. Investitii In Proiecte ALE Administratiei Publice
CAPITOLUL I
SERVICIILE PUBLICE- COMPONENTĂ A VIEȚII SOCIALE………3
1.1. Nevoia socială………………………………………………….…4
1.2. Serviciile publice; delimitări conceptuale și structurale…….…7
1.3. Principiile care stau la baza Administrației Publice
în unitățile administrativ teritoriale din României………….…13
1.4. Structurile administrative din România ………………………17
CAPITOLUL II
STRATEGII ȘI INVESTIȚII…………….…………………..….……….29
2.1. Strategia – definire și trăsături………………………..…….…30
2.2. Definirea și clasificarea investițiilor……………………………36
2.3. Strategii investiționale…………………………………………..40
2.4. Fundamentarea deciziilor administrative………………………51
2.5. Strategii de realizare a proiectelor de investiții…………………57
CAPITOLUL III
EVALUAREA EFICIENȚEI PROIECTELOR DE INVESTIȚII ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ…………………………………………..61
3.1. Structuri metodologice ce stau la baza evaluării………………62
3.2. Evaluarea eficienței economice a proiectelor de investiții……74
3.3. Actualizarea și indicatorii specifici Băncii Mondiale…………82
CAPITOLUL IV
ALIMENTAREA CU APĂ A COMUNEI RÂMNICELU…………….87
4.1. Prezentare generală- necesitatea……………………………..88
Analiza economică și financiară………………………………94
Anexe…………………………………………………………..96
BIBLIOGRAFIE………………………………………………….111
CAPITOLUL I SERVICIILE PUBLICE- COMPONENTĂ
A VIEȚII SOCIALE
1.1. Nevoia socială………………………………………………….…4
1.2. Serviciile publice; delimitări conceptuale și structurale…….…7
1.3. Principiile care stau la baza Administrației Publice
în unitățile administrativ teritoriale din României………….…13
1.4. Structurile administrative din România ………………………17
1.1. Nevoia socială
Sfera serviciilor capătă dimensiuni tot mai mari în viața social –economică a unei țări civilizate ca urmare a acțiunii unor factori obiectivi. Stimulentul esențial al apariției și amplificării serviciilor îl constituie nevoia socială.
Nevoia socială poate fi definită ca fiind ansamblul dorințelor a căror satisfacere este considerată de membrii unei colectivități ca fiind indispensabilă pentru asigurarea unui nivel și stil de viață în conformitate cu nivelul de dezvoltare și statutul grupului.
Nevoile sociale sunt o creație a istoriei și a structurilor sociale. Ele variază în funcție de nivelul de dezvoltare al societății, de sfera și structura trebuințelor, de impulsul științei și tehnicii etc.
De exemplu, atunci când distanța de la și până la locul de muncă este mare, când se anulează garnituri de tren sau se suspendă linii ale mijloacelor de transport în comun, este adesea necesar un vehicul individual; autotutrismul este, în acest caz, o nevoie socială obiectivă.
Nevoia socială nu trebuie confundată cu cererea de produse și servicii. Aceasta din urmă, fiind o categorie a pieței, are o sferă mai restrânsă cuprinzînd numai o parte a nevoii sociale care este satisfăcută prin. Procesul de vînzare-cumpărare.
Pentru a înțelege modul în care nevoia socială determină apariția de servicii se impune o clasificare a acestora după anumite criterii.
Din punct de vedere al ariei de cuprindere, sunt:
Nevoi individuale care se manifestă ca cerințe directe ale fiecărui membru al colectivității;
Nevoi generale care reprezintă un ansamblu de cerințe individuale, manifestate nu direct de fiecare membrual societății ci, indirect, ca cerințe ale întregii societăți (colectivități).
Nevoile individuale, la rîndul lor, se împart în trei categorii:
– nevoi primare (fiziologice) care sunt indispensabile vieții, cum ar fi: hrana, îmbrăcămintea, încălțămintea etc.;
– nevoi secundare (spirituale) care sunt necesare pentru instruirea și educarea speciei umane, dar nu indispensabile pentru a supraviețui (cultură, artă, învățământ);
– nevoi sociale care sunt determinate de interesul fiecărui individ și al societății de a conserva sănătatea și de a da longevității și vieții un sens pozitiv(odihnă, recreere, ocrotirea sănătății etc.).
Termenul de nevoie este folosit cel mai adesea în legătură cu ființa umană, dar uzanța face ca același termen să fie utilizat, nu de puține ori, pentru a caracteriza ansamblul mijloacelor necesare pentru atingerea unui obiectiv(misiuni).
În acest sens se va vorbi de nevoi ale aparatului de producție. Nu se pot produce bunuri și nu pot fi prestate servicii decât punând în funcțiune mașini, prelucrând resurse materiale și angajând mână de lucru în proporție și calități care sunt definite prin considerații tehnice.
Structura și nivelul calitativ al bunurilor și serviciilor trebuie să răspundă nevoilor sociale, în caz contrar, ele rămânând simple aspirații. Aflându-se permanent înaintea producției, a posibilităților societății de a le satisface, nevoile sociale constituie un impuls al producției materiale și spirituale.
Odată apărută și devenită conștientă, nevoia socială poate fi satisfăcută pe mai multe căi: consum de produse din gospodărie proprie, cumpărare de mărfuri, cumpărare de servicii, servicii oferite de societate.
Progresele înregistrate în știință și tehnică antrenează apariția, dezvoltarea și diversificarea nevoilor spirituale și sociale care sunt satisfăcute pe seama serviciilor. Astfel, noile exigențe în raport cu forța de muncă impun creșterea preocupărilor pentru educarea, instruirea, formarea și perfecționarea acesteia, de unde decurge atenția deosebită ce trebuie acordată învățământului.
De asemenea, mutațiile structurale ce intervin în economie, procesul de urbanizare și alți factori care însoțesc R.T.S. contemporană generează noi cerințe sociale: protejarea mediului înconjurător, ocrotirea sănătății oamenilor față de eventuale nocivități, întreținerea și revitalizarea drumurilor etc., toate acestea realizându-se pe seama serviciilor: cultură, artă, turism, odihnă, sport etc.
Chiar și în structura unora dintre nevoile sociologice apar modificări.
Astfel, în condițiile vastului proces de urbanizare, nevoia de locuință capătă noi dimensiuni. Satisfacerea acestei nevoi presupune nu numai existența locuinței ca spațiu de desfășurare a activității casnice, ci și existența unui anumit confort: instalații și dotări de încălzire, instalații de iluminat, spațiu special pentru odihnă activă și recreare, situarea locuinței la o anumită distanță de locul de muncă etc.
Realizarea acestui confort este posibilă numai în condițiile existenței unor servicii corespunzătoare ca volum și structură: mijloace moderne de transport urban, tehnică modernă de dirijare a circulației, servicii de administrare locativă, servicii de distribuire a apei, energiei și gazelor, servicii de telecomunicații etc.
Nevoia socială de servicii se manifestă nu numai sub forma nevoilor individuale ci și sub forma nevoilor generale. Nevoile generale de consum sunt satisfăcute prin intermediul unor servicii publice(învățământ, sănătate, protecția mediului etc.) care sunt subvenționate de la bugetul de stat sau de la bugetele colectivităților locale precum și prin intermediul unor servicii private a căror contravaloare este achitată de beneficiarii acestora.
Nevoile generale ale aparatului de producție generează, de asemenea, apariția unor servicii de cercetare analize economice, de informatică, de leasing etc. menite să contribuie la creșterea eficienței activității diferiților agenți economici și, pe această bază, la satisfacerea nevoilor individuale ale membrilor societății. Aprecierea nivelului de trai al unei națiuni nu este posibilă fără luarea în considerare a unor indicatori care exprimă direct sau indirect consumul de servicii: asistență medicală, rețeaua unităților de cultură, artă și sport, stocul de învățământ, volumul serviciilor pe locuitor, potențialul de cercetare, volumul și ponderea cheltuielilor pentru cercetare și învățământ în P.I.B., elevi și studenți/1000 locuitori.
În concluzie, creșterea și diversificarea nevoilor sociale se manifestă ca o cerere de servicii.
2. Serviciile Publice; delimitări conceptuale și structurale
Geneza noțiunii de “serviciu public” stă în definirea funcțiilor tradiționale ale puterii publice într-un regim democrat1), și anume:
– funcțiile regaliene, ce se executau în domenii rezervate ale puterii publice necesare coeziunii grupului: apărarea națională, poliție, justiție, fiscalitate, drumurile și comunicațiile;
– alte funcții precum: funcția de reglementare, de control sau de acordare de ajutoare activităților private.
Trecerea de la statul “jandarm” la statul “providență” a marcat apariția serviciilor publice, al căror scop era satisfacerea interesului general ce se realizează cu contribuția directă a statului.
Noțiunea de serviciu public în varianta sa clasică se baza pe existența a trei criterii de identificare:
criteriul organic care precizează că ne aflăm în prezența unui serviciu public atunci când activitatea este gestionată de către o persoană publică fie ea stat, colectivitate teritorială sau instituție publică, ca urmare, crearea unui serviciu public presupunea, în mod necesar, o decizie a autorităților publice.
Criteriul sferei de interes care condiționează existența serviciului public de finalitatea sa, aceea de a răspunde unui interes general.
Ca urmare, nu se vor avea în vedere interesele autorității de intervenție, persoană publică, ci interesele utilizatorilor.
Consecința ce decurge din acest criteriu constă în faptul că serviciul public trebuie să răspundă unei cereri sociale, chiar dacă aceasta nu este solvabilă, și ca urmare serviciul public poate funcționa chiar dacă nu este rentabil.
Unul din rolurile existenței serviciului public era satisfacerea unei cerințe a cărei nerentabilitate era incompatibilă cu scopul întreprinderii private.
Pentru a acoperi finanțarea serviciului public însă, persoana publică recurge la taxe și impozite. Acest fapt a făcut posibilă gratuitatea a numeroase servicii publice.
c) criteriul regimului juridic specific serviciilor publice ce prevedea că serviciilor publice le sunt aplicabile regulile de drept administrativ, care trebuie să reflecte instituirea unor reglementări riguroase menite să apere și să satisfacă interesele generale ale societății.
Atingând o dezvoltare maximă la mijlocul secolului XX, serviciul public s-a impus drept fundament al activității sistemului administrației publice și al autorităților administrative.
În limbajul curent, noțiunea de serviciu public este utilizată pentru a desemna o activitate de interes general, prestată de un organism, adică de o persoană juridică, autorizată de o autoritate a administrației publice.
Există două accepțiuni cu privire la definirea noțiunii de serviciu public:
Definire în sens material sau, altfel spus, ca tip de activitate de interes general pe care administrația înțelege să și-o asume.
Definire în sensul organic sau, altfel spus, organismul prin intermediul căreia se realizează o activitate de interes general.
Noțiune complexă și esențială a dreptului administrativ, acest concept a suportat modificări importante de-a lungul timpului, care l-au făcut să-și piardă claritatea inițială.
Doctrina românească, în special cea din perioada interbelică (PAUL NEGULESCU, ANIBAL TEODORESCU, MIRCEA DJUVARA), cât și dezvoltarea ulterioară a dreptului administrativ abordează noțiunea de serviciu public prin prisma acelorași criterii, relevantă fiind definiția data de profesorul PAUL NEGULESCU: ”serviciul public este un organ administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administrației publice creatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacție incompletă și intermitentă”.
Importanța serviciilor publice este cu atât mai mare pentru societate, cu cât statul, ca și componentele sale administrativ-teritoriale apar ca instrumente indispensabile, menite să asigure cetățenilor săi acel nivel de bunăstare pe care aceștia nu-l pot găsi într-un alt mod.
Asge să și-o asume.
Definire în sensul organic sau, altfel spus, organismul prin intermediul căreia se realizează o activitate de interes general.
Noțiune complexă și esențială a dreptului administrativ, acest concept a suportat modificări importante de-a lungul timpului, care l-au făcut să-și piardă claritatea inițială.
Doctrina românească, în special cea din perioada interbelică (PAUL NEGULESCU, ANIBAL TEODORESCU, MIRCEA DJUVARA), cât și dezvoltarea ulterioară a dreptului administrativ abordează noțiunea de serviciu public prin prisma acelorași criterii, relevantă fiind definiția data de profesorul PAUL NEGULESCU: ”serviciul public este un organ administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administrației publice creatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacție incompletă și intermitentă”.
Importanța serviciilor publice este cu atât mai mare pentru societate, cu cât statul, ca și componentele sale administrativ-teritoriale apar ca instrumente indispensabile, menite să asigure cetățenilor săi acel nivel de bunăstare pe care aceștia nu-l pot găsi într-un alt mod.
Astfel, atunci când statul își propune, prin autoritățile sale, să satisfacă o nevoie a societății, el stabilește organismul care să asigure satisfacerea acestei nevoi, îi determină competența și îi pune la dispoziție mijloacele materiale, financiare și umane necesare atingerii scopului stabilit.
În doctrina occidentală s-au conturat până în prezent trei definiții care coexistă și care au fost preluate în legislația comunitară.
¤ Definiția clasică, conturată la începutul secolului XX, consideră că serviciul public este acea activitate de interes general prestată numai de o persoană publică. În această accepțiune subzistă definiția lui DUGUIT, potrivit căruia serviciul public este “activitatea pe care guvernanții sunt obligați să o presteze în interesul celor guvernați”. Este evident că definirea serviciului public se face după natura juridică a organului care îl prestează și care trebuie neapărat să fie persoană publică, adică statul, colectivitate locală sau altă instituție publică. La această semnificație M. HAURION adaugă sintagma serviciul public prin “natură” (și nu după persoana care îl prestează) pentru a se opune lărgirii semnificației serviciului public la orice tip de activitate pe care o desfășoară autoritățile statului.
¤ Definiția interbelică a apărut ca o necesitate impusă de dezvoltarea economică spectaculoasă a societății care solicita servicii publice variate, flexibile și operative. Până în anul 1939, aceste servicii erau apanajul statului și instituțiilor sale care nu mai puteau face față cerințelor sociale, astfel încât, statul s-a văzut nevoit să încredințeze unele servicii publice către alte persoane private. Astfel a apărut ideea prestării unui serviciu public prin intermediul unei firme private. Această definiție rămânea deficitară pentru că nu preciza în ce condiții activitatea unei persoane private poate fi considerată serviciu public. Această dilemă este lămurită în 1964 când LAUBODERE arată că: “serviciul public este activitatea de interes general, prestată de o persoană privată având prerogativele puterii publice sub controlul administrației”.
¤ Definiția actuală s-a conturat la sfârșitul anilor ’80 ca urmare a evoluției democrației, recunoscându-se faptul că unele servicii publice desfășurate de persoane private nu trebuie să se bucure neapărat de prerogativele puterii publice. Precizarea este necesară întrucât o serie de servicii publice de interes social cum ar fi cele de sănătate, cultură, învățământ etc. se realizează de către persoane private, dar fără prerogativele puterii publice. Ideea democratismului și descentralizării a impus în practică sistemul preluării gestiunii serviciilor publice din mâna statului și predării lor către persoane private, în condițiile mai sus amintite. În jurisprudență s-a răspândit astfel sintagma “servicii private de interes general” care nu corespunde însă pe deplin celor trei condiții stabilite în practica administrației publice, nici chiar în țările dezvoltate. Cel puțin sub aspectul controlului, serviciile publice sunt subordonate administrației mai mult ca oricând.
În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice, între care amintim:
1.După criteriul juridic identificăm:
– servicii publice administrative (SPA);
– servicii publice industriale și comerciale (SPIC);
Fără că definirea serviciilor publice administrative este deosebit de dificilă din cauza varietății foarte mari a acestora. În general, serviciile publice administrative sunt acelea care nu au un obiect de activitate industrială sau comercială (Braibant G. Le droit administratif francais, Paris, 1991, pg.654). mai mult de atât, serviciile publice sunt reprezentate de o activitate sau un ansamblu de activități prin care instituțiile din sistemul administrativ acționează, într-un cadru legislativ bine determinat, pentru a satisface interesul general și/sau individual al membrilor unei comunități. Serviciile publice oferite de instituții/ organizații private reprezintă o activitate sau un grup de activități prin care se urmărește satisfacerea unui interes individual/ particular și care nu poate fi satisfăcut de o instituție publică din sistemul administrativ.
Serviciile publice oferite de instituțiile publice sau private se caracterizează prin aceea că în cadrul lor se derulează în mod expres activități de învățământ, artă, cultură, sport, comerț.
2.După modul în care se realizează interesul general, deosebim:
a)servicii publice al căror scop este satisfacerea directă și individuală a cetățenilor;
b)servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;
c)servicii publice destinate colectivității în ansamblu.
3.După raporturile cu serviciile private, putem remarca:
a) servicii monopolizate;
b) servicii pe care administrația publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;
c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorități a administrației publice.
4.Din punct de vedere al delegării lor:
a)servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritățile publice nu le pot încredința altor persoane (protecția civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);
b)servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).
5.Din punct de vedere al importanței sociale:
a)servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare termoficare);
b)servicii publice facultative ( amenajare parcuri și locuri de distracții, centre de informare) etc.
6.În raport cu colectivitățile publice de care depind, distingem:
a)Servicii publice interne și extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (afacerile externe au o administrație generală centrală și organe și agenți în exterior, serviciul marină-aviație, care se execută în afara granițelor). Cu toate acestea, distincția prezintă puțin interes din punct de vedere al structurii generale și al regulilor de funcționare a serviciilor;
b)Serviciile civile și cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline stricte, organizate și conduse după reguli care, parțial, le sunt proprii. În multe țări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziție a oamenilor obligați să petreacă un anumit timp sub drapel și de anumite puteri de rechiziție a bunurilor.
7.După gradul de cuprindere, distingem:
a)servicii de importanță națională, organizate la scara întregului teritoriu;
b)servicii locale, organizate la scara colectivităților teritoriale județene, municipale, orășenești sau comunale.
1.3. Principiile de bază Administrației Publice în unitățile
administrativ- teritoriale din România
Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și consultării în problemele locale de interes deosebit.
1.3.1) Principiul autonomiei locale
În România, autonomia locală este administrativă și se exercită numai în cadrul legii; ea reprezintă dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a rezolva și gestiona, în nume propriu și sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă. Aplicarea acestui principiu însă nu poate aduce atingere caracterului de stat național unitar al României.
Principiul autonomiei locale este formulat expres atât de dispozițiile art. 119 din Constituție, cât și de cele ale art. 1 din Legea nr. 215/2001 și ocupă un loc prioritar între celelalte principii pe care se bazează administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale.
Conținutul acestui principiu și valențele sale complexe rezultă însă din ansamblul reglementărilor cuprinse în dispozițiile legii și reprezintă chintesența întregii activități a administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale.
Autonomia locală nu înseamnă dreptul unei colectivități de a se guverna singură în orice problemă, fără a se ține seama de raporturile cu colectivitățile similare sau cu cele situate la niveluri superioare ori la centru.
Colectivitățile locale sunt integrate material (teritorial) și juridic statului suveran, care le asigură autonomia necesară gestionării treburilor lor specifice, dar numai în măsura în care aceasta se integrează în ordinea juridică a statului.
Statul român recunoaște, în primul rând, prin dispozițiile constituționale, dar și ale Legii nr. 215/2001, că în interiorul său colectivitățile locale se administrează prin aleșii lor și prin forțele proprii, dar sub controlul jurisdicțional al legalității din partea autorităților statale. În acest sens, sunt și o serie de prevederi ale unor documente internaționale. Astfel, Convenția Europeană a Autonomiei Locale definește Autonomia Locală ca “un principiu stabilit prin Constituție sau prin legile statelor-părți, care conferă activităților locale dreptul și capacitatea de a rezolva și gestiona, în cadrul legii, sub propria lor răspundere și în interesul populației acestora, o parte importantă din treburile publice”.
Acest document recunoaște, totodată, necesitatea exercitării unui control administrativ din partea statului asupra colectivităților locale, control care privește numai aspectele de legalitate al acestor treburi publice.
Controlul de oportunitate este admis numai în cazul sarcinilor delegate de către stat autorităților locale.
Autonomia locală are drept fundament economic sfera patrimonială proprie pe care autoritățile locale o gestionează ca un autentic proprietar, în condițiile legii.
1.3.2) Principiul descentralizării serviciilor publice
Serviciile publice, care se manifestă ca activitate a autorităților publice pentru satisfacerea unei nevoi de interes general, datorită importanței lor trebuie să funcționeze în mod regulat și continuu. Așadar, serviciul public ca activitate este legat indisolubil de ideea de interes general și de voința autorităților publice care decid la ce moment și în ce modalitate se va satisface acest interes.
Acest principiu al descentralizării serviciilor publice nu are în vedere o descentralizare absolută, adică transferarea în totalitate și a oricăror activități de la nivelul central la cel județean sau local. Acest lucru nu ar fi necesar, nici oportun, nici posibil, mai ales dacă avem în vedere multitudinea de forme în care se pot organiza serviciile publice.
Astfel, serviciile publice organizate la nivel central, sub forma autorităților administrative –ministere, departamente, direcții etc.- sunt și vor exista întotdeauna la acest nivel. Rolul acestor servicii este tocmai de a concepe și de a asigura strategia guvernului (a statului) în acel sector de activitate, căreia i se subsumează activitățile practice concrete, realizate la nivelurile inferioare –județ, localitate.
Descentralizarea serviciilor este legată și de nivelul de dezvoltare economico-socială al localității sau județului respectiv:
-pe de o parte, cu cât o localitate este mai dezvoltată din acest punct de vedere, cu atât mai mult locuitorii săi au nevoie de mai multe asemenea servicii publice, mai diversificate și de o calitate mai superioară;
-pe de altă parte, gradul dezvoltării economico-sociale a localității își pune amprenta asupra posibilității acoperirii costurilor pe care le presupun aceste servicii publice, inclusiv asupra calității, operativității și eficacității lor.
1.3.3) Principiul eligibilității autorităților
administrației publice locale
Principiul eligibilității autorităților administrației publice locale nu este formulat ca atare, în mod expres, în dispozițiile constituționale, ci numai în prevederile Legii 215/2001 privind administrația publică locală. În Constituție se prevede numai că primarii, consiliile locale și consiliile județene sunt “alese” în condițiile legii. Ele nu sunt autorități ale statului care exercită vreuna din puterile sale. Menirea lor este numai de a administra treburile unităților administrativ-teritoriale în care sunt alese, în interesul locuitorilor, al celor care le-au ales. “Puterea” lor nu derivă din puterea statului, ci din cea a alegătorilor, pe care îi reprezintă, acționând în numele lor.
Desigur că acțiunile acestor autorități reprezentative, alese, pentru a produce efecte juridice trebuie să fie recunoscute de stat, recunoaștere care înseamnă, în fapt și în drept, încadrarea lor în ordinea juridică a statului, dar numai dacă alegerea s-a făcut potrivit legii, iar acțiunile acestor autorități alese sunt în conformitate cu legea.
1.3.4) Principiul legalității
Aplicat la administrația publică locală, acest principiu îmbracă toate aspectele organizatorice și funcționale prin care se înfăptuiește administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale: constituirea structurilor organizatorice care au calitatea de autorități ale administrației publice locale, componența lor, atribuțile, funcționarea și activitatea acestora (actele pe care le adoptă), relațiile lor cu alte autorități publice sau cu alte structuri organizatorice din țară și străinătate.
1.3.5) Principiul consultării cetățenilor în probleme
locale de interes deosebit
Principiul consultării cetățenilor în probleme locale de interes deosebit este consacrat expres în dispozițiile art.1 din Legea 215/2001, întregite de dispozițiile art.10 ale acestui act normativ, potrivit cărora “problemele de interes deosebit din unitățile administrativ-teritoriale se pot supune, în condițiile legii, aprobării locuitorilor prin referendum local”.
În legislația românească actuală însă nu există dispoziții speciale cu privire la formele și modalitățile concrete de consultare a cetățenilor sau de organizare și desfășurare a referendumului național, o astfel de reglementare fiind o cerință de maximă urgență a principiului democratic al autonomiei locale.
Oricât de dezvoltate ar fi autonomia locală și descentralizarea, acestea nu trebuie să afecteze nici suveranitatea statului și nici caracterul său național și unitar, statul fiind tocmai factorul care asigură și garantează autonomia locală, fiind direct interesat atât în realizarea interesului local, cât și a celui național, păstrând-se într-un echilibru optim și creând condiții corespunzătoare de conlucrare dintre autoritățile publice locale și cele centrale, în scopul unei bune funcționări a societății în ansamblul său.
1.4. Structurile Administrative din România
Administrația centrală de stat cuprinde:
A) Instituția șefului statului
B) Structurile guvernamentale
C) Autoritățile centrale de specialitate
A) Instituția șefului statului
Instituția șefului statului a apărut odată cu apariția statului și de-a lungul istoriei a evoluat ca formă, structură și ca atribuții ce-i revin.
Această instituție poate avea următoarele forme de organizare:
unipersonală, caz în care este reprezentată de o singură persoană ce poate primi una din următoarele denumiri: împărat, rege, emir, președinte etc;
colegială, caracterizată prin existența în fruntea statului a unui “grup” de conducere constituit sub formă de: prezidiu, consiliu de stat, consiliu prezidențial.
B) Structurile guvernamentale
Guvernul ca instituție de putere a statului, a apărut în perioada absolutismului monarhic sub denumirea de “curia regis” în unele țări europene și de “Sfat Domnesc” în Țările Române.
Acestea au căpătat însă conținut și semnificații mai apropiate de ceea ce reprezintă Guvernul din perioada modernă, pe măsură ce la nivelul administrației centrale au început să se contureze departamentele ca forme organizatorice statale responsabile pentru “administrarea” unor domenii de activitate pe întreg teritoriul țării. Se poate spune că mai întâi au fost create ministerele conduse de miniștri care au funcționat ca atare o bună perioadă de timp, fără ca ei să alcătuiască un Guvern.
Modul de constituire, de investire, precum și răspunderile Guvernului au evoluat odată cu dezvoltarea societății.
În conformitate cu prevederile Constituției în vigoare, Guvernul este alcătuit din prim-ministru și miniștri. Primul ministru este desemnat de către președintele României. În termen de 10 zile de la desemnare, se cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii elite a Guvernului.
În Constituția României sunt cuprinse principalele norme cu privire la rolul, structura, învestitura și actele Guvernului, la răspunderea membrilor săi și la încetarea mandatului, la raporturile cu Parlamentul și la alte probleme care-i definesc natura juridică și locul în sistemul autorităților publice din românia.
C) Autorități centrale de specialitate
a)Ministerele
Ministerele constituie o categorie distinctă în cadrul sistemului autorităților administrației publice și au rolul de a organiza exercitarea și a executa în concret legile, în anumite domenii și sectoare de activitate pe întreg teritoriul țării.
Ele constituie o verigă importantă subordonată direct Guvernului și au două elemente caracteristice ce definesc, în principal, locul acestor autorități în sistemul general al autorităților administrației publice și anume:
competența materială
competența teritorială.
În raport cu natura sarcinilor ce le revin, ministerele se grupează în următoarele categorii:
ministere cu activitate economică (finanțe, industrii, agricultură);
ministere cu activitate administrativă și de apărare a ordinii de drept (MAE, MAN, MI, M.JUSTIȚIEI);
ministere cu activitate social- culturală și științifică (învățământ, cultură).
b) Alte autorități centrale de specialitate ale administrației publice
Acestea se organizează fie în subordonarea Guvernului, fie ca autoritate a “administrației autonome”. Înființarea acestor autorități centrale de specialitate ale administrației publice a fost determinată, în principal, de sfera largă de cuprindere și complexitatea activității administrației publice, care a impus pentru buna organizare și desfășurare a activității și alte forme organizatorice decât ministerele. Ele își desfășoară activitatea pe întreg teritoriul țării, fiind prin aceasta autorității centrale.
Autorități subordonate Guvernului:
Agenție- Agenția Naturală pentru Resurse Minerale, Agenția Națională pentru Privatizare, Agenția Română pentru Dezvoltare.
Comisie- Comisia Națională pentru Statistici, Comisia Națională de Prognoză, Comisia Națională pentru Informatică.
Secretariatul de stat- Secretariatul de Stat pentru Culte, Secretariatul de Stat pentru Handicapați, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din decembrie 1989.
Oficiu- Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, Oficiul de Statpentru Investiții și Mărci, Oficiu pentru Protecția Consumatorului.
Birou- Biroul Român de Metodologie Legală.
Institut- Institutul Român de Standardizare.
Administrație- Administrația Națională a Rezervelor Materiale.
Conducătorii acestor autorități sunt consilieri cu funcția secretar de stat, ocupă funcții cu denumiri diferite: secretar de stat, președinte, director general.
Autorități autonome
Acestea, prin natura lor juridică și a activităților pe care le desfășoară, sunt autorități administrative, ele nefiind subordonate Guvernului, ministerelor sau altor organe centrale. Ele se grupează în două categorii:
Nominalizate în dispozițiile constituționale, cum sunt: Consiliul Suprem de Apărare al Țării, Serviciul Român de Informații, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Serviciile Publice de Radio și Televiziune.
Nenominalizate prin Constituție, care se înființează prin lege organică, cum sunt: Consiliul Național al Cinematografiei, Consiliul Național al Audiovizualului, Banca Națională.
Aceste autorități autonome, prin natura lor juridică și a activităților specifice pe care le realizează, sunt autorități administrative și se află în raporturi juridice cu puterea legislativă, cu Parlamentul și cu cea executivă- Guvernul.
1.4.2. Administrația teritorială de stat este formată din:
A) Prefectul
B) Comisia administrativă
A) Prefectul
Prefectul este reprezentantul guvernului în unitatea administrativ- teritorială (județ) și conduce serviciile publice ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, descentralizate în aceste unități. Prefectul este numit în funcție de către guvern și este ajutat în exercitarea funcției de către un subprefect.
Serviciile publice ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ- teritoriale se organizează, corespunzător principiului descentralizării
B) Comisia administrativă
Comisia administrativă se organizează pe lângă prefecturile din cadrul fiecărui județ și al Municipiului București. Comisia administrativă elaborează, anual, pe baza programului de guvernare, propriul program al județului sau al Municipiului București, pe care îl comunică serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ teritoriale, regiilor autonome de interes național și sucursalelor acestora din județul respectiv, precum și spre informare autorităților administrației publice locale și județene.
1.4.3. Administrația publică locală cuprinde:
A) Consiliul local
B) Primarul
C) Secretarul Consiliului local
Organizarea și funcționarea administrației publice locale, precum și realizarea autonomiei locale se realizează prin autoritățile administrației publice locale, care potrivit art.5 din Legea 215/2001 sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Aceste autorități funcționează potrivit art.6 din aceeași lege, ca autorități administrative autonome și au largi competențe în rezolvarea problemelor publice din comune, orașe, municipii.
Fig. Autorități și instituții ale administrației publice locale
A) Consiliul local
Componența consiliului local
Conform dispozițiilor articolelor 13 și 14 din Legea 215/2001, în fiecare comună, oraș sau municipiu se formează un CONSILIU LOCAL, compus din consilieri, aleși prin vot universal, direct, secret și liber exprimat. Numărul acestora se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de numărul populației.
Atribuțiile Consiliilor Locale
În alineatul 1 al articolului 21 din Legea 215/2001 se stabilește următorul principiu: consiliul local are inițiativa și hotărăște, cu respectarea legii, în problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice.
Consiliile locale (comunale sau orășenești) sunt autorități ale administrației publice locale prin intermediul cărora se realizează autonomia locală și descentralizarea serviciilor publice.
Consiliile comunale și orășenești sunt constituite pe baza sistemului de alegere directă, de către și din rândul cetățenilor cu drept de vot domiciliați în unitatea administrativ- teritorială respectivă.
Scopul urmărit de consiliile locale este de a rezolva problemele publice din orașe și comune. Comuna și orașul reprezintă colectivități administrativ- teritoriale care au particularități de ordin istoric, economic, politic și administrativ. Comuna și orașul sunt colectivități teritoriale constituite prin legături tradiționale și cu un anumit grad de dezvoltare economică și edilitară. Aceste structuri permit persoanelor fizice să se grupeze pentru apărarea libertăților publice.
Din punct de vedere administrativ, comuna și orașul, ca unități de bază, reprezintă modalitatea imediată de satisfacere a unor interese comune ale colectivității prin asigurarea unor servicii publice specifice.
Din punct de vedere juridic, comuna și orașul au personalitate juridică, patrimoniu propriu și autonomie financiară și decizională.
Legea stabilește că mandatul consiliilor locale este de 4 ani. Consilierii își exercită mandatul de la data depunerii jurământului până la constituirea noului consiliu ales. Ședințele Consiliului Local sunt publice, cu excepția cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi, ca aceasta să se desfășoare fără public. Problemele de buget se discută întotdeauna în ședință publică. Consiliul Local, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, adoptă hotărâri, cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți, în afara cazurilor în care legea sau regulamentul Consiliului are o altă majoritate.
Atribuțiile Consiliului Local pot fi grupate astfel:
Atribuțiile privind organizarea administrației locale
alege viceprimarii;
aprobă statutul comunei sau orașului și regulamentul de funcționare a Consiliului pe baza statutului și regulamentului-cadru orientative elaborate de Guvern;
aprobă studii, prognoze orientative și programe de dezvoltare economico- socială;
la propunerea primarului, stabilește statutul personalului, organismele și numărul de personal;
instituie norme orientative pentru regiile autonome sau societățile comerciale pe care le înființează.
Atribuțiile privind mijloacele financiare ale comunei sau orașului
Aprobă bugetul local, formarea și executarea acestuia;
aprobă virările de credite și modul de utilizare a rezervei bugetare;
stabilește impozite și taxe locale, precum și taxe speciale, pe timp limitat, în condițiile legii;
aprobă împrumuturile și contul de închidere a exercițiului bugetar.
Atribuții privind realizarea administrației
administreză domeniul public și privat al comunei sau orașului și exercită drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înființat;
poate inființa instituții sau agenți economici de interes local; hotărăște asupra concesionării sau închirierii de servicii publice, asupra participării la societăți comerciale, locații de activități sau servicii ale administrației publice;
numește și eliberează din funcție membrii consiliilor de administrație ale regiilor autonome și societăților comerciale de interes local;
asigură buna funcționare a serviciilor de gospodărire comunală, transport local și rețele edilitare;
aprobă și asigură realizarea programelor de organizare și dezvoltare urbanistică a localităților, precum și amenajarea teritoriului cu respectarea tradiției locale și a prevederilor legale;
asigură condiții necesare bunei funcționări a instituțiilor locale de învățământ, sanitare, de cultură și de tineret, aflate sub autoritatea sa;
ia măsuri necesare petrecerii timpului liber al cetățenilor și asigură desfășurarea activităților științifice, culturale, artistice, sportive și de agrement;
acționează pentru protecția și refacerea mediului înconjurător în scopul creșterii calității vieții; contribuie la protecția monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și rezervațiilor naturale;
contribuie la realizarea măsurilor de protecție socială;
asigură apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, organizează târguri, piețe, oboare, lacuri și parcuri de distracție și asigură buna funcționare a acestora.
hotărăște asocierea cu alte consilii locale, precum și cu agenții economici din țară și străinătate în scopul realizării și exploatării unor lucrări de interes comun;
B) Primarul
Primarul este autoritatea executivă a comunei sau orașului. În conformitate cu dispozițiile Legii nr.215/2001, comunele și orașele au câte un primar, iar Municipiul București are un primar general. Primăriile sunt instituții ale administrației publice locale, prin care se realizează autonomia locală și descentralizarea serviciilor publice.
Primarii sunt ajutați de unul sau mai mulți viceprimari. Numărul viceprimarilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului. Pe toată durata mandatului de primar și viceprimar, contractul de muncă al acestora la regiile autonome, societăți comerciale cu capital de stat sau la instituțiile bugetare, se suspendă.
Atribuțiile primarului
În calitate de autoritate executivă, prin care se realizează autonomia locală, primarul are obligația legală de a rezolva problemele ce interesează localitatea, asigurând aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului comunal sau orășenesc.
Ca și prefectul, primarul are dubla calitate de funcționar al statului și funcționar al localității în care a fost ales.
În calitate de funcționar al statului îndeplinește următoarele atribuții principale: asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției și ale legilor țării, ale decretelor Președintelui României, ale hotărârilor Guvernului, ale actelor emise de ministere și de alte autorități ale administrației centrale.
În temeiul art.42 din Legea nr. 215/2001, primarul și primarul general al Capitalei sunt șefii administrației publice locale și răspund în fața Consiliului de buna funcționare a acesteia. Primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau juridice din țară și străinătate, precum și în justiție.
În calitate de șef al administrației publice locale, primarul este șeful ierarhic al funcționarilor din acea administrație și drept urmare îndeplinește următoarele atribuții:
numește și eliberează din funcție personalul serviciilor administrației publice locale cu excepția secretarului;
conduce, coordonează și controlează activitatea funcționarilor administrației publice în care a fost ales;
conduce serviciile publice locale, asigură funcționarea serviciilor de stare civilă și de autoritate tutelară;
are atribuții în domeniul de activitate al poliției comunale sau orășenești;
în scopul realizării atribuțiilor sale de administrare a localității, primarul exercită drepturile și asigură îndeplinirea obligațiilor ce revin comunei sau orașului în calitate de persoană juridică;
exercită funcția de ordonator principal de credite;
supraveghează inventarierea și administrarea bunurilor care aparțin comunei sau orașului.
Față de Consiliul Local rolul primarului constă în inițiativa și pregătirea deliberărilor Consiliului, în executarea hotărârilor adoptate de Consiliu.
C) Secretarul Consiliului local
Fiecare Consiliu local are câte un secretar. Secretarul este funcționar public și trebuie să aibă studii superioare juridice sau administrative. Secretarul nu poate fi membru al unui partid sau al unei formațiuni politice. Numirea și eleberarea din funcție se fac de către prefect. Numirea se face pe bază de concurs organizat potrivit legii. Prin pregătirea sa, secretarul este colaboratorul principal atât al Consiliului local, cât și al primarului.
1.4.4. Administrația publică județeană este alcătuită din:
A) Consiliul județean
B) Președintele Consiliului județean
C) Secretarul Consiliului județean
A) Consiliul județean
Consiliul județean se compune din consilieri aleși în condițiile legii privind alegerile locale. Numărul consilierilor fiecărui Consiliu județean se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de populația județului, raportată de către Comisia Națională pentru Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. Consiliul județean este autoritatea administrației publice județene pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean, și exercită, în acest sens, o serie de atribuții, ca, de exemplu:
organizează și conduce serviciile publice județene și aprobă regulamentul de funcționare al acestuia;
adoptă programe și prognoze de dezvoltare economică și socială a județului și urmărește realizarea acestora;
coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes județean;
administrează domeniul public și privat al județului;
hotărăște înființarea de instituții și agenți economici de interes județean, dobândirea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat și înființarea de servicii publice de interes județean;
stabilește impozite și taxe județene, precum și taxe speciale, pe timp limitat, în condițiile legii.
B) Președintele Consiliului județean
Președintele Consiliului județean este șeful administrației publice județene și răspunde de buna funcționare a compartimentelor de specialitate din aparatul propriu al Consiliului județean, precum și a agenților economici de sub autoritatea Consiliului.
C) Secretarul Consiliului județean
Fiecare județ și Municipiul București au un secretar salarizat din bugetul județului. Secretarul este funcționar public și are studii superioare juridice sau administrative. Secretarul nu poate fi membru al vreunui partid sau formațiune politică, sub sancțiunea eliberării din funcție.
CAPITOLUL II STRATEGII ȘI INVESTIȚII
2.1. Strategia – definire și trăsături……………………………30
2.2. Definirea și clasificarea investițiilor………………………36
2.3. Strategii investiționale……………………………………..40
2.4. Fundamentarea deciziilor administrative…………………51
2.5. Strategii de realizare a proiectelor de investiții……………57
1. Strategia- definire și trăsături
Prin strategie se desemnează ansamblul obiectivelor majore ale organizației pe termen lung, principalele modalități de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obținerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizației.
Din această definiție a strategiei rezultă trăsăturile sale definitorii, obligatorii de întrunit:
a) Întotdeauna strategia are în vedere, în mod explicit și implicit, realizarea unor scopuri bine precizate, specificate sub forma de misiune și obiective. Obiectivele reprezintă fundamentul motivațional și acțional al strategiei, calitatea lor fiind determinantă pentru performanțele viitoare ale organizației.
b) Strategia vizează perioade viitoare din viața organizației, cel mai adesea 3-5 ani. De aici, și gradul ridicat de risc și incertitudine ce-i este asociat, cu toată gama consecințelor în procesul operaționalizării.
c) Sfera de cuprindere a strategiei este organizația în ansamblul său – cel mai adesea – sau părți importante ale acesteia. Chiar și atunci când se referă direct doar la anumite domenii – tehnic sau comercial, de exemplu – ea are la bază, de regulă, luarea în considerare a problemelor de ansamblu ale organizației.
d) Conținutul strategiei se rezumă la elementele esențiale, concentrându-se asupra evoluțiilor majore ale organizției, indiferent că acestea reprezintă sau nu schimbări față de perioada anterioară. Firește, cel mai adesea , prin strategie se prevăd mutații tehnologice, comerciale, financiare, manageriale etc., de natură să asigure supraviețuirea și dezvoltarea organizției.
e) Strategia se bazează pe abordarea corelativă a organizației și mediului în care își desfășoară activitatea. Prevederile strategiei au în vedere, în bună măsură, realizarea unei interfețe cât mai eficace întreorganizație și mediu.
f) Volens-nolens, conținutul strategiei exprimă interesele atât ale furnizorului cât și ale clienților. Cu cât această reflectare este mai cuprinzătoare și mai puternică, cu atât șansele de operaționalizare cu succes ale strategiei sunt mai mari.
g) Obținerea unei sinergii cât mai mari constituie întotdeauna, așa cum a precizat pentru prima dată Igor Ansoff, scopul demersului de elaborare a strategiei.
h) Prin modul cum este concepută strategia este necesar să aibă în vedere și să favorizeze desfășurarea unui intens proces de învățare organizațională. Prin aceasta, se desemnează nu numai însușirea de noi cunoștințe de către salariații unei organizații, dar și transformarea lor în noi abilități care se reflectă în comportamentele și acțiunile lor. Învățarea organizațională are în vedere – aspect esențial în planul implementării strategiei – capacitatea organizației de a sesiza schimbările în care operează și de a răspunde lor.
Referindu-se la aceste aspecte, Th. Kochan și M. Useen afirmau că ritmul de învățare al organizației este singurul care susține menținerea avantajului competitiv pe termen lung.
i) La baza abordării se află prrincipiul echifinalității. Potrivit acestuia, există mai multe modalități sau combinații de resurse și acțiuni, prin care se poate asigura atingerea unui obiectiv. În consecință, atât în elaborarea, cât și în implementarea strategiei, nu trebuie absolutizată o singură combinație. În funcție de variabilele endogene și exogene implicate, se poate folosi una din mai multele combinații eficace, prin care se realizează avantajul competitiv.
j) Strategia este un rezultat al negocierii explicite sau implicite a stakeholderilor. Se recomandă o negociere distributivă, bazată pe descoperirea de multidimensiuni, care să nu fie complet opuse. Ca urmare, se abandonează negocierea de tip câștig-pierdere, generatoare de conflicte latente sau deschise, și se trece la negocierea de tip câștig-câștig în care ambele părți implicațe câștigă câte ceva. Pe această bază se facilitează armonizarea intereselor implicate, favorizând dezvoltarea unei culturi și a unui sistem relațional, propice obținerii de performanțe ridicate pe termen lung.
k) Strategia are, de regulă, un caracter formalizat, îmbrăcând forma unui plan. În marile organizații strategiile au, de regulă, forma unor planuri sau programe pe termen lung, ale aăror componente, proceduri și mecanisme de elaborare și implementare suntbine precizate.
l) Obținerea avantajului competitiv, referitor esențialmente la costul sau calitatea serviciilor,constituie scopul principal al elaborării strategiei și criteriulcel mai important de evaluare a calitățiisale. Care nu vizează și asigură obținerea avantajului competitiv nu preyintă, în fapt, utilitate pentru organizația respectivă.
Strategia se operaționalizează prin decizii strategice, care, potrivit lui Johnson și Scholes, prezintă următoarele caracteristici:
se referă la activitățile organizației
implică armonizarea activităților cu mediul
are în vedere sincronizarea activităților organizației cu potențialul resurselor
implică alocări și realocări majore de resurse
afectează deciziile operaționale, întrucât generează un lanț de decizii de importanță mai redusă și de activități operaționale, privind utilizarea resurselor
sunt influiențate nu numai de elemente contextuale și resursele disponibile, dar și de valorile și așteptările persoanelor care dețin puterea în cadrul organizației
Cunoașterea acestor caracteristici este deosebit de utilă atât în procesul de fomulare a strategiei, cât și în cel de aplicare de a sa.
Deciziile strategice se referă la:
orientarea pe termen lung a organizației, în contrast cu problemele managementului de zi cu zi.
definitivarea sferei de activitate a organizației, în sensul stabilirii a ceia ce se va face și a ceia ce nu se va face.
Corelarea activităților organizației cu mediul în care aceasta operează, în vederea optimizării oportunităților și minimizării elementelor adverse.
Corelarea activităților organizației cu capacitățile de care aceasta dispune, la nivel financiar, tehnologic, al forței de muncă sau al calificării.
Organizațiile își pot construi strategiile de afaceri în diverse moduri.
Un model politic
Strategia nu este aleasă în mod direct, ci apare ca rezultat al compromisului, conflictului și căutării consensului între factorii de decizie implicați. Având în vedere că strategia este urmare a negocierii, târguielii și confruntării, cea mai mare influiență o vor avea cei ce dețin mai multă putere.
Un model ecologic
Din acest punct de vedere, mediul înconjurător are un asemenea aspect asupra organizațiiei, încât strategiile sunt practic invalidate iar libertatea alegerii este foarte redusă sau inexistentă. Potrivit modelului ecologic, organizația care se adaptează cel mai bine mediului va supraviețui într-o manieră similară procesului de selecție naturală, așa cum a fost definit de Darwin. Modelul de planificare pornește de la ipoteza că mediul este mai mult sau mai puțin stabil în intervalul de timp strategic sau că orice schimbare poate fi anticipată cu un grad oarecare de certitidine.
Schendel și Hofer, în binecunoscuta lor lucrare Strategy Formulation. Analitical Concepts, bazându-se pe examinarea unui mare număr de lucrări delimitează patru componente ale oricărei strategii:
domeniul abordat, ce se referă la interacțiunile prezente și viitoare ale organizației cu mediul;
desfășurarea resurselor, care are în vedere nivelul și structura resurselor organizației, precum și perfecționarea abilităților ce contribuie la relizarea obiectivelor și scopurilor. Uneori referirile la această componentă se fac sub denumirea de "competență distinctivă a organizației “;
avantajul competitiv, ce vizează poziția unică pe care o organizație o dezvoltă, în raport cu concurenții săi, prin structurile evoluției resurselor și /sau deciziile privind domeniul abordat;
sinergia, definită ca efectele sintetice ce se așteaptă,ca urmare a implementării deciziilor și utilizării resurselor organizației.
Strategiile sunt infuiențate de un număr apreciabil de determinanți, aceștia se pot diviza în două categorii:
endogeni
contextuali
Determinanții endogeni ai strategiei organizației sunt:
– proprietarul
managementul la nivel superior
dimensiunea organizației complexitatea organizației
înzestrarea tehnică și tehnologiile
– dispersia teritorială a subdiviziunilor
– potențialul uman al organizației
potențialul informațional al organizației
situația economică a organizației
cultura organizațională.
Determinanții contextuali ai strategiei organizației sunt:
determinantul economic. Acesta reunește toate elementele de natură economică exogenă a organizației, care influiențează , de o manieră semnificativă, strategia. Determinantul economic încorporează piața, sistemul bancar, bursa de valori, regimul taxelor și impozitelor.
determinantul tehnic și tehnologic. Principalele sale componente sunt: nivelul tehnic al utilajelor pentru cumpărare, performanțele tehnologiilor ce pot fi achiziționate, capacitatea creativ inovativă a organizațiilor tehnice specializate, calitatea cercetărilor științifice la care organizația poate avea acces. Acest determinant are o componentă națională și una internațională, ultima tinzând să devină din ce în ce mai importantă. Nu întâmplător când se abordează eficiența strategiei, în prim plan sunt frecvent înnoirea echipamentelor, informatizarea, adică expresiile concrete ale evoluției determinantului tehnic în perioada actuală.
determinantul socio-cultural. Conținutul său este reprezentat de următoarele elemente: structura socială a proprietății, știința, învățământul, ocrotirea societății, mentalitatea. Conținutul și manifestarea determinantului socio-cultural este strâns legată de specificul culturii naționale. Impactul asupra strategiei are în vedere, în special, dimensiunea umană a resurselor, opțiunilor strategice și termenelor. Deși dificil de cuantificat, această influență este substanțială, ea reflectându-se direct în potențialul și funcționalitatea organizației și, indirect, în rezultatele obținute. Diferențele sensibile de performanțe dintre organizațiile din diverse țări sunt edificatoare pe acest plan. Spre exemplu, în Japonia se acordă o mare atenție învățământului ( au procentul cel mai mare de tineri care frecventează facultățile), mentalității caracterizată prin dedicația pentru muncă și spiritului de echipă.
determinantul ecologic. În sfera sa de cuprindere intră factorii naturali ai mediului – resursele naturale, apa, solul, vegetația, fauna, clima. Influiențează strategia pe două planuri.
Prima și cea mai importantă are în vedere faptul că o parte majoră a resurselor strategiei, este tocmai de natură ecologică.
O a doua influiență majoră se referă la restricțiile pe care le impune protejarea mediului ambiant. Din ce în ce mai frecvent și cu o intensitate sporită, optarea pentru anumite tehnologii sau echipamente este restricționată de respectarea anumitor baremuri ecologice. O proporție sporită din resursele previzionate prin strategie vizează nu desfășurarea propriu zisă a activităților organizației, ci prevenirea poluării mediului.
Pentru viitor se anticipează o amplificare a influienței determinantului ecologic, având în vedere dificultățile și costurile superioare ale obținerii resurselor naturale, necesare în cantități mai mari omenirii și reglementărilor ecologice tot mai riguroase, pentru a stopa deteriorarea în continuare a echilibrului ecologic și poluarea mediului.
– determinantul politic. Componenta sa foarte cuprinzătoare – politicile interne și externe ale statului respectiv în domeniul științific, educațional sau militar, politica altor state, politica organizațiilor internaționale, politica marilor instituții economice internaționale etc. – se manifestă printr-un impact substanțial asupra activității oricărei organizații, cât ar fi de mică. În fapt, determinantul politic nu face decât să exprime, prin mijloacele sale specifice, problemele majore ce se manifestă la nivelul determinanților precedenți, prin prisma opticii forțelor ce dețin puterea politică în stat. Fără să insistăm, punctăm numai că elementele acestui determinant marchează toate componentele strategiei. Factorii decizionali din organizație au ca o preocupare majoră, valorificarea prin strategie a oportunităților oferite de politicile naționale și internaționale.
determinantul juridic. O primă remarcă, aceasta este de același tip ca și precedentul, în sensul că reflectă în plan juridic problematica celorlalți determinanți prezentați. Determinantul juridic include acele legi, hotărâri, ordonanțe, ordine emise de Parlament, Guvern, prefecturi sau primării, ce reglementează activitățile organizației sau aspecte de interes major pentru aceasta. Inutil de accentuat, ci doar de menționat, că prevederile reglementărilor juridice sunt obligatorii pentru organizație. Cunoașterea lor aprofundată și într-o viziune evolutivă permite factorilor decizionali din organizație, ca, prin strategia ce o elaborează și prin modul de implementare, să valorifice facilitățile oferite de reglementări și să evite penalitățile asociate nerespectării lor.
2.2. Definirea și clasificarea investițiilor
Noțiunea de investiții are două sfere de cuprindere. Sfera lărgită este reprezentată de investițiile financiare, care constituie, în esență, orice plasament de capital cu scopul de a obține un anumit profit. Cumpărarea de acțiuni sau de alte titluri de valoare, plasamente de sume bănești la bănci, alocarea unor fonduri pentru inițierea de afaceri- în scopul de obținere de dividente, dobânzi și respectiv profituri- înseamnă investiții financiare. Sfera restrânsă se referă la achiziționarea de noi mijloace fixe și se cheamă investiții de capital. Este de înțeles că prima sferă o cuprinde pe cea de a doua, dar, uzual, investițiile financiare se referă la plasamente de capital exemplificate. Investițiile de capital au loc în economia reală precum și în domeniile social- culturale, constituind, în fond, suportul material al creșterii economice și al dezvoltării activităților social- culturale în orice țară din lume.
Desfășurarea normală a procesului de producție presupune contribuția mai multor factori (capital fix, muncă, materii prime), iar în cadrul acestora un rol deosebit de important îl ocupă capitalul fix. Crearea de noi utilaje, precum și aducerea parametrilor celor existente la nivelul impus de progresul tehnic contemporan se realizează numai prin investiții. În acest context, investițiile de capital reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se achiziționează noi capitaluri fixe, productive sau neproductive, se dezvoltă, se modernizează și se reutilează cele existente. Prin investiții de capital se asigură construirea de noi unități economice, dezvoltarea, modernizarea și reutilarea celor existente, precum și construirea, lărgirea și amenajarea obiectivelor cu caracter social- cultural și de locuințe. Sunt asimilate investițiilor cheltuielile pentru explorări, prospecțiuni și cercetări geologice referitoare la lucrările de investiții; cheltuieli ocazionate cu proiectarea tehnologică și constructivă a lucrărilor de investiții; cheltuielile pentru împăduriri și plantații de pomi și de viță de vie, îmbunătățiri funciare; cheltuieli pentru achiziționarea animalelor de muncă și de prăsilă. Prin extindere, sunt considerate investiții cheltuielile cu supravegherea realizării viitorului obiectiv și pentru calificarea salariaților care vor lucra la unitatea nou construită; cheltuielile pentru demolări, exproprieri și amenajări.
Investițiile de capital au un rol deosebit de important în asigurarea dezvoltării și restructurării economiei naționale. Indiferent de natura investiției (de stat, de grup sau particulară), fiecare agent economic investitor urmărește cu prioritate:
accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condițiile restructurării întregii producții materiale;
reducerea costurilor de producție și îndeosebi a cheltuielilor materiale. Problema apare cu atât mai importantă cu cât reducerea costurilor de producție se va face în condițiile ridicării nivelului calitativ al produselor, diversificării sortimentale și creșterii gradului de complexitate a acesteia;
promovarea largă a progresului tehnic, prin aplicarea cât mai rapidă în producție a rezultatelor cercetării științifice și tehnologice;
gospodărirea judicioasă a materialelor de care dispune fiecare beneficiar de investiții, ridicarea gradului de valorificare a resurselor materiale etc.;
creșterea calitativă a întregii activități de comerț exterior și de cooperare economică internațională.
Apreciem că în următorii ani investițiile de capital vor fi orientate cu prioritate pentru modernizarea capacităților de producție, care influențează, în primul rând, laturile calitative ale procesului de producție, favorizând ridicarea nivelului tehnic al producției, îmbunătățirea calității produselor și diversificarea acestora, corespunzător economiei de piață.
Investițiile se pot clasifica după mai multe criterii, și anume:
După structura lor, se pot grupa în:
mașini, utilaje, instalații și linii tehnologice, inclusiv aparate de măsură și control;
lucrări de construcții- montaje, compuse din lucrări de construcții și instalații și lucrări de montaj al utilajelor tehnologice realizate pe șantierele de construcții;
lucrări geologice pentru descoperirea de noi rezerve de substanțe minerale utile;
alte cheltuieli de investiții care se referă la plantații pomi- viticole, până la trecerea acestora pe rod, cumpărarea și creșterea animalelor până dau producție.
După legătura pe care o au cu obiectivul proiectat, investițiile se clasifică în investiții directe, colaterale și conexe. Investițiile directe sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază (achiziționarea utilajelor, montarea acestora, executarea fundațiilor și a construcțiilor etc.). Aceste investiții se calculează pe baza devizelor de cheltuieli care se întocmesc pe categorii de lucrări, pe obiectiv sau pe întreaga investiție (devizul general). Investițiile colaterale se materializează în lucrări care asigură utilitățile obiectivului de bază (căi de acces, conducte de apă, gaze aer comprimat, rețele telefonice, precum și cele îndreptate spre construirea unor obiective destinate deservirii obiectivului de bază). Cheltuielile care se fac cu aceste investiții se stabilesc prin devize special elaborate. Investițiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice (în amonte) pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfășurării procesului de producție.
După sursa de finanțare, investițiile se împart în investiții finanțate din surse proprii sau din surse atrase. Sursele proprii se constituie din capitalul propriu (din profit, din amortizare și din încasările obținute în urma vânzării unor utilaje). Sursele atrase în această perioadă au un rol important în finanțarea investițiilor și se constituie în credite bancare interne și externe, alocații de la buget sau din alte surse.
După modul de constituire, investițiile se împart în investiții nete și investiții brute. Investițiile nete sunt constituite din sumele de bani ce provin din produsul național net și au ca scop sporirea capitalului fix și a stocurilor de materii prime și materiale. Dacă la investiția netă se adaugă amortizarea care are ca scop principal înlocuirea capitalului fix uzat, se obțin investiții brute, care contribuie la creșterea absolută a capitalului fix.
După natura obiectivului, investițiile se materializează în obiective noi și în dezvoltări, modernizări, reutilări sau reprofilări. De menționat că în perioada actuală de dezvoltare economică investițiile vor fi orientate spre modernizări, reutilări și retehnologizări care să asigure restructurarea economiei naționale în condiții de eficiență și competitivitate.
După modul de execuție, investițiile se împart în investiții executate în antrepriză și regie. Această clasificare se folosește cu precădere pentru lucrările de construcții. Modul de execuție este impus de o serie de factori, din care precizăm: gradul de specializare a viitorului obiectiv, mărimea obiectivului, natura lucrărilor etc.
Investițiile se mai pot clasifica și după alte criterii, și anume: sfera de activitate (productivă, social- culturală), ramurile beneficiare (investiții executate în industrie, agricultură, construcții, transporturi) etc.
2.3. Strategii investiționale
Investițiile reprezintă suportul material al dezvoltării economice, ele stau la baza diversificării sau creșterii calitative a tuturor factorilor de producție. Nu se pot asigura sporirea capitalului fix sau circulant, suplimentare numărului de locuri de muncă, creșterea randamentului utilajelor, sporirea productivității muncii etc. fără consum de resurse financiare, fără investiții. Investițiile pentru dezvoltare, ca totalitate a cheltuielilor făcute pentru construirea de noi obiective, dezvoltarea sau modernizarea celor existente reprezintă o cheltuială certă pentru un viitor ce conține elemente de incertitudine (diminuarea cererii pentru produsele finite, creșterea cantităților de produse finite apărute pe piață, creșterea costurilor pentru materiilor prime, apariția altor produse mai performante etc.);de aceea, în cadrul strategiilor și politicilor firmei, strategia investițională are un loc important pentru că toate celelalte activități ale firmei depind de investiții, depind de politica de investiții adoptată.
Strategia investițională, ca o mulțime ordonată de informații cu caracter tehnic, economic sau de altă natură, stabilește, pe baza unor studii, analize, simulări, obiectivele principale ale firmei în domeniul investițional, acțiunile ce urmează să se desfășoare pentru atingerea obiectivelor, modalitățile de atingere a acestora, sursele de finanțare și metodele de alocare a resurselor. Strategia investițională, ca o strategie parțială, dar care ocupă un loc central în cadrul strategiilor și politicilor firmei, trebuie să aibă în vedere și celelalte strategii ale firmei (de piață, de restructurare, privatizare, informatizare etc.), înscriindu-se în strategia globală a firmei, în politica sa economică, asigurând suportul financiar al materializării programelor firmei.
Strategia investițională a firmei are un puternic caracter novator, deoarece prin investiții se asigură promovarea progresului tehnic și a rezultatelor cercetării științifice, perfecționare capitalului fix, tehnologiilor, a metodelor de organizare a producției etc.
În funcție de puterea economică a firmei, de corelarea care există între ceea ce produce și cererea pieței, strategia investițională poate fi de redresare, de consolidare sau de dezvoltare. În cazul unei firme la care cererea de produse finite a scăzut foarte mult, strategia investițională ce trebuie urmată este una de redresare, care presupune restructurarea producției, schimbarea utilajelor și a tehnologiei. Apreciem că în această perioadă de tranziție pe care o parcurge țara noastră, strategiile investiționale ale firmelor, în majoritate, trebuie să fie strategii de redresare, de adaptare la principiile unei economii concurențiale de piață. În această perioadă unitatea poate duce o politică de diminuare parțială a activităților, care să-i permită efectuarea de schimbări structurale, fără un efort investițional prea mare și pierderi de producție.
Strategia de consolidare se aplică numai acolo unde se constată mici modificări în structura pieței, unde au apărut și alți furnizori de produse finite, unde se constată o creștere a concurenței și există riscul pierderii vechilor piețe de desfacere a produselor finite. Strategia aplicată în această perioadă trebuie să fie una de adaptare la condițiile concrete ale vieții social-economice, de menținere a poziției câștigate, a locului deținut în acțiunile de cooperare și contractuale cu vechi parteneri.
Strategia de dezvoltare se aplică în cazul în care există o cerere pronunțată de produse finite sau în cazul în care piața reclamă apariția de noi produse finite cu parametri, calități sau efecte sociale superioare celor existente deja pe piață.
Investițiile reprezintă o economie la fondul de consum, o cheltuială făcută azi pentru asigurarea unei dezvoltări viitoare și, în acest caz, investitorului nu-I poate fi indiferent modul cum se cheltuiește această economie a lui. Ca urmare, la baza oricărei activități investiționale trebuie să stea principiul eficienței economice, al obținerii unui efect cât mai mare la fiecare unitate de efort făcută. Dar fiecare investitor știe că nu se pot obține rezultate foarte bune, o eficiență maximă, decât cheltuind, decât achiziționând utilaje de bună calitate, materii prime și materiale în structura și de calitatea cerute, folosind salariați de înaltă calificare. Toate acestea necesită eforturi ( cu investiția și cu producția ) mari, dar care vor aduce efecte cu mult mai mari, ducând la o eficiență economică mai ridicată. În acest caz, firmele trebuie să adopte o strategie de piață ofensivă, care să le permită menținerea locului ocupat pe piețele de desfacere.
În condițiile economiei de piață, fiecare firmă are drept scop să obțină un profit cât mai mare la un anumit nivel al resurselor consumate ( aspectele sociale trebuind și ele să reprezinte pentru firmă aspecte prioritare ), dar pentru aceasta managerul trebuie să privească în mod sistemic toate activitățile firmei. Strategia investițională este o strategie independentă, care trebuie să fie globală sau, mai bine zis, să integreze celelalte strategii având drept scop realizarea strategiei generale a firmei.
Elaborarea unei strategii investiționale presupune multă abilitate din partea celui ce o elaborează, deoarece orice strategie implică riscuri, știindu-se că cea mai mare rată de risc poate duce la cele mai mari profituri, dar și la cele mai mari pierderi. De aceea, orice strategie, și cu atât mai mult cea investițională, necesită multă gândire și analize minuțioase, deoarece nu întotdeauna strategia de a obține cel mai mare profit este cea mai bună. Atenția trebuie îndreptată spre cei care cumpără, deoarece calitatea produsului este determinată și de dorința cumpărătorului, de ceea ce el vrea. Ca urmare, o firmă nu este apreciată numai prin ceea ce a făcut, ci și prin ceea ce oferă sau va oferi în viitor. Tocmai de aceea, fiecare decident trebuie să analizeze dacă va utiliza resursele numai într-o direcție, dacă își va diversifica activitatea, va schimba sau nu caracteristicile economice ale produselor etc. Pentru fundamentarea strategiei investiționale a firmei trebuie să se analizeze rolul și locul firmei în cadrul ramurii respective, să se facă un studiu al comportamentului al celorlalți producători, al furnizorilor de materii prime, al obiceiurilor și tradițiilor locale etc.
Elaborarea unei strategii investiționale necesită multă muncă, cunoștințe și ingeniozitate. Pentru a reuși, strategia trebuie să se bazeze pe forțele proprii; din noianul de oportunități care apar trebuie să te bazezi pe cea care se potrivește firmei, să existe un respect pentru ceea ce faci și să fii receptiv la toate informațiile care îți parvin. În general, este bine să începi cu afaceri mici, dar să țintești spre supremație, nu din punct de vedere al anvergurii, ci al eficienței economice. Trebuie avut în vedere că importanța acțiunii nu depinde de profitul obținut imediat, ci de profitul total, realizat pe un anumit orizont de timp, care, în general, depinde de durata de funcționare a viitorului obiectiv. Deci, în evaluarea strategiei investiționale trebuie luate în calcul și efectele obținute în urma reinvestirii sumelor obținute inițial.
În fundamentarea strategiei investiționale, și în general a firmei, trebuie observat ce tip de economie de piață promovează țara. Într-un fel se va fundamenta strategia dacă economia de piață se bazează pe o concurența perfectă sau pe una imperfectă, pe o economie de piață dirijată de stat, planificată sau pe una modernă , liberă. Este clar că fiecare țară își dorește o economie de piață modernă, care se realizează prin mecanisme economico-financiare, unde economia este descentralizată și proprietatea publică coexistă cu cea privată (care deține pondera cea mai mare).
Strategia investițională cel puțin pentru marile firme, depinde de opțiunile politice. De aceea, este foarte greu pentru o firmă mare să elaboreze o astfel de strategie , să facă propuneri pentru realizarea unor obiective, dacă nu există o strategie la nivel macroeconomic sau dacă aceasta nu este cunoscută de factorii de decizie de la nivel sectorial, regional, zonal etc. De altfel cel mai mare neajuns al unei politici economice îl reprezintă marginalizarea activității de investiții, lipsa de coordonare dintr-o serie de masuri ce vizează reforma economică și activitatea investițională. Nu se poate face relansarea activității de industrie sau construcție ridicarea productivității muncii și a eficienței utilizării factorilor de producție, creșterea mai accelerată a exporturilor față de import fără a avea o politică clară în domeniul investițiilor, care să constituie un element pentru fundamentarea strategiilor investiționale ale firmelor.
Orice strategie investițională trebuie să răspundă la cel puțin patru întrebări de bază:
Ce urmează să se facă?
Cu ce se va face?
Care sunt modalitățile în care se va realiza scopul?
Cum se va face evaluarea la ceea ce s-a propus să se realizeze?
În funcție de răspunsurile primite la cele patru întrebări se va stabili gradul de realism și eficiență economică a strategiei investiționale, a activității viitoare a firmei.
Răspunsul la prima întrebare impune alte trei întrebări subordonate acesteia:
Care ar trebui să fie potențialul firmei?
Ce este realizabil?
Ce este prioritar?
Prin răspunsul dat la aceste întrebări se conturează obiectivele ce trebuie urmărite de firmă.
În funcție de potențialul de care dispune firma, ea își va alege criteriul de eficiență economică ce va sta la baza deciziei de a investi. Dacă unitatea dispune de un volum de resurse limitat, atunci va urmări obținerea unui anumit efect economic cu un minimum de efort. Va căuta ca volumul de resurse de care dispune să fie folosit în așa fel încât să–i permită obținerea anumitor rezultate care vor sta la baza acțiunilor viitoare.
Cunoașterea potențialului firmei va permite, deci, stabilirea criteriului de eficiență economică ce va fi urmărit de firmă, deoarece numai prin evaluarea eficienței economice se poate stabili relația de cauzalitate dintre eforturi și rezultate. Există, uneori, părerea că obținerea unei eficiențe maxime se poate realiza prin folosirea unor eforturi minime care să asigure rezultate maxime. Această părere este complet greșită deoarece niciodată nu poți realiza produse competitive (de calitate, la parametri ceruți și cu un preț normal) achiziționând utilaje uzate sau cu parametri tehnico-economici scăzuți, cumpărând materii prime ieftine și asigurând un salariu derizoriu angajaților firmei. Această modalitate de a gândi era valabilă înainte de anul 1990, când prin “sarcinile de plan” se cereau produse mai bune, dar la costuri mai scăzute. Nu negăm că pot exista și astfel de situații în unele societăți comerciale, dar acestea nu pot fi absolutizate, devenind criterii de eficiență economică, criterii de optimizare a alocării resurselor investiționale.
În funcție de volumul resurselor, de criteriul eficienței economice ce va fi urmărit de firmă, se va dimensiona potențialul viitor al firmei care nu întotdeauna trebuie să crească, ci trebuie să asigure utilizarea cu maximă eficiență a tuturor resurselor firmei.
La a doua întrebare subordonată, “ce este realizabil ?”, se va răspunde numai după elaborarea strategiilor de piață, a strategiilor de export, a celor ce vizează calitatea produselor, formarea profesională etc. Acum este necesară, mai mult ca oricând, cunoașterea strategiei investiționale a guvernului, a societăților comerciale, colaborarea pe orizontală sau pe verticală etc. Definirea viitoarei structuri a producției trebuie să asigure includerea acesteia într-o concepție unitară asupra strategiei generale a firmei; creșterea gradului gradului de specializare și cooperare în producție; un grad mare de flexibilitate, de adaptare la nevoile pieței; folosirea cu eficiență maximă a resurselor; adoptarea unor metode și tehnici de muncă, organizarea producției, conducere care să permită promovarea noului fără eforturi deosebite; folosirea completă a capacităților de producție etc.
Este cunoscut că nu întotdeauna unitățile economice pot răspunde comenzilor formulate de cererea pieței. A te hazarda în a realiza ceva care depășește posibilitățile tehnice, tehnologice, financiare ale firmei înseamnă a cheltui fără să fii convins că va veni vremea când banii respectivi vor fi recuperați. Trebuie avut în vedere că investiția este o cheltuială cu caracter ireversibil, că odată ce a fost făcută nu mai poate fi reconstituită decât pe baza altor cheltuieli, altor eforturi investiționale. Schimbarea destinației unei secții de producție, a proceselor tehnologice, a structurii producției necesită noi eforturi investiționale. De aceea, răspunsul la întrebarea : “ce este realizabil?” are un rol hotărâtor în elaborarea strategiei investiționale a firmei.
O strategie investițională bine fundamentată trebuie să stabilească prioritățile firmei în domeniul resurselor investiționale. Pentru o unitate economică existentă ordinea de alocare a resurselor trebuie să fie: pentru modernizarea utilajelor existente și a producției, pentru reutilarea secțiilor, pentru dezvoltări și numai în ultima instanță pentru construirea de noi capacități de producție.
Activitatea de modernizare trebuie să dețină un rol important, deoarece prezintă o serie de avantaje, față de celelalte direcții de alocare a investițiilor, dintre care mai importante sunt: se pornește de la o bază tehnico-materială existentă, care se reînnoiește și se adaptează nivelului tehnic de la momentul respectiv; durata de realizare este mult mai mică, fapt ce va permite scoaterea pe piață a producției după o perioadă mult mai scurtă, cu toate efectele ce decurg de aici (câștigarea pieței, preț mai ridicat, reducerea imobilizărilor de fonduri etc.);efort investițional este orientat cu prioritate asupra mijloacelor fixe active, care participă nemijlocit la procesul de producție, apoi spre celelalte părți ale utilajelor care duc la creșterea randamentelor economice ale acestora, la creșterea performanțelor tehnico-economice ale lor; se asigură creșterea gradului de fiabilitate și mentenabilitate, concomitent cu prelungirea duratei de viață ale acestora.
Activitățile de reutilare și de dezvoltare ale secțiilor de producție au, de asemenea, o serie de avantaje care se regăsesc și la modernizări, cum ar fi existența investițiilor colaterale, care se materializează în utilități;existența unui personal calificat, cu o anumită experiență și tradiție; fonduri de investiții etc. Aceste activități sunt folosite în special atunci când utilajele, procesele tehnologice, soluțiile tehnice sunt învechite sau când are loc o schimbare radicală a structurii de producție și nu pot fi acoperite prin folosirea capacității de producție existente sau prin adaptarea acesteia la noile condiții de producție.
Construirea de obiective noi este o activitate care, în această perioadă, în țara noastră are o extindere destul de limitată. Aceasta deoarece la nivelul economiei naționale există o tehnico-materială, un mare număr de obiective productive și nu se justifică construirea de noi capacități de producție decât în cazuri cu totul excepționale.
A doua întrebare de bază,”Cu ce se va face?”, vine să aprofundeze resursele umane, materiale și financiare. Se stabilesc sortimentele de materiale prime și materiale ce se vor folosi în cadrul procesului, se stabilesc potențialii furnizări de materii prime și materiale se aleg utilajele necesare viitorului obiectiv și potențialii furnizori. Un loc. Important îl ocupă stabilirea resurselor de finanțe a viitorului obiectiv, respectiv a surselor proprii sau a surselor atrase. Normal că cele mai importante surse sunt cele proprii (provenite din profit și din amortizări) dar, în actualele condiții de dezvoltare a României, un rol important îl au sursele atrase, respectiv creditul și vânzarea de acțiuni. Indiferent de forma de finanțare aleasă, se va urmări același scop: creșterea eficienței economice a investiției, unde un rol important îl are evaluarea eforturilor corespunzătoare fiecărei surse de finanțare și apoi alegerea variantei optime, a aceleia pentru care eficiența economică este maximă. În această direcție, a stabilirii celei mai bune surse de finanțare, un loc important îl are dimensionarea nivelului maxim al ratei dobânzii, care depinde de o serie de factori, din care prezentăm: nivelul eficienței economice a viitorului obiectiv, durata de funcționare a acestuia, eficiența economică a activității unde se vor folosi banii (profitul) obținuți la investiția inițială etc. Referitor la acest ultim aspect trebuie precizat că pentru aprecierea cât mai exactă a rezultatelor economice obținute în urma alocării unor resurse trebuie să avem în vedere nu numai efectele imediate, ci și cele propagate, obținute prin reinvestirea profitului inițial.
Răspunsul la întrebarea “Cum se va face ?” se va referi la o serie de aspecte ce vizează soluții tehnice, tehnologice, constructive. Acum se vor stabili, în funcție de mărimea capacităților de producție, felul și cantitatea de materii prime și de materiale necesare desfășurării viitorului proces de producție. La baza stabilirii soluțiilor tehnice, tehnologice și constructive trebuie să stea principiul eficienței economice și al pluralității variantelor, care permite analiza mai multor variante după care se stabilește soluția optimă.
Tot în această etapă are loc și procesul de alegere a amplasamentului viitorului obiectiv economic, dar și cu implicații sociale, tehnologice, sociale, strategice, naturale.
Prin stabilirea criteriilor economice se va urmări îmbunătățirea raportului dintre sursele economice consumate și rezultatele ce se vor obține. Ca urmare, se va avea în vedere alegerea acelui amplasament care asigură o relație optimă între baza de aprovizionare cu materii prime, obiectivul economic și piața de desfacere a produselor finite; existența forței de muncă în numărul și structura cerute; posibilități de dezvoltare în viitor, dar și existența unor platforme care să asigure folosirea în comun a unor utilități (rețele de alimentare cu energie alimentarea cu apă, rețele de evacuare a produselor reziduale, căi de acces etc.); folosirea cât mai bine a suprafețelor construite etc.
Criteriile tehnologice decurg din necesitatea ca viitorul obiectiv să se încadreze structural în platforma industrială pentru a asigura o bună colaborare cu firmele din vecinătate și, pe cât posibil, să nu ducă la concurența, ci la relații de colaborare ce vor avea la bază aspecte economice. În general, aceste aspecte se referă la cooperare în producție, cooperare în asigurarea utilităților, asigurarea unor condiții pentru o protecție reciprocă atât în ceea ce privește securitatea, cât și unele aspecte ecologice.
Criteriile sociale au o importanță mai mică la nivel microeconomic, ele prezentând importanță la nivelul economiei naționale unde apar probleme de ridicare a nivelurilor de trai și cultural, de venit și confort ale populației.
În ceea ce privește criteriile strategice, ale au o importanță deosebită, deoarece aproape fiecare investitor își începe activitatea cu un volum mai mic de resurse, datorită posibilităților financiare limitate la început, după care, pe măsură ce crește puterea lui economică, urmărește să-și extindă activitățile și deci, încă din faza de elaborare a strategiei investiționale, trebuie să cunoască posibilitățile de dezvoltare în viitor, de cooperare și specializare, existența utilajelor etc.
Aspectele naturale ce trebuie avute în vedere la fundamentarea strategiei investiționale a firmei se referă la condițiile naturale ale zonei, cum ar fi clima, direcția vânturilor, dar și posibilitățile de asigurare a debitelor de apă necesare proceselor de producție, protecția mediului etc.
O ultimă întrebare la care trebuie găsit răspunsul atunci când se elaborează strategia investițională o reprezintă modalitatea în care se face evaluarea la ceea ce s-a propus să se realizeze. În acest sens, metodologia de evaluare trebuie să cuprindă următoarele particularități:
evaluarea eficienței trebuie să se bazeze pe un sistem de indicatori ce asigură comparabilitatea dintre efecte și eforturi, nu pe indicatori de volum(profit, venit, încasări valutare, cifră de afaceri, cheltuieli investiționale, cheltuieli de producție etc.). Indicatorii de volum sunt nesemnificativi, deoarece pot fi variante la care efectul economic să fie mai mare, dar consumul de resurse să fie supradimensionat, ducând la o eficiență economică mai scăzută;
la calculul indicatorilor de eficiență trebuie să se folosească tehnica actualizării. Este cunoscut că aceeași sumă de bani obținută în perioade diferite de timp are o altă “valoare economică”, o sumă este cu atât mai importantă cu cât se obține mai repede, deoarece aceasta se poate “fructifica” pe o perioadă mai mare de timp, ducând la un profit total, mai precis la un capital acumulat mai mare;
fiecare proiect trebuie analizat atât prin prisma investitorului, la nivel microeconomic, cât și prin prisma economiei naționale, la nivel macroeconomic.
Trebuie avut în vedere că în cadrul unei economii de piață interesele, la cele două niveluri, diferă, fără a fi contradictorii. La nivelul întreprinzătorului, scopul principal îl constituie obținerea unui profit cât mai mare la fiecare leu cheltuit, iar la nivel macroeconomic, alături de criteriile economice, apar și cele sociale, strategice, ecologice etc. În acest context, prioritară trebuie să fie analiza la nivelul întreprinzătorului, deoarece acesta este cel care face efortul investițional și de producție. Mai mult, o serie de elemente ca taxe, dobânzi, impozite, care pentru economia națională constituie venituri, pentru întreprinzători se constituie în cheltuieli. Tocmai de aceea, o variantă de investiții are o eficiență mai scăzută la nivel microeconomic, ea putând fi ineficientă prin prisma întreprinzătorului dar eficientă prin prisma economiei naționale. În acest caz, statul trebuie să aibă un rol activ, să intervină cu ajutorul pârghiilor economice la eficientizarea proiectului și la nivel de agent economic.
S-a mai spus că investiția este o cheltuială certă pentru un viitor ce conține elemente de incertitudine. Ca urmare a acestui fapt, evaluarea eficienței economice trebuie să fie însoțită de un studiu al sensibilității proiectului la unele modificări nefavorabile care pot apărea în desfășurarea proceselor investiționale și de producție, cum ar fi: prelungirea duratei de execuție a obiectivului, creșterea costului materiilor prime, scăderea cererii la produsele finite, reducerea prețului de vânzare a mărfii etc. Dacă se constată că proiectul prezintă un grad mare de sensibilitate, un grad ridicat de risc la modificarea simultană și nu se întrevăd posibilități de eliminare a influentei respective, investitorul trebuie să renunțe la proiectul respectiv.
pentru reușita afacerii, investitorul trebuie să aibă respect pentru ceea ce el intenționează să facă. În acest sens, în evaluarea principalelor elemente ale costurilor, în special ale materiilor prime, trebuie să se ia ăn calcul costul acestora existent pe piața mondială și nu cel de conjunctură, existent la un moment dat la un furnizor. Prețurile internaționale ale materiilor prime au un grad mai mare de instabilitate. Aceeași evaluare, la nivelul pieței mondiale, ar trebui să se facă și pentru forța de muncă; nu este normal ca aproape toate elementele costurilor să fie aliniate la piața mondială, iar nivelul salariilor să fie inferior. Ridicarea salariilor ar duce nu numai la o corectă evaluare a costurilor de producție, ci și la reducerea emigrației forței de muncă, în special a celei cu un grad înalt de calificare. Este adevărat că nivelul salariului trebuie să se stabilească în funcție de nivelul productivității muncii, dar prea multe au fost cazurile când creșterile salariale la unele categorii de salariați sau făcut la presiunea sindicatelor și nu pe criterii economice, ceea ce a condus la impresia că salariile se stabilesc după cerințe și după tăria cu care se manifestă aceste cerințe.
Evaluarea cât mai exactă a eforturilor presupune însumarea acestora, atât pe durata realizării investiției, cât și pe cea a funcționării viitorului obiectiv. Aceasta cu atât mai mult cu cât un efort investițional mai mare, pentru același nivel al capacității de producție, va duce la un consum mai redus de resurse în perioada funcționării obiectivului economic. Dacă achiziționarea unor utilaje mai vechi sau cu parametri tehnico economici mai reduși va duce la un efort investițional mai mic, atunci cheltuielile cu întreținerea și funcționarea vor fi mult mai mari decât în cazul achiziționării unor utilaje de calitate corespunzătoare. Un alt aspect privind evaluarea corectă a eforturilor și a efectelor îl reprezintă includerea ca venituri a creditelor în momentul acordării și luarea în calcul drept cheltuieli în momentul restituirii. De asemenea, amortizarea nu trebuie inclusă în costurile de producție, deoarece cheltuielile cu utilajele au fost cuantificate prin intermediul investițiilor. Precizăm că această particularitate este valabilă numai pentru studiile de evaluare de investiții, pentru studiile de fezabilitate.
Orice strategie investițională presupune mai multe variante, caracterizate printr-o multitudine de aspecte tehnice, economice, sociale etc. Tocmai de aceea, pentru stabilirea variantei optime de strategie, aceasta trebuie apreciată printr-un sistem de indicatori de eficiență economică incluzând mai multe criterii de optimizare.
În cadrul politicii de extindere a activității firmei, strategia investițională deține un loc primordial, deoarece prin ea se direcționează viitorul firmei, se orientează efortul acesteia pentru atingerea unor obiective care să-I permită valorificarea cu eficiență maximă a resurselor consumate.
2.4. Fundamentarea deciziilor administrative
Orice activitate umană, pentru a se derula efectiv, presupune în prealabil fundamentarea, luarea unei decizii. Fiecare acțiune servește la realizarea unui scop bine determinat. Pentru atingerea scopului există mai multe modalități de acțiune, care descriu diferite variante decizionale.
În managementul public, deciziile sunt adoptate de către organele administrației de stat, reprezentate printr-o persoană sau un grup de persoane.
Decizia administrativă poate fi definită ca un proces complex de alegere a unei variante decizionale din mai multe posibile, în vederea realizării unui obiectiv al administrației publice și care influențează activitatea a cel puțin unei alte persoane din sistem, a sistemului administrativ în ansamblul lui sau a societății, în general.
Decizia administrativă poate fi definită și ca o manifestare de voință a unui organ al administrației de stat, constând într-o opțiune, în vederea realizării unui scop.
Specialiști consideră că și atunci când există o singură variantă posibilă într-o instituție publică se poate vorbi de o decizie. Procesul alegerii există și într-o astfel de situație, deoarece, de regulă, sunt propuse mai multe soluții. În urma analizei se constată că numai una este posibilă și poate fi aplicată de fapt. Aceasta determină adoptarea variantei decizionale realizabile în condițiile cunoscute de loc și timp.
O altă situație descrie existența unei singure soluții sau variante decizionale. În acest caz se pune problema dacă avem o decizie.
În opinia noastră, și în această situație se poate considera că este vorba de o decizie administrativă, deoarece se adoptă soluția unică, adică se fundamentează o decizie care presupune, un proces complex de analiză a mai multor informații și propuneri formulate, dintre care una este aleasă și prezentată organului de decizie din administrația publică. Pe de altă parte, organul de decizie are deplina libertate de a o accepta, adoptând decizia respectivă sau de a o respinge, ceea ce în fond înseamnă tot o decizie, dar o decizie de respingere în totalitate sau pentru o modificare parțială.
De regulă, legea nu arată până în cele mai mici detalii cum trebuie să fie executată o decizie, lăsând organelor administrației de stat libertatea de a decide modul de executare, în funcție de fiecare situație concretă.
Când organele administrației de stat nu au o asemenea libertate prescriind în mod obligatoriu cum trebui să acționeze, atunci decizia administrativă nu poate interveni.
De exemplu, potrivit legislației țării noastre, toți cetățenii români sunt egali în drepturi, în toate domeniile și sectoarele de activitate, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie. Dar printr-o decizie administrativă nu se poate hotărî ca un cetățean să aibă mai puține drepturi decât altul, într-o situație concretă.
În acest caz, legea prevede expres și fără nici o excepție conduita de urmat, modul cum trebuie să acționeze, stabilește o obligație imperativă pentru orice persoană și organ de stat. De aceea, în situația relatată, organele administrației de stat nu pot să adopte o soluție dintre mai multe posibile, nu pot deci să adopte o decizie administrativă.
Cu totul alta este situația, de pildă, în care organele poliției constată și sancționează o faptă socotită a fi contravenție. Organul respectiv are libertatea de a aprecia gravitatea faptei, precum și sancțiunea care urmează a fi aplicată, dacă legea prevede posibilitatea mai multor sancțiuni alternative.
În acest caz, când organul de poliție are posibilitatea unei alegeri, se poate considera că soluția adoptată constituie o decizie.
Desigur, libertatea de alegere nu înseamnă liber arbitru. Organul administrației de stat adoptă deciziile stabilite de lege, cu respectarea strictă a dispozițiilor legale.
Pe de altă parte, însăși alegerea unei soluții nu este făcută la întâmplare.
Aceasta presupune o analiză realistă, conștientă și responsabilă a diferitelor alternative.
Considerăm necesar să subliniem faptul că decizia administrativă trebuie să fie orientată totdeauna spre realizarea unuia sau altuia sau mai multor scopuri, prin derularea de acțiuni, în majoritatea cazurilor. Pe baza analizei raționale a situațiilor de fapt și a variantelor prezentate, organul competent își exprimă voința prin adoptarea deciziei.
Eficiența și valoarea unei decizii administrative depinde de:
modul cum este înțeleasă problema care trebuie rezolvată
realismul soluției adoptate
oportunitatea acesteia
îndeplinirea la timp a acțiunii, care trebuie întreprinsă pentru realizarea soluției la care s-a ajuns.
Dacă una din aceste condiții nu este respectată, scopul pentru care a fost adoptată decizia respectivă nu va putea fi realizat sau se va înfăptui, dar parțial, limitat.
Orice decizie administrativă trebuie să răspundă următoarelor cerințe:
Să fie fundamentată științific. In procesul decizional din cadrul instituției publice, pentru a asigura integrarea eficientă a activităților, este necesară luarea în considerare a intereselor cetățenilor și influiența celorlalte categorii de factori, pe baza studierii modalităților concret-istorice de manifestare în perioada actuală și în viitor.
Pentru a realiza acest deziderat major este necesar ca persoanele cu competență decizională din sistemul administrației publice să posede atât cunoștințe, respectiv metode, tehnici și deprinderi manageriale, cât mai ales capacitatea de înțelegere a mecanismelor specifice vieții sociale.
Să aibă un caracter realist. Aceasta presupune rezolvarea unei situații prin fundamentarea unei decizii administrative care implică în prealabil o evaluare cât mai completă a situației de fapt, respectiv a contextului național și / sau a particularităților înregistrate în unitatea administrativ-teritorială unde urmează a fi aplicată. În acest sens, se recomandă luarea în considerare a problemelor specifice zonei și prin urmare a intereselor sociale generale locale.
În ceea ce privește actele normative care au valabilitate pe întreg teritoriul țării, acestea trebuie să reunească în conținutul lor atât situațiile generale, cât și pe cele specifice, prin urmare să ia în considerare obiectivele generale ale societății în ansamblul ei, dar și pe cele derivate și specifice.
Să intervină în timp util. Pentru fiecare decizie administrativă există o anumită perioadă în care decizia trebuie fundamentată și aplicată pentru a putea fi satisfăcute anumite interese sociale, generale.
Să fie integrată în ansamblul deciziilor administrative adoptate anterior. Presupune luarea în considerare de către decidenți a conținutului deciziilor deja adoptate pentru a nu interveni suprapunerii sau, dimpotrivă, contradicții. Deciziile administrative, prin conținutul lor, pot să preîntâmpine problemele interne ale organelor administrației de stat și să diminueze influența politicului.
Să fie oportună. Prin urmare, pentru ca o decizie administrativă să contribuie pe deplin la realizarea scopului pentru care a fost emisă este necesar ca organul emitent să cunoască situația, respectiv conjunctura care a declanșat procesul decizional. Această condiție de bază a oportunității deciziei administrative ridică o problemă de cea mai mare însemnătate, anume cine este cel mai competent să sesizeze momentul potrivit pentru adoptarea deciziei administrative.
În ceea ce privește competența pentru adoptarea unei decizii administrative, după părerea noastră este recomandabil ca problemele diferitelor colectivități să fie rezolvate de către organele administrației locale prin adoptarea deciziilor administrative corespunzătoare, iar cadrul general, format din acte normative generale și specifice, să fie fundamentat la nivelul administrației centrale, în urma consultărilor directe cu reprezentanții la nivel local.
Această abordare se bazează pe faptul că organele și instituțiile de la nivel local cunosc cel mai bine nevoile sociale locale, problemele care privesc colectivitățile respective, de aceea este bine ca numai aceste organe să adopte deciziile privind problemele în cauză. Pe de altă parte, funcționarii publici din administrația centrală, respectiv din instituții și autorități, trebuie să aibă o viziune sistemică, holistică asupra realităților din sistemul administrativ și o capacitate ridicată de analiză și sinteză a informațiilor provenite de la administrația locală și/sau de la cetățeni.
Rezolvarea situațiilor din unitatea administrativ-teritorială prin decizii ale organelor administrative centrale, ierarhic superioare, comportă riscul unei soluții neadecvate, datorită cunoașterii, nu totdeauna suficiente de către acele organe, a problemelor care privesc colectivitățile locale.
Aceste probleme pot fi inițiate, și rezolvate mult mai bine, de organele de la nivelul la care se aplică decizia.
2.5. Strategii de realizare a proiectelor de investiții
Modul în care se execută un proiect depinde de structura organizațională internă, de puterea economică și de relațiile sale cu mediul. În acest context distingem trei posibilități:
A) În regie proprie (faire a seul- a face singur). Este modul agreat în cazul unei opțiuni strategice concurențiale de integrare, bazată pe efectul de talie, specifică perioadelor de expansiune economică.
B) Sistemul mixt (faire avec- a face cu)- are forme specifice de concretizare al căror numitor comun este că cei doi parteneri – entitatea publică și întreprinzătorul privat – acționează împreună. Astfel de relații de parteneriat sunt: societățile comerciale locale, societățile mixte locale și asociații.
1) Societatea comercială locală este o formulă de asociere prin care colectivitatea locală înțelege să participe la un proiect de prestări de servicii publice împreună cu o entitate privată fără ca să mai intervină și alți actori. Această relație presupune un parteneriat strâns în care specialiștii celor două părți colaborează la îndeplinirea obiectivelor declarate.
Este un mod de a accede la informația tehnică și de management a colectivităților publice. Ca atare, întreprinzătorul privat poate să se teamă că, odată încheiat procesul de transfer de cunoștințe, va fi exclus din asociere.
Ca măsură de precauție este perioada foarte lungă pe care se încheie astfel de contracte. De asemenea, discontinuitatea tehnologică poate fi o măsură de securitate pentru partenerul specializat. De regulă, el trebuie să mențină în permanență un avans tehnologic prin activități de cercetare – dezvoltare.
2) Societate economică mixtă locală este o societate anonimă la care colectivitatea locală deține pachetul majoritar de acțiuni, scopul social corespunzând competențelor entității publice, respectiv realizarea de activități de interes general.
Consiliul local trebuie să dețină mai mult de 50% din capitalul subscris, numărul de administratori care îl reprezintă în consiliul de Administrație să fie majoritar și aceștia să fie, în proporție majoritară, aleși dintre aleșii locali care reprezintă comunitatea locală.
Obiectul social de activitate trebuie să fie de interes general și trebuie să se înscrie în cadrul competențelor colective locale. El poate acoperii mai multe domenii de activitate. Colectivitatea locală nu poate face parte din societate dacă aceasta nu are ca obiect de activitate un domeniu din aria lor de competență. În general, sunt două mari domenii în care se pot înființa societăți mixte: construcții și amenajări, deși și în aceste domenii se pot face concesiuni sau contracte de mandat.
3) Asociație – delegare neformalizată – este o asociere fără forme contractuale și o delegare asociativă. Este modul specific de cooperare între regiuni, județe. La nivel de localitate asocierea este adecvată pentru activități sportive, culturale și sociale.
Asocierea este purtătoare de mari riscuri de natură politică, financiară și chiar penală.
C) În antrepriză (faire faire – a executa de către un partener) se concretizează în domeniul serviciilor publice sub formă de concesiune și de arendă, dar este posibil să întâlnim și forme derivate ca: administrare, mandatare, regie autonomă locală sau practica subcontractărilor.
1) Concesiunea este modul cel mai folosit pentru gestiunea serviciilor publice. Se caracterzează prin faptul că o persoană publică (concedantul) încredințează unei alte persoane liber alease (concesionar) execuția unui proiect/ serviciu pe o durată limitată. Relația dintre cei doi are trei elemente caracteristice:
a) Remunerarea concesionarului se face pe baza taxei/redevenței pe care o încasează de la utilizatorul/ consumatorul serviciului public prestat. Nu se admit abateri de la acest principiu.
b) Riscurile exploatării revin concesionarului – ca atare este interzis concedantului să suporte din bugetul local pierderile din exploatare.
În același timp concedantul nu are dreptul să intervină în fixarea taxelor pe servicii sub limita minimă de echilibru a balanței exploatării. Uneori concedantul poate apela la garanții de împrumut sau la subvenții din partea colectivității locale.
c) Obiectivul contractului este de interes general pentru comunitatea teritorială. În context, concesionarul, în realizarea obiectului contractului, este obligat să respecte trei principii:
– principiul continuității în sensul că funcționarea serviciului trebuie să fie asigurată fără întrerupere conform orarului stabilit. Numai în caz de forță majoră sau la intervenția entității publice concesionarul poate fi pus în imposibilitatea de a respecta acest principiu.
– principiul adaptabilității presupune că serviciul prestat trebuie să fie în permanență adaptat la cerințele consumatorilor.
– principiul egalității înseamnă acces liber neîngrădit al tuturor locuitorilor la serviciul prestat.
2) Arenda diferă de concesiune prin modul de recuperare și de tratare al sarcinilor de investiții. Remunerarea se face sub formă de redevență pe care fermierul o varsă colectivității în contul cedării dreptului de folosire a unei instalații și se deduce din tariful pe care acesta îl percepe de la utilizatori. În schimb, colectivitate preia sarcinile de investiții, mai ales cele inițiale, pentru care fermierul nu are sursele financiare de realizare.
3) Regia autonomă este o formă de gestiune delegată în care colectivitatea însărcinează o entitate privată să facă să funcționeze un serviciu public, sub responsabilitatea financiară a entității publice (de exemplu, regiile de apă, de gaze, electricitate).
Întreprinderea desemnată administrează serviciul, execută lucrările curente și asigură interfața cu utilizatorii.
4) Administrarea înseamnă asigurarea funcționării unui serviciu contra unei sume forfetare ce nu depinde de rezultat, și ca atare garantul nici nu este consultat la fixarea tarifelor.
5) Mandatul este o relație în care entitatea publică (mandantul) dă prerogative mandatarului să facă ceva pentru și în numele său.
CAPITOLUL III
EVALUAREA EFICIENȚEI PROIECTELOR DE
INVESTIȚII ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
3.1. Structuri metodologice ce stau la baza evaluării……………………62
3.2. Evaluarea eficienței economice a proiectelor de investiții………….74
3.3. Actualizarea și indicatorii specifici Băncii Mondiale…………….…82
3.1. Structuri metodologice ce stau la baza evaluării
Orice lucrare de investiții, mai ales cele din sfera productivă, necesită fonduri investiționale importante, angajate pe o perioadă relativ mare de timp; execuția lucrării se face în 1- 3 ani, în timp ce efectele (profiturile) sunt obținute într-o perioadă îndelungată de 10- 20 de ani (în cazul clădirilor, 70- 80 de ani și chiar mai mult). De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că, adeseori, obiectivele de investiții sunt, în mod practic, unicate, că și în cazul celor care se aseamănă există operații și activități care le diferențiază.
Iată de ce, înainte de realizarea investiției este necesară întocmirea unui ansamblu de studii, proiecte, documentații pentru o fundamentare temeinică a eficienței viitorului obiectiv.
1.1) Etapele realizării construcțiilor
Realizarea unei construcții presupune parcurgerea mai multor etape și întocmirea unor documente. Principalele etape sunt:
Elemente de sistematizare a teritoriului;
Proiectarea, avizarea și aprobarea construcțiilor;
Execuția lucrărilor de construcții;
Recepția și darea în folosință.
Elemente de sistematizare a teritoriului
Pentru asigurarea unei dezvoltări economico- sociale optime a tuturor localităților este necesară stabilirea unor criterii de zonare macro și micro-economice adecvate; această zonare are la bază valorificarea resurselor de materii prime, materiale și umane, creșterea eficienței economice și sociale a investițiilor, respectarea echilibrului economic și de protecție a mediului înconjurător etc.
Zonarea macroeconomică a teritoriului cuprinde echiparea tehnică a teritoriului cu mijloacele necesare dezvoltării fiecărei ramuri economice și fiecărei localități.
Structura complexă și specifică a fiecărei localități determină, la rândul său, zonarea microeconomică, ceea ce presupune delimitarea zonei industriale de locuințe și alte construcții sociale și culturale, zone de circulație, spații verzi etc.
Pentru buna desfășurare a unei activități sau zone sunt necesare studii complexe privind echiparea tehnico- edilitară (alimentarea cu gaze, apă, energie electrică, canalizare, rețele de drumuri, telecomunicații etc.). Amenajarea tehnică a teritoriului cuprinde un ansamblu de lucrări privind regularizarea cursurilor de apă, lucrări de desecări și irigații etc.
Proiectarea, avizarea și aprobarea construcțiilor
Proiectarea unei construcții reprezintă elaborarea de piese scrise și desenate care să reflecte caracteristicile funcționale și structurale ale acesteia pe baza cerințelor utilizatorilor (beneficiarilor).
Proiectarea este un proces complex prin care specialiștii determină soluții optime funcționale, constructive și economice ce definesc construcția, rezultând în esență un proiect de execuție și un deviz, pe baza cărora se edifică obiectivul respectiv. Ansamblul de piese scrise și desenate pe baza cărora se execută obiectivul de investiții poartă denumirea de documentație tehnico- economică. Acesta se realizează în următoarele faze:
studiu de oportunitate (se întocmește de investitor sau la comanda acestuia de către consultant);
studiu de prefezabilitate (se întocmește de investitor, cu ajutorul proiectantului);
studiu de fezabilitate (se întocmește de investitor, cu ajutorul proiectantului);
proiect tehnic (se realizează de proiectant);
detalii de execuție (se realizează de proiectant).
Se observă rolul proiectantului în elaborarea documentațiilor tehnico- economice.
Pentru realizarea investiției, în afara documentelor prezentate, sunt necesare și alte documentații, și anume:
graficul de eșalonare a investiției;
graficele de livrare a utilajelor și instalațiilor;
graficul de asigurare cu forță de muncă;
programul de urmărire în timp al obiectivului;
proiecte de organizare a șantierului.
Execuția lucrărilor de construcții
Executarea construcției reprezintă materializarea practică a proiectului tehnic și a detaliilor de execuție aprobate. Pentru deschiderea șantierului și începerea lucrărilor de execuție, constructorul trebuie să aibă la dispoziție:
proiectele și detaliile de execuție a lucrării;
proiectul de organizare a șantierului;
autorizația de construire.
Recepția și darea în folosință
Recepția construcției este actul final care atestă executarea lucrării, în concordanță cu proiectul de execuție și respectarea normelor tehnice, a capacității și a calității lucrărilor.
Recepția se efectuează de către comisii de specialiști numite de beneficiarul lucrării, conform normelor tehnice de realizare a investiției; acestea verifică scriptic și faptic executarea construcției conform proiectului, confruntând piesele scrise și desenate cu realitățile existente în teren, precum și prin măsurători directe (cantitative și calitative) la elementele de rezistență, de instalații etc.
1.2) Studiile de oportunitate
Prin studiile de oportunitate se identifică posibilitățile de a investi și au ca scop evaluarea generală a cererii de anumite bunuri concomitent cu punerea în evidență a unor caracteristici, avantaje, trăsături dominante ale ramurii economice, zonei geografice, domeniului de activitate etc. Prin ele se urmăresc atragerea viitorilor investitori, acționari, antreprenori, precum și formularea de “idei” de proiect cu scopul de a suscita reacții din partea celor interesați. În general, studiile de oportunitate sunt schematice, cu estimări globale și necesită un nivel redus al cheltuielilor.
Studiile de oportunitate pot fi: regionale, sectoriale și speciale.
Prin studii regionale se identifică posibilitățile de a investi într-o anumită regiune, zonă administrativă, cu un anumit potențial economic, dar cu excedent de forță de muncă, cu piață de desfacere asigurată, potențial al cumpărătorilor, posibilități de aprovizionare cu materii prime, în funcție de tradițiile din zonă, gradul de atractivitate a zonei etc.
Studiul regional de oportunitate, în principal, se referă la:
Caracteristicile esențiale ale regiunii, suprafața și aspectele fizice naturale definitorii.
Populația, structura profesională, venitul pe cap de locuitor, cadrul socio- economic al regiunii, toate aceste caracteristici fiind cuprinse în structurii socio- economice a țării, așa încât să se evidențieze particularitățile pe care le reprezintă regiunea respectivă.
Principalele exporturi și importuri din/în regiune în ultima perioadă de timp.
Principalii factori de producție existenți, puși în valoare sau capabili de a fi exploatați în viitor.
Structura ramurilor economice existente și strategia de dezvoltare a acestora în viitor.
Instalațiile de infrastructură existente, în special cele din domeniul transporturilor, energiei sau altele care ar putea favoriza dezvoltarea viitoare a regiunii.
Strategiile de dezvoltare în viitor a regiunii, făcându-se referire la:
activitățile pentru care cererea actuală locală este ridicată;
sectoarele care nu au o concurență prea puternică în regiunile vecine;
ramurile care ar fi mai avantajos să fie implantate aici.
Estimarea cererii actuale și identificarea posibilităților de dezvoltare în viitor.
Identificarea capacității aproximative a unitățior ce pot face obiectul unor construcții inițiale sau al unor extinderi.
Costul estimativ al investiției, ținând seama de costul terenului, tehnologiei, echipamentului.
Estimarea surselor de finanțare examinate și recomandate.
Analiza preliminară a avantajelor economice globale, în special în ceea ce privește obiectivele economice, estimarea economiilor de valută, crearea locurilor de muncă scontate, diversificarea economică etc.
Toate studiile dețin cifre orientative.
Studiile de oportunitate sectoriale vizează posibilitățile de a investi într- un sector de activitate (industrie alimentară, ușoară, activitatea de turism, industria materialelor de construcții etc.). În general, un astfel de studiu se referă la:
Locul și rolul sectorului în economie, prin prisma politicii economice promovată la nivel central.
Mărimea, structura și rata de creștere a sectorului.
Volumul actual și rata de creștere a cererii producției în sectorul analizat.
Planificări aproximative ale cererii pentru fiecare produs.
Estimarea surselor de finanțare examinate și recomandate.
Estimarea necesităților și încasărilor de valută.
Analiza preliminară a avantajelor economice globale.
Studiile de oportunitate speciale se referă cu prioritate la resurse (umane, materiale, financiare); prezentarea acestora se face din punct de vedere cantitativ, calitativ și al structurii. Prin ele se prezintă potențialilor investitori informații de bază cu privire la resursele respective, dar și altele, ca de exemplu: evoluția cererii consumatorilor, dinamica puterii de cumpărare a acestora etc.
Schița unui studiu de oportunitate special cuprinde:
Caracteristicile resurselor, rezervele prospectate și verificate, rata anterioară de creștere economică, perspective de dezvoltare ulterioară.
Rolul resurselor în economia națională, utilizarea acestora, cererea internă și exporturile.
Activitățile actuale fondate pe resursele respective, structură și dezvoltare, capital și mână de lucru utilizate, productivitate și criterii de eficiență, planuri de viitor și perspective de creștere.
Principalele restricții și condiții de creștere a ramurilor bazate pe resursa respectivă.
Creșteri estimate ale cererii și perspective de export pentru sortimente a căror fabricație se bazează pe resursa estimată.
Identificarea perspectivelor de investiție.
Viabilitatea propunerilor cuprinse în studiile de oportunitate este apreciată prin:
volumul și calitatea resurselor ce urmează a fi folosite;
volumul și structura cererii în viitor la produsele respective;
evoluția populației în zonă, corelată cu ridicarea puterii de cumpărare a acesteia;
mărimea actuală a importurilor, structura acestora și posibilitățile de înlocuire cu produse executate, pe plan local;
gradul de colaborare și integrare cu alte zone, domenii de activitate, pe plan local sau internațional;
posibilități de extindere în viitor a domeniului de activitate respectiv, prin asigurarea integrării în amonte sau în aval cu alte ramuri sau domenii de activitate.
posibilități de diversificare sortimentală, structurală, ca urmare a creșterii puterii de cumpărare a beneficiarilor;
climatul favorabil de investiție în sectorul sau zona respectivă;
concordanța cu politica economică promovată la nivel macroeconomic în domeniul de activitate respectiv; măsura în care propunerile se circumscriu strategiilor generale de dezvoltare economico- socială a țării;
1.3) Studiile de prefezabilitate
Cu ajutorul studiilor de prefezabilitate se asigură selecția preliminară și definirea proiectului. Elaborarea unui studiu de fezabilitate necesită cheltuieli mari; ca urmare, ideea de proiecttrebuie dezvoltată într- un studiu mai detaliat, dar fără a angaja fonduri importante. Un astfel de studiu este studiul de prefezabilitate ale cărui principale obiective constau în a determina:
capacitatea peții și a societății comerciale; studiul cererii și al pieței; programele de producție și capacitatea uzinei;
factorii materiali de producție;
localizarea și amplasarea viitorului obiectiv;
aspecte tehnice ale proiectului; tehnologia și echipamentul; lucrările de construcții civile;
termenele generale de fabricație, de administrare și de conducere;
analiza financiară: costurile de investiții, finanțarea proiectului, costurile de producție, rentabilitatea.
Structura schematică a unui studiu de prefezabilitate se prezintă astfel:
1) Îndreptar recapitulativ, prin care se asigură expunerea sinoptică a concluziilor esențiale pentru fiecare capitol.
2) Cuprinsul și istoricul proiectului:
Inițiatorul (inițiatorii) proiectului;
Istoricul proiectului;
Costul studiilor și/sau al cercetărilor deja efectuate.
3) Capacitatea pieței și a uzinei, făcându-se referire la:
Cererea și piața- acum și aici se stabilesc mărimea cererii interne, posibilitățile de creștere în viitor, mărimea importurilor la aceste produse în perioada trecută, posibilitățile de export în viitor, nivelul concurenței pe plan intern, cheltuielile cu promovarea produselor etc.
Prognoza vânzărilor și comercializarea- punându- se accent pe localizarea piețelor, dimensionarea vânzărilor, volumul acestora, cheltuielile de promovare a vânzărilor și de desfacere a producției pentru fiecare piață potențială.
Programul de producție (orientativ pentru viitori 3- 5 ani)- urmărindu-se structura producției, volumul de deșeuri, costul orientativ pentru evacuarea deșeurilor și păstra rea calității mediului;
Definirea capacității de producție pe fiecare secție și pe total, cu precizarea volumului vânzărilor, care este dependent de nivelul rentabilității viitorului obiectiv economic.
4) Materii prime și materiale pentru viitorul obiectiv- dimensionarea necesarului, care se face în funcție de producția ce urmează a se realiza, consumurile specifice, gradul de prelucrabilitate a materiilor prime etc. O atenție deosebită se va acorda consumurilor energetice.
5) Fundamentarea amplasamentului optim, în funcție de:
factori economici: costul terenului și al utilităților, cheltuielile de transport al materiilor prime și al produselor finite etc.
factori naturali: clima, gradul de umiditate, direcția vânturilor etc.
factori strategici: posibilități de dezvoltare în viitor, poziția față de obiective strategice de interes național etc.
6) Dosarul tehnic al proiectului, care se referă în principal la: soluțiile tehnice, tehnologice și constructive ce vor fi adoptate; echipamente de producție, auxiliare și de întreținere; sculele, dispozitivele, verificatoarele folosite; gradul de interschimbabilitate al pieselor de schimb și modul de asigurare cu acestea; evaluarea costurilor pe toate elementele care fac obiectul dosarului tehnic; prezentarea lucrărilor de construcții civile, a construcțiilor speciale, a soluțiilor arhitectonice, cu estimarea costurilor, precizarea furnizorilor, executanților etc.
7) Metodele de organizare a producției, a activității comerciale și a muncii, cu accent pe producție, vânzări, administrație, gestiune.
8) Evaluarea necesarului de forță de muncă, pe total și structural, precum și a costurilor anuale privind forța de muncă (salarii, CAS); precizarea modului de evaluare a salariilor (în monedă locală sau valută).
9) Prezentarea graficului de execuție, de realizare a viitorului obiectiv și estimarea costurilor de execuție în funcție de programul elaborat.
10) Evaluarea financiară și economică: stabilirea costurilor investițiilor și a surselor de finanțare cu precizarea dobânzilor și a altor cheltuieli care depind de sursa de finanțare; determinarea costului producției cu împărțirea acestuia pe costuri fixe și costuri variabile.
Analiza financiară (la nivelul investitorului) bazată pe estimarea indicatorilor prezentați mai sus face referire la: perioada de rambursare a creditului și mărimea dobânzilor, raportul venituri- costuri actualizate, pragul de rentabilitate, rata internă de rentabilitate financiară, cursul de revenire net actualizat, venitul net actualizat, cash-flow etc.
Analiza economică (la nivel național) cu precizarea economiilor sau cheltuielilor în valută, gradul de diversificare al producției, estimarea numărului de locuri de muncă ce vor fi create, gradul de protecție a mediului, venitul net actualizat, rata internă de rentabilitate economică, precum și cursul de revenire actualizat etc.
1.4) Studii de fezabilitate
Orice lucrare de investiții se materializează într-un obiectiv de investiții care în final participă la realizarea procesului de producție sub formă de capital fix. Scopul oricărei lucrări de investiții este, prin urmare, acela de a constitui substanța materială pe care se desfășoară întreaga activitate preconizată, având, după caz, caracter productiv sau socio-cultural. De aceea, este firesc ca toate acțiunile premergătoare punerii în funcțiune a unui obiectiv de investiții și transformării sale în capital fix să fie subordonate mecanismului de a produce mărfuri de către acest capital fix, respectiv de a înlesni desfășurarea activităților social- culturale. Întrucât acest sistem trebuie să fie cât mai simplu, flexibil și eficient, atunci lucrările de investiții trebuie astfel organizate și realizate încât obiectivul rezultat- capitalul fix- să funcționeze la parametri optimi. În consecință, scopul final al creșterii eficienței economice a producției de mărfuri și servicii trebuie avut în vedere nu de la data punerii în funcțiune a capitalului fix, ci încă de la așezarea primei “cărămizi” a obiectivului de investiții și încă mai înainte, de la conceperea și realizarea sa.
Întreaga această strategie de concepere și realizare a obiectivelor de investiții, în conexiune cu rezultatele economico- financiare ale viitoarei producții de mărfuri, este cuprinsă în studiul de fezabilitate al fiecărui obiectiv de investiții. Așadar prin studiul de fezabilitate se înțelege ansamblul de piese scrise (calcule tehnico- economice, desene, memorii de fundamentare, măsuri concrete de acțiune) privind necesitatea realizării viitorului obiectiv, sursele de aprovizionare cu materii prime, piețe de desfacere, asigurarea capitalului- lichidități și credite-, rezultatele scontate, amplasamentul etc.
În prezent, în țara noastră studiile de fezabilitate se întocmesc în concordanță cu metodologia elaborată de BIRD.
În scopul sprijinirii și stimulării economice a diferitelor țări, mai cu seamă a celor în curs de dezvoltare, colectivitatea internațională și-a creat o instituție financiară adecvată care poartă denumirea de Fondul Monetar Internațional (FMI). Pe diferite segmente de activitate, această instituție financiară și-a constituit organisme specializate, care contribuie direct cu fonduri valutare, asistență tehnică de înalt nivel, transferuri de tehnologii performante, la impulsionarea creșterii economice a țărilor care au nevoie de un asemenea sprijin. În materii de investiții, organismul specializat al FMI este Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), denumită în practica economică internațională Banca Mondială. După modelul acesteia a fost înființată o bancă similară care are ca obiectiv sprijinirea unor țări din Europa, respectiv Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).
Aceste studii servesc drept bază (tehnică, economică sau comercială) deciziei de investiții. Prin studiul de fezabilitate se analizează elementele esențiale ale investiției și ale procesului de producție, se evaluează eficiența economică a proiectului de investiții. Structura este identică cu cea a studiului de prefezabilitate, dar mai detaliată.
Studiul de fezabilitate trebuie să cuprindă cel puțin următoarele capitole:
Date de identificare a societății comerciale.
Analiza diagnostic a stării actuale a societății comerciale.
Prognoza produselor, tehnologiilor, factorii de producție.
Variante de dezvoltare și de restructurare.
Calculul eficienței economice a variantelor studiate.
Analiza incertitudinii, riscului și sensibilității variantei alese.
Formularea deciziei de investiție.
1.5) Proiectul tehnic
Conform legislației actuale în vigoare, conținutul cadru al proiectului tehnic trebuie să cuprindă:
Părțile scrise
1.Descrierea generală a lucrărilor- în cadrul acestui capitol se fac referiri la: amplasament, topografie, climă, geologia zonei, căi de acces provizorii/ definitive, relațiile dintre contractant, consultant și persoana juridică achizitoare, memorii tehnice etc.
Proiectul tehnic trebuie să fie astfel elaborat încât să fie clar și să asigure informații corecte, iar contractantul (ofertantul) să poată elabora (pe baza proiectului tehnic) oferta, să analizeze detaliile tehnice și tehnologice necesare stabilirii valorii ofertei.
2.Caietele de sarcini- acestea se elaborează de către proiectant și fac parte integrantă din proiectul tehnic și din documentele de licitație, reprezentând descrierea scrisă a lucrărilor care fac obiectul licitației.
În general există mai multe categorii de caiete de sarcini: caiete de sarcini pentru execuția lucrărilor, caiete de sarcini pentru recepții, caiete de sarcini generale și caiete de sarcini speciale.
Indiferent de tipul caietului de sarcini, acesta trebuie să cuprindă breviare de calcul; proprietăți fizice, chimice și de design pentru materialele componente ale lucrării; dimensiunea, forma, aspectul și descrierea execuției lucrării; standarde normative; condiții de recepție etc.
3. Listele cu cantitățile de lucrări vor cuprinde toate elementele necesare cuantificării valorice și duratei de execuție a investiției, cum ar fi: centralizatorul obiectelor, pe obiective; centralizatorul categoriilor de lucrări pe obiecte, listele cu cantitățile de lucrări; listele cu cantitățile de utilaje și echipamente tehnologice; specificații tehnice etc.
4. Graficul general de realizare a investiției- în cadrul acestui capitol se prezintă eșalonarea de ansamblu a activităților în vederea realizării obiectivului economic.
B. Părțile desenate
Constituie documentele principale ale proiectului tehnic, pe baza cărora se realizează părțile scrise. Cele mai importante sunt:
Planurile generale ce cuprind planurile: de amplasare a reperelor; topografice principale; principale de amplasare a obiectivelor; de sistematizare pe verticală a terenului; privind construcțiile subterane; de amplasare a reperelor fixe și mobile etc.
Planșele principale ale obiectelor- este recomandat ca fiecare obiectiv subteran sau supra teran să aibă un număr de cod și o denumire proprie, iar planșele să fie organizate într-un volum propriu, independent pentru fiecare obiect.
Arhitectura- cuprinde planșele principale privind arhitectura fiecărui obiect, și anume: planul individual de amplasare, secțiuni, fațade, detalii importante; tablouri de prefabricate; tablouri de tâmplării și tablouri de finisaje interioare și exterioare.
4. Structura- va cuprinde planșele principale privind alcătuirea și execuția structurii de rezistență.
5. Instalațiile- va cuprinde planșele generale privind execuția instalațiilor. Planurile vor conține cote, dimensiuni, calitățile materialelor, verificările și probele necesare, izolații termice, acustice, protecții anticorozive.
6. Dotări și instalații tehnologice- vor conține planurile principale de tehnologie și montaj (secțiuni, cote, dimensiuni, toleranțe etc.)
7. Dotări de mobilier, inventar gospodăresc- vor cuprinde planurile principale de amplasare și montaj, inclusiv cote, dimensiuni, secțiuni, vederi, tablouri de dotări etc.
1.6) Autorizarea lucrărilor de construcții
Potrivit legislației în vigoare, edificarea de construcții civile, industriale, agricole sau de orice natură presupune cel puțin două documente importante, și anume: certificatul de urbanism și autorizația de construire.
Certificatul de urbanism reprezintă un act prin care se fac cunoscute solicitantului elemente care caracterizează regimul juridic, economic sau tehnic al unui imobil. Baza legală de eliberare a acestuia o constituie documentațiile de urbanism și amenajarea teritoriului aprobate.
Autorizația de construire reprezintă actul de autoritate al administrației locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasament, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor.
1.7) Devizul de cheltuieli pentru obiectivele de investiții
Devizul general este documentația economică prin care se stabilește valoarea totală estimată a obiectivelor de investiții în faza de proiectare, studiu de fezabilitate și proiect tehnic. Devizul general se structurează pe capitole de cheltuieli, precizându-se valoarea totală, din care partea supusă licitației.
3.2. Evaluarea eficienței economice a proiectelor de investiții
Într-o economie de piață, caracterizată prin jocul cererii și al ofertei, obținerea celor mai bune rezultate cu mijloacele disponibile constituie problema esențială a agenților economici, scopul principal ce este urmărit în desfășurarea oricărei activități, deci și a investițiilor. Acest deziderat își sporește valoarea și importanța în condițiile în care, în paralel cu creșterea continuă a necesităților societății, se face simțit un proces normal de diminuare a resurselor materiale disponibile. De aceea, un rol important îl are conceptul de eficiență economică prin care se realizează legătura dintre resursele alocate pentru desfășurarea unei acțiuni și rezultatele obținute de pe urma acesteia, care orientează dozarea resurselor spre acele domenii de activitate unde se asigură folosirea cu eficiență maximă a acestora în condițiile unei dezvoltări raționale, armonioase a economiei naționale.
Investițiile constituie economii pe care generația actuală le face la fondul de consum în vederea asigurării dezvoltării capitalului fix în perioadele următoare de timp. În aceste condiții, nu ne poate fi indiferent modul în care se consumă aceste economii, aceste eforturi, fapt ce impune compararea rezultatelor economice, a efectelor economice cu eforturile investiționale făcute. Această comparație se realizează prin intermediul eficienței economice care are următoarele formule de principiu: max(e)=E/, min(e’)=/E
în care:
e,e’- reprezintă eficiența economică;
E- efectul economic; – efortul investițional.
Prin eficiența economică a investițiilor înțelegem relația care se stabilește între cantitatea și structura efortului, pe de o parte, ca generatori de efecte, și nivelul rezultatelor economice obținute în urma desfășurării procesului investițional.
Orice program de investiții presupune mai multe modalități de realizare. La rândul ei, fiecare modalitate are la bază mai multe variante de proiect, caracterizându-se printr-o multitudine de informații referitoare la eforturi, efecte, raportul acestora, durata de realizare a obiectivului, durata de producere a efectelor etc. În scopul alegerii variantei optime se folosește un sistem de indicatori de eficiență economică care cuprind aceste informații sub aspect cantitativ și, pe cât posibil, calitativ.
Necesitatea utilizării unui sistem de indicatori este impusă de caracterul complex al eficienței economice, deoarece fiecare din ei surprinde un anumit criteriu de eficiență economică.
Unul din criteriile după care se clasifică indicatorii de eficiență economică a investițiilor îl reprezintă sfera de cuprindere în funcție de care se împart în:
a) Indicatori care reflectă efectele economice, și aici se cuprind: capacitatea de producție, valoarea anuală a producției, structura producției, profitul anual, încasările valutare etc.;
b) Indicatori care cuantifică eforturile necesare realizării obiectivului de investiții și funcționării capacităților de producție, cum sunt: investiția totală, structura investiției totale, mărimea imobilizărilor, cheltuielile anuale de producție, structura costurilor de producție, numărul total de salariați și structura acestora etc.;
c) Indicatori referitori la perioada de realizare și funcționare a obiectivului. Din această categorie fac parte indicatorii: durata de execuție a obiectivului; durata de execuție până la punerea parțială în funcțiune a unor capacități de producție, durata până la atingerea parametrilor proiectați; durata de funcționare fizică și eficientă a capacităților de producție etc.;
d) Indicatori ai eficienței economice. În concordanță cu conceptul de eficiență economică, un indicator de acest gen are caracteristica principală că realizează o comparație a rezultatelor obținute cu resursele consumate, ținând seama însă și de celelalte elemente definitorii ale eficienței economice: structura resurselor și rezultatelor, calitatea acestora, gradul de abundență, influiența factorului timp etc. Astfel de indicatori sunt: investiția specifică, termenul de recuperare, coeficientul de eficiență economică a investițiilor.
Un alt criteriu de clasificare îl constituie nivelul la care se face evaluarea și analiza economică, și anume:
a) Indicatori stabiliți la nivel macroeconomic, cei care asigură analiza eficienței economice a investițiilor la nivelul ramurilor sau pe ansamblu economiei naționale;
b) Indicatori calculați la nivel microeconomic, cei care se referă, în principal, la evaluarea eficienței economice a obiectivelor de investiții la nivel de agent economic. La rândul lor, aceștia se pot împărți, după sfera de cuprindere, în indicatori cu caracter general, indicatori de bază, indicatori suplimentari și indicatori specifici.
Indicatori cu caracter general se referă la cei care se folosesc și în activitatea de producție.
Indicatorii de bază sunt cei care se referă la eforturile și efectele investiționale și exprimă eficiența economică a investițiilor.
Indicatorii suplimentari completează sistemil de informații, în scopul evaluării cât mai corecte a eficienței economice a investițiilor și se referă la aprecierea activității desfășurate în domenii adiacente (bilanțul termic și energetic al soietății comerciale, bilanțul contabil al unității care urmează să fie modernizată prin investiții, structura salariaților după sex și nivel de pregătire, randamentul și alți parametri tehnici ai utilajelor de bază etc.) .
Indicatori specifici surprind particularitățile pe care le reprezintă unele ramuri sau domenii de activitate în evaluarea eficienței economice a investițiilor.
a) Indicatorii cu caracter general contribuie la formarea unei imagini globale asupra eforturilor și efectelor ce vor caracteriza activitatea viitoare a obiectivului economic, precum și a eficienței economice. În această grupă intră:
1) Capacitatea de producție, care exprimă cantitatea maximă de producție ce se poate obține, într-o perioadă, în condiții normale de funcționare, impuse de utilizarea deplină a capitalului fix și a resurselor umane, organizarea judicioasă a producției și a muncii. Capacitatea de producție se exprimă în unități fizice, ca de exemplu: tone, metri liniari, metri pătrați, bucăți etc. Totuși, sunt cazuri, acolo unde producția are un grad ridicat de eterogenitate, când capacitatea de producție se exprimă valoric, în lei. Utilizarea capacității de producție în calculele de eficiență economică este absolut necesară deoarece ajută la formarea unei păreri generale asupra mărimii obiectivului analizat.
2) Numărul de salariați de care va avea nevoie viitorul obiectiv, în perioada funcționării sale, se stabilește cu ajutorul indicatorului cantitativ de efort cunoscut sub numele de numărul mediu scriptic de salariați, cât și structura acestora după profesie.
3) Cheltuielile de producție. Prin intermediul cheltuielilor de producție se cuantifică eforturile totale făcute de agentul economic (umane, materiale și financiare) pentru obținerea producției ce urmează a se realiza de către viitorul obiectiv economic. Este un indicator sintetic de apreiere a activității societății comerciale sau regiei autonome și se poate calcula pe fiecare produs în parte sau pentru întreaga producție. Aprecierea eficienței economice a costurilor de producție se poate face cu o serie de indicatori, cum sunt: cheltuieli la 1.000.000 de lei producție, ponderea cheltuielilor materiale în costurile totale de producție etc., indicatori care nu pot lipsi din nici o analiză economică riguroasă.
4) Valoarea producției (venituri din activitatea de bază sau din total activitate), indicator de efect care însumează rezultatele activității economice a unității pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an. Indicatorul se stabilește pentru întreaga activitate a unității economice. Față de exprimarea fizică a producției, valoarea producției are avantajul că surprinde și influiența modificării structurale a acesteia, atât din punctul de vedere al complexității sortimentale ce se realizează cât și al calității acestora. În funcție de valoarea producției se pot calcula o serie de indicatori de eficiență economică, cum ar fi: producția la 1.000.000 lei capital fix, productivitatea muncii etc.
5) Profitul (beneficiul), indicator deosebit de important în aprecierea efectului net al unității sau pe fiecare produs în parte. Prin el, agenții economici asigură recuperarea capitalului cheltuit și își costituie noi capitaluri fixe. Cu ajutorul lui se poate calcula unul din cei mai sintetici indicatori de apreciere a eficienței activității economice și anume rata profitului (a rentabilității). În condițiile economiei de piață, noțiunea de beneficiu este sinonimă cu noțiunea de profit, având aceeași semnificație economică, de efect net obținut de agentul economic.
6) Productivitatea muncii. În activitatea de investiții, dar și de producție, omul reprezintă principalul factor de producție. De modul în care sunt folosiți salariații unei întreprinderi și nivelul pregătirii lor profesionale depind, în mare măsură, rezultatele economice ale unității. De aceea, pentru aprecierea eficienței cu care se consumă munca în cadrul unei activități este necesar calculul indicatorului productivitatea muncii, care exprimă producția ce poate fi realizată de un salariat într-o unitate de timp, valoarea producției ce revine pe un salariat, timpul de muncă, în om-ore, consumat pentru realizarea unei unități fizice de produs etc. Fiecare agent economic se va preocupa pentru alegerea variantelor de investiții pentru care indicatorul este favorabil, dar se va preocupa și pentru îmbunătățirea indicatorului, în procesul de producție, de utilizare a viitoarelor capitaluri fixe.
7) Consumurile specifice de materii prime, materiale, combustibil și energie. Acești indicatori au o importanță deosebită în aprecierea eficienței economice a investițiilor deoarece influiențează în mod direct costul producției și, deci, rentabilitatea viitorului obiectiv economic. Consumurile de materii prime și materiale trebuie analizate nu numai din punct de vedere calitativ, ci și al structurii acestor consumuriDe aici desprindem concluzia că aprecierea variantelor de investiții numai prin consumurile specifice nu este realistă, ea trebuie completată și cu alți indicatori care să reflecte eficiența acestor consumuri.
b) Indicatorii de bază sunt:
1) Valoara investiției- mărimea fondurilor necesare pentru realizarea unui obiectiv constituie unul din indicatorii de volum principali, folosiți în adoptarea deciziei de investiții, ce caracterizează eforturile procesului investițional. În principiu, investițiile însumează totalitatea resurselor ce se consumă pentru ridicarea obiectivului, până la punerea sa în funcțiune. Prin extensie, în volumul investiției se include stocul de mijloace circulante necesar la prima dotare a obiectivului economic, precum și o serie de cheltuieli care nu măresc valoarea capitalurilor fixe, cum sunt cheltuielile cu pregătirea salariaților viitoarei unități economice, cu supravegherea desfășurării lucrărilor etc. Acest efort investițional se calculează cu ajutorul relației: It=I+M0+Cs
în care:
It- reprezintă investiția totală;
I- investiția calculată conform devizului general;
M0- fond de rulment (working capital) pentru începerea funcționării obiectivului;
Cs- alte cheltuieli (cu pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.).
Investițiile se materializează în capitaluri fixe, care pot fi active (participă nemijlocit la procesul de producție, cum sunt utilajele) sau pasive (asigură numai buna funcționare a celor active, cum sunt clădirile). Efortul investițional va fi orientat spre capitalurile fixe active- utilajele, instalații de lucru, construcții speciale- care asigură realizarea producției întreprinderii.
2) Durata de execuție a lucrărilor de investiții- în această perioadă se materializează fondurile investiționale în capitaluri fixe. Ca urmare a faptului că pe această perioadă sunt scoase din circuitul economic productiv o serie de resurse (umane, materiale și financiare), perioada respectivă trebuie să fie cât mai scurtă pentru a reduce imobilizările de fonduri. Un alt aspect care trebuie să preocupe toți factorii participanți la realizarea investiției îl constituie găsirea de soluții pentru punerea parțială în funcțiune a capacităților de producție. În acest fel se asigură diminuarea efortului investițional, prin profiturile suplimentare realizate în urma funcționării parțiale a capacităților de producție.
3) Durata de funcționare a capitalului fix- perioada în care poate funcționa mijlocul fix. În cadrul acesteia distingem însă durata de funcționare eficientă, reprezentând perioada în care mijlocul fix este menținut în funcțiune deoarece aduce profit.
4) Investiția specifică- acest indicator asigură comparabilitatea între efortul investițional făcut pentru realizarea unui obiectiv economic și rezultatele obținute exprimate prin capacitatea de producție. Formula de calcul este:
S=I/q
unde: S- reprezintă investiția specifică;
I- valoarea investiției;
q- capacitatea anuală de producție (exprimată în unități fizice).
Investiția specifică arată care este efortul investițional, în lei, ce se face pentru realizarea unei unități de capacitate fizică.
În condițiile economiei de piață, indicatorul investiția specifică este deosebit de important, dar pentru a deveni operant el trebuie să se compare cu investiția specifică de la alte obiective economice similare și, acolo unde există, cu investiția specifică normată pentru ramura sau domeniul de activitate respectiv. Indicatorul exprimă efortul investițional la o unitate de efect.
Pentru compararea a două variante tehnologice se folosește formula:
Sc=(Ii-Ij)/(qi-qj)
Sc- reprezintă investiția specifică pentru comparații și exprimă necesarul suplimentar de investiții în varianta i față de varianta j pentru a obține o capacitate anuală suplimentară de producție de o unitate fizică, în varianta i față de varianta j;
Ii- investiția în varianta i; Ij- investiția în varianta j;
qi- capacitatea de producție în varianta i;
qj- capacitatea de producție în varianta j;
Acest indicator se va calcula numai pentru cazurile în care Ii>Ij și qi>qj.
5) Termenul de recuperare al investițiilor(durata de recuperare a investițiilor) – indicator ce exprimă perioada de timp în care investiția se recuperează din profit în urma punerii în funcțiune a unor capacități de producție.
T=I/Ph
în care:
T- termenul de recuperare; I- valoarea investiției totale; Ph- profitul anual.
Inversul duratei de recuperare este coeficientul de eficiență economică a investițiilor: e=Ph/I . Acest indicator exprimă profitul anual ce se obține la un leu investit și în cazul mai multor variante se optează pentru varianta la care coeficientul de eficiență economică este cel mai mare.
6) Cheltuieli echivalente sau recalculate.
Un anumit efect economic se poate obține fie cu un volum mai mare de cheltuieli de producție și o investiție mai mică, fie cu un consum mai mare de resurse investiționale, dar cu cheltuieli de producție mai mici. Însumarea directă a investiției cu cheltuielile anuale de producție nu este posibilă deoarece investițiile sunt cheltuite o singură dată, iar cheltuielile anuale de producție sunt înregistrate repetitiv. Indicatorul cheltuielilor echivalente asigură însumarea efortului investițional cu cheltuielile de producție,
după formula:
în care:
I- valoarea totală a investițiilor; Ch- cheltuieli de exploatare anuale;
T- durata de exploatare.
7) Cash-flow – ne oferă cea mai pertinentă informație cu privire la solvabilitatea unui proiect. Acesta reprezintă fluxurile de trezorerie generate de un proiect la sfârșitul unei perioade.
8) Randamentul economic al investițiilor- asigură comparabilitatea între profitul final obținut în urma realizării obiectivului economic și efortul investițional și se calculează cu ajutorul relației:
R=Pf/I
în care: Pf- profitul final; I- valoarea investiției.
Prin profit final se înțelege profitul ce se obține după ce efortul investițional a fost compensat de profitul anual; formula de calcul este:
Pf=Pt-I
în care: Pt reprezintă profitul total obținut pe întreaga durată de funcționare eficientă a obiectivului.
3.3. Actualizarea și indicatorii specifici Băncii Mondiale
3.3.1.) Actualizarea
Proiectul de investiții are o durată de viață proprie îndelungată, pe parcursul căreia parametrii de efort și de efect au o evoluție specifică, influiențând eficiența sa economică. Proiectul intră deci sub incidența rigorilor timpului. Astfel agentul economic este interesat să cunoască valoarea capitalurilor sale financiare investite, în orice moment. Acest lucru se poate realiza prin actualizare. Raportat la principalele etape de realizare a unui proiect de investiții actualizarea se poate face în raport de trei momente:
m0-momentul luării deciziei de investire;
m1- momentul punerii în funcțiune a obiectivului investiției;
m2- momentul scoaterii din funcțiune a obiectivului investiției.
y=x0(1+a)n
m0 m1 m2
x0
d de
n
x- suma inițială;
n- durata de viață a proiectului;
d- durata de realizare investiției;
de- durata de funcționare a obiectivului investiției.
A) Actualizarea la momentul luării deciziei de investire
– investițiile totale actualizate I=
– profitul actualizat
– randamentul economic actualizat al investițiilor
– termenul actualizat de recuperare al investițiilor
B) Actualizarea la momentul punerii în funcțiune a obiectivului investiției
– investițiile totale actualizate
– profitul actualizat
– randamentul economic actualizat al investițiilor
– termenul actualizat de recuperare al investițiilor
C) Actualizarea la momentul scoaterii din funcțiune a obiectivului investiției
– investițiile totale actualizate
– profitul actualizat
– randamentuleconomicactualizat al investițiilor
– termenul actualizat de recuperare al investițiilor
3.3.2) Indicatorii specifici Băncii Mondiale
Pentru aprecierea eficienței economice a proiectelor de investiții prin metodologia BIRD, se folosește un sistem complex de indicatori de eficiență care au o serie de avantaje, printre care și acela că asigură evaluarea eficienței economice atât la nivel de agent economic, cât și la nivelul economiei naționale. Indicatorii specifici Băncii Mondiale se calculează se calculează pe baza tabloului de cash flow prin actualizare la momentul luării deciziei de investiție (m0).
Venituri brute (Vh)- reprezintă volumul total al încasărilor dintr-o anumită perioadă. Acestea sunt constituite în special din valoarea producției industriale, dar pot proveni și din alte activități, cum ar fi: încasări din activitatea magazinelor proprii, din vânzarea unor materii prime care prisosesc, din fondurile fixe sau părți din acestea care se vând din diverse motive.
Cheltuieli totale (Ch)- include atât cheltuielile cu investiția, cât și cheltuielile de producție. În volumul de investiții se cuprind cheltuielile propriu-zise pentru realizarea obiectivului economic, precum și o serie de alte cheltuieli, cum sunt cheltuielile pentru achiziționarea unor mijloace circulante necesare la prima dotare, cheltuieli pentru pregătirea forței de muncă etc.
c) Raportul dintre venituri și costuri (benefice/cost=R) permite o comparație între suma încasărilor realizate pe întrega durată de funcționare a obiectivului economic și totalul cheltuielilor efectuate atât cu edificarea obiectivului, cât și cu producția. Pentru a permite compararea acestor indicatori, care se obțin în perioade diferite de timp, la un moment dat, se folosește tehnica actualizării.
Relația de calcul este: d+D
V h*1/(1+a)h
R= d+D
(Ih+Ch)*1/(1+a)h
în care: R- reprezintă raportul dintre veniturile actualizate și costurile totale actualizate;
Vh- venitul obținut în anul h; Ih- investiția anuală.
Ch- cheltuieli anuale de producție; a- coeficientul de actualizare;
d- durata de realizare a obiectivului de investiții;
D- durata de funcționare a obiectivului; h- 1,2,3,…,d+D.
Sub raportul eficienței economice, proiectul de investiții poate fi acceptat numai în cazul în care R>1. Această relație exprimă legea fundamentală a activității economice care presupune că în orice asemenea activitate trebuie să se recupereze integral cheltuielile efectuate și să se realizeze un anumit profit pentru investitor și societate.
d) Fluxul de numerar (CASH FLOW)- indicator ce exprimă situația la zi, respectiv care este câștigul sau pierderea pentru fiecare an luat în calcul; acest indicator poate fi calculat la nivelul economiei naționale sau la nivelul agentului economic. Relația de calcul este: Fh=Vh – (Ih+Ch)
în care: Fh- reprezintă fluxul de numerar pentru anul h;
Vh- venitul anului h; Ch și Ih- cheltuielile de producție/ investiția pentru anul h.
e) Venitul net actualizat (VNA)- indicator ce permite a se stabili diferența dintre volunul total al încasărilor obținute pe întreaga rerioadă de funcționare a obiectivului și costurile totale, în cazul în care toate valorile sunt actualizate.
Expresia analitică a indicatorului VNA este:
d+D
VNA= [Vh-(Ih+Ch)]*1/(1+a)h
h=1
În funcție de acest indicator sub raportul eficienței pot fi acceptate numai variantele la care venitul net actualizat este mai mare ca zero; indicatorul exprimă venitul net, profitul net obținut de întreprindere pe întreaga perioadă de funcționare a obiectivului și în condițiile cuantificării influenței factorului timp.
f) Rata internă de rentabilitate a investiției (RIR). Rata internă de rentabilitate a unui proiect de investiții exprimă rata de descontare pentru care veniturile brute totale actualizate sunt egale cu costurile totale (de investiții și de producție) actualizate, ambii factori fiind calculați pe întreaga viață economică. Rata internă de rentabilitate este acea rată de actualizare pentru care VNA=0.
g) Cursul de revenire net actualizat (rata internă de schimb valutar sau Testul Bruno=Rna)- reflectă eforturile totale actualizate, cu investiția și cu cheltuielile anuale de producție, exprimate în lei, ce se fac pentru obținerea unei unități valutare nete. Prin acest indicator se stabilește costul intern al valutei și se urmărește alegerea variantelor de investiții care asigură promovarea exportului și diminuarea importului; el oferă informații asupra produselor care sunt mai eficiente să se producă în țară, decât să se importe sau care sunt indicate să se importe decât să se fabrice la intern deoarece asigură un curs de revenire net actualizat nefavorabil.
(Ih+Ch)*1/(1+a)h
Rna=
[Vh`-(Ih`+Ch`)]*1/(1+a`)h
în care: Ih- investițiile anuale, exprimate în lei;
Ch- cheltuielile de producție făcute în anul h, exprimate în lei;
Vh`- veniturile anuale, exprimate în valută;
Ih` și Ch`- investiția și cheltuielile anuale de producție, exprimate în valută;
a și a`- rata de discontare a monedei naționale, respectiv a valutei;
CAPITOLUL IV
ALIMENTAREA CU APĂ A COMUNEI RÂMNICELU
4.1. Prezentare generală- necesitatea…………….88
4.2 Analiza economică și financiară……………..94
4.3 Anexe………………………………………….96
1. Prezentare generală
Proiectul de investiție are ca obiect sistemul de alimentare cu apă a comunei Râmnicelu din județul Brăila. Localitatea se află în partea de nord a județului și are o populație de aproximativ 2000 de locuitori. Până la data aprobării investiției comuna nu dispunea de un sistem centralizat de alimentare cu apă; cantitățile necesare de apă se procurau din puțuri sătești a căror apă nu se încadra în limitele de potabilitate STAS 1342/1991, iar în perioadele de secetă, care sunt foarte dese vara, în acea zonă, disponibilul scădea sub nivelul critic.
Alimentarea cu apă a localității era necesară pentru îmbunătățirea calității vieții și modernizarea comunei. Lucrarea a devenit posibilă ca urmare a finalizării sistemului central de alimentare cu apă ce cuprinde și sistemele din localitățile: Gropeni, Ianca, Gemenele și Movila Miresii.
Comuna Râmnicelu va fi alimentată cu apă din stația de tratare a apei de la Movila Miresii, care poate asigura un debit suficient de 232 mc/zi, printr-o conductă de aducțiune de cca 16,2 km. Sistemul mai dispune și de un rezervor de înmagazinare a 250 mc de apă, care va asigura compensarea variațiile de consum, precum și necesarul pentru incendii sau avarii.
Distribuția apei se va face repartizat pe trei categorii de utilizatori, respectiv 50% în zone cu pompe stradale, 40% în zone cu pompe în curți și 10% în zone cu clădiri cu instalații de apă interioare.
Alegerea partenerului pentru construirea sistemului de aducțiune s-a făcut prin licitație deschisă fără preselecție, cu contract global, organizată conform Ordonanței de Guvern numărul 12 din 1993.
La licitație s-au prezentat opt ofertanți ( au cumpărat caietele de sarcini) și au prezentat următoarele oferte:
Nr. Conținutul ofertei 1 2 3 4 5 6 7 8 crt.
1 Valoarea ofertei – 1043,4 1242,03 1492,4 – – 1134,6 1350,1 (mii lei)
2 Durata de execuție (luni) 6 7 6 9 14
3 Garanție de participare – 7,5 7,5 7,5 – – 7,5 7,5 ( mil. lei)
4. Durata de valabilitate a ofertei – 60 60 60 – – 60 60
(zile calendaristice)
Scrisoare de transmitere a
documentelor ofertei – Da Da Da – – Da Da
6. Formular de ofertă – Da Da Da – – Da Da
7. Deviz ofertă – Da Da Da – – Da Da
(centralizator pe obiectiv
conform Model anexei DL04) – Da Da Da – – Da Da
8. Deviz ofertă (conform Model
anexei DL05) – Da Da Da – – Da Da
Listele cu cantitățile de lucrări
pe categorii de lucrări (devize
ofertă) cf. Model anexă Dl06 – Da Da Da – – Da Da
10. Lista cu cantitățile de utilaje și
Echipamente tehnologice cu montaj
(procurare) cf. Model anexei DL07 – Da Da Da – – Da Da
Fișe tehnice pentru utilaje și
echipamente tehnologice
Model DL08 – Da Da Da – – Da Da
12. Garanția de bună executare – 5% 5% 5% – – 5% 5%
13. Perioada de bună executare (luni) – 24 24 24 – – 24 24
14. Grafic de executare – Da Da Da – – Da Nu
15. Informații generale privind
contractul (Do2 anexat) – Da Da Da – – Da Da
Certificat de inmatriculare la
registrul de comerț și informațiile
privind bonitatea contractelor
Anexa Do3 – Da Da Da – – Da Da
17. Informații privind asocierea – – – – – – – –
18. Lista subanteprenorilor și
sau subanteprenorilor de
specialitate Model Do5 – Da Da Da – – Da Da
19. Informații privind experiența
contractantului (Model Do18) – Da Da Da – – Da Da
20. Aprecierea ISCLPUAT
Model Do7 – Da Da Da – – Da Da
21. Informații privind asigurarea
cu personal a contractului și
C.V. (Model D08/ Do9) – Da Da Da – – Da Da
22. Informații privind asigurarea
Tehnică a contractului (D10) – Da Da Da – – Da Da
23. Informații privind sistemul
financiar al contractului (D11) – Da Da Da – – Da Da
24. Atestarea informațiilor (D12) – Da Da Da – – Da Da
25. Condiții suplimentare și speciale
de contractare (DL02și DL03) – Da Da Da – – Da Da
26 Facilități financiare ale
contractantului (DO17) – – – – – – 44,1 35,2
27 Certificat de cazier judiciar
pentru participanții la licitație
(I.G.P.) – Da Da Da – – Da Da
28. Certificat constatator privind
îndeplinirea obligațiilor de plată
a impozitelor și respectiv a
contribuției pentru asigurările
sociale de stat document DGEP
și DGMPS – Da Da Da – – Da Nu
29. Cheltuieli generale in O.S.
cheltuieli indirecte (%) – Da Da Da – – Da Nu
În urma licitației, pe baza informațiilor din ofertele depuse, s-a desemnat câștigător ofertantul numărul doi. În continuare prezentăm succint informații generale privind contractantul.
S.C. “Concivia” S.A.- forma de organizare a agentului economic e societate comercială de construcții, persoană juridică.
Sediul general – orașul Brăila, str: Ghioceilor, nr: 34.
Capital social 24.767,2 mil. Lei.
Cifra de afaceri pe ultimii 3 ani:
Domenii de C.A. anuală mii lei pe domenii de activitate, cifra medie activitate aferentă exercițiului financiar anuală
1 Constricții- 6.134,6 8.017,6 7.715,3 20.502,8 montaj 23.211,9 23.737,7 14.558,8
2 Producția 66,5 124,5 55,7 industrială 251,5 357,1 105,1
3 Prestări _ _ 1.268,4 servicii 2.393,5
4 Alte activități 290 979 1.049 1.097,3 2.098,5 1.966,2
Total 6.491,1 9.120,6 10.081,4 24.560,8 27.605,3 19.025,6
Pentru activități de construcții-montaj:
-an 1994 C.A.=6.134,6 mil lei -indice dec. 1995/dec. 1994 = 127,8
-an 1995 C.A.=8.017,6 mil lei -indice dec. 1996/dec. 1995 = 156,9
-an 1996 C.A.=7.715,3 mil lei -indice dec. 1997/dec. 1996 = 188,7
-C.A. a anului 1994 actualizată:
6.134,6*1,278*1,569*1,887= 23.211,97 mil lei
-C.A. a anului 1995 actualizată:
8.017,6*1,569*1,887 = 23.737,73 mil lei
-C.A. a anului 1996 actualizată:
7.715,3*1,887 = 14.558,77 mil lei
cifra medie anuală=(23.211,97*23.737,73*14.588,77)/3=20.502,82 mil lei/an
Producția industrială:
-an 1994 C.A.= 66,5 mil lei
-an 1995 C.A.= 124 mil lei
-an 1996 C.A.= 55,7 mil lei
-C.A. a anului 1994 actualizată:
66,5*1,278*1,569*1,887= 251,62 mil lei
-C.A. a anului 1995 actualizată:
124*1,569*1,887 = 367,13 mil lei
-C.A. a anului 1996 actualizată:
55,7*1,887 = 105,1 mil lei
Prestări servicii:
-an 1994 C.A.= 0 mil lei
-an 1995 C.A.= 0 mil lei
-an 1996 C.A.= 1268,4 mil lei
-C.A. a anului 1996 actualizată:
1268,4*1,887= 2.393,47 mil lei
d) Alte activități:
-an 1994 C.A.= 290 mil lei
-an 1995 C.A.= 979 mil lei
-an 1996 C.A.= 1042 mil lei
-C.A. a anului 1994 actualizată:
290*1,278*1,569*1,887= 1097,29 mil lei
-C.A. a anului 1995 actualizată:
979*1,569*1,887 = 2898,53 mil lei
-C.A. a anului 1996 actualizată:
1042*1,887 = 1966,25 mil lei
5) conform art.21 din legea 26/1990- agentul economic nu are condamnări pentru fapte penale, nu e sub stare de interdicție, instituirea curatelei sau declararea stării de faliment.
6) Obiectul de activitate – construcții, instalații pentru construcții, reparații curente, restaurări monumente istorice și de artă, ăroducerea de materiale de construcții.
Anexa 1
Indicatorii tehnico-economici
ai proiectului din studiul de fezabilitate elaborat de I.P. PRODOMUS BR. pentru investiția alimentare cu apă în localitatea Râmnicelu, jud Brăila.
1) Valoarea totala a investitiei 742.913,9 mil.lei
din care constructii montaj 614.551,7mii lei
2) Eșalonarea investitiei (investitie/ C+M)
– anul I – investitia 500.000 mii lei
– din care C+M 450.000 mii lei
– anul II- investitia 242.913,9 mii lei
– din care 164.551,7 mii lei
3) Durata de realizare a investitiei 18 luni
4) Capacitati (in unități fizice)
– aducțiune Dn. 100 6.900 ml.
– distribuție Dn. 100 1.400 ml.
– înmagazinare 250 mc.
– pompare debit apa 12,2 l/s
5) Costurile totale an de fabricatie 45.589,6 mii lei
6) Volumul anual de apa distribuit 93,89 mii lei
7) Costul apei – 166 lei/mc
8) Profitul anual conform tabelului anexat
pentru întreaga regie
9) Rata profitului 5%
10) Valoarea anuala a amortismentului 26.083,9 mii lei
11) Durata de recuperare a investitiei
din profitul net + amortisment 10,7 ani
12) Locuri de muncă nou create 2
Anexa 2
Min. Finanțelor
Direcția generală a programelor investițiilor publice și expertiza investițiilor publice
Raport de expertiză 72381/ 1995
privind documentația tehnico economică a obiectivelor de investiție la “Alimentația cu apă in comuna Râmnicelu/județul Braila”
Constatări :
Obiectivul investițional e amplasat în intravilanul localității Movila Miresii conducta de aducțiune- pe terenul aparținând domeniului public și intravilanul și extravilanul comunei Râmnicelu, conductele aducțiune, distribuție și gospodarirea apei- amplasate pe terenul aparținând domeniului public și privat al comunei Râmnicelu.
Comuna Râmnicelu nu dispune de sistem centralizat de alimentare cu apă (puțuri sâtești a căror apă nu se încadrează in limetele de potabilitate STAS 1342/1991).Comuna nu are rețea de canalizare (se folosesc fosele septice existente).
Există sisteme centrale de alimentare cu apă în Gropeni, Ianca, Movila Miresii – de aceea beneficiarul propune extinderea ca o a doua etapă, in comuna Râmnicelu. Sistemul va fi alimentat din stația de tratare a apei de la Movila Miresii. De la stația de tratare pleacă o conductă de aducțiune Dn.200mm (drum județean DJ 202 B și DJ 221, care se bifurcă spre dreapta către localitatea Gemenele și spre stânga către localitatea Râmnicelu Dn 100mm.
Stația Movila Miresii are capacitatea suficientă pentru alimentarea cu apă a comunei Râmnicelu 232mc/zi pentru 1850 locuitori.
Locuitorii sunt repartizați pe trei categorii de folosință:
50% zone cu cișmele stradale
40% zone cu cișmele in curți
10% zone cu clădiri cu instalații interioare de apă.
Proiectul este format din :
înmagazinarea rezervei de compensare orală și a celei de avarie sau incendiu se face intr-un rezervor de 250mc; distribuția se face forțat cu stație de pompare cu hidrofor cu 3 (2+1R) pompe Lotru 65 a (Q=22mc/h; H=48mCA; P=10KW), un recipient de hidrofor de 300 l și un electrocompresor ECR 350.
rețeaua de distribuție are cișmele stradale și hidranți de incendiu subterani
stația de clorare cu clor gazos deoarece in perioada de consum mic apa poate stagna în incinta gospodăriei de apă sau pe conducta de aducțiune cca 16,2Km.
Studiul prezentat la expertiză are ca obiecte importante: aducțiunea , rezervorul de inmagazinare, stație de clorare, stație de pompare cu hidrofor, rețea de distribuție, subtraversări Dj și canale sisteme de irigație.
Avizele obținute pentru studiui de fezabilitate:
aviz CJ BR nr.18/ 1995
certificat de urbanism nr. 60/ 1993
aviz OCOT 661/ 1993
adresa C.L. al comunei Râmnicelu nr.1193/1993
aviz R.A. “Apele Române “ Constanța nr. 39/ 93
acord de mediu nr. 2335/1993
acord R.A.”Servicii Publice “ Ianca nr. 3013/1993
aviz RENEL nr. 1806/1993
Valoarea obiectivului – 742 914 mii lei din care C+M 614552 mii lei (calculat de proiectant in prețul nivelului lunii iulie 1995).
Se va distribui anual 94 mii mc apă potabilă; cost 166lei/ mc.
Se va recupera investiția in 11 ani (din profitul net + amortisment).
Concluzii:
Se va studia realizarea clorării cu soluții clorigene pentru debite mici.
2) Se va studia posibilitatea utilizării conductelor din materiale cu o durată de viață mai mare decât cea a oțelului.
Se vor alege agregate de pompare astfel încât să asigure debit și presiunea de serviciu la hidrantul de incendiu.
Se reduc cheltuielile de proiectare 30523,2 mii lei la 17600 mii lei (3% din valoarea C+M).
Se vor stabili cheltuieli pentru avize, acorduri autorizații – 1% din valoarea construcției, taxă pentru autorizația de construcție.
S-au corectat indicatorii tehnico–economici de eficiență ai investiției corespunzătoare noii valori a acesteia.
Principalele cantități de lucrări
Rezervor înmagazinare apă V=250mc, cu instalațiile aferente și clonarea cu soluții clorigene 1 bucată
Stație de pompare cu hidrofor Q=44mc pe oră precum și instalațiile și utilajele aferente 1 bucată
Conducte de oțel izolate anticoroziv, interior și exterior având Ln 80-100mm cu lungimea de 9700ml
Subtraversare Dj 1 bucată
Subtraversarea canalelor sistemului de irigare 1 bucată
Principalii indicatori tehnico- economici
– valoarea totală a investiției 735420mii lei
din care C+M 605426 mii lei – evaluarea investiției INV/C+M
I an 500000/450000 mii lei
II an 235420/155426 mii lei
capacități: – debit distribuit 3,8 l/s
– înmagazinare 250 mc
– rețele aducție si distribuție 9,7 km
durata de realizare a investiției 14 luni
costurile totale, anuale de producție 45590mii lei
volumul anual de apă căutat 94 mii lei
costul apei 166lei/mc
profit net anual 2280mii lei
rata profitului net – 5%
valoarea anuală a amortizării – 26084 mii lei
durata de recuperare a investiției din profitul net+amortismente – 11 ani
locuri de muncă nou create – 2
Factori de risc – încărcarea seismică corespunde perioadei de colț Tc=1,5 sec și zonei seismice de calcul “C”, conform normativului P100/1992.
VI. Finanțarea investiției – din fondurile bugetului local și alte fonduri legal constituite cu aceasta destinație.
VII. Condiții – se vor reînnoi toate avizele de acorduri a căror valabilitate a încetat.
investiția nu se va executa decât după executarea alimentării cu apă a localității Gemenele, de care e dependentă.
pentru eventuale depășiri ale cantității de lucru prezentate la capitolul III e necesar acordul Direcției Generale pentru programe de investiții publice și expertiza investițiilor din cadrul Ministerului de Finanțe.
documentele privind organizarea licitației sunt : proiectul tehnic, caiet de sarcini, instrucțiuni pentru ofertanți, publicitate, etc.
Anexa 3
Graficul de execuție al lucrărilor
Nr. denumirea valoare 1997
obiectivelor Iul Aug Sep Octo Nov Dec
1 sistemstizarea verticală 9665,0/9665,0 ––––––––
2 alimentarea cu energie 59378,0/ 40993,0 ––––––––-
elecrtică
3 rezervor și stație 322243,0/270868,0 ––––––––––––––––––––––––––––-
de pompare
4 rețea distribuție 215128,0/215128,0 –––––––––––––––––––––––––––––
5 conductă aducțiune 321202,0/321202,0 –––––––––––––––––––––––––––––
6 stație clorare 52428,0/27831,0 –––––––––––––––
7 racord rutier 15930,0/15930,0 ––––
8 împrejmuire 19986,0/19986,0 –––––––––
9 organizarea șantier 27390,0 –––––––––––––––––––––––––––––
10 total general 1043350,0/948993,0
Anexa 4
Centralizatorul obiectivelor
devizul ofertei
obiectivul alimentării cu apă a localității Râmnicelu
Grupa de obiecte valoarea(+TVA) din care
denumirea obiectului total din care C+M antreprenorul general subantreprenorul (SA)
total C+M total C+M
1 investiția de bază
sistematizarea 9665 9665
varticală 9665 9665
2 alimentarea cu 59378 59378
energie ellectrică 40993 40993
3 rezervor 200mc+ 322243 322243
stație de pompare 270868 270868
4 rețea distribuție 215128 215128
215128 215128
5 rețea aducțiune 321202 321202
321202 321202
6 stație clorurare 52428 52428
27831 27831
7 racord rutier 15930 15930
15930 15930
8 împrejmuire 19986 19986
19986 19986
9 organizare șantier 27390 27390
2,89%(+TVA) 27390 27390
total valoare 1043350 983972 59378
obiecte (+TVA) 948993 908000 40993
Anexa 5
Centralizatorul categoriilor de lucru
-deviz oferta (centralizator)-
Obiectiv – sistematizarea verticală 11.07.1997 din care:
Denumirea categoriei valoare atreprenor SA sau/ și Mod de
de lucrări (-TVA ) general SAS prezentare
(mii lei) asociatul 1 conf.
Cap.1 Clădiri și construcții speciale, instalații aferente construcțiilor și rețele de utilități în incintă.
AB2598 sistematizare verticală 8191
Cap.2 Procurare
– utilajele și echipamente tehnologice cu montaj 0
– utilaj și echipament de transport 0
– dotări inclusiv utilaje și echipamente
cu durata mare de serviciu 0
Valoarea obiectivului – făraTVA 8191
TVA 18% 1474
Valoare obiect – cu TVA 9665
Anexa 6
Centralizatorul categoriilor de lucrări
Obiectiv -alimentarea cu energie electrică
Denumirea categoriilor Valoarea AG SA sau SAS Mod de prezentare
de lucrări fără TVA conform
Cap.I Clădiri și construcții speciale, instalații, aferente construcțiilor și rețele de utilități în incintă
1.AB5528 Linie electrică 31421
2.AB5538 Montaj utilaj 1094
3.AB5548 Instalație fortă 2225
Cap.II Procurare
Valoarea obiectivului- fără TVA 50320
-utilaje și echipamente
-tehnologice cu montaj 15580
-utilaje și echipamente
de transport 0
-dotări inclusiv utilaje și
echipamente independente
cu durata mare de utilizare 0
Valoare ob. fără TVA 8191
TVA(18%) 9058
Valoarea obiectivului cu TVA 59378
Anexa 7
Centralizatorul categoriilor de lucrări
Obiectiv – rezervor 200mc și stație de pompare
Denumirea categoriilor Valoarea AG SA sau SAS Mod de prezentare
de lucrări fără TVA conform
mii lei
Cap.I Clădiri și construcții speciale, instalații, aferente construcțiilor și rețele de utilități în incintă
1. AB1988 arhitectură rezervor 250mc 41387
2. AB1998 arhitectură cameră vane 33730
3. AB2018 instalație
hidraulică pentru pompare 24024
4. AB2148 instalație electrică
de forță pentru pompă 15703
5. AB2158 instalație electrică
pentru iluminat 3296
6. AB2208 terasamente rezervor 250mc 6049
7. AB2308 rețea canalizare în incintă 4320
8. AB2318 puț absorbant 5134
9. AB2328 canal protecție 30*30 1055
10. AB2388 rezistență rezervor 61850
11. AB2488 rezistență cameră pompă 33883
Cap.II Procurare
– utilaje și echipamente
tehnologice cu montaj 43006
– utilaje și echipamente
de transport 0
– dotări inclusiv utilaje și
echipamente independente
cu durata mare de utilizare 532
Valoarea obiectivului fără TVA 273087
TVA(18%) 49156
Valoarea obiectivului cu TVA 32243
Anexa 8
Centralizatorul categoriilor de lucrări
Obiectiv – rețea de distribuție
Denumirea categoriilor Valoarea AG SA sau SAS Mod de prezentare
de lucrări fără TVA conform
mii lei
Cap.I Clădiri și construcții speciale, instalații, aferente construcțiilor și rețele de utilități în incintă
1. AB 2348 rețea distribuție apă 182312
Cap.II Procurare
– utilaje și echipamente
tehnologice cu montaj 0
– utilaje și echipamente
de transport 0
– dotări inclusiv utilaje și
echipamente independente
cu durata mare de utilizare 0
Valoarea obiectivului fără TVA 182312
TVA(18%) 32816
Valoarea obiectivului cu TVA 215128
Anexa 9
Centralizatorul categoriilor de lucrări
Obiectiv – rețea de aducțiune
Denumirea categoriilor Valoarea AG SA sau SAS Mod de prezentare
de lucrări fără TVA conform
mii lei
Cap.I Clădiri și construcții speciale, instalații, aferente construcțiilor și rețele de utilități în incintă
1. AB 2338 conductă aducțiune 270501
2. AB 2398 masiv ancoraj 1704
Cap.II Procurare
– utilaje și echipamente
tehnologice cu montaj 0
– utilaje și echipamente
de transport 0
– dotări inclusiv utilaje și
echipamente independente
cu durata mare de utilizare 0
Valoarea obiectivului fără TVA 272205
TVA(18%) 48997
Valoarea obiectivului cu TVA 321202
Anexa 10
Centralizatorul categoriilor de lucrări
Obiectiv – stație clorurare
Denumirea categoriilor Valoarea AG SA sau SAS Mod de prezentare
de lucrări fără TVA conform
mii lei
Cap.I Clădiri și construcții speciale, instalații, aferente construcțiilor și rețele de utilități în incintă
1. AB 1868 rezistență p variabil 3318
2. AB 1878 rezistență p constantă 7263
3. AB 1888 arhitectura 6448
4. AB 1898 instalații sanitare 485
5. AB 1908 instalații heraulice 569
6. AB 1918 instalație ventilație 643
7. AB 2168 instalație electrică 4860
Cap.II Procurare
– utilaje și echipamente
tehnologice cu montaj 19750
– utilaje și echipamente
de transport 0
– dotări inclusiv utilaje și
echipamente independente
cu durata mare de utilizare 1095
Valoarea obiectivului fără TVA 44431
TVA(18%) 7997
Valoarea obiectivului cu TVA 52428
Anexa 11
Centralizatorul categoriilor de lucrări
Obiectiv – racord rutier
Denumirea categoriilor Valoarea AG SA sau SAS Mod de prezentare
de lucrări fără TVA conform
mii lei
Cap.I Clădiri și construcții speciale, instalații, aferente construcțiilor și rețele de utilități în incintă
1. AB 2608 acces carosabil împietruit 12463
2. AB 2618 infrastructura carosabilului 1037
Cap.II Procurare
– utilaje și echipamente
tehnologice cu montaj 0
– utilaje și echipamente
de transport 0
– dotări inclusiv utilaje și
echipamente independente
cu durata mare de utilizare 0
Valoarea obiectivului fără TVA 13500
TVA(18%) 2430
Valoarea obiectivului cu TVA 15930
Anexa 12
Centralizatorul categoriilor de lucrări
Obiectiv – împrejmuire
Denumirea categoriilor Valoarea AG SA sau SAS Mod de prezentare
de lucrări fără TVA conform
mii lei
Cap.I Clădiri și construcții speciale, instalații, aferente construcțiilor și rețele de utilități în incintă
1. AB 2008 împrejmuire 16937
Cap.II Procurare
– utilaje și echipamente
tehnologice cu montaj 0
– utilaje și echipamente
de transport 0
– dotări inclusiv utilaje și
echipamente independente
cu durata mare de utilizare 0
Valoarea obiectivului fără TVA 16937
TVA(18%) 3049
Valoarea obiectivului cu TVA 19986
Anexa 13
Centralizatorul categoriilor de lucrări
Obiectiv – organizare șantier
Categorii de lucrări/ stadiu fizic Valoarea AG SA sau SAS Mod de prezentare
fără TVA conform
mii lei
Cap. I Construcții și instalații
1 CV 1000 cabină vestiar – montare (4buc.) 819
2 CV 1100 cabină vestiar – demontare (4buc.) 190
3 CWC 100 cabină WC – montare (1buc.) 71
4 CWC 110 cabină WC – demontare(1buc.) 34
5 IE 1000 instalație electrică 218
6 PI 1000 pichet incendiu – montare+demontare
(1buc.) 19
7 transport muncitori 21861
Valoarea obiectivului fără TVA 23212
TVA(18%) 4178
Valoarea obiectivului cu TVA 27390
Anexa 14
Fișa mărfurilor privind lucrările similare realizate, ca natură și
complexitate cu obiectivul de investiții supus licitației
1) denumirea lucrării și a beneficiarului alimentarea cu apă a localității Oprișănești
2) principalele date tehnice ale lucrării rețea aducțiune =5,1km(Dn 100)
relevante ca fiind similară cu obiectivul rețea distribuție =4km
de investiții supus licitației (OL.Zn.Dn.3”+4”)
3) numărul și data contractului 20.06.1995
4) calitatea de executat (antreprenor antreprenor general
general, asociat sau antreprenor )
5) valoarea contractată
– inițială 517.298.700 lei
– actualizată la data întocmirii ofertei 1.801.883.908 lei
– valoarea finală cu care s-a realizat
investiția 735.867.000 lei
durata de execuție
– contractată în luni termen P.I.F. 3 luni decembrie 1995
– efectiv realizat luni P.I.F. 18 luni decembrie 1996
motivul depășirii termenului de
contract pe bază de acte adiționale
încheiate cu beneficiarul întârzieri în finanțarea lucrărilor
numărul și data procesului verbal
de recepție preliminară al lucrării 1237/13.12.1996
nu au fost litigii privind executarea
contractului
lucrarea este de bună calitate
Anexa 15
Informații privind sistemul financiar( S.C. CONCIVIA S.A.)
A).Elemente privind evoluția bonității financiare
Indicator simbol um evaluarea indicatorilor după date din bilanțul
contabil al exercițiilor financiare încheiate la data de : 31.12.1994 31.12.1995 31.121996
1)lichiditatea
patrimoniului Lp % 182,72 157,45 205,5
2)solvabilitatea
patrimoniului Sp % 93,29 90,62 85,38
3)rata
profitului net Rpn % 4,05 6,82 4,82
4)rata
profitului brut Rpb % 6,25 12,76 4,82
5)viteza de rotație a F.R. – – 2,85
B). elemente privind capacitatea financiară a contractantului – calculată la data de 31.12.1997
1)Totalul general al
activităților din care: 33757,8 mil lei
-active circ 7609,9 mil lei
2) Total general pasiv 33757,8 mil lei
din care:
-dotări 3652,2 mil lei
3) Fond de rulment 300 mil lei
4) Depozite bancare 300 mil lei
5) Linie de credite deschise 500 mil lei
6) Credite bancare 100 mil lei
7) Venituri din exploatări 11265,5 mil lei
8)Viteza de rotație a fondului
de rulment (Vr) 2,85 mil lei
– Durata de realizare a investiției – luni 14
– Costuri totale, anuale de fabricatie – mii lei 45590
– Volumul anual de apă – mii mc 84
– Costul apei (pentru intreg sistemul) – lei mc 166
– Profit net anual mii lei 2280
– Rata profitului net 5%
– Valoarea anuala a amortismentelor – mii lei 26084
– Durata de recuperare a investitiei din profit net + amortisment 11 ani
– Locuri de munca noi create 2
Factori de risc – încarcarea seismicâ va fi corespunzatoare perioadei de colț Tc=1,5sec și zonei seismice de calcul “c” , conform normativului P 100/1992.
Finanțarea investiției – se va face din fondul bugetului local și din alte fonduri legal constituite cu aceastâ destinație, conform listelor de investiții aprobate potrivit legii.
Principalele cantități de lucrări
Rezervor înmagazinare apă V=250mc, cu instalațiile aferente și clonarea cu soluții clorigene 1 bucată
Stație de pompare cu hidrofor Q=44mc pe oră precum și instalațiile și utilajele aferente 1 bucată
Conducte de oțel izolate anticoroziv, interior și exterior având Ln 80-100mm cu lungimea de 9700ml
Subtraversare Dj 1 bucată
Subtraversarea canalelor sistemului de irigare 1 bucată
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Investitii In Proiecte ALE Administratiei Publice (ID: 133208)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.