirea costurilor investiționale. Subiectiv, se are în vedere doar costurile comerciale cât și cele cu investițiile din țara gazda.
Dacă țările sunt asemănătoare ca mărime, dar diferite ca îndemânare, atunci întreprinderea aflată în țara cu forța de muncă specială deține un avantaj, cu excepția cazului în care costurile comerciale sunt prea ridicate. Dacă țările sunt asemănătoare cu privire la mărimea acestora și în mărimi relative, atunci este nevoie de ambele părți pentru a se realiza o investiție directă, în care firmele orizontale pătrund fiecare în altă piața prin intermediul verigii platformelor și nu prin exporturi.
Firmele verticale despart platforma unică și centrul, apariția acestora fiind încurajată doar în cazul inexistentei asemănărilor în ceea ce privește abilitățile. Costurile comerciale mici sau moderate avantajează localizarea centrului întreprinderii în țara cu forța de muncă calificată și cu o singură platformă în țara în care forța de muncă este una necalificată. Deosebirile dintre țări vor fi evidențiate dacă țara în care forța de muncă este calificată este o țară de mărime mică. Într-o ultimă situație, centrul ar trebui așezat în țara în care forța de muncă este una calificată, pe când platforma unică ar trebui așezată într-o altă țară, din motive referitoare la preț cât și la mărimea pieței.
Activitatea CTN verticală se manifestă numai într-un singură direcție, mai exact dinspre țările a căror forță de muncă este calificată, în special țările de dimensiuni reduse, înspre țările cu o forță de muncă necalificată, în deosebi cele mari.
Pentru a putea sprijini ideea că tratarea orizontală reprezintă un model global mai bun decât cel vertical, asta nu înseamnă faptul că modelul vertical nu este unul însemnat. Analizele empirice ale lui Yeaple (2001) cât și cele ale lui Hanson-Slaughter (2001) scot în evidență variația de strategii luate de FMN în ramuri sau țări diferite.
Atunci când avem în vedere evoluția ISD în țările Europei Centrale și de Est, putem lua în discuție legătura dintre diferitele faze de dezvoltare industrială și fazele corespunzătoare procesului referitor la ISD. Acest proces a luat naștere ca urmare a faptului că pe măsură ce Japonia s-a axat pe tehnologiile de vârf, a transferat industriile de nivel inferior altor țări asiatice. O parte din aceste țări au trecut prin procese asemănătoare și au efectuat transferuri aproape la fel la rândul lor spre noile piețe emergente.
Etapele trecute de ISD provenite din Japonia au în componența: Industriile de montaj, ramurile aflate în căutare de resurse, rețelele strategice cât și extinderea producției în exterior. Această rută de evoluție a coincis cu fazele dezvoltării tehnologice de după cel de-al 2-lea război mondial. Japonia a fost un adevărat conducător al proceselor de schimb tehnologic prin veriga investițiilor străine directe.
În plus, a fost prezentă o tendință de specializare tehnologică precisă a țărilor aflate în Asia de Sud-Est. Industriile de tipul asamblare finală este specific Malaeziei. Pe o treaptă mai joasă, țările în curs de dezvoltare s-au perfecționat în producții cu un factor intensive.
Țările aflate în tranziție, adică cele din Europa Centrală și de Est, au profitat de intrările voluminoase de capital străin la începutul anilor ’90, prin deschiderea cât și liberalizarea fostelor economii comuniste. Unele țări au făcut o trecere rapidă la economia funcțională de piață, devenind importante locații ale ISD. Procesul de transformare a acestor economii a fost accelerat de fluxurile de capital străin prin veriga privatizării și implementarea celor mai contemporane metode manageriale și de marketing.
Viteza proceselor de deschidere-liberalizare cât și a proceselor de privatizare au fost determinate în special de mărimea ISD în țările din Europa Centrală și de Est. Ungaria și-a început privatizarea în urma Poloniei și a Cehiei, în principiu prin procese de vânzare către întreprinderile străine, dar mediul atrăgător a făcut ca această țară să dețină supremația noilor investiții (greenfield).
La sfârșitul anilor ’90, Polonia și Cehia au atras investiții însemnate, stăpânind subsidiarele întreprinderilor multinaționale (CTN) orientate pe asamblarea finală în ramuri de medie și tehnologie înaltă.
Numeroase economii în tranziție au tratat investițiile străine directe că pe un catalizator în avansarea creșterii economice de durată și au promovat politici avantajoase de atragere a investitorilor străini. Aceste politici cuprind o repatriere a capitalului precum și a profiturilor întreprinzătorilor, dar și instituții care să avanseze atragerea de capital străin, ușurând în același timp și afacerile naționale cât și investițiile. În primii ani de tranziție, Cehia, Polonia și Ungaria, țări fiind la granița cu UE, au fost primele locații ale investițiilor străine directe, cu un procent mai mare de 60% din total ISD a regiunii, în timp ce țările care nu beneficiau de avantajul geografic al graniței comune cu UE, cum sunt Slovenia, Slovacia, Bulgaria și România, au căpătat numai 30%.
Cele mai numeroase investiții străine din regiune proveneau de la un grup de țări din Europa, având în centru pe Germania care este urmată de Austria, Olanda și de Franța. A doua sursă importantă de ISD o avea în centru pe S.U.A.. Distribuirea ISD pe țări, după țara de origine, ne arată faptul că, conexiunile culturale, afacerile existente și distanța fizică geografică determină structura intrărilor de investiții străine directe în zonă.
În cadrul țărilor de tranziție, jumătate din ISD, în unele situații chiar o pondere de 2/3 din totalul acestora, este asociată cu procesul de privatizare care încă continuă, ca parte a procesului de tranziție. Pericolele asociate acestui proces de tranziție au fost eliminate în majoritatea lor, acestea nejustificând suficient ISD de tipul greenfield. Toate acestea explica, în linii generale, acumularea ISD în țările de la granița Uniunii Europene și anume faptul că ele erau cele mai înaintate în procesul de tranziție, privatizarea fiind aproape terminată și cu o distanță apropiată, din punct de vedere geografic, față de Germania, țara conducătoare la capitolul investiție în regiune.
Influența poate fi exprimată și în sens opus, datorită faptului că numărul de investitori străini prezenți în regiune este unul crescut, s-a mărit presiunea asupra sectorului privat și s-a accelerat procesul de reformă, precum și înființarea unor noi instituții pentru o funcționare eficientă a pieței, dar și crearea unui sistem financiar funcțional și care să prezinte siguranță. În același timp, investițiile străine directe din țările din centrul și estul Europei au ca obiectiv crearea de poziții de lungă durată pe piețele gazda.
Procesul de transformare în România nu a beneficiat decât într-o măsură redusă contribuția ISD. Nu a fost acordată o atenție sporită atragerii de valoare adăugată ridicată, deși au fost înregistrate contribuții la sporirea competitivității industriilor cu utilizare a forței de muncă în special.
Rezultatele României privind procesul de tranziție au fost printre cele mai modeste, dintre țările foste comuniste. Dezvoltarea înregistrată ca urmare a privatizării și a restructurării a fost înceată. Sectorul privat abia după 2003 a întrecut sectorul de stat în ceea ce privește valoarea industrială adăugată. De cele mai multe ori privatizările au fost atât dubioase cât și păguboase.
În cazul companiilor de stat, au fost descurajate procesele de lichidare, restructurare, ca urmare a lipsei de mecanisme eficiente care să conducă la sporirea solvabilității. Eșecurile balansării între o ordine financiară de fier și radierea datoriilor a confirmat slăbiciunea sistemelor legislative și politice.
Principala cauză a lipsei de performanță este datorată faptului că Guvernul a fost nevoit să ia parte la câteva obstacole, după cum urmează:
urgentarea reformelor ca urmare a presiunii instituțiilor internaționale, ce conduc la restructurare și austeritate;
solicitarea de către populație a creșterii standardelor de viață;
cererea de beneficii de către grupurile de presiune, în cadrul modificării suportului politic.
După trecerea anului 2004, concentrarea atenție s-a realizat asupra creșterii economice, a reformei piețelor precum și a creării premiselor pentru integrarea în Uniunea Europeană. Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială au căutat să mențină guvernul pe această rută. Grupurile interne de presiune au făcut ca guvernul să contravină unor clauze din înțelegerea cu FMI, care fac referire la restructurarea sectorului public și la politicile salariale.
Parcurgerea reformei se realizează mai ușor dacă mediul economic este pozitiv, inflația se reduce și fluxurile de intrare se păstrează la același nivel, chiar de se înregistrează o depășire a deficitului de cont curent.
În cazul în care reformele structurale vor fi îndeplinite cu succes, este de preferat să fie evitate aparițiile de șocuri de transformare. Din alt punct de vedere, rapiditatea reformelor structurale depinde de interesul investitorilor pentru întreprinderile de stat și munca investițională a acestora, în direcția dorinței de preluări, achiziții sau constituirea de firme complet noi.
Ponderea CTN a sporit datorită următorilor factori:
firmele noi stabilite
expansiunea firmelor afiliate
trecerea din proprietate națională în proprietate străină prin veriga achizițiilor străine, în deosebi prin privatizare
Ultimul factor influențează negativ creșterea reală a CTN afiliate, dar arată nivelul real al sectorului străin într-un anume an. Indicatorii de pătrundere a investițiilor străine directe în România sunt asemănători celor ai Poloniei sau ai Cehiei, dar cu o întârziere de nu mai puțin de doi ani.
Sectorul străin din România, asemănător unelor țări din Europa Centrală și de Est, deține un plus de productivitate a muncii și o atracție a exporturilor mai mare sectorului intern, deosebirea fiind asemănătoare cu cea a altor mari țări cum ar fi Polonia acolo unde întreprinderile multinaționale sunt precis orientate spre piață.
Specific României, interesul este axat pe sectorul textil, pielărie, iar după anul 2002, pe domeniul sticlărie, toate acestea fiind orientate spre export. Investitorii străini au fost încântați de industrii care, de obicei, nu iau parte la rețelele internaționale prin participarea la capital. Sporirea atât a calității cât și a cantității exporturilor a dus la solicitarea unor noi locații pentru a investi precum și o mai bună structurare care nu putea fi transferată mai eficient decât prin investiția directă.
Ca și concluzie, dacă ar fi să ne referim la eficienta atragerii CTN, studiile trebuie să se desfășoare pe mai multe direcții. Sub aspect teoretic, ar fi de luat în considerare, ca și factor pozitiv, un plus de atenție teoriei microeconomice sau a modelelor de întreprindere, ceea ce ar aduce la o mai bună percepere a filozofiei decizionale a întreprinderilor. Este de dorit ca noile modele să fie în concordanță cu modelele de echilibru general al deciziilor referitoare la producție cu factorii de piață. Noțiunea de dublă cauzalitate ne arată faptul că CTN sunt atrase doar de țările în care se înregistrează un nivel minim de calificare a forței de muncă cât și infrastructura, iar pătrunderea CTN contribuie la concentrări calitative. În sectorul cercetărilor empirice, se dorește o clarificare a importanței întreprinderilor verticale și în practicarea anumitor țări ca platforme de export.
Capitolul 3. Studiu de caz. Investițiile în România și impactul asupra creșterii
3.1. Noțiuni generale
O importanță din ce în ce mai mare este acordată astăzi fluxurilor de capital care au o serie de rezultate favorabile pentru țările primitoare. Investiția străină devine cel mai important motor al dezvoltării economice și modernizării acestuia, de creștere a locurilor de muncă dar și a veniturilor, mai ales pentru țările în curs de dezvoltare, economiile emergente și țările în tranziție.
Investițiile străine directe sunt văzute ca principal factor de creștere economică. Acestea sunt cuprinse în fluxurile financiare și nu generează datorii externe, fiind considerate a fi complementare investițiilor autohtone și mai ales unul dintre finanțatorii semnificativi ai deficitului de cont curent.
Trecerea de la economia centralizată la cea de piață a determinat România să creeze o gamă variată de politici având ca scop atragerea investitorilor străini, deoarece investițiile reprezintă un factor cheie pentru a trece de decalajul dintre țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate.
În România avem o serie de avantaje pentru a atrage investițiile străine cum ar fi: forța de muncă ieftină și cu grad înalt de calificare; poziția geografică și dimensiunea pieței interne; resurse natural bogate și terenuri fertile; acordurile bilaterale care sunt încheiate de către România cu alte state privind protejarea investițiilor; politica fiscală este una favorabilă ce implică taxe mici pentru investiții în unele sectoare.
3.2. Atragerea investițiilor străine directe în România
România este mult în urmă față de statele din jurul ei în ceea ce privește situația economică, în general și mai mult de atât din punct de vedere al investițiilor străine directe directe.
Crearea unor strategii de atragere a investițiilor străine directe este concepută selectând distincți factori de influență cum ar fi facilitățile fiscale și stimulente; stimulentele care au dovedit eficiență mare în atragerea investițiilor străine; dezvoltarea mediului de afaceri la nivel european și mondial; aplicarea unei metode de perfecționare continuă și de promovare a investițiilor străine.
Strategia presupune să se elimine barierele administrativ-birocratice care aduc costuri suplimentare atunci când se dorește să se înființeze o întreprindere și în timpul funcționării acesteia; asigurarea unui cadru stabil de reglementare a mediului de afaceri; creșterea competitivității întreprinderilor din sectorul productiv și servicii; introducerea serviciilor on-line pentru a veni în întâmpinarea nevoilor întreprinderii, pentru facilitarea accesului firmei la informații publice legate de dezvoltarea afacerilor și în relația cu administrația publică,
Stimulentele joacă un rol important în multe state, atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare. Într-o succintă definiție, stimulentele investiționale îmbracă forma oricărui avantaj economic comensurabil acordat unor anumite categorii de firme sau, în mod specific, unor firme cu scopul încurajării inducerii la nivelul acestora a unui anume comportament, dezirabil din perspectiva țării gazdă.
Stimulentele pot fi grupate în trei categorii: cele fiscale, financiare și de altă natură. Din categoria stimulentele fiscale fac parte reducerile sau scutirile de la impozitare a cifrei de afaceri, a beneficiilor, a valorii adăugate, a taxării importurilor sau exporturilor, reducerea cotizațiilor stabilite asupra forței de muncă. Stimulentele financiare privesc cu prioritate subvențiile directe, creditele preferențiale (cu o rată a dobânzii mai mică decât cea practicată pe piață). Ultima categorie de stimulente cuprinde servicii subvenționate furnizate de agențiile de promovare a investițiilor, avantaje în privința accesului la piață și protejarea segmentului de piață deținut prin accesul preferențial sau garantarea accesului la piețele publice și protejarea pieței investitorului prin restricționarea importului de produse concurente; acordarea de subvenții pentru clădiri, terenuri, servicii de electricitate și telecomunicații; existența unui regim privind schimburile valutare.
Date empirice arată că acordarea de stimulente pentru atragerea de investiții străine directe este în creștere pe plan mondial, cele mai răspândite fiind stimulentele fiscale și cele financiare. Stimulentele fiscale sunt preferate de țările în curs de dezvoltare în timp ce țările dezvoltate oferă, în general stimulente financiare întrucât dispun de resurse necesare acordării unor stimulente directe.
3.3. Dinamica ISD în România în perioada 2003-2012
Sectorului de afaceri românesc îi este necesară o fiscalitate prietenoasă și libertate economică pentru întreprinzători dar mai ales pentru investitorii străini. Printre țările lumii s-a dezvoltat o concurentă strânsă în vederea creării condițiilor favorabile pentru a atrage investitori străini.
Dacă este să ne referim la dinamica investițiilor străine directe din România, putem afirma că începând cu anul 2003 acestea au înregistrat o evoluție pozitivă. Acest lucru s-a datorat majorării fluxurilor de investiții străine din UE către România și nu în ultimul rând datorită rezultatelor deosebit de bune ale economiei înregistrate de țara noastră.
Prin faptul că investitorii străini au văzut oportunitățile de profit, relativ mari, fie sub forma investițiilor începute de la zero, fie prin cumpărare – fuziune și achiziții, au generat implicit creșterea economică.
În graficul ce urmează este reprezentată evoluția fluxurilor de investiți străine directe în perioada 2003-2012:
Figură 3.1. Evoluția fluxurilor ISD în perioada 2003-2012
Sursă: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de BNR (2013)
Tabel 3.1. Evoluția fluxurilor ISD în perioada 2003-2012
Sursă: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de BNR (2013)
** peste 10 milioane euro
Se poate observa faptul că în România fluxurile anuale de ISD în perioada 2003-
2012 poate fi grupată în următoarele subperioade:
În perioada 2003 – 2006 fluxurile ISD au înregistrat o creștere continuă, de la 1946 milioane euro în 2003 la 9059 milioane în 2006. Evoluția s-a realizat datorită marilor privatizări din România din sectorul bancar cum ar fi Bancă Agricolă –Raiffeisen Bank; BCR – Erste Bank în 2006 și industrial OMV Petrol în 2004.
În perioada 2007 – 2008 privatizările în domeniul bancar au continua, 2008 fiind anul în care România a atras volumul maxim de investiții străine directe, valoarea acestora fiind de 9496 milioane euro.
În perioada 2009 – 2010 volumul anual al investițiilor străine directe s-a redus semnificativ că urmare a crizei economice și financiare, ajungând la 2220 milioane euro în 2010. Tot în această perioadă participațiile la capital au rămas aproape constante 1729 milioane euro în anul 2009 și 1824 milioane de euro în 2009.
În perioada 2011 – 2012 acestea au înregistrat un nivel mai scăzut în anul 2011 de 1815 milioane euro fiind cauzat de evoluția crizei economice și financiare cu o ușoară revenire în anul 2012 la 2138 milioane euro.
În continuare este prezentată evoluția soldului investițiilor directe în perioada 2003 – 2012:
Tabel 3.2. Evoluția soldului ISD în perioada 2003-2012
Sursă: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de BNR (2013)
Figură 3.2. Evoluția soldului ISD în perioada 2003-2012
Sursă: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de BNR (2013)
Pe toată perioada analizată, 2003 – 2012, se poate observa că există o creștere continuă a soldului de investiții străine directe, dar începând cu anul 2008 când criza s-a simțit și peste economia României se vede o ușoară scădere a soldului de investiții directe acesta având creșteri foarte mici.
Se mai poate observa, de asemenea că pe toată perioada analizată valoarea creditelor a crescut semnificativ ceea ce indica o situație negativă care conduce la ideea că firmele își micșorează sau chiar își suspenda investițiile din veniturile nete realizate, pierderile supersite afectând o parte din firme.
La sfârșitul anului 2012, șoldul investițiilor străine directe a ajuns la valoarea de 59.126 milioane euro, adică cu 7,2% mai mult decât s-a înregistrat în anul precedent. Potrivit informațiilor oferite de Banca Națională a României investițiile străine directe au fost orientate către sectoarele următoare cum ar fi industria extractivă (5,5% din total), industria prelucrătoare (31,3% din total), agricultura, silvicultura și pescuit (2,4% din total), comerț (11,4% din total), intermedieri financiare și asigurări (18,5% din total) tehnologia informației și comunicații (4,8% din total), transporturi (1,5% din total).
Din punct de vedere al țării de origine a soldului investițiilor directe primele 4 poziții sunt ocupate de Olanda (22,4% din totalul soldului ISD la sfârșitul anului 2012), Germania (18,5%), Franța (11%) și Italia (8,9%), poziții care nu sunt schimbate din anul 2009.
3.3.1.Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe principalele activități economice
Tabel 3.3. Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe principalele activități economice
Sursă: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de BNR (2013)
Figură 3.3. Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe principalele activități economice
Sursă: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de BNR (2013)
Se constată o scădere a ponderii investițiilor străine directe în industria prelucrătoare, de la 50,9% din totalul ISD în anul 2003, la 31,3% din total ISD în anul 2012. În mărime absolută, investițiile străine directe în industria prelucrătoare au crescut de la 4.917 milioane euro în anul 2003, la 18.509 milioane euro în anul 2012. Aceste creșteri sunt determinate de privatizarea unor întreprinderi în domeniul industriei prelucrătoare. În cadrul industriei prelucrătoare, ponderea principală au deținut-o în perioada analizată industria metalurgică (8% – 13% din total industrie prelucrătoare), industria alimentară, a băuturilor și a tutunului (5% – 7% din total industrie prelucrătoare), industria mijloacelor de transport (4% – 6% din total industrie prelucrătoare).
O amploare deosebită a cunoscut sectorul intermedieri financiare și de asigurări, de la 9,1% în anul 2003 la 18,5% în anul 2012. În mărime absolută, investițiile străine în acest sector au crescut de la 882 milioane euro în anul 2003, la 10.914 milioane euro în anul 2012. Creșterea este determinată, în primul rând, de privatizarea/preluarea unor societăți bancare și de asigurări cu capital românesc de către societăți internaționale, dar și de pătrunderea pe piața româneasca a unor societăți cu tradiție în domeniile respective.
Ca pondere, sectorul comerț s-a menținut la aproximativ același nivel în perioada analizată (11% – 15% din total ISD). În mărime absolută, investițiile străine directe în acest sector au crescut de la 1.106 milioane euro în anul 2003 la 6.714 milioane euro în anul 2012.
Din punct de vedere al orientării investitorilor, aceștia s-au orientat către industria prelucrătoare. Cele mai importante fiind industria prelucrătoare a țițeiului, produselor chimice, cauciucului și maselor plastice, industria alimentară, a băuturii și a tutunului.
Alte activități care au atras în mare măsură investițiile străine directe sunt intermedierile financiare și asigurările, comerțul, construcțiile și tranzacțiile imobiliare.
3.3.2. Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe regiuni de dezvoltare
Tabel 3.4. Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe regiuni de dezvoltare
Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de BNR (2013)
Figură 3.4. Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe regiuni de dezvoltare
Sursa: prelucrare proprie pe baza datelor furnizate de BNR (2013)
Se constată că în perioada analizată cea mai mare parte a investițiilor străine directe a fost localizată în regiunea de dezvoltare București (54,2% în 2003 – 60,6%, în 2012 din total investiții străine directe). Bucureștiul a atras peste 60% din investițiile străine directe, fiind atractiv pentru cei mai mulți investitori străini, datorită faptului că este capitala țării și beneficiază de o infrastructură adecvată (de transport, telecomunicații, sedii de firma, spații de producție și depozitare), de forță de muncă bine calificată. Poziția a doua este ocupată de regiunea de dezvoltare Sud – Est prin investițiile realizate în special în județele de la malul Mării Negre. Cele mai reduse investiții străine directe au fost localizate în perioada analizată în regiunea Nord – Est, aceasta fiind o zonă săracă din punct de vedere al resurselor materiale, al infrastructurii, dar și al forței de muncă îmbătrânite (ca urmare a migrației masive a forței de muncă tinere în alte regiuni ale țării sau în străinătate). O altă explicație este aceea că în aceste regiuni, numeroase proiecte de investiții au fost realizate de la zero, din cauza lipsei sau insuficienței infrastructurilor specifice mediului economic.
Potrivit statisticilor, în anul 2006 în România au fost înregistrate un număr de 9.617 noi societăți comerciale cu participare străină, în creștere cu 17% față de anul 2005. Capitalul social subscris de acestea a înregistrat o creștere de 54,54%, valoarea acestora cifrându-se la 1.934 miliarde euro. Printre cele mai importante majorări de capital efectuate de investitorii străini au fost înregistrate la Distrigaz Nord – 57,24 milioane euro, Alro Slatina S.A. – 40,5 milioane euro, Banca Româneasca – 27,1 milioane euro, etc.
Dacă ne uitam în clasamentul mondial, situația nu esste una placuta. Destinația cea mai căutată pentru investițiile străine directe este SUA cu 250,9 miliarde dolari (16,75% din totalul mondial), urmată de Marea Britanie (112,9 miliarde USD, 7,54%) și China (86,8 mld. USD, 5,79%). Cu investiții străine directe de 9,1 miliarde euro, România s-a plasat, în 2006, în urma Poloniei (11,1 miliarde), dar înaintea Ungariei (4,87 miliarde euro), Cehiei (4,75 miliarde euro), Bulgariei (4,1 miliarde euro), Serbiei (3,5 miliarde euro), Slovaciei (3,3 miliarde euro), Croației (2,8 miliarde euro) și țărilor baltice (Lituania – 1,4 miliarde euro, Letonia – 1,3 miliarde euro, Estonia – 1,3 miliarde euro). În anul 2006, valoarea investițiilor străine directe a fost influențată de achiziția de către Erste Bank a 36,8% din acțiunile BCR, în valoare de 2,2 miliarde.
Din punct de vedere teritorial în 2012 se observă orientarea cu precădere a ISD spre regiunea de dezvoltare BUCUREȘTI-ILFOV (60,6%), alte regiuni de dezvoltare beneficiare de ISD fiind regiunea VEST (7,6%), regiunea SUD- MUNTENIA (7,2%), regiunea CENTRU (7,8- %) și regiunea SUD-EST (5,5%). Regiunea NORD-EST este cea mai puțin atractivă pentru investitorii străini, aici înregistrându-se numai 3% din investiția străină directă.
3.4. Impactul investițiilor străine directe asupra economiei românești
3.4.1.Impactul ISD asupra creșterii economice
Comparativ cu situația înregistrata la nivel național, la nivelul regiunilor de dezvoltare nu se constată o corelație directă și puternică între fluxurile de capital străin atrase și nivelul de dezvoltare decât în cazul regiunii București-Ilfov. Datele empirice cu privire la contribuția fiecărei regiuni de dezvoltare la realizarea PIB evidențiază existența unor decalaje, în special între zona cu cea mai mare pondere, respectiv București-Ilfov care deține peste 19% din PIB, și regiunea cea mai puțin reprezentativa, și anume zonă de Sud-Vest care contribuie numai cu 9% la formarea PIB. De remarcat faptul că aceste două regiuni dețin prima și respectiv penultima poziție în ceea ce privește ponderea în fluxurile de ISD atrase, decalajul existent fiind, însa, cu mult mai accentuat. Astfel, regiunea București-Ilfov a atras peste 60% din intrările de capital străin în timp ce zonă de Sud-Vest care înregistrează cel mai scăzut nivel de dezvoltare economică a receptat numai 3,4% din fluxurile de ISD. În același timp, regiunea Nord-Est care deține cea mai scăzută pondere în stocul de ISD receptate la nivel național (1,3%) contribuie semnificativ la realizarea PIB (12,5%). De asemenea, zonele de Sud, Centru și Nord-Vest deși dețin o pondere relativ ridicată în PIB, situată la nivelul de peste 12% ca și în cazul regiunii Nord-Est, atrag numai o parte nesemnificativă a intrărilor de ISD, respectiv sub 7,5%, valoare mai scăzută decât cea înregistrata de regiunea de Sud-Est (8,4%) a cărei contribuție la formarea PIB este de 11,3%. În consecință, datele de mai sus sugerează faptul că nivelul de dezvoltare regională deși influențează intrările de capital străin nu reprezintă singurul criteriu în stabilirea deciziei de a investii într-o anumită zonă.
Alegerea amplasamentului de către investitorii străini a fost influențată de o multitudine de factori, dintre care cei mai importanți sunt: existenta forței de muncă calificate și a personalului cunoscător de limbi străine; nivelul de dezvoltare din punctul de vedere al industriei respective; existența unor centre universitare și a unei infrastructuri fizice dezvoltate; apropierea de un aeroport, precum și apropierea de furnizori și de clienți. În opinia noastră, acești factori în ansamblul lor ar putea explica preferința investitorilor străini pentru regiunea București-ilfov care beneficiază nu numai de un nivel de dezvoltare mai ridicat, dar și de existența forței de muncă calificate și a infrastructurii fizice necesare dezvoltării afacerilor, comparativ cu regiunile de Nord-Est și Sud-Vest defavorizate sub aceste aspecte. Așadar, analizele efectuate au evidențiat dezechilibrul înregistrat în dezvoltarea economiei românești, concretizat în existența unor decalaje accentuate între diferitele regiuni, sugerând, în același timp, posibilitatea atenuării acestora prin participarea capitalului străin sub forma investițiilor directe. Dat fiind faptul că o creștere economică susținută și durabilă este posibilă numai în condițiile unei dezvoltări armonioase, care să includă toate zonele țării, în opinia noastră, atenuarea decalajelor regionale, inclusiv prin participarea capitalului străin, ar trebui să reprezinte o prioritate reală a factorilor de decizie. În acest sens, având în vedere aspectele prezentate pe parcursul elaborării lucrării, considerăm că primii pași ar trebui să vizeze câteva direcții principale, și anume:
Creșterea semnificativă a gradului de absorbție a fondurilor europene și utilizarea
eficienta și eficace a acestora (în 2007 absorbția de fonduri europene a fost sub 1%, aproape de 0%, datorită, de exemplu, lipsei proiectelor fezabile de investiții), ceea ce ar genera o dezvoltare a infrastructurii fizice și instituționale cu impact pozitiv asupra fluxurilor de ISD atrase. Analizele efectuate au demonstrat importanta infrastructurii fizice și instituționale în atragerea investitorilor străini, motiv pentru care considerăm că esențială fructificarea oportunităților care au apărut în acest sens odată cu integrarea României în Uniunea Europeană.
Aplicarea mai eficientă a politicii UE în domeniul ajutoarelor de stat (acordate astfel
încât să se evite crearea unor distorsiuni ale mediului concurențial; se acordă pe sectoarele care au potențial de dezvoltare), inclusiv a celor privind investițiile (străine și autohtone), prin eliminarea ajutoarelor de tip „salvare-restructurare” și direcționarea acestora cu prioritate către obiectivele care vizează efectele benefice pe termen lung, cum ar fi: dezvoltarea regională, dezvoltarea activităților de inovare și C&D, creșterea nivelului de pregătire a forței de muncă, susținerea întreprinderilor mici și mijlocii care constituie coloana vertebrală a economiei românești.
Implicarea mai activă a agențiilor de dezvoltare și a agenției pentru investiții străine
(ARIS) în promovarea regiunilor țării ca zone investiționale prin elaborarea unor proiecte concrete și identificarea și abordarea potențialilor investitori străini. Atragerea unor investitori străini prin proiecte punctuale care urmăresc specificul zonei și valorificarea la maximum a potențialul acesteia, în special în zonele defavorizate sub aspectul dezvoltării economice, ar putea contribui la reducerea decalajelor regionale.
3.4.2. Impactul ISD asupra investițiilor de capital
Una dintre căile prin care investițiile străine directe influențează indirect creșterea economică este formarea capitalului autohton, întrucât ISD au efect multiplicator asupra investițiilor interne. Prin efecte de antrenare, investițiile străine directe au stimulat investițiile autohtone, a căror dinamică a fost superioară comparativ cu cea a fluxurilor de capital străin, contribuind astfel, indirect, la dezvoltarea activităților productive, în principal, a celor aflate în amonte sau în aval față de obiectul de activitate al filialei străine.
Un alt efect pozitiv al influxurilor de capital străin consta în suplimentarea resurselor interne contribuind, astfel, la reducerea deficitului între economiile interne și necesarul de investiții și, în consecință, la creșterea formării brute a capitalului fix. Inițial, fluxurile de ISD au înregistrat niveluri relativ reduse și au fost îndreptate preponderent către procesul de privatizare, ceea ce a minimizat impactul pozitiv al intrărilor de capital străin constând în dinamizarea achiziționării de active fixe. Ulterior, se înregistrează treptat o creștere a ISD atrase concomitent cu o modificare sensibilă a structurii acestora în favoarea investițiilor de tip “greenfield”, astfel încât impactul intrărilor de capital străin asupra FBCF se manifestă din ce în ce mai puternic.
Începând cu anul 2004 se înregistrează niveluri superioare ale ponderii ISD în FBCF, cuprinse între 23% și aproximativ 32%, datorate, în opinia noastră, atât preocupării investitorilor străini pentru modernizarea activității și creșterea competitivității produselor realizate pentru a face față concurentei de pe Piața Unică, cât și intensificării investițiilor străine de tip “greenfield” în vederea consolidării poziției pe piața regională, în contextul integrării României în Uniunea Europeană.
Așadar, impactul fluxurilor de ISD asupra investițiilor de capital se concretizează în efecte pozitive reprezentate atât de suplimentarea capitalului intern destinat achiziționării de active fixe, cât și în stimularea investițiilor autohtone, cu influente favorabile evidente, directe și indirecte, asupra creșterii economice.
3.4.3. Impactul ISD asupra balanței de plăți
Impactul cantitativ și calitativ al investițiilor străine directe asupra balanței comerciale este negativ, atât datorită dinamicii mai accentuate a importurilor firmelor străine decât cea a exporturilor realizate de către acestea, cât și ca urmare a faptului că s-au importat cu precădere bunuri cu valoare adăugată mare și s-au exportat, în cea mai mare parte, produse cu un grad de prelucrare scăzut. În opinia noastră, această evoluție nefavorabilă s-a datorat, în principal, unor cauze legate de implementarea investițiilor străine, orientarea preponderenta către activitățile de comerț și lipsa capabilităților autohtone necesare dinamizării avantajelor comparative prin ISD.
Investițiile străine directe au reprezentat o sursă importantă de finanțare a deficitului de cont curent. De asemenea, analizele efectuate au demonstrat că, pe ansamblul economiei, companiile străine „extrag mai puțin decât introduc”, efectul financiar net (calculat că diferența între intrările și ieșirile de capital) accentuându-se odată cu creșterea influxurilor de ISD. În acest context, apreciem că intrările masive de capital străin constând, în principal, în participații și profit reinvestit, în defavoarea creditelor externe, ar putea contribui semnificativ la echilibrarea balanței de plăți externe, prin diminuarea deficitului de cont curent.
3.4.4. Impactul ISD asupra cheltuielilor și veniturilor bugetare
Efectele investițiilor străine directe atrase s-au reflectat asupra deficitului bugetar, capitalul străin influențând atât direct cât și indirect evoluția acestuia. Până la nivelul anului 2003, ISD îndreptate preponderent către procesul de privatizare și aflate, în cea mai mare parte, în faza de implementare, au contribuit la adâncirea deficitului bugetar. Ulterior, ca urmare a intensificării preocupării investitorilor străini pentru dezvoltarea unor activități „pe teren gol” și atingerii fazei de maturitate în cazul majorității investițiilor implementate în perioadă anterioară, investițiile străine directe au avut o influență benefica asupra deficitului bugetar concretizata în creșterea veniturilor din taxe și impozite și diminuarea cheltuielilor de natura socială (crearea de noi locuri de muncă cu impact pozitiv asupra ratei șomajului).
3.4.5. Impactul ISD asupra forței de muncă
Apreciem că impactul investițiilor străine directe asupra calității forței de muncă consta atât în contribuții benefice, concretizate în dinamica pozitivă a câștigurilor salariale și îmbunătățirea pregătirii angajaților, cât și în efecte economice și sociale negative, pe termen lung, datorate creșterii dramatice a numărului cazurilor de îmbolnăviri profesionale. În plus, ca urmare a faptului că cea mai mare parte a capitalului străin a fost îndreptata către activități intensive în muncă, în detrimentul celor bazate pe cunoștințe și tehnologie, contribuțiile pozitive sunt relativ reduse, fiind limitate la câteva domenii de activitate din sectorul serviciilor (intermedieri financiare și telecomunicații).
3.4.6.Impactul ISD asupra productivității, eficienței și competitivității economice
Investițiile străine directe au generat efecte semnificative la nivel microeconomic reflectate asupra productivității, eficienței și competitivității activităților care au beneficiat de intrări mai mari de capital străin. În acest sens, analizele efectuate permit evidențierea următoarelor modificări favorabile și nefavorabile, asociate investițiilor străine directe.
Prin efectele reflectate asupra productivității, eficienței și competitivității activităților economice, investițiile străine directe au contribuit la restructurarea economiei românești, în sensul dezvoltării anumitor domenii de activitate din industria prelucrătoare (ca de exemplu industria mijloacelor de transport rutier) sau din sectorul serviciilor (comerț, telecomunicații și intermedieri financiare) concomitent cu restrângerea activității în alte domenii industriale (ca de exemplu industria materialelor de construcții).
România, aflată în prezent în stadiul doi al ciclului dezvoltării investiționale, pătrunderea masivă a capitalului străin orientat, într-o mai mare măsură, către activitățile care încorporează un conținut ridicat de resurse locale și, în principal, de tehnologie și cunoștințe, ar putea favoriza ameliorarea calității factorilor de producție existenți și crearea unor factori de producție specializați. În acest sens, atât teoria cât și practica economică, inclusiv experienta celorlaltor state central și est europene, demonstrează că pe măsură ce fluxuri din ce în ce mai mari de ISD vor pătrunde în economie, impactul acestora asupra mediului economic, social și natural va depinde semnificativ de politicile guvernamentale aplicate.
Drept urmare, strategia de dezvoltare pe termen lung a României trebuie să se axeze cu prioritate pe îmbunătățirea capabilităților umane și tehnologice, singura opțiune viabilă în vederea reducerii decalajelor față de celelalte state membre ale Uniunii Europene, prin aplicarea unor măsuri care să vizeze:
îmbunătățirea calității resursei umane, prin creșterea investițiilor în educație, inclusiv a
celor care urmăresc formarea continuă a forței de muncă, întrucât construirea unei societăți bazate pe cunoaștere nu este posibilă în condițiile în care educația reprezintă numai un obiectiv marginal;
stimularea activităților de cercetare dezvoltare, inclusiv prin realizarea unor parteneriate
între sectorul public și cel privat;
încurajarea inițiativei locale, prin reducerea birocrației și crearea unui cadru administrativ
eficient
încurajarea firmelor investitoare să-și dezvolte activitățile generatoare de valoare
adăugata mare și să investească în acele activități care sporesc avantajele comparative ale resurselor autohtone;
stimularea formării clusterelor bazate pe activități înrudite, inclusiv prin implicarea mai
activă a administrației locale în soluționarea problemelor și doleanțelor investitorilor (exemplul Ungariei și al Poloniei este relevant în acest sens).
În vederea reducerii decalajelor față de celelalte state europene, România are în mod obiectiv nevoie de investiții străine directe care să completeze și potențeze efortul autohton, susținând creșterea competitivității și eficienței resurselor, activelor și capabilităților. Având în vedere atât experiență proprie cât și exemplele pozitive ale unor state central europene apreciem că maximizarea raportului dintre contribuțiile pozitive și negative ale investițiilor străine directe impune promovarea unor politici guvernamentale adecvate, orientate către utilizarea inteligentă a fluxurilor de capital străin ca instrument al strategiei de dezvoltare.
Concluzii
Teoretic hotărârile luate strategic legate de ISD pentru toate sectoarele implicate în derularea investițiilor străine directe ar trebuie să fie în conformitate cu formula win-win („câștig-câștig”) și să se ocolească varianta win-loss („câștig-pierdere”). În acest sens impactul economic și social cât și veniturile realizate și profitabilitatea devin domenii de interes pentru țara gazdă cat și pentru cea de origine.
Vorbind la modul practic profitul repatriat companiilor ISD; este de regulă diferit de la o zonă la alta; țara gazdă având un profit superior față de cel reinvestit ceea ce demonstrează faptul ca exista un beneficiu mult mai mare pentru investitorii străini, decât pentru economia țării de origine.
Structura sectorială a ISD are un impact major asuprea comerțului exterior al țării gazdă. Un volum mare de servicii financiare și de intermediere cum este în cazul României; poate conduce la dezechilibre ale balanței comerciale; prin impulsionarea cererii interne în acest sector și astfel; prin sporirea importurilor. Înclinația investitorilor străini către sectorul financiar pe timp de criză; a contribuit la accentuarea scumpirii creditării și retragerea unor filiale ale băncilor străine care nu au dorit să continue activitatea în România; deși în anii precedenți au înregistrat profituri superioare țării de origine.
ISD reprezintă un element important al dezvoltării economiei oricărei țări și a funcționării acesteia pe principiile economiei de piață. Ele au o importanță mare pentru consolidarea economiei țărilor în tranziție și integrarea acestei categorii de țări în economia mondială. Cu ajutorul ISD; are loc procesul de modernizare a economiilor naționale; în special a celor în tranziție; prin implementarea tehnologiilor avansate; know-how-urilor; utilajului cel mai performant; noilor standarde de calitate; prin trecerea la un tip superior de creștere economică. Eficiența ISD depinde de calitatea acestora; precum și de ramurile în care sunt atrase.
Crearea climatului investițional favorabil; făcându-l mai atractiv pentru investitorii străini; a fost și va rămâne una dintre principalele sarcini ale politicii economice a României.
Trebuie avut în vedere faptul că unele filiale ale multinaționalelor cu sediul în România; exportă către firmele mamă produse românești la un preț diminuat față de nivelul pieței; urmând ca aceste bunuri să fie furnizate de firma-mamă la prețuri exagerat de mari; comparativ cu nivelul pieței; cu scopul obținerii profiturilor în țara de origine. În acest sens;sunt necesare reglementări naționale și comunitare stricte; cu scopul de a diminua dezechilibrele economice naționale.
Analiza efectuată asupra ISD atrase în România în perioada 2003-2012, ne indica o perspectivă favorabilă, până în anul 2008 acestea crescând considerabil de la 1946 milioane euro în 2003 la 9496 milioane euro în 2008 apoi o scădere drastică datorată crize economice ajungând în anul 2012 la 2138 milioane euro. România pare a fi pregătita sa-si primească investitorii. E nevoie de o concentrare a eforturilor, de un plan strategic foarte bun prin care să se evidențieze punctele forte menționate, să le anihilam pe cele slabe și să devansăm țările cu care suntem în concurență pe plan central-est european.
În urma cercetării am observat că avem o poziție destul de bună pentru investitorii europeni, dar se poate și mai bine. Este nevoie de investitori care caută să lucreze eficient și de active strategice, care să-i devanseze pe cei care vin aici doar pentru resurse ieftine și pentru a-si extinde piețele de desfacere.
În principal România trebuie să învețe să se “vândă mai scump” și să aibă un management strategic care sa o propulseze la adevărata valoare. Investițiile străine directe sunt considerate ca o sursă principală de finanțare și antrenare a dezvoltării economice. Ele reprezintă un mod pentru ca economia românească “să poată ieși din încorsetarea structurilor moștenite de alocarea ineficientă a resurselor…și să se poată înscrie în procesul de reformă economică structurala”. Așadar investițiile străine directe au o importanta deosebită, iar analiza și urmărirea lor periodică este esențiala pentru o țară precum România care își propune sa ajungă la standardele Uniunii Europene.
Din punct de vedere al principalelor sectoare spre care investițiile străine directe s-au îndreptat după 2007, se poate observa cu ușurință faptul că industria a fost principalul domeniu de atracție pentru investitori. Având in vedere distribuția geografică a investițiilor străine directe, observăm că în toți acești ani, regiunea București – Ilfov a atras cea mai mare parte a investițiilor, în timp ce partea de nord – est a țării a avut cele mai mici procente. O justificare a acestui fapt poate fi dată de calitatea infrastructurii și de forța de muncă disponibilă.
Din punctul meu de vedere Romania va continua să fie atractivă pentru investitorii străini, din moment ce are forță de muncă înalt calificată, iar costurile de producție sunt mai mici decât în alte țări ale UE. Cu toate acestea este foarte probabil ca disparitățile dintre regiuni, în ceea ce privește valoare investițiilor străine directe atrase, să constituie și în următorii ani, o problemă delicată.
În concluzie; trebuie avut în vedere faptul că politicile naționale sunt cele care contribuie la creșterea eficienței; competitivității și sustenabilității în România; deci trebuie ca la elaborarea lor să se ia în considerare impactul global ISD asupra economiei naționale și să se refere la crearea și consolidarea societății bazate pe cunoaștere; dezvoltarea unei economii sustenabile; promovarea unor industrii și direcționarea mai multor investiții în domeniul promovării mărcilor românești; creșterea responsabilității sociale.
Bibliografie
Anda Mazilu (1999) „Transnaționalele și competitivitatea” Editura Economică, p.75
Brașoveanu L Obreja, (2007), Impactul politicii fiscale asupra creșterii economice, Editura ASE, București, pp. 6-73
David Ricardo (1959), Despre principiile Economiei Politice și impunerii în Opere Alese, vol. I, Editura Academiei Române, pp. 98-100
Druker Peter (2001), Managementul strategic, Editura Teora, p. 12
Dunning J.L.(1988) The electric paradigm of international production: a restatement and some possible extensions, Business Studies,
Dicționar de Economie (2001), Ediția a doua, Editura Economică, p. 281
Georgescu Roegen N (1979), Legea entropiei și procesul economic, Editura Politică, București, p. 369
Grubel H. (1979), International Diversified Portofolios: Welfare Gains and Capital Flow, American Economic Review
Iacovoiu Viorela Beatrice (2009), „Investiții străine directe între teorie și practică economică” Editura ASE, București, p.87
Preluat din Jacob Oser, William Blanchfield (1945), The Evolution of Economic Throught, New York, , p. 436
John Maynard Keynes (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București, , p. 97
John Stuart Mill (1997),Principes d’economie politique e de l’import, în Niță Dobrotă Economie politică, Editura Economică,București p.311
Levasseur M. și colaboratorii (1996), Finance, Editura Economică, Paris
Markusen J. R., Venables A. J. (1996), The Theory of Endowment, Intra – Industry, and Multinational Trade,
Ozawa S. (2002), National Sovereigns Economy, Global Market Economy and Transnational Corporate Economy, Jurnal of Economic Issues, vol. 36,
Țurlea Carmen (2003), Strategii de finanțare a investițiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, pp. 33-58
Popescu Gheorghe (2004), Evoluția gândirii economice, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, București
Popescu Gheorghe (2004), Evoluția gândirii economice, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, , p. 636
Popescu Gheorghe (1997a.), Liberalismul economic (Clasicismul) Editura Mesagerul, Cluj, , p. 307
Popescu Gheorghe (1997b.), Liberalismul economic (Clasicismul) Editura Mesagerul, Cluj, p. 364
Prelipcean G. (2004), The Effects of Foreign Direct Investment in Romania – A Cybernetical Approach, în Lucrările Conferinței Internaționale „Tendințe în dezvoltarea aplicațiilor ciberneticii”, Oradea
Rugman A. (1979), International Diversification and the Multinational Enterprise, Lexington Book,
Smith A. (1962), Avuția Națiunilor. Cercetare asupra cauzelor ei, Editura Academiei Române, p. 124
Sultana Sută Selejan, 1996, Doctrine Economice, Editura Eficient, București, , pp. 53-54
Vernon, R. (1996), International Investment and International Trade in the Product Cycle, Quarterly Journal of Economics, Nr. 80,
Vintilă Nicoleta (2009b), Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Editura ASE, București, pp. 15 -17
Vintilă Nicoleta (2009b.) Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Editura ASE, București p. 19
Raportul UNCTAD- Conferința Națiunilor Unite pentru Comert și Dezvoltare, 1999
MORARU C. Investițiile străine directe și creșterea economică în România, 2013 accesta aprilie 2014 la adresa: http://store.ectap.ro/articole/866_ro.pdf
BNR (2012) Investițiile Străine Directe în România în anul 2012, accesat mai 2014 la adresa:http://www.bnro.ro/Investitiile-straine-directe-%28ISD%29-in-Romania-3174.aspx
Investițiile străine directe accesat mai 2014 la adresa:
http://www.scritub.com/economie/business/Investitiile-straine-directe65936.php
Geamănu Marinela, Fluxuri ale investițiilor străine directe din România – modele de analiză, definiții accesat aprilie 2014 la adresa: http://www.revistadestatistica.ro/wp-content/uploads/2014/02/RRS_12_2012_A3_ro.pdf
România în Uniunea Europeană. Potențial de convergență, accesat martie 2014 la adresa: http://www.store.ectap.ro/suplimente/supliment.pdf#page=65
Bibliografie
Anda Mazilu (1999) „Transnaționalele și competitivitatea” Editura Economică, p.75
Brașoveanu L Obreja, (2007), Impactul politicii fiscale asupra creșterii economice, Editura ASE, București, pp. 6-73
David Ricardo (1959), Despre principiile Economiei Politice și impunerii în Opere Alese, vol. I, Editura Academiei Române, pp. 98-100
Druker Peter (2001), Managementul strategic, Editura Teora, p. 12
Dunning J.L.(1988) The electric paradigm of international production: a restatement and some possible extensions, Business Studies,
Dicționar de Economie (2001), Ediția a doua, Editura Economică, p. 281
Georgescu Roegen N (1979), Legea entropiei și procesul economic, Editura Politică, București, p. 369
Grubel H. (1979), International Diversified Portofolios: Welfare Gains and Capital Flow, American Economic Review
Iacovoiu Viorela Beatrice (2009), „Investiții străine directe între teorie și practică economică” Editura ASE, București, p.87
Preluat din Jacob Oser, William Blanchfield (1945), The Evolution of Economic Throught, New York, , p. 436
John Maynard Keynes (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București, , p. 97
John Stuart Mill (1997),Principes d’economie politique e de l’import, în Niță Dobrotă Economie politică, Editura Economică,București p.311
Levasseur M. și colaboratorii (1996), Finance, Editura Economică, Paris
Markusen J. R., Venables A. J. (1996), The Theory of Endowment, Intra – Industry, and Multinational Trade,
Ozawa S. (2002), National Sovereigns Economy, Global Market Economy and Transnational Corporate Economy, Jurnal of Economic Issues, vol. 36,
Țurlea Carmen (2003), Strategii de finanțare a investițiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, pp. 33-58
Popescu Gheorghe (2004), Evoluția gândirii economice, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, București
Popescu Gheorghe (2004), Evoluția gândirii economice, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, , p. 636
Popescu Gheorghe (1997a.), Liberalismul economic (Clasicismul) Editura Mesagerul, Cluj, , p. 307
Popescu Gheorghe (1997b.), Liberalismul economic (Clasicismul) Editura Mesagerul, Cluj, p. 364
Prelipcean G. (2004), The Effects of Foreign Direct Investment in Romania – A Cybernetical Approach, în Lucrările Conferinței Internaționale „Tendințe în dezvoltarea aplicațiilor ciberneticii”, Oradea
Rugman A. (1979), International Diversification and the Multinational Enterprise, Lexington Book,
Smith A. (1962), Avuția Națiunilor. Cercetare asupra cauzelor ei, Editura Academiei Române, p. 124
Sultana Sută Selejan, 1996, Doctrine Economice, Editura Eficient, București, , pp. 53-54
Vernon, R. (1996), International Investment and International Trade in the Product Cycle, Quarterly Journal of Economics, Nr. 80,
Vintilă Nicoleta (2009b), Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Editura ASE, București, pp. 15 -17
Vintilă Nicoleta (2009b.) Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Editura ASE, București p. 19
Raportul UNCTAD- Conferința Națiunilor Unite pentru Comert și Dezvoltare, 1999
MORARU C. Investițiile străine directe și creșterea economică în România, 2013 accesta aprilie 2014 la adresa: http://store.ectap.ro/articole/866_ro.pdf
BNR (2012) Investițiile Străine Directe în România în anul 2012, accesat mai 2014 la adresa:http://www.bnro.ro/Investitiile-straine-directe-%28ISD%29-in-Romania-3174.aspx
Investițiile străine directe accesat mai 2014 la adresa:
http://www.scritub.com/economie/business/Investitiile-straine-directe65936.php
Geamănu Marinela, Fluxuri ale investițiilor străine directe din România – modele de analiză, definiții accesat aprilie 2014 la adresa: http://www.revistadestatistica.ro/wp-content/uploads/2014/02/RRS_12_2012_A3_ro.pdf
România în Uniunea Europeană. Potențial de convergență, accesat martie 2014 la adresa: http://www.store.ectap.ro/suplimente/supliment.pdf#page=65
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Investitiile Si Dezvoltarea Economica (ID: 141682)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.