. Investitiile In Romania
CAPITOLUL I. TEORIA GENERALĂ A INVESTIȚIILOR
1.1. CONCEPTUL ȘI STRUCTURA INVESTIȚIILOR
În sens restrâns, investiția este o utilizare a venitului care se materializează într-un avans de capital (sau patrimoniu), în vederea obținerii unui venit. Într-o accepțiune mai largă, investiția reprezintă orice investiție de cheltuire care conduce la dobândirea unui activ, în vederea obținerii ulterioare a unui flux de activități, și care are ca scop creșterea avuției proprietarilor întreprinderii. În acest context, sunt asimilate investițiilor sumele bănești transferate in active fizice (achiziționarea de clădiri, mașini, instalații, terenuri, construirea de stocuri pentru producție). Transformarea sumelor de bani în active financiare reprezintă plasamentul.
Decizia de economisire si de investiție, în cazul micului producător, aparține aceluiași agent economic. Acesta economisește și, simultan, investește. Volumul economisirii micului producător se măsoara prin diferența dintre veniturile de care dispune și consumul său. El investește în dimensiunea permisă de economisirea proprie. În acest caz, economisirea si investiția sunt unul și același lucru. Există de asemenea, identitate între motivele de economisire si cele de investire.
În economiile de piată dezvoltate, investiția, adică formarea capitalului, este efectuată de societățile nonfinanciare. Când o firmă are posibilitatea de a investi, proprietarul e incitat să folosească, în acest scop, o parte importantă din profit. Deci, economisirea întrepri
nderilor depinde, în mare măsură, de investițiile pe care le efectuează.
Investiția este un act economic fundamental, care provoacă o creștere în viitor a venitului (de unde decurge și o modificare a consumului și a economiilor) și, implicit, condiționează dimensiunea utilizării factorilor de productie.
Volumul investițiilor este variabil în timp si are un puternic efect de antrenare. Comportamentul oscilant al volumului investițiilor pe o perioadă lungă este determinat de faptul că cererea de investiții este legată de noile descoperiri științifico-tehnice, de noile produse, de extinderea zonelor de aprovizionare și desfacere, de utilizarea unor resurse noi, de creșterea populației, a producției și a venitului. La acesti factori se mai adaugă previziunile optimiste (sau pesimiste) privind evoluția în perspectivă a economiei, încrederea în fiscalitate, evoluția cheltuielilor publice, măsurile legislative, etc.
Multitudinea de factori inerenți sistemului economic sau din afara acestuia (și care au sensuri diferite de acțiune) fac ca într-o economie liberă de piată, o politică economică, chiar adecvat aplicată, să nu poată garanta ca volumul investițiilor este suficient pentru a realiza utilizarea deplină (sau prea ridicat si supraîncălzește economia). În raport cu cererea globală, investiția poate fi excesivă într-o anumită perioadă, ceea ce se concretizează în capacitate de producție excedentară, pierderi, șomaj, alte privațiuni. Nu există “o mână invizibilă” care să asigure activitatea economică mai puțin favorabilă dintr-un an, să fie compensate în perioada următoare sau – exact la momentul oportun – să se realizeze o importantă descoperire, care să se materializeze în procedee și produse noi, astfel încât să se asigure menținerea echilibrului economic.
În economiile de piață moderne, prin măsuri bugetare și monetare adecvate, puse în practică de puterea publică, este posibilă atenuarea fluctuațiilor investițiilor și împlinirea unui important rol stabilizator al economiei. Desigur, aceste măsuri nu pot să elimine în totalitate fluctuațiile conjucturale și nici nu se urmărește aceasta. Obiectivul lor este de a atenua amplitudinea oscilatiilor care afectează prețurile, utilizarea, producția.
Investițiile sunt cheltuielile destinate stocului de capital. Stocul de capital se depreciază, iar deprecierea înseamnă o reducere a stocului de capital prin deteriorarea în timp, adică prin uzură. Adăugările totale la stocul de capital, adică cele pentru refacerea capitalului uzat și cele pentru creșterea stocului reprezintă investițiile brute. Cheltuielile destinate creșterilor nete ale stocului de capital reprezintă investițiile nete.Dacă investiția netă se realizează pe seama utilizării unei părți din venit, investiția brută implică o sursă suplimentară – amortizarea capitalului fix.
După destinația lor, investițiile se împart în trei categorii:
♦ investiții pentru afaceri, care constau în cheltuieli făcute de firme pentru mașini, utilaje, instalații, construcții etc., respective pentru constituirea stocului de capital fix;
♦ investitiile imobiliare (sau investitiile rezidentiale), care consta in cheltuieli pentru construirea sau achiziționarea de clădiri care servesc drept locuință;
♦ investiții în stocuri. Desfășurarea normală a activității economice impune ca firmele să aibă, în permanentă, un stoc de materii prime, semifabricate și un stoc de produse finite. Rata investițiilor, în cazul fiecărei din cele trei categorii, este determinată de factori specifici, iar modelele de explicare par a fi diferite.
1.2. INVESTIȚIILE ÎN STOCURI
Stocurile sunt formate din materii prime, semifabricate, producție neterminată și produse finite destinate vânzării. Stocurile presupun imobilizări de fonduri, însă ele sunt necesare deoarece:
♦ asigură continuitatea procesului de producție, în sensul că asigură satisfacerea cererii în condițiile în care oferta nu poate să fie majorată într-o perioadă scurtă de timp;
♦ aprovizionarea este mai ieftină dacă se face în cantități mai mari decât cele necesare pentru o zi;
♦ o serie de materii prime și materiale nu se găsesc decât în anumite perioade ale anului.
Fiecare firmă își propune constituirea unor stocuri care să reprezinte un anumit procent din valoarea vânzărilor finale. Acest raport stocuri – vânzări depinde de costul păstrării stocurilor. Cu cât viteza de aprovizionare va fi mai mare, cu cât rata dobânzii va fi mai mare și cu cât vânzările cresc făcând să crească siguranța asupra cererii, cu atât raportul stocuri – vânzări va fi mai mic. Acest va fi mai mare cu câtnesiguranța cererii va fi mai mare și cu cât rata dobânzii va fi mai mică. Investițiile în stocuri mai sunt influențate și de volumul așteptat al vânzărilor, posibilitatea întârzierii aprovizionării cu materii prime și materiale, fazele ciclului economic, incertitudinile asupra economiei. De aceea, investiția în stocuri poate fi prezentată ca o funcție stabilă a vânzărilor așteptate – ceteris paribus. În această situație, modelarea modificării în timp a investiției în stocuri, implică folosirea relației:
∆InV = n ∙ ∆R
unde ∆InV este modificarea investițiilor în stocuri, n este ritmul vânzărilor, iar ∆R este modificarea în vânzările așteptate. Modelul are limite deoarece n este considerat o constantă. Dar n poate să scadă când nu există o incertitudine în creșterea vânzărilor viitoare, când există o creștere în costurile de păstrare a stocurilor și /sau când există o creștere în siguranța și ritmul aprovizionării cu materii prime.
Stocurile firmelor pot fi pe de-o parte stocuri dorite, pe care și le anticipează și stocuri nedorite , adică acele stocuri care apar ca urmare a unor reduceri neprevăzute ale vânzărilor sau acele stocuri care se fac cu bună știință pentru reînnoirea unor stocuri epuizate ca urmare a unei neașteptate cereri agregate. De exemplu, în cazul anunțării de către guvern, unei devalorizări a monedei naționale, cosumatorii vor crește ritmul achiziției și vor lăsa magazinele fără stocuri, așa cum s-a întâmplat în majoritatea țărilor foste socialiste în anii ’90. corespunzător celor două categorii de stocuri și investițiile în stocuri vor fi de două tipuri: investiții dorite și investiții nedorite. Primele apar în situația în care firmele doresc să își refacă stocurile descompletate, iar celelalte apar atunci când vânzările sunt neașteptat de mici și se acumulează stocuri de produse nevândute. Investiția dorită în stocuri poate fi răspunsul unei creșteri recente în cererea totală, pe când investiția nedorită este rezultatul unei cereri neașteptat de mici. Rezultă că o acumulare rapidă în stocuri poate fi asociată cu o cerere totală aflată în ascensiune rapidă, fie într-un declin rapid.
În cursul ciclului economic, investițiile în stocuri fluctuează substanțial. Aceste fluctuații sunt, în fond, combinații de modificări anticipate și modificări neanticipate în stocuri. O creștere rapidă a PIB, ce are loc în perioada anterioară unei recesiuni, când firmele își micșorează stocurile. Pe măsură ce producția depășește vânzările, firmele încep să acumuleze stocuri. Aceasta este o acumulare dorită, intenționată de stocuri, în așteptarea unor vânzări ridicate în viitor. Înaintea unei recesiuni, se observă o reducere a cererii totale, reflectată în micșorarea vânzărilor, iar când producția nu se modifică semnificativ, are loc o creștere nedorită a stocurilor. Pentru a aduce oferta la nivelul cererii, firmele reduc producția și decie sa vândă o parte din stocuri. Aceasta este o reducere intenționată. Reducerea producției de către firme prin micșorarea stocurilor poate cauza o reducere mai mare a PIB, decât ar fi fost necesar dacă stocurile nu s-ar fi acumulat neintenționat, iar această reducere accentuează recesiunea. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de ciclul stocurilor.
Dacă stocurile sunt menținute la un nivel ce corespunde vânzărilor sau cererii totale, fluctuațiile investițiilor în stocuri și ale PIB ar fi mai reduse, ceea ce corespunde cerințelor unei creșteri economice „stabile”.
1.3. INVESTIȚIILE PENTRU AFACERI
Investițiile pentru constituirea stocului de capital fix reprezintă cea mai importantă parte a investițiilor totale. Ele pot fi abordate din perspectiva diferenței de redus între stocul optim (dorit) de capital și stocul actual sau din cea a raportului între valoarea de piață a firmei și costul ei de înlocuire. Prima abordare formează conținutul teoriei neoclasice a investițiilor, iar cea de-a doua reprezintă teoria q a investițiilor.
1.3.1. TEORIA NEOCLASICĂ A INVESTIȚIILOR PENTRU AFACERI
Teoria neoclasică a investițiilor consideră că rata investițiilor este determinată de viteza cu care firmele îsi ajustează stocul de capital la nivelul optim (dorit).
1.3.1.1. STOCUL OPTIM DE CAPITAL
Pentru orice firmă, ca si pentru economia națională în ansamblu, se pune următoarea problemă: cât de mare trebuie să fie stocul său de capital. Stocul dorit de capital este acel stoc de capital pe care firmele ar vrea să-l aibe pe termen lung, făcând abstracție de întârzierile pe care le întampină în ajustarea capitalului folosit. Firmele nu pot ajusta instantaneu stocul existent de capital la nivelul stocului dorit. Mărimea stocului dorit de capital se poate determina prin luarea în considerare a costului utilizării capitalului si a rezultatelor ce se asteaptă.
Firmele urmăresc maximizarea profitului obținut. Cât timp profitul nu este maxim, firmele caută să-și mărească stocul de capital. Dar cât de mare trebuie să fie stocul de capital pentru a realiza un profit maxim ? Răspunsul implică compararea productivității marginale a capitalului si a costului de utilizare a acestuia (costul marginal al capitalului..
Productivitatea marginală a capitalului (PMk) reprezintă creșterea de producție (venituri) înregistrată de către firme, obținută prin folosirea în plus a unei unități de capital.
Costul de utilizare a capitalului (Ck), adică costul marginal al capitalului reprezintă creșterea costului producției ca urmare a folosirii unei unităti suplimentare de capital.
Productivitatea marginală a capitalului se poate determina relativ ușor prin măsurarea sporului de producție obținut în perioada în care a fost suplimentat capitalul utilizat. În acest scop se calculează producția obținută.
În condițiile unor tehnologii date, cantitatea de producție care se poate fabrica este descrisă de funcția (de producție) :
Y=F( K)
Determinarea costului marginiei de către firme prin micșorarea stocurilor poate cauza o reducere mai mare a PIB, decât ar fi fost necesar dacă stocurile nu s-ar fi acumulat neintenționat, iar această reducere accentuează recesiunea. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de ciclul stocurilor.
Dacă stocurile sunt menținute la un nivel ce corespunde vânzărilor sau cererii totale, fluctuațiile investițiilor în stocuri și ale PIB ar fi mai reduse, ceea ce corespunde cerințelor unei creșteri economice „stabile”.
1.3. INVESTIȚIILE PENTRU AFACERI
Investițiile pentru constituirea stocului de capital fix reprezintă cea mai importantă parte a investițiilor totale. Ele pot fi abordate din perspectiva diferenței de redus între stocul optim (dorit) de capital și stocul actual sau din cea a raportului între valoarea de piață a firmei și costul ei de înlocuire. Prima abordare formează conținutul teoriei neoclasice a investițiilor, iar cea de-a doua reprezintă teoria q a investițiilor.
1.3.1. TEORIA NEOCLASICĂ A INVESTIȚIILOR PENTRU AFACERI
Teoria neoclasică a investițiilor consideră că rata investițiilor este determinată de viteza cu care firmele îsi ajustează stocul de capital la nivelul optim (dorit).
1.3.1.1. STOCUL OPTIM DE CAPITAL
Pentru orice firmă, ca si pentru economia națională în ansamblu, se pune următoarea problemă: cât de mare trebuie să fie stocul său de capital. Stocul dorit de capital este acel stoc de capital pe care firmele ar vrea să-l aibe pe termen lung, făcând abstracție de întârzierile pe care le întampină în ajustarea capitalului folosit. Firmele nu pot ajusta instantaneu stocul existent de capital la nivelul stocului dorit. Mărimea stocului dorit de capital se poate determina prin luarea în considerare a costului utilizării capitalului si a rezultatelor ce se asteaptă.
Firmele urmăresc maximizarea profitului obținut. Cât timp profitul nu este maxim, firmele caută să-și mărească stocul de capital. Dar cât de mare trebuie să fie stocul de capital pentru a realiza un profit maxim ? Răspunsul implică compararea productivității marginale a capitalului si a costului de utilizare a acestuia (costul marginal al capitalului..
Productivitatea marginală a capitalului (PMk) reprezintă creșterea de producție (venituri) înregistrată de către firme, obținută prin folosirea în plus a unei unități de capital.
Costul de utilizare a capitalului (Ck), adică costul marginal al capitalului reprezintă creșterea costului producției ca urmare a folosirii unei unităti suplimentare de capital.
Productivitatea marginală a capitalului se poate determina relativ ușor prin măsurarea sporului de producție obținut în perioada în care a fost suplimentat capitalul utilizat. În acest scop se calculează producția obținută.
În condițiile unor tehnologii date, cantitatea de producție care se poate fabrica este descrisă de funcția (de producție) :
Y=F( K)
Determinarea costului marginal al capitalului este o problemă mai complicată, dar rezolvarea sa este absolut necesară, întrucât firmele își suplimentează capitalul (investesc) până în momentul în care venitul așteptat este egal cu costul utilizării capitalului (costul capitalului). Pentru determinarea costului utilizării capitalului (Ck) se are în vedere că firma finanțează achiziționarea stocului de capital prin împrumut, pentru care plătește dobânda ir. pentru a obține serviciile unei unități suplimentare de capital, firma trebuie să plătească costul ir al dobânzii. În acest fel, mărimea de baza a costului utilizării capitalului este dată de rata dobânzii, chiar dacă firma finanțează investițiile din profituri realizate în perioade anterioare. Pe măsură ce se adaugă capitalul suplimentar, productivitatea marginală a capitalului scade, aceasta însemnând că fiecare unitate adițională de capital este mai puțin productivă decât precedenta.
Firma dispune de un stoc optim de capital(K') în momentul în care funcția sa de producție este cea mai arcuită față de dreapta OR, care reprezintă costul de utilizare a capitalului K(1+ir) unde (1+ir) este rata dobânzii nominale. În acest punct, productivitatea marginală a capitalului este egală cu costul de utilizare (PMK = 1+ir). investiția este diferența între stocul dorit de capital K' și stocul de capital acumulat K până la momentul respectiv.
Profitul întreprinderii este dat de diferența între producție și cost. Firma urmărește maximizarea profitului și trebuie să aleagă stocul optim de capital (K'), adică acel stoc pentru care distanța dintre cele două curbe este cea mai ridicată. Stocul optim de capital corespunde punctului unde panta funcției de producție-panta dată de tangenta la aceasta – este egală cu panta dreptei OR, care reprezintă costul capitalului. În acel punct, productivitatea marginală a capitalului este egală cu costul de utilizare a capitalului, numit și cost de oportunitate al investiției :
PMK = CK
Într-o viziune mai largă, stocul optim (dorit) de capital (K*) este dependent de mărimea așteptată a venitului Me, de costul utilizării capitalului CK și de salariul real plătit forței de muncă W. Deci, stocul optim de capital este o funcție de tipul :
K* = f(Ye,CK,W)
În determinarea costului optim de capital K* se obișnuiește a se considera constant salariul real. Când venitul așteptat nu este o mărime constantă, stocul optim de capital este o funcție de productivitate marginală a capitalului (venitul dorit) și costul utilizării capitalului (costul marginal al capitalului) :
K* = f(PMK,CK,)
Cu cât costul de utilizare a capitalului va fi mai mic, cu atât mai mare va fi stocul optim de capital și cu cât mai mare va fi productivitatea marginală a capitalului, cu atât mai mare vafi stocul optim de capital. În cele de mai sus, se consideră că salariul plătit pentru muncă este fix și că nu se schimbă odată cu costul capitalului. Totodată este observat că, dacă firmele doresc să obțină o producție mai mare, trebuie să dispună de un stoc de capital mai mare.
Creșterea stocului de capital este determinată, însă, mai ales de costul marginal al capitalului, în raport de costul marginal al muncii. Firmele utilizează cu atât mai mult capital cu cât costul marginal al capitalului este mai mic, deoarece – la un cost mai redus al capitalului – își pot permite să utilizeze capitalul și să înlocuiască munca care are un cost mai ridicat, chiar dacă productivitatea marginală a capitalului este mai mică. Dacă costul marginal al capitalului este ridicat, firmele vor utiliza capitalul doar în măsura în care productivitatea lor marginală este mai ridicată.
În determinarea stocului (dorit) de capital, trebuie specificată care este perioada de timp relevantă. Stocul dorit este stocul pe care firma îl consideră a fi optim pentru a obține, în viitor, un anumit venit. Cererea de capital pe termen lung, care depinde de nivelul normal al producției, este relativ independentă de nivelul curent al venitului și depinde de așteptările cu privire la nivelele viitoare ale venitului. Producția curentă afectează cererea de capital în măsura în care ea afectează așteptările asupra veniturilor viitoare.
Stocul optim de capital (K*) este corelat și cu tehnologia aplicată. Progresul tehnic generează avantaje sporite la același stoc de capital folosit : mărește productivitatea marginală a capitalului sau, dacă costul de utilizare al capitalului scade, firmele nu vor face noi investiții până ce venitul marginal al capitalului nu egalează noul cost marginal.
1.3.1.2. COSTUL DE UTILIZARE A CAPITALULUI
În general, costul utilizării capitalului poate fi apreciat prin rata dobânzii plătite, dacă fondurile investite au fost împrumutate, sau prin dobânda care nu a fost încasată (costul de oportunitate), dacă investiția nu s-a finanțat din fonduri proprii care nu au mai putut fi valorificate pe piața monetară.
Principalele elemente ale costului utilizării capitalului sunt următoarele :
a) deprecierea datorită uzurii, defectării și „demodării”, care se manifestă pe măsura folosirii capitalului, fapt pentru care, pentru a-l menține în funcționare, trebuie făcute diferite cheltuieli de întreținere și reparații.
b) rata reală a dobânzii pe care firma trebuie să o plătească pentru fondurile împrumutate, sau costul de oportunitate pentru profit utilizat pentru investiție.
În raport cu aceste componente, costul utilizării capitalului este :
CK = d + i,
unde d este rata deprecierii (uzurii) capitalului, iar i este rata dobânzii. Rata deprecierii capitalului exprimă câți lei sunt necesari a fi cheltuiți, într-o anumită perioadă, la fiecare leu (existent) de capital, pentru a-l menține în funcțiune în stare corespunzătoare, adică pentru a înlătura uzura acestuia.
Rata dobânzii i este rata nominală existentă în momentul preluării împrumutului și investirii capitalului. Însă, pentru măsurarea costului utilizării capitalului, se are În vedere rata reală a dobânzii – iR – și nu rata nominală – i. aceste rate coincid doar în situația în care rata inflației (ri) este egală cu zero. Rata reală a dobânzii se calculează ca diferență între rata nominală și rata inflației, iar costul utilizării capitalului va fi :
CK = d + ( i- ri ) = d + ir
Mărimea ratei dobânzii are o importanță deosebită, deoarece cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât mai mică este valoarea actuală a curgerii de venit (Va) pe care capitalul o va produce în viitor. Valoarea actuală a fluxului viitor de venit (Y), exprimată în lei pe an, este dată de relația:
Va = Y/(1 + ir) + Y/(1 + ir)2 + … + Y/(1 + ir)n
După cum se observă, între rata dobânzii și valoarea prezentă a acestei sume este un raport invers proporțional.
Costul fondurilor împrumutate este mai mare decât rata dobânzii ; cu cât o firmă împrumută o sumă mai mare, cu atât mai ridicat este raportul dintre datoriile saleși profitul net și cu atât mai mare este șansa de a nu fi capabilă să-și acopere plata dobânzii necesare și să fie forțată să dea faliment. Firma care se împrumută , nu numai că trebuie să plătească dobânda, dar acceptă și riscuri. Ea poate răspunde la creșterea posibilităților de risc prin emiterea mai multor acțiuni, pentru a preveni creșterea raportului între capitalul împrumutat și drepturile sale asupra stocului. În acest caz, costul de utilizare a capitalului său va fi o combinație între rata dobânzii plătită pentru împrumuturi și veniturile aferente sporului de acțiuni emise.
c) costul utilizării capitalului mai este afectat de impozitele pe venitul firmelor (tv) care vor crește odată cu creșterea stocului de capital și care măresc costul utilizării capitalului. De asemenea, se au în vedere scutirile de taxe pentru fondurile investite. Aceste taxe (st) care nu se plătescpot fi folosite de firme la finanțarea unei părți din stocul de capital, contribuind la micșorarea costului utilizării capitalului.
Prin luarea în considerare a acestor aspecte, relația care exprimă costul utilizării capitalului devine:
CK = d + Ir – st
Stocul de capital scade sau crește, după cum costul utilizării crește sau scade. La rândul său, costul utilizării capitalului va scădea atunci când scade rata deprecierii capitalului (d), când scade rata dobânzii (i), când cresc scutirile de taxe asupra fondurilor investite (st) și când scad impozitele pe veniturile corporațiilor (tv).
1.3.2. TEORIA Q A INVESTIȚIILOR
Costul marginal de utilizare a capitalului nu acoperă totalitatea costurilor investiției deoarece alături de costuri de utilizare există și costuri de instalare. Aceste costuri de instalare iau forma pierderilor de producție care apar în momentul în care o firmă adaugă sau introduce echipamente noi. Acestea includ și costurile de instruire corespunzătoare a personalului pentru noile condiții de desfășurare a activității.
Costurile de instalare prezintă două particularități importante și anume :
– sunt proporționale cu investițiile, în sensul că avansurile mari la stocul de capital costă relativ mai mult decât cele mai mici ;
– sunt temporare, se suportă o singură dată – atunci când se efectuează investiția
Luarea în considerare a costurilor de instalare alături de costurile de utilizare (costul capitalului), face să apară modificări în dimensiunea stocului optim de capital. Întreprinzătorul – care dorește să-și sporească stocul existent de capital (K) – compară costul marginal al investiției cu productivitatea marginală a acesteia. În valoare actualizată, costul marginal al investiției este suma costului de oportunitate și a costului marginal de instalare. Acesta din urmă crește cu rata investițiilor reprezentata de raportul (I/K) între noile investiții și stocul existent de capital. Dacă φ(I/K) este costul marginal de instalare, nivelul investiției I* care maximizează profitul, egalează costul marginal și valoarea actualizată a productivității marginale a capitalului:
1 + φ( I*/K ) = PMK/I + ir
Nivelul investiției nu trebuie explicat exclusiv prin diferența între stocul efectiv de capital și stocul optim, ci volumul investiției trebuie explicat prin valoarea de piață a firmelor și prin costul de reproducție a acestora.
Corespunzător punctului de intersecție (de egalitate) a costului marginal al investiției cu productivitatea marginală a capitalului este qTobin care desemnează raportul dintre valoarea actualizată a randamentului noii investiții și costul marginal al capitalului. Firma acționează în manieră optimă dacă investește până la punctul în care costul marginal al investiției este egal cu randamentul marginal al noii investiții.
Atunci când acest q este superior unității, firma are interesul să investească deoarece, în acest caz, randamentul marginal al investiției este mai mare decât costul marginal ; când q are valoare unitară, firma a deține stocul optim de capital, adică stocul de capital a atins un nivel pentru care o investiție suplimentară nu mai este rentabilă ; când q este subunitar, se manifestă interesul de a reveni la stocul existent de capital, iar măsura care se va lua va fi aceea de a suspenda investiția brută și de a scoate , progresiv, din uz componente ale stocului de capital (investiție negativă și egală cu amortismentul).
qTobin nu poate fi observat direct, întrucât exprimă natura anticipativă a investițiilor și corespunde aproximativ cursurilor bursiere. Teoria q a investițiilor explică nivelul investițiilor prin raportul între valoarea de piață a firmelor și cheltuielile de reproducție ale acestor firme. Piața stabilește valoarea pentru stocul existent în cadrul firmei. Valoarea de piață ia forma cursului bursier, și dacă qTobin caracterizează valoarea firmei, înseamnă că acționarul nu ar trebui să accepte sa vândă acțiunea la un curs sub q, iar cumpărătorii să fie pregătiți să plătească suma echivalentă cu qTobin care, la limită, reprezintă ceea ce i-ar costa crearea unei întreprinderi echivalente. În fond, qTobin este raportul dintre capitalizarea bursieră a firmei și fondurile proprii ale acesteia, evaluate la costul de înlocuire. În principiu, bursa stabilește cursul acțiunilor estimând valoarea stocului de capital deja instalat. Dacă se raportează cursul acțiunilor la costul echipamentelor noi, se obține o valoare aproximativă a lui qTobin. Ori, cursurile acțiunilor și costul echipamentelor sunt observabile în mod empiric. La fel ca și qTobin, cursurile acțiunilor sunt anticipative și esențialul operațiunilor la bursă constă în a încerca să se prevadă rentabilitatea viitoare a firmelor.
Potrivit teoriei lui Tobin, q este un determinant esențial în luarea deciziei de investire și fluctuează în jurul unității (1).
În cazul în care este subunitar (q < 1), bursa subevaluează întreprinderile și cumpărătorii sunt interesați să achiziționeze acțiuni când cursul e mai mic sau egal cu q, în timp ce vânzătorul solicita pentru acțiune un preț cel puțin egal cu q, căci acesta este costul marginal al investiției și orice preț inferior lui q îl împiedică pe vânzător să-și acoperecostul investiției, determinându-l să-și mențină proprietatea asupra firmei.
Pe măsură ce q devine supraunitar (q>1), costul preluării firmelor respective va crește, iar cel al emisiunii noi se va diminua, fiind mai avantajoasă sporirea capitalului propriu decât recurgerea la îndatorire. In acest caz, firma este supraevaluată, deținătorii de titluri se așteaptă la o diminuare a cursurilor și vor vinde acțiunile, iar investitorii vor investi mai ales în active fizice, productive decât în firmele existente, supraevaluate, deci mai scumpe.
Aceste ajustări vor permite reechilibrarea pieței acțiunilor, prin diminuarea cererii excedentare și sporirea cocomitentă a ofertei, q tinzând spre unitate (1).
În consecință, qTobin este prețul de echilibru al pieței la care cumpărătorul și vânzătorul sunt gata să schimbe o acțiune.
1.4. INVESTIȚIILE REZIDENȚIALE
Investițiile rezidențiale (imobiliare) constau în cheltuielile de investiții pentru costrucția de locuințe noi, pentru una sau mai multe familii. Ele cunosc fluctuații ciclice specifice și se dublează, în medie, la 30-35 ani. Ca active, locuințele se disting prin durata mare de utilizare, iar investiția anuala reprezintă circa 3% din stocul existent.
Teoria investițiilor imobiliare pornește de la luarea în considerare a cererii pentru stocul existent de locuințe (fig.1.4) ținând cont de faptul că aceasta este cu atât mai mare cu cât prețul locuințelor este mai mic ; oferta de locuințe nu este decât stocul de locuințe care este precis determinat, la un moment dat, și care nu poate fi modificat rapid ca urmare a modificării prețului.
P
Prețul
venitului S
P0
D1
D0
H0 H
fig.1.4.a Cererea și oferta pentru stocul de locuințe
Cererea de locuințe este reprezentată prin curba descrescătoare D0. Această cerere este cu atât mai mare, cu cât prețul locuințelor este mai mic. Prețul locuințelor se stabilește la intersecția curbei ofertei S cu cea a cererii D0. Oferta de locuințe nu este decât stocul de locuințe care este precis determinat, la un moment dat, și care nu poate fi modificat rapid ca urmare a mișcării prețului.cantitatea cerută de locuințe variază în funcție de prețul acestora, în sensul că, la un preț mai mic, se cer mai multe locuințe, iar la un preț mai ridicat, cantitatea cerută se diminuează.
Cererea de locuințe, respectiv poziția curbei cererii în spațiu are o determinare multiplă. În primul rând, cu cât averea indivizilor este mai mare, cu atât mai mare este înclinația lor pentru deținerea de locuințe, modificând poziția curbei cererii din D0 în D1. În al doilea rând, cererea de locuințe, ca activ, depinde de venitul net real al celorlalte active disponibile deoarece cu cât este mai mare câștigul net adus de celelalte forme ale averii, cu atât înclinația spre a deține imobile este mai mică . Dacă venitul unei forme de avere – spre exemplu obligațiunile – este mai mic, atunci locuințele pot fi o formă atractivă de avere, iar curba cererii se mută din D0 în D1. În al treilea rând, cererea pentru stocul de locuințe depinde de venitul net real obținut prin proprietatea asupra locuințelor care se determină ca diferență între câștigul brut și costul deținerii locuinței. Câștigul brut e reprezentat de chiria primită (dacă locuința e închiriată) la care se adaugă fluxurile de capital ce rezultă din creșterea valorii locuinței. Costurile legate de posesia locuinței constau din impozite și taxe percepute de stat, din dobânda și costul asigurărilor, precum și deprecierea locuinței. Cu toate acestea, o creștere a venitului net determinată de scăderea impozitelor sau dobânzilor ipotecare, face ca locuința să devină o formă atractivă de avere și deplasează curba cererii spre dreapta, de la D0 în D1. Datorită faptului că există o diferență valorică foarte mare între stocul de locuințe și sporul valoric anual al acestuia, se pot neglija efectele pe termen scurt ale ofertei curente asupra prețului locuințelor.
Echilibrul pe termen lung, în industria construcțiilor de locuințe, se poate realiza într-o economie în care nu sunt creșteri de populație și de avere, iar investițiile brute egalează deprecierea de locuințe. În consecință, prețul locuințelor ca active, va fi la nivelul la care rata investițiilor rezidențiale este egală cu rata deprecierii stocului existent de locuințe.
În cazul în care populația sau venitul și averea cresc cu o rată constantă, echilibrul pe termen lung pe piața locuințelorar fi dat de o rată a construcțiilor suficient de mare pentru a acoperi deprecierea anuală și creșterea cererii de stoc de locuințe. Dar, într-o economie dinamică, aceste ipoteze nu se confirmă și echilibrul pe termen lung nu este realizat – motiv pentru care este nevoie de o analiză atentă a factorilor care determină rata investițiilor rezidențiale.
Oricare dintre factorii care influențează oferta de locuințe noi influențează și rata investițiilor rezidențiale, așa cum orice factor care va afecta cererea pentru stocul existent, va influența și prețul imobilelor. Dacă rata câștigului proprietarilor de locuințe este mai mică decât în alte domenii sau dacă sporește rata dobânzilor ipotecare, atunci cererea pentru noi imobile va scădea ceea ce va avea ca urmare reducerea prețului locuințelor și implicit diminuarea ratei investițiilor imobiliare. Oferta de locuințe noi, în raport cu prețul acestora, poate fi reprezentată prin cur ba SF (fig1.4.b).
Curba ofertei SF este ca și curba ofertei unei industrii oarecare și indică volumul de locuințe pe care ofertantul dorește să – l vândă la diferite niveluri de prețuri. Poziția curbei ofertei de locuințe, SF, este influențată de prețul factorilor de producție utilizați și de costul lucrărilor de construcții.
Dacă curba S (fig.1.4.a) exprimă oferta – stoc, adică cantitatea de locuințe aflatre pe piață la un moment dat, curba SF este expresia ofertei – flux și reprezintă fluxul de locuințe noi care intră pe piață într-o perioadă de timp. La prețul dat al locuințelor p0, stabilit de piața activelor, constructorii oferă cantitatea Qh0 de locuințe noi, pe care doresc să o vândă la acel preț. Oferta de locuințe noi reprezintă investiția brută în locuințe și fig1.4.b este o reprezentare a teoriei factorilor care determină investițiile rezidențiale.
Oricare din factorii care influențează curba ofertei de noi locuințe SF, influențează și reata investițiilor rezidențiale, așa cum orice factor care va afecta cererea pentru stocul existent H0, va influența și prețul imobilelor p0. Dacă rata câștigului proprietarilor de locuințe este mai mică decât în alte domenii, sau dacă sporește rata dobânzilor ipotecare, atunci cererea pentru noi imobile va scădea. Ca urmare, scade prețul locuințelor, ceea ce va determina diminuarea ratei investițiilor imobiliare.
P
SF
P0
Qh0 Qh
Fig.1.4.b Rata investițiilor rezidențiale
Oferta de locuințe noi nu răspunde prețului actual, ci prețului estimat a fi în momentul în care construcția este terminată. Timpul de răspuns al ofertei la preț este de circa un an, adică egal cu perioada de realizare a unei costrucții în condițiile tehnice actuale. În plus, trebuie să se ia în considerare și faptul că vânzătorul suportă cheltuielile înainte de a-și vinde producția și are nevoie de finanțare pe perioada de realizare a construcției. De aceea evoluția ofertei este afectată atât de rata dobânzii ipotecare cât și de volumul împrumuturilor acordate de bănci.
CAPITOLUL II. INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE
O investiție străină directă corespunde oricărui flux (inclusiv de împrumut) acordat unei întreprinderi străine, cu condiția ca rezidenții țării investitoare (în general – întreprinderi) să dețină o parte importantă a proprietății acestei întreprinderi.(P.H.Lindert-Economie Internationale, Ed.Economică, Paris, 1997). Ea se distinge de mișcările de capital pe termem scurt. Investiția directă implică o mobilizare a capitalurilor transferate în străinătate. Din acest motiv, direcțiile naționale de statistică grupează,cel mai adesea sub termenul de investiții directe, cumpărările de acțiuni și împrumuturile pe termen lung dintre firmele aceluiași grup care contribuie la creșterea capitalului industrial al firmei împrumutătoare, adică a capacității de producție a acesteia. În acest fel, noțiunea de investiție directă urmărește să se elibereze de o definire tehnică strict înțeleasă ca o achiziție de valori mobiliare.Potrivit definiției date de Fondul Monetar Internațional în anul 1977, în Manualul Balanței de Plăți, investiția străină directă “desemnează o investiție care urmărește dobândirea unui interes durabil într-o întreprindere exploatată într-o țară, alta decât cea a investitorului, scopul acestuia din urmă fiind influențarea efectivă a gestiunii întreprinderii în cauză”.
Se consideră că, pentru ca o investiție străină să fie directă, investitorul străin trebuie să posede 10% sau mai mult din acțiunile comune sau din drepturile de vot într-o întreprindere. Astfel, odată ce firma care investește deține cel puțin 10% din firma străină, investiția directă cuprinde orice investiție, fie că e vorba de o nouă achiziție sau de un simplu împrumut.
Într-una din cărțile sale, economistul francez P.Joffre afirmă că investiția străină directă reprezintă fluxurile de capitaluri internaționale prin care o întreprindere dintr-o țară creează sau dezvoltă o filială într-o altă țară. Astfel investiția străină directă corespunde unei creșteri a capacității de producție în străinătate, prin intermediul filialei sale. Trăsătura distinctivă a investiției străine directe este aceea că aceasta antrenează nu numai un transfer de resurse, ci este însoțită și de un alt element decisiv: achiziția controlului și a puterii de decizie a firmei investitoare asupra activelor generatoare de valoare adăugată în virtutea unui interes de lungă durată manifestat de aceasta. Prin aceasta, filiala nu are numai obligații financiare în raport cu societatea mamă, ci ea face parte din una și aceeași structură organizațională .
Filiala , controlată de firma-mamă, primește de la aceasta, frecvent și în mod direct, mijloace de producție cum ar fi: diferite procedee tehnice, secrete comerciale și instrucțiuni diverse, utilizarea de drepturi de proprietate intelectuală, manegeri, reguli de gestiune dar și alte active de tip imaterial. În consecință, investiția directă nu este numai o mișcare de capitaluri; fluxurile de investiții directe, indifferent de destinația lor, reprezintă suma următoarelor elemente:
• aporturi nete de capital acordate de investitori sub forma achiziției de acțiuni, a creșterii capitalului sau creării de noi întreprinderi;
• împrumuturi nete, inclusiv împrumuturi pe termrn scurt sau avansuri ale societății-mamă către filiala sa;
• beneficii nedistribuite și reinvestite.
2.1. INVESTIȚIILE EXTERNE – O NEVOIE REALĂ ȘI OBIECTIVĂ PENTRU ECONOMIILE ÎN TRANZIȚIE
Nevoia de capital și de investiții care se ridică la un nivel mult peste posibilitățile economice actuale impune ca o condiție obiectivă apelarea la capitalul străin sub forma atragerii de investiții directe de capital, caracteristică comună tuturor statelor excomuniste. Astfel, în acest sens există deja un interes de ambele părți, atât din partea investitorulor și capitalului străin, cât și din partea investitorilor interni.
Iminenta integrare a statelor din estul și centrul Europei alături de cele vest europene în Uniunea Europeană, stimulată de interese strategice de ambele părți, impune atât o extindere a cooperării internaționale cu alte state și mai ales cu cele dezvoltate, cât și o accelerare a tranziției la economia de piață, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaționale. De altfel, imediat după destrămarea sistemului socialist, țările din Europa Centrală și de Est ca Ungaria, Polonia și fosta Cehoslovacie, precum și Bulgaria și România au inițiat diverse demersuri pentru anumite acțiuni regionale de cooperare cum ar fi între țările riverane Mării Negre, crearea de zone economice transfrontaliere, etc. De asemenea, acestea au trecut la solicitarea unor înțelegeri cu Comunitatea Europeană, cu careau și semnat acorduri de asociere sau acorduri de liber schimb.
Forța necesară accelerării acestui proces de tranziție la economia de piață și a aderării la Uniunea Europeană rezidă numai în disponibilul de capital. Conștiente, la rândul lor, că obstacolul principal pe care îl au de înfruntat statele în tranziție îl constituie lipsa de capital și, respectiv, de investiții în domeniul privat, productiv și al serviciilor, țările vest-europene manifestă real interes în acordarea de ajutoare financiare economiilor în tranziție.
Tranziția spre economia de piață este caracterizată în toate statele est și central europene de o instabilitate a economiilor naționale, de declin economic, de o adevărată criză de capital și de o rată periculos de mică a investițiilor, mai ales a celor productive. Practic, toate economiile naționale aflate în tranziție sunt marcate de profunde dezechilibre datorate atât scăderii productivității muncii și a timpului efectiv lucrat, cât și presiunii sindicale asupra salariilor și scăderii capacității manageriale a noilor echipe de conducere.
Rata mare a dobânzilor, la care România s-a aflat în ultimii ani pe primul loc în rândul țărilor în tranziție, a constituit una din principalele cauze a reducerii înclinației spre investiții.
În aceste condiții este evidentă incapacitatea fiecărei economii naționale foste comuniste de a face față, singură, nevoii absolute de capital propriu pentru a se asigura o minimă creștere economică.
Nevoia de capital străin rezidă, deci, tocmai în incapacitatea propriilor economii naționale ex-comuniste de a satisface nevoia, chiar minimă, de capital pentru refacerea ceonomica și pentru relansarea investițiilor, care, în situația menținerii reculului din anii imediat de după 1990, riscă să arunce aceste economii în totală dependență de lumea dezvoltată, cu grave consecințe pe termen mediu și lung.
Pe de altă parte, această nevoie de capital străin este amplificată și de nivelul tehnologic mult rămas în urmă al dotărilor și producției industriale din țările aflate în tranziție
2.2. EFECTELE INVESTIȚIEI STRĂINE ASUPRA ȚĂRII GAZDĂ
Guvernele țărilor trebuie să decidă prin acțiunile lor politica investițională la nivel național, motiv pentru care pe teritoriul lor național, guvernele pot limita sau interzice investițiile directe în anumite sectoare de activitate sau, de asemenea, să reglementeze în diferite moduri, operațiunile firmelor străine, de la a impune o participare locală în noua activitate, la formarea de personal, achiziția de componente de proveniență națională, cercetare comuna, accesul pe piețe de desfacere, etc. În present, asistăm la “o curte” asiduă pe care multe guverne o fac firmelor multinaționale, oferindu-le diverse forme de subvenții, pentru a le incita să-și localizeze operațiunile în țara lor. Practic, acum concurența s-a mutat de la nivelul firmelor, la nivel de guverne, care se întrec în acordarea unor substanțiale stimulente de natură să influențeze investitorii străini în alegerea țărilor lor ca localizare multinațională.
Efectele asupra țării de primire nu sunt, în mod obligatoriu, simetrice cu cele care se exercită asupra țării de origine; în plus, ele nu vor avea același impact, după cum țara de primire este dezvoltată sau în curs de dezvoltare, respective mare sau mică.
2.2.1. EFECTELE ASUPRA ACTIVITĂȚII ECONOMICE
Efectele asupra activității economice se pot considera, apriori, ca favorabile, întrucât investiția străină stimulează producția, ocuparea și dezvoltarea. Prin adăugarea de activități noi sau prin creșterea producției firmelor preluate, producția națională crește și, asfel, ritmul general al creșterii economice se poate accelera. Aportul direct de economisire străină mărește posibilitățile naționale de investiție, favorizând creșterea pe termen mediu-lung, adesea la aceasta contribuind și îmbunătățirea productivității muncii datorate tehnicilor și cunoștințelor noi puse la dispoziția națiunii receptoare, fără cheltuieli suplimentare din partea acesteia. Alocarea resurselor este ameliorată, în măsura în care firmele străine investesc, în mod normal, în sectoare în care națiunea dispune de un avantaj comparative pe care aceasta nu l-ar putea exploata sufficient, de regulă, din cauza posibilității reduse de economisire internă. În consecință, eficacitatea economică generală ar trebui să crească; la rândul ei, concurența ar putea fi stimulată prin intrarea în sector a unor noi producători, ceea c ear putea antrena o regrupare a firmelor locale.
Cu toate acestea, în raport cu concurenții săi locali, filiala străină se află într-o poziție privilegiată: ea beneficiază de un cost mai mic și un acces direct la cunoștințele tehnice ale firmei-mamă, parțial la resursele ei, de condiții mai bune de credit pe piețele financiare locale și internaționale (pe garanția societății-mamă); de regulă, ea poate dispune de abilitățile manageriale, de marketing sau organizatorice ale firmei multinaționale. Însă toate acestea fac mai dificilă adaptarea firmelor locale naționale.
Pe de altă parte, firmele multinaționale, căutând să planteze o nouă unitate de producție într-o țară, acceptă mai ușor decât firmele naționale să se localizeze în regiuni aflate în dificultate sau a căror dezvoltare este prioritară deoarece ele pot evita mai ușor diverse bariere comerciale, caută să profite la maxim de ajutoarele publice disponibile și se bazează înainte de toate pe un calcul economic avantaj-costîn care puterea lor de negociere le permite să sporească avantajele (subvențiile) și să reducă costurile. Apoi, implantarea unei noi firme permite țării gazdă ca, în timp, să crească veniturile fiscale, cel puțin, în măsura în care relaxările fiscale acordate nu sunt sistematice.
În același timp, riscul de reducere a independenței și autonomiei națiunii de primire nu poate fi ignorat, întrucât politica de producție și de creștere a filialei este definită în funcție de interesele societății-mame, interese care pot să nu conveargă cu cele ale națiunii. Prin codurile și acordurile de investiție, ONU și OCDE tind să definească și să facă să se respecte reguli acceptabile de către firme și de către națiuni, chiar dacă, aparent, nu există motive pentru care o firmă ar sabota o instalație rentabilă pe rațiuni economice.
2.2.2. EFECTELE ASUPRA BALANȚEI DE PLĂȚI
Efectele pozitive (intrarea de devize) sunt, în primul rand, urmare a intrărilor de capitaluri prin dobândirea sau construcția instalațiilor, angajarea personalului plătit inițial de către firma mamă (cât timp filiala nua dezvoltat sufficient activitățile sale de producție și de vânzare pentru a putea autofinanța cheltuielile sale); ca urmare, balanța comercială va înregistra exporturile filialei (chiar la costuri reduse de transfer spre firma-mamă) și eventual, reducerea importurilor bunului fabricat, de acum înainte, pe plan local.
Efectele negative sunt legate de repatrierea dividendelor, de cumpărarea de mașini, piese deschimb, bunuri intermediare importate de filială pentru a asigura producția sa, de plata dividendelor, a redevențelor achitate în schimbul dreptului de folosințăa tehnologiei. În general, este dificil a face judecăți de ansamblu care să permită a spune apriori că țara de primire beneficiază întotdeauna sau pierde în mod sistematic odată cu implementarea filialei unei întreprinderi străine; pentru a stabili o astfel de judecată, ar trebui să se poată compara situația nouă odată cu prezența filialei străine, cu situația pe care ar fi cunoscut-o țara în absența investiției directe, ceea ce se consideră a fi practice imposibil.(H.Henner – Commerce international, Ed. Economica, Paris, 1992).
Criticile la adresa investițiilor străine directe pornesc de la considerentul că investiția directă are efecte negative asupra balanței de plăți a țării investitoare pe termen scurt și asupra țării primitoare pe termen lung. Din punctual de vedere al țării de primire, investiția directă se consideră ca fiind “costisitoare”. O investiție mică, care are slabe efecte asupra balanței de plăți în primii ani, se transformă, prin “jocul” reinvestiției, într-o întreprindere ale cărei venituri repatriate (dividende, salarii) pot deveni substanțiale.
Ca principiu fundamental, investiția directă care aduce profituri ridicate este un semn de ofertă foarte slabă în raportcu cererea și, ca urmare, pe piață ar trebui să apară noi “protagoniști”, astfel încât oferta să crească până când profiturile ating un nivel normal.
Aceste efecte pozitive și negative asupra activității economice și balanței de plăți a țării gazdă se vor regăsi, de manieră mai nuanțată, în economia țărilor în curs de dezvoltare-situație în care se află și România.. instabilitatea lor economică le poate împiedica să beneficieze de efectele favorabile ale implantării unei filiale pe teritoriul lor și, în schimb să le întărească pe cele nefavorabile. Țările în curs de dezvoltare au, în general, o economie duală și dezarticulată, ceea ce face ca dezvoltarea filialei să nu se răsfrângă decât slab asupra ansamblului economiei și, o parte a efectelor de creștere a produsului intern al filialei să fie transferată furnizorilor străini și nu spre activitățile naționale, în amontele procesului productive; există astfel o juxtapunere și nu o interdependență între sectorul “modern” căruia îi aparține filiala și sectorul “tradițional” al țării în dezvoltare.(Fr.Chesnais – La mondialisation du capital, Ed. Syros, Paris, 1995). În plus, alegerea tehnologiei și a factorilor se face în funcție de constrângerile ce apasă asupra economiei țării de origine și, evident, neadaptat la dotarea factorială a țării de primire: tehnologiile potrivite ar permite o angajare maiimportantă cu o mai mică utilizare a unui capital insuficient, dar costul cercetării sau adaptării acestora apare excesiv pentru firma multinațională. Datorită raportului de talie relativă a țării în dezvoltare și a firmei multinaționale, țara gazdă poate pierde o parte a suveranității sale, a eficacității politicii sale economice și monetare, a politicii sale de dezvoltare. Se ajunge, astfel, la situația în care se dorește o limitare aputerilor firmei multinaționale, pentru a beneficia de implantarea acesteia, fără costuri prea mari.
În prezent, însă, țările de primire, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, sunt interesate în atragerea de firme multinaționale, încât s-a ajuns la o licitație în ceea ce privește sistemul de subvenții și de relaxări fiscale, puterea de negociere revenind firmelor multinaționale.
2.3. EFECTELE INVESTIȚIEI STRĂINE ASUPRA ȚĂRII DE ORIGINE
În general, de localizarea activităților de producție ale unei firme multinaționale este considerată nefastă pentru activitatea economica, gradul de ocupare și pentru balanța de plăți a țării de origine. În realitate, efectul asimetric de dominație care ar decurge din investițiile directe nu este, poate, atât de important pe cât se pretinde, ținânt și de faptul că importanța lor relativă se poate modifica în timp și poate schimba efectul final.
2.3.1. EFECTELE ASUPRA ACTIVITĂȚII ECONOMICE
Ca urmare a faptului că, în principiu, investiția străină ar trebui să înlocuiască o investiție care nu este realizată ”pe loc”, producția și ocuparea ar trebui să se reducă în raport cu nivelele pe care le-ar fi atins, dacă investiția ar fi fost făcută în țara de origine. Cu toate acestea, investiția străină în sectorul primar sau în producția de bunuri intermediare poate fi benefică, dacă asigură surse de aprovizionare cu materii prime la un cost mai mic sau forță de muncă eficientă și puțin costisitoare, contribuind la refacerea competitivității roduselor finale sau la asigurarea supraviețuirii unor segmente de producție. În plus, această investiție poate antrena exportul de bunuri de echipament și intermediere din producția realizată în țara de origine a multinaționalei.
Investiția în diverse ramuri industriale apare însă mai problematică, întrucât ea antrenează o concurență străină mai puternică care utilizează tehnici de producție similare, dar beneficiază de costuri salariale mai reduse. În general, industriile intensive consumatoare de forță de muncă par condamnate în țările industrializate, în virtutea chiar a dezvoltării lor economice și sociale (creșterea valorii timpului). Din experiența țărilor europene a reieșit că este iluzorie încercarea de menținere a acestor industrii în țările dezvoltate, resursele putând fi mai bine utilizate în sectoarele în care beneficiază de avantaje comparative, decât în ramurile în care suferă un dezavantaj. (H.Henner – Commerce international, Ed. Economica, Paris, 1992). În sfârșit, o parte a investiției directe poate fi finanțată prin împrumuturi de pe piețele externe, ceea ce permite să nu opereze o reducere a fondurilor care pot fi disponibile pentru industria națională, în sectoare sau subsectoare cu avantaje comparative.
În ceea ce privește ocuparea și remunerarea factorilor de producție, investiția străină tinde, în general, să reducă cererea de muncă puțin calificată, dar crește relative cererea de muncă mai calificată: activitățile “nobile” cu mai puternică valoare adăugată tind să se concentreze în țările dezvoltate, ceea ce duce la o creștere a valorii muncii calificate.
2.3.2. EFECTELE ASUPRA BALANȚEI DE PLĂȚI
Îngrijorarea privind efectele potențiale ale investiției străine directe asupra balanței de plăți a țărilor de origine și de primire poate părea paradoxală. Argumentul luat în considerare în țara de origine este faptul că investiția directă conduce la o ofertă de monedă națională pe piețele internaționale de schimb; țara de primire insistă asupra faptului că, odată investiția realizată, profiturile care se obțin vor constitui, probabil, o scurgere serioasă anuală din contul balanței sale de plăți. Acest conflict aparent se explică, de asemenea, prin aceea că efectele în țara de origine sunt privite pe termen scurt, în timp ce, efectele asupra țării de primire sunt appreciate pe termen lung. Din acest punct de vedere, efectele pozitive (intrarea de devize) și negative se întrepătrund, oscilând și mai mult între termenul lung și scurt, ceea ce face dificilă o judecată a priori.
Efectele negative sunt imediate: asistăm (în general) la o ieșire a capitalurilor necesare cumpărării unor întreprinderi străine sau creării tuturor pieselor filialei; în primii ani ai existenței sale, filiala va recurge adesea la economiile firmei-mame pentru a asigura dezvoltarea sa și fondurile necesare; aceasta din urmă va trebui, de asemenea, dacă este nevoie, să asigure finanțarea noilor investiții.
Totuși, fondurile investite sunt adesea recuperate în intervale cu atât mai scurte, cu cât investiția pare mai riscantă (termenele de recuperare nu sunt uneori decât de cinci-șase ani) și om parte a cheltuielilor de investiție în exterior poete fi finanțată cu capitaluri străine, inclusiv cu cele ale țării de primire; astfel, numai o parte a investiției totale corespunde, cu adevărat, ieșirilor de capitaluri înregistrate în balanța de plăți. Balanța înregistrează ieșiri de devize legate de plata efectuată de societatea –mamă pentru importurile de produse și semiproduse fabricate de filială și care vin să înlocuiască vechea producție autohtonă.
În același timp, fluxurile de mărfuri care tranzitează frontiera se modifică în sensul creșterii importurilor și reducerii (eventuale) a vechilor exporturi; aceste fluxuri trebuie, însă, să fie private cu circumspecție, în măsura în care, practica prețurilor de transfer permite apariția profiturilor contabile în țara care are în aplicare impunerea cea mai slabă pe beneficiile societății.
Efectele pozitive sunt mai mult sau mai puțin simetrice. În primul rand, firma-mamă înregistrează venituri în devize legate de vânzarea savoir-faire-ului său (priceperii, îndemânării, exploatarea tehnologică), de vânzarea bunurilor de echipament ( eventual de ocazie), de piese de schimb, de furniture diverse, etc.Repatrierea rapidă a profiturilor filialei poate da naștere unor efecte pozitive nete și, la capătul unor ani, să transforme firma-mamă în rentieră a capitalului său tehnologic. În al doilea rând, tehnicienii și managerii expatriați continuă să facă o parte a cheltuielilor lor pe teritoriul național și repatriază o parte, adesea ridicată, din salariile lor.
În ceea ce privește balața de plăți a țării de origine, se poate presupune că investitorul înregistrează un randament corect din fondurile sale și că valoarea actualizată a fluxurilor de câștiguri nete este egală sau superioară valorii actuale a investiției. Dacă țara nu poate suporta o investiție în străinătate, aceasta înseamnă că rata de actualizare privată pe care o utilizează imvestitorul pentru a efectua calculele sale este eronată (prea slabă) sau că investitorul supraestimează valoarea investiției. Această ultimă posibilitate nu trebuie exclusă: investiția directă poate părea, mai degrabă, ca favorizând un comportament de turmă, ca în atâtea alte activități cu character economic, social sau cultural. Firmele pot fi induse în eroare prin faptul că, dacă alte firme se extend în străinătate, atunci și ele se grăbesc să o facă, fără a calcula însă, în mod serios, randamentul acestui act.
În concluzie putem spune că efectele investiției directe asupra balanței de plăți a țării de origine depind de ipoteza de referință imaginată, atunci când investiția nu are loc.
CAPTOLUL III. EVOLUȚIA INVESTIȚIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA
3.1. EVOLUȚIA INVESTIȚIILOR DE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI
AL XX-LEA PÂNĂ ÎN ANUL 1989
În ceea ce privește situația economiei țării la mijlocul secolului al XIX-lea, documentele contemporane și analizele făcute pe baza lor de diferiți istorici și economiști dovedesc starea precară a acesteia. Condițiile favorabile pătrunderii capitalului străin în România erau create de particularitățile realizării acumulării primitive de capital și de starea grea financiară a țării.Totodată, politica de dominare economică și politică dusă de țările capitaliste dezvoltate asupra țărilor slab dezvoltate a favorizat pătrunderea capitalului străin în țara noastră ca și consecințele sale. Așadar acumularea primitivă de capital s-a desfășurat lent, rezultatele fiind cu totul insuficiente față de nevoile țării, ori, cheltuielile pe care le solicita opera de modernizare a țării, acțiune deosebit de complexă și vastă, în condițiile în care România s-a înscris mai târziu pe un astfel de drum, erau uriașe. Ca atare statul nu deținea resurse financiare la nivelul cerințelor impuse de înscrierea țării pe orbita dezvoltării capitaliste.
Al.I.Cuza și ceilalți oameni politici și economiști români au sprijinit pătrunderea capitalului străin pentru o dezvoltare economică a țării. Ei vedeau folosirea acestui capital nu pentru „a împinge țara pe calea împrumuturilor nesfârșite” după cum declara însuși domnitorul, ci pentru a se realiza cât mai degrabă câteva din acțiunile esențiale modernizării țării, respectiv emiterea unei monede naționale, crearea unor instituții de credit, finanțarea reformei agrare, construirea de căi ferate. Aceasta folosire a capitalului străin trebuia să fie temporară.
Însă, țările mari deținătoare de capital, cum erau Anglia și Franța, nu erau interesate în a face investiții în economia românească, în industrie în primul rând, atâta timp cât pe piața românească produsele industriilor lor, exportate la noi, aveau, datorită tratatelor încheiate de ele cu Turcia, condiții favorabile de desfacere. O astfel de situație s-a menținut chiar până în jurul anului 1864. În același timp trebuiau să existe în țara noastră îndeplinite o serie de condiții care să încurajeze pătrunderea capitalului străin :siguranța rambursării împrumuturilor de către statul român, ca și a marilor dobânzi percepute ; garanția realizării de mari profituri în întreprinderile industrializate create ; siguranța unei stabilități politice interne, etc.
S-a scontat și pe altă categorie de condiții, aceea determinată de sprijinul tradițional oferit de Franța – până atunci țărilor române – și a interesului personal pe care împâratul Franței, Napoleon al III-lea, îl arata pătrunderii capitalului francez în România. Dar rezultatele au fost aproape nule. Marea finanță franceză privea cu multă neîncredere piața românească. Rotschild socotea, de exemplu, plasamentul de capital în România anilor 1859-1860 „o adevărată aventură ”.
Lăsând la o parte primele prezențe ale capitalului străin în sectoarele industriei și bancar al țărilor române în deceniile 4-5 ale secolului al XIX-lea, prezențe individuale, firave din punct de vedere financiar, lăsând la o parte faptul că mulți dintre acești străini au rămas în țară, împământenindu-se, începuturile pătrunderii capitalului străin se înscriu spre sfârșitul deceniilor 6-7 și începutul deceniului 8. După 1864, interesul capitalului străin pentru țara noastră începe să se facă simțit. El vine nu din partea capitalului francez, cum se aștepta, ci din partea capitalului englez. Explicația trebuie căutată în faptul că, pe de-o parte, pe piața engleză se crease un disponibil de capitaluri rămas nefolosit, iar pe de altă parte, capitalul englez avea interese majore în Imperiul Otoman, contribuind la crearea unor întreprinderi moderne în cadrul acestuia, bănci căi ferate, etc. din care multe erau apropiate sau legate de România. În plus, situația politică internă a României după 1864 primește nota de siguranță necesară. Astfel, capitalul englez este primul capital străin care își face în mod sistematic simțită prezența în România. Mai târziu, alături de capitalul englez, o anumita activitate desfășura și capitalul francez. În special întreprinzători particulari francezi și mai puțin băncile, sunt foarte activi, obținând contracte de furnizare, cu drept de monopol, a unor mărfuri destinate în general înzestrării armatei.
Celelalte capitaluri, inclusiv cel austro-ungar și cel german aveau o prezență neînsemnată.
Acestea sunt începuturile pătrunderii sistematice a capitalului străin. Reiese că, de fapt, ele erau destul de slabe sub aspect cantitativ și al formelor de pătrundere.
Din 1866, când găsim anumite condiții favorabile, economice și politice, capitalul strain, în cea mai mare parte fiind capital german, devine una din componentele vieții economice ale statului român.
Existau multiple mijloace de pătrundere a capitalului străin în economia unei țări, unele directe, altele mai mascate. Se pot totuși desprinde câteva căi principale de pătrundere a capitalului străin în România :
investiții directe – care se realizează în special în industrie sau bănci ;
împrumuturile de stat – împrumuturi acordate de către bănci sau grupuri de bănci străine ;
concesiuni – reprezintă o cale legală în special de realizare a unor lucrări publice, fiind însițite sau nu de dreptul de folosire a acestora pe o anumită perioadă de timp.
Am arătat că începuturile pătrunderii capitalului străin în România sunt destul de neconcludente sub raport economic, dar totuși s-au obținut unele rezultate.
Capitalul francez, care avea cel puțin teoretic, condiții mai favorabile de investiții în România, din pricina legăturilor mai strânse dintre cele două țări, creează câteva întreprinderi în ramura metalurgică dintre care cele mai cunoscute au fost întreprinderile Lemaitre aparținând industriașului cu același nume. Dar prezența capitalului francez este însă, de fapt până în 1866, reprezentat de întreprinzători individuali.
Capitalul englez creează întreprinderi, cu ajutorul băncilor, cum au fost „Valachian Petroleum Company ’’(1864) și „Brown Company” create cu ajutorul filialei din București a Băncii Imperiale Otomane, care aveau la bază capitalul englez. Ambele societăți create în industria petrolieră nu au funcționat decât scurt timp.
După 1886, prin detronarea lui Al.I.Cuza (11februarie 1866) și alegerea ca domnitor al României (din1882 Regatul Român) a unui german, membru al familiei Hohenzollern, ai cărei reprezentanți formau și familia domnitoare a Germaniei, se creau implicit condiții favorabile de plasare a capitalului străin.
Desigur că, în aceste condiții, primul loc urma să-l dețină capitalul german, aceasta neînsemnând însă, că celelalte capitaluri străine erau eliminate ; ele vor coexista, dar preponderența o va avea cel german.
Capitalul anglo-franco-belgian participă la crearea primelor fabrici de zahăr din România – Chitila și Sascut – care datorită concurenței austro-ungare a avut mari dificultăți în activitatea sa.
În cele ce urmează, voi prezenta situația investițiilor în principalele ramuri industriale unde capitalul străin a făcut investiții mai importante.
În industria zahărului, participă capitalul belgian (Sascut), francez (Ripiceni), austro-ungar (Chitila, după redeschiderea sa în 1896), englez (Drînceni, închisă în 1903) și chiar grecesc (Mărășești).
În industria metalurgică, participă următoarele capitaluri străine : francez (Lemaitre), german (ateliere mecanice în diferite orașe-la Cernavodă, Craiova, București, Rm.Vîlcea, precum și turnătoria și cazangeria Vulcan), elvețian (turnătoria Wolff) și englez (Fabrica de tablă și de fier de la Galați.
Industria forestieră este dominată de capitalul austro-ungar (76% din întregul capital social) și cel francez.
Exploatarea masivă a petrolului se realizează după ce el devine căutat pe piața externă ca și combustibil pentru noile motoare cu explozie internă. În România, legea minelor din 1895, prin prevederile sale, a permis ca exploatarea petrolului să se facă aproape numai cu capital străin. Astfel, la un an de la proclamarea legii minelor, se creează societatea „Steaua Română”(1896), cu capital austro-ungar care în 1903 este cumpărată de puternica bancă germană Deutsche Bank, astfel că de la aceasta dată ea funcționeaza ca o societate cu capital german. Capitalul german mai era însă prezent în petrolul românesc și prin intermediul unei alte bănci – Diskonto Gesselschaft – care controla un alt grup de societăți : „Vega”, „Carpatia”, „Creditul Petrolier”.
În special după anul 1900, în extracția petrolieră din România își fac simțită prezența și alte capitaluri, reprezentând tot atâția concurenți pentru cel german. Este vorba de capitalul american reprezentat de marele trust petrolier „Standard Oil of New Jersey” prin puternica sa filială – Societatea „Româno-Americană”; capitalul englez – primul care a pătruns în petrolul românesc – prin societățile „Valachian Petroleum” și „Brown & Co”.
Prin apariția marelui concern internațional de petrol „Royal Dutch Shell”– cu continuitate chiar și în perioada contemporană – creat în urma unificării unei societăți petroliere cu capital anglo-olandez cu o societate de transporturi maritime cu capital englez, a apărut o forță nouă pe piața petrolului mondial prezentă în țara noastră prin puternica sa filială „Astra Română”. Apoi, au mai apărut și capitalul francez cu 4 societăți, capitalul olandez și capitalul belgian.
De menționat este faptul că industria petrolului, la început de secol XX, este dominată puternic sub raportul capitalului, cât și al producției – în extracție și rafinării – de capitalul străin în care primul loc îl ocupă cel german, iar societatea „Steaua Română” este cea mai importantă societate petrolieră din România până la primul război mondial.
Structura capitalului investit în domeniul petrolier în România anului 1914 este prezentată în tabelul următor:
Tabel nr. 1
Apartenența în 1914 a capitalului în industria petrolului din România
Sursa: V.Bozga, A.Cherciu, N.Marcu, I.puia, R.Vasile – „Istorie economică”, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1979
O altă cale de pătrundere a capitalului străin, legată de cea a investițiilor directe, a reprezentat-o crearea unor bănci care să funcționeze în țară. În unele cazuri, ele facilitau intervenția capitalului străin în economia țării printr-o cunoaștere mai bună a situației acesteia.
În România, prima investiție directă în sistemul bancar se conturează după 1900, principalul acționar fiind capitalul german care, prin băncile Disckonto Gesselschaft și S.Bleichrőder preia afacerile caselor de bancă Frații Elias și M.Gherman și pune bazele Băncii Generale Române.
În anul1904 se crează banca Marmorosch Blank tot dintr-o veche casă de bancă – Iacob Marmorosch – împreună cu capitalul unui număr de bănci din Budapesta (cu capital german), Berlin, Paris. În același an se crează și Banca de Credit Român și Banca Comercială Română având ca nucleu tot vechi case de bancă, cu capital austriac, respectivaustriac, francez, german și belgian.
Acestea sunt băncile care s-au creat de către capitalul străin, până la primul război mondial, din care se desprind ca importanță Banca Marmorosch Blank și Banca Generală Română.
Banca Marmorosch Blank, care va fi, până la falimentul său din1932, în perioada crizei economice, principalul pivot al capitalului străin în sistemul bancar din România, avea importante interese în industria românească deținând o parte importantă din acțiunile unor întreprinderi industriale și creând noi întreprinderi.
Din cele arătate până acum se desprind următoarele concluzii:
– pătrunderea capitalului străin, prin intermediul unor bănci finanțate direct, a fost facilitată de existența caselor de bancă care au fost create în deceniile 4-6 ale secolului al XIX-lea tot de străini veniți în România, deci într-un fel tot cu capital străin, care s-au împământenit aici;
– capitalul străin a creat, în primul rând,bănci comerciale care inaugurează și procesul participării capitalului bancar în industrie.
Cel mai ilustrativ exemplu de pătrundere a capitalului străin în România pe calea concesiunii îl reprezintă costrucția de căi ferate. Aceasta a fost concesionată unor întreprinzători străini englezi, germani, francezi, austrieci pentru a se realiza cât mai rapid această operă esențială pentru viața economică a statului român, dar extrem de costisitoare. În același timp, statul roman a făcut eforturi importante (inclusiv împrumuturi externe) pentru a răscumpăra aceste căi ferate din mâna capitalului străin și a le trece în proprietatea sa – fapt care s-a realizatîn timpul guvernului condus de I.C.Brătianu, în anii 1880-1890. Concesiunea exploatării căilor ferate a funcționat relativ puțin timp, rămânând ca, pe viitor, aceasta cale de pătrundere a capitalului străin sa fie direct legată de împrumuturile externe.
După primul război mondial, trecerea la lichidarea urmărilor războiului și la procesul de refacere a prilejuit marilor puteri, învingătoare în război, extindereadominației lor într-o măsură însemnată asupraeconomiei țării noastre.
Acțiunea de refacere a economiei s-a împletit cu lupta în jurul acaparării capitalurilor foste inamice din economia țării. O parte din capitalurile provenite din țările foste inamice – Germania și Austro-Ungaria – a fost preluată de monopolurile din Franța, Anglia, Belgia, Italia, iar o altă parte a fost preluată de către burghezia românească. Astfel, marea burghezie industrială și bancară autohtonă a obținut, în procesul schimbării pozițiilor diferitelor grupări străine de capitaluri, o creștere a ponderii sale.
Odată cu înlăturarea capitalurilor germane și austro-ungare, au căpătat poziții dominante grupurile monopoliste anglo-olandeze și franco-belgiene, alături de care capitalul american și-a extins și el pozițiile. În domeniul bancar, capitalul străin cuntinua să ocupe poziții puternice. Astfel, după război, la Banca Marmorosch Blank, cota parte ce o deținea capitalul austro-ungar a fost preluată treptat de capitalul francez. Tot de către capitalul francez a fost preluată partea de capital străin aparținând băncii Wiener Bankverein de la Banca Comercială și Banca de Credit Român. Se înregistrează așadar, în cadrul sistemului bancar, unele schimbări : înlăturarea temporară a capitalului german, o eterogenizare a capitalurilor străine prin apariția capitalurilor italiene, elvețiene, cehoslovace și o consolidare simțitoare a capitalului francez. În ansamblul capitalului bancar străin, capitalului francez îi revenea acum rolul „primei viori”, deținut până la război de capitalul german.
Cu toate măsurile luate de burghezia liberală pentru a-și lărgi pozițiile economice, capitalul străin continua să domine și să controlezeprincipalele ramuri ale economiei. În 1928, capitalul străin avea o pondere de circa 65% din capitalul societăților anonime industriale și 25% din capitalul societăților bancare.
Una din ramurile industriale care a însemnat pentru capitalul străin un punct de atracție și de discordie în același timp, a fost industria petrolului. În cele 55 de societăți petroliere create după război până în 1928, capitalul românesc participa în proporție de numai 22,4%, în timp ce capitalul englez deținea 26,4% din capital, iar grupiul franco-belgian deținea 35,8%. Restul acțiunilor erau deținute, în ordine, de capitalul olandez, american, italian.
În industria metalurgică, cele mai mari uzine din țară, între care „Reșița”, „Copșa-Mică” și „Cugir” erau sub controlul capitalului englez ; Pe locul doi se afla capitalul francez care, pe lângă vechile întreprinderi pe care le controla, înființează și câteva noi precum „Industria Aeronautică Română (I.A.R.) în 1925 și „Fabrica Românească de Munițiuni” în 1927 ; capitalul italian își extinde și el pozițiile, deținând capitaluri însemnate la mari întreprideri metalurgice precum „Astra Arad”,„Romloc” și „Vulcan”.
În industria chimică – ramură de mare importanță în industria țării – 10 societăți cu capital străin dețineau 76% din întregul capital al acestein industrii. Cele mai puternice poziții le aveau capitalurile belgiene și franceze (peste 50%), după care urmau capitalurile cehoslovace și maghiare.
În industria forestieră, 45% din capitalul societăților din această ramură aparținea capitalului străin și în special celui italian, iar în industria textilă, 63% din totalul capitalului plasat în această ramură era capital străin.
Principalele consecințe consecințe ale penetrației capitalului străin în România sunt sintetizate în rândurile de mai jos.
La începutul orânduirii capitaliste, capitalul străin, mai ales pe calea investițiilor directe, a dus la accelerarea dezvoltării capitalului industrial din unele ramuri, la construcția de căi de comunicație, la extinderea sistemului bancar. Însă acestea au costat extrem de scump poporul român pentru că o parte tot mai mare din profiturile create în țară erau expediate peste graniță ; circa 10% din venitul național era trecut peste graniță. Este evident faptul că exportul masiv de plusvaloare diminua considerabil fondul de acumulare al economiei naționale, perpetuând în continuare lipsa de capitaluri și cererea de capitaluri străine.O altă consecință a exploatării țării de capitalul străin a fost valorificarea slabă a resurselor naturale ale țării – petroliere și forestiere.
Urmărind profituri cât mai ridicate, monopolurile internaționale au orientat dezvoltarea industriei în mod unilateral, au menținut disproporția dintre diferitele ramuri. Prin concurența produselor străine – în domeniul industriei prelucrătoare – capitalul străin a împiedicat dezvoltarea unor ramuri ale industriei grele prelucrătoare – metalurgică, electrotehnică, chimică, etc.
Practicând o politică de discriminare față de cadrele românești, capitalul străin a frânat formarea tehnicienilor, inginerilor și personalului de administrație din rândul populației românești. Dominația și exploatarea capitalului internațional a contribuit la menținerea României în cadrul diviziunii internaționale a muncii, ca o sferă de exploatare și influență a marilor puteri imperialiste, ca o țară agrară.
O asemenea acțiune a însemnat pentru economia țării, o înstrăinare a unei părți din avuția națională, o îngustare a posibilităților de folosire a propriilor mijloace financiare în scopuri productive și o diminuare a veniturilor statului.
Capitalul străin, întărindu-și pozițiile în aceasta perioadă, a constituit un factor important de menținere în stare de înapoiere a economiei și de înfrânare a progresului material și social al poporului nostru.
Conform Anuarului Statistic al României, situația investițiilor în economia românească se prezintă astfel:
Tabel nr. 2
Investițiile realizate în economia națională pe forme de proprietate
Sursa: Anuarul Statistic al României – anul 1990
Conform situației investițiilor prezentate în acest tabel, se observă faptul că în ultimul deceniu premergător revoluției, valoarea investițiilor au crescut semnificativ în toate formele de proprietate. Astfel, în sectorul de stat și în cel cooperatist, valoarea investițiilor este de aproape 4 ori mai mare decât valoarea totală a investițiilor, realizate în aceste sectoare, în primele 3 decenii prezentate în tabel. De asemenea, au crescut și investițiile realizate de populație, dar într-o proporție mai mică.
3.2. EVOLUȚIA ȘI IMPACTUL INVESTIȚIEI STRĂINE DIRECTE ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ DUPĂ ANUL 1989
3.2.1. DINAMICA ISD ÎN ROMÂNIA
Începând cu 1990, regimul investițional din România a mers în direcția deschiderii și liberalizării, conținând – din start – garanții împotriva naționalizării și exproprierii fără acordarea de compensații suficiente. Prin trecerea la convertibilitatea externă de cont curent și instituirea principiului egalității de tratament între investitorii români și străini au fost aduse îmbunătățiri de fond regimului investițional, stabilindu-se, astfel, un cadru de afaceri uniform pentru toate companiile stabilite în România.
Între 1989 și 1996 ISD au jucat numai un rol minor în România în tranziție, nivelele acestora începând să devină mai semnificative numai din 1997 – 1998 încoace. În continuare, nivelul relativ scăzut al ISD este un obstacol în dezvoltarea economică, în termeni de modernizare a capitalului de bază și al creării de locuri de muncă în sectorul privat.
Fluxurile ISD în țara noastră au înregistrat o evoluție cantitativă foarte diferită, cu mari variații de la un an la altul. În perioada 1991 – 1995, investițiile străine directe au fost de 965 milioane dolari, reprezentând 15,21 % din întreaga perioadă analizată. În perioada următoare, 1996 – 2001, acestea au crescut la 5.378 milioane dolari, respectiv 84,79% din totalul investit în economia României. Ultimii trei ani s-au caracterizat prin nivele mai ridicate de aporturi străine de capital sub forma ISD, în special ca urmare a accelerării procesului de privatizare. Intrările anuale nete de ISD au avut următoarea evoluție:
Tabel nr. 3
Intrările de ISD după1989
Sursa : Liana Son, Lucrarea de doctorat – „Investițiile străine directe în România”
Variațiile anuale pot fi evidențiate elocvent grafic, ele indicând o dinamică sinuoasă, discontinuă, care nu a reușit să acopere – nici pe departe – necesarul de fonduri pentru restructurarea economiei. De fapt, nivelul lor redus reflectă o lipsă de interes a investitorilor străini pentru oportunitățile oferite și, în special, o lipsă de încredere din partea acestora, avantajele absolute de localizare fiind permanent asociate unor riscuri însemnate.
Contul de capital evidențiază o creștere a investiției directe ( în numerar și în natură) în anul de vârf 1998, față de 1997, cu 2/3, volumul total (anual) înregistrat fiind de 2.031 milioane dolari. Creșterea a provenit din privatizarea a 35% din Compania Națională ROMTELECOM, considerată cea mai importantă realizare a anului în acest domeniu. Dacă, însă, facem abstracție de încasările din privatizare, investițiile directe s-au menținut, ca și în anul anterior, la un nivel de aproximativ 100 milioane dolari/ lună, nivel destul de modest în raport cu nevoia de retehnologizare. În același timp, reducerea cu 85,3% a investițiilor de portofoliu față de anul precedent reflectă, pe de o parte, posibilitatea limitată de noi emisiuni de obligațiuni românești pe piețele externe de capital, iar pe de altă parte, insuficienta dezvoltare a pieței interne de capital, care să atragă investitori străini. Aceste fenomene poartă și amprenta crizelor financiare externe, mai ales, a celei din Rusia.
fig. III.1 Evoluția intrărilor de ISD în România .
Pe plan mondial, în anii 1960 – 1980, investițiile străine au fost, preponderent, de natură manufacturieră. În general, ele au fost angajate de firme cu un dezavantaj comparativ în țările lor de origine sau firme puternic consumatoare de forță de muncă, energie, materii prime și interesate în accesul la materii prime cu costuri mai scăzute. ISD erau, uneori, un mijloc de a continua o activitate indezirabilă în țara de origine. În România, firmele străine investesc pentru a menține și a-și apăra părți de piață contestate prin măsuri protecționiste, cel mai des confirmând competitivitatea actuală sau existența premiselor unei competitivități viitoare a unor întreprinderi și mai puțin, în direcția identificării unor posibile surse de avantaje competitive prin investiții „pe loc gol” ( A. Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est – europeană, Ed. Economică, București, 1999)
După 1990, România intră oarecum în sfera de interes a investitorilor străini, care au început să ia în considerare avantajele furnizate de zonă. România le oferă ocazia de a exploata numeroase oportunități, și anume: cerere dinamică, costuri reduse ale forței de muncă, disponibilități în resurse și infrastructură, toate în contextul deschiderii față de investitorii străini.
Deși în ultimii ani, prin deschiderea marilor proiecte de privatizare și pentru investitorii străini, nivelul investițiilor străine în România a crescut, el rămâne la valori absolute scăzute de circa 6 miliarde dolari. Răspunsurile privind cauzele acestei evoluții slabe sunt multiple, unele evidente, altele subtile. O primă cauză este acea că, România apare încă o țară oarecum „nouă”, informațiile disponibile privind oportunitățile existente au fost foarte sărace și, nici acum, ele nu sunt abundente. Pe de altă parte, decizia de a investi într-o țară străină, necesită analize și studii atente care, uneori, pot solicita un timp destul de lung, mai ales, în cazul unor investiții importante. Imaginea României pe plan internațional nu este dintre cele mai favorabile. Apoi, prin localizarea sa geografică, România se află într-un grup de alte țări avide de capital străin. Nivelul mai ridicat de dezvoltare economică a unora dintre competitori – cazul Cehiei, Poloniei – sau avantaje de altă natură – cazul Rusiei – situația legislativă în domeniile de interes, conjugate cu posibilitatea ca investitorul să poată găsi pe piața externă de capital credite convenabile, toate acestea au făcut ca „sacul cu bani” să se deșarte în mod diferențiat (G. Hunya – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in transitions, Viena, 2000).
3.2.2. INVESTIȚIILE STRĂINE ȘI CONCURENȚA SECTORIALĂ
În țările din Europa de sud – est, distribuția ISD pe activități economice (vezi tabelul 7.10) indică industria prelucrătoare ca fiind cea mai importantă activitate în care s-a investit, cu o pondere de 43-54% din total capital. Astfel, caracteristicile distribuției industriale sunt relativ similare pentru aceste țări, cu excepția Macedoniei în care, industria prelucrătoare deține o pondere foarte mare de 85%. O altă ramură favorizată o reprezintă telecomunicațiile, în care nivelul înalt al ISD se explică prin acțiunile de privatizare întreprinse.
Tabel nr. 4
Stocul de ISD în țările din Europa de Sud – Est, pe sectoare, în 1999
Sursa : G. Hunya – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in transitions, Viena, 2000 și Strategia de dezvoltare a României pe termen mediu apare după Liana Son
La nivelul țării noastre, ca o caracteristică majoră a ISD, se poate evidenția repartiția sectorială și geografică dezechilibrată, de natură manufacturieră, a acestor fluxuri. În ciuda progresului considerabil făcut de România odată cu punerea bazelor pentru economia de piață, întreprinderile proprietate de stat reprezintă încă o pondere însemnată în activitatea economică (40%). Importanța pe care continuă să o dețină sectorul de stat este moștenire a startului tardiv în privatizare și a nivelului scăzut al ISD. O dată cu1997 începe să se facă simțită semnificația privatizărilor cu participare de capital străin, contractele cele mai semnificative de privatizare încheindu-se în domeniul materialelor de construcții, construcțiilor de mașini sau metalurgiei.
În ultimi zece ani, în lume, ISD au o dominantă non – manufacturieră. În mod similar cu direcția înregistrată la nivel mondial, începând cu 1995 – 1997, și în economia românească ISD sunt, din ce în ce mai mult orientate spre activități din sectoare neprelucrătoare, în special spre servicii și finanțe. Astfel, în perioada 1991 – 2000 ( Direcția Națională de Statistică – Buletin statistic, februarie, 2001 ), 47,3% din ISD în România sunt orientate în industrie și construcții. În timp ce, pe ansamblul ISD din lume, acest nivel se ridică la 36%, respectiv 32% în America de Nord și 23% pentru Europa.
La nivelul anului 2000, structura capitalului străin investit pe ramuri de activitate reflectă o creștere a ponderii investițiilor în sectorul productiv, comparativ cu sfârșitul anului 1996 : construcții de mașini 15% față de 12% în 1996 (4,5% în 1995), telecomunicații 44% față de 0,9%, materiale de construcții 6,1% față de 0,9%, chimie 5,2% față de 3,5% . o ușoară scădere a ponderii s-a remarcat în domeniile : industria alimentară 14,5 față de 15,5%, turism 4,1% față de 5,5% , comerț 16,2% față de 19,7% , electronică 2,2% față de 2,7%, infrastructură 1,2% față de 1,6%, bănci – asigurări 4,9% față de 5,4%. Sectoarele care au beneficiat de aport de capital străin se prezintă conform fig. 3.2.2
fig. III.2.2 Repartizarea sectorială a fluxurilor de ISD
Aceste date reflectă tendința în repartizarea sectorială a fluxurilor de capital. Astfel, principalele sectoare în care s-au făcut investiții au fost construcțiile de mașini și metalurgia (datorate în mare parte privatizării în 1997 a unor societăți mari, ca IMGB București, OȚELINOX Târgoviște, RULMENȚI GREI Ploiești); materialele de construcții (datorită privatizării celor mai importante fabrici din acest domeniu : Romcim București, Casial Deva, Cimentul Turda); telecomunicațiile, prin investițiile în telefonia mobilă (GSM) realizate de France Telecom și Aitouch Canada și Wireless Communications SUA.
Sistemul bancar puternic concentrat în mâinile statului nu a putut intra în atenția capitalului decât mai târziu, legea privatizării bancare fiind adoptată în mai 1997. Sectorul bancar poate juca un rol cheie în investiția financiară, dar el a fost supus presiunii împrumuturilor neperformante și a trecut prin restructurări dificile. Chiar dacă societățile bancare nu au constituit un succes din punct de vedre al statului, valoarea recapitalizării depășind, în mod uzual, veniturile din vânzarea activelor ( frecvent, statul acoperă pierderi însemnate), impactul asupra economiei este pozitiv, ținând cont de capitalizarea efectuată de partenerii străini, inclusiv de introducerea unor tehnici și tehnologii superioare (G. Hunya – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in transitions, Viena, 2000). Cazuri concrete în acest sens : în august 1998 societatea franceză Societe General a achiziționat mare parte (51%) din acțiunile Băncii Române de Dezvoltare, în 1999/2000 General Electric International Holdings/Capital și Banco Portugese de Investimento au achiziționat 45% din acțiunile Banc Post, pentru suma de 43 milioane dolari, iar în 2001 același proces l-a urmat și Banca Agricolă. În 13 aprilie 2001, Autoritatea pentru Privatizare și consorțiul format din Fondul Româno –American de Investiții (FRAI) și Raiffeisen Zentralbank (RZB) din Austria au semnat contractul de privatizare a Băncii Agricole, valoarea tranzacției ridicându-se la 52 milioane de dolari. Contractul prevedea plata unei sume de 15 milioane de dolari pentru pachetul de acțiuni deținut de statul român și majoritatea capitalului social al băncii prin subscrierea sumei de 37 milioane dolari (în condițiile în care, statul român s-a angajat prin contract să acopere în maximum 25 de zile pierderile înregistrate de bancă până la data achiziționării de către consorțiu. Suma care va acoperi pierderile nu va depăși 733 miliarde lei , circa 26 milioane dolari). Oficialitățile române consideră că banca ar putea ajunge să deruleze cele 600 milioane de euro prevăzute pentru România în cadrul programului SAPARD, ceea ce ar însemna – potrivit Mediafax, care-l citează pe ministrul APAPS – un semnal de încredere din partea Uniunii Europene și siguranța că fondurile vor ajunge acolo unde trebuie.
Putem spune că privatizarea în sectorul bancar a împins din spate fluxurile de ISD, crescând semnificativ ponderea acestuia în stocurile de investiții și, chiar dacă, până acum, firmele particulare locale au finanțat investițiile- de multe ori-prin reinvestirea profiturilor, o însănătoșire a procesului de privatizare, în acest sector, poate contribui la sporirea finanțării investițiilor din surse externe. Au existat și cazuri în care, lipsa voinței politice sau pur și simplu inerția politicienilor și birocraților au frânat definitivarea altor proiecte de privatizare bancară (și nu numai) în cazul unei societăți grevate de însemnate împrumuturi neperformante.(Freedom House – Nations in Tranzit, Romania,2000)
Datele pentru România privind activitățile industriale arată un grad redus de pătrundere generală și prea puține industrii orientate spre export. Un grad înalt de pătrundere poate fi întâlnit în industria ușoară orientată la export care utilizează forța de muncă ieftină: textile și îmbrăcăminte, încălțăminte și mobilă. Industria alimentară a constituit domeniul industrial cel mai atractiv pentru investitorii străini, ea disputându-și de la un an la altul primul loc cu sfera comerțului. Industriile orientate spre piața internă ca mașini electrice au rate mult mai reduse de prezență a capitalului străin, decât în Ungaria, Polonia, ceea ce poate indica, de asemenea, capacități supradimensionate de producție în sectorul intern.
Analizând sectorial fenomenul investițional, pe baza datelor disponibile, se desprind următoarele tendințe:
ISD sunt realizate, în special, în sectorul industriilor intensive în forță de muncă, precum activitatea textilă, agro-alimentară, comerțul. Astfel, factorul natural constituie un argument mai puternic pentru investitorii străini decât cel tehnic.
Totuși, ISD au tendința să se diversifice sectorial și să se îndrepte spre activități mai complexe și relativ intensive în tehnologie.
Fluxurile de ISD în România s-au îndreptat, de asemenea, spre activități industriale, intensive în muncă semi-calificată, în afara industriei ușoare, cum ar fi producția de piese și subansamble de aparate electrice, electronice și automobile.
Cele mai multe proiecte de investiții sunt orientate, în primul rând, spre piața locală și sunt constituite sub formă de societăți mixte între un partener local și un investitor străin. Se pare că aceste joint ventures pot face mai bine față riscurilor mai mari și costurilor de tranzacție ridicate decât cele realizate în industriile orientate spre export.
Tabel nr. 5
Dimensiunea capitalului străin și intensitatea exportului în industria prelucrătoare, în anul 1998
Sursa: G. Hunya-Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in trasnsition, Vienna, 2000
Au apărut și joint ventures orientate spre piețele occidentale, aceste filiale servind pentru aprovizionarea piețelor de export românești, a altor transplanturi occidentale instalate în România sau a firmelor mamă, în special, în electronică de uz casnic/ public, telefonie mobilă și de birou. Această tendință este, în parte, consecința voinței autorităților de a privilegia implantările firmelor de telecomunicații, transport, metalurgice, din domeniul materialelor de construcții, mașinilor, electronicii. În general, aceste date indică o specializare tipică țărilor mai puțin dezvoltate.
După 1992 asistăm la o diversificare a investițiilor străine în România, în special, în electronică, mașini, filiere mecanice și electromecanice, turism, bănci. Această evoluție este datorată transformării progresive a zonei într-un parc tehnologic ce vizează și piața românească. În plus, permite întreprinderilor străine să se implementeze cu costurile cele mai scăzute sub forma de joint ventures, în particular, în sectoare cu valoare adăugată ridicată (G. Hunya – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in transitions, Viena, 2000).
3.2.3. REPARTIZAREA GEOGRAFICĂ A ISD ÎN ROMÂNIA
Localizarea investițională poate fi explicată prin două dimensiuni : o logică economică și una instituțională. Așa cum arăta Vetz ( P. Vetz – Mondialisation Villes et Territoires. L’economie d’archipel. PUF. Economie en liberte, Paris, 1996), dinamica economică teritorială este, adesea, abordată ca sumă de decizii spațiale ale firmelor individuale. Localizarea firmelor se bazează, în același timp, pe strategii de preemțiune a unui ansamblu adecvat, unitar, al producției, cu resursele locale, existența costurilor de transport și de localizare mai scăzute. În cazul ISD în țări în curs de dezvoltare și în special în tranzacție, acești factori joacă un rol important.
Legătura între costul redus al resurselor și ISD nu mai este, însă, atât de puternică ca în perioada în care competitivitatea în termeni de preț era unic determinantă. Strategiile firmelor sunt, astăzi, bazate pe un proces de integrare și de descentralizare, care implică o înțelegere globală a diferențierilor, atât teritoriale, cât și de proces, de produs sau de piață. Integrarea funcțiilor de marketing, de aprovizionare, de fabricație, de distribuție, a generat o reorganizare a firmelor multinaționale de natură să realizeze economii de scară potențiale dar, și avantaje din interacțiunile între diferite funcții și etape ale produsului. Acest proces se organizează prin mecanisme de coordonare orizontală bazată pe împărțirea locală a competențelor și a resurselor.
Pentru a atrage ISD, țările în curs de dezvoltare nu se pot sprijini numai pe resurse sau competențe generice cu cost redus, ci trebuie să dezvolte o politică de atragere care să se bazeze pe stabilirea sistemului instituțional, pe calificarea forței de muncă, pe punerea în practică a unei activități locale de producție, în măsură să determine alte dezvoltări și pe prezența de infrastructuri fiabile. Pentru țările în tranziție, dificultățile sunt mari în materie de stabilite politică, instituțională și juridică, ca și în privința calificării sau a urbanizării. Politicile adecvate de completare, atât la nivel global, cât și local, vor juca un rol important, la fel ca și tradiția industrială și legăturile sale istorice cu eventualele țări investitoare.
România nu face excepție de la aceste considerații. ISD relevă o strategie industrială autonomă, prin singura inițiativă privată a firmelor străine, fiind legate de prezența unor competențe locale și de numeroase avantaje ale sistemului de localizare: piață largă – 22,5 milioane locuitori ( a doua din Europa de sud- est), apropierea geografică cu Europa Occidentală, ieșire la căile de navigație maritime și fluviale, prezența de materii prime și resurse naturale, existența de infrastructuri, de mână de lucru mai mult sau mai puțin calificată ușor abordabilă. Logica de cost, cel puțin la pornire, nu este absentă, dar trebuie ponderată cu factorul istoric și voința investitorilor străini de a se implanta pe termen lung. Prezența unei rețele industriale, compusă din întreprinderi de stat capabile să furnizeze inputuri pentru transplanturile străine a jucat, de asemenea , un mare rol în atractivitatea unu spațiu geografic.
Sub aspectul repartizării geografice, în general, ISD sunt prezente mai mult în zonele cu un anumit nivel relativ de dezvoltare și cu oportunități infrastructurale reale. În virtutea unei piețe interne în creștere, dar asimetrică, capitalul investit în România pe regiuni geografice se prezintă conform tabelului următor (valorile cuprinse în tabel, privind repartizarea geografică a fluxurilor de ISD nu coincid cu datele referitoare la intrările de ISD în România din ultimul deceniu, furnizate de diverse surse de informație, dar sunt singurele disponibile care conturează dezechilibrul în repartizarea spațială a ISD).
Din punct de vedere al repartiției teritoriale, continuă tradiția înregistrată în anii precedenți de menținere a ponderii ridicate a municipiului București, prin polarizarea fluxurilor de ISD în jurul capitalei, în detrimentul celorlalte zone, cu circa 56% din capitalul investit și circa 62% din numărul de societăți nou înființate. Printre județele cu o anumită pondere sunt Dolj 6,4%, Timiș 5,6%, Cluj 3,7%, Constanța 3,4%, Bihor 3,1%, Argeș 1,9%, Prahova 1,9%.
Concentrarea de ISD în jurul capitalei are la bază rațiuni globale de politica de deschidere , dar și rațiuni specifice care țin de condițiile locale ale acestei localizări urbane. Se apreciază că, aceste legături – care pot fi calificate istorice – au dat naștere la emergența unei structuri geografice, care se bazează pe o logică prevalentă de încredere. În fapt, investitorii străini nu urmăresc numai accesul la un cost scăzut la resurse generice, ci și împărțirea resurselor între întreprinderi locale și străine și formarea de competențe specifice.
Tabel nr. 6
Valoarea capitalului social subscris în anii 1991 – 2001, pe regiuni de dezvoltare economică
Sursa : Oficiul Registrului Național – Buletin statistic, octombrie, 2001 ( apare după Liana Son)
3.2.4. MODALITĂȚI DE IMPLEMENTARE A INVESTIȚIILOR ÎN ROMÂNIA
În România, aproape zece proiecte de investiții din zece iau forma de joint ventures, în timp ce, această formă de implantare nu reprezintă decât circa o treime în țări ca Ungaria sau Republica Cehă. Predominanța societăților comune poate fi explicată prin motivații de natură juridică și reglementară, întreprinderile străine neputând participa la procesul de privatizare decât după 1997, astfel, numărul de societăți comerciale cu participare străină la capital având ca partener companii românești proprietate de stat a scăzut simțitor începând cu acest an (1997).
Tabel nr. 7
Evoluția numărului de societăți mixte
Sursa : D. Negrescu – A Decade of Privatization in Romania, Romanian
Center for Economic Policies, octombrie, 1999 (apare după Liana Son)
Într-un studiu realizat de D. Negrescu (A Decade of Privatization in Romania , Romania Center for Economic Policies, octombrie, 1999), în care face un bilanț asupra privatizării în România, autorul arată că astfel de firme, într-un număr absolut de neocolit, au fost înființate în condiții care, mai târziu, încep să fie contestate de diverse corpuri de control, deseori, pe motiv că aportul la capital ale fondurilor românești a fost subevaluat, în timp ce, contribuția părții străine a fost supraevaluată. Autorul remarcă astfel de aspecte ca fiind mult mai frecvente atunci când în respectivele joint ventures sunt implicați investitori străini, decât atunci când la acestea iau parte investitori privați autohtoni.
Multe societăți mixte au gravitat, din start, în jurul întreprinderilor de stat. Unele dintre ele sunt reprezentative pentru sectorul lor de activitate, afacerile dezvoltate conferindu-le poziții respectabile, dar într-un mare număr de cazuri, ele sunt simple strategii ale agenților privați cu scopul de a exploata profituri și active ale companiilor de stat ( A. Dochia – New private firm contributions to structural change in the Romanian economy, World Bank, 1999).
Societățile mixte ca modalitate de implementare ( intrare) a capitalului străin sunt, în mod frecvent, soluția aleasă de un investitor străin atunci când țara gazdă se confruntă cu un nivel ridicat al corupției. Corupția permite diverse aranjamente cu oficialitățile guvernamentale, de exemplu, pentru obținerea de o manieră mai puțin transparentă, dar mai costisitoare, a licențelor de producție, în special, de către investitorii străini. În acest caz, a avea un partener local poate contribui la reducerea costurilor de tranzacție dar, în același timp, împărțirea proprietății poate încuraja scurgerea de tehnologii. Cele două costuri, al autorizațiilor locale și al scurgerii de tehnologie, sunt pozitiv legate de extindea corupției din țara gazdă. Atunci când, nivelul corupției este suficient de ridicat, practic, nu are loc nici o investiție. Când nivelul corupției este mai scăzut, de natură să permită investiția, investitorul străin – care dispune de tehnologie sofisticată – va prefera să aleagă acea formă de ISD, în virtutea căreia poate să exercite de unul singur controlul asupra entității creat, în virtutea deținerii majoritare a dreptului de proprietate. Invers, în cazuri în care tehnologia sa are un nivel constant, investitorul este înclinat să atragă un partener local într-o țară mai coruptă (B. Smarzynska, Shang-Jin Wei – Corruption and Composition of Foreing Direct Investment: Firm-Level Evidence, World Bank, Working Papers, 2001).
3.2.5. POZIȚIA PRINCIPALILOR INVESTITORI
După originea ISD, principalul grup de țări investitoare este G24 (cu 74% din capitalul investit și 51% din numărul de societăți înființate). Țărilor membre ale UE le revine un procent de 54% din capitalul investit față de 52% la sfârșitul anului 1996. La finele anului 1999, după volumul capitalului investit direct și în privatizare, principalele zone de integrare regională și țări investitoare au fost: Uniunea Europeană care deține 83,33% din stocul total cu peste 4.500 milioane dolari, din care Olanda cu aproape 11% (583 milioane dolari), Franța cu 5,6% (305 milioane dolari), Germania cu circa 10% (536 milioane dolari), Italia cu 6,4% (346 milioane dolari). În afara UE, principalii investitori sunt BERD cu peste 820 milioane dolari reprezentând 15,2 % din stoc, SUA cu 6,3 % (339 milioane dolari), Cipru cu 383 milioane dolari (7%), Coreea cu 234 milioane dolari (4,3%).
În ceea ce privește numărul investitorilor străini prezenți în economia românească, potrivit datelor din Raportul FMI privind România din ianuarie 2001, aceasta era de 65.817, din carte 27.016 din UE.
Dimensiunea capitalului străin prezent în economie poate fi calculată prin împărțirea filialelor firmelor multinaționale, respectiv a firmelor cu capital străin în capitalul nominal, active, valoare adăugată, ocupare, cifră de afaceri, exporturi, cheltuieli de investiție și profituri derivate din declarațiile de venit bilanț. Rolul acestor întreprinderi a crescut pentru țări precum, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovenia.
Tabel nr. 8
Principalii investitori în câteva țări în tranziție
Sursa: G.Hunya- Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in transition, Vienna, 2000 (apare după Liana Son )
România este singura pentru care aceste date sunt comparabile numai la nivelul anului 1998. pătrunderea capitalului străin este foarte mică comparativ cu țările din tabel. Numai 14% din vânzările din industria prelucrătoare au fost realizate în astfel de întreprinderi. Dar, similar cu celelalte țări, productivitatea muncii și înclinația spre investiție în sectorul străin este mult mai mare decât în sectorul intern. Principala diferență dintre sectorul străin în aceste țări și România apare în termeni de înclinare spre export. În timp ce, în majoritatea țărilor, filialele străine au un rol decisiv în performanța exportului țării, în România acestea sunt responsabile numai de 13% din exporturi.
În continuare, chiar dacă România nu are o strategie specială de atragere a capitalului străin cuprinsă în cadrul Strategiei naționale de dezvoltare pe termen mediu, pentru anii 2001 – 2004, intrările estimate de ISD se ridică la peste 1,5 – 1,8 miliarde dolari anual. Aceste fluxuri sunt luate în considerare prin ipotezele, incluse în scenariul restructurant al dezvoltării, de majorarea substanțială a intrărilor de capital extern, perfect posibilă într-un climat de afaceri stabil și nedistorsionat (Guvernul României – Strategia națională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, 2001, Cap.II).
Tabel nr. 9
Repartizarea întreprinderilor cu capital străin din industria prelucrătoare, funcție de principalii indicatori – 1996,1998
Sursa: G. Hunya – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in transition, Vienna, 2000, apare după Liana Son
3.3. POLITICI GUVERNAMENTALE PRIVIND ISD ÎN ROMÂNIA
3.3.1. REGIMUL JURIDIC AL INVESTIȚIILOR STRĂINE
Prezența investițiilor străine directe în România se explică prin atitudinea autorităților care au urmărit să transforme spațiul național într-un mediu atractiv, în condițiile în care cvasitotalitatea economiilor țărilor lumii, inclusiv cele în tranziție, au demarat și implementat o politică de deschidere față de capitalurile străine. Începând cu 1997 au avut loc modificări mari în ceea ce privește cadrul legal și instituțional al ISD.
Într-o succintă prezentare, legile și reglementările în domeniu au fost:
Legea 35/1991 privind regimul investițiilor străine, valabilă mai mult de 6 ani, acre a prevăzut o discriminare pozitivă față de investitorii străini, sub aspectul facilităților fiscale. De asemenea, ea proteja investițiile străine împotriva naționalizării, exproprierii sau rechiziționării care nu se puteau face decât în cazuri de interes public, cu respectarea procedurii prevăzute de lege și cu plata unor despăgubiri corespunzătoare valorii investiției, care trebuia să fie promptă, adecvată și efectivă (Cap II art. 5). Ea proteja investitorul împotriva unor modificări ulterioare ale legii.
Apariția Legii nr. 58/1991 privind privatizarea s-a constituit într-un nou impuls al strategii de ISD, existând, de acum, baza unor adevărate parteneriate economico-industriale între firmele românești și firme din alte țări. Cadrul legislativ, astfel constituit, asigură în principal accesul neîngrădit în România al ISD, garantează integritatea capitalului străin, în sensul că nu pot fi naționalizate, expropriate, rechiziționate sau supuse altor măsuri cu efecte similare, se garantează investitorilor străini libera dispunere asupra profiturilor anuale înregistrate etc. mai mult de atât, într-o primă fază, investitorilor străini li s-au acordat chiar anumite facilități discriminatorii față de investitorii autohtoni, facilități ce nu s-au regăsit la alte state foste socialiste, sau nu s-au regăsit la acest nivel. În baza legislației existente în România, capitalul străin într-o societate cu mai este limitat, ca proporție, fiind permise chiar societăți cu capital străin 100%, iar societățile comerciale cu capital total sau parțial străin au același regim juridic ca orice alt agent economic autohton. Ioan Denuța – „ Investițiile străine directe”, Ed.. Economică, București, 1998, pag. 144 – 145).
Ordonanța de Urgență 31/97 privind regimul investițiilor străine în România, care a înlocuit legea anterioară, acorda mai puține facilități fiscale și numai în anumite condiții. Scutirea de la plata taxelor vamale pentru materii prime, materiale consumabile, piese de schimb, componente importante necesare realizării producției se acorda, în proporție de 50%, pe o perioadă de 2 ani de la data punerii în funcțiune a investiției, dar nu mai mult de 4 ani de la data înregistrării la Registrul Comerțului ( Cap. II art. 6 aliniat 2). În același timp, conform art. 7, de facilitățile prevăzute prin art. 6 puteau beneficia numai societățile comerciale, persoane juridice române la care, participarea investitorului străin cu capital efectiv vărsat era de minim 350.000 dolari SUA. Ordonanța introducea și o schemă complexă de aplicare diferențiată a facilităților, inclusiv formule matematice. Această Ordonanță nu a intrat în vigoare, normele ei de aplicare fiind elaborate numai în 29 decembrie 1997. în același timp, instituția nominalizată cu punerea lor în aplicare, respectiv Agenția Română de Dezvoltare (ARD) a încetat să existe.
Situația prezentă. Cadrul legal actual prevede tratamentul național pentru investitorii străini și nici un fel de facilități acordate ( nici investitorilor români nici celor străini). Anumite facilități pot fi, totuși, acordate în cadrul unor politici specifice ( pentru zone defavorizate, zone de liber schimb, turism rural, exploatare petrolieră). Cadrul legal al investițiilor străine este definit, în parte, prin Ordonanța de urgență nr. 92/1997 pentru promovarea investițiilor directe, prin Normele de aplicare ale acestei Ordonanțe de urgență stabilite prin Decizia nr. 94/1998 și prin Legea investițiilor străine, nr. 241/1998.
Ordonanța 92/1997 cu privire la regimul investițiilor străine, publicată în M.O. al României Partea I, nr. 386 din 30 decembrie 1997 a introdus tratamentul național, respectiv egalitatea de tratament pentru investitorii români și străini. În același timp, a redus drastic facilitățile fiscale, nemaiacordând nici o scutire de la plata impozitului pe profit.
Din nefericire, normele române de drept se modifică destul de regulat și ridică probleme de aplicare. În 1998 a fost dezbătută în Parlamentul României și promulgată Legea investițiilor directe nr. 241 privind aprobarea OU nr.92, publicată în MO al României, Partea I, nr. 483 din 16 decembrie 1998. în ciuda faptului că Legea nr. 241/1998 stipula că nu pot fi făcute modificări pe o perioadă de 5 ani, numai la trei luni de la promulgare, facilitățile acordate investitorilor au fost suspendate prin Legea bugetului nr.36 din 8 martie 1999. De fapt, articolul 6 din Legea bugetului a suprimat unele avantaje acordate anterior investitorilor. Suprimarea acestor avantaje a fost confirmată prin Ordonanța de Urgență nr. 217/1999. faptul că legea bugetului a avut aplicare retroactivă, intrând în vigoare de la 1.01.1999, a determinat o suspendarea a facilităților deja și legal garantate investitorilor. În acest sens, au fost afectate, în special, câteva companii care au semnat contracte de privatizare în baza supoziției că legea trebuie menținută în vigoare pentru ultimii 5 ani (Akmaya pentru privatizarea Petromidia, Britten Norman pentru privatizarea Aerostar Bacău).
În mai 1999, a fost dată Ordonanța 67/99 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice. Ea a restabilit un număr de facilități pentru proiectele care depășesc 50 milioane de dolari. Hotărârea Guvernului nr.5 din iunie 1999 a stabilit, urmare a discuțiilor cu FMI, un nedefinit moratoriu de acordare a facilităților.
Totuși, cadrul juridic al investiției cuprins în Ordonanța 92/1997 (măsuri împotriva exproprierii) rămâne în vigoare. Regimul investițional este deschis și liberal, conținând garanții împotriva naționalizării sau exproprierii cu compensație suficientă. În general, legislația asigură că investitorii străini sunt tratați la fel cu cei români, inclusiv în ceea ce privește accesul la proiectele de privatizare. Societățile comerciale pot fi constituite în proprietate integrală aparținând investitorilor străini, iar repatrierea profitului se poate face , de asemenea, în proporție de 100%. Legislația română acordă facilități fiscale și vamale pentru două categorii de investiții: investițiile directe în sectorul privat și investițiile prin privatizare.
Așa cum am mai arătat, explicația îmbunătățirilor aduse regimului investițional este convertibilitatea externă de cont curent și principiul tratamentului național, ceea ce a dus la stabilirea unui cadru uniform în afaceri pentru toate companiile stabilite în România.
Aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai reprezentative în instituirea regimului juridic actual al ISD în țara noastră privesc:
Formele de investiție ( Ordonanța de urgență 92/1997 și Legea 241/1998 Privind regimul investițiilor străine în România):
Participarea la capital ( în devize convertibile sau prin aport în natură la constituirea unei societăți, persoană juridică română) sau la creșterea capitalului social al unei astfel de societăți;
Achiziționarea de acțiuni de pe piața de capital, de părți sociale deținute de stat la societățile comerciale în curs de privatizare, precum și de active, elemente de patrimoniu ale acestor societăți comerciale.
Conversia în părți sociale sau în acțiunia creanțelor asupra societăților comerciale debitoare, creanțe rezultate, fie din exporturi în România, fie din credite acordate.
Aportul investitorilor se poate realiza sub forma de:
aport financiar în monedă națională sau în devize convertibile;
aport în natură de bunuri mobile sau imobiliare, corporale sau necorporale ( mașini, utilaje, mijloace de transport, echipamente industriale și alte bunuri amortizabile);
prin participarea la creșterea activelor unei întreprinderi indiferent de modulul de finanțare.
Facilități oferite investitorilor:
Sub acest aspect, Ordonanța 92/1997, completată cu Legea 241/1998, continuă să se aplice, în parte. Ea elimină, în particular, orice discriminare între investitori, în funcție de criterii de talie sau de naționalitate. Ea clarifică și simplifică cadrul legislativ, întrucât suprimă orice procedură de aprobare sau de certificare prealabil investiției. Totuși, în aliniatul 2 art.6 din Legea Bugetului din 1999 se declară: „ de la publicarea în Monitorul Oficial al României a prezentei legi, facilitățile fiscale prevăzute prin Ordonanța de urgență nr. 92/1997 pentru stimularea investițiilor directe, aprobată prin Legea nr. 241/1998 nu se mai aplică”.
Trebuie să notăm că, Ordonanța nr. 83/1997 privind deducerea integrală a cheltuielilor de publicitate ( aprobată prin Legea nr. 106/1998), Ordonanța de urgență nr. 54/1997 ( aprobată prin Legea nr. 227/1998) privind deducerea cheltuielilor cu amortizarea accelerată a activelor imobilizate și Ordonanța nr. 40 /1998 ( aprobată pin Legea nr. 249/1998) privind recuperarea datoriilor înregistrate în timpul unui an, asupra beneficiarilor din următorii cinci ai nu au fost suspendate.
În continuare, se acordă facilități pentru investiții străine directe realizate în anumite condiții. De exemplu, investițiile care depășesc 50 milioane de dolari sunt scutite de la plata taxelor vamale și a impozitului pe profit. Alte facilități care se acordă, paralel cu cele prezentate mai sus, se referă la:
Reduceri sau exceptări de la plata impozitelor si taxelor locale pe o perioadă de timp limitată (1-3 ani; 5 ani; 8 ani; 10 ani; reduceri de 50% la plata unor taxe locale; reduceri / exceptări plăți taxe până la începerea producției; scutirea de taxă la scoaterea terenurilor din regimul agricol).
Reducere de 50% a impozitelor pe clădiri / terenuri în cazul investițiilor noi (10 ani).
Concesionare / vânzare terenuri / clădiri din patrimoniul Consiliului Local (reducerea cu 50% a taxelor de concesionare a terenurilor / clădirilor – primii 5 ani de funcționare pentru investițiile de producție și prestări servicii; concesionare teren fără plată pentru primii 10 ani; concesionare terenuri pentru investiții până la 49 ani; scutirea de la plata taxei de concesiune pe o perioadă fixă de 5 ani).
Tabel nr.10
FACILITĂȚI ACORDATE DE AUTORITĂȚILE LOCALE PENTRU INVESTITORI
Pe lângă aceste facilități acordate la nivel național, se mai acordă diferite facilități pe județe, negociabile la nivel local:
servicii ce se pot stabili de comun acord cu potențialul investitor;
zona liberă Brăila – facilități conform legii 4 / 21.07.1992;
înfiintarea de parcuri industriale de către Consiliile Locale în: Ploiești, Iași, Timișoara, Galați.
sprijin logistic gratuit în identificarea terenurilor si proprietiățlor;
facilități suplimentare, pe bază de negociere;
materiale de construcții : nisip, balastru, piatră, etc.;
asigurare de terenuri pentru construcții în condiții avantajoase;
pune la dispoziție investitorilor spații și terenuri preluate de la Mina Rușchița – închisă;
reducerea prețului de vanzare a terenului cu circa 50% față de prețul pieței;
lucrări de pregătire a terenurilor înaintea începerii investițiilor;
incubatoare de afaceri si centru de dezvoltarea abilităților profesionale;
facilități privind obținerea avizelor și autorizațiilor de construire;
atribuire de terenuri în mod gratuit celor care investesc în unități cu caracter productiv, industrial, prestari servicii;
asistență și consultantă gratuită pentru investitori la perfectarea formelor de înființare și înscriere a societății comerciale;
reducerea termenului de eliberare a certificatelor de urbanism, respectiv a autorizațiilor de construcție;
furnizarea de planuri privind utilitățile urbane, accesând Sistemul Informatic Geografic în județul Timiș.
Siutația acestor facilități acordate în mod diferit, pe județe, este prezentată în tabelul următor:
Ajutoare ale investiției
Facilități fiscale acordate IMM: Legea Bugetului nr.76/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 195/05.05.2000, a reintrodus facilitățile acordate prin Legea nr. 133/1999 art. 22 și 25 privind IMM, fără deosebire de naționalitate. Legea română definește ca IMM – uri, întreprinderile care au un număr de salariați de maxim 249, o cifră anuală de afaceri mai mică de 8 milioane euro și ai căror asociați sau acționari, persoane juridice ale întreprinderii, trebuie să dețină o participare de maximum 25% din capitalul social al respectivei întreprinderi.
Conform articolelor 22 și 25 ale Legii, IMM – urile beneficiază de următoarele facilități:
Scutirea de la plata taxelor vamale pentru importurile de mașini, instalații, echipamente industriale și know-how, importate în vederea dezvoltării de activități proprii de producție și de servicii și care sunt finanțate din fonduri proprii sau prin credite acordate de bănci românești sau străine.
Scutirea de plata taxelor vamale aferente importurilor de materii prime pentru fabricația produselor de către întreprinderi, cu condiția ca aceste produse să fie, de asemenea, scutite de plata taxelor vamale la import ( lista acestor produse este aprobată anual prin decizie guvernamentală).
Bunurile importante care, prin lege sau prin decizie guvernamentală, sunt scutite de la plata taxelor vamale nu sunt, de asemenea, supuse plății TVA.
Deducerea de 10%. De la 1 ianuarie 2000, întreprinderile supuse impozitului pe profit pot deduce, din rezultatul lor impozabil, o sumă egală cu 10% din prețul fără TVA al echipamentelor tehnologice (mașini, utilaje, instalații de lucru) și al materialelor de transport, cu excepția vehiculelor de turism. În caz de deficit fiscal, această deducere se poate reporta asupra beneficiului impozabil din următorii cinci ani.
Leasing transfrontalier. Procedurile de credit-bail sunt reglementate prin Ordonanța 51/1997 privind creditul-bail, așa cum a fost aprobată prin Legea 90/1998 și prin Legea 99/1999 privind măsurile de accelerare a reformei economice. Mașinile, echipamentele și instalațiile necesare producției importate de persoane juridice române în cadrul unui contract de credit-bail cu parteneri străini, beneficiază de regim de import temporar cu scutirea totală de la plata taxelor vamale, fără a fi necesară garanția vamală.
Zonele prioritare
În diferite tipuri de zone geografice bine definite, investitorii beneficiază de avantaje fiscale particulare : zonele libere, zonele defavorizate și parcurile industriale.
Zonele libere. România dispune de 8 zone libere: Brăila, Constanța, Curtici-Arad, Galați, Giurgiu, Sulina. Terenurile sunt atribuite în locație prin licitații organizate de administrația fiecărei zone. Regimul român privind zona liberă furnizează un cadru corespunzător normelor internaționale în materie, respectiv scutiri de la plata taxelor vamale, a TVA, a impozitului pe societate și posibilitatea efectuării de plăți în devize, inclusiv pentru angajați.
Zonele defavorizate: guvernul a pus în aplicare un regim fiscal avantajos în unele zone delimitate, caracterizate printr-un nivel scăzut de dezvoltare economică. Este vorba despre zone care răspund la următoarele condiții: o rată a șomajului mai mare cel puțin de 3 ori celei la nivel național și mijloace de comunicație și infrastructuri subdezvoltate. Regimul juridic și fiscal al acestor zone este definit prin Ordonanța de urgență nr. 24/1998, ulterior amendată cu dispozițiile speciale fiecărei zone. În acest, zone, facilitățile sunt: scutirea de la plata taxelor vamale și a TVA pentru bunuri amortizabile, importate sau produse în țară, cu scopul efectuării de investiții în zonă, scutirea de la plata taxelor vamale pentru materiile prime importate și necesare realizării producției, scutirea de impozit pe profit pe o durată de 10 ani.
Parcurile industriale: legea nr. 134/2000,intrată în vigoare la 25.09.2000 destinată stimulării investițiilor locale și străine, instituie avantaje fiscale pentru întreprinderile care exercită activitățile lor în interiorul parcurilor industriale. Aceste facilități se referă la: scutirea de la plata TVA și a taxelor vamale pentru diverse importuri; scutirea de la plata impozitului pe societate pe o perioadă de 5 ani, când acesta este reinvestit pentru modernizarea și dezvoltarea infrastructurii industriale; facilități pentru plata impozitelor și taxelor locale. Pentru societățile comerciale cu activitate destinată exclusiv exportului, în interiorul parcurilor industriale pot fi constituite zone libere.
Repatrierea beneficiilor și a altor venituri
Începând cu luna august 1993, lege română prevede posibilitatea transferului integral al beneficiilor, după achitarea obligațiilor fiscale. Atunci când acest beneficiu este în lei, investitorii străini au acces pe piața valutară, pentru cumpărarea devizelor necesare, la cursul zilei. Ordonanța 92/1997 reafirmă acest punct, stipulând că: „Investitorii nerezidenți în România au dreptul să transfere în străinătate, fără nici o restricție și după plata impozitelor și a taxelor legale, în devize convertibile, dividendele sau beneficiile provenind de la o societate la care sunt acționari sau asociați sau beneficiile provenind de la o sucursală a acestei societăți”. Repatrierea beneficiilor sub forma de dividende de către un investitor străin este supusă unei rețineri de 10% la sursă. Această dispoziție se aplică pentru următoarele venituri: venituri obținute în cazul unei asocieri în participație, veniturilor obținute ca urmare a vânzării de acțiuni sau de părți sociale; alte venituri potrivit formei sub care a fost efectuată investiția.
3.3.2. RELAȚIA DINTRE PRIVATIZARE ȘI ISD ÎN ROMÂNIA, COMPARATIV CU CELELALTE ȚĂRI EST-EUROPENE
Împreună cu politicile comerciale liberale și un mediu de afaceri favorabil, atât firmelor locale, cât și celor străine, ISD constituie un puternic agent de dezvoltare și integrare economică. În raportul OMC, privind politicile comerciale ale României pe anul 1999 (WOT – Trade policy review – Romania 1999), se arată că instabilitatea legislativă în domenii cheie: fiscalitate, investiție, privatizare – sporește riscul afacerilor și, astfel, descurajează investiția. Raportul notează că, în general, nivelul scăzut al investițiilor străine în România este un obstacol în dezvoltarea economică.
Chiar dacă, între 196-1980, practic, aproape țările au cunoscut o extindere a sectorului public și a întreprinderilor proprietate de stat, după acest an se constată fenomenul invers. Așa cum am arătat, în anii 1990, la fel cu majoritatea țărilor în tranziție, România a suferit o drastică schimbare sub aspect politic. Stabilizarea macroeconomică, liberalizarea schimburilor, programul de privatizare, dereglementarea și politicile de atragere a capitalului, precum și cele de integrare regională au contribuit la crearea unui climat favorabil realizării investițiilor străine. Rezultatul a fost luarea în considerare a țării noastre ca o posibilă localizare internațională și, în timp, o dinamică ascendentă a nivelului intrărilor de ISD. Cu toate acestea, privit în ansamblu, România demonstrează o creștere neuniformă a fluxurilor de ISD în ultimul deceniu, sub acest aspect, imaginea țării fiind grevată de slăbiciune. Mai mult, fluxurile de capital care depind, în mare măsură, de desăvârșirea proiectelor de investiție de mare anvergură – indiferent că se realizează prin privatizare, ca urmare a unor facilități acordate, prin achiziții sau fuziuni – au cunoscut fluctuații masive de la an la an, momentele de vârf din privatizare imprimând vârfuri în amplitudinea intrărilor de ISD, situația inversă fiind, de asemenea, valabilă (A. Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea . O perspectivă est – europeană, Editura Economică , București, 1999).
Examinarea empirică a intrărilor de capital străin și a exporturilor țărilor din ECO pe piețele internaționale evidențiază caracterul complex al legăturilor între privatizare, ca mijloc de atragere a fluxurilor de ISD și, între acestea și finalizarea procesului de demonopolizare prin descentralizarea proprietății și, deci, pentru integrarea în economia mondială. Un program de privatizare bine conceput poate să contribuie la intrările de ISD, creșterea fluxurilor de ISD fiind, în mare măsură, influențată de programul de privatizare propus și implementat. De asemenea, acesta constituie un puternic suport empiric împotriva temerilor că deschiderea spre ISD ar putea conduce la o realocare dezavantajoasă a industriilor locale și la erodarea potențialului de creștere. Investițiile private venite din afară, venite sub formă resurse financiare, tehnologie etc, arată că ISD de mare amploare nu se realizează spontan la începutul tranziției și că ele se vor manifesta în momentul în care, investitorii internaționali se vor convinge că în aceste țări a fost creat cadrul instituțional specific economiei de piață. Momentul optim îl constituie, din acest punct de vedere, înlocuirea predominanței proprietății de stat cu proprietatea privată care, susținută prin măsuri politice și legislative, este în măsură preia locul central în economie (World Bank – World Development Indicators 2000).
În general, creșterea ISD este determinată de progresul în procesul de tranziție și stabilizare macroeconomică. Țările au început să devină recipiente pentru fluxurile de capital după ce economiile lor s-au stabilizat, într-o măsură mai mare sau mai mică. Astfel, în câteva țări din Europa Centrală și de Sud – Est (Slovacia, Letonia), intrările de ISD au crescut la un nivel semnificativ numai în ultima parte a deceniului zece. Comparativ cu aceste țări, în România încă prevalează o serie de distorsiuni în factorii de piață și se manifestă instabilități macroeconomice perturbatoare. Mai mult, adesea, instituțiile de piață și sistemele legale nu sunt viabile, propriu-zis nu funcționează. Acești factori continuă să acționeze în direcția deformării intrărilor de ISD. Trebuie, totuși să adăugăm că, țările cu un mediu investițional stabil sau cu resurse naturale au atras mai multe investiții decât ar fi fost de așteptat în baza progresului lor în tranziție. Aceasta s-a datorat, în parte, faptului că resursele care atrag investiții sunt, în mod tradițional, mai puțin sensibile la politicile economice și perspectivele economice ale țării gazdă.
Datele statistice privind ISD în țările în tranziție conduc la constatarea poziției marginale a României, în afara bazinului receptor major. La sfârșitul anului 2000, ponderea stocului său de ISD de aproape 5.400 miliarde dolari, însemna nu mai mult de 4,8% în totalul grupului țărilor din Europa de Est (vezi tabelul 7.8). la fel, fluxul de capital pe locuitor evidențiază o discrepanță și mai pregnantă: în 2000, în România au revenit 40 dolari pe locuitor, comparativ cu 130 dolari în Bulgaria, 800 dolari în Croația, 300 dolari în Macedonia sau 560 dolari în Estonia și 170 dolari în Letonia. Nivelul redus al capitalului străin pe cap de locuitor este comparabil ci cel din țările cele mai puțin dezvoltate: 30 dolari în Moldova sau Albania.
Aflate în plină desfășurare în țările din Europa centrală și orientală, procesele de tranziție au implicații profunde asupra întregii vieți economic-sociale și politice. În procesul de transformare într-o economie de piață, stabilizarea macroeconomică, liberalizarea și reformele instituționale, redefinirea rolului statului, crearea și dezvoltarea sectorului particular, privatizarea și restructurarea întreprinderilor reprezintă pilonii de bază. Vânzările sau licitațiile din cadrul marilor proiecte de privatizare implică investitori străini. În aceste cazuri, procesul de privatizare și contractul e privatizare sunt , de fapt, instrumente ale politicii privind ISD. Prin politicile guvernamentale pot fi urmărite scopuri diferite cu privire la privatizare, acestea reflectând preocuparea și interesul guvernului pentru impactul unei afaceri particulare asupra pieței muncii, asupra dezvoltării regionale sau a mediului. Cu toate că, regula impune prețul drept criteriu central în evaluarea ofertelor, deseori, autoritățile unei țări încearcă să obțină alte angajamente din partea cumpărătorilor cu privire la alte investiții viitoare, cu un efect pozitiv direct asupra ocupării. Potrivit lui G. Hunya (Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparation with other regions in transition, WIIW, Vienna, 2000), astfel de angajamente se dovedesc necesare atunci când există evidente lipsuri sau chiar numai slăbiciuni în politicile proprii dintr-un domeniu de activitate. Autorul arată că, la nivelul țărilor în tranziție se manifestă tocmai aceste slăbiciuni moștenite de la vechile regim în politica de ocupare sau în cea de cercetare – dezvoltare.
În România, în ciuda unei istorii relativ scurte a prezenței firmelor străine, companiile cu participare străină au început să-și facă tot mai mult simțită prezența în economia românească, rolul lor relativ minor având semnificație deosebită. Cu toate acestea, contribuția cestor companii în valoarea adăugată, comerțul exterior și PIB nu este semnificativă, mai ales făcând comparații la nivel internațional sau chiar european.
Privatizarea – ca suport în atragerea ISD – continuă să cauzeze fluctuații anuale ale fluxurilor de capital, unele diferențe de nivel ISD putând fi explicate prin diferitele proceduri și posibilitatea coordonării acțiunilor de privatizare cu capital străin.
În cele mai multe țări, dincolo de marea varietate a formelor de privatizare, în funcție de scopul sau metodele avute în vedere, politicile de privatizare prezintă câteva trăsături generale importante, legat de procedurile utilizate: întreprinderile mici, magazinele au fost privatizate prin despăgubire sau licitație; întreprinderile mijlocii și mari, proprietate de stat au făcut subiectul programului de privatizare în masă prin distribuirea de voucheresau cupoane și subscrierea de acțiuni; în unele țări ( Polonia ) s-a procedat la distribuirea de acțiuni în fonduri de investiții sau holdinguri care, la rândul lor, dețin acțiuni ale companiilor; lichidarea întreprinderii și preluarea activului și pasivului său ( prin vânzare sau închiriere ) de către o altă societate ( fondată de personalul său ); utilizarea, cel puțin la început, ca o metodă de privatizare des întâlnită, a transferului întrepriderilor către angajați ( MEBO ); licitațiile și vânzările directe au jucat un rol minor, accesul străinilor la privatizare a fost sporadic; o parte importantă din întreprinderile proprietate de stat au rămas în proprietate publică, fie pentru că nu au fost atractive pentru investitori, fie pentru că statul a optat pentru un special tratament; privatizarea băncilor a fost, de regulă, tratată ca o problemă separată și a început mai târziu, dar cu o mai mare implicare a capitalului străin decât în cazul întreprinderilor industriale; privatizarea utilităților, este un proces protejat și deseori abia la început.
Așa cum am spus, startul tranziției a fost mult mai dificil în România decât în alte țări ex- socialiste. În primii ani ai deceniului zece, România era o țară cu o datorie externă foarte mică dar, sistemul de planificare centrală neperformantă era supus unui puternic control de la centru. Ca urmare a monopolului asupra proprietății, statul reprezenta unicul furnizor de bunuri sau servicii. Acesta era rezultatul faptului că, proprietatea socialistă devenise atotcuprinzătoare, monopolul de stat din toate ramurile economiei naționale punându-și amprenta asupra funcționării întregului sistem economic. Aportul sectorului privat în formarea PIB era, în 1989, de numai 12,8%. Sistemul de conducere era hipercentralizat. Economia României, funcționând prin sistemul de comandă – controlul centralizat ( prin planul național ) era lipsită de un mecanism general de autoreglare, fiind rigidă la schimbări și aflându-se în imposibilitatea de a asimila, prin concurență, noile tehnologii. Pe acest fundal, economia românească, care a fost obligată să suporte plata forțată a datoriei externe, era complet epuizată, fără perspective de dezvoltare, în pofida echilibrului din contul extern. Privite sub aceste aspecte, probabil că, cea mai grea moștenire lăsată de regimul de comandă constă în grave repercusiuni sub aspectul dezechilibrelor manifestate în structura pe ramuri a economiei naționale și care, au dezarticulat funcționarea eficientă a sectoarelor și a componentelor de bază ale producției, cu efecte extrem de negative în planul satisfacerii trebuințelor fundamentale ale omenirii. Dezechilibrele din structura de ramură a economiei naționale au fost accentuate de o contradicție de vârf între necesitățile actuale și viitoare tot mai mari de retehnologizare rapidă a proceselor de producție și slaba înzestrare cu factori tehnologici competitivi a ramurilor ce susțin progresul tehnic. Toate aceste a s-au reflectat negativ și asupra relațiilor economice internaționale, chiar dacă, la începutul lui1989, România a lichidat datoria sa externă, ca urmare a realizării unei balanțe comerciale excedentare pe seama forțării exporturilor și reducerii drastice a importurilor.
Lipsa unui cadru de reglementare transparent a piețelor de capital și slaba protecție a drepturilor de proprietate ale shakeholderilor este pentru investiția străină ( în special, cea de portofoliu), ca și pentru întregul proces de restructurare economică și pentru un management judicios. Aceste simptome au fost prezente și în România. În fața unor serioase dezechilibre macroeconomice, România a multiplicat eforturile sale de reformă în domeniul privatizării.
Condițiile prealabile esențiale și, totodată, o primă etapă în procesul de privatizare a fost creată, în 1990, prin conversia întreprinderilor proprietate de stat în societăți comerciale, realizându-se, astfel, transferul de la controlul centralizat și conducerea birocratică la managementul la nivel de societate. Într-o primă etapă, 6280 de întreprinderi proprietate de stat – atât mari cât și mici și, de interes, deopotrivă, pentru investitorii străini și români – au intrat în programul de privatizare, fie folosind metode convenționale ( de la caz la caz ) prin tranzacții individuale, fie făcând ( unele chiar mai fac, în continuare ), obiectul unui program de privatizare în masă.
Legea privatizării din 1991 a stabilit înființarea Fondului Proprietății de Stat (FPS) și a cinci fonduri private de proprietate, având ca scop facilitarea, monitorizarea și sprijinirea întregului proces de privatizare. FPS i-au revenit 70% din capitalul celor 6280 de întreprinderi comerciale, restul de 30% fiind distribuite fondurilor private de proprietate după criterii regionale și sectoriale. Legea a specificat, de asemenea, că partea acestor fonduri va trebui distribuită liber tuturor cetățenilor români adulți și rezidenți în țară.
Tabel nr. 11
Privatizarea legată de intrările de ISD în perioada 1994 – 2001 în țările din ECO.
Sursa: G. Hunya – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparation with other regions in transition, WIIW, Vienna, 2000 ; * Notă. Este vorba numai despre fluxurile străine de capital sub formă de fluxuri financiare ( apare după Liana Son)
În cadrul celei de-a doua etapă din procesul de privatizare, până în august 1992 au fost deja distribuite cupoane la 15,5 milioane cetățeni români, acestea putând fi comercializate liber pe piață ( fără însă a exista o piață organizată) sau schimbate în acțiuni, în principal prin metoda MEBO.
Datorită insuficienței capitalului intern, slabul interes al investitorilor străini, precum și birocrației autorităților, la câțiva ani de la debutul tranziției și progresul a fost mai lent decât se anticipase, participarea la privatizare fiind de- a dreptul dezamăgitoare (F. Pogonaru, C. Apostol – Romanian Capital Markets; a Dececade of Transition, Romania Center for Economic Policies, 1999). În ciuda unui progres considerabil în punerea bazelor unei economi de piață, întreprinderile proprietate de stat erau încă puternic racordate la activitatea economică. În 1995, privatizarea a primit un sprijin, prin inițierea unui program de privatizare în masă, care a oferit între 49-60% din acțiunile a 3905 societăți selectate din cele rămase inițial, practic guvernul distribuind cetățenilor adulți certificate de proprietate pentru a fi utilizate prin subscripție directă și transferul părților sociale într-un mare număr de societăți comerciale. Alte 800 de companii au fost reținute de FPS pentru a fi vândute direct investitorilor strategici locali și străini. În 1996, când perioada pentru subscripție a ajuns la un anumit sfârșit, 95% din cetățeni au utilizat certificatele lor de proprietate.
În România contribuția sectorului privat în formarea PIB a avut următoare evoluție:
Tabel nr. 12
Contribuția sectorului privat în formarea PIB (%)
Sursă: D. Negrescu – A decade of privatizations in Romania, 2000 ( apare după Liana Son )
În 2000, sectorul privat produce între 70-80% din PIB în țări precum Slovacia, Ungaria, Polonia, Republica Cehă, în timp în alte țării din Europa, inclusiv România ponderea acestuia era între 50-60% (vezi tabel 7.17) . diferența dintre cele două grupe de țări se datorează nivelului de pornire redus și implementării efective a programelor de privatizare. Ungaria și Polonia, care și înainte de 1990 au avut un important sector privat, și-au dublat contribuția lor la PIB. În țara noastră, procentul din PIB reprezentat de sectorul privat a crescut semnificativ în ultimi ani: de la 35% în 1995, la 52 în 1997, la 58 în 1999 și 2000, respectiv la peste 60% în 2001. De remarcat că ponderea acestui sector în PIB de 2,3 ori, performanțele fiind superioare unor țări precum Croația, dar mai slabe decât în Bulgaria (2,5 ori) sau Slovenia (3,4 ori).
Tabel nr. 13
Sursa: A. Dochia – New private firm contributions to structural change in the Romanian economy, 2000
Dezvoltarea sectorului privat este puternic corelată cu sporirea gradului de ocupare în sector și cu participarea sectorului la schimburile externe. Creșterea sectorului particular este însă direct legată și de investiții. Diferite metode de privatizare au contribuit la atragerea unor fluxuri diferite de ISD. În timpul stadiilor timpurii ale tranziției în perioada 1990 –1993, volumul ISD în România a fost de numai 207 milioane dolari, din care o pondere de 34% erau direct legate de privatizare. (Datele diferă semnificativ, în funcție de sursa de proveniență, diferențe notabile existând chiar și în studiile efectuate de autori români, vezi A. Dochia și D. Negrescu.) În 1997, ISD prin privatizare au crescut la 40%, pentru ca, în continuare, partea acestora în fluxurile investiționale să scadă în toată perioada 1997 –1998, alte economii în tranziție devenind mai atractive.
Tabelul 12 arată că ISD este o importantă formă de privatizare și aceasta la rândul ei, a constituit un canal major în atragerea ISD. Totuși, relația a fost inegală în sensul că, în timp ce privatizare a dominat – fără îndoială – intrările de ISD, ISD nu au constituit forma predominantă de privatizare. În perioada 1994 – 2000, ISD au fost mai mari în Bulgaria, Croația, România datorită privatizării accelerate.
Până în prezent există peste 66000 firme cu capital străin care au investit peste 4 miliarde dolari din 1994 încoace, din care cea mai mare parte a fost alocată activităților industriale și comerțului.
Schimbarea în climatul investițional a afectat, de asemenea, distribuția ISD. Anterior valului de liberalizare, majoritatea investiției s-a îndreptat spre sectorul manufacturier, având drept țintă pătrunderea pe piețe interne protejate. În anii 1990, privatizarea și deschiderea industriilor înainte inaccesibile investițiilor străine au indus o creștere mult mai rapidă a cestora în sectorul serviciilor. Distribuția sectorială a ISD depinde de procesul de privatizare sau de dotările naturale ale țărilor sau cu alte resurse de producție. Companiile din industria prelucrătoare sun, de regulă, primele avute în vedere în cadrul programelor de privatizare, respectiv dintr-o primă etapă, ponderea acestui sector este dominantă în totalul ISD. Urmează privatizare din domeniul serviciilor, în special, prin vânzarea companiilor proprietate de stat din domeniul telecomunicațiilor, servicii financiare, comerț cu amănuntul. Investitorii orientați spre export de forța de muncă și, în unele cazuri, de generoase facilități – au investit în domenii precum, automobilele și produsele electronice.
Pentru accelerarea procesului, în 1997, au fost abrogate vechile legi ale privatizării; astfel, dacă în 1997, ISD din privatizare s-au ridicat la 51%, în anul următor creșterea a fost însemnată, atingând cel mai mare nivel de 84% intrări de capital străin din privatizare. Privatizarea, în special, în sectoare strategice, a contribuit semnificativ la fluxurile de ISD. Vânzările de acțiuni ale Companiei Naționale de telecomunicații a fost responsabilă pentru vârful din 1998 în fluxurile de ISD. Privatizarea Romtelecom a fost printre cele mai așteptate în România, de la începutul reformei. Vânzarea unei părți de 35% firmei OTE din Grecia a fost desăvârșită în noiembrie 1998, pentru prețul de 675 milioane dolari. Privatizarea altor sectoare strategice ( energie, utilități publice, bănci ) a contribuit de asemenea, la un alt vârf în 1999. privatizare serviciilor poștale a început în aprilie 1998. producătorul francez de autoturisme Renault a acceptat să participe cu capital majoritar la uzina de mașini Dacia – Renault, în primăvara lui 1999, pentru suma de 50 milioane dolari, urmând ca ulterior, să investească alți 220 milioane dolari peste cinici ani. Una din trei investiții în telecomunicații și electricitate – cele două mari profiluri industriale care, în mod uzual, atrag investitori străini și în alte țări – a fost generată prin privatizare.
Sectorul bancar a fost puternic concentrat, până în acest an, predominând băncile aflate în proprietate de stat. Legea privatizării bancare din 1997 a deschis posibilitatea investitorilor străini de acces în acest sector. În 1998 au fost vândute societății franceze Societe General 51% din acțiunile Băncii Române de Dezvoltare, pentru 135 milioane dolari, iar în 1999, 49% din acțiunile Banc Post au fost preluate de GE International Holdings și Banco Portugese de Investimento pentru suma de 43 milioane dolari. În aprilie 2001, s-a semnat contractul de privatizare a Băncii Agricole, care a fost cumpărată de Raiffeisen Zentral Bank, investiție în valoare de 52 milioane dolari. Prin această privatizare, ponderea sectorului privat în totalul activelor bancare depășește 60% și aproape jumătate din activitatea bancară din România se desfășoară în bănci cu capital străin sau în bănci străine.
Schimbarea în natura ISD este și mai surprinzătoare. Considerațiile privind balanța de plăți au constituit un stimulent suplimentar pentru stabilirea unui sistem legal transparent și implementarea de politici de privatizare care să favorizeze vânzări către cel mai bun ofertant, indiferent că este local sau străin. Principiul tratamentului național a fost extins asupra investitorilor străini, chiar în cadrul unor zone, în mod tradițional, considerate strategice: telecomunicații, energie, utilități. O serie de angajamente au urmărit, intenționat, să asigure perspective bune pentru companii. Pentru aceasta este importantă selectarea investitorilor recunoscuți și evaluarea planului lor de afaceri. Dar, atât investiția actuală, cât și creșterea veniturilor obținute depind, în proporție de neneglijat, de neprevăzutul din condițiile de afaceri. Uzual, prețul de vânzare este un indicativ al intenției viitoare a investitorului, reflectând cea mai mare plată pe care este dispus să o facă pentru a nu risca realizarea investiției.
Aceste date reflectă tendința de schimbare a structurii ISD: dacă la sfârșitul anului 1994 numai aproximativ 38% din totalul capitalului străin provenea din privatizări, la sfârșitul anului 1999 acest procent a crescut la 49%.
Mai recent, s-au produs schimbări în metodele de privatizare, prin trecerea de la distribuția proprietății la vânzarea directă sau licitațiile internaționale, însăși motivația aflată la baza privatizării pendulând de la considerente sociale și de distribuție la creșterea veniturilor statului și îmbunătățirea managementului societății.. Bulagria, Croația, și România, în special, au accelerat privatizarea și au atras ISD, sub presiunea aprovizionării externe și a deficitelor interne. Oferta activelor statului determină, în principal, nivelul privatizării prin participare de capital străin. Conflictul din Kosovo din 1999 a redus însă numărul potențialilor investitori. Totuși, nici în condiții obișnuite, cererea normală pentru active ale țărilor ECO nu este foarte mare. De multe ori, acestea nu au fost în situația de a putea face o selecție corespunzătoare a investiților. Prețurile de vânzare sunt mai mici în comparație cu cele din Europa centrală. Ca urmare, în cele cinci țări din ECO, privatizarea a generat venituri mai scăzute decât intrările de capital străin.
Așa cum am spus, etapele succesive din privatizare au dus la împroprietărire a circa 95% din cetățenii adulți ai României, care au dobândit calitatea de proprietari prin intrarea în posesia de acțiuni. Controlul unei companii, în ansamblu, este exercitat acum, în principal, la nivelul conducerii acesteia. Dar, rolul statului nu a dispărut în era post-privatizare. Multe contracte de privatizare presupun plăți în rate, cerințe de performanță etc.
În majoritatea țărilor în tranziție din Europa, o primă etapă a privatizării a fost declarată a fi, în linii generale, încheiată. România preconizează ca, la sfârșitul lui 2002, să finalizeze procesul de privatizare ( privatizarea deplină fiind, de regulă, înțeleasă excluzând utilitățile).
Tabel nr.14
Repartizarea activelor întreprinderii funcție de metodele de privatizare până în 1998
Sursa: G. Hunya – Recent FDI trends, policies and challenges in SEE countries in comparison with other regions in transition, Vienna, 2000. Apare după Liana Son.
Statului i-au rămas câteva probleme de rezolvat. În general, companiile cu pierderi au nevoie în mod fundamental de restructurare, chiar dacă, pe urmă ele pot să nu fie viabile. Preponderent, ele au fost supraîncărcate cu o schemă de personal foarte stufoasă, dar concedierea în masă a muncitorilor este o foarte sensibilă problemă politică. Aceste companii sunt, de obicei, generatoare de arierate care perturbă fluxurile de plăți în toată economia. Programele care încearcă să izoleze părțile cu pierderi de cele sănătoase din economie au avut succes parțial. Guvernele duc lipsă de bani și curajul necesar pentru a iniția restructurarea fundamentală a acestor companii. Există, de asemenea, câteva întreprinderi bune și de viitor care așteaptă mari investitori străini. Spargerea unor importante monopoluri din domeniul energetic (Romgaz, Renel) și vânzarea ulterioară sunt proiecte prevăzute pentru 2001. De asemenea, compania națională de petrol Petrom, intenționează să privatizeze circa 30% din acțiunile sale tot prin atragerea capitalului investițional străin. Implicarea investitorilor străini este un proces necesar pentru a consolida managementul la nivelul societății și injecția de capital nou în companiile privatizate prin cedarea acțiunilor către proprii angajați sau prin distribuirea de certificate de acțiuni (Liana Son).
3.4. POLITICI PRIVIND INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ÎN ROMÂNIA
3.4.1. POLITICA INVESTIȚIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN TRANZIȚIE
Orice program economic, în toate economiile, pune la baza propriilor prognoze factorul investițional. Primii gânditori economici au realizat, încă de la începutul studierii legilor ce guvernează progresul economic, faptul că fără e economisi și a aloca resurse pentru viitor nu poate avea loc dezvoltarea economică. Fiziocrații, analizând izvoarele creșterii economice în condițiile producției de mărfuri agricole, recunoșteau necesitatea și rolul premergător al investiției. Abatele Baudeau afirma că „prin cheltuieli dobândim adevărata, justa, utila proprietate funciară. Până în clipa când se fac aceste prime avansuri proprietatea nu-i decât dreptul exclusiv de a face într-o zi pământul capabil de a produce” (Charles Ghide , Charles Rist: Istoria doctrinelor economice de la fiziocrați până azi, Editura Cassei Școalelor 1926, pag. 41). Cheltuielile investiționale erau tratate de fiziocrați sub trei forme de manifestare, denumite avansuri anuale, adică cele ce se pot amortiza într-un an, avansuri primitive, adică acele cheltuieli care privesc achiziționarea de mijloace de muncă (uneltele necesare), și avansuri funciare, adică cele legate de pregătirea terenului pentru cultură. Mai târziu, în condițiile trecerii la producția capitalistă de mărfuri, Adam Smith, la rândul său, scria că „ acumularea capitalului trebuie, prin forța lucrurilor, să fie anterioară diviziunii muncii” (Charles Ghide , Charles Rist: Istoria doctrinelor economice de la fiziocrați până azi, Editura Cassei Școalelor 1926, pag. 41). În condițiile moderne, teoria investițiilor cunoaște o largă amplificare, atât la nivelul economiilor naționale, cât și la nivel mondial.
În cadrul unor studii ale ONU se arată că investițiile asigură creșterea capitalului fix și circular, ca o mișcare a capitalurilor a căror zonă de deplasare nu se mai oprește la granițele naționale, devenind o activitate internațională. Procesul de adâncire a interdependențelor economice și tehnologice dintre economiile naționale, transformă investițiile într-o activitate comună transnațională.
Dacă luăm în considerare realizările economice exprimate prin PIB înregistrat în ultimii ani de către economiile în tranziție, în general, și de către economia României, în special, și proiectând trendul rezultat pentru următorii câțiva ani se desprinde clar concluzia că sectorul privat este încă alarmant de inferior nevoilor naționale, iar relansarea economică și susținerea ei nu se poate realiza fără acest sector în plin proces de generalizare. Tranziția spre economia de piață este însoțită de o periculoasă instabilitate și incertitudine managerială mai ales în întreprinderile cu capital total sau parțial de stat.
Starea de uzură fizică și morală a mijloacelor fixe este destul de avansată în aceste întreprinderi, în multe dintre acestea lucrându-se încă cu utilaje din generația anilor ‚70, ceea ce scoate în evidență o acută nevoie de retehnologizare, nevoia unor grabnice proiecte și acțiuni de investiții care să asigure înlocuirea vechilor dotări cu altele de nivel mondial și de perspectivă.
Pe baza actualelor dotări nu se poate sconta o nouă creștere substanțială a PIB din țara noastră în anii imediat următori. Experiența anilor de tranziție nu a reușit să asigure o creștere economică a țării în nici unul din statele foste socialiste. În România , indicele PIB a evoluat pe tot parcursul acestor ani sub nivelul anului 1989. astfel, acest indice cu baza 1989=100 a coborât până la 75% în 1993 și 84,7% în 1995 (vezi Anuarul Statistic al României, 1996, pag. 364-365). Principala cauză a acestui declin se regăsește în scăderea producției industriale, care în 1994 se afla la un nivel de 69% față de anul 1990, acesta participând cu 34,6% la crearea PNB. Pe de altă parte, agricultura, cu rezultatele cunoscute, destul de precare, revenindu-i circa 20% din PNB, este, de asemenea, un factor cu impact negativ asupra ritmului evoluției economiei. Nivelul PIB, de 38,” miliarde dolari din 1990, nu poate fi nicicum atins și depășit fără refacerea și reînnoirea stocului de mijloace fixe în funcțiune. Cu o rată a investițiilor de maxim 21,9% în 1995, după ce coborâse la 14,4% în 1991, nu se poate prognoza nici-o creștere economică, cel puțin în anii imediat următori, care să asigure evitarea declinului și să garanteze o anumită relansare. Nevoia de investiție a României ar fi de 8-10-12 miliarde dolari anual, calculat la o rată a acumulării de minim 30% din PIB al țării. Necesarul de investiție pentru o dinamică cel puțin moderată a economiei naționale se situează la o distanță alarmantă față de realizările ultimilor ani.
În aceste condiții problematica investițiilor străine de capital în România devine o componentă hotărâtoare a strategiei macroeconomice pe termen mediu și lung. Anii de după 1989 sunt marcați de o avalanșă de apeluri la ISD, ca o cale de salvgardare. Spațiul acordat de structurile de putere, în preocupările lor strategice, acestei tematici sunt infinit mai mari decât cel acordat problematicii privind factorul endogen al dezvoltării. Despre o strategie de acumulare de capital autohton aproape că nici nu se vorbește decât cu mici și întâmplătoare referiri ocazionale, atât în Parlament, cât și în alte organe de decizie.
În acest context, este necesar să se sublinieze faptul că toate marile puteri industriale au manifestat liberalism numai în relațiile cu statele mai puțin dezvoltate. Astfel, chiar Anglia – marea propovăduitoare a liberalismului economic – atunci când erau în joc interese economice majore, care nu puteau fi apărate prin liberalism, cum erau cele legate de flota engleză, a practicat măsuri severe protecționiste. De asemenea, în Franța, când interesele sale economice cereau, aceasta lua măsuri de protejare a intereselor franceze. În Germania existau manifestări clare de protecționism mai ales față de Anglia și Franța, care erau mai dezvoltate, în timp ce față de Europa de est și sud-est liberschimbismul era mai acceptabil în strategia sa de penetrare a acestor piețe.
În România, unul din cei mai mari exponenți ai liberalismului, marele profesor Madgearu, care era caracterizat de presa vremii sale ca un mare susținător al atragerii de capital străin ca din România ar trebui să se implice și să-l sprijine efectiv și competent pe investitorul român.
Chiar cu o considerabilă accelerare a intrărilor de ISD în România, atingerea unor niveluri anuale considerabile, care ar fi de ordinul de peste un miliard de dolari pe an sau mai mari, nevoia de capital investițional al României de 8-12 miliarde dolari anual nu poate fi satisfăcută decât prin aportul capitalului autohton și prin apelul la credite internaționale cu sprijinul statului, ca un garant, și astfel să fie posibil ca întreprinzătorul român, potențial, să acumuleze capital și să atragă capital lichid în vederea unor investiții fiabile, care, ele însele, pot fi garanțiile unor finanțări de care economia are absolută și stringentă nevoie. Este necesară o revizuire a sistemului și politicilor fiscale, care să asigure și să stimuleze acumulări de capital autohton, singura cale cu adevărat eficientă a relansării economice. Nu este nici locul și nici obiectul acestei lucrări de a detalia conținutul unor astfel de politici fiscale noi, dar mențiune este, totuși, necesară și anume: că o aliniere la economiile dezvoltate trebuie să se facă mai întâi în domeniul dezvoltării și structurilor legate direct de producție și abia mai târziu în cele legate de sectorul de servicii, care șa noi abundă deja în fel de fel de agenții, fonduri, institute, societăți și altele, consumatoare de venituri bugetare sau extrabugetare, dar care au efect infim asupra șanselor de relansare economică. Or, prin fiscalitate ar trebui stimulată orientarea chiar a celor mai mici capitaluri spre producție și activități legate de aceasta și mai puțin spre tot felul de consultanțe în domenii în care ei înșiși nu au nici o calificare și recunoaștere. Cu o populație de 22,7 milioane locuitori și o suprafață de 23,8 milioane ha, România este a doua țară ca mărime după Polonia în rândul celor zece state central-europene foste comuniste. Ea se situează însă pe locul patru ca putere economică, având un PNB la nivelul anului 1993 de 21,8 miliarde ECU. Pe ansamblul Europei centrale situația se prezintă, la nivelul anului 1993, astfel:
Tabel nr. 15
Caracteristici principale ale statelor est și central-europene
Sursa: ECONOMISTUL nr. 812/1996, după WIIW (Institutul pentru Studii Economice Comparative Viena ) apare după Ioan Denuță „Investițiile străine directe” Editura Economică, București, 1998
Rezultă, din datele de mai sus că, România are serioase rămâneri în urmă față de statele din jur, cu o situație politică și sistem economic anterior similar, dar cu atât mai mult față de statele dezvoltate ale UE. Or, este lesne de înțeles că o alăturare față de cei puternici presupune și impune o pregătire care să dea dreptul la parteneriat veritabil. Nici pentru statele nedezvoltate și nici pentru UE o integrare fără o ameliorare a marilor decalaje, cel puțin tehnologice, structurale și legislative, nu poate fi acceptată.
De altfel, chiar anumite cercuri de cercetători acordă României o serie de depunctări în analiza șanselor de integrare raportate la situația actuală. În studii ale Societății sud-est-europene de pe lângă Universitatea din Munchen, instituție de referință pentru cercuri politice și economice vest-europene, se fac la dresa României aprecieri din cele mai dezavantajoase, cum ar fi descrierea situației economice a României ca „un tablou dezolant … abia în stare să-și hrănească populația”.
România, ca de altfel toate statele din centrul și estul Europei, are la rândul său o serie de motivații obiective și subiective ce stau la baza interesului față de ISD, dintre care putem reține, mai ales, următoarele:
Nevoia de capital în vederea retehnologizării, a refacerii economice în urma restructurărilor impuse de tranziția la un alt sistem economic, cel al economiei de piață, constituie o primă mare motivare a interesului de atragere de capital străin. Trecerea la economia de piață presupune câteva mutații de esență în structurile economice. Implementarea proprietății private ca formă preponderentă în economie devine o cerere, de prim ordin, a tranziției. Acest lucru necesită însă resurse noi de capital pentru a aduce unitățile economice dezetatizate la nivelul de competitivitate necesar, comparabil cu statele dezvoltate. În toate statele foste comuniste acest capital lipsește, fără a se putea prevedea un acces convenabil și direct la această tehnologie, cel puțin pe termen scurt și mediu, ceea ce presupune deci ca primă urgență asigurarea unor resurse de capital din afară, care să compenseze acumularea internă de capital, ce decurge în prima etapă deosebit de lent și anevoios.
Fără o rapidă aliniere la cerințele moderne ale economiei mondiale, economiile fostelor state comuniste riscă să intre într-un periculos regres.
Transferul de tehnologie și de know-how este, de asemenea, una din marile motivații ale interesului față de capitalul străin. Este pentru oricine destul de clar că progresul tehnic atins de lumea dezvoltată trebuie atras în favoarea economiilor în tranziție. Or, una din căile de primă aplicabilitate în realizarea acestui deziderat poate consta tocmai în asocierea cu parteneri străini din țările dezvoltate și prin atragerea de capital să se faciliteze accesul la această tehnologie. Prin aceasta, producătorii din țările în tranziție vor putea fi puși în situația de competitivitate pe piața mondială și vor putea avea acces la piața externă cu propriile produse. Pornind de la teza acceptată de toți economiștii potrivit căreia specializarea în funcție de avantajele comparative creează pentru toate țările venituri mai mari, chiar dacă acestea nu corespund întotdeauna așteptărilor, nu putem vorbi de specializare dacă nu asigurăm o înzestrare tehnologică corespunzătoare. Decalajul de dezvoltare existent față de țările dezvoltate nu poate fi depășit sau cel puțin diminuat decât prin înzestrarea economiilor în tranziție cu mijloace de producție și cu tehnologii performante, care să poată asigura ritmuri de creștere a PIB superioare celor de până acum.
Preluarea și aplicarea noilor metode de conducere constituie o componentă a restructurărilor necesare reușitei tranziției. Prin factorii sinergici cu efecte determinante în creșterea și dezvoltarea economică, managementul tânăr, inovativ și cu rol pozitiv, este considerat de Centrul de Cercetări Economice din Japonia ca deosebit de important. De asemenea, fostul cancelar german Helmut Schmit, economist recunoscut, declara cu ani în urmă că la baza rapidului progres al economiei germane postbelice a stat buna organizare a activității economice și de producție, alături de disciplina specifică acestui popor.
Accesul la piața occidentală, cu pretențiile sale ridicate, constituie, de asemenea, o motivație serioasă a atragerii de investiții străine directe. Produsele obținute în cadrul unor participări străine la fabricație au acces mult mai ușor pe piețele externe, mai ales dacă și când acestea se alătură propriilor realizări ale investitorului străin în țara de origine. În multe cazuri rezultatul unor astfel de cooperări, ce au ca obiect realizarea de investiții și produse în comun, se pot bucura chiar de anumite facilități la intrarea pe piețele statelor dezvoltate, facilități ce pot viza diferite autorizări, omologări, asimilări etc., precum și facilități de ordin vamal, fiscal sau de altă natură.
Toate aceste motivații, completate de la țară la țară cu alte interese strategice și tactice, întregesc tabloul amplu al motivațiilor ce dezvoltă interese majore la nivelul agenților economici, ca și ale guvernelor față de investițiile străine directe.
3.4.2. STRATEGII DE ATRAGERE A ISD ÎN ROMÂNIA
3.4.2.1. INTEGRAREA EUROPEANĂ A ROMÂNIEIE –COMPONENTĂ A STRATEGIEI DE DEZVOLTATE ECONOMICĂ PE TERMEN LUNG
Integrarea se constituie practic într-un mariaj dorit de ambele părți, fiecare avându-și propriile motivații, însă aceasta nu poate fi realizată doar sectorial, tendința de continentizare a comunității economice fiind certă și impulsionată. Spre deosebire de unele economii vest-europene, care și-au putut permite anumite scenarii culminante cu referendumuri privind aderarea la comunitate, țările în tranziție nu-și pot permite astfel de scenarii deoarece, cel puțin în conjunctura internațională și europeană actuală, nevoia de aderare se simte în primul rând în economiile în tranziție. Oricare dintre aceste economii care ar omite acest aspect s-ar putea găsi într-o situație de relativă izolare în care, ținând cont de interdependențele economice existente pe plan mondial și mai ales continental, ar putea fi fatală pentru progresul economic al acelei țări. Prea multe argumente nu trebuie căutate. Este suficient să ne reamintim efectele benefice asupra comerțului nostru exterior furnizate de acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate de către SUA în relația cu România. În Europa, unde România își realizează mai mult de jumătate din exportul și importul său, este ușor de imaginat ce ar însemna o anumită izolare. Experiența anilor 1980-1989, când importurile românești au fost restrânse considerabil , ne-a dovedit efectul pe termen lung deosebit de grav, multe întreprinderi fiind aduse în stare de nefuncționalitate tocmai ca urmare a acestei orientări de atunci. Când toată lumea se orientez spre o țintă, ar fi catastrofal ca un stat sau altul să se orienteze în direcție inversă, fie în economie, fie în politică. De aceea, integrarea României în structurile economice și politice europene și euroatlantice nu este numai o chestiune de opțiune tactică, ci, în primul rând, o problemă strategică unanim acceptată.
Tranziția la economia de piață a statelor foste comuniste este completată în planul strategiilor pe termen mediu și lung de intenția tuturor acestora de a adera la procesul de integrare europeană. Ca un prim pas concret în această direcție, cele șase state europene în tranziție, Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia și Ungaria au încheiat cu UE acorduri de asociere încă din anii 1991-1993. Ineditul acestor acorduri de asociere semnate cu UE constă în faptul că, spre deosebire de acordurile de asociere semnate de Comunitatea Economică anterior cu o serie de state ne-europene, de această dată, în acordurile semnate se stipulează expres că acestea au rolul de a pregăti statele necomunitare semnatare în vederea aderării acestora la UE. La baza semnării acestor acorduri a stat garanția că aceste state vor îndeplini anumite condiții impuse de UE și, în primul rând, garanția adoptării principiilor democratice și ale economiei de piață .Aceste condiții impuse exprimă, în fond, chiar motivarea fundamentală a UE de a atrage alături de ele statele foste comuniste, pentru a avea astfel garanția și controlul asupra evoluției viitoare a acestor economii spre o ireversibilitate a sistemului pentru care s-a optat. Prin evantaiul problematicii cuprinse în aceste acorduri, dialogul politic, libera circulație a mărfurilor, circulația lucrătorilor, regulile de concurență și de competitivitate, apropierea legislațiilor, cooperarea economică și financiară, cooperarea culturală, crearea instituțiilor menite să vegheze la înfăptuirea asocierii, statele necomunitare semnatare s-au angajat în realizarea unor profunde restructurări și transformări de ordin legislativ, economic și tehnico-științific, care numai cu eforturi proprii, nu sunt posibile.
Pe aceleași coordonate se înscrie și acordul de asociere la UE semnat de România. Asocierea și dorita aderare a României la UE constituie o continuare firească și logică a procesului de tranziție la economia de piață. Totodată, această strategie reprezintă o aliniere a României la tendința generală europeană și mai ales la orientarea tuturor statelor foste comuniste. Aceasta reprezintă, de asemenea o opțiune strategică pe termen lung, menită a garanta, pe de o parte, accesul României la cuceririle tehnologice și științifice ale lumii dezvoltate, iar, pe de altă parte, reașezarea economiei românești pe calea unei certe creșteri și modernizări. Semnificativ este în acest sens conceptul însușit de părțile contractante, care exprimă hotărârea acestora de a stimula cooperarea economică și tehnică în vederea sprijiniri procesului de restructurare și de creștere a competitivității acesteia în raport cu economiile statelor dezvoltate, până la sfârșitul perioadei de asociere. Sunt vizate o serie de mari restructurări în domeniul industrial, al investițiilor, al formării profesionale, al științei și tehnologiei, ca și în domeniul nuclear, ecologic, transporturi, servicii bancare și al asigurărilor.
Conștiente de importanța acestei aderări și integrări a României în concertul economic european, în România s-a ajuns la un consens al tuturor forțelor politice importante, care, semnând în comun Declarația de la Snagov, au legitimat strategia aderării și au dovedit deplina credibilitate de care România trebuie să se bucure pe plan european și mondial în procesul de tranziție ireversibilă, spre economia de piață.
Pe acest temei UE se manifestă activ în favoarea sprijinirii României în conformitate cu prevederile acordului de asociere și perspectivele de aderare, să sprijine efortul României în acest sens.
România, consecventă orientării strategice de tranziție spre economia de piață și de integrare în structurile europene și euro-atlantice, a luat o serie de măsuri concrete și reale, ce servesc acestor strategi și interese.
România a manifestat din totdeauna o reală deschidere față de orice acțiune menită a contribui la o bună înțelegere și stabilitate în europa. Ea s-a născut, a fost și și-a demonstrat europenitatea din cele mai vechi timpuri. În luptele de supraviețuire în fața năvălirilor barbare, România s-a aflat în permanență ca un scut împotriva agresiunilor antieuropene. Creștină înaintea altora, ce s-au creștinizat abia după multă vreme de creștinism în Europa, deși aflată sub presiunea Bizanțului, România s-a opus otomanismului și a apărat credința creștină în această parte a continentului. Cultura românească a constituit nu numai un consumator de cultură europeană, dar și un ofertant de cultură europeană. Tocmai de aceea, procesul actual de integrare europeană, de europenizare a unei Europe până mai ieri dezbinată nu constituie pentru România decât o chestiune de la sine înțeleasă.
În condițiile existenței unor deosebiri și dezbinări politice în Europa, România s-a implicat conștientă în eliminarea acelei imaginare, dar bine simțite, cortine de fier dintre cele două părți ale bătrânului continent. România a cunoscut prima, dintre statele din comunitatea comunistă, RF Germania și a stabilit cu aceasta relații diplomatice când acest lucru atrăgea anatema „marelui frate”. Mai târziu, România a fost prima, dintre aceleași state, care a intrat în legături oficiale și a recunoscut public Comunitatea Economică Europeană, ca entitate, România s-a manifestat ferm în favoarea desființării celor două pacte militare opuse și inamice.
În relațiile sale economice, România s-a îndreptat cu consecvență spre amplificarea legăturilor comerciale și de cooperare cu zona occidentală a continentului.
Tocmai de aceea se poate afirma că România s-a simțit și s-a comportat european și înainte de 1989, și cu atât mai mult după abolirea comunismului.
Interesele economice și politice ale României se împletesc cu cele ale întregii Europe, prin poziția sa geopolitică, prin importanța sa economică prezentă și de perspectivă, aflându-se la întretăierea celor mai importante căi comerciale. Când peste 50% din comerțul său exterior se desfășoară în relația cu statele Europei occidentale, România are nevoie de piața europeană, iar aceasta are nevoie de România.
Problema aderării la UE a României, ca de altfel și a celorlalte state central-europene, nu este însă deloc simplă nici pentru statele vest-europene. Există o serie de argumente care determină nu numai rețineri , dar și temeri, cauzate de gradul de subdezvoltare industrială și agrară a noilor candidate. Experiența aderării Greciei, Spaniei și Portugaliei este pentru unii specialiști comunitari un avertisment asupra posibilelor consecințe ale aderării la UE a noilor economii în tranziție, care trebuie să fie luate în seamă și de către factorii abilitați din România, în pregătirea aderării noastre la Uniunea Europeană.
După aderarea la CEE, Grecia, Spania și Portugalia au înregistrat o continuă deteriorare a balanțelor comerciale externe.
Relativa apropiere dintre structurile și gradul de dezvoltare al economiilor acestor state, la momentul aderării, și cel al României sau altor state central și est-europene face posibilă o previzionare a unei situații comparabile după aderare și impune măsuri în consecință, menite a pregăti condițiile unei aderări cu efecte cât mai favorabile ambelor părți. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât în publicațiile de specialitate ale unor institute din zona UE se fac chiar aprecieri conform cărora deosebirile dintre statele în tranziție sunt considerabile, apreciate fiind cu mai mare receptivitate Ungaria, Polonia și Cehia, în timp ce România, ca de altfel și Bulgaria, Albania și alte state, sunt privite cu mari rezerve, ceea ce a determinat amânarea începerii negocierilor de aderare cu România.
3.4.2.2. DEFINITIVAREA PROCESULUI DE TRANZIȚIE
În plan macroeconomic, factorul determinant îl va constitui definitivarea procesului de privatizare în economie. Menținerea unui mixaj ce mai exista între proprietatea privată, reprezentată de acțiunile persoanelor fizice române în diverse societăți cu proprietate de stat, sub forma acțiunilor FPS sau chiar FPP, nu este de natură a clarifica problematica atragerii de investiții străine. Marea majoritate a investitorilor străini vor să evite contactele cu proprietatea de stat, indiferent sub ce formă se prezintă aceasta, oferind în schimb varianta achiziționării. Achiziționarea de societăți comerciale, ca formă de investiție directă de capital în străinătate, presupune prin definiție o prelucrare cvasitotală sau chiar în totalitate a unei firme străine, fie că se realizează prin negociere directă, fie că se face prin cumpărarea de acțiuni, este subordonată din start strategiilor expansioniste ale marilor concerne, de natură transnațională, cu mare putere economică, deținătoare de multiple canale de informare și influențarea pieței, inclusiv a politicilor naționale ale statelor primitoare de astfel de investiții.
Pe de altă parte, nici conducerile unor societăți in care statul deține pachetul de control nu este pe deplin liber să achiziționeze, fiind, de fiecare dată, condiționat de o serie de reprezentanți ai puterii, cu mai puțina capacitate de a cunoaște si înțelege concret nevoile firmei, dar cu mare influență în luarea deciziilor. De aici, o serie de impedimente și disfuncționalități, care descurajează investitorul străin, doritor să aibă singur controlul asupra capitalului investi de acesta.
Definitivarea procesului de privatizare va crea conducerilor de firme posibilitatea de parteneriat cu investitorii potențiali străini, care la rândul lor caută în partenerii români nu numai asociați, ci și veritabilii manageri și cunoscători ai situațiilor și piețelor interne, pe care să se consolideze cu noile investiții și produse.
Apariția de noi întreprinderi private, chiar dacă acestea sunt de mai mică putere economică și financiară, este, de asemenea, de natură a atrage noi investitori străini, cunoscut fiind faptul că, la rândul lor, investitorii străini ce doresc a se extinde pe alte piețe sunt adesea întreprinderi relativi mici și mijlocii. Într-un studiu efectuat de Uniunea Industriașilor germeni din industria metalurgică și electrotehnică, în perioada iulie-august 1995, a rezultat în primul rând firmele interesate în noi investiții, pentru prima dată în Est, sunt întreprinderile cu mai puțin de 200 de lucrători. Asemenea întreprinderi care vor, pentru prima dată, să investească în țările est-europene reprezintă, potrivit aceluiași studiu, cca. 20% din totalul potențialilor investitori, în timp ce 80% sunt din rândul celor ce au mai investit deja în această arie geografică.
Realizările din anii 1992-1995 în planul privatizării sunt de natură a confirma că un început încurajator s-a făcut deja. La nivelul anului 1995, în România existau 305.298 mii de întreprinderi mici și mijlocii(inclusiv întreprinderile cooperatiste și altele de această mărime, chiar cu capital parțial public) cu un număr de salariați sub 500, din care, 219.070(71,8%) în comerț, 28.494 întreprinderi(9.3%) în industria prelucrătoare, 7391 întreprinderi(2,4%) în agricultură iar restul în diverse alte domenii cum ar fi tranzacțiile mobiliare, hoteluri și restaurante, construcții și altele(Raport la Forumul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii 1996, pag63).
Ceea ce este esențial constă însă în faptul că sectorul privat, chiar incluzând firme cooperatiste sau de altă natură asociative, se manifestă ca un factor important și cu un pact determinant în evoluția macroeconomică a României(a se vedea tabelul 15).
Tabelul nr. 16
Ponderea sectorului privat în principalii indicatori macroeconomici în %
Sursa: Extras din Raport la Forumul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii 1996 pag 18 și 63-65, pe baza documentarului „Evoluția sectorului privat reflectată în principalii indicatori economico sociali” editat de C.N.S. apare după Ioan Denuță „Investițiile străine directe” Ed. Economică, București, 1998
România, așezată la intersecția unor importante căi comerciale, cu acces la mare ca și la Dunăre deopotrivă și al cărei teritoriu este brăzdat de magistrale europene recunoscute, ca și Europa centrală și de est, face ca economia românească să trezească, în străinătate, și să atragă interese sporite de export de capital internațional.
3.4.3. EVOLUȚIA ISD ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE
În perioada 1990-1995 volumul investiților străine în România a crescut, deși cu mici reculuri în anii 1993 și 1995, stocul acestora ajungând de la 87,3 milioane dolari, în 1990, la 1594,8 milioane dolari la finele anului 1995, perioadă în care numărul de societăți cu participare de capital străin a crescut de la 1.427 la 42.464 ( vezi tabelul 16).
Tabel nr.17
Dinamica investițiilor străine în România în perioada 1990-1995
Sursa: Raportul anual al Băncii Naționale a României privind balanța de plăți și poziția investițională internațională a României – 1995 Tribuna Economică, 4/23 ian. 1997 date la 27.12.96 ( apare după Ioan Denuță „Investițiile străine directe” Ed. Economică, București, 1998 )
Analiza datelor de mai sus reliefează, totodată, o creștere a volumului mediu de capital extern pe firmă-investiție de la 61.177 dolari la 78.627 dolari în aceeași perioadă, cu toate că în anii 1991 acest nivel a fost de numai 21.909 dolari pe firmă, iar în 1993 chiar de 15.393 dolari, creșterile mari înregistrându-se în 1994 și 1995, la care modificarea Legii nr.35 privind investițiile străine prin creșterea plafoanelor capitalului extern a avut o influență decisivă.
Volumul mediu, relativ mic, de capital străin pe firmă, este în concordanță cu orientarea acestor investiții, în cea mai mare parte, îndreptate spre sectoare cu șanse sporite de recuperare rapidă cum ar fi comerțul, turismul, investiții și serviciile, industria alimentară și ușoară, sectoare care nu necesită investiții de mare anvergură.
Investițiile străine în România provin, în cea mai mare parte, din zona Uniunii Europene ( peste 59% ca valoare și peste 39% ca număr de investitori). Ponderea mai mare în structura valorică decât cea fizică atestă faptul că acești investitori au alocat volume specifice mai mari pe fiecare investiție, demonstrând astfel seriozitatea și garanția de perspectivă a acestor parteneri. Asemenea concluzii se degajă și din analiza investițiilor provenite din America de Nord, cu o pondere de 10% în volumul investițiilor și de 6% în numărul total de investitori, în timp ce investițiile străine provenite din Asia și mai ales din Orient denotă investiții specifice mici, dispersate într-un mare număr de societăți.
Tabelul nr. 18
Structura ISD în România la nivelul anului 1995
Sursa: Știri ARD nr. 74 din 19 ian, 1996, pag. 2 (apare după Ioan Denuță „Investițiile străine directe” Ed. Economică, București, 1998 ).
Sub aspectul distribuției sectoriale a investițiilor străine rezultă că principala ramură consumatoare de ISD o constituie industria alimentară, cu o pondere de 15,5%, urmată de industria comerțului de mașini, cu 9,8%, turismul, cu 6,7% și industria ușoară, cu 5,4%. Lipsa de informații de detaliu nu permite însă o analiză de mai mare substanță a acestor orientări de ramură ale investițiilor și nici concluzii de mai mare pertinență, mai ales în ceea ce privește șansa de a orienta investitorii spre ramurile și sectoarele de interes major macroeconomic.
Din datele existente apare interesant faptul că, totuși, are loc o anumită tendință de creștere a investiției medii specifice pe societate comercială, atât prin alocarea inițială de capital, cât și prin majorarea capitalului subscris prin capitalizarea profitului. Astfel, societățile cu capital de peste un milion dolari reprezintă 68,2%, din totalul ISD în România ( cca. 220 de societăți), existent la finele anului 1995, în timp ce societățile cu capital străin de peste 5.000.000 de dolari reprezintă 73,9%, din totalul investițiilor străine, (351 de societăți).
Interesantă apare și dispunerea geografică a ISD, în care principala pondere în stocul de capital o dețin județele Dolj (10,15%), Timiș (5,44%), Bihor (3,78%), Brașov (2,98%), Cluj (2,80%), Prahova (2,15%, în timp ce celelalte județe dețin ponderi sub 2%, iar din punct de vedere al numărului de investitori străini repartiția teritorială este relativ similară, cu excepția județului Constanța, care deține 1,34% din stocul de ISD și 5,26% din numărul de investitori urmat de Timiș (4,43%), Cluj (3,53), Bihor (3,30%) și Arad (2,00%).
Din analiza structurii investițiilor străine, din punct de vedere al volumului, ca și al numărului de investitori, sub aspectul originii geografice, se poate observa că investițiile din Orientul Mijlociu sunt dispersate în sute de firme mici, specifice mai ales comerțului și serviciilor cu mai mică influență în calitatea și continuitatea afacerilor, în timp ce investițiile furnizate de Europa au o destinație mult mai consistentă, sunt de mai mare perspectivă și au, ca obiective, proiecte de importanță macroeconomică.
În perioada 1991-2000, investițiile străine directe realizate efectiv în România au atins un nivel de circa 6,5 miliarde dolari, din care circa 5 miliarde dolari sub formă de societăți comerciale cu participare străină de capital și circa 1,5miliarde dolari investiți efectiv în privatizare, nivel aflat departe de potențialul real al economiei, precum și de situația înregistrată în țările vecine: Polonia (peste 35 miliarde dolari), Ungaria (peste 23 miliarde dolari), Cehia (19 miliarde dolari). Acest nivel este fără îndoială nemulțumitor și implică nevoia unor măsuri mult mai ferme de stimulare a investițiilor străine.
3.4.4. ASPECTE CRITICE PRIVIND ISD ÎN ROMÂNIA
Anumite disfuncționalități reclamate de investitorii străini, care de altfel nu sunt specifice numai României, ci și altor economii în tranziție, trebuie să fie luate în considerare și prin măsuri adecvate să fie înlăturate.
Dreptul de a dispune de terenul pe care sunt amplasate ISD constituie o problemă mult reproșată atât legislației românești, cât și celei bulgare, mai ales în situațiile unor investiții de 100% capital străin. Concesionarea pe termen de 99 ani sau pe durata de funcționare a investiției este privită ca o soluție agreabilă, de compromis. Discuțiile cu mulți investitori străini de mărime medie și mică relevă că aceștia nu sunt deosebit de interesați în cumpărarea terenurilor, care este o cheltuială anticipată, cu termen lung de recuperare, în timp ce concesionarea reprezintă o cheltuială curentă, trecută imediat pe costuri și recuperată astfel în timp foarte scurt.
Birocrația în aplicarea unor legi, este de asemenea, reproșată nu numai României ci și Poloniei, Cehiei, Bulgariei, care constă mai ales în lungul șir de documentări, aprobări, justificări și, nu în ultimă instanță, atunci când este vorba chiar de majorări de capital prin reinvestirea profitului, extinderea ariei de activități etc.
Starea de instabilitate economică și valutară, este, de asemenea, un impediment serios prin lipsa de siguranță în ce privește concluziile studiului de fezabilitate mai ales legat de posibilitatea de recuperare a investiției și de garanția obținerii profitului scontat. Inflația mare din unele țări în tranziție, ca România, Bulgaria și altele, a determinat ca unii investitori străini să aprecieze că dezechilibrele macroeconomice, reflectate în creșterea datoriilor externe, care în România a reprezentat în 1995 o pondere de 18,7 din PIB conduc la accelerarea inflației și, de aici, la diminuarea profiturilor și a veniturilor reale din investițiile efectuate, mai ales dacă investitorul nu dorește o repatriere rapidă a profitului, ci o materializare a acestuia prin alte achiziții sau prin cumpărare de materii prime sau produse finite, necesare unor reinvestiri. Orice redresare pe acest câmp de activități poate contribui la creșterea încrederii în atragerea de ISD și a motivațiilor de reinvestire a profiturilor obținute de către investitorii străini.
Situația economică a României din ultimii ani și perspectivele ce se pot întrevedea sunt de natură de a elimina temeri de genul de mai sus cazul economiei românești. Conform datelor publicate de Banca Națională a României în Raportul Anual privind Balanța de plăți și poziția investițională a României după declinul economic din ani 1991-1992 când PIB a coborât la 28,8 mild. dolari (1991), respectiv 19,6 mild. dolari (1992), cu începere din 1993 apare trendul ascendent, acest indicator fiind de 26,4 mild. dolari în 1993, de 29,2 mild. dolari în 1994 și 34,3 mild. dolari în 1995, cu tendință ascendentă pentru următorii ani, ca de altfel și în celelalte state în tranziție, foste comuniste (vezi tabelul 18).
Tabelul nr. 19
Evoluția PIB în statele central europene în mld. Dolari
Sursa: Piața financiară nr. 12/1996, pg. 118 ( apare după Ioan Denuță „Investițiile străine directe” Ed. Economică, București, 1998 ).
d. O problemă extrem de sensibilă și cu efecte importante, atât pe termen scurt și mediu, cât și pe termen lung, o constituie banca de informații și mișcarea informațiilor privind starea economică, ce stă la baza deciziilor investiționale. În cazul României, investitorii străini reclamă chiar o strangulare a fluxurilor de informații și o calitate necorespunzătoare a acestora. Această situație este vizibilă chiar și la nivelul celor mai accesibile date oferite pieței de către structurile și autoritățile abilitate în acest scop în România. Numai o recunoaștere și înțelegere corectă a acestor aspecte pot conduce la măsuri eficace și cu efecte benefice economiei noastre. Din însăși analiza unor comunicate oficiale se desprinde o veche mentalitate, acea a pozitivării unor informații prin reflectarea lor sumară și omiterea unor analize de detaliu cu reale semnificații. Așa, spre exemplu, în datele furnizate de Comisia Națională de Statistică se arată că în ani 1990-1994 ponderea sectorului privat în PIB a crescut de la 16,4% în 1990 la 32% în 1993 și, respectiv, 35% în 1994 și că în România, la nivelul acelorași ani existau 308.795 societăți comerciale cu capital privat în 1993 și 421.676 societăți în 1994, fără a se face o delimitare transparentă a sectorului privat, dar care în fapt, prin deținerea acțiunilor de către FPS și chiar FPP, este un veritabil sector de stat, întreprinderi cu adevărat private putând fi considerate doar cele 160.416 firme în 1993 și 200.800 firme în 1994, aparținând întreprinzătorilor particulari, la care s-ar mai pute adăuga întreprinderile deja privatizate în totalitate prin metoda MEBO. Despre ponderea acestora în PIB, investiții etc. nu avem date edificatoare.
În asemenea situație, desigur că nici măsurile necesare pentru impulsionare și justă cunoaștere a locului în economie nu poate fi corespunzătoare. Așa se explică și faptul că în anumite publicații externe de referință în rândul cercetătorilor privind economia țărilor din estul și centrul europei, cum ar fi Caietele trimestriale ale Societății sud-est europene de pe lângă Universitatea din Munchen, datele despre România ori sunt exagerat negative ori lipsesc cu desăvârșire.
O propagandă cu mai mare susținere și de mai largă răspândire, la care se adaugă nevoia folosirii de canale recunoscute prin eficiența lor și gradul de credibilitate, este tot mai necesară precum măsurile pe plan legislativ sau macroeconomic pentru a da ISD în România impulsuri benefice economiei românești( Raport la Forumul național al IMM – 1995,pag. 18).
Lipsa de materiale documentare asupra României, în bibliotecile unor institute de cercetări economice din Europa, trebuie eliminată pentru ca studiile despre România să nu se mai bazeze pe informații eronate și uneori furnizate de persoane sau instituții din afară și nu întotdeauna de bună intenție.
În planul acumulării de capital autohton și al privatizării, ca factori determinanți, măsurile aplicate până în prezent, având un caracter permisiv și mai puțin stimulativ, sau reflectat în cele din urmă în crearea unui important număr de firme private în cele mai multe sectoare ale economiei. Astfel în sptembrie 1995 existau 468.207 firme cu capital privat din care 224.700 erau întreprinderi private ale întreprinzătorilor particulari – persoane fizice și asociații familiare.
La finele anului 1994 întreprinderile private mici și mijlocii în România reprezentau 67% din total, asigurau 29% din cifra de afaceri, ocupau peste 1,2 mil. angajați și asigurau peste 44% din totalul investițiilor pe economie.
Ceea ce este specific României este, pe de o parte, lipsa datoriei externe la momentul începeri procesului de tranziție, iar pe de altă parte, o stare gravă a dotării tehnice din cauza lipsei de piese de schimb și de întreținere a utilajelor din import la care nu s-au mai importat componente pentru reparații, întreținere sau modernizare.
Aceasta a făcut ca după 1989 agenții economici să se găsească într-o situație dificilă din punct de vedere al dotărilor și funcționalității unor mijloace fixe de mare importanță. Scăderea posibilităților de export a îngreunat și mai mult situația întreprinderilor românești și șansele lor pe piața externă.
Condițiile macroeconomice din România au fost favorabile atragerii de ISD încă din anii post decembriștii, știut fiind că în 1973 România avea deja legiferată posibilitatea de cooperare în domeniul investițiilor cu firme și investitori externi, inclusiv din țările occidentale. Aceasta a permis existența unei experiențe în momentul începerii tranziției spre economia de piață. Programele guvernamentale de după 1989 au dat impulsuri atractivității investițiilor străine de capital în România. Programul de privatizare a fost elementul asupra căruia și-au concentrat atenția, în primul rând, atât specialiștii străini în probleme economice, cât și investitorii de capital. Existența unui potențial de resurse umane de un nivel de calificare și instruire de bună calitate și ieftine au făcut și fac din economia românească un câmp favorabil și de interes pentru investitorii străini. Alături de aceste aspecte, crearea unui cadru legislativ a avut menirea de a completa paleta de argumente favorabile încurajării investitorilor străini externi de a investi în România.
CAPITOLUL IV. CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Cauzele nivelului scăzut al investițiilor sunt:
Creșterea inflației – care este unul dintre cele mai importante obstacole în dezvoltarea afacerilor, la care se adaugă faptul că îngreunează administarea companiilor din punct de vedere financiar, cu toate că se observă o preocupare majoră pentru îmbunătățirea situației economice din acest punct de vedere
Reducerea puterii de cumpărare a populației (ca efect al inflației), limitează posibilitatea producătorilor de a transfera creșterile de prețuri către consumatori;
Sistemul contabil românesc nu corespunde încă standardelor internaționale privind raporturile contabile;
Legislația fiscală din România care este ambiguă și inconsecventă în reglementările legate de taxe și impozite;
Infrastrctura nedezvoltată;
Lipsa de etică a muncii;
Volatilitatea mediului politic;
Ineficiența administrației;
Corupția generală;
Absența unei agenții de promovare a investițiilor străine.
Rolul contraproductiv al Fondului Proprietății de Stat în relația cu investitorii străini (operațiuni netransparente).
În concluzie, principalele motive de a investi în România sunt legate de:
potențialul pieței,
calificarea personalului,
costul scăzut al forței de muncă,
poziția geografică a țării.
Propuneri pentru încurajarea investițiilor în România
Câteva măsuri care sunt sesizate în unele lucrări, izvorâte din observarea unor activități concrete și care ar putea fi luate în considerare sunt:
Îmbunătățirea legislației fiscale, concretizată în reducerea nivelului general de fiscalitate. Argumentul cum că presiunea fiscală în România este inferioară altor state, nu poate fi accepta de un economist ce se dorește a fi corect. Nu presiunea fiscală este determinantă, ci volumul de venituri ce rămâne contribuabilului pentru existență și acumulare. Un procent oricare ce ar rămâne românului nu este la aceiași valoare rămas suedezului sau japonezului, spre exemplu. Anularea impozitului pe profit pentru partea ce se reinvestește în anumite sectoare este un stimulent eficient. Germania occidentală de după război a aplicat cu succes asemenea fiscalități, iar rezultatele au justificat orientarea respectivă.
Modificarea momentului plății TVA: achitarea ei la livrarea mărfii și recuperarea la încasarea acesteia constituie de fapt o creditare a statului de către întreprinzători. În cazul importurilor acest fapt este și mai elocvent, deoarece importatorul achită TVA la graniță și apoi o recuperează la desfacerea mărfurilor importate de-a lungul a câtorva luni. Când mărfurile importate sunt bunuri destinate investițiilor acest lucru nu numai că îngreunează situația economică a importatorului, dar conduce și la o scumpire a investiției, cu efecte atât asupra costurilor de producție, dar și asupra capacității investiționale a investitorului român. Aceasta face ca un importator să ceară credite cu dobânzi destul de mari pentru achitarea TVA și apoi, dacă marfa nu se încasează imediat, să ceară după trei luni rambursarea TVA aferente nevânzărilor care, dacă este rambursată, acest lucru se realizează peste încă o lună, dobânda aferentă acestui împrumut destinat achitării TVA la nivelul achitat fiind un cost asumat. Deci întreprinzătorul creditează statul pe trei- patru luni cu valoarea TVA, fără nici o dobândă, în timp ce el achită băncii dobânda lunară cuvenită;
Implementarea cât mai rapidă a standardelor internaționale de contabilitate care vizează domeniul investițiilor;
Înființarea unei agenții de promovare a investițiilor străine.
Acestea sunt doar câteva componente ale unei strategii menite a încuraja investițiile în ansamblul lor și de a crea baze solide de atragere de investitori străini ca o componentă importantă în programul de dezvoltare economică și pregătire a condițiilor de integrare economică europeană, de aderarea la Comunitatea Europeană în spiritul programului strategic al României privind dezvoltarea economică pe următorii ani.
Bibliografie
1. Băbăiță I., Silași G., Duță A. – Macroeconomia, Editura Orizonturi Universitare,
Timișoara, 1999
2. Băcescu M., Băcescu A. – Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura All
Educational, București, 1998
3. Denuța I. – Investițiile străine directe, Editura Economică, București, 1998
4. Institutul Central de Cercetări Economice – Progresul economic în România, Editura
Politică, București, 1977
5. Marcu N., Puia I., Cherciu A., Bozga V., Vasile R. – Istoria economică, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1979
6. Negoiță I. – Macroeconomie,București, 1998
7. Pațac F.– Investițiile externe de capital în industria prelucrătoare din România la
sfârșitul deceniului patru, Editura Mirton, Timișoara, 1999
8. Son L. – Lucrarea de doctorat „Investițiile străine directe”, 2001
9. XXX – Anuarul Statistic al României, edițiile 1990, 2001
10. XXX – Internet : www.mdp.ro
11. XXX – Tribuna Economică, colecția 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Investitiile In Romania (ID: 132399)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.