Investitiile In Educatie Si Dezvoltarea Umana Durabila

DISERTAȚIE

DISERTAȚIE

Investitiile in educatie si dezvoltarea umana durabila

CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Delimitări teoretice și conceptuale

Generalități privind investițiile

Conceptul de investiție

Clasificarea investițiilor

Sursele de finanțare a investițiilor

Scurtă descriere a educației

Definirea educației și formele sale

Funcțiile și caracteristicile educației

Dezvoltarea umană durabilă

Conceptul de dezvoltare umană durabilă

Indicele dezvoltării umane (IDU)

Calitatea vieții și structura ei

Capitolul II. Analiza necesității investițiilor în educație și dezvoltarea umană durabilă

2.1 Nevoia de investiții

2.2 Nevoia de formare și dezvoltare umană durabilă

2.3 Necesitatea produsului educațional

Capitolul III – Impactul investițiilor asupra sistemului de formare în România-studiu de caz

3.1 Obiectivele și ipotezele cercetării

3.2 Metodologia și instrumentele utilizate

3.2.1 Analiza de tip cost-beneficiu

3.2.2 Modelul de alegere multicriterială

3.2.3 Rata de recuperare a investițiilor în capitalul uman

3.2.4 Indicele dezvoltării umane

3.3 Rezultate obținute

3.3.1 Efectul investițiilor în educație asupra câștigurilor

3.3.2 Instruirea și mobilitatea

3.3.3 Randamentul economic al investiției în capitalul uman

3.3.4 Locul României privind indicele de zvoltării umane

Concluzii și propuneri

Direcții posibile de acțiune

Reforma financiară

Managementul educațional

Metode și tehnici de muncă intelectuală

Bibliografie

INTRODUCERE

În lucrarea de față am ales să vorbesc despre investițiile în educație și dezvoltarea umană durabilă pentru că acestea ocupă întotdeauna locul principal în formarea omului. Componenta numărul unu a dezvoltării economice este „cunoașterea”. Ca atare, țările dezvoltate ale lumii evoluează rapid pe coordonatele unor economii ale cunoașterii prin accelerarea difuzării unei forțe de muncă axată pe calitate și performanță.

Eucația reprezintă, de asemenea, baza unei societăți libere, temelia pe care este clădit un stat puternic și sănătos.

La nivel european, investițiile în educație și dezvoltarea umană durabilă constituie unul din factorii fundamentali ai dezvoltării.

Pentru ca sistemele de educație și dezvoltare umană durabilă să contribuie la îndeplinirea obiectivelor majore stabilite în cadrul desfășurării la Lisabona a Consiliului European, mai exact trasarea direcțiilor Uniunii Europene (UE) pentru transformarea ei în cea mai performantă și competitivă economie a dezvoltării cunoașterii din lume, statele semnatare au fost îndemnate să investească eficient suficiente resurse în susținerea sistemului educațional și dezvoltarea umană durabilă.

În acest cadru internațional unde dinamica concurențială se poate schimba de la o zi la alta, dezvoltarea și susținerea investițiilor în educație și dezvoltarea umană durabilă trebuie calibrate în consonanță cu ultimele cerințe ale descoperirilor cunoașterii. La momentul de fată, în UE se înregistrează o întârziere în cercetarea și dezvoltarea cunoașterii față de Statele Unite, unde capacitatea de acaparare și menținere de noi capacități înzestrate cu aptitudini deosebite este mereu în creștere. Acest aspect se reflectă mai vizibil prin capacitatea productivă care continuă să se diferențieze tot mai mult între cele două continente. Pentru a schimba acest lucru, se impune demararea mai multor investiții atât în domeniile de cercetare, dezvoltare a informațiior tehnologice, productivitate cât și în formarea unui sistem sănătos educativ în scopul pregătirii unor oameni eficienți în capacitatea de producție.

În cadrul dezvoltării economice a unei instituții sau întreprinderi, resursa umană reflectată de capitalul uman este definitorie prin contribuția adusă, prin calitatea și cantitatea activității prestate în scopul găsirii unei căi eficiente, exprimată prin productivitatea muncii.

Capitalul uman prin cele două componente ale sale: capitalul educațional (suma deprinderilor dobândite în procesul educațional și în afara acestuia) și capitalul biologic (suma aptitudinilor fizice ale individului) constituie principalul determinant al progresului economico –social.

Învățarea continuă, în toate etapele dezvoltării ființei umane, concept definit ca ,,lifelong learning”, constituie un factor important al dezvoltării durabile a resurelor umane prin acumularea de cunoștințe, deprinderi și capabilități, având scopul principal de a actualiza și reînnoi capacitățile persoanei. Cunoștințele și informațiile sunt variabile cheie ale economiei cunoașterii. Analizând caracterul limitat al altor tipuri de resurse care se epuizează pe măsura utilizării lor, cunoștințele se amplifică, multiplică și diversifică prin folosirea lor, constituindu-se, în ultimă instanță, într-o resursă inepuizabilă pentru dezvoltarea economică.

Comparativ cu investițiile direcționate către dezvoltarea resurselor materiale care au drept scop constituirea și dezvoltarea capitalului tangibil, fizic, investițiile direcționate către formarea, educarea și pregătirea ființei umane duc la acumularea și dezvoltarea capitalului uman. Imediat ce un anumit prag este atins privind nivelul de dezvoltarea al acestuia, creșterea economică va fi mai vizibilă și totodată mai competitivă. Cel mai important determinant al sumei investite în capitalul uman este profitabilitatea sau rata profitului. Deoarece investiția în educație se întinde, de obicei pe o perioadă mai lungă de timp și variabilă, suma investită nu poate fi determinată pe baza unei ,,perioade de investiție” cunoscută. Deseori, suma investită se contopește cu câștigurile brute rezultate, iar costurile privind educarea sau școlarizarea sunt eludate.

Pornind de la aceste premise, primul capitol al lucrării va fi destinat unei abordări teoretice, accentul punându-se atât pe principalele concepte, definiții care au stat la baza ideii de rentabilitate a investiției în educarea capitalului uman și dezvoltarea durabilă a acestuia, cât și factorii determinanți care stau la baza fiecărui proces.

Cea de-al doilea capitol va fi desemnat încercării de motivare a importanței derulării investițiilor în educație și dezvoltare umană durabilă văzute prin prisma nevoii stringente de formare și adaptare profesională. Pornind de la analiza teoria motivației lui Abraham Maslow prin care se evidențiaează foarte clar „ierarhia trebuințelor umane” și „teoria celor doi factori” a lui Frederick Herzberg, de satisfacție și insatisfacție, se constată că în „economia cunoașterii” trebuie redescoperite valențele calitative ale factorului uman ca o reflexie a produsului educațional. Puterea stă în cunoaștere așa cum cel ce va investi în educație va fi un om bogat.

În cuprinsul celui de-al treilea capitol va fi analizat impactul investițiilor asupra sistemului de formare în România. Pentru a face ca investițiile să fie cele mai eficiente cu putință, în prezenta lucrare se subliniează importanța educației în promovarea dezvoltării economice, iar printr-o cercetare analitică se pun în balanță veniturile persoanelor cu diferite niveluri de educație și costurile realizării acesteia, analizându-se printr-o formulă convenabilă relația dintre logaritmul câștigurilor, ratele profitului și timpul cheltuit pentru investiția în dezvoltarea durabilă a capitalului uman.

În finalul lucrării se prezintă câteva direcții de acțiune posibile constituite în etapele unui proces laborios de impunere a unei strategii anticipativ – prospective de gestionare și dezvoltare durabilă a resursei umane.

Investiția în educație și formare constituie cea mai valoroasă investiție, deoarece resursa umană este determinantul de bază al acestui proces iar valoarea acesteia este direct reflectată prin starea economiei naționale.

Educația este mult mai ușor să fie cuantificată prin latura sa financiară, prin efectul beneficiilor asupra câștigurilor, însă să nu uităm că prin educație se promovează o serie de beneficii non – financiare ca: sănătatea, reducerea fumatului, sporește participarea la vot, îmbunătățește cunoștințele privitoare la controlul nașterilor, stimulează aprecierea muzicii clasice, a literaturii, a sportului, ș.a.m.d.

Așadar, beneficiile școlarizării sunt foarte extinse, deși, pentru cei mai mulți, ele sunt aparent analizate doar prin prisma beneficiilor financiare.

Ca atare, este nevoie mai mult ca oricând de definirea și conturarea unei strategii coerente pe termen mediu și lung de gestionare și dezvoltare a resurselor umane care să constituie parte integrantă a programului general de reformă economico –socială.

Investițiile în formarea capitalului uman reprezintă o parte componentă a avuției naționale. Nici o țară nu poate obține o dezvoltare economică susținută fără o investiție substanțială în educație. Ea îmbunătățește calitatea vieților lor și conduce la o scară largă de beneficii sociale pentru indivizi și societate.

CAPITOLUL I – DELIMITĂRI TEORETICE ȘI CONCEPTUALE

1.1 GENERALITĂȚI PRIVIND INVESTIȚIILE

1.1.1. Conceptul de investiții.

Specialiștii definesc investiția ca fiind procesul de angajare a resurselor făcut cu speranța realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp în viitor.

Investițiile sunt o categorie de cheltuieli care angajează viitorul, în sensul că de ele depind: creșterea și perfecționarea potențialului productiv al unei întreprinderi (prin extindere și modernizare), apariția de noi capacități de producție (sporirea numărului de întreprinderi) într-o ramură a economiei naționale. În același timp se fac importante cheltuieli de capital pentru dezvoltarea umană durabilă, a bazei materiale, a activitaților social-culturale, precum și pentru dezvoltarea infrastructurii.

Trebuie înțeles că prin investiții se abordează atât planificarea și realizarea de noi obiective cât și dezvoltarea celor deja existente.

Orice investiție aduce ceva nou bazându-se pe ceva vechi „dupǎ cum ziua de mâine depinde de ziua de azi, tot așa viitorul societǎții depinde de investițiile prezente”.

În general, investițiile reflectă operațiunile prin care se dezvoltă și / sau se modifică patrimoniul tangibil sau intangibil – resursa umană, activitățile prin care mijloacele financiare se transformă în bunuri fizice, orice tip de cheltuieli prin care se cumpară de pe piață bunuri de valoare.

În sens restrans, investițiile pot fi definite ca fiind cheltuielile prin care se achiziționează bunuri, care vizeazǎ construirea de clǎdiri, achizitionarea de utilaje si altele asemenea iar din punct de vedere economic, investițiile reprezinta renunțarea la utilizarea imediată a unor resurse financiare disponibile, cu scopul obținerii de venituri viitoare.

Dezvoltarea investițiilor în educația și formarea profesională a resursei umane sunt la fel de importante ca și dezvoltarea și lărgirea patrimoniului.

Viteza cu care se schimbă necesitățile existențiale, explozia tehnologică din ultima perioadă și competiția acerbă pe piața de capital impun regândirea sistemului de valori la care trebuie să se raporteze societatea.

Acum este momentul să fie folosită singura resursă intangibilă – resursa umană generatoare de informații și cunoștințe ce produce valoare echivalentă cu cea a capitalul fizic.

Procesul investițional în educație trebuie tratat cu maximă responsabilitate astfel încât formarea capitalului uman să fie la fel de importantă ca și formarea capitalului fizic.

Investițiile concură substanțial la dezvoltarea capacității de producție deoarece, numai prin ele, se formează baza materială necesară susținerii progresului tehnologic și contribuie decisiv la formarea și dezvoltarea umană durabilă a capitalului uman pe toate palierele de activitate în scopul îmbunătățirii sistemelor de producție, tehnologiilor, modului de organizare a activităților productive.

1.1.2. Clasificarea investițiilor

În scopul clarificării conceptuale a noțiunii de investiție este importantă clasificarea lor. Există mai multe criterii de clasificare după cum urmează:

În economia de piață, investițiie financiare disponibile, cu scopul obținerii de venituri viitoare.

Dezvoltarea investițiilor în educația și formarea profesională a resursei umane sunt la fel de importante ca și dezvoltarea și lărgirea patrimoniului.

Viteza cu care se schimbă necesitățile existențiale, explozia tehnologică din ultima perioadă și competiția acerbă pe piața de capital impun regândirea sistemului de valori la care trebuie să se raporteze societatea.

Acum este momentul să fie folosită singura resursă intangibilă – resursa umană generatoare de informații și cunoștințe ce produce valoare echivalentă cu cea a capitalul fizic.

Procesul investițional în educație trebuie tratat cu maximă responsabilitate astfel încât formarea capitalului uman să fie la fel de importantă ca și formarea capitalului fizic.

Investițiile concură substanțial la dezvoltarea capacității de producție deoarece, numai prin ele, se formează baza materială necesară susținerii progresului tehnologic și contribuie decisiv la formarea și dezvoltarea umană durabilă a capitalului uman pe toate palierele de activitate în scopul îmbunătățirii sistemelor de producție, tehnologiilor, modului de organizare a activităților productive.

1.1.2. Clasificarea investițiilor

În scopul clarificării conceptuale a noțiunii de investiție este importantă clasificarea lor. Există mai multe criterii de clasificare după cum urmează:

În economia de piață, investițiile pot fi clasificate ca fiind investiții directe, cele financiare și indirecte, cele care depind de intermediari cum ar fi cazul bonurilor de tezaur, certificatelor de trezorerie, etc.

După sursa de finanțare avem investiții finanțate din surse proprii și din surse atrase.

După scopul obiectivului de investiție, investițiile se orientează spre obiective noi, dezvoltări de active, modernizări ale acestora, reutilări sau reprofilări.

După structura lucrărilor avem investiții în lucrări de construcții montaj,  utilaje și terenuri, achiziții sau prospecțiuni geologice și foraj, etc.

După destinația lor, investițiile pot fi clasificate în investiții productive

și investiții neproductive sau în investiții economice și investiții social-culturale.

După modul de realizare a obiectivului de investiție, determinat de 

gradul decomplexitate, volumul specializărilor necesare, mărimea obiectivului și natura lucrărilor, deosebim: investiții executate în regie proprie, investiții executate în antrepriză.

După modul de finanțare se deosebesc investiții centralizate (incluse în programele naționale de dezvoltare) și investiții descentralizate, derulate de regulă la nivel local.

După perioada de planificare a realizării și bugetării obiectivului de investiții se deosebesc investiții anuale și investiții multianuale.

Din punct de vedere al cadrului național și al suportului legislativ, 

deosebim: investiții autohtone, investiții mixte și investiții străine.

Din punct de vedere al sferei de cuprindere, investițiile ca și categorie economică pot fi analizate în două sensuri. În sens larg pot fi abordate

investițiile financiare ca orice plasament de capital cu scopul de a obțineun anumit profit iar în sens restrâns, investițiile se referă la investițiile de capital, care au destinația în economia reală, în domeniul economic dar și în domeniile social-culturale. Prin acest gen de investiții se materializează bugetul creșterii dezvoltării economice de ansamblu al unei societății.

Sursele de finanțare a investițiilor

Fiecare agent economic încearcă să-și gestioneze corect resursele proprii specifice, constituind un fond propriu pentru investiții sau apelând la un împrumut bancar, urmărind în permanență ca sumele atrase să fie corect direcționate către dezvoltare.

Resursele financiare obținute prin diferite mecanisme ale economiei de piață, contribuie decisiv la procesul investițional utilizat de către fiecare stat.

Sursele care contribiuie la finanțarea investițiilor sunt: alocările proprii ale societăților, alocațiile de la bugetul de stat, emiterea de acțiuni, sponsorizǎrile din diferite surse, iar din exterior pot fi împrumuturile bancare, investițiile directe sau indirecte de capital, etc.

Investițiile atrase din sursele proprii ale firmei definește procesul de autofinanțare.

Capacitatea agenților economici de a produce resurse pentru investiții prin desfășurarea procesului tehnologic sau cel de producție, este elementul primordial în asigurarea dezvoltării prin autofinanțare. Acest proces de autofinanțare se poate susține doar în cazul obținerii unui profit care poate fi direcționat atât pentru achitarea sarcinilor angajate cât și pentru modernizarea capacității de producție în scopul creșterii competivității pe piață de investiții.

Așa după cum știm, agenții economici sunt încurajați de către stat să folosească strategia de ,,profit reinvestit” pentru a beneficia de diferite facilități fiscale: scutiri sau reduceri de impozit pentru partea de profit destinat investiției.

În țara noastră, la această dată, nu există venituri suficiente pentru a susține o dezvoltare ritmată a necesităților prin investiții. Societățile cu capital preponderent de stat nu sunt suficient de productive, debia reușind să-și acopere cheltuielile, lucru care poate fi contrabalansat de sectorul privat unde resursele sunt mult mai bine gestionate iar rezultatele materializate în profit sunt mult mai evidente.

În scopul finanțării etapei de reînnoiere a activelor tangibile, care au atins pragul utilizării eficiente în procesul de producție precum și dezvoltarea resurselor materiale și umane, societățile folosesc amortismentul acumulat.

Capitalul financiar acumulat provenit din amortismente este, de regulă, utilizat pentru investiții. Totuși, acesta se poate direcționa și pentru acoperirea împrumuturilor sau pentru finanțarea altor activități de exploatare (acordarea de credite clienților, dezvoltarea stocurilor, etc.).

Această strategie privind amortizarea cheltuielilor este utilizată pentru a sprijini activitatea privind dezvoltarea procesului de producție.

O altă sursă de finațare o constituie vânzarea unor elemente de active fixe sau mobile ieșite din linia de producție și care pot servi drept capital pentru o nouă investiție. Acestea pot fi vândute la sfârșitul duratei de utilizare sau înainte de încheierea acesteia. Capitalul acumulat contribuie la alimentarea bugetului pentru dezvoltarea unei noi investiții.

Pot exista situații când unele active fixe sau chiar mobile din capitalul unei întreprinderi să fie incluse într-un nou proiect de dezvoltare, astfel fiind reutilizate. Acest efort investițional reprezintă o economie de capital financiar și valoarea lor rămasă este cuprinsă în totalul cheltuielilor inițiale de investiții.

Sursele existente pe piețele de capital

„Piața de capital” cuprinde economiile folosite sub forma unor plasamente avantajoase viitoare. Aceasta include atât cantitatea banilor sau piața monetară cât și totalitatea capitalurilor sau piața financiară.

Toate categoriile de organizații, independente sau corporatiste fac economisiri financiare. Elementul primordial al acestei activități îl constituie dezvoltarea producției tehnice și materiale concomitent cu creșterea produsului intern brut. În țara noastră, datorită veniturilor reduse și economisirile sunt exponențial diminuate.

În economia de azi se evidențiază douǎ paliere ale „pieței de capital”: primul care nu utilizează „hârtiile de valoare (bǎncile comerciale)” și al doilea care utilizează „hârtiile de valoare (acțiuni, obligațiuni)”.

Principala sursă de finanțare existentă pe piața de capital este „împrumutul bancar” care constituie canalul primordial de funcționare și de mobilizare a pieței capitalurilor. Atunci când fondurile proprii sunt insuficiente, fie din cauza profitabilității scăzute sau necesitatea dezvoltării unor noi proiecte, întreprinderile recurg la creditele bancare.

Această acțiune este întotdeauna privită și analizată cu multă prudență datorită imposibilității de a elimina toate riscurile unei investiții.

Solvabilitatea unei firme este mult mai evidentă prin menținerea unui echilibru financiar afișat în piață.

Astfel, pentru a nu crea condițiile apariției unui risc financiar, fiecare firmă trebuie să-și calibreze cumpătat fondurile de finanțare. Dacă se axează prea mult pe împrumutrile bancare, potențialul unei firme poate fi fragil pe o piață competițională, unde variațiile financiare pot deveni incontrolabile.

În funcție de garanțiile care susțin creditele pentru investiții, acestea cuprind mai multe forme:

împrumuturile bancare care pot fi acordate pe baza unor garanții tangibile, materiale. Acestea se raportează la capital acumulat sau patrimoniul existent al firmei, analizându-se, în special, activul imobilizat care ar putea aduce valoare într-o situație de insolvabilitate.

creditele ipotecare – această categorie este mai restrânsă, firma putând ipoteca un activ (clădire, teren, etc.) în scopul obținerii de fonduri pentru dezvoltarea unei mici investiții.

creditele de cash-flow, implică cele mai mari riscuri în comparației cu celelalte două forme prezentate mai sus, sunt realizate doar în baza unei analize a fezabilității afacerii și nu se constituie vreo garanție materială.

Acest gen de fnanțare, pentru orice firmă, constituie un efort susținut deoarece implică plăți la scadență cu dobânzi destul de mari, respectarea unor condiții impuse de creditor, pornind de la asigurarea unor garanții materiale până la controlul total al proiectului. Motiv pentru care firmele preferă să emită acțiuni sau obligațiuni pentru a putea continua proiectele de investiții.

Un alt mod de finanțare a unei investiții îl reprezintă plasare de acțiuni pe piață, asigurându-se astfel lichiditățile necesare dezvoltării unui proiect important. Realizarea fondurilor financiare pentru o firmă/societate prin acest procedeu, asigură avantajul că deținătorul de acțiuni (investitorul) va fi retribuit numai dacă firma realizează profit și este în măsură să plătească dividende. Fondurile investite nu vor fi returnate decât în momentul în care firma intră în insolvență și trebuie lichidată.

Totodată, împrumuturile obligatare sunt un nou mod de finanțare a unei investiții, moment în care deținătorul acestor titluri are dreptul la o dobândă declarată la momentul emiterii acestora.

O altă sursă importantă pentru realizarea fondurilor pentru invesiții îl au fondurile mutuale. Societatea care administrează aceste fonduri funcționează pe principiul emiterii și vânzării de acțiuni, colectând astfel economiile financiare ale populației. Acestea sunt bonificate prin plasamente financiare pe piața de capital. Acțiuninile deținute de cumpărători sunt purtătoare de dobândă și pot fi vândute fie fondului mutual fie prin Bursa de valori.

Bursa este unul dintre cele mai active instrumente financiare pentru derularea unei investiții, fiind o sursă dinamică și transparentă pentru dezvoltarea marilor proiecte atât pentru sectorul privat cât și pentru stat.

Alocații de la bugetul de stat pentru investiții

Pentru realizarea unor proiecte de anvergură care contribuie la dezvoltarea economică a țării, se pot aloca de la bugetul de stat fonduri pentru investiții.

La momentul de față, în mediul competițional al economiei de piață, de la bugetul de stat se destină fonduri pentru investiții într-un volum redus, numai ramurilor economice care nu pot face față pieței concurențiale.

Analiza situației actuale și a tendințelor recente a arătat că Uniunea Europeană suferă de o investiție insuficientă, globală, în dezvoltarea resurselor umane. Acest lucru este valabil, în general, pentru educație și formare, cât și pentru unele domenii de importanță specială, în era denumită „a cunoașterii”.

Autorităților publice le revine responsabilitatea principală în direcționarea de resurse financiare pentru formarea resursei umane primare, în vederea producerii unei creșteri substanțiale a investițiilor totale. Totuși, ele nu vor reuși singure, fără o susținere largă din partea unei game variate de parteneri.

Realizarea unei creșteri reale și susținute a investițiilor din domeniul resurselor umane necesită sprijin din partea tuturor actorilor relevanți, adică persoane particulare, întreprinderi, parteneri sociali și autorități publice.

Din această cauză, cheltuielile pentru educație și formare sunt considerate drept o investiție reală, cu un efect benefic de durată; căci în contextul mai larg descris anterior, constituie mai degrabă o economie netă decât o simplă cheltuială de consum cotidian.

Acest lucru este pe deplin justificat de impactul pe care astfel de investiții le au asupra factorilor de creștere economici și sociali. Schimbarea paradigmei trebuie să pornească de la cheltuielile guvernului făcute în direcția investiției în cunoaștere, de la „afirmația incontestabilă că educația contribuie la dezvoltarea personală, la coeziunea socială și la productivitate și are un impact major asupra creșterii economice, reducând costurile sociale prin prevenirea excluderi sociale, a problemelor sociale și a criminalității”..

Sursele externe pentru investiții

Pentru realizarea unei dezvoltări sănătoase a unei firme s-a constatat că resursele interne ale unui stat nu sunt suficiente pentru dezvoltarea unei investiții majore. Întotdeauna, capitalul străin a contribuit la realizarea unui echilibru a deficitului comercial. Investițiile directe de capital sau creditele acordate de către instituțiile internaționale, rambursabile sau nerambursabile, pot constitui sursa majoră de finanțare a marilor proiecte atât de necesre pentru dezvoltarea societății contemporane.

1.2 SCURTĂ DESCRIERE A EDUCAȚIEI

1.2.1 Definirea educației și formele sale?

Educația este cultura, bagajul și comoara de cunoștințe pe care un om trebuie să le aibă mereu pentru a înfrunta greutățile vieții.

„Deosebirea cea mai importantă dintre ființe și lucruri constă în faptul că primele se mențin prin reînnoire” spunea John Dewey în lucrarea sa „Democrație și educație”, reliefând educația ca necesitate a vieții.

Viața cuprinde obiceiuri, instituții, credințe, victorii și înfrângeri, distracții și activități care continuă prin reînnoire să progreseze, chiar dacă elementele constitutive ale unui grup social dispar în timp. Realitatea ineluctibilă a nașterii și a morții fiecăruia dintre membrii care constituie un grup social impune necesitatea educației.

Educația conștientă este specifică omului și este un instrument pentru realizarea speranțelor „de mai bine”, un factor constructiv de îmbunătățire a societății, de a înțelege mult mai bine mediul în care trăim.

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe", și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul „nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Educația cunoaște trei forme: educația formală, educația nonformala și educația informală.

Educația formală este actul oficial, complex de transmitere a cunoștințelor teoretice și practice și de asimilare (învățare) a acestora de către tânără generație, în special în cadrul instituționalizat, adică în cadrul instituțiilor de învățământ de toate grădele: școlare, postșcolare, universitare și postuniversitare.

Educația formală este concepută și realizată în lumina teoriilor, legităților și strategiilor pedagogice. În cadrul pregătirii generale, profesionale și a perfecționării acesteia, educația formală are ponderea cea mai mare.

Educația formală este actul pedagogic complex, programat, organizat, intenționat, conștient, îndrumat, care asigură predarea (comunicarea) și învățarea (dobândirea) cunoștințelor teoretice și practice într-un cadru activ și interactiv profesor-elev (student), în vederea dezvoltării personalității și pregătirii profesionale a elevilor (studenților). Ea este realizată în cea mai mare măsură în cadrul instituțiilor educaționale de stat. În condițiile societății civile și democratice, bazate pe economia liberă, educația formală este completată și în instituțiile de învățământ particulare, care reprezintă o alternativă oficială, de competiție educațională, prin care un număr mai mare de tineri poate beneficia de o pregătire instituționalizată.

Educația nonformală se realizează în afară formelor educative oficiale din unitățile de învățământ. Ea se desfășoară în cadrul unor instituții și unor forme specifice altor activități, care direct, dar în mai mare măsură indirect, își proiectează și mai ales îndeplinesc și obiective educaționale, așa cum sunt: mass media – radioul, televiziunea, presă, teatrul, cinematograful, că și muzeele, expozițiile, anumite activități cultural-artistice, științifice, sportive, economice etc.

Educația nonformala poate fi influențată de teoria, legitățile și strategiile pedagogice, acestea asigurându-i o orientare științifică eficientă. Educația nonformala poate să se îmbine cu educația formală pentru a contribui la dezvoltarea integrală, complexă și multidimensională a personalității. Școală de toate grădele trebuie să includă și acțiuni ale educației nonformale, căci această formă de educație, datorită specificului, varietății, concretetei conținuturilor și acțiunilor ei, poate spori receptivitatea, interesul, atractivitatea și antrenarea tineretului studios în diferite genuri de activități culturale, științifice etc, influențând pozitiv și educația formală.

Între educația formală și educația nonformala trebuie să existe interacțiune, educația formală având în mod suplu un rol dirijor. Interacțiunea celor două forme de educație trebuie să evite repetările inutile și supraîncărcarea cu informații, luându-se totodată în considerare interesele și opțiunile tinerilor.

Educația informală este determinată de o serie de acțiuni socio-umane, culturale etc, care includ în ele și efecte (obiective) educaționale fără forme educative speciale, deci spontane, involuntare, de la sine, neașteptate, fără să le conștientizeze în mod expres, dar care influențează personalitatea tinerilor, dinamizând: viața și comportamentul pe stradă, în parcuri, în mijloacele de transport, în întâlnirile și discuțiile întâmplătoare, etc.

Într-o anumită măsură și mass media (radioul, televiziunea, presă), activitățile cultural-artistice, muzeele, expozițiile, excursiile etc. pot avea clemențe de educație informală. Și educației informale i s-ar putea infuza în mod suplu clemențe ale teoriei, ale legităților și strategiilor pedagogice, această realizându-se pe de o parte prin intermediul educației formale și nonformale, cât și prin anumite acțiuni specifice educației informale, făcute cu tact și eleganță, cum ar fi îndrumările, afișele, anunturile la radio, în parcuri, pe străzi, în mijloacele de transport, etc.

Educația formală, educația nonformala și educația informală au legături, se intercondiționează cu educația permanentă.

Se poate spune că educația, concomitent cu rolul ei principal de formare a personalității și profesionalității, este o componența a vieții sociale, o investiție pe termen lung pentru binele omului și al societății.

1.2.2. Funcțiile și caracteristicile educației

Funcțiile educației desemnează ansamblul de operații și acțiuni care asigură realizarea activității de formare-dezvoltare a personalității umane la nivel de sistem.

Conceptul de funcție a educației evidențiază specificitatea activității de formare-dezvoltare durabilă a personalității umane, specificitate rezultată în urmă interacțiunilor retroactive și proactive realizate cu celelalte instituții și fenomene sociale angajate la nivel de subsistem (politic, economic, cultural).

Funcția educației concentrează, pe de o parte, atributul activității de formare-dezvoltare durabilă permanentă a personalității umane realizabil printr-un ansamblu de acțiuni și operații determinate la nivelul sistemului social. Din altă perspectivă, funcția educației susține relația dintre cerințele de formare exprimate la nivel social și necesitățile de dezvoltare psihologică resimțite la nivelul structurii personalității umane.

Această abordare globală acoperă, în planul conținutului și al metodologiei de interpretare pedagogică, formele existente în literatură de specialitate, care evidențiază diverse categorii de funcții:

funcția cognitivă, funcția economică, funcția axiologică;

funcția de dezvoltare conștientă a a potențialului biopsihic al omului; funcția de pregătire a omului pentru integrarea activă în viață socială;

funcția antropologic-culturală, funcția axiologică, funcția de socializare, funcția de profesionalizare.

Cele mai importante și definitorii funcții sunt cele prezentate mai jos:

Funcția politică a educației implică pregătirea omului pentru integrarea activă în viață socială, valorificând nevoia de socializare a acestuia.

Funcția socială a educației implică dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului, valorificând nevoia acestuia de integrare profesională în diferite domenii ale vieții sociale.

Funcția culturală a educației implică selectarea și transmiterea valorilor (științifice, artistice, tehnologice etc.) confirmate la scară socială, respectând fundamentele antropologice ale personalității umane.

Interdependență axiologică a celor trei funcții evidențiază, în același timp, ponderea pedagogică specifică a funcției culturale a educației, care valorifică, în mod explicit și implicit, toate (re)sursele și necesitățile politice și economice ale activității de formare-dezvoltare permanență a personalității umane.

Funcția politică a educației vizează formarea-dezvoltarea personalității umane în cadrul procesului complex de integrare socială a acesteia, proiectat și realizat prin intermediul însușirii și al aplicării normelor și valorilor de organizare a comunităților umane. Această funcție a educației reduce tentația puterii de „a folosi educația că simplu mijloc de supraviețuire și de conservare a unei societăți”. Ea dinamizează raportul existent între „educație și societate”, la două niveluri de referință: la nivelul superior, cel al decidentului unde se definește conceptul „societății pedagogice vizate”; la nivelul inferior, cel de la nivelul micro-structural al deciziei, necesare pentru definirea „relațiilor de putere educațională” dintre educator și cel educat.

Funcția socială a educației vizează formarea-dezvoltarea personalității umane că potențială „forță de muncă”, angajată în proiectarea și realizarea unei activități utile din punct de vedere social. Acestă funcție urmărește valorificarea potențialului bio-psiho-social al personalității, pe tot parcursul vieții, în vederea integrării sale imediate sau virtuale într-o activitate direct sau indirect productivă, în fiecare stadiu de dezvoltare a societății.

Funcția culturală a educației vizează formarea-dezvoltarea personalității umane prin intermediul valorilor culturale asimilate și ancorate în viața socială, în timp și spațiu. Aceste valori mediază pedagogic și realizarea funcției politice și sociale a educației, datorită efectelor lor formative superioare, resimțite durabil la nivelul conștiintei individuale și sociale. Această funcție reflectă o triadă de cerințe pedagogice:

cerința cognitivă, axată pe procesul de descoperire și cunoaștere a societății și mediului înconjurător;

cerința axiologică, bazată pe activitatea de „valorizare”, care angajează „împlinirea cunoașterii prin raportarea la nevoile, scopurile și aspirațiile omului”;

cerința inovatoare, bazată pe activitatea de creație, proprie personalității umane, aptă de (auto)perfecționare.

În raporturile sale cu educația, cultură dobândește valoarea unui „numitor comun” care permite proiectarea nivelului optim al educației în cadrul fiecărei vârste psihologice și „etape școlare”, respectând:

stadiul instrumental al culturii: inițierea solidă în „instrumentele culturii” de scris, citit, calcul;

stadiul aplicativ: aplicarea instrumentelor și a cunoștințelor fundamentale;

stadiul „reflexiv” și de „specialitate”: aplicarea cunoștințelor generale și de specialitate în diferite domenii: teoretice, tehnologice și profesionale;

stadiul „creativ” – rar atins de subiecții obișnuiți – cunoștințe, concepte, ipoteze, instrumente noi.

Funcția culturală a educației oferă criteriul stabil de selectare valorică a continuturilor pedagogice esențiale pentru calitatea activității de formare-dezvoltare durabilă a personalității umane. Ea devine implicit funcție axiologică a educației, proiectând și realizând saltul de la creșterea cantitativă a informației la dezvoltarea calitativă a personalității umane.

Funcția culturală-axiologică a educației asigură selectarea și transmiterea valorilor dar și însușirea temeinică și exploatarea creativă a acestora.

Diferențierea dintre funcțiile educației funcționează mai mult la nivel teoretic, în fapt, educația combinând integrativ funcțiile mai sus enumerate.

Principalele caracteristici ale educației sunt reflectate prin relațiile procesuale ale pe care le are în formarea și dezvoltarea ființei umane:

Educația constituie un proces conștient și este specifică ființei umane

Analizând caracterul pedagogic al educației, putem afirma că aceasta se materializează nu numai prin transmiterea de informații cât și prin declanșarea unui proces de învățare intrinsec în concordanță cu mesajele pedagogului.

Pornind de la rezulatatele cercetărilor științifice, putem afirma că educația reprezintă un proces de integrare specific ființei umane și se diferențiează substanțial de procesul de dezvoltare a altor viețuitoare prin modul în care omul percepe, analizează și decide realitatea, reușind astfel să găsească răspunsuri oportune la problemele existențiale.

Așa cum afirma și Gianozzo Manetti în opera sa „Despre nobleța și superioritatea omului”, „singura ființă înzestrată cu darul creației este omul”. Se cunoaște faptul că activitatea de învățare implică mai multe procese de creație care nu sunt declanșate biologic instinctual, nu sunt imitații, ele sunt raționale. Omul dispune de propria judecată, are în sine o nelimitată putere de creație care vine prin educație.

Procesul de educație este unul conștient, rațional și logic. Prin educație „omul nu numai că sporește necontenit cuprinsul realizării, dar, reluând „operele naturii”, le cercetează și le perfecționează” spunea Giordano Bruno în romanul alegoric „Spacio della bestia trionfante”.

Așa după cum spunea Jean Jack Rousso „plantele se dezvoltă prin cultivarea în timp ce omul se formează prin educație”. Astfel el a evidențiat caracterul conștient, specific uman al educației.

Educația are un caracter social-istoric

Întotdeauna educația s-a realizat într-un cadru social, într-un mediu în care relațiile sociale s-au interconectat cu relațiile interumane. Conținutul și calitatea educației a fost determinată de interacțiunea dintre acești factori, atât în plan formal cât și informal.

Este evident faptul că educația are și un caracter profund istoric deoarece a fost și este influențată de realizările fiecărei date istorice. Dacă în umanism (sec. IV-VI), de pildă, ființa umană este considerată bună datorită originii sale divine, în iluminism (sec.VII) este bună pentru că se bazează pe cunoașterea științifică și cultură răspândite prin educația în școli. Motiv pentru care educația a urmat cursul ascendent al progresului social-istoric, fiind puternic influențată de noile concepte apărute, care totodată a trasat liniile dezvoltării sociale.

Educația este în interacțiune cu procesele psihice ale dezvoltării umane

În desfășurarea procesului educațional, procesele psihice se dezvoltă și se întăresc odată cu acestea. Relația mutuală dintre educație și dezvoltarea proceselor psihice are la bază manifestarea unui act educațional. Ființa umană se pregătește pentru a înfrunta problemele vieții prin educație. Numai așa omul realizează toate valorile care-i aparțin: adevărul, frumosul, binele, omenia.

Educația trebuie să aibă un caracter necesar, obiectiv și permanent

Educația este o componentă necesară, obiectivă și permanentă de dezvolare a societății, fiindcă nu se poate întemeia o societate bazată pe dezvoltare socială fără educație. Prin transmiterea tezaurului cultural științific și al experienței pentru dezvoltarea personalității și pregătirea tinerei generații ca forță demuncă, ca specialiști, educția contribuie la înoirea continuă a societății, de aceea educația este direcționată în mare măsură spre viitor. În procesul educațional omul trebuie pregătit nu doar pentru a se putea exercita, a putea activa, el trebuie să-și perfecționeze competențele profesionale în cadrul educației. Trebuie să fie pregătit pentru a putea crea și pentru a produce schimbarea în mediul social în care trăiește.

1.3 DEZVOLTAREA UMANĂ DURABILĂ

1.3.1. Conceptul de dezvoltare umană durabilă

Conceptul de dezvoltare durabilă definit de către Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltaredin cadrul ONU în anul 1983, a fost explicat prin relația dintre două noțiuni: „conceptul de nevoi” a celor mai defavorizați cărora trebuie să li se acorde prioritate și „conceptul de limite impuse” de starea actuală a tehnologiilor și a organizării economico-sociale, a capacității mediului de a răspunde nevoilor actuale și viitoare.

Până în a doua parte a secolului XX, ideea de dezvoltare umană durabilă, în accepțiunea actuală, nici nu exista. Acest curent era total necunoscut, deoarece formele structurale ale lumii la acea dată (imperii, colonii, etc.), datorită puterii pe care o aveau, nu aveau ca obiectiv prioritar investiția în educație, în dezvoltarea economico-socială.

Teritoriile coloniale cucerite erau furnizoare de materii prime și mână de lucru ieftină, inclusiv sclavi, până pe la jumătatea secolului nouăsprezece.

În țările mai bogate din America de Nord și Europa, dezvoltarea economică se calibra mai bine pe ideea general acceptată de „progres” în pofida faptului că echitatea și dreptatea socială erau deseori ignorate. Promiscuitatea extremă și lipsa serviciilor sociale din Europa și Statele Unite în timpul Marii crize economice din 1929-1933 au evidențiat că nici măcar în aceste țări politica nu era orientată spre nevoile majorității.

După cel de-al doilea Război Mondial concepțiile de dezvoltare și politica aveau să se schimbe radical. Conceptul de dezvoltare economică, cu implicațiile lui sociale și instituționale a ajuns să ocupe un loc esențial atât în teorie cât și în practică.

Obiectivul definitoriu al politicii de dezvoltare economică era de a oferi populației standarde de viață ridicate în întreaga lume.

Pe măsură descoperirii și valorificării resurselor capabile a contribui la creșterea eficienței lor sociale și economice, lumea contemporană a realizat că aspectul uman al muncii este punctul critic al dezvoltării unei organizații.

Pe la sfârșitul anilor ’70 Paul Streeten, Mahbub-ul Haq și alți cercetători au pus bazele unei teorii fundamentale a dezvoltării umane. Componentele principale ale acestei abordări erau sănătatea, educația, nutriția și asigurarea locurilor de muncă pentru cei săraci, reflectând acceptarea faptului că beneficiile dezvoltării nu erau neapărat direcționate către cei care aveau cea mai mare nevoie de ele.

Acest mod de abordare a dus la creearea Indicatorului de Dezvoltare Umană (IDU) din cadrul programului de dezvoltare al Națiunilor Unite, care utilizează măsurători ale nivelului de sănătate și educație coroborate cu Produsul Intern Brut (PIB) pentru a calcula un indicator general al succesului dezvoltării.

La începutul mileniului trei accentul a început să fie pus pe conceptul de dezvoltare umană. Conceptul a fost agreeat de către multe țări cu structură politică variată. S-au evidențiat succese remarcabile, cum este cel din țările din zona Asiei de Est unde s-a înregistrat un progres economic evident atât după statisticile PIB standard cât și după evaluarea nivelului dezvoltării umane prin prisma nivelului de educație și a speranței de viață.

Totodată, au fost și domenii în care procesul de dezvoltare a fost mai lent sau chiar a înregistrat un regres, mai ales în zona Africii, unde creșterea PIB a fost foarte lentă iar deseori nevoile existențiale au fost amenințate, mai ales după răspândirea rapidă a SIDA, care a diminuat dramatic speranța de viață.

Conceptul de dezvoltare umană, prin esența sa social-economică a câștigat teren încontinuu, extinzându-și sfera de influență iar abordarea sa este mult mai complexă și aplicativă în ultima perioadă.

Investițiile în dezvoltarea capitalul uman, presupun o schimbare conceptuală majoră de dezvoltare și atinge a obiectivelor firmei. Acest lucru evidențiază capacitatea ființei umane de adaptabilitate în gândire și comportament ca urmare a mediului competitiv în care trăiește.

Din acest motiv, învățarea și socializarea constituie componentele de bază ale procesului de dezvoltare umană care are la bază formarea sentimentelor și atitudinilor, dezvoltarea gândirii și adaptarea comportamentului.

În ultima perioadă, conceptul de dezvoltare umană și-a lărgit aria de influență, apărând astfel conceptul de dezvoltare umană durabilă (DUD).

Această nouă abordare reliefează capacitatea oamenilor de perfecționare a mecanismelor piețelor de capital în scopul creșterii bunăstării populației (sănătate, educație, condiții de trai).

Acest lucru trebuie analizat printr-o transparență totală a hotărârilor instituționale în scopul renașterii încrederii în deciziile sociale și politice, promovării unei economii de piață sănătoase și competitive, respectării statului de drept.

Indicele dezvoltarii umane (IDU)

Pentru a crea o imagine clară a progresului economico-social al unei societăți, s-au adoptat mai multe metode de analiză, însă cea mai evidentă este cea dezvoltată în primul Raport al dezvoltării umane de către Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) din 1990.

Cu toate că metoda de calcul a Indicelui dezvoltării umane a suferit mici modificări în timp, este elocvent atât pentru o analiză comparativă privind nivelul de dezvoltare a unor țări sau regiuni cât și pentru a furniza informații specifice fundamentării strategiilor de investiții viitoare.

În gândirea economică și sociologică din ultimii ani se observă o lărgire a conceptului de dezvoltare umană, spre dezvoltarea umană durabilă. Aceasta înseamnă exprimarea largă a opțiunilor și utilizarea capacităților oamenilor, ca urmare a modelării capitalului uman, astfel încât oamenii să fie capabili să contribuie la satisfacerea necesităților generațiilor prezente, fără să compromită satisfacerea necesităților generațiilor viitoare.

Noțiunea de durabil este necesar a fi asociată noțiunii de dezvoltare umană, deoarece creșterea este, de regulă, asociată numai cu crearea de capital fizic nou, considerațiile privind durabilitatea fiind ignorate.

Astfel, se evită abordarea defectuoasă a procesului economic și se ia în considerare corelația dintre creșterea economică și formarea capitalului uman, având drept complement protecția mediului.

O aprecierea a evoluției indicelui dezvoltării umane în România reflectă o dinamică oscilantă, fără variații majore de la un an la altul. În perioada 1994-1996 a avut loc o îmbunătățire a nivelului dezvoltării umane, urmată de o descreștere, astfel că în anul 1999 s-a ajuns la valoarea anului 1995.

Pe lângă această evoluție deloc satisfăcătoare, nivelele atinse reflectă un grad de dezvoltare modest, mai ales în contextul intențiilor ferme ale României de aderare la Uniunea Europeană. La valorile relativ reduse ale indicatorului a contribuit în primul rând scăderea PIB și implicit a PIB/locuitor.

Influența evoluției celorlalți factori a fost nesemnificativă, datorită faptului că între 1995-1998 speranța de viață la naștere a rămas la aceleași valori scăzute (69 de ani), iar inidicele educației a înregistrat o ușoară creștere, pe baza creșterii gradului de cuprindere în învățământ (tabelul 2.2)

O abordare comparativă a gradului de dezvoltare a resurselor umane confirmă poziția modestă pe care o ocupă țara noastră într-un eventual clasament al țărilor europene. Se impune de la început precizarea că toate țările dezvoltate din Europa aveau în anul 1995 valori ale IDU de peste 0,9, valoarea maximă fiind în Franța (0,946), iar minima în Luxembourg (0,9).

Dacă se iau în considerare și celelalte țări dezvoltate neeuropene (Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă, SUA), se stabilește un nou lider, țara cu cel mai ridicat nivel al dezvoltării umane fiind Canada (0,960).

Din cele prezentate este evident faptul că țara noastră trebuie să facă eforturi deosebite pentru apropierea nivelului acestui indicator de cele ale țărilor membre ale Uniunii Europene. Aceste eforturi trebuie să se canalizeze în primul rând pe aspectele economice, care să determine creșterea semnificativă a produsului intern brut, dar și pe îmbunătățirea stării de sănătate a populației, concretizată în creșterea duratei medii a vieții.

1.3.3 Calitatea vieții și structura ei

Acest concept evaluativ asupra calității vieții este unul preponderent nou în domeniul științelor socio-umane, el făcându-și apariția undeva prin partea a doua a secolului XX, când a reușit să definească mai clar raportul dintre aspirațiile ființei umane și condițiile vieții reale.

Pornind de la originile acestui concept de „calitate a vieții”, acesta are o evoluție istorică exponențial determinată de condițiile economice și sociale ale fiecărei perioade de evoluție.

Analizând studiile de specialitate, progresul social este evaluat prin nivelul calității vieții, aspect ce reflectă nivelul de trai al existenței umane.

Relația de interacțiune între caliatea vieții și progresul social este una duală deoarece îmbunătățirea calității vieții este condiționată de o dezvoltare economică durabilă iar asigurarea unui nivel ridicat calității vieții duce la accelerarea progresului social.

Așadar, putem defini calitatea vieții ca fiind „ansamblul elementelor care se referă la condițiile fizice, starea economică socială, culturală, politică, de sănătate etc. în care trăiesc oamenii, conținutul și natura activităților pe care aceștia le desfășoară, caracteristicile relațiilor și procesele sociale la care participă, bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, stilurile de viață, evaluarea împrejurărilor și rezultatele activităților desfășurate, stările subiective de satisfacție/ insatisfacție, fericire, frustrare etc.”

Acesta este motivul pentru care politicile dezvoltării sociale și umane durabile în concordanță cu creșterea nivelului calității vieții, au o dublă implicare:

curativă ce-și doresc eradicarea sărăciei, poluării, prejudecăilor și intoleranțelor politice, religioase, etnice etc;

constructivă care se referă la făurirea unui cadru socio-uman durabil și de calitate.

Conceptul de calitate a vieții are o latură obiectivă care face referire la condițiile obiective în care viața umană se construiește, cât și o latură subiectivă în care fiecare individ își determină nivelul de trai analizându-și: nivelul de fericire, satisfacție profesională, împlinire spirituală sau materială, etc.

Acest concept analizează totalitatea factorilor care contribuie la integrarea și dezvoltarea spirituală, biologică și socială a omului, la împlinirea materială și spirituală a acestuia, la realizarea unui om echilibrat în consonanță cu cerințele societății.

Pentru realizarea unei evaluări a calității vieții, se utilizează o serie de indicatori de stare și de evaluare a mediului social-economic, astfel:

indicatori de stare: mediul ambiant, starea demografică, relațiile interpersonale, condițiile de muncă oferite, etc.;

indicatori de evaluare: a nesităților, aspirațiilor, stării de sănătate, nevoii de educație, puterea de cumpărare, etc.

Toți acești indicatori se bazează pe evaluări făcute în raport cu situații reale prezentate și nu în funcție de modul de ajungere la acestea.

De o importanță majoră în analiza calității vieții sunt indicatorii economici chiar dacă aceștia furnizează informații decât la nivel general, nu direct privind calitatea vieții. Un exemplu în acest sens sunt cheltuielile publice pe cap de locuitor care nu oferă informații asupra calității educației, sau cheltuielile direcționate procesului de pregătire a unui număr de studenți ce-i revin unui cadru didactic care nu oferă informații despre carcaterul formativ al procesului de învâțământ.

Pentru o mai bună edificare asupra conceptului de calitate a vieții trebuie dezbătute caracteristicile componente ale acestuia, astfel:

calitatea mediului ambiant este analizată prin prisma analizei mediului natural, nivelului poluării, confortului urbanistic, modului de protejare a resurselor naturale fundamentale existenței umane (aerul, apa, solul);

starea demografica analizează evoluția vieții de familie, balanța dintre creșterea numărului populației și nivelul dezvoltării economice a societății;

calitatea condițiilor de muncă reflectă modul de folosire a resurselor de muncă, numărul de locuri de muncă, nivelul de pregătire, respectarea codului muncii;

puterea de cumpărare analizată în funcție de cantitatea de bunuri economice ce pot fi achiziționate în raport cu veniturile reale ale populației.

Toate aceste componente concură la faptul că omul este o ființă socială, el a creat societatea iar aceasta trebuie să-i asigure o devoltare umană durabilă și o evoluție optimă prin „procesul de lărgire a evantaiului de posibilități oferite indivizilor: să trăiască mult și în sănătate, să fie instruiți și să dispună de resursele necesare unei vieți convenabile”.

În concluzie, cheia realizării unui nivel ridicat al calității vieții este realizarea unei economii bazată pe o piață liberă iar acest lucru este posibil prin renașterea omului „ca homo economicus și homo moralis” regăsindu-și astfel adevărata sa condiție existențială într-o lume civilizată.

CAPITOLUL II – ANALIZA NECESITĂȚII INVESTIȚIILOR ÎN EDUCAȚIE ȘI DEZVOLTAREA UMANĂ DURABILĂ

2.1 NEVOIA DE INVESTIȚII

La nivelul Uniunii Europene, începând cu anul 2000 s-a pus bazele unui proiect ambițios strategic privind realizarea unor investiții majore în procesul de educare și dezvoltarea umană durabilă a forței de muncă.

Resursa umană denumită „ultima resursă” de Banca Mondială se dovedește a fi singura și cea mai prețioasă resursă în rezolvarea crizei dintre om – mediu – dezvoltare. Ea generează cunoștințe și informații care constituie resursele inepuizabile pentru dezvoltarea economică.

În acest sens, la Lisabona, în februarie 2002 Consiliul European a elaborat un program de lucru detaliat pe obiectivele sistemului de educație având ca scop primordial „folosirea cât mai eficientă a resurselor”.

Statele membre ale Uniunii trebuie să realizeze că cea mai eficientă și mai competitivă economie din lume este cea bazată pe cunoaștere.

Totodată, Consiliul „subliniază că viitorul economiei (și al societății) europene va depinde de calificările cetățenilor ei și că acestea, la rândul lor, au nevoie de o actualizare continuă, caracteristică societății cunoașterii.

Educația și dezvoltarea umană durabilă a cetățenilor vor contribui ca elemente determinante în procesul de creștere și dezvoltare a economiei, competivității, creștrii numărului locurilor de muncă, activării spiritului de responsabilitate civică a fiecăruia dintre noi.

Pentru realizarea acestui lucru nu este suficient doar realizarea aspectului investițional în educație și formare ci și administrarea resurselor cât mai eficient, atât în sistem de stat cât și privat.

Importanța investițiilor în educație și dezvoltarea umană durabilă a fost întru totul recunoscute deoarece acestea „generează beneficii atât pentru persoanele private cât și pentru societate, comparabile chiar cu investițiile în capitalul fizic”, contibuind astfel la creșterea productivității.

În ultimele decenii, în mediile de afaceri ale statelor occidentale, companiile au preluat mult din sarcinile statului și au găsit alternative viabile pentru creșterea productivității prin investiții în sistemele educaționale, prin organizarea diferitelor forme de pregătire/instruire, dotarea cu laboratoare sau ateliere pentru formarea personalului, oferind burse sau chiar construind școli cu diferite forme de pregătire.

În țara noastră, în ultimii zece ani companiile multinaționale și cele autohtone au realizat importanța investiției în educarea și dezvoltarea umană durabilă a personalului.

Cine investește în educarea și formarea personalului poate atinge trei obiective profitabile: notorietatea mărcii reflectată printr-o imagine bună în piață; eficacitatea managementului resurselor umane prin recrutarea și fidelizarea angajaților; iar în domeniul marketing-ului, investind în formarea de noi specialiști.

Formele alternative de investiție în educație sunt din ce în ce mai actuale, mai dinamice. Astfel, concursul FameLab, una dintre inițiativele British Council unde copii cu abilități de comunicare în domeniul științei sunt încurajați să și le dezvolte, este susținut financiar de Orange; un alt exemplu este inițiativa companiei Microsoft Romania de a finanța programul „Comunitate și diversitate” care susține conferințe în scopul consolidării și dezvoltării spiritului civic.

Educația joacă un rol important în dezvoltarea capitalului uman. Competitivitatea și dinamismul pieței sunt două probleme cu care Uniunea Europeană se confruntă în ultima perioadă. S-a creat o breșă evidentă între productivitatea dintre Uniunea Europeană și Statele Unite, unde, cea din urmă, reușește să atragă mai multe talente. Pentru a înclina balanța în favoarea Uniunii se impune luarea de măsuri urgente pentru a combate acest exod prin dezvoltarea științei și tehnologiei, domeniul cel mai afectat la această dată.

Acest lucru devine posibil prin „asigurarea unui număr suficient de oameni de știință și ingineri, consolidarea cercetării la nivel universitar și actualizarea constantă a forței de muncă științifice, cât și a nivelului educațional general al populației apte de muncă, precum și intensificarea activităților de educație permanentă”.

În concluzie, investițiile în procesul educațional și dezvoltarea umană durabilă sunt necesare deoarece ele ne ajută să ținem pasul cu schimbările tehnologice și productivitatea avansată în toate sectoarele de producție și servicii.

2.2 NEVOIA DE FORMARE ȘI DEZVOLTARE UMANĂ DURABILĂ

Calea spre un model ocupațional bazat pe criterii de eficiență, competență și performanță se anunță deosebit de anevoioasă. Dar ea trebuie parcursă, chiar dacă pe traseu vor exista multe probleme amplificate, uneori într-un mod destul de dramatic, de acutizarea șomajului, de dezechilibrele dintre cerere și ofertă, de inflația care riscă să afecteze stabilitatea macroeconomică.

Descentralizarea și conferirea unei oarecare autonomii funcționale agenților economici, au incitat libera inițiativă, dar nu întotdeauna în sens constructiv. Mentalitățile și atitudinile oamenilor nu se pot schimba de azi pe mâine, iar pericolele de instabilitate sunt văzute în general, de unii ca perioade de maximă profitabilitate. Inserția structurilor concurențiale de piață s-a făcut pe structuri psihoatitudinale, care au făcut ca anumita categorii ale populației să fie practice incapabile să vadă în mecanismul economiei de piață mai mult decât un gen de „capitalism sălbatic” în care specula, furtul și corupția fac casă bună cu dorința unora de a se îmbogăți peste noapte.

În România, structurile concurențiale specifice unei economii de piață, sustenabilă, încearcă să-și facă loc și să constituie una dintre cele mai mari oportunități pentru investiții.

Nevoia de formare și dezvoltare umană durabilă este resimțită atât la nivelul fiecărui individ (în funcție de capacitatea fiecăruia de percepție a realității), cât și la nivelul agenților economici interesați în armonizarea profilelor ocupaționale și de calificare.

Pe fondul unor puternice distorsiuni în sistemul de valori și în comportamentul oamenilor, interesul pentru formare și dezvoltare umană durabilă, element esențial în derularea investițiilor educaționale, a cunoscut un drum plin de obstacole.

Aceste schimbări de fond în economie au reiterat nevoia de noi profesii, de noi modele de producție și consum. Ideal ar fi fost să trecem de la o economie centralizată direct la o economie de piață sustenabilă, lucru realizabil numai dacă resursa umană ar fi fost pregătită pentru așa ceva.

Drumul parcurs de România până în prezent a avut un impact semnificativ asupra structurilor ocupaționale și de calificare și, implicit, asupra celor motivaționale și atitudinale, cu efecte directe asupra cererii educaționale.

Din perspectiva dezvoltării durabile a resursei umane într-o întreprindere, principalele probleme trebuie focalizate pe:

menținerea activă a capitalului uman prin prevenirea uzurii cunoștințelor (fiind astfel antrenate valențele perfecționării profesionale);

creșterea nivelului de calificare a personalului existent prin perfecționare și motivare corespunzătoare dezvoltării și manifestării potențialului uman;

evitarea tensiunilor și neînțelegerilor dintre oameni, facilitându-se astfel dialogul interuman și comunicarea.

Climatul general care domnește într-o organizație este un element esențial pentru menținerea unei atmosfere deschise , bazată pe încredere și pe dorința de ajunge la un consens.

Potențialul creativ uman conturează astfel tot mai mult fizionomia societăților care evoluează pe coordonatele economiei cunoașterii.

Procesele de inovare și de difuzare a rezultatelor cunoașterii devin tot mai semnificative datorită noilor descoperiri în domeniul tehnologic (noi materiale, computerele, roboții industriali, telecomunicațiile, etc.).

Acumularea de cunoștințe se dovedește astfel imperios necesară. Aceasta se poate face apelând la numeroasele surse care au în vedere, în principal:

experiența profesională;

mijloacele de informare cu accent deosebit pe mass-media (cititul cărților, ziarelor, revistelor sau vizionarea televizorului, etc.);

instruirea și mobilitatea profesională.

Oamenii, asemenea materiilor prime din sistemele productive, sunt „modelați prin sistemele educaționale de formare astfel încât ei să devină, pe cât posibil, mai flexibili și mai performanți într-un mediu economic și social aflat într-o continuă schimbare”.

Acest lucru depinde de motivația pentru instruire și de interesul pe care-l stârnește oferta educațională indivizilor.

Analizând teoria motivației lui Abraham Maslow, se evidențiaează foarte clar „ierarhia trebuințelor umane” pornindu-se de la următoarele premise:

comportamentul uman este direcționat de acele nevoi care nu sunt satisfăcute;

niciodată omul nu este mulțumit pe deplin: odată satisfăcute unele trebuințe, altele își fac apariția;

există o anumită ordine în apariția și satisfacerea nevoilor, în linii mari aceeași pentru toți oamenii;

în general, nesatisfacerea unor nevoi de nivel inferior implică apariția celor aparținând nivelurilor superioare.

Aceste constatări au condus la identificarea și experimentarea unui sistem ierarhizat, multi-nivelar al nevoilor umane, așa cum este prezentat în figura 2.2.1.

Figura 2.2.1 – Sistemul nevoilor umane

După cum se poate observa, „urcarea” scării trebuințelor se face firesc, din treaptă în treaptă, de la nivelurile inferioare spre cele superioare, pe măsură ce nevoile sunt satifăcute într-o anumită măsură, specifică nu numai unei societăți date ci și fiecărui individ în parte.

De aici rezultă că procesul satisfacerii nevoilor umane nu se desfășoară nicidecum automat. Se poate întâmpla ca, în anumite cazuri, nivelurile superioare (mai ales ultimele două), să nu fie deloc atinse, cu urmări care pot fi ușor anticipate (de exemplu, oamenii care „nu mănâncă pentru a trăi, ci trăiesc pentru a mânca”), sau la fel de bine nesatisfacerea repetată a trebuințelor de nivel superior poate cere, în compensație, satisfacerea exagerată a nivelurilor inferioare (de exemplu, refugiul în gastronomie, sexualitate, pentru a suplini lipsa securității psihice sau singurătatea).

Totodată, cu cât nivelul de dezvoltare umană durabilă a unei societăți este mai scăzut, cu atât satisfacerea trebuințelor de nivel inferior este mai importantă. În aceste condiții, apelul la „dezvoltarea de sine” și, nota bene, chiar la valorile fundamentale (cum ar fi cele de libertate sau democrație), este adesea, inutil, iar controlul satisfacerii nevoilor elementare capătă importanță politică (a se analiza importanța acordată de toate guvernele post-revoluționare controlului, prin pârghii financiare, asupra veniturilor și cheltuielilor populației sau activităților firmelor).

Pe de altă parte, au existat numeroase situații care au demonstrat faptul că, cel puțin pentru un timp, nevoile de nivel inferior au putut fi „suprimate”, manifestându-se, din plin, cele de nivel superior, unde mulți oameni de literatură, artă, știință, etc. au creat în ciuda condițiilor materiale precare, a bolii și a durerii.

Astfel, utilitatea acestei teorii nu poate fi pusă la îndoială pentru dezvoltarea investițiilor în procesul educațional. Construirea mediului și desfășurarea procesului educațional, trebuie să răspundă nevoilor reale și exprimate ale omului, pornind de la cele fiziologice până la facilitarea integrării lui în grupuri sociale adecvate cu posibilități de autorealizare.

Analizând procesul de determinare umană prin „teoria celor doi factori” a lui Frederick Herzberg, așa cum este prezentat în figura 2.2.2, constatăm că prezența unor obiecte, persoane, sări sufletești, etc., produc satisfacție, după cum absența lor produce insatisfacție. Herzbert, analizând nivelul de efort depus de diferite persoane în procesul muncii, a ajuns, însă , la concluzii foarte interesante:

în general, oamenii depun în procesul muncii cam 75% din capacitatea lor totală de efort;

există factori „de întreținere” care contribuie la menținerea acestui nivel de efort, a căror prezență (sau absență) produce mai ales insatisfacție;

există alți factori „motivatori” care determină depășirea acestui nivel de efort, a căror prezență (sau absență) produce mai ales satisfacție.

Figura 2.2.2 – Analiza pragului de efort

Deci, s-a constatat existența a doi factori determinanți în obținerea motivației umane:

de întreținere: salariul, relațiile la locul de muncă, condițiile de muncă, modalitățile de supervizare și control, politica generală a organizației;

motivatori: munca în sine, rezultatele obținute, recunoașterea meritelor, deținerea de responsabilități, creșterea și dezvoltarea personală.

Pentru a obține un efort constant și de bună calitate, precum și performanțe deosebite, treebuie înlăturați factorii care produc insatisfacție, prin crearea unui mediu relațional proprice dezvoltării performanțelor individuale.

Activitatea de educare este, prin ea însăși, motivantă dacă răspunde capacităților, nevoilor, intereselor și experienței educabilului. Este cunoscut faptul că elevii obțin rezultate mai bune la disciplinele care-i interesează și pentru care dispun și de capacitățile necesare.

Recunoașterea meritelor este cheia procesului motivațional: pe de o parte, este condiția sine qua non a trecerii spre treptele superioare sau, în caz contrar, de tentativă de obținere a „recunoașterii” prin alte căi neconstructive.

Analiza nevoilor investiționale în educația generală și specifică a societății, a unor grupuri sociale, comunități și chiar personală coroborată cu studiul pieței de produse și servicii, devine prioritate absolută.

2.3 NECESITATEA PRODUSULUI EDUCAȚIONAL

Trebuie subliniat faptul că indivizii sunt, în același timp, emițători ai cererii educaționale, cât și principalii receptori ai informațiilor oferite de sistemele de formare. Indivizii sunt, așa cum se sugerează în abordările specifice marketingului educațional, „materia primă care aprovizionează aceste sisteme”.

Aplicarea principiilor marketingului mixt în domeniul investițiilor în educație, presupune o analiză distinctă a elementelor consacrate în modelul celor 5P:

Produsul educațional este relativ dificil de definit. Principalul consumator al unor astfel de produse este chiar firma, care poate recurge la:

producția proprie (cursuri de pregătire sau perfecționare organizate în interior);

producția de semifabricate (având în vedere facilitățile fiscale acordate în cazul inserției profesionale a tinerilor prin stagiile de formare alternative);

produsele finite (preluate fie din sistemul de învățământ, fie de pe piața muncii).

Prețul produsului educațional este evidențiat și în țara noastră, mai ales la nivelul superior al pregătirii individului, prin varietatea largă a învățământului de stat și privat.

Locul de plasare a produselor educaționale în formare este reprezentat atât de instituțiile tradiționale de învățământ, cât și de o serie de instituții specializate în aplicarea diferitelor programe legate de adaptarea profesională.

Promovarea presupune găsirea celor mai adecvate metode de publicitate, la târguri, expoziții unde se pot populariza cu ușurință noile tehnologii educaționale.

Personalul are în vedere calitatea colectivului de cadre formatoare de educație, constituind și etalonul performanțelor individuale în formarea profesională.

Așadar, dacă în societățile preindustriale și industriale accentul era pus pe factorii clasici de producție, în „economia cunoașterii” trebuie redescoperite valențele calitative ale factorului uman, necesitatea produsului educațional.

Calitatea ofertei educaționale, constituită într-un reper important în formularea cerințelor individuale de instruire, este strict determinată de nivelul investițiilor în educație corelat cu nivelul de percepție a schimbărilor induse de tranziția la economia de piață. Așadar, nu de puține ori, absența unui P (de exemplu, a promovării produselor educaționale prin mass-media), constituie o barieră semnificativă în manifestarea interesului pentru educație și dezvoltare umană durabilă.

Așa cum pe piața bunurilor și serviciilor reclama are virtuți de necontestat, atât în planul informării cât și în cel al efectului de persuasiune pe care îl are asupra consumatorului, tot așa individual care nici măcar nu știe despre existența unor oferte educaționale, nu va manifesta nici un interes față de aceasta.

Un exemplu în acest sens este cel al Universității Politehnice București, unde, cel puțin în primii ani după 1990, deși s-au făcut eforturi majore pentru modernizarea conținutului procesului de formare, slaba promovare era considerată cauza reducerii drastice a procentului de înscriere a candidaților la profilurile tehnologice.

Un model în acest sens poate fi dat de SIVECO România SA când la Târgul WorldDidac organizat în 2008 în Basel, Elveția a reușit să adune 423 de expozanți din 31 de țări promovând cel mai nou produs educațional prin utilizarea IT în învățământ care a avut ca rezultat creșterea interesului elevilor în a învăța prin soluțiile de eLearning. Contribuția companiei SIVECO România SA „în procesul de informatizare a educației din România a fost premiat cu European IT Excellence Award 2008, la categoria Independent Software Vendors – Vertical Market”.

Oamenii trebuie să învețe, să profite de fiecare produs educațional atât înainte de a pătrunde pe piața muncii, la școală, parcurgând diferite niveluri de instruire specifice sistemului formării profesionale, cât și după aceea, adaptându-se, prin diferitele subsisteme specifice educației permanente, cerințelor tot mai complexe ale dinamicii dezvoltării economiei mondiale.

CAPITOLUL III – IMPACTUL INVESTIȚIILOR ASUPRA SISTEMULUI DE FORMARE ÎN ROMÂNIA

-STUDIU DE CAZ-

3.1 OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

Cercetarea de față evidențiază relația de interdependență dintre nivelul de pregătire și posibilitatea integrării mai ușoare pe piața muncii, rezultatul arătând că persoanele cu studii au șanse de angajare mai ridicate decât cele fără studii.

Lucrarea subliniază importanța investițiilor în educație și contribuția acestora la dezvoltarea umană durabilă în concordanță cu dezvoltarea socio-economică a unei țări la un anumit moment dat.

Analiza se axează, în principal, pe sistemul educațional, de formare și adaptare profesională, dar vizează și rolul statului în acest demers care este roata motrice a unei dezvoltări umane durabile într-o economie de piață sustenabilă.

Analiza s-a axat în principal pe sistemul educațional, de învățământ, dar a vizat și rolul statului în acest demers care este roata motrice a unei dezvoltări umane durabile într-o economie de piață sustenabilă.

Evoluția economică a României din ultimii ani, mai ales încercarea dură de a parcurge perioada de criză prin măsuri extreme, m-a îndemnat să analizez șansele de câștiguri ale tinerilor proaspăt ieșiți de pe băncile facultăților, nivelul de instruire și mobilitate a acestora într-un mediu plin de riscuri și incertitudine precum și indicele de dezvoltare umană ca indicator principal al nivelului de dezvoltare economico-socială al unei societăți.

Principalele obiective ale cercetării urmăresc importanța investițiilor în procesul educațional, în formarea omului adaptat la cerințele economice ale pieței, analizând următoarele aspecte:

examinarea modului în care câștigurile sporesc cu o rată de creștere direct corelată cu nivelul de instruire și pregătirea profesională;

verificarea faptului dacă alegerea locului de muncă este un instrument determinant pentru instruirea și mobilitatea resurselor umane;

cunoașterea abilităților și caracteristicilor genetice de dezvoltare ale ființelor umane pot aduce venituri suplimentare;

analiza randamentului economic al investiției în capitalul uman în funcție de lungimea fluxului de venituri;

depistarea factorilor care contribuie la stabilirea indicelui dezvoltării umane în concordanță cu nivelul de dezvoltare economico-socială a unei țări.

Ipotezele cercetării au la bază următoarele premise:

amortizarea costurilor de investiție din perioada de pregătire ar fi realizată mai târziu, „valoarea economică” a persoanei instruite crescând odată cu vârsta până la un randament maxim, ulterior înregistrându-se un ușor regres;

persoanele mai tinere schimbă mai des locurile de muncă și beneficiează de mai multă pregătire școlară și pregătire la locul de muncă decât persoanele mai vârstnice;

persoanele mai capabile beneficiează de mai multă educație și alte tipuri de pregătire profesională decât celelalte;

în cazul femeilor, se scontează că, de regulă, ele vor urma mai puțini ani de școlarizare decât bărbații și implicit vor avea un randament mai scăzut;

poziția României din punctul de vedere al ierarhiei mondiale efectuate în raport cu indicele dezvoltării umane reliefează nivelul potențialului educațional real de dezvoltare economico-socială.

3.2 METODOLOGIA ȘI INSTRUMENTELE UTILIZATE

Metodele, tehnicile și instrumentele de cercetare folosite sunt următoarele:

Analiza de tip cost-beneficiu – modelul tradițional de abordare a investiției în capitalul uman;

Instruirea și mobilitatea – modelul de alegere multicriterială;

Rata de recuperare a investițiilor în capitalul uman – analiza randamentului economic al investiției în capitalul uman;

Indicele de zvoltării umane – analiza indicatorilor dezvoltării umane durabile;

Analize comparative, sondaje și metode statistice.

3.2.1 Analiza de tip cost-beneficiu – modelul tradițional de abordare a investiției în capitalul uman.

Acest model de analiză reclamă o abordare riguroasă atât a costurilor cât și a beneficiilor corespunzătoare unei investiții, în special în formarea capitalul uman.

Pentru a evidenția efectul investiției în educație asupra veniturilor se utilizează modelul profilurilor vârstă – câștiguri, exemplificând-se pe cazul unui individ care urmează să decidă dacă va investi sau nu în continuarea studiilor în învățământul universitar.

Din punct de vedere economic, analiza costurilor vizează costurile directe (școlarizare, rechizite, manuale) și costurile indirecte, cele de oportunitate (care relevă posibilele câstiguri pe care individul le-ar fi obținut dacă nu ar fi continuat procesul de formare și s-ar fi integrat pe piața muncii).

Deoarece se dorește obținerea de capital uman educațional, individul respectiv va lua în calcul atât costurile prezente, presupuse de continuarea studiilor cât și câstigurile viitoare posibil de realizat. Acest gen de abordare este prezentat în figura 3.2.1.1, unde este reprezentat grafic profilurile vârstă – câștiguri specifice economiei americane, o economie în care s-a înregistrat tendința ca o generație să câștige mai mult decât cea precedentă.

Figura 3.2.1.1 Profilurile vârstă – câștiguri specifice economiei americane în funcție de anii de instruire

Pe axa orizontală este prevazută vârsta (între 18 si 65 ani), iar pe axa verticală câstigurile anuale. Astfel, s-a remarcat că pentru fiecare categorie de vârstă, venitul mediu al persoanelor cu nivel superior de pregătire (număr de ani de școlarizare) este mai mare.

Decizia de a investi în capitalul uman este sugestiv reprezentată în figura 3.2.1.2, unde zona H reprezintă profilul câstigurilor corespunzătoare deciziei de a nu fi continuate studiile, ci să se angajeze imediat după terminarea liceului, pe un post relativ necalificat, pentru care capitalul său uman este adecvat.

Figura 3.2.1.2 – Analiza cost –beneficiu în cazul deciziei individuale de a investi în capitalul uman

Zona C reprezintă profilul câstigurilor posibile de obținut în cazul în care se ia decizia să se continue studiile (să se urmeze o facultate cu durata studiilor de 4-5 ani) înainte de a intra pe piața muncii, pentru a se specializa într-un anumit domeniu și a-și asigura o viață normală și decentă.

Observăm astfel că zona 1 C reprezintă costurile directe, reprezentate ca venituri negative generate de continuarea studiilor. În cadrul acestor costuri directe vom regăsi și costul net al educației dacă se elimină valoarea consumului frecventării unei școli (respectiv, satisfacția consumatorului de servicii educaționale). Zona 2 H reprezintă costurile indirecte (numite și de oportunitate), respectiv câstiguri/venituri pe care le-ar fi realizat dacă nu ar fi

continuat studiile și s-ar fi angajat, la terminarea liceului.

Astfel, rezultă că:

Zona 3 C arată cât venit suplimentar este posibil să-l realizeze individul respectiv pe tot parcursul vieții active (Vt), ca urmare a obținerii unei diplome universitare, comparativ cu cel aferent obținerii diplomei de bacalaureat.

Pentru ca individul să poată decide rațional din punct de vedere economic, va trebui să compare costurile totale ale educației Cted cu veniturile totale (Vt), dar se ridică problema orizontului de timp (timp limitat la cei 4-5 ani, cât a urmat o facultate și toată perioada vieții active, pe parcursul careia obține venituri suplimentare), fiind necesară o actualizare a valorii costurilor și beneficiilor viitoare legate de continuarea studiilor.

Această nevoie de actualizare ține de preferința temporală în sensul că, costul de dobândire a capitalului uman este considerat ca și venit pierdut la momentul respectiv, iar posibilitatea de a câstiga mai mult este de domeniul viitorului (după ce dobânziște diploma de licență).

De cele mai multe ori, dacă li se oferă efectiv posibilitatea de a alege, majoritatea oamenilor optează pentru venituri prezente, nefiind dispuși să plătească costul amânării (având o percepție doar a perspectivei imediate sau pe termen scurt), chiar dacă veniturile suplimentare, de mai târziu, ar fi consistente.

Posibil ca o astfel de mentalitate să fie și consecința lipsei de educație economică, a unui mod de gândire economic adecvat. Evident că există și indivizi dispuși să câstige mai puțin acum, în schimbul șansei de a recupera mai târziu.

3.2.2 Modelul de alegere multicriterială

Modelul se bazează pe analiza corelației dintre nivelul de instruire și gradul de mobilitate ale resursei umane. Așa cum s-a analizat în modelul anterior unde s-a încercat o analiză a raportului dintre costurile și beneficiile unei investiții în procesul de formare a individului, prin acest model de alegere multicriterială, se încearcă evidențierea relației dintre instruire și mobilitate.

Așadar, individul poate face, în general, următoarele tipuri de alegere prezentate în figura 3.2.2.1, astfel:

Figura 3.2.2.1 Modelul de alegere multicriterială

Astfel, dacă introducem următoarele variabile:

Y1i = 1 – dacă individul i se instruiește;

Y1i = 0 – dacă individul i nu se instruiește;

Y2i = 1 – dacă individul i este mobil;

Y2i = 0 – dacă individul i nu este mobil;

atunci rezultă că putem scrie următoarele tipuri de funcții de probabilitate:

P11i = P{Y1i = 1,Y2i = 1} – se instruiește și este mobil;

P10i = P{Y1i = 1,Y2i = 0} – se instruiește și nu este mobil;

P01i = P{Y1i = 0,Y2i = 1} – nu se instruiește și este mobil;

P00i = P{Y1i = 0,Y2i = 0} – nu se instruiește și nu este mobil;

Deducem, în acest fel, următoarele ecuații de interdependență:

O ecuație pentru procesul de instruire:

Y1i* = B’xi

O altă ecuație pentru procesul de mobilitate:

Y2i* = Y’zi

O ecuație pentru dependența proceselor de instruire și mobilitate:

Y12i* = δ

unde: xi – vector al posibililor factori de influență a deciziei unui individ i de a se instrui;

zi – vector al posibililor factori de influență a deciziei unui individ i de a-și schimba slujba;

B,Y – vectori ai parametrilor ce pot fi estimați;

δ – parametru ce trebuie estimat.

Trebuie remarcat faptul că estimarea parametrilor nu premite o interpretare directă a rezultatelor, creșterea și descreșterea variabilelor legate de instruire și mobilitate fiind dependente de modificările ce pot surveni în situația luată ca bază de comparație.

Pentru exemplificare se analizează corelația dintre instruire și mobilitate prin intermediul a trei variabile: vârstă, număr de ani de școlarizare și durata angajări la ceeași firmă.

În figura 3.2.2.2 se ilustrează corelația existentă între mobilitate și vârstă, fără a ține cont de variabilele care evidențiază numărul de ani de școlarizare și durata angajări la ceeași firmă.

Figura 3.2.2.2 Estimarea relației simple dintre vârstă și mobilitate

Se poate observa declinul pronunțat, aproape abrupt al curbei care ilustrează această corelație. Se apreciază că, de regulă, un tânăr de 20 ani este de cel puțin zece ori mai dornic de schimbare decât o persoană de 60 ani.

Această corelație este pusă în evidență, în special, de lucrările de profil din SUA, unde populația are un grad de mobilitate mai înalt poate și datorită structurării mentalităților și atitudinilor, clădite pe un mixt cultural format în cadrul unei evoluții istorice mai inedite.

Relația capătă un alt contur în condițiile în care se includ în analiză variabilele legate de numărul de ani de școlarizare (figura 3.2.2.3)

Figura 3.2.2.3 Estimarea relației existente între vârstă și mobilitate cu luarea în considerare a variabilelor legate de numărul de ani de școlarizare

În graficul de mai sus se evidențiază realația dintre mobilitae și instruire, remarcându-se faptul că, cu cât persoanele au un stoc de capital uman măsurat în ani de școlarizare mai mare, cu atât curba este mai abruptă. Astfel se reiterează complementaritatea dintre sistemul educației formale, legat de procesul formării profesionale și cel ce se desfășoară pe piața muncii prin adaptarea profesională a forței de muncă (acesta din urmă putându-se dovedi mai oportun, cel puțin din perspectiva „long life education”).

În acest context putem analiza și durata petrecută în aceeași firmă.

Figura 3.2.2.4 Estimarea relației existente între vârstă și mobilitate cu luarea în considerare a variabilelor legate de durata angajări la ceeași firmă

Modelul de corelare a mobilității cu durata angajării sugerează că mobilitatea este ceva mai înaltă la începutul perioadei de angajare după care, după primul an de angajare începe să scadă pentru a se stabiliza după circa 10 – 13 ani de angajare.

La începutul carierei profesionale mutarea de la o firmă la alta se poate dovedi, cel puțin până la un moment dat, benefică, atât din perspectiva încercării de a găsi cele mai avantajoase și cele mai bune condiții de muncă, cât și din accea a investirii în abordarea unor cât mai variate experiențe profesionale.

Acest model surprinde prin variabilele sale specifice, o serie de factori relevanți pentru procesul de dezvoltare a investițiilor în formarea profesională, evidențiând gradul de instruire și mobilitatea resursei umane.

Rata de recuperare a investițiilor în capitalul uman

Pentru a determina dacă investiția în capitalul uman se justifică, în literatura de specialitate se recomandă utilizarea unei rate de recuperare a investițiilor în capitalul uman notată cu r și care mai poate fi numită și randamentul economic al investiției în capitalul uman.

Pentru a analiza profitabilitatea acestui proces, trebuie ca r definit prin rata marginală de recuperare a investiției în capitalul uman să fie cel puțin egală cu rata marginală de recuperare a investiției în capitalul fizic.

Pornind de la premisa că investițiile educaționale sunt atât apanajul deciziei individuale cât și al organizației din care individul face parte, analiza beneficiilor economice ale acestui proces poate fi privită atât din perspectivă individuală cât și socială.

Pentru evidențierea profitabilității, costurile derulării unei investiții în educație, abordată individual sau social, notate cu i și rata de recuperare a investițiilor în capitalul uman notată cu r, trebuie să respecte următoarea relație:

De exemplu, dacă cineva poate împrumuta bani cu o dobândă i= 10% și poate să facă o investiție în capitalul uman care să conducă la r=15%, atunci este evident că decizia este profitabilă.

Dacă r < i atunci investiția nu este profitabilă și, ca atare, nu trebuie luată o astfel de decizie. Dacă cineva se confruntă cu o astfel de situație, având în vedere și o serie de investiții succesive în capitalul uman (cum ar fi cei patru ani succesivi de facultate), atunci va fi profitabil să se investească până cel mult în punctul în care r = i.

Investiția în capitalul uman este influențată distinct de o serie de factori care au în vedere:

lungimea fluxului de venituri;

costurile antrenate;

diferențele existente între câștigurile scontate a se obține.

Astfel r depinde de momentul în care se face investiția, adică de lungimea fluxului de venituri. În acest fel, putem evidenția faptul că dacă investiția în capitalul uman este făcută mai târziu de-a lungul vieții active atunci îi va corespunde o valoare netă prezentă mai mică și, implicit un r mai mic, întrucât vor rămâne mai puțini ani pentru persoana respectivă să beneficieze de pe urma acestei investiții.

Costurile constituie un alt factor determinant care influențează investiția în capitalul uman. Astfel, cu cât costurile aferente procesului educațional vor fi mai mici cu atât numărul persoanelor care vor considera că investiția în dezvoltarea capitalului uman va fi mai mare.

Un alt factor important îl constituie diferențele existente în mărimea veniturilor. Cu cât diferențele dintre câștigurile obținute de absolvenții de liceu și cei de la facultate sunt mai mari, cu atât va fi mai mare numărul celor care vor investi în continuare în capitalul uman, deci pentru a-și întregi formarea profesională. De aici derivă că educația este benefică, în primul rând, prin doza de credibilitate pe care o conferă deținerea unei diplome universitare, doză amplificată de prestigiul de care se bucură instituția de învățămân absolvită.

Astfel, unii patroni folosesc rezultatele obținute la absolvire și „marca de fabricație” (audiența și faima de care se bucură universitatea) ca pe un mijloc relativ ieftin pentru identificarea lucrătorilor susceptibili a obține performanțe superioare. Rezultatele bune pot deveni astfel „pașaportul” către ocuparea unui post cât mai bine plătit.

În schimb, persoanele cu un nivel inferior de pregătire sunt în dificultate pe piața muncii, nu neapărat datorită incapacității de a desfășura o anumită activitate, ci pentru că nu au calificarea necesară pentru a accede la un anumit statut social.

De aici rezultă că venitul suplimentar pe care scontează să-l obțină un student pentru fiecare an nou de studiu, venitul marginal al investiției în capitalul uman poate fi privit ca un indicator sugestiv pentru incitația și respectiv, înclinația marginală de a investi în educație și în dezvoltarea umană durabilă.

Indicele dezvoltării umane – analiza indicatorilor dezvoltării umane durabile

Indicele dezvoltării umane, furnizează o radiografie completă a nivelului de dezvoltare umană în țările lumii, o apreciere globală a progresului și diferitelor strategii ce au fost urmate de către state pentru realizarea bunăstării umane.

Prin analiza acestui indice se măsoară distanța relativă ce separă fiecare țară a lumii de obiectivele considerate a fi prioritare nu atât în prezent, cât mai ales în viitor, prin prisma: unei vieți lungi și sănătoase, a unui acces neîngrădit la dobândirea cunoștințelor și, nu în ultimul rând, a unui nivel al venitului care să asigure un standard de viață decent, care ar fi de preferat să se situeze la nivelul mediu mondial al PIB-ului pe locuitor.

Începând cu anul 1990 când a fost publicat primul raport „Human Development Report”, indicele de dezvoltare umană (IDU) se folosește tot mai mult pentru aprecierea nivelului general de dezvoltare economico-socială a unei țări.

Astfel, IDU are în compunere trei indicatori care fac referire la trei dimensiuni ale dezvoltării umane și anume:

Longevitatea – reliefată cu ajutorul speranței de viață;

Nivelul atins de cunoaștere – ilustrat cu indicatori de genul ratei de alfabetizare și numărul mediu de ani de școlarizare;

Standardul de viață – ca expresie a puterii de cumpărare a populației la un anumit moment dat.

Ca măsură a standardului de viață se folosește produsul intern brut pe locuitor, calculat la paritatea puterii de cumpărare în dolari SUA.

Fiecare componentă era cuantificată printr-un indicator specific, și anume: longevitatea era exprimată prin speranța de viață (Sv), cunoașterea prin rata de școlarizare sau gradul de alfabetizare a populației adulte (Sc) iar standardul de viață era reflectat prin Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor.

Acești indicatori respectă normele internationale și au fost stabiliți să oscileze în cadrul unor plaje minime si maxime, astfel:

speranța de viață: 25-85 ani;

rata de școlarizare: 0-100%;

gradul de alfabetizare: 0-100%;

PIB pe locuitor: 100-40000 USD.

Nivelul maxim al IDU este de 1,000.

Care este metodologia de calcul a IDU?

Mai întâi, fiecare indicator se calculează sub forma unui raport a doua diferențe, astfel:

 valoarea indicatorului țării respective – valoarea minimă

valoarea maximă – valoarea minimă

După aceea se determină nivelul agregat al gradului de pregătire sau educare prin ponderarea cu 2 a ratei de școlarizare și cu 1 gradul de alfabetizare, dupa care suma celor doi indicatori ponderați se împarte la trei.

La final, IDU se determină făcând media aritmetică a indicatorilor calculați, însumând valorile celor trei indicatori: longevitatea (Isv), cunoașterea (Isc) și standardul de viață IPIB pe locuitor, iar suma rezultată se împarte la trei.

Pe baza acestor indicatori puși la dispoziție de PNUD, vom determina IDU specifici anului 2009 pentru Romania, astfel:

speranța de viață (sv)               72,5 ani

rata de școlarizare (rș)            79,2%

gradul de alfabetizare (ga)        97,6%

PIB/locuitor                             9045 $

Modul de calcul:

;

;

;

Combinarea celor doi indicatori privind educația:

La final se calculează IDU.

Astfel, conform studiilor, „România s-a menținut în 2009 în categoria țărilor cu nivel ridicat de dezvoltare umană, ocupând poziția 63, dar a înregistrat un regres față de raportul precedent, când se afla pe locul 60, potrivit clasamentului realizat anual de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)” .

3.3 REZULTATE OBȚINUTE

3.3.1 Efectul investițiilor în educație asupra câștigurilor poate fi evidențiat prin analiza de tip cost-beneficiu.

Școlile și firmele sunt adeseori considerate ca surse de bază în procesul de dobândire a unei calificări. Unele tipuri de cunoștințe pot fi stăpânite mai bine dacă sunt corelate simultan cu practica, altele necesită specializări prelungite. De aici derivă corelația dintre procesul de educație, muncă și timp.

Obținerea unei anumite calificări este o decizie individuală și o preferință temporală. Pentru realizarea acestui lucru se solicită atât specializare cât și experiență și poate fi îndeplinit parțial de către firme și parțial de către școli.

În cazul ipotezei 1 enunțate, această tendință devine mai evidentă odată cu trecerea timpului, nivelul de pregătire și instruire crescând exponențial odată cu vârsta; de exemplu în domeniul juridic: calificarea începe de la școlile specializate în drept până la uceinicia în cadrul firmelor de avocați iar în domeniul ingineriei, de la școlile profesionale la dobândirea experienței la locul de muncă.

Aplicând ipoteza 3, medicii beneficiază de programe de pregătire ca rezidenți și, ulterior, ca interni, după câțiva ani de instruire concentrată în universitățile de profil, beneficiind astfel de mai multă educație și, implicit, mai mare perioadă de formare profesională. Un alt exemplu este cel al unui cercetător economist ce cheltuiește nu numai mulți ani în școli ci și o perioadă destul de mare de uceinicie pentru a stăpâni arta cercetării empirice și teoretice.

Pregătirea pentru obținerea unei calificări este atributul școlilor care se constituie în inițiatorul procesului de formare a resursei umane de calitate. Ulterior, firmele realizează valoarea acestora și contribuie la finalizarea sau perfecționarea pregătirii de profil.

Această relație de interdependență dintre școală ca furnizor principal și firmă ca beneficiar al produselor educaționale constituie liantul de bază al derulării investițiilor în procesul educațional.

În perioada 2008-2011 cheltuielile bugetare alocate pentru susținerea economiei naționale în România sunt prezentate în tabelul de mai jos, unde este subliniat faptul că învățământul a suferit un declin investițional de aproximativ 50% .

Investiții nete, pe activități ale economiei naționale

milioane lei prețuri curente

Sursa: http://www.insse.ro/cms/ro/content/anuarul-statistic-2012/ investiții 12.1 / vizitat 26.02 2014

Diminuându-se costurile de investiții în învățământ, cercetare și sănătate, putem afirma că și beneficiile reflectate în economia națională au înregistrat un regres.

La nivel internațional, populația școlară și cheltuielile publice pentru educație, în 2010/2011, se prezintă astfel:

Populația școlară și cheltuielile publice pentru educație, în 2010/2011

Sursa: http://www.insse.ro/cms/ro/content/anuarul-statistic-2012/ statistică internațională 23.31 / vizitat 03.03 2014

Raportându-ne la țările cu o economie de piață mai dezvoltată, se poate observa slaba finanțare a învățământul românesc, lucru ce denotă dezinteresul autorităților pentru educație și dezvoltare umană durabilă a forței de muncă.

Privind dintr-o altă perspectivă, analizând ipoteza 5 prin efectul proporționat al derulării investițiilor în procesul de dezvoltare umană durabilă, rezultă rata de ocupare a forței de muncă pe categorii de vârstă (figura 3.3.1.1), astfel:

Figura 3.3.1.1 – Rata de ocupare a forței de muncă, pe categorii de vârstă

Sursa: http://www.insse.ro/cms/files/Web_IDD_BD_ro/index.htm, O1.9/

vizitat 26.02 2014

Rezultă că media de vârstă cu procentul cel mai mare regăsit în piață este cea cuprinsă între 35-44 ani iar la polul opus se regăsește grupa 15-24 ani, perioadă dedicată preponderent acumulării de cunoștințe, educației.

„Beneficiile educației sunt cu mult superioare costurilor” afirma Androulla Vassiliou, comisar european pentru educație.

Considerând costurile directe și indirecte corespunzătoare acumulării de cunoștințe ca fiind câștiguri negative, putem afirma că, în următoarea perioadă până la pensionare, creșterile câștigurilor vor fi pozitive, amortizând pierderile acumulate inițial în perioada de formare.

Decizia de a investi în formarea individului, în educație este determinată de balanța costuri / câștiguri acumulate într-o perioadă dată.

Conform unui sondaj de opinie realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES în anul 2012 la cererea AUTORITĂȚII NAȚIONALE PENTRU SPORT ȘI TINERET, referitor la importanța școlii în percepția tinerilor din România, datele sunt următoarele (figura 3.3.1.2):

Figura 3.3.1.2 Importanța școlii

Sursa: IRES_ANST_Barometru tineret_Raport grafic si interpretari, 2012

Aproape jumătate dintre tinerii intervievați, în proporție de 49%, consideră că doar într-o oarecare măsură cunoștințele dobândite în cadrul unei instituții de învățământ răspunde nevoilor pieței muncii. Astfel, datele relevă faptul că plasarea pe piața muncii nu se face neapărat în funcție de școala absolvită sau cunoștințele primite, învățate în cadrul acesteia.

Situația este asemănătoare și sub aspectul formării culturii generale. Un procent de 51% dintre tineri consideră ca școala contribuie doar într-o oarecare măsură la acest lucru, restul cunoștințelor provenind din surse adiacente de informare.

Situația este similară și legat de pregătirea tinerilor pentru viață. 44% dintre cei chestionați cred că școala are o contribuție limitată în acest sens.

Pentru a schimba această stare, ar trebui canalizate cu prioritate investiții în sistemul educațional în scopul eliminării sau cel puțin diminuării limitărilor instituțiilor din învățământul românesc, astfel:

Costurile prea ridicate au fost indicate drept principalul motiv care îi împiedică pe tineri să își continue studiile, existând o distanță destul de mare între acest obstacol și faptul că unii tinerii sunt nevoiți să își câștige singuri existența și să muncească;

De asemenea, un alt obstacol menționat frecvent de tineri îl reprezintă faptul că educația nu este valorizată de societatea românească.

Analizând prioritățile tinerilor din România la această dată din perspectiva balanței costuri / beneficii, situație prezentată în figura 3.3.1.3, putem afirma că prioritatea zero este găsirea unei slujbe (31%) și apoi continuarea studiilor (26%).

Figura 3.3.1.3 Prioritățile tinerilor din România

Sursa: IRES_ANST_Barometru tineret_Raport grafic si interpretari, 2012

Astfel, datele relevă faptul că tinerii percep rolul școlii ca având o contribuție secundară la pregătirea lor, atât din punct de vedere didactic, cât și de formator asupra personalității.

Acest mod de a privi lucrurile în detrimentul educației, preferând consumul prezent în locul celui viitor, poate afecta, pe termen lung, nivelul de dezvoltare economico-socială a unei țări, în speță România.

Rolul educației și al instruirii în dezvoltarea resurselor umane este evident în ultimul timp, în toate țările lumii și mai ales în țări în care au loc transformări economice radicale, cum este cazul României.

Educația și formarea profesională, ca mecanisme de elasticizare a ofertei de forță de muncă în raport cu dimensiunea și evoluție cererii, trebuie să beneficieze de priorități dat fiind ritmul ridicat și continuu de creștere a cererii de noi aptitudini pe piața forței de muncă.

3.3.2 Instruirea și mobilitatea

Instruirea și mobilitatea sunt elemente foarte importante în gestionarea și alocarea resurselor umane dinspre sectoarele economice aflate în declin către cele aflate în ascensiune. Ele pot conferi flexibilitate capitalului uman ce constituie factorul de bază al creșterii și dezvoltării economice.

Instruirea și mobilitatea profesională se intersectează în diferite moduri: conform ipotezei 1 un nivel ridicat de instruire mărește mobilitatea individului pe piața forței de muncă și crește șansele de inserție profesională; ipoteza 2 relevă faptul că instituțiile care investesc în formarea angajaților se caracterizează printr-un grad înalt de tehnologizare, își orientează investițiile în personalul tânăr, cu nivel ridicat de instruire și favorizează mobilitatea profesională.

Din perspectiva ipotezei 4, analizând mobilitatea prin prisma faptului că în cazul femeilor, se scontează că, de regulă, ele vor urma mai puțini ani de școlarizare decât bărbații și implicit vor avea un randament mai scăzut, rezultă că acestea par să fie mai puțin mobile decât bărbații. Lucrul aceasta nu înseamnă că ele nu manifestă același gen de înclinație spre mobilitate, însă ele practică uneori meserii diferite de bărbați și în alt gen de sectoare de activitate.

Analizând rezultatele economiei românești în tranziție spre o competiție internațională, mai puternică, bazată pe forțele pieței, trebuie subliniat faptul că eficiența și competitivitatea forței de muncă prin ridicarea nivelului de instruire constituie factori determinați ai dezvoltării economico- sociale.

Din păcate, dificultățile procesului de tranziție își pun amprenta, mai mult sau mai puțin și asupra sistemelor educaționale, afectând nivelul de pregătire prezent și viitor al resurselor umane.

În România, efectele negative ale perioadei de tranziție, care au fost mai evidente în sistemul economic, dar nu mai puțin importante în cel social, s-au manifestat și în ceea ce privește educația.

Nivelul de dezvoltare umană durabilă sub aspectul instruirii este cuantificat statistic prin doi indicatori:

Gradul de alfabetizare;

Gradul de cuprindere în învățământ.

Gradul de alfabetizare a populației adulte reprezintă ponderea persoanelor de 15 ani și peste care au frecventat sau absolvit o școală sau care știu să scrie și să citească fără a avea o școală absolvită, în totalul populației de 15 ani și peste.

Acest indicator a avut valori ridicate în ultimele decenii, fiind unul dintre aspectele deosebit de favorabile moștenite de la regimul trecut. În anul 1995, nivelul său era de 96,9% pentru ca în următorii ani să aibă valori constante de 97% și chiar să crească. La nivelul anului 2009 situația este prezentată, la nivel internațional, în tabelul de mai jos.

Rata de alfabetizare

Sursa: http://www.zf.ro/infografice/rata-alfabetizarii-in-tarile-lumii-in-2009-7044268/poze/?p=1, 2009 / vizitat 03.03 2014

Referitor la gradul de cuprindere în învățământ, prezentat în tabelul de mai jos, este de observat că acesta a fost oarecum influențat de efectele negative al tranziției, consecința fiind reducerea participării la educație.

Gradul de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară

procente

Sursa: http://www.insse.ro/cms/ro/content/anuarul-statistic-2012, educație, 8.6 / vizitat 03.03 2014

Până în 2008, gradul de cuprindere al populației de vârstă școlară a înregistrat o tendință de creștere, cu anumite fluctuații pe grupe de vârstă; ulterior, în perioada crizei economice se observă o ușoară tendință de descreștere.

Dacă la nivel național nivelul de instruire este realativ ridicat, atunci și gradul de mobilitate este crescut.

Efectele benefice ale mobilității pot fi reflectate prin îmbunătățirea ratei șomajului și a nivelului salariilor scăzute, facilitând fluxuri de cunoștințe, investiții și servicii țării de origine.

Beneficiile pe seama celor care revin în țara de origine sunt, de asemenea, importante și depind de motivele înapoierii (când mobilitatea a cuprins un număr important de persoane cu nivel mediu sau slab de calificare și necalificate, transferurile au contribuit la îmbunătățirea distribuției veniturilor și la diminuarea polarizării sociale). Aceste transferuri au rolul unui sprijin pentru cei aflați în dificultate și nevoi, contribuind la combaterea sărăciei.

Înapoierea persoanelor în țara de origine reprezintă un factor generator de multiple efecte de natură economică și socială, menite să contribuie la satisfacerea cerințelor dezvoltării durabile.

Resursa umană cu stagii de pregătire și muncă în străinătate, la înapoierea ei în țară, aduce o serie de cunoștințe și abilități antreprenoriale necesare pentru a începe sau a extinde o afacere, induce un stil de muncă și o rigoare disciplinară superioare, care promovează calitatea, productivitatea și competitivitatea. De aceea, multe țări elaborează programe speciale cu facilități pentru înapoierea în țară a specialiștilor care lucrează în străinătate, cunoscute sub denumirea de „programe de întoarcere a talentelor”.

Astfel printre efectele pozitive ale mobilității forței de muncă în zona de origine pot fi enumerate:

crează oportunități inexistente în țară pentru lucrători;

atenuează efectul excedentului de forță de muncă asupra pieței interne;

crește ritmul fluxului de transferuri bănești și valută;

accelerează transferul de tehnologie, investiții și capitaluri de risc;

contribuții la creșterea schimburilor comerciale între țările de origine și destinație;

stimulente pentru investiții în educația internă și în capital uman individual;

înapoierea în țară a unor lucrători calificați care pot îmbunătăți stocul existent de capital uman, transfer de expertiză, abilități și legături cu rețelele externe.

Fluxurile de imigranți și emigranți permanenți la nivel național după 1989 nu au fost așa de importante, încât nu au făcut obiectul analizelor statistice (apox. 10 -15 mii pe an). După aderarea la UE în 2007, emigrația temporară a crescut vertiginos, estimându-se în a doua parte a nului 2008 la aprox. 2 milioane. În această categorie se includ tinerii care din dorința de a adera la un standard de viață normal, a se realiza profesional și a-și clădi un viitor sigur au decis să emigreze, chiar uneori să-și permanentizeze șederea în statul respectiv, afectând astfel la nivel național balanța pe categorii de vârste și implicit natalitatea, un factor destul de important al dezvoltării umane durabile.

Acestă mobilitate temporară sau chiar permanentă se va menține la o cotă ridicată atâta timp cât nu se iau măsuri concrete și ferme pentru reducerea decalajului privind nivelul de trai și perspectiva realizării profesionale între țara noastră și statele partenere mai dezvoltate ale UE.

Cele de mai sus demonstrează că factorii demografici reprezintă o componentă esențială a unei viziuni de perspectivă a dezvoltării durabile a României pe termen mediu și lung și trebuie să-și găsească reflectarea adecvată în toate strategiile naționale tematice și sectoriale.

La nivel național, dezvoltarea economică a României, imediat ce aceasta a devenit stat membru a Uniunii Europene, a fost influențată și de fluxurile de mobilitate a resurselor de muncă și a fluxurilor de bani trimise în țară de către emigranți.

Pentru exemplificare, în figura 3.3.2.1. se prezintă situația evoluției numerarului în afara sistemului bancar în perioada 2011- 2012.

Figura 3.3.2.1 Situația evoluției numerarului în afara sistemului bancar în perioada 2011- 2012

Sursa: http://www.bnro.ro/Publicatii-periodice-204.aspx, raport anual, 2012 / vizitat 04.03 2014

Astfel, conform raportului anului 2012 al BNR privind analiza evoluției numerarului în afara sistemului bancar în perioada 2011- 2012 „valoarea maximelor lunare ale numerarului aflat în afara sistemului bancar a înregistrat o evoluție oscilantă. Maximele aferente perioadei ianuarie-martie s-au situat sub valoarea vârfului înregistrat în luna decembrie 2011, însă, în data de 13 aprilie 2012, premergător sărbătorilor de Paști, s-a înregistrat un nou maxim, de 34 522 milioane lei, cu 1,9 la sută peste vârful anului 2011. Noi creșteri ale acestui indicator s-au înregistrat în lunile iulie și august, când s-a atins un nou maxim de 35 863 milioane lei. În perioada septembrie-noiembrie s-a consemnat o inversare a trendului, vârfurile numerarului în circulație fiind în scădere, pentru ca în data de 21 decembrie 2012, datorită plăților substanțiale specifi ce sărbătorilor de iarnă, să se atingă valoarea maximă anuală a numerarului în circulație, de 35 967 milioane lei, cu 6,2 la sută peste vârful aferent anului 2011”.

Mobilitatea internațională cuprinde peste 175 milioane de persoane, atât din țările dezvoltate, cât și din cele în curs de dezvoltare și, potrivit estimărilor experților, în viitor tendința de creștere a acesteia va continua.

La nivelul României, mobilitatea forței de muncă către țările dezvoltate aduce o serie de efecte benefice: reducerea sǎrǎciei, a șomajului, reglarea dezechilibrele existente pe piața muncii ce contribuie la creșterea salariilor și stimulează înmulțirea investițiilor în capitalul uman.

Diversitatea situațiilor care caracterizează un mediu economic instabil, așa cum este cel din România, fac dificilă evaluarea, din punct de vedere cantitativ și calitativ, a instruirii și mobilității profesionale. Tipul de activitate profesională desfășurat, tipul de contract de muncă, perioada de timp necesară inserției profesionale și adecvarea dintre locul de muncă ocupat și nivelul de pregătire al individului sunt câteva dintre criteriile care facilitează evaluare instruirii și mobilității profesionale.

Randamentul economic al investiției în capitalul uman

Studiile numeroase efectuate în ultima perioadă demonstrează raportul de dependență dintre bunăstarea socială și nivelul investiției în capitalul uman.

K.Murphy, R. Tamura, N. Tomes sau J. Mincer sunt doar câțiva dintre cei ce au reușit să aducă dovezi empirice că la diferențierea veniturilor indivizilor stă, în mare măsură, gradul de calificare și complexitatea studiilor.

Tot ei au demonstrat că eforturile individului în procesul educațional (primar, gimnazial, liceal, universitar) sunt răsplătite exponențial pe măsura extinderii perioadei de formare și calificare, confirmând încă odată ipoteza 3 enunțată anterior cum că superioritatea veniturilor deținătorilor de diplome universitare prin comparație cu posesorii celorlalte grade de calificare este pe deplin reflectată în numărul șomerilor inregistrați pe niveluri de istruire.

Numărul șomerilor înregistrați după nivelul de instruire, la sfârșitul lunii decembrie 2013

Sursa: http://www.insse.ro/cms/files/arhiva_buletine2013/bsl_12.pdf, 64, vizitat 15.03 2014

Concluziile reieșite din analiza economiei României în decembrie 2013 demonstrează că între gradul de ocupare al forței de muncă și durata educației (adică, mărimea investițiilor în capitalul uman) există o relație pozitivă.

Piața românească a muncii ne arată că există un raport bine determinat între nivelul de ocupare a pieței de muncă și nivelul de pregătire. Cei mai puțin afectați de șomaj sunt cei cu o educație mai intensă ce le conferă o mobilitate mai mare și o rată de absorbție a pieței forței de muncă mai ridicată. La nivel de statistică se evidențiează faptul că posturile de conducere sunt ocupate de către indivizi cu studii superioare, capabili să managerieze diferite situații și să realizeze un randament economic ridicat.

Pe măsură ce economiile evoluează, cresc și cerințele lor și recompensele acordate pentru anumite niveluri ale educației și ale unor abilități. Între 1994 și 2005, 60% din numărul total de locuri de muncă create în lume, conform unui raport al UNESCO [Global Education Digest, 2005] necesitau un „nivel al abilităților destul de ridicat”. Pentru a profita la maximum de extinderea și integrarea rapidă a tehnologiilor de vârf, sistemul educațional românesc ar fi trebuit să fie la înălțime, la fel ca și sistemul social sau cel guvernamental.

În multe cazuri guvernele care s-au succedat au tratat formarea capitalului uman mai aspru decât formarea capitalului fizic. Nu s-a ținut cont de principiul conform căruia „un aspect esențial al indivizilor în cadrul rolului lor de producători de valoare în economie este suma capacităților, experienței și cunoștințelor lor”, concept definit inițial de Gary S. Becker [Becker, 1975, 7].

Ca indivizi, ne dezvoltăm capitalul uman prin experiențele de viață, prin formare profesională și prin educație, iar calitatea și cantitatea capitalului nostru uman determină în mare măsură capacitatea noastră de a contribui la dezvoltarea economiei sau a propriului câștig.

La nivel de celulă socială, de generații întregi, familiile au făcut sacrificii ca unii copii sau chiar toți să poată merge la școală sau chiar la facultate, considerând că astfel le oferă copiilor o viață mai bună decât a lor. Desigur uneori, aceasta era pur și simplu o credință în calitatea mai ridicată intrinsecă a vieții unei persoane cu învățătură. Cel mai adesea, părinții au înțeles că educația aprofundată creează mai multe posibilități de realizare a unei cariere, de obținere a unor venituri mai ridicate și a unei siguranțe financiare mai mari.

Datele statistice arată că, în medie, un individ cu 8 clase sau mai puțin câștiga mai puțin decât un altul cu diplomă de bacalaureat; încă 4 ani de educație pot produce o creștere a câștigului mediu de până la 30%.

Un individ licențiat câștigă mult mai mult, astfel că numai 4 ani de școală în plus pot aproape dubla venitul anticipat al unei persoane în timp ce o persoană care și-a luat doctoratul câștiga în medie cu circa 17% mai mult.

Nivelurile superioare de educație oferă indivizilor o mobilitate mai mare în ceea ce privește schimbarea profesiei și creșterea veniturilor. De exemplu, este mult mai ușor pentru o persoană cu un nivel superior al educației să se adapteze la schimbările de pe piața muncii învățând abilități noi sau aplicând cunoștințe mai vechi în situații noi.

Totodată în cazul femeilor, se scontează că, de regulă, ele vor urma mai puțini ani de școlarizare decât bărbații și implicit vor avea un randament mai scăzut datorită întreruperilor de activitate antrenate de îngrijirea copiilor iar activitatea investițională în educația acestora va fi mai scăzută confirmându-se astfel ipoteza 4.

Economiștii au încercat să determine un randament anticipat al investiției în educația individului. Astfel, având în vedere costurile anticipate (taxele de studii) și veniturile anticipate, și-au pus problema calcului ratei rentabilității care va rezulta din diferențele de venit pentru diverse niveluri ale educației.

De exemplu, pentru anul 1949, Becker a estimat că randamentele bărbaților albi vor fi de 20% pentru absolvenții de liceu și de 13% pentru absolvenții de colegiu [Becker, 1964, 36].

În 1974, Jacob Mincer a cercetat relația dintre un an de școală în plus și creșterea anticipată a câștigurilor pe durata vieții. Un aspect superior al acestui studiu a fost acela că se concentra asupra creșterilor timpului petrecut studiind, nu asupra diplomei obținute.

Mincer a considerat că singurul cost al unui an suplimentar de școală este venitul anticipat, ignorând astfel costurile directe, cum sunt taxele de studii. Acest fapt s-a datorat datelor utilizate, astfel încât rezultatele acestei cercetări trebuie privite ca fiind o estimare a limitei superioare a investițiilor în educație [Mincer, 1974, 89-91].

Mai recent, în literatura de specialitate [Krueger și Lindahl, 2000, 38-65] s-a ajuns la o concluzie importantă care corespunde rezultatelor obținute de Mincer: în SUA, fiecare an suplimentar de școală crește câștigurile pe durata vieții cu aproximativ 10%.

Aceste rezultate ne ajută să înțelegem efectele educației asupra câștigurilor viitoare anticipate ale individului, care se extind și la nivelul economiei ca întreg. Heckman și Klenow au descoperit că rezultatul general se extinde, într-adevăr, de la nivel individual, micro, la nivel național, macro. Conform unei formulări [Heckman și Klenow, 1998, 63] a modelului lor au descoperit că „educația are chiar un efect mai important la nivel macro decât la nivel micro”.

Educația aduce un beneficiu în plus societății, beneficiu care nu se manifestă la nivelul individului. Precizând acest aspect din punct de vedere economic, rezultă că randamentul social al educației îl depășește pe cel particular.

Educația aduce societății nenumărate beneficii, multe dintre acestea având efecte importante asupra modului în care operează economia, firmele și instituțiile.

Ea are influențe pozitive asupra stabilității organizației. Atât la nivel familial cât și la nivel social, cu cât nivelul educațional al membrilor constituanți este mai ridicat cu atât gradul de stabilitate este mai dominant deoarce sentimentele de încredere și conștiință socială sunt mai profunde în respectarea nevoilor și drepturilor omului.

Analizând cazul României, se poate trage concluzia că există multiple carențe în reliefarea importanței educației în dezvoltarea economico-socială.

Ușurința cu care obținerea de diplome ce conferă un anumit statut de pregătire profesională este practicată în ecomonia de piață românească, nu determină efecte așteptate la nivel macroeconomic.

La rândul său, democrația conferă dreptul la educație și constituie calea spre o economie reală bazată pe concurență și producție.

Dar cum se caracterizează un sistem educațional, ca cel al României, aflată într-o etapă finală a unei tranziții atât de lungi?

Dintre elementele ce caracterizează sistemul educațional, în cazul României se pot enumera: lipsa gradului de transparență, greutatea atragerii și gestionării „investițiilor în educație” și tratamentul incorect aplicat profesorilor educatori în raport cu alte categorii sociale.

Pe de altă parte, profesorii și sindicatele constituite în organisme de reprezentare a acestora în raport cu politicile educaționale, sunt preocupați de declinul salariilor și al condițiilor de muncă, precum și de poziția lor marginalizată în adoptarea deciziilor legate de atragerea indivizilor în sistemele de formare a indivizilor prin educație.

Sistemul de educație românesc și-a dovedit pe deplin incapacitatea promovării eficienței, fiind declarat „fruntaș la eșecuri și corigent le calitate”.

După două zeci de ani de reforme fără sens și  fără substanță practică, educația românească rămâne un domeniu obscur care are ca prioritate propria sa supraviețuire: consumator de fonduri financiare pentru o mare producție pe stoc – adică produsul educațional nu are căutare pe piața muncii, este lipsit de calitate.

Toate aceste probleme denotă lipsa de eficiență a sistemului educațional, evidențiază incoerența principiilor care stau la baza organizării acestui sistem, arată lipsa de viziune a celor care concep politicile educaționale și, totodată, despre instabilitatea sistemului, care permite schimbarea regulilor jocului în timpul jocului.

Așa cum nu se întrevăd schimbări majore dinspre cei mai „mari“ înspre cei „mici“, rămâne posibilitatea inversă; cred cu tărie că puterea de a găsi calea dreaptă stă în mintea și mâna tânărului absolvent, pregătit informațional și responsabil istoricește, care să-și provoace profesorul sau care să urmeze el însuși o cariera profesorală, economică, politică s.a.m.d., valorificând experiențele și erorile predecesorilor săi.

Analiza necesității investiționale în educație, prin prisma unei evaluări sumare a calității capitalului uman din România la această dată, arată că există o subinvestiție cronică în acest domeniu cu implicații majore asupra performanțelor economice ale forței de muncă naționale. Este evident faptul că există și excepții, sunt și angajați competitivi însă balanța înclină către mâna de lucru ieftină, deci slab productivă. O astfel de situație este pregnant reliefată prin exportul de forță de muncă ieftină spre statele Uniunii Europene.

Cei mai mulți co-naționali ce merg să lucreze în vestul Europei ocupă de regulă slujbe prost remunerate prin comparație cu cele ale indigenilor ceea ce subliniază clar diferența de productivitate și discrepanțele de investiții în pregătirea profesională.

Românul ce își plasează resursele umane în străinătate lucrează, de regulă, în activități ce consumă preponderent capacitățile fizice, ceea ce denotă subinvesția relativă în calificări și abilități din partea sa. Structura exportului românesc de bunuri și servicii reliefează faptul că forța de muncă națională este utilizată în zone ca lohn-ul unde remunerarea se situează la nivele de salarizare și productivitate dintre cele mai modeste.

Situația capitalului uman autohton nu este întâmplătoare. După jumătate de veac de „întreceri socialiste” cu producții agricole „record” la hectar și cu planuri cincinale atinse în „patru ani și jumătate”, descoperim că integrarea noastră în structurile economice concurențiale ale Uniunii Europene ne plasează într-o postură destul de dificilă.

Industrializarea forțată și cooperativizarea cu pistolul au împiedicat pregătirea adecvată a forței de muncă. Angajarea exclusivă pe domeniul public a distrus etica muncii, sentimentul asumării responsabilității personale, a demotivat salariatul separându-l de obiectivele fanteziste ale „propășirii pe calea socialismului”.

Astăzi, forței de muncă românești îi lipsește mentalitatea concurențială, flexibilitatea și adaptabilitatea la condițiile schimbătoare ale sistemului economic ceea ce justifică greutatea cu care mulți români acceptă slujbe noi.

O bună parte a ratei șomajului are ca origine asemenea realități. În plus, partea cea mai performantă a capitalului uman național migrează spre zone (țări) unde exploatarea propriilor avantaje aduce câștiguri net superioare.

O preocupare importantă a guvernelor din lumea întreagă constă în adaptarea educației și pregătirii indivizilor la necesitățile reale ale economiei, prin derularea unor procese educaționale adaptate la piața muncii. Această corelație este împărtășită și de firmele sau instituțiile interesate să angajeze, acestea oferind, deseori, diverse fonduri pentru dezvoltarea potențialilor angajați a abilităților și competențelor prin care să poată răspunde provocărilor economiei globale și concurenței.

Locul României privind indicele dezvoltării umane

Pentru a avea o imagine a manierei în care se procedează pe plan mondial la ierahizarea statelor lumii în raport cu indicele de dezvoltare umană, în figura 3.3.4.1 este prezentată poziția României la nivelul anului 2011, conform metodologiei de calcul a IDU. Astfel, din datele prezentate mai jos rezultă că România ocupă locul 50 cu IDU = 0,781, situându-se în categoria țărilor cu nivel ridicat de dezvoltare umană.

Astfel este confirmată ipoteza 5 conform căreia poziția României din punctul de vedere al ierarhiei mondiale, efectuate în raport cu indicele dezvoltării umane, reliefează nivelul potențialului educațional real de dezvoltare economico-socială.

   peste 0.900    0.850–0.899    0.800–0.849    0.750–0.799    0.700–0.749    0.650–0.699

   0.600–0.649    0.550–0.599    0.500–0.549    0.450–0.499    0.400–0.449    0.350–0.399

   0.300–0.349    under 0.300    Date indisponibile

Figura 3.3.4.1 Poziția României privind IDU la nivel mondial

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_%C8%9B%C4%83rilor_dup%C4%83_indicele_dezvolt%C4%83rii_umane, Vizitat 15.03 2014

Făcând o analiză a ierarhiei mondiale, trebuie subliniat faptul că la vârf, în privința IDU, se situează țări de pe trei continente. Astfel, după Norvegia (0,943) urmează Australia (0,929), Olanda împreună cu SUA (0,910) și apoi un grup de trei țări: Noua Zeelandă, Canada și Irlanda (toate cu 0,908). Germania se află pe poziția a 9-a (cu a 5-a valoare, de 0,905), Suedia pe poziția 10 (valoarea a 6-a, de 0,904).

Urmează Elveția și apoi Japonia, cea mai bine plasată țară asiatică. Neașteptat, poate, Franța este doar pe poziția a 20-a, iar Marea Britanie este listată la poziția 28, după R. Cehă, cea mai bine plasată țară fostă socialistă (IDU = 0,865). Referitor la aceste țări, mai reține atenția situarea Rusiei doar pe poziția 66 (cu IDU = 0,755, în anul 2011), cu valori mici la speranța de viață la naștere, de 68,8 ani, dar și ale mediei anilor de școlaritate (9,8 ani), iar PIB-ul = 14 561 $/locuitor. De asemenea, Ucraina este doar la poziția 76 (0,729). Ea are valoare mică tot la speranța de viață (68,5 ani), dar și la PIB/ locuitor (6 175 $/loc).

O situație am spune dramatică, imediat după Mongolia, o are R. Moldova (IDU = 0,649), la poziția 111 (speranța de viață la naștere -SVN este de 69,3 ani, media anilor de școlaritate – MAȘ este de 9,7 ani, iar valoarea PIB de numai 3 058 $/locuitor). O ultimă mențiune o facem pentru China. Și această țară, cu populația cea mai numeroasă din lume și care a cunoscut un ritm mai înalt de creștere decât alte țări aflate la același nivel în 1990, se situează încă pe un loc foarte modest și anume poziția 101 (IDU = 0,687, SVN este de 73,5 ani, MAȘ-ul este de abia de 7,5 ani, AAȘ de 11,6 ani și PIB-ul de 7 744 $/locuitor).

Pentru intervalul 2000–2011, performanța României este una bună. De această dată ritmul de creștere a IDU este al doilea ca mărime (0,95) dintre toate țările care aveau dezvoltarea umană foarte înaltă, fiind depășită doar de Emiratele Arabe (1,06).

Ritmul de creștere înregistrat în România este mai mare și decât al țărilor al căror IDU este specific țărilor cu dezvoltare umană ridicată (0,698–0,783). Doar patru țări din această a doua categorie au înregistrat un ritm de creștere IDU mai mare (Cuba – 1,19; Kazahstan – 1,15; Venezuela – 1,04; Iran – 0,97). Altfel spus, din primele 94 de țări în ierarhia IDU, România a înregistrat a șasea valoare a ritmului de creștere a acestuia.

Să urmărim însă mai îndeaproape cum a evoluat în timp valoarea IDU în România în perioada 1990 – 2011. Putem identifica patru perioade și anume: 1990–1995 – scăderea IDU de la 0,700 la 0,687, din cauza deteriorării ratei de cuprindere școlară și a PIB-ului; 1996–2000 – se reface valoarea pierdută a IDU și se ajunge la 0,704; perioada 2000–2009 se înregistrează o creștere importantă a IDU (0,797 în 2009) iar în 2010–2011 datorită crizei financiare are loc o ușoară descreștere a IDU la 0,781 însă o poziționare mai bună la nivel modial, ocupând locul 50 față de 63 în 2009.

Referindu-ne la viitor, un prim obiectiv pentru România este plasarea în rândul țărilor cu dezvoltare umană foarte înaltă. Media IDU a țărilor cu DU foarte înaltă se poate constitui în a doua țintă. Evident, se pune, în primul rând, problema reducerii distanței de 11 puncte procentuale față de această medie. Un ultim reper se referă la maximul mondial.

De această dată, este neplauzibilă așteptarea ca România să atingă valoarea respectivă, dar se poate reduce decalajul, fenomen vizibil, dealtfel, în ultimul deceniu (distanța s-a redus de la 23 la 17 puncte procentuale).

Valorile indicelui dezvoltării umane permit, pe de o parte, caracterizarea evoluției dezvoltării umane și compararea experienței diferitelor țări sau regiuni în domeniul progresului economic și social și, pe de altă parte, evidențierea priorităților politicilor economico-sociale pe domenii și arii regionale.

Din aceste motive, dezvoltarea umană trebuie să fie încorporată în dezbaterile privind politicile publice și inclusă în agenda procesului decizional. 

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Trăim într-o lume într-o continuă schimbare în care cunoașterea a devenit „resursa centrală a economiilor avansate” care evoluează tot mai mult pe coordonatele unor economii ale cunoașterii.

Pentru supremația mondială definiția „puterii” capătă noi valențe. Dacă la început, așa cum exprima Mao Tze-Tung „puterea răsărea din țeava puștii”, în cel de-al doilea val al civilizației umane pe care tocmai l-am parcurs, „…banul a fost cel care a vorbit”. Acum, la începutul mileniului III, puterea se află sub semnul emblematic prefigurat de Francisc Bacon atunci când semnala că „cunoașterea în sine înseamnă putere”.

În actualul campionat mondial, dominat de idea de competiție și competență, cunoașterea a devenit resursa primordială a afacerilor.

În acest context, investiția în capitalul uman și, în special, investiția în educație și dezvoltarea umană durabilă se dovedește a fi, așa cum am mai reliefat în întreaga lucrare, cea mai rentabilă investiție care poate fi făcută de către individ, de orice tip de organizație și de către întreaga societate în ansamblu.

Întreaga evoluție a civilizației umane pune în evidență corelația semnificativă existentă între capitalul uman și nivelul general de dezvoltare economico- socială.

Astfe se impune e reevaluare a rolului sistemului formării și adaptării profesionale în ansamblul dinamicii economico – sociale a României în procesul integrării depline într-o economie concurențială, bazată numai pe competență.

Deocamdată la nivel național se remarcă preferința pentru investițiile capabile să conducă la rezultate tangibile, într-un termen cât mai scurt.

Insă, investiția în capitalul uman se dovedește a fi deosebit de eficientă doar pe termen lung și, ca atare, se remarcă faptul că în țara noastră ea nu pare să fie atractivă, cel puțin pentru acest moment.

În pofida faptului că sunt mulți cei care susțin necesitatea unei strategii pe termen lung în domeniul gestionării resurselor umane, totuși presiunea evenimentelor curente ne determină să nu abordăm acest lucru.

În schimb, pe plan mondial, în cele mai dezvoltate state ale lumii, așa cum remarca Hauro Shimada de la Universitatea din Tokyo, asistăm la o mutație dinspre corporațiile care necesită un vas patrimoniu de capital fizic spre cel numit de el „tip flux” care sunt în primul rând preocupate de capitalul uman. Iar aceasta depășește prin amploare abordarea specifică firmei, constituindu-se, în fapt, într-o prioritate națională integrată într-o amplă strategie anticipativ – prospectivă de gestionare și dezvoltare durabilă a resursei umane.

În „Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României, orizonturi 2013 -2020 -2030” se precizează că „elementul definitoriu al acestei Strategii Naționale este racordarea deplină a României la o nouă filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene și larg împărtășită pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile”.

Se constată că la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI, după o tranziție convalescentă și traumatizantă la o economie de piață concurențială și competitivă, România încă mai are de parcurs etape importante în scopul recuperării defazajelor substanțiale existente față de ceilalți membri ai Uniunii Europene, concomitent cu susținerea și punerea în practică a procesului dezvoltării umane durabile în noua eră a globalizării.

Sistemul de educație trebuie să se constituie într-o importantă componentă a programului general de reformă economico –socială, atât prin pregătirea „schimbului de mâine” cât și prin valențele pe care le oferă din perspectiva adaptării profesionale și flexibilității funcționale a resurselor umane pentru a face față solicitărilor pieței muncii.

Ca atare, este nevoie mai mult ca oricând de definirea și conturarea unei strategii coerente pe termen mediu și lung de gestionare și dezvoltare a resurselor umane care să constituie parte integrantă a programului general de reformă economico –socială:

1. În acest sens se pot întrevedea următoarele direcții posibile de acțiune, constituite în etapele unui proces laborios de impunere a unei strategii anticipativ – prospective de gestionare și dezvoltare durabilă a resursei umane:

Fundamentarea unui cadru teoretico – metodologic și conceptual care să stea la baza strategiei printr-un dialog constructiv între specialiști;

Cercetarea și studierea orientărilor, tendințelor și practicilor existente la nivel mondial care să poată constitui repere pentru găsirea celor mai adecvate soluții în gestionarea resurselor umane la nivel național;

Analiza situației existente în prezent în România și identificarea punctelor slabe care pot genera și întreține grave dezechilibre între cererea și oferta educațională cu implicații directe asupra cererii și ofertei locurilor de muncă;

Conturarea unor posibile direcții de evoluție a sistemului educațional adaptate la evoluțiile internaționale și profilate pe cerințele reale ale pieței muncii.

Considerând oportună abordarea unui astfel de demers, în lucrarea de față am încercat conturarea, într-o ordine pe care am considerat-o pertinentă, a principalelor probleme care se pot dovedi utile în derularea unui proces investițional în educația și formarea dezvoltării resursei umane.

Astfel, în prima parte, au fost identificate, în speranța realizării unor lămuriri teoretico – metodologice, atât principalele concepte, definiții care au stat la baza ideii de rentabilitate a investiției în educarea capitalului uman și dezvoltarea durabilă a acestuia, cât și factorii determinanți care stau la baza fiecărui proces.

Cea de-a doua parte a lucrării a fost desemnată încercării de motivare a importanței derulării investițiilor în educație și dezvoltare umană durabilă văzute prin prisma nevoii stringente de formare și adaptare profesională.

Analizând teoria motivației lui Abraham Maslow prin care se evidențiaează foarte clar „ierarhia trebuințelor umane” și „teoria celor doi factori” a lui Frederick Herzberg, de satisfacție și insatisfacție, constatăm că în „economia cunoașterii” trebuie redescoperite valențele calitative ale factorului uman ca o reflexie a produsului educațional.

Puterea stă în cunoaștere așa cum cel ce va investi în educație va fi un om bogat.

În cea de-a treia parte a lucrării s-a analizat impactul investițiilor asupra sistemului de formare în România.

Astfel, analiza a plecat de la configurația actuală a acestui sistem prin luarea în considerare a elementelor legate de: examinarea modului în care câștigurile sporesc cu o rată de creștere direct corelată cu nivelul de instruire și pregătirea profesională, verificarea faptului dacă alegerea locului de muncă este un instrument determinant pentru instruirea și mobilitatea resurselor umane, cunoașterea abilităților și caracteristicilor genetice de dezvoltare ale ființelor umane pot aduce venituri suplimentare, analiza randamentului economic al investiției în capitalul uman în funcție de lungimea fluxului de venituri și depistarea factorilor care contribuie la stabilirea indicelui dezvoltării umane în concordanță cu nivelul de dezvoltare economico-socială a unei țări.

Principala forță motrice pentru impulsionarea sau, dimpotrivă, inhibarea activității de formare / adaptare profesională o constituie investiția în capitalul uman în general și în educație, în special. În acest sens, pentru a determina modul cum acționează acest sistem și parametri săi funcționali am considerat necesare următoarele metode de analiză și evaluare:

analiza de tip cost – beneficiu prin care s-au pus în evidență efectele investiției în educație asupra beneficiilor viitoare. Analizând modelul profilurilor vârstă – câștiguri în funcție de numărul de ani de instruire se remarcă cu ușurință faptul că venitul mediu al persoanelor crește exponențial cu nivelul de pregătire (număr de ani de școlarizare).

Însă, la nivel național, odată cu diminuarea costurilor de investiții în învățământ, cercetare și sănătate, a scăzut și calitatea actului de formare a capitalului uman. Acest lucru a avut repercursiuni atât asupra beneficiilor individuale cât și asupra celor sociale reflectate în economia națională printr-un regres susținut. Mergând mai departe, concepția tinerilor despre rolul școlii în procesul de formare s-a schimbat, prioritar devenind găsirea unui loc de muncă în detrimentul pregătirii.

Consecință: tinerii percep rolul școlii ca având o contribuție secundară la pregătirea lor, atât din punct de vedere didactic, cât și de formator asupra personalității. Acest mod de a privi lucrurile în detrimentul educației, preferând consumul prezent în locul celui viitor, poate afecta, pe termen lung, nivelul de dezvoltare economico-socială a unei țări, în speță România.

Propunere: Cercetările internaționale ne poate arăta că eficiența sistemului de educație constă în elaborarea unor programe naționale viabile, reale, sustenabile și competitive cu cerințele pieței internaționale care să ajute tânărul la înțelegerea societății contemporane și a viitorului ce-i va urma.

modelul de alegere multicriterială se bazează pe analiza corelației dintre nivelul de instruire și gradul de mobilitate ale resursei umane. Nivelul de dezvoltare umană durabilă sub aspectul instruirii este cuantificat statistic prin doi indicatori: gradul de alfabetizare care la nivelul României este relativ destul de ridicat și gradul de cuprindere în învățământ care a suferit o ușoară descreștere datorită perioadei crizei economice. Din punct de vedere a mobilității forței de muncă către țările dezvoltate se constată o serie de efecte benefice: reducerea sǎrǎciei, a șomajului, reglarea dezechilibrele existente pe piața muncii ce contribuie la creșterea salariilor și stimulează înmulțirea investițiilor în capitalul uman.

Consecință: se constată că, pe termen mediu și lung, se poate anticipa o creștere a presiunii pe care o vor exercita pe piața muncii specialiștii cu un nivel superior de instruire, ceea ce ar putea duce la o creștere a șomajului în rândul persoanelor cu studii superioare, deci o irosire a investiției făcute în educație, fie prin deteriorarea acesteia sau fie prin utilizarea stocului de capital uman acumulat, de către alte state care fac economii la această investiție atât de importantă atrăgând tinerii deja formați.

Propunere: Pornind de la aprecierea specialiștilor a valorii pierderii totale suferită de economia românească datorită migrației externe în ultimii cinci ani, cifrată la aproximativ la 11.981 milioane de euro pe an, se poate afirma că se impune mai mult decât oricând elaborarea unor proiecte interne de dezvoltare menite să stopeze declinul economic, ca o condiție fundamentală pentru oprirea regreselor înregistrate în calitatea vieții oamenilor, abordată în sens larg drept „…raport între componentele de stare a individului și necesitățile și aspirațiile acestuia…”, ceea ce ar putea duce la dinamizarea dezvoltării sociale și economice a României pe termen lung.

rata de recuperare a investițiilor în capitalul uman reflecă randamentul economic al investiției în capitalul uman. Dezvoltarea investiției în capitalul uman este influențată distinct de o serie de factori care au în vedere caracteristicile randamentului sau profitabilității acesteia: lungimea fluxului de venituri, costurile antrenate și diferențele existente între câștigurile scontate a se obține. Economiștii, având în vedere costurile anticipate (taxele de studii) și veniturile anticipate, au încercat să determine un randament anticipat al investiției în educația individului. Astfel au tras concluzia că, în medie, un individ cu 8 clase sau mai puțin, câștigă mai puțin decât un altul cu diplomă de bacalaureat; încă 4 ani de educație pot produce o creștere a câștigului mediu de până la 30%, dacă mergem mai sus, un individ licențiat câștigă mult mai mult, astfel că numai 4 ani de școală în plus pot aproape dubla venitul anticipat al unei persoane.

Analizând cazul României, se poate trage concluzia că datorită unei strategii ambiguii și foarte des schimbătoare de dezvoltarea economico-socială se obține un randament economic al investiției în educație foarte fragil.

Consecință: pornind de la nevoia dezvoltării investițiilor în educația românească, constatăm că există o tendință de subinvestiție cronică în acest domeniu cu implicații majore asupra performanțelor economice ale forței de muncă naționale. Mâna de lucru ieftină, deci slab productivă este regăsită în statele Uniunii Europene prestând slujbe prost remunerate prin comparație cu cele ale indigenilor ceea ce subliniază clar diferența de productivitate și discrepanțele de investiții în pregătirea profesională.

Propunere: corelarea cererii și ofertei educaționale, orientarea și consilierea profesională ar putea constitui, în viitor, un mecanism eficient de armonizare structurală. În acest sens, se impune constituirea unor fonduri pentru impulsionarea adoptării unor programe speciale de adaptare profesională pentru categoriile cele mai defavorizate pe piața munci, prin inițierea unor pachete de programe pentru inserția tinerilor și, respectiv, pentru reconversia profesională și asigurarea flexibilității funcționale a adulților care se confruntă cu dificultăți.

indicele dezvoltării umane furnizează o radiografie completă a nivelului de dezvoltare umană a țărilor lumii, o apreciere globală a progresului și diferitelor strategii ce au fost urmate de către state pentru realizarea bunăstării umane.

În urma analizelor, cele mai multe dintre ele pe bază de comparații, constatăm că România are o dezvoltare umană în apropierea grupului de la vârful ierarhiei mondiale (primul sfert). Pentru România, a aspira la primul loc este o utopie, cel puțin în viitorul previzibil, fie acesta și pe termen foarte lung. Desigur că dezideratul trebuie să rămână o poziție tot mai înaltă în ierarhie, iar rezultatul cât mai favorabil să caracterizeze întreaga populație.

La această dată nu este o performanță pe măsura potențialului dezvoltării umane a țării, iar ceea ce o trage în jos este, în primul rând, valoarea PIB-ului.

La nivel european România și Bulgaria sunt catalogate ca fiind statele cu cele mai sărace economii și implicit cele mai mici salarii. În perioada de criză economică, nivelul de trai a fost puternic afectat și de decizia guvernanților de dininuare a salariilor bugetarilor cu 25% și creșterea TVA la 24%. Deciziile politice ambiguii, diminuarea veniturilor salariale, neîntrevederea vreunei perspective pozitive de dezvoltare cu impact apropiat, lipsa reacției autorităților la protestele și nemulțumirile populației au creionat deseori determinarea românilor să-și găsească în alte țări un loc de muncă care să le asigure un nivel optim de trai.

Consecință: din punctul de vedere al dezvoltării economice la nivel european, România s-a poziționat pe penultimul loc în top, urmată fiind de Bulgaria. România s-a aliniat cu prețurile la nivel european însă a uitat de susținerea creșterii veniturilor populației, care deși au crescut de patru ori în ultimul deceniu se află la nivelul minim al uniunii. Acest lucru a afectat și afectează în continuare nivelul dezvoltării umane durabile a societății. Se impune urgent creșterea atractivității situației din țară pentru specialiști, așa încât ei să nu mai plece la lucru în străinătate, într-o proporție atât de mare. Pe plan general ar fi de dorit ca toate persoanele în căutare de loc de muncă să poată lucra în țară și să contribuie, astfel, la dezvoltarea ei și la obținerea de resurse materiale sporite.

Propunere: pentru a realiza o îmbunătățire substanțială a componentelor IDU se impun următoarele măsuri:

speranța de viață la naștere poate fi crescută prin promovarea unor pachete investiționale reale cu consecințe imediate în scopul asigurării unei asistențe medicale mai bună și promovarea unui stil de viață sănătos având ca principal obiectiv creșterea duratei medii de viață sănătoasă, inclusiv la vârstele mai înaintate;

reformarea sistemului de educație constituit ca prioritate națională a programului general de restructurare economico –socială a României , unde promovarea competenței să fie direcție principală de acțiune;

realizarea unui ritm anual de creștere economică de cel puțin 3% statuat prin lege și cu consecințe clare în caz de neîndeplinire, în scopul recuperării decalajului mare ce ne desparte de media țărilor europene dezvoltate.

Analiza impotanței Indicelui Dezvoltării Umane, care deși are o plajă de validitate destul de nuanțată în analiza sa la nivel mondial, poate totuși, prin indicatorii componenți, să ajute la efectuarea unei radiografii regionale sau chiar naționale cu informații relevante privind starea de fapt a unei țări la un moment dat.

În ultima parte a lucrării se subliniază câteva posibile direcții de evoluție a sistemului educațional în scopul profitabilității acestuia.

Reforma financiară a sistemului educațional este doar o componentă a reformei generale, privită într-o abordare globală.

După cum s-a sesizează și din abordările anterioare, o problemă de maximă importanță pentru realizarea investițiilor în educație și dezvoltarea umană durabilă a resursei umane a unui stat constă în asigurarea surselor de finanțare.

De altfel, pe plan mondial, așa cum se arătă în capitolul 3 – rezultate obținute, se alocă tot mai multe resurse pentru susținerea educației. Mai mult se remarcă chiar tendința de mutare a accentului în politicile de ocupare și de protecție socială de pe elementele pasive, tangibile spre cele active, intangibile.

Ilustrativ în acest sens este amplificarea cheltuielilor făcute de Danemarca pentru implementarea diverselor sisteme de adaptare profesională la cerințele tot mai dinamice ale pieței muncii, unde se înregistrează și cel mai mare aport 8,6% privind cheltuielile pentru învățământ.

Totodată, la nivel mondial se manifestă mai pregnant tendința de constituire a unor fonduri cu destinații speciale, tendință dublată de diversificarea surselor de finațare care să asigure mai multe alternative de susținere a sistemului educațional, atât din surse publice, cât și de către firme, corporații, indivizi și alte organizații sindicale sau profesionale interesate.

Astfel, cu toată diversitatea de forme concrete pe care le îmbracă de la țară la țară, în statele dezvoltate ale lumii fondurile alocate de la buget pentru educație sunt direcționate astfel:

dezvoltarea diferitelor filiere de formare din învățământul preuniversitar și universitar;

formarea noilor veniți pe piața muncii;

reconversia profesională a șomerilor sau a potențialilor șomeri;

sprijinirea firmelor cu posibilități financiare limitate pentru derularea programelor de formare / perfecționare a personalului;

susținerea cursurilor prin corespondență, în special atunci când acestea sunt organizate de instituții care se bucură de prestigiu, de tipul cunoscutei „Open University” din Marea Britanie;

desfășurarea cursurilor postuniversitare și de doctorat pentru care s-ar constitui chiar fonduri speciale de tipul consacratelor „Post Graduate Awards” acordate în Marea Britanie de către British Research Councils.

Orientarea finanțelor publice spre susținerea priorităților reformei educației presupune atât o mai eficientă utilizare a inputurilor educaționale cât și atingerea unor standarde superioare în învățământ.

Decizia pentru investirea fondurilor publice constituie o altă paletă largă de probleme legate de modernizarea curriculumului și de reforma sistemului de educare profesională. Alocarea cât mai eficientă a fondurilor publice se pune și ea însă sub semnul numeroaselor „…dileme ale tranziției…”.

Căci, dacă majoritatea statelor membre ale OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) lasă pe seama statului responsabilitatea asigurării gratuite a manualelor școlare de bază pentru învățământul primar și secundar (pe principiul „egalitatea șanselor”), în Europa Centrală și de Est, scăderea resurselor bugetare a determinat multe administrații publice să nu mai sigure gratuitatea. Astfel, în Polonia, de exemplu, părinții trebuie să cumpere din comerț toate manualele școlare cu excepția celor destinate școlilor speciale pentru copii handicapați și pentru unele minorități etnice.

În condițiile scăderii veniturilor și creșterii prețurilor manualelor școlare, considerăm că o astfel de practică trebuie regândită măcar din perspectiva asigurării unor minime facilități și a unui sprijin financiar, cel puțin pentru părinții săraci, astfel încât aceștia să poată procura manuale copiilor lor.

Utilitatea susținerii finanțării publice a învățământului trebuie abordată, în primul rând, din perspectiva avantajelor economico – sociale scontate a se obține care, pe termen scurt, pot fi rezumate astfel:

persoanele cu un nivel superior de calificare contribuie la creșterea productivității muncii și la obținerea unor rezultate economice superioare, atât la nivelul agenților economici cât și la nivelul societății în ansamblu;

asigurarea publică a accesului larg al diferitelor segmente ale populației amplifică eficiența economică scontată la nivel social.

Cercetări recente au evidențiat că investiția publică în capitalul uman are „rate sociale înalte de recuperare” .

Rezultatele sun vizibile totuși doar pe termen mediu și lung, decidenții politici, minimizându-le nu de puține ori importanța, în goana lor după putere.

Este totodată evident că finanțele publice nu trebuie să-și asume întreaga povară a finanțării sistemului educațional, fiind astfel necesară o diversitate a surselor financiare prin antrenarea firmelor, organizațiilor sindicale și profesionale. Așa cum am arătat în capitolul 1 – sursele de finanțare ale investițiilor sunt diversificate, iar în majoritatea statelor dezvoltate ale lumii există o preocupare permanentă de menținere în stare activă a acestora.

Pentru realizarea unui management financiar eficient, investițiile în educație trebuie realizate progresiv, etapizat astfel:

în prima etapă corespunzătoare formării de bază a individului, finanțarea să poată fi realizată cu preponderență din fondurile de la buget, urmând ca, treptat, aceasta să sufere o diversificare;

în a doua etapă alocată adaptării profesionale, alocațiile să provină preponderent din mediul privat, de afaceri sau mixt.

Așadar, crearea unui cadru juridic și instituțional adecvat care să faciliteze aplicarea principiilor unui management financiar modern, înființarea unor structuri instituționale cu statut consultativ de tipul Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior creat în 1995, constituirea unor agenți economici abilitați pentru gestionarea fondurilor astfel încât să asigure servicii educaționale de calitate, pot conduce la reformarea asistenței financiare a sistemului educațional, făcându-l profitabil și eficient.

Managementul educațional impune statuarea unor principii privind simultaneitatea priorităților educaționale.

Abordarea instituțiilor de învățământ din cadrul sistemului educațional prin prisma unor organizații holografice, ne conduce la viziunea în care capacitatea întregului se regăsește în fiecare din părțile sale componente permițând sistemului să lucreze optim chiar și în condițiile funcționării defectuoase a unei părți a acestuia.

Karl Pribram de la Standford University a demonstrat astfel că există o similitudine între principiile holografice și modul de funcționare a creierului. La baza acestei analogii se află așa-numitul model de conectivitate în baza căruia o instituție de învățământ poate fi considerată un veritabil „creier” compus dintr-un număr de alte creiere a căror funcționare holografică este argumentată prin modul în care profesorii sau elevii sunt considerați „neuronii” – centre de decizie și prestare activități specifice și instituția de învățământ considerată „canal de comunicare” – privită ca loc de educare și formare.

Funcționarea unei instituții de învățământ pe principii holistice – ca organizație capabilă să învețe și să organizeze în maniera unui creier – presupune o autentică dezvoltare umană durabilă prin realizarea descentralizării și autonomiei funcționale a acesteia.

Autonomia funcțională a instituțiilor de învățământ presupune, în primul rând, realizarea unei relative autonomii financiare, optica controlului extern este greu de înlăturat. O posibilă cale de depășire a dilemei dintre aspirația spre autonomie a instituțiilor de învățământ și finanțarea acestora preponderent cu fonduri de la buget (care nu de puține ori, le îngrădește autonomia) este flexibilizarea relației dintre stat și instituțiile de învățământ.

Astfel, în timp ce instituțiile publice abilitate își vor focaliza atenția spre conturarea principiilor strategiei de reformă a sistemului educațional, instituțiile de învățământ vor trebui să-și definească un nou profil bazat pe respectarea principiilor managementului educațional. În acest sens, pe plan mondial, la începutul anilor ’80, s-a declanșat în Marea Britanie, la universitățile Cambridgeshire și Solihull, experimente de implementare a unei autentice autonomii financiare a acestora, cu rezultate notabile în acest sens.

Implementarea managementului educațional modern și în țara noastră presupune o regândire a rolului cadrelor didactice și, în mod deosebit, a celor implicați în conducerea unităților de învățământ. Aceștia vor trebui să devină autentici manageri, deci să facă dovada unor noi valențe profesionale, ceea ce, în ultimă instanță, presupune o regândire a formării formatorilor și, respectiv, includerea lor în programe speciale de perfecționare a pregătirii profesionale care să faciliteze schimbarea mentalităților îndelung sedimentate legat de conducerea școlilor.

Cadrele didactice vor trebui deci să posede atât cunoștințe psiho-pedagogice și de specialitate de nivel înalt, cât și solide cunoștințe de management educațional și, respectiv, în domeniul utilizării noilor tehnologii educaționale (simulatoare didactice, calculatoare, miniroboți de instruire, ș.a.m.d.).

La nivel mondial, s-a impus tot mai acerb problema promovării pe scară largă a culturii manageriale la nivel social, acționându-se astfel pentru:

Cuprinderea în programa școlară, încă din învățământul preuniversitar, a unor activități diverse (jocuri, cercuri, cluburi) care să dezvolte capacitățile și abilitățile manageriale (organizarea, cooperarea, comunicarea, soluționarea eventualelor conflicte, etc.);

Conceperea la nivel universitar a unui set de programe adresate studenților de la alte specializări decât cele de management, care să cuprindă abordări interdisciplinare, furnizând astfel cunoștințe elementare de economie, finanțe, contabilitate, marketing, psihologie, drept, management general;

Dezvoltarea și consolidarea instituțională a organizațiilor furnizoare de servicii de instruire managerială și, eventual, constituirea unei Asociații Naționale a școlilor de Management care să contribuie la răspândirea rapidă a ideilor, experimentelor și inițiativelor valoroase;

Dezvoltarea unei comunități profesionale puternice și creșterea prestanței profesionale și a calității prestației profesiei de educator în management.

În același timp vor trebui implementate și noi sisteme informatice de management educațional care să faciliteze luarea deciziilor prin oferirea unor infomații pertinente și agregate legate, atât de gestionarea resurselor (umane, materiale și financiare), cât și de evaluarea rezultatelor obținute (eventual prin urmărirea absolvenților în etapele superioare de pregătire sau, după, caz, pe piața muncii). Sistemele informaționale de management educațional vor trebui interconectate astfel încât datele să fie ușor accesibile decidenților la nivel național, local și instituțional. Implementarea unor sisteme moderne infomaționale de management educațional va permite astfel degrevarea personalului decident de un impresionant volum de muncă antrenat de gestioanrea empirică a informațiilor, ccea ce va facilita cu mult activitatea acestora.

Informatizarea pe scară largă a unităților de învățământ va permite, în același timp, și o regândire a manierei de elaborare a unor materiale suport de pregătire cât mai moderne. Principalele etape funcționale ale acestora sunt prezentate mai jos.

În didactica modernă materialele de instruire se prezintă de obicei sub forma unor casete care includ un set complet de cărți, scheme, dischete aferente modulelor de pregătire.

La nivel național se depun eforturi susținute pentru modernizarea materialelor suport de instruire; un exemplu ilustrativ îl constituie Centrul de Pregătire și Informatică (CPI) cu o tradiție de peste 20 de ani de activitate centrată pe asigurarea unor structuri funcționale specifice pentru instruirea continuă în informatică. CPI deține în acest moment statutul de centru de instruire autorizat de firme al căror prestigiu este unanim recunoscut (AUTODESK, NOVELL, DEGEM, ș.a.).

Metode și tehnici de muncă intelectuală – cum să devenim eficienți?

Pentru a eficientiza investițiile în educație și dezvoltarea umană durabilă, un foarte important aspect poate fi reflectat prin perfecționarea metodelor de predare sau instruire.

Introducerea unor noi metode și tehnici de muncă intelectuală încă din primii ani de studiu ar putea favoriza autoinstruirea permanentă, învățându-l pe elev / student, nu atât ce, cât mai ales cum să învețe. Acest lucru s-ar putea dezvolta prin adoptarea unor strategii de însușire a tehnicilor de muncă intelectuală prin:

Inițierea în unele școli a unor experimente care să promoveze o serie de tehnici de muncă intelectuală;

Promovarea unui nou tip de didactică, cea a metodelor active și participative prin care elevul / studentul încetează să fie un simplu receptor de informații, devenind astfel subiect activ al cunoașterii și acțiunii;

Stimularea creativității tinerilor prin organizarea unor ședințe în cadrul cărora să se argumenteze și să se dezbată în grup idei, concepte;

Introducerea unor cursuri speciale de inventică pentru a educa spiritul creator al elevului /studentului.

Ca exemplu, amintesc astfel, în S.U.A., în cadrul Universității din Buffalo care a inițiat cursul „Creative Foundation of State University in Buffalo”, se organizează conferințe la care participă peste 1000 de studenți din întreaga lume.

Cursuri speciale de antrenament și creativitate sunt organizate permanent aproape în toate marile concerne și firme dezvoltate ale lumii.

Astfel, la „General Electric” se organizează de mai mulți ani astfel de cursuri aprciindu-se că, în urma frecventării lor, numărul ideilor și procedeelor brevetabile a crescut de circa trei ori.

Un alt exemplu interesant de spargere a tiparelor standard de instruire este cel al Israelului, unde prin aplicarea metodei „îmbogățirii instrumentale” a profesorului R. Feurstein, în peste 1300 de clase, a permis elevilor cu un nivel de inteligență și de cunoaștere adecvat să treacă din ultimul an al școlii primare în primul an de învățământ secundar, trecând peste cel gimnazial.

Așadar, se impune adoptarea unui program complex de stimulare a creativității pornind de la modelul creativității individuale și ajungând la cea de grup, colectivă. Experimentele efectuate au relevat faptul că individul antrenat în cadrul unui grup este mult mai eficient decât individual.

Socializarea, confruntarea de idei, soluțiile originale rezultate în urma dezbaterilor reprezintă calea spre transformarea potențialului creativ latent în manifest.

Așa cum s-a arătat în capitolul 2 al lucrării, acest lucru depinde de motivația pentru instruire și de interesul pe care-l stârnește oferta educațională indivizilor. Crearea unui climat favorabil manifestării creativității și stimularea morală și / sau materială a elevilor / studenților care dovedesc aptitudini creative pare să fie cheia descoperirilor stiințifice propice dezvoltării economico –sociale.

În acest sens, la nivel mondial, s-au conturat chiar o serie de posibile metode de stimulare a manifestării creativității care au în vedere, în principal, cutia de sugestii și propuneri și camerele de creație, prin aplicarea cărora unele firme de prestigiu au ajuns la rezultate remarcabile (de exemplu, la I.B.M. se apreciează că, din cele 8000 de propuneri făcute anual pe această cale, circa 2000 pot fi reținute și aplicate).

În același timp, se impune și perfecționarea sistemului de documentare – informare prin constituirea unor sisteme moderne de selectare a informațiilor și propunerilor de noi idei.

Educarea prin aplicarea unor tehnici și metode specifice de instruire și stimularea manifestării creativității presupune amplificarea rolului educatorilor care vor trebui să renunțe, treptat la practica reproducerii exclusive a conținutului manualelor. Prelegerile trebuie să fie focalizate asupra interpretării și problematizării cunoașterii în scopul redescoperirii și înțelegerii autentice a conținuturilor educative.

În concluzie, se impun noi metode și tehnici de muncă intelectuală care să stimuleze manifestarea creativității și sporirea capacității de adaptare prin trecerea de la modelul tradițional de predare la unul nou, inovațional și deschis care să se bazeze pe dialog și schimb de idei.

În lupta pentru supremația mondială în secolul XXI, se reliefează din ce în ce mai pregant necesitatea derulării investițiilor în educație, în procesul de formare și adaptare profesională a resursei umane.

Decizia de a investi în capitalul uman aparține nu numai individului sau agenților economici ci și societății în ansamblul său, dovadă fiind ratele înalte de recuperare a unei astfel de investiții reflectate prin nivelul de dezvoltare economico –socială.

Pentru a argumenta mai temeinic importanța acordată investiției în capitalul uman și corolarul ei, investiția în educație în cele mai dezvoltate state ale lumii este reflectată de experiențele internaționale vizând atât aspecte specifice practicilor curente acumulate de-a lungul timpului cât și orientările și tendințele care se manifestă în aceste țări din perspectiva obiectivului flexibilizării adaptiv – dinamice a resurselor umane sub impactul progresului tehnico – științific contemporan.

Fără a pleda pentru „importul” unor modele și practici pe plan internațional, este necesară însă evidențierea experienței internaționale căci, nu de puține ori, tocmai modul de materializare în forme concrete de formare și adaptare profesională poate contura mai bine pentru specialiștii interesați concepția care a stat la baza lor.

De aceea, chiar dacă realitățile din țara noastră ne duc departe de performanțele altor state pentru moment, experiența internațională poate constitui un reper pentru cei interesați în orientarea activității lor în prezent și în perspectivă.

Totodată, consider necesară și schimbarea de mentalitate pentru acordarea atenției cuvenite în perspectivă preocupărilor legate de cristalizarea unor conduite anticipativ – prospective în care individul să fie capabil să pregătească terenul schimbărilor previzibile. Este absolut necesar să încercăm să facem față dinamicii economico – sociale tot mai complexe spărgând cercul vicios al abordărilor pe termen scurt cărora, nu de puține ori, le suntem încă tributari.

Analiza de față trebuie să ne convingă de necesitatea alocării de resurse suplimentare acestui domeniu vital dezvoltării economice deoarece există o mulțime de studii (din nefericire, foarte reduse ca număr în țara noastră și în zona Europei centrale și de est) care demonstrează că încercările umane de sporire a bunăstării materiale și spirituale depind decisiv de performanțele acestui tip special de capital.

Competiția crescândă pe piețe din ce în ce mai integrate obligă oamenii să recurgă tot mai des la cunoaștere; însă, obținerea și utilizarea ei implică investiții în cercetarea capabilă să o degajeze și în educația în stare să o transfere forței de muncă și performanțelor economice.

Imperativul acestei afirmații este cu atât mai valabil pentru România cu cât potențialul uman indigen este clar subutilizat prin neglijarea investițiilor private sau publice în sistemul educațional și de cercetare. Pregătirea și exploatarea cunoștințelor, îndemânărilor, abilităților profesionale și valorilor culturale depind de conștientizarea publică asupra faptului că doar transformarea în prioritate a investițiilor în capitalul uman poate imprima acestuia competitivitatea necesară pentru a face față noilor circumstanțe ale dinamicei economii moderne.

Ca parte integrantă în structurile societății vest-europene, România trebuie să țină cont că obiectivul fundamental al Procesului Lisabona vizează transformarea acestui bloc „în cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere, capabilă să susțină creșterea economică prin crearea de mai multe locuri de muncă și realizarea unei mai bune coeziuni sociale”.

Mai mult ca oricând performanțele obținute pe calea dezvoltării umane depind de producția și asimilarea cunoașterii în procesul de creare a subzistențelor, de capacitatea omului de a face un pas în față prin inovare, de eficacitatea mobilizării resurselor puse la dispoziție de prețioasele capacități ale omului. Va trebui să învățăm că prosperitatea pe care o vizăm cu toții depinde primordial de un tezaur inestimabil, de resursa noastră capitală, omul.

BIBLIOGRAFIE

A.Toffler, Puterea în mișcare. Cunoașterea, bogăția și violența în pragul secolului XXI, Ed. Antet, București, 1995.

Bogdan Iatan, Calitatea vieții – teorie și practică socială, Editura Academiei Române, București, 1991.

C. Zamfir, Indicatori și resurse de variație a calității vieții, Ed. Academică, București, 1984.

Dumitru I., Ungureanu, C., Pedagogie și elemente de psihologia educației, Cartea Universitară, București, 2005.

Durkheim, E. , Educație și sociologie, E.D.P., Bucuresti, 1995.

Florea Voiculescu, Analiza resurse-nevoi și managementul strategic în învățământ, Editura Aramis, București, 2004.

Gary S. Becker, Capitalul uman – O analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, Editura ALL, Universitatea din Chicago, Bucuresti, 1997.

G. Psaharopulos, Returns to Investments in Education. A Global Update in ”Policy Research Working Paper” no. 1067, Washington D.C., 1993.

I. Jinga, Conducerea învățământului. Manual de management instituțional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.

I. Românu, Econometrie cu aplicații la eficiența investițiilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

I. Vasilescu, C. Cicea, Investiții, Univeritatea București, Ed. Economicǎ, București, 2000.

Jacob Mincer, Labour mobility and wages, în S. Rosen, „Studies in labour markets”, University of Chicago Press, Chicago, 1981.

John Dewey, Democrație și educație, Ed. Didactică și pedagogică, Bucuresti, 1972.

L. Țopa, Cum cultivăm inteligența socială și relațiile umane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

L. Vlăsceanu, Trends, Developoments and Needs of the Higher Education Systems of the Central and Eastern European Countries, CEPES, Bucharest, 1992.

Mărginean, I., Modelul social românesc din perspective calității vieții populației, în “CalitateaVieții”, XV, nr. 3–4, 2004.

Mărginean, I., Indicele Dezvoltării Umane. România în context internațional, în „Revista Calitatea Vieții”, nr. 1–2, 2010.

Mărginean, I., Precupețu, I., (coord.), Paradigma calității vieții, București, Editura Academiei Române, 2011.

P. Duponey, Marketing de l’education et de la formation, Les editions d’organisation, Paris, 1990.

Radu, I., Psihologia educației si dezvoltării, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1983.

Septimiu Chelcea, I.Mărginean. Șt. Ștefănescu, C. Zamfir, M. Zlate, Dezvoltarea umană a întreprinderii, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1980.

Stanciulescu, E., Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996.

Stoica Maricica, Investițiile și dezvoltarea durabilă, Editura Universitară, București, 2005.

Streeten, P., Burki, S., Mahbub U., Hicks, N. și Stewart, F., First Things First: Meeting Basic Human Needs in the Developing Countries. Editura Oxford University Press, New York, USA, 1991.

Suciu Marta-Christina, Investiția în educație, Ed. Economică, București, 2000.

Șerban Iosifescu, Management educațional pentru instituțiile de învățământ, Editura ISE-MEC, București, 2001.

Traian Ștef, Despre calitate umană, Ed. Paralela 45, Bucuresti, 2000.

Victor Popescu, Demnitatea umană, Ed. Macarie, Târgoviște, 1998.

BIBLIOGRAFIE

A.Toffler, Puterea în mișcare. Cunoașterea, bogăția și violența în pragul secolului XXI, Ed. Antet, București, 1995.

Bogdan Iatan, Calitatea vieții – teorie și practică socială, Editura Academiei Române, București, 1991.

C. Zamfir, Indicatori și resurse de variație a calității vieții, Ed. Academică, București, 1984.

Dumitru I., Ungureanu, C., Pedagogie și elemente de psihologia educației, Cartea Universitară, București, 2005.

Durkheim, E. , Educație și sociologie, E.D.P., Bucuresti, 1995.

Florea Voiculescu, Analiza resurse-nevoi și managementul strategic în învățământ, Editura Aramis, București, 2004.

Gary S. Becker, Capitalul uman – O analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, Editura ALL, Universitatea din Chicago, Bucuresti, 1997.

G. Psaharopulos, Returns to Investments in Education. A Global Update in ”Policy Research Working Paper” no. 1067, Washington D.C., 1993.

I. Jinga, Conducerea învățământului. Manual de management instituțional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.

I. Românu, Econometrie cu aplicații la eficiența investițiilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

I. Vasilescu, C. Cicea, Investiții, Univeritatea București, Ed. Economicǎ, București, 2000.

Jacob Mincer, Labour mobility and wages, în S. Rosen, „Studies in labour markets”, University of Chicago Press, Chicago, 1981.

John Dewey, Democrație și educație, Ed. Didactică și pedagogică, Bucuresti, 1972.

L. Țopa, Cum cultivăm inteligența socială și relațiile umane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

L. Vlăsceanu, Trends, Developoments and Needs of the Higher Education Systems of the Central and Eastern European Countries, CEPES, Bucharest, 1992.

Mărginean, I., Modelul social românesc din perspective calității vieții populației, în “CalitateaVieții”, XV, nr. 3–4, 2004.

Mărginean, I., Indicele Dezvoltării Umane. România în context internațional, în „Revista Calitatea Vieții”, nr. 1–2, 2010.

Mărginean, I., Precupețu, I., (coord.), Paradigma calității vieții, București, Editura Academiei Române, 2011.

P. Duponey, Marketing de l’education et de la formation, Les editions d’organisation, Paris, 1990.

Radu, I., Psihologia educației si dezvoltării, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1983.

Septimiu Chelcea, I.Mărginean. Șt. Ștefănescu, C. Zamfir, M. Zlate, Dezvoltarea umană a întreprinderii, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1980.

Stanciulescu, E., Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996.

Stoica Maricica, Investițiile și dezvoltarea durabilă, Editura Universitară, București, 2005.

Streeten, P., Burki, S., Mahbub U., Hicks, N. și Stewart, F., First Things First: Meeting Basic Human Needs in the Developing Countries. Editura Oxford University Press, New York, USA, 1991.

Suciu Marta-Christina, Investiția în educație, Ed. Economică, București, 2000.

Șerban Iosifescu, Management educațional pentru instituțiile de învățământ, Editura ISE-MEC, București, 2001.

Traian Ștef, Despre calitate umană, Ed. Paralela 45, Bucuresti, 2000.

Victor Popescu, Demnitatea umană, Ed. Macarie, Târgoviște, 1998.