. Investitia In Romania
CAPITOLUL 1. PROBLEME TEORETICE PRIVIND INVESTIȚIILE
În viziunea clasică, economisirea precede investițiile, în timp ce – pentru Keynes – ea le urmează. Nu economisirea dă naștere la investiții, ci investițiile sunt acelea care contribuie la crearea venitului și, datorită acestui fapt, ele generează economisirea.
CONCEPTUL ȘI STRUCTURA
În sens restrâns, investiția este o utilizare a venitului care se materializează într-un avans la capital (sau patrimoniu), în vederea obținerii unui venit. Într-o accepție mai largă, investiția reprezintă orice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea unui activ, în vederea obținerii ulterioare a unui flux de lichidități, și care are ca scop creșterea avuției proprietarilor întreprinderii. În acest context, sunt asimilate investițiilor sumele bănești transformate în active fizice (achiziționarea de clădiri, mașini, instalații, terenuri, construirea de stocuri pentru producție). Transformarea sumelor de bani în active financiare reprezintă plasamentul.
Decizia de economisire și de investiție, în cazul micului producător, aparține aceluiași agent economic. Acesta economisește și, simultan, investește. Volumul economisirii micului producător se măsoară prin diferența dintre venitul de care dispune și consumul său. El investește în dimensiunea permisă de economisirea proprie. În acest caz, economisirea și investiția sunt unul și același lucru. Există de asemenea, identitatea între motivele de economisire și cele de investiție.
În economiile de piață dezvoltate, investiția, adică formarea capitalului , este efectuată de societățile nonfinanciare. Când o firmă are posibilitatea de a investi, proprietarul este incitat să folosească, în acest scop, o parte importantă din profit. Deci, economisirea întreprinderilor depinde, în mare măsură, de investițiile pe care le efectuează.
Investiția este un act economic fundamental, care provoacă o creștere în viitor a venitului (de unde decurge și o modificare a consumului și a economiilor) și, implicit, condiționează dimensiunea utilizării factorilor de producție.
Volumul investițiilor este variabil în timp și are un puternic efect de antrenare. Comportamentul oscilant al volumului investițiilor pe o perioadă lungă este determinat de faptul că cererea de investiții este legată de noile descoperiri științifico-tehnice, de noile produse, de extinderea zonelor de aprovizionare și desfacere, de utilizarea unor resurse noi, de creșterea populației, a producției și a venitului. La acești factori se mai adaugă previziunile optimiste (sau pesimiste) privind evoluția în perspectivă a economiei, încrederea în fiscalitate, evoluția cheltuielilor publice, măsuri legislative, etc.
Multitudinea de factori inerenți sistemului economic sau din afara acestuia (și care au sensuri diferite de acțiune) fac ca, într-o economie liberă de piață, o politică economică, chiar adecvat aplicată, să nu poată garanta că volumul investițiilor prevăzut este suficient pentru a realiza utilizarea deplină (sau este prea ridicat și supraîncălzește economia). În raport cu cererea globală, investiția poate fi excesivă într-o anumită perioadă, ceea ce se concretizează în capacitate de producție excedentară, pierdere, șomaj, alte privațiuni. Nu există o „mână invizibilă” care să asigure ca activitatea economică mai puțin favorabilă dintr-un an, să fie compensată în perioada următoare sau – exact la momentul oportun – să se realizeze o importantă descoperire, care să se materializeze în procedee și produse noi, astfel încât să se asigure menținerea echilibrului economic.
În economiile de piață moderne, prin măsuri bugetare și monetare adecvate, puse în practică de puterea publică, este posibilă atenuarea fluctuațiilor investițiilor și îndeplinirea unui important rol stabilizator al economiei. Desigur, aceste măsuri nu pot să elimine în totalitate fluctuațiile conjuncturale și nici nu se urmărește aceasta. Obiectivul lor este de a atenua amplitudinea oscilațiilor care afectează prețurile, utilizarea, producția.
Investițiile sunt cheltuieli destinate stocului de capital. Stocul de capital se depreciază. Deprecierea înseamnă o reducere a stocului de capital prin deteriorarea în timp, adică prin uzură. Adăugirile totale la stocul de capital, adică cele pentru refacerea capitalului uzat și cele pentru creșterea stocului reprezintă, sunt investițiile brute. Cheltuielile destinate creșterii nete a stocului de capital reprezintă investițiile nete.
Dacă investiția netă se realizează pe seama utilizării unei părți din venit, investiția brută implică o sursă suplimentară – amortizarea capitalului fix.
După investiția lor, investițiile se împart în 3 categorii:
Investiții pentru afaceri, care constă în cheltuieli făcute de firme pentru mașini, utilaje, instalații, construcții, etc., respectiv pentru construirea stocului de capital fix
Investiții imobiliare (sau investiții rezidențiale) care constă în cheltuieli pentru construirea sau achiziționarea clădiri care servesc drept locuință
Investiții în stocuri. Desfășurarea normală a activității economice impune ca firmele să aibă, în permanență, un stoc de materii prime, semifabricate și un stoc de produse finite. Rata investițiilor, în cazul fiecărei din cele 3 categorii, este determinată de factori specifici, iar modelele de explicare par a fi diferite.
1.2. INVESTIȚIA ÎN STOCURI
Stocurile constau din materii prime, semifabricate, producție neterminată și produse finite destinate vânzării. Existența stocurilor este determinată de mai multe împrejurări, cum sunt:
Satisfacerea cererii, în condițiile în care oferta nu poate fi majorată într-o perioadă scurtă de timp;
Pentru o firmă este mai puțin costisitoare o aprovizionare în cantități mai mari și mai rar, decât în cantități mici, însă cu o frecvență ridicată;
Producătorul nu poate să modifice rapid nivelul producției la o linie de fabricație, chiar dacă fluctuează, mărind sau reducând stocul;
Unele stocuri apar ca rezultat normal al procesului de producție.
Investițiile în stocuri sunt influențate de volumul așteptat al vânzărilor, costul păstrării costurilor, rata dobânzii, posibilitatea întârzierii aprovizionării cu materii prime și materiale, fazele ciclului economic, incertitudinile asupra evoluției economiei, etc. firmele urmăresc un anumit raport între stocuri și cifra de afaceri, care, la rândul ei, depinde de anumite variabile economice.
De aceea, investiția în stocuri poate fi prezentată ca o funcție stabilă a vânzărilor așteptate – ceteris paribus. În această situație, modelarea modificării în timp a investiției în stocuri implică folosirea relației:
ΔInV =n ΔR (1.1), unde
ΔInV este modificarea investițiilor în stocuri
n este ritmul vânzărilor
ΔR este modificarea în vânzările așteptate
Modelul are limite, deoarece n este considerat o constantă. Dar n nu poate să scadă când nu există o incertitudine în creșterea vânzărilor viitoare, când există o creștere în costurile de păstrare a stocului și/sau când există o creștere în siguranța și ritmul aprovizionării cu materii prime.
Investițiile în stocuri se diferențiază în investiții anticipate (dorite) și investiții neanticipate (nedorite). Primele apar în situația în care firmele doresc să-și refacă stocurile descompletate, iar celelalte sunt rezultatul unei cereri totale neașteptat de mici. Rezultă că o acumulare rapidă de stocuri poate fi asociată cu o creștere totală aflată fie în ascensiune rapidă, fie într-un declin rapid.
În cursul ciclului economic, investițiile în stocuri fluctuează substanțial. Aceste fluctuații sunt, în fond combinații de modificări anticipate și modificări neanticipate în stocuri. O creștere rapidă a PIB ce are loc în perioada anterioară a unui recesiuni, când firmele își micșorează stocurile. Pe măsură ce producția depășește vânzările, firmele încep să acumuleze stocuri. Acesta este o acumulare dorită, intenționată de stocuri în așteptarea unor vânzări ridicate în viitor. Înaintea unei recesiuni, se observă o reducere a cererii totale, reflectată în micșorarea vânzărilor. Producția nu se modifică semnificativ și are loc o creștere nedorită a stocurilor. Pentru a aduce oferta la nivelul cererii, firmele reduc producția și decid să vândă o parte din stocuri. Aceasta este reducere intenționată. Reducerea producției de către firme pentru micșorarea stocurilor poate cauza o reducere mai mare a PIB decât ar fi fost necesar dacă stocurile nu s-ar fi acumulat neintenționat. Iar această reducere accentuează recesiunea. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de ciclul stocurilor.
Dacă stocurile sunt menținute la un nivel ce corespunde vânzărilor sau cererii totale, fluctuațiile investițiilor în stocuri și ale PIB ar fi mai reduse, ceea ce corespunde cerințelor unei creșteri economice stabile.
1.3. INVESTIȚIILE PENTRU AFACERI
investițiile pentru constituirea stocului de capital fix reprezintă cea mai importantă parte a investițiilor totale. Ele pot fi abordate din perspectiva diferenței de redus dintre stocul optim (dorit) de capital și stocul actual sau din cea a raportului între valoarea de piață a firmei și costul ei de înlocuire. Prima abordare formează conținutul teoriei neoclasice a investițiilor, iar cea de a doua reprezintă teoria q a investițiilor.
1.3.1 TEORIA NEOCLASICĂ A INVESTIȚIILOR PENTRU
AFACERI
Teoria neoclasică consideră că rata investițiilor este determinată de viteza cu care firmele î-și ajustează stocul de capital la nivelul optim dorit.
Funcția de investiții exprimă relația dintre volumul investițiilor și factorii săi determinanți. Dacă investiția reprezintă o adăugire la stocul de capital existent, firma este interesată să ajungă la stocul optim de capital. Deci, investiția reprezintă cantitatea de capital cu care se cuvine a fi sporit stocul actual de capital pentru a dispune de un stoc optim de capital. În consecință, factorii determinanți ai stocului optim de capital sunt, în mare măsură, comuni cu factorii de care depinde volumul investițiilor.
În primul rând este vorba de productivitatea marginală așteptată a capitalului. Cu cât aceasta este mai ridicată, cu atât este mai profitabilă pentru firmă instalarea unui nou capital. În al doilea rând, se are în vedere rata reală a dobânzii (ir). Aceasta reprezintă costul capitalului, și anume costul suportat, când resursele necesare investiției sunt împrumutate, sau costul de oportunitate, când utilizează o parte din resursele pentru investiții. Se realizează investiții atunci când PMk excese costul marginal al capitalului. Mai exact, investiția este cu atât mai ridicată cu cât stocul curent de capital este inferior stocului optim de capital, și deci, cu cât PMk este mai mare decât 1+ir (rata nominală, brută a dobânzii prin care se exprimă costul capitalului), sau, altfel spus, rația PMk /1+r > 1. În raport cu elementele de mai sus și cu relația dintre ele, funcția de investiții are următoarea formă:
I = I ( (1.2)
În al treilea rând, se are în vedere că sporirea anticipată a producției trebuie să fie însoțită de o creștere a investiției, relație pusă în evidență de principiul accelerării.
Orice ființă dorește să utilizeze un stoc optim de capital. Acesta se atinge într-o perioadă de timp prin efectuarea de investiții succesive. Ecuația (1.4)specifică stocul dorit de capital. Stocul existent în realitate este diferit de cel pe care firmele l-ar putea dori, considerat ca stoc optim.
Cu ce viteză î-și modifică firmele stocurile de capital pentru a realiza stocul optim?
Există diverse ipoteze asupra vitezei cu care firmele caută să-și ajusteze, în timp, stocul de capital. Se are în vedere, în continuare, ipoteza ajustării graduale sau modelul acceleratorului flexibil. Ideea care stă la baza sa este că realizarea stocului optim, în raport cu volumul investițiilor, se desfășoară în timp și este influențată de decalajul între stocul existent și stocul optim, precum și de rata investițiilor. Dacă notăm stocul de capital existent la sfârșitul perioadei trecute K0mul investițiilor.
În primul rând este vorba de productivitatea marginală așteptată a capitalului. Cu cât aceasta este mai ridicată, cu atât este mai profitabilă pentru firmă instalarea unui nou capital. În al doilea rând, se are în vedere rata reală a dobânzii (ir). Aceasta reprezintă costul capitalului, și anume costul suportat, când resursele necesare investiției sunt împrumutate, sau costul de oportunitate, când utilizează o parte din resursele pentru investiții. Se realizează investiții atunci când PMk excese costul marginal al capitalului. Mai exact, investiția este cu atât mai ridicată cu cât stocul curent de capital este inferior stocului optim de capital, și deci, cu cât PMk este mai mare decât 1+ir (rata nominală, brută a dobânzii prin care se exprimă costul capitalului), sau, altfel spus, rația PMk /1+r > 1. În raport cu elementele de mai sus și cu relația dintre ele, funcția de investiții are următoarea formă:
I = I ( (1.2)
În al treilea rând, se are în vedere că sporirea anticipată a producției trebuie să fie însoțită de o creștere a investiției, relație pusă în evidență de principiul accelerării.
Orice ființă dorește să utilizeze un stoc optim de capital. Acesta se atinge într-o perioadă de timp prin efectuarea de investiții succesive. Ecuația (1.4)specifică stocul dorit de capital. Stocul existent în realitate este diferit de cel pe care firmele l-ar putea dori, considerat ca stoc optim.
Cu ce viteză î-și modifică firmele stocurile de capital pentru a realiza stocul optim?
Există diverse ipoteze asupra vitezei cu care firmele caută să-și ajusteze, în timp, stocul de capital. Se are în vedere, în continuare, ipoteza ajustării graduale sau modelul acceleratorului flexibil. Ideea care stă la baza sa este că realizarea stocului optim, în raport cu volumul investițiilor, se desfășoară în timp și este influențată de decalajul între stocul existent și stocul optim, precum și de rata investițiilor. Dacă notăm stocul de capital existent la sfârșitul perioadei trecute K0, iar stocul optim (dorit) de capital K*, decalajul dintre acestea este K* – K0. Firmele stabilesc o perioadă de t ani pentru a elimina această diferență, iar pentru fiecare an își stabilesc un coeficient g, care reprezintă fracțiunea din diferența K* – K0 care se adaugă anual la capitalul curent K. În această situație, la sfârșitul perioadei curente, capitalul K va fi:
K = K0 + g (K* – K0) (1.3)
De unde rezultă că:
g (K* – K0) = K – K0 (1.4)
înseamnă că, pentru a spori capitalul K0 la K, firmele vor trebui să efectueze un volum de investiții nete In, a cărui mărime este exprimată de relația:
In = g (K* – K0) (1.5)
Se observă că mărimea investiției nete este direct proporțională cu diferența între stocul optim și stocul actual de capital. Dacă decalajul K* – K0 este nul, atunci In este egală cu zero. Procesul de ajustare a decalajului dintre stocul optim și stocul actual de capital are loc cu o investiție netă anuală a cărei mărime este exprimată de relațiile:
În anul 1: In1 = g (K* – K0)
În anul 2: In2 = g (K* – K1), unde K1 = K0 + g (K* – K0)
În anul 3: In3 = g (K* – K2), unde K2 = K1 + g (K* – K1)
……………………………………………………………..
În anul t: Int= g (K* – Kt-1), unde Kt-1 = Kt-2 + g (K* – Kt-2)
Procesul investițional de capital se realizează în ritmul impus de g, până ce stocul actual de capital Kn ajunge la nivelul stocului optim de capital K*. Avem de-a face cu un accelerator flexibil al investițiilor de capital , care este dat de rata investițiilor g.
Ecuația (1.5) este o expresie a funcției de investiții ce arată că cheltuielile curente de investiții sunt determinate de stocul optim de capital K* și de stocul existent de capital K0. orice factor care crește stocul dorit de capital, mărește și rata investițiilor.
Teoria investițiilor, reprezentată de ecuația (1.5) conține aspecte ale unui comportament dinamic, adică acel comportament care depinde de valorile economice ce se manifestă în perioadele viitoare. Sunt 2 surse de comportament dinamic. Prima este legată de așteptări. Stocul dorit K* depinde de producția estimată pentru perioada viitoare. Firma își formează estimările sale asupra producției permanente ca o medie a nivelelor anterioare și se înregistrează întârzieri în ajustarea nivelului producției permanente la nivelul actual al producției. Cea de-a doua sursă își are originea în întârzierile de ajustare. Întârzierile de ajustare a producției determină și un răspuns întârziat al investițiilor la modificările în variabilele care afectează stocul dorit de capital.
În esență, teoria acceleratorului flexibil al investițiilor relevă legătura existentă între investiția netă și nivelul așteptat. Această legătură este considerată ca fiind similară cu aceea dintre stocul dorit de capital și costul utilizării capitalului, însă cu introducerea unei structuri întârziate a adăugirilor de capital.
Identificarea stocului de capital nu se realizează în întregime și într-o singură perioadă, ci de regulă, se distribuie în timp.
Distribuirea în timp a adăugirilor de capital determinată de constrângerile de capacitate din industria bunurilor de capital, incertitudinii firmelor în e privește creșterea venitului așteptat, creșterii constrângerilor financiare și așteptărilor cu privire la politica fiscală și monetară, după cum urmează:
Adăugirile de capital – ele implică comenzi către industria bunurilor de capital, care le onorează într-o oarecare perioadă ce poate depăși un an;
Creșterea capitalului poate fi diferențiată în timp ca urmare a incertitudinii cu privire la vânzările așteptate – nu orice firmă dorește să-și extindă activitatea până nu este sigură că nivelul crescut al venitului este justificat;
Pot să apară constrângeri financiare – firmele nu dispun de resurse financiare nelimitate și disponibilitatea de fonduri acționează ca o constrângere a lărgirii capitalului;
Accelerarea sau încetinirea adăugirilor de capital de către firme pot fi influențate de așteptările în politica monetară, adică funcție de costul curent și cel așteptat al fondurilor, precum și de așteptările în politica fiscală, adică de taxele pe creditele de investiții și de accelerare a capitalului.
Indicatorul g exprimă partea de modificare a stocului dorit de capital care are loc î fiecare perioadă. Valoarea sa depinde de variabilele de mai sus, adică capacitatea productivă a bunurilor de capital, confidențialitatea firmelor în protejarea produselor de înaltă tehnicitate și abilitatea acestora de a obține resursele financiare necesare pentru achiziționarea capitalului real. Se poate mări valoarea lui g prin darea în funcțiune mai rapidă a noului capital, prin sporirea fluxului de fonduri disponibile, creșterea certitudinii asupra păstrării normelor mai înalte ale venitului, precum și atunci când politica monetară și fiscală susțin creșterea capitalului.
Teoria acceleratorului flexibil al investițiilor ține seama de faptul că stocul dorit de capital este afectat de costul utilizării capitalului și că adăugirile la stocul dorit de capital se produc în timp. Cu alte cuvinte, teoria acceleratorului flexibil ia în considerație efectul modificărilor în venitul așteptat și în costul utilizării stocului de capital.
Astfel, o creștere în venitul așteptat sporește investiția netă la o valoare dată de relația In = v Δy, când nu există nici o modificare în costul utilizării capitalului. Procesul de producție se realizează cu o utilizare mai puțin intensivă a capitalului, atunci când o creștere în venitul așteptat este însoțită de un cost mai mare al utilizării capitalului și când nu există modificări în costul muncii folosite. Totodată, o mișcare a raportului capital – venit reduce efectul pe care o creștere a venitului așteptat o are asupra stocului dorit de capital (K* =v x y) și care, în fond, este un multiplu al venitului așteptat.
În perioada de ajustare a diferenței K* – K pot apare modificări ale unor factori, ce determină mărimea stocului optim de capital și venitul așteptat, iar firmele sunt obligate să realizeze o permanentă corecție a procesului de reglaje dinamică.
Firma care investește, dorește să realizeze un raport convenabil v între stocul optim de capital K* și venitul care îl va obține y, exprimat prin relația:
V= (1.6)
De unde rezultă că:
K* = v y (1.7)
Dacă presupunem că nu există o depreciere a capitalului (d =0) și stocul de capital se adaptează perfect la stocul optim, adică K* = K și g =1, înseamnă că raportul capital – venit este o constantă, indiferent de costul utilizării capitalului.
Înlocuind valoarea lui K* în ecuația (1.5), care exprimă volumul investiției nete, obținem:
In = g (v y – v y0) = g v (y – y0) (1.8)
Iar dacă g = 1, avem :
In = v (y – y0) (1.9)
De unde rezultă că:
(1.10)
în care v constituie acceleratorul instituțiilor, iar y și y0 reprezintă venitul obținut cu stocul optim de capital și, respectiv, cel obținut cu stocul de capital existent la sfârșitul perioadei precedente.
Dacă venitul y este reprezentat de PIB, se poate trage concluzia că investițiile sunt proporționale cu schimbările în PIB. Atunci când economic se află în faza de avânt, investițiile sunt pozitive, iar în faza de recesiune, investițiile sunt negative. În practică, investițiile nete nu pot fi negative, dar valoarea negativă sugerează prezența unor fluctuații însemnate în nivelul investițiilor decât ale cheltuielilor de consum.
Mai există, însă, alte două explicații ale fluctuațiilor investițiilor. În primul rând, estimările nu au o bază sigură. Decizia de investiție este afectată de posibilitatea de estimare pe perioadă lungă de timp a veniturilor ce urmează a fi obținute. „Optimismul” sau „pesimismul” investițiilor este termenul ce indică faptul că s-ar putea să nu existe nici o bază solidă pentru estimările pe care se fundamentează deciziile de a investi. Dacă estimări nu sunt fundamentale corespunzător, ele s-ar putea modifica ușor, și în consecință, și investițiile determinate de aceste estimări.
O altă explicație a fluctuațiilor investițiilor este reprezentată de flexibilitatea alegerii momentului demarării investiției. Decizia de a investi poate fi amânată, dacă proiectul necesită un timp îndelungat pentru a intra în funcțiune. Alegerea momentului depinde de gradul de folosire eficientă a capitalului existent, de faza ciclului economic, de perspectivele conjuncturii economice.
Oricare din acești doi factori, separați sau împreună, pot explica fluctuațiile ample în cheltuielile pentru investițiile economice. Ele ar putea să explice succesul teoriei acceleratorului investițiilor, pentru că dacă firmele așteaptă o conjunctură mai bună pentru economic, investițiile lor sunt strâns legate de modificările PIB.
1.3.2. TEORIA Q TOBIN A INVESTIȚIILOR
Modificarea productivității marginale și costul utilizării capitalului nu sunt singurii factori determinanți ai investițiilor. Existența unor costuri de instalare, creșterea prețului capitalului în raport cu prețul forței de muncă și creșterea dobânzii afectează de asemenea, investițiile. Îmbinarea tuturor acestor elemente formează conținutul teoriei q a investițiilor, elaborată de James Tobin.
În ultimii ani, frecvent se formulează concluzia după care nivelul investițiilor trebuie explicat prin valoarea de piață a firmelor și prin costurile de producție ale acestora.
Fig. 1.1. ilustrează mecanismul de realizare a stocului optim de capital K*. Pe axa orizontală este măsurată investiția, exprimată în procente față de capital existent (I/K). Acest raport este denumit rata investițiilor. Dacă toate variabilele din fig. 1.1. se împart cu (1 + ir), se poate ajunge la valoarea actualizată a acestor indicatori.
În acest caz, în absența costurilor de instalare, (I/K) = 0, costul marginal al capitalului este egal cu 1, pentru că trebuie să se renunțe, în prezent, la o unitate de venit pentru consum, pentru a efectua o investiție de o unitate necesară formării capitalului care produce în viitor. Costul fiecărei unități adiționale de investiție este egal cu costul capitalului, adică 1, și se prezintă pe diagramă sub forma unei drepte orizontale, paralelă cu abscisa. Introducere costurilor de instalare face ca costul marginal al investiției să fie superior costului marginal al capitalului. Acesta este reprezentat de funcția:
C1 = 1 + (I/K) (1.11)
și crește odată cu rata investiției. Curba reprezentând costul marginal al investiției se ridică deasupra dreptei costului marginal al capitalului.
Costul și
randamentul Costul marginal al investiției
marginal A
Q
I B Costul marginal al capitalului
Randamentul
marginal al noilor investiții
(1/K)** (1/K)* Rata investiției
Fig. 1.1. Q Tobin
Firma acționează în manieră optimă dacă investește până la punctul în care costul marginal al investiției este egal cu randamentul marginal al noii investiții. În fig. 1.1. profitul este maxim în punctul A, unde valoarea actualizată a randamentului marginal al investițiilor este egală cu costul marginal al acesteia. Randamentul marginal al investiției este, în mod necesar, superior costului capitalului, căci firma trebuie să-și acopere costurile de instalare (I/K)** este inferioară ratei optime a investițiilor fără costuri de instalare (I/K)*.
Corespunzător punctului A din fig. 1.1. este q Tobin, care desemnează raportul dintre valoarea actualizată a noii investiții (productivitatea marginală a capitalului) și costul marginal al capitalului.
Valoarea actualizată a randamentului noii investiții (PMk)
Q Tobin = (1.12)
Costul marginal al capitalului
El apare pe ordonată, pentru că costul marginal al capitalului este constant și egal cu unitatea. Atât timp cât q Tobin este superior unității, firma are interes să investească: în valoarea actualizată, randamentul așteptat este egal cu q pentru un cost egal cu unitatea. Atunci când q = 1, stocul de capital a atins un nivel pentru care o investiție suplimentară nu mai este rentabilă întrucât PMk = (1 + ir), ceea ce înseamnă că stocul de capital este la nivelul său optim K*.
Punctul B corespunde cazului în care nu există (sau se neglijează) costul de instalare și rata optimă a investițiilor (I/K)* aduce, instantaneu, stocul de capital la nivelul său optim. În consecință, q =1 și nu mai există interes de investiții.
Dacă q < 1, există interes de a reveni la stocul existent de capital, al cărui valoare este egală cu q. În acest caz, cel mai bun lucru de făcut în practică este de a suspenda investiția brută și de a scoate, progresiv, din uz componente ale stocului de capital (investiție netă negativă și egală cu amortismentul).
Durata de utilizare a unei investiții variază în funcție de natura elementelor fizice ale capitalului realizat și de starea pieței. În raport cu acestea se stabilește orizontul de timp pentru care se evaluează rentabilitatea investițiilor preconizate. Rezultă că primul factor determinat al investiției este valoarea randamentului viitor așteptat. Intervine apoi rata dobânzii la care fluxurile viitoare de venit sunt actualizate, precum și costurile inițiale de instalare. Toate aceste elemente sunt luate în calcul de către q Tobin.
Elementele care intervin în decizia de realizare a unei investiții sunt sintetizate în funcția de investiții, care leagă rata investiției de :
I/K = I (q) (1.13)
Astfel exprimată, funcția de investiții este extrem de simplificată, deși nu se poate contesta relația dintre elementele implicate. În acest sens este de reținut că nu toate investițiile sunt finanțate prin emisiunea de acțiuni. Numeroase sunt întreprinderile de dimensiuni mici care nu emit acțiuni. Adesea, este mai avantajos să se realizeze autofinanțarea investițiilor, folosind o parte din profitul care nu este distribuit, sau să se apeleze la creditul bancar. Dacă se are în vedere aceste posibilități de finanțare a investițiilor, atunci costul capitalului este bine măsurat prin rata reală a dobânzii, care semnifică costul împrumutului sau costul de oportunitate al reinvestiției profiturilor nedistribuite. În fine, nu trebuie omis principiul accelerării, care reflectă impactul creșterii PIB, asupra investiției. Pentru toate aceste motive, funcția de investiții, care integrează elementele de mai sus, ia forma:
I/K = I (q) (1.14)
Rata investițiilor crește odată cu q Tobin și cu sporul de PIB, și descrește atunci când rata reală a dobânzii se majorează.
1.4. INVESTIȚIILE REZIDENȚIALE
Investițiile rezidențiale (imobiliare) constă în cheltuielile de investiții pentru construcția de noi locuințe, pentru o singură sau pentru mai multe familii. Ele cunosc fluctuații ciclice specifice (ciclurile Kuznets) și se dublează, în medie, la 30 – 35 ani. Ca active, locuințele se disting prin durata mare de utilizare, iar investiția anuală reprezintă circa 3% din stocul existent.
Echilibrul pe termen lung, în industria construcțiilor de locuințe, se poate realiza într-o economie în care nu sunt creșteri de populație și de avere, iar investițiile brute egalează deprecierea, adică investiția netă este nulă în consecință, prețul locuințelor, ca active, va fi la nivelul la care rata investițiilor rezidențiale este egală cu rata deprecierii stocului existent de locuințe.
În cazul în care populația sau venitul și averea cresc cu o rată a construcțiilor suficient de mare pentru a acoperi deprecierea anuală și creșterea cererii de stoc de locuințe. Ori, într-o economie dinamică, aceste ipoteze nu se confirmă și echilibrul pe termen lung nu este realizat. De aceea este nevoie de o analiză atentă a factorilor care determină rata investițiilor rezidențiale.
Oferta de locuințe noi în raport cu prețul acestora poate fi reprezentată prin curba SF (fig. 1.2).
Curba ofertei SF este ca și curba ofertei unei industrii oarecare și indică volumul de locuințe pe care ofertantul dorește să-l vândă la diferite niveluri de prețuri. Poziția curbei ofertei de locuințe, SF, este influențată de prețul factorilor de producție utilizată și de costul lucrărilor de construcții.
P0
SF
p0
Qh0 Qh
Fig. 1.2. Rata investițiilor rezidențiale
Oferta de locuințe noi reprezintă investiția brută în locuințe și fig. 1.2. este o reprezentare a teoriei factorilor care determină investițiile rezidențiale.
Oricare din factorii care influențează curba ofertei de noi locuințe SF, influențează și rata investițiilor rezidențiale, așa cum orice factor care va afecta cererea pentru stocul existent H0, va influența și prețul imobilelor p0. Dacă rata câștigului proprietarilor de locuințe este mai mică decât în alte domenii, sau dacă sporește rata dobânzilor ipotecare, atunci cererea pentru noi locuințe va scădea. Ca urmare, scade prețul locuințelor, ceea ce va determina diminuarea ratei investițiilor imobiliare.
Oferta de locuințe noi nu răspunde prețului actual, ci prețului estimat a fi în momentul în care construcția este terminată. Timpul de răspuns al ofertei la preț este de circa un an, adică egal cu perioada de realizare a unei construcții, în condițiile tehnice actuale. În plus, trebuie să se ia în considerare și faptul că vânzătorul suportă cheltuielile înainte de a-și vinde producția și are nevoie de finanțare pe perioada de realizare a construcției (adesea fiind finanțat la rata ipotecară a dobânzii). De aceea, poziția curbei ofertei – flux SF, este afectată de rata dobânzii ipotecare, cât și de volumul împrumuturilor acordate de bănci.
CAPITOLUL 2. ANALIZA INVESTIȚIILOR ÎN CONDIȚII DE
RISC ȘI INCERTITUDINE
2.1. DECIZII DE INVESTIȚII ÎN CONDIȚII DE RISC
CALCULUL ȘI LUAREA ÎN CONSIDERARE
A RISCURILOR
Riscurile există la toate nivelurile privind deopotrivă o investiție reală și o investiție pe piața financiară.
Există două etape distincte de abordare a riscurilor:
O primă etapă, în care se face identificarea diferitelor riscuri posibile;
O a doua etapă, în care se integrează riscurile în calculele economico-financiare.
O sinteză a principalelor riscuri cu care se confruntă investitorii cuprinde următoarele categorii de riscuri:
Riscuri legate de realizarea unor proiecte de investiții reale (depășirii de cheltuieli, întârzieri, accidente, riscuri tehnologice la realizarea și punerea în funcțiune) și riscuri legate de specificul intrării pe piața financiară, pentru plasamente investiționale;
Riscuri legate de exploatarea și lichidarea unei investiții reale sau privind anticipările funcționării pieței financiare, în care se întrepătrund elemente economice, financiare, sociale, politice.
Riscurile se integrează în procesul decizional privind activitatea de investiții printr-o multitudine de metode:
metoda ratelor de actualizare ajustate prin risc;
metoda echivalențelor certe;
metoda arborelui de decizie;
analiza sensibilității;
metoda simulării.
Una dintre cele mai utilizate metode este analiza de sensibilitate a proiectelor de investiții pentru investiții financiare. Ea este bazată pe faptul că din punct de vedere al factorilor care intervin în deciziile de investiții și de finanțare pentru o întreprindere există trei mari categorii de riscuri:
riscul economic sau de exploatare;
riscul financiar;
riscul de faliment sau de insolvabilitate.
Riscul economic este generat de incapacitatea unei întreprinderi de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului economic.
Evaluarea riscului economic sau de exploatare se poate face cu ajutorul a 2 indicatori:
un indicator de poziție față de pragul de rentabilitate, numit flexibilitatea unei întreprinderi și care se calculează cu formulele:
α = CA – CAR,
unde, α – flexibilitatea întreprinderii
CA – cifra de afaceri preconizate pentru întreprindere
CAR – cifra de afaceri critică determinată prin pragul de rentabilitate.
Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât întreprindere este mai flexibilă, deci riscul de exploatare este mai redus.
coeficientul de volatilitate, calculat cu formula:
α = [(CA – CAR)/CAR] x 100
Pe baza acestui coeficient de volatilitate, un proiect de investiții poate arăta una din următoarele 3 situații:
situație instabilă, dacă cifra de afaceri se situează cu mai puțin de 10% peste pragul de rentabilitate;
situație relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 10-20% peste pragul de rentabilitate;
situație confortabilă, când cifra de afaceri este cu peste 20% peste pragul de rentabilitate.
Dacă se analizează trei variante de activități, flexibilitatea și volatilitatea acestor activități depind de potențialul tehnic, de potențialul uman, de structura organizatorică, toate acestea reflectându-se în raportul cheltuieli fixe – cheltuieli variabile.
De exemplu, trei proiecte de investiții au aceeași cifră de afaceri, dar au o structură a cheltuielilor diferită, cum se observă în tabelul următor:
Tabelul 2.1.
Valorile CA, cheltuieli variabile, cheltuieli fixe pentru cele 3 proiecte de investiții
Pe baza acestor date rezultă praguri de rentabilitate diferite și anume:
pentru varianta A, CAR = 300/(1 – 500/850) = 728,5 mil. lei
pentru varianta B, CAR = 100/(1 – 700/850) = 566,6 mil. lei
pentru varianta C, CAR = 600/(1 – 200/850) = 784,6 mil. lei
Cei doi indicatori care pun în evidență riscul economic sunt:
– flexibilitatea: pentru A, α = 850 – 728,5; αA = 121,5 mil. lei
pentru B, α = 850 – 566,6; αB = 284,4 mil. lei
pentru C, α = 850 – 784,6; αC = 65,4 mil. lei
coeficientul de volatilitate: pentru A, α’ = (850 – 728,5)/728,5 = 0,167
pentru B, α’ = (850 – 566,6)/566,6 = 0,50
pentru C, α’ = (850 – 784,6)/784,6 = 0,083
Rezultă că varianta C are cea mai mică flexibilitate și cea mai mare volatilitate față de varianta B care are flexibilitate mare și volatilitate mică.
Concluzia este că la activitățile sau la întreprinderile care au cheltuieli fixe mai mici în raport cu cheltuielile variabile, flexibilitatea este mai mare și ele au capacitatea să facă față unor situații de conjunctură care ar putea diminua cifre de afaceri.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a unei întreprinderi pornind de la faptul cunoscut că o întreprindere are două mari grupe de capital și anume:
capital propriu;
capital împrumutat;
Pragul de rentabilitate se calculează prin luarea în considerare a unor cheltuieli financiare generale de îndatorare, cheltuieli care, de obicei, constau în cheltuieli cu dobânda care trebuie plătită.
Pragul de rentabilitate recalculat cu luarea în seamă a dobânzii este:
CAR’ = (cf + d) / (1 – cv) / CA
D – cheltuieli cu dobânda
Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul a 2 indicatori:
indicatorul de poziție față de pragul de rentabilitate recalculat, care se determină ca diferență CA – CAR’ aplicând același raționament ca în cazul riscului de exploatare;
coeficientul de elasticitate care se determină cu formula:
e = (DRE / RE ) / (DCA / CA)
DRE – variația rezultatului exploatării (profitul brut) față de valoarea preconizată
DCA – variația cifrei de afaceri, acest indicator fiind calculat pe baza unor serii de date statistice înregistrate pe mai mulți ani pentru proiecte de investiții finalizate.
În apropierea pragului de rentabilitate elasticitatea este foarte mare astfel că riscul de exploatare este sporit, iar pe măsură ce se îndepărtează de pragul de rentabilitate, elasticitatea este foarte mare, astfel încât riscul de exploatare este sporit, iar pe măsură ce se îndepărtează de pragul de rentabilitate, elasticitatea scade o dată cu scăderea riscului.
Exemplu:
Dacă se compară ultimele două proiecte B și C din cele trei proiecte de investiții și se ține seama de faptul că varianta B se finanțează în proporție de 50% din credite luate pe termen lung plătind o dobândă de 40 milioane de lei în timp ce varianta C se finanțează din surse proprii, atunci cei doi indicatori sunt:
700 – pragul de rentabilitate recalculat
Pentru B, CAR’=(100 – 40)/(1- 700) / 850 = 793,2 mil lei, iar pentru C, CAR rămâne același, adică 784,6 mil lei.
– indicatorul de poziție față de noul prag de rentabilitate; flexibilitatea (u’) se reduce pentru proiectul B, el devenind
α’= 850 – 793,6 = 56,8 mil lei, în timp ce pentru C rămâne același, adică α’=65,4 mil lei.
volatilitatea se modifică și ea pentru B devenind α’= 56,8/793,2 iar pentru C rămânând 0,083.
Dacă se vor corobora toate aceste date, rezultă că proiectul B, care inițial apărea ca fiind cel mai bun dacă se realizează prin îndatorare, atunci el devine riscant astfel încât este preferabil proiectul C.
În aprecierea riscului unui proiect, de investiții trebuie luat în calcul și efectul de levier, adică acel fenomen prin care întreprinderea poate să-și sporească performanțele prin îndatorare sau dimpotrivă ea își poate periclita poziția economică și financiară.
Dacă se notează cu Re – rata rentabilității economice a unui proiect de investiții, cu Rf – rata rentabilității financiare, atunci această rată depinde de rata medie a dobânzii, notată cu d’ și de mărimea datoriilor întreprinderii (DAT) în raport cu capitolul propriu (CPR), deci rentabilitatea va depinde de structura financiară a acelei activități.
Formula de calcul a ratei rentabilității financiare este:
Rf = Re +(Re – d’)/(DAT/CPR)
Concret, există trei situații, în funcție de faptul dacă efectul de levier este pozitiv, negativ sau neutru:
dacă Re este mai mare decât d’, folosirea unor resurse împrumutate contribuie la creșterea rentabilității capitalului propriu știind că rata rentabilității financiare devine o funcție crescătoare în raport cu îndatorarea întreprinderii;
dacă Re = d’, această situație demonstrează neutralitatea structurii financiare față de îndatorare, dar acest caz este foarte rar întâlnit;
dacă Re este mai mic decât d’, atunci rata rentabilității financiare devine o funcție descrescătoare în raport cu îndatorarea, ceea ce va afecta grav performanțele întreprinderii impunând restructurarea financiară și reducerea cheltuielilor financiare și, în mod esențial, căutarea de resurse de împrumut cu o rată a dobânzii mai scăzută.
Considerăm o investiție care necesită un capital total de 2000 milioane de lei din care 50% sunt datorii cu o rată a dobânzii medie de 40%.
Dacă în varianta 1 se preconizează o rata rentabilității proiectului de investiții de 45%, atunci rata rentabilității financiare este:
Rf = 45% +(45% – 40%)/(1000/1000) = 50%
Deci rata rentabilității financiare este sporită față de rata economică, ceea ce înseamnă că se recomandă realizarea investiției prin îndatorare în proporție de 50%.
Dacă în varianta 2 rata economică este 30%, atunci rata financiară scade foarte mult din cauza cheltuielilor financiare
Rf = 30% + (30% – 40 % )/(1000/1000) = 20%
În acest ultim caz, dacă gradul de îndatorare ar crește peste 50% situația s-ar agrava pentru investitori, iar rentabilitatea internă prea mică duce la concluzia că nu se recomandă realizarea proiectului de investiții prin îndatorare sau trebuie formulată o a treia variantă în care să se obțină o rata a rentabilității economice de minim 41% care să acopere nivelul ridicat al ratei dobânzii.
Se observă atât influența factorilor interni ai unui proiect de investiții, cât și influența unor factori externi între care rata dobânzii și condițiile pieței de capital joacă un rol hotărâtor.
c. Riscul de faliment sau insolvabilitate este urmărit în mod special de cei care fac plasamente de capital, dar și de fiecare întreprindere care poate primi plasamente.
O întreprindere poate cunoaște dificultăți financiare periodice în anumite momente ale anului, dificultăți care se manifestă în anumite întârzieri la plata unor obligații, fără ca aceasta să ducă la faliment deși ele nu sunt bine privite de salariați, creditori, furnizori, acționari sau instituții publice. dificultățile pot să genereze două stări cu consecințe greu previzibile și anume:
O stare economică în care unii furnizori rup legăturile cu întreprinderea aflată în dificultăți temporare;
O stare economică în care întreprinderea trebuie să recurgă la credite de urgență în condiții grele pentru activitatea ei;
2.1.2. RISCUL SPECIFIC ȘI RISCUL SISTEMATIC
În domeniul investițiilor financiare, clasificarea riscurilor identifică una dintre cele mai interesate grupări formată din cele două mari categorii: riscurile specifice și riscurile sistematice.
Aceste riscuri se leagă de noțiunea de portofoliu eficient.
Prin portofoliul eficient se definește totalitatea tipurilor de titluri sau produse financiare deținute de un investitor care operează pe piața financiară, portofoliu a cărui structură conduce la un risc minim. Deci, eficiența se asociază nu mărimii unui portofoliu, ci întreg patrimoniul și la proiectele de investiții dintr-o întreprindere:
Riscurile specifice (numite și riscuri diversificabile, deoarece de la acest nivel începe zona de riscuri care depind de structura unui portofoliu) reprezintă acele riscuri care nu pot fi eliminate prin diversificarea unui portofoliu deci ele sunt prezente indiferent de structura portofoliului.
Aceste riscuri specifice sunt considerate și ca riscuri externe unei afaceri, deoarece ele nu pot fi reduse prin diversificarea și structurarea unui portofoliu de active, ele depinzând de variabilele macroeconomice (rata inflației dobânzii) și de fenomenele de intercondiționare pe piața financiară ca și pe piața reală. Riscurile specifice măsoară fracțiunea de risc ce nu poate fi eliminat prin diversificare.
Riscurile sistematice sau nondiversificabile depind de structura portofoliului și de contribuția fiecărei componente la riscul total al unei acțiuni sau al unui proiect de investiții.
Aceste riscuri sistematice sunt tratate ca riscuri interne unei afaceri, deoarece ele pot fi reduse prin diversificarea, conform principiului că riscul unui portofoliu se reduce în măsura în care crește numărul de titluri, acțiuni, proiecte de investiții dintr-o întreprindere.
Analiza sistemului unui portofoliu, conform figurii 2.1. evidențiază două concluzii privind riscurile sistematice.
Risc
Risc specific
50
30
Risc sistematic
1 3 5 10 15 20 25 30 Numărul
titlurilor
Figura 2.1. Riscul specific și riscul sistematic și limitele diversificării
Riscul specific descrește măsura creșterii numărului de titluri sau active, și anume riscul are următoarele valori probabile:
100% – pentru un singur titlu sau o singură activitate
50% – pentru 3 titluri, active sau activități
30% – pentru 5 titluri sau activități
sub 20% – pentru un portofoliu cu 20 titluri
Riscul sistematic reprezintă 30-35% din riscul total, deci diversificarea are o limită dincolo de care riscul nu se mai reduce, ba chiar începe să crească.
Acest risc depinde de riscul fiecărei componente a portofoliului, cu specificația că riscul unui portofoliu nu poate fi mai mic decât riscul cel mai mare al acestor componente. Deși, matematic este vorba despre o medie matematică ponderată, medie ≤1 din punct de vedere economic nu înseamnă că s-a reușit o eliminare a riscurilor.
Marii economiști americani au demonstrat în teoriile financiare moderne că limita optimă a diversificării se oprește la 10 titluri sau activități.
Riscul poate fi surprins și din prisma de risc ce se include în rata actualizată și care se determină în corelație cu indicii de bursă, dar prima de risc depinde de cele două mari categorii de riscuri: riscuri specifice și riscuri sistematice.
STAREA DE INCERTITUDINE ÎN DOMENIUL
INVESTIȚIONAL
2.2.1. CRITERII DE DECIZIE ÎN CONDIȚII DE INCERTITUDINE
Deși se caracterizează printr-o lipsă de informații și pare o imposibilitate gestionarea incertitudinii, totuși s-a formulat o serie de metode de optimizare: metoda prudenței, metoda optimistă, metoda coeficientului de optim (Hurwicz), metoda speranței matematice (Laplace), metoda regretelor (Savage), metoda combinată, decizii fuzzy.
În practica economică, financiară, investițională și în domeniul asigurărilor sunt utilizate o serie de aplicații matematice considerate criterii de decizie în condiții de incertitudine.
Aplicarea acestor criterii în analizarea și luarea unor decizii economice se face prin îmbinarea lor și se practică schimbarea de criterii atunci când se ajunge la un impas în decizii.
Pentru exemplificare, se consideră că un investitor dispune de 140000$ și are de ales între trei variante de investiții independente și care se exclud reciproc, deci investitorul trebuie să se decidă ce variantă va alege în condiții de incertitudine.
Pentru cele trei variante de investiții se estimează următoarele venituri:
În varianta V1 se obțin 200000$;
În varianta V2 se obțin 100000$;
În varianta V3 se obțin 20000$.
Investitorul ia în considerare incertitudinea câștigurilor, stabilind o variantă în care câștigă (considerând V1 cu un câștig de 60000$) și celelalte două variante în care este posibil să piardă (V2 cu o pierdere de 40000$ și V3 cu 120000$).
Având în vedere aceste situații, investitorul procedează la anumite asigurări, care să acopere eventualele riscuri, astfel încât acestea vor afecta negativ câștigul, dar vor diminua și pierderile în caz de eșec. Concret, se consideră că sumele asigurate și primele de asigurare pentru cele două variante cu pierderi sunt:
Pentru V2 – o sumă asigurată de 50000$ cu o primă de asigurare de 10000$ ;
Pentru V3 – o sumă asigurată de 160000$ cu o primă de asigurare de 40000$.
Tabelul profiturilor posibile pentru cele trei variante este prezentat în următorul tabel:
Tabelul 2.2.
Profituri posibile pentru cele trei variante posibile de investiții
Decizia de a investi se poate lua cu ajutorul criteriilor prezentate în caz de incertitudine.
Criteriul Wald:
Se consideră Tabelul 2.2. ca o matrice Bij de forma:
prin aplicarea criteriului Wald, se construiește vectorul minimului de profit pentru fiecare variantă din care se alege valoarea maximă.
Min b12 = 160000
Min b22 = 60000
Min b31 = 10000
Rezultă că max (b12, b22, b31) = 160000.deci este aleasă varianta V1 cu asigurarea cea mai mare, A2.
Criteriul Savage:
Se pornește de la compararea pierderilor în cazul variantelor cu pierderi față de varianta cu câștig. Astfel, formula de calcul este în cazul fiecărei variante:
min max [max (bij) – bij]
max b’1j = 200000 – 160000 = 40000
max b’2j = 140000 – 60000 = 80000
max b’3j = 140000 – 10000 = 130000
Trebuie aleasă varianta V1 cu asigurarea cea mai mare A2.
Criteriul verosimilității maxime:
Analizând cele trei variante se poate stabili de către un investitor care este varianta cea mai verosimilă pentru el, atribuind anumite probabilități de alegere, adică:
Pentru asigurarea redusă p1 = 0,3
Pentru asigurarea mare p2 = 0,5
Pentru neasigurare p3 = 0,2.
Investitorul alege varianta cu probabilitatea cea mai mare, A2.
Criteriul Bayes:
Pornind de la criteriul anterior se va constitui următorul sistem de ecuații corespunzător celor trei situații, stabilind condiția de echilibru pentru fiecare ecuație:
Pentru asigurarea redusă:
f(A1) = 190000 p1 + 140000 p2 + 10000 p3 = 0
Pentru asigurarea mare: f(A2) = 160000 p1 + 140000 p3 = 0
Pentru neasigurare: f(A3) = 2000000 p1 + 100000 p2 + 20000 p3
p1 + p2 + p3 = 0
Rezultă soluția: p1 = 11/20; p2 = 1/5; p3 = 1/4 iar dacă se face f(A1) = f(A2) =f(A3) rezultă o valoare de profit de 135000$ care reprezintă un rezultat de indiferență decizională în fața celor trei posibilități și a celor trei variante.
Criteriul Laplace:
Scris cu formula max(1/n ∑bij) pentru cele trei situații posibile vor fi:
Pentru A1 = 340000/3
Pentru A2 = 360000/3
Pentru A3 = 320000/3
Maximul se obține pentru A1, deci pentru asigurarea redusă.
Criteriul Jaynes:
Conform teoriei acestui criteriu se pornește de la o condiție suplimentară privind profiturile, astfel încât în exemplul dat se poate considera situația de neasigurare pentru un profit de 140000$ se va scrie deci 200000 p1 + 100000 p2 + 20000 p3 = 140000 după care se aplică criteriul Jaynes și se ajunge la soluția p1 =0,17; p2 =0,29; p3 = 0,54. Continuând cu aplicarea criteriului verosimilității rezultă că pentru un profit de 140000$ se poate alege varianta V3 fără asigurare.
Criteriul Guiabu:
Acest criteriu introduce noi elemente, foarte moderne astăzi, cum ar fi utilitățile (u1) sau ponderile cantităților de informație pentru diferitele situații.
În exemplul ales se poate stabili că u1 = 1, u2 = 5 și u3 = 10, astfel încât prin recalcularea criteriului Jaynes se ajunge la noi valori, și anume p1 = 0,0179; p2 = 0,3721; p3 = 0,61. prin aplicarea criteriului verosimilității se poate alege A2, adică investitorul decide alegerea variantei cu asigurarea mare, pentru a evita orice surprize neplăcute, având în vedere informațiile pe care le-a luat în calcul.
Exemplul ales este foarte empiric fără folosirea acestor criterii matematice, dar în cazul unei multitudini de variante și situații posibile, alegerea nu se mai poate face decât cu ajutorul unor metode matematice prin care să se identifice o soluție în contextul unor incertitudini.
2.2.2. DECIZIILE FUZZY
În deciziile fuzzy nu există o tranziție netă de la apartenență la neapartenență a unui element la o mulțime dată.
Pentru un proiect de investiții (X) se identifică cinci variante, (X = V1, V2, V3, V4, V5). Dacă acestor variante li se asociază două scopuri sau criterii S1 (profitul) și S2 (exportul), precum și două restricții R1 (capital propriu) și R2 (împrumuturi) în funcție de acestea se obțin următoarele date cuprinse în Tabelul 2.3.
Tabelul 2.3.
Date aferente asocierii de scopuri variantelor de proiect
Dacă stabilim că decizia D se formulează: D = S1IS2IR1IR2I cu o funcție caracteristică: XD = min(XS1, XS2, XR1, XR2), atunci se aleg valorile minime pentru fiecare variantă indiferent dacă este vorba de criterii sau de restricții. rezultă:
Tabelul 2.4.
Valorile minime pentru fiecare variantă de proiect
Acest tabel se interpretează în modul următor:
Pentru atingerea scopului maxim, soluția se află în apropierea variantei V5;
Pentru S2 este preferabilă V3;
Pentru R1 este preferabilă V4;
Pentru R2 este preferabilă V5;
Varianta V5 apare mai des în conținutul deciziei fuzzy, astfel încât ea este indicată citind din tabel care sunt elementele ei caracteristice la criterii și restricții, adică:
Un profit de un milion de lei pentru un milion de lei investiții;
Un export de 0,8 milioane de lei pentru un milion lei investiție;
0,8 milioane lei din capital propriu la un milion investiție;
0,9 milioane lei din împrumuturi la un milion investiție.
Piața capitalurilor apare ca favorabilă acestui proiect orientând spre recurgerea la împrumuturi mai mari.
Ca o concluzie, luarea în calcul a riscurilor și incertitudinii este complicată, decizia finală depinzând de politica și de atitudinea managerilor față de risc.
2.3. CALCULAREA RISCULUI ÎN DECIZIA DE INVESTIȚII
Luarea deciziei de a investi, pentru dezvoltare sau un obiectiv nou, nu poate face abstracție de riscul pe care îl implică proiectul. Evaluarea proiectului nu va fi considerată încheiată dacă nu includem calcule și aprecieri privind gradul de risc.
O formă simplă de estimare a riscului în domeniul investițiilor constă în corectarea elementelor luate în calcule sau direct, a rezultatelor obținute din calcule (exemplu: micșorarea rentabilității proiectului în cauză).
Modificarea cheltuielilor de investiții
Pe parcursul execuției proiectului, cheltuielile de investiții pot suferi modificări, mai ales în sensul creșterii ca cele din domeniul cercetării și dezvoltării tehnice, al asimilării produselor noi.
În vederea adaptării cheltuielilor la dimensiunile reale impuse de întreprinderile viitoare, se recomandă elaborarea unui plan de investiții flexibil ceea ce presupune:
Fie includerea în program a unor proiecte susceptibile a fi amânate, atunci când conjunctura devine defavorabilă;
Fie elaborarea de proiecte adaptabile circumstanțelor având echipamente transformabile capacității de producție modulate pentru a face față în mod convenabil variațiilor cererii
Scurtarea duratei de viață a proiectului
Durata de viață a proiectului prezintă nesiguranță datorită, în primul rând, rapidelor modificări ce se petrec în timp.
Reducerea duratei de viață a obiectivului este o cale de considerarea a riscului legat de uzura morală a utilajelor. Această metodă ar trebui aplicată în următoarele cazuri:
Dacă întreprinderea aparține unui sector cu mutații rapide și sensibile ale progresului tehnic;
Dacă durata de viață stabilită depășește mult orizontul de timp care depinde de durata economică a proiectului.
De asemenea faptul că această corectare aplicată proiectului nu schimbă prea mult rezultatele pentru că tehnica actualizării privilegiază fluxurile de numerar din primii ani ai perioadei de funcționare, în timp ce le estompează pe cele din ultimii ani.
În plus de aceasta corecturile trebuie făcute cu prudență pentru a nu deforma rezultatele și a respinge proiectul în mod nejustificat.
Să presupunem că la o investiție de 5.000.000 pentru modernizare se va obține un flux financiar anual de 1.500.000 lei. Studiile de piață realizate sugerează că durata de viață a proiectului nou se extinde pe 6 ani, dar că ar fi posibil ca ea să varieze între 4-8 ani în funcție de diverși factori, ca reacția concurenței, receptivitatea clienților.
Odată cu modificarea duratei de viață se modifică valoarea netă actualizată la o rată de 12¤ (din fluxul de numerar actualizat se scade volumul de investiții).
Proiectul este acceptabil numai la o durată mai mare de 5 ani.
Tabelul 2.5.
Valoarea netă actualizată în funcție de modificarea duratei de viață a proiectului
Diminuarea progresivă a fluxurilor de numerar
Mărimea fluxurilor financiare depinde de costul mâinii de lucru și al materiilor prime, prețul de vânzare al produselor, elemente ce sunt afectate de incertitudine și de risc. De aceea, fluxurile financiare previzionate vor trebui corectate cu niște coeficienți care să reflecte riscul în realizarea lor.
În loc de a introduce elementul de risc în nivelul ratei de actualizare, este posibil de a ține cont de el în seria fluxului financiar prin aplicarea unor coeficienți variabili care să exprime gradul de probabilitate a realizării lor în raport cu creșterea timp a riscului, veniturile mai îndepărtate în timp scurt sunt mai incerte.
Dacă notăm cu αi coeficientul de reducere în timp t = 1,2,…., n, formula valorii actuale nete va fi:
VAN =
I – rata de actualizare fără risc
Determinarea lui αt se întemeiază pe intuiție, în mare măsură, pe aprecieri din partea investitorului asupra riscului.
Să considerăm exemplul din tabelul de mai jos, în care investiția se ridică la suma de 2.000.000 lei, iar rata de actualizare este de 10%.
Tabelul 2.6.
Determinarea fluxului financiar actualizat
Valoarea actuală 2.326.150
Cheltuieli de investiții 2.000.000
Valoarea actualizată netă 326.150
Dacă la acest flux de numerar corectat vom calcula rata de rentabilitate internă, aceasta se dorește a fi de aproape 17%, proiectul este acceptabil.
Reține, faptul că principala dificultate a acestei metode de considerare a riscului este stabilirea coeficienților de corectare a fluxurilor financiare. De aceea, adesea este preferată folosirea ratei de actualizare ce include o cotă de risc.
Estomparea valorii reziduale a investiției
La exprimarea perioadei de viață a proiectului există unele elemente ale investiției care pot fi încă utilizate. Valoarea reziduală a acestora este luată în calcul în ultimul an al perioadei de funcționare și prezintă incertitudine mărimea prevăzută.
Pentru că în momentul elaborării proiectului nu se mai poate stabili mărimea cu precizie a valorii reziduale, s-a emis ideea de a nu se considera prea mult exactitatea rezultatelor obținute, totuși această eliminare poate avea drept consecință deformarea clasamentului multor investiții care prezintă valori reziduale foarte inegale.
Este mai bine să luăm în calcul valoarea rezidual, iar riscul pe care îl implică mărimea ai aproximativă este adus la un nivel minim, prin mecanismul actualizării. Adică, la o rată de actualizare mai ridicată, mărimile de la sfârșitul perioadei de funcționare sunt estompate, actualizare mai ridicată, mărimile de la sfârșitul perioadei de funcționare sunt estompate, actualizarea face ca influența lor asupra rezultatelor să fie minimă, neglijabilă. Pentru exemplificare să comparăm mărimile actualizate ale aceeași perioade de timp considerate.
Suma de 10.000 lei actualizată la o rată de 15% în anul doi va fi 10.000 (1/1 + 0,15)2 = 7561 lei, iar în anul 25 va fi 10.000 (1/1 + 0,15)25 = 303 lei.
Stabilirea șansei de realizare a randamentului investiției.
După ce se determină randamentul investiției, fie valoarea actuală netă, fie rata de rentabilitate internă, suma obținută se corectează cu un coeficient care exprimă șansa de realizare ținând cont de risc. Pentru acesta trebuie stabilit gradul de risc în care se încadrează firma sau investiția pe care o face.
Să considerăm fluxul financiar din exemplul anterior, cu investiția tot de 2.000.000 lei, la o rată de actualizare de 10%.
Tabelul 2.7.
Determinarea fluxului actualizat
Valoarea actuală: 3.124.000
Valoarea investiție: 2.000.000
Valoarea netă actuală: 1.124.000
Apreciindu-se că șansele de realizare a acestei valori sunt de numai 60%, înseamnă că ea va fi în sumă de 674.400 lei.
Estimările sunt subiective, la stabilirea lor își spun cuvântul intuiția, experiența și preferințele specialiștilor.
CAPITOLUL 3. INVESTIȚIILE ÎN ROMÂNIA, ÎN PERIOADA
1995 – 2000
3.1. INVESTIȚIILE ÎN ROMÂNIA, ÎN CONTEXTUL CREȘTERII ECONOMICE
3.1.1. INVESTIȚIILE – FACTOR AL RELANSĂRII ECONOMICE
Principalele direcții de acțiune ale factorilor ce conduc și coordonează activitățile social – economice din țara noastră sunt orientate, în principal, spre aderarea țării noastre în NATO și integrarea europeană. Dar, starea actuală a economiei naționale și evoluția principalilor indicatori macroeconomici arată că efortul trebuie orientat spre stabilizare și restructurare economică ele reprezentând condiția constituirii procesului de reformă în toate domeniile de activitate, baza pentru asigurarea relansării.
Procesul de stopare a declinului și de relansare economică nu se poate face decât printr-un substanțial efort investițional, ca factor catalizator și dinamizator în implementarea procesului de restructurare în unitățile economice, ca acțiune de adoptare a sistemelor tehnice și economice la noile condiții create de trecerea la o economie de piață concurențială. Acțiunea de restructurare are un caracter complex cuprinzând atât modernizarea utilajelor, a produselor, cât și a economiei naționale în ansamblu. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de o politică guvernamentală reală privind promovarea investițiilor autohtone sau străine.
Se impun din partea guvernului două aspecte, și anume:
Cristalizarea unei viziuni proprii asupra dezvoltării;
Precizarea ofertelor de servicii și bunuri ce intenționează să le pună țara noastră șa dispoziția celorlalte state.
În acest context, direcțiile principale de acțiune pentru ca România să asigure relansarea e că pentru a nu fi un actor periferic în concertul țărilor europene, ci un partener activ, competitiv și respectat, sunt:
Elaborarea propriei strategii de dezvoltare;
Implicarea în mai mare măsură a statului în procesul de stopare, relansare economică și privatizare;
Promovarea investițiilor interne și străine.
Elaborarea unei strategii proprii de dezvoltare, la nivel macroeconomic, este absolut necesară pentru ca fiecare investitor să cunoască care sunt sectoarele economice considerate prioritare în concepția guvernului. Nu este vorba despre o activitate de planificare, ci de o implicare concretă, reală a statului în dezvoltarea economică. Analizând realitățile existente (inerția structurilor vechi de producție, sistemul de proprietate, structurile organizatorice existente, inerția în mentalitatea oamenilor, penuria de resurse financiare, etc.) și cunoscând ce se vrea, ce se urmărește, se poate elabora o strategie proprie de dezvoltare, o strategie reală și nu una bazată pe principii generale, teoretică, tip program de guvernare.
Dacă investitorii ar cunoaște că, de exemplu ramurile prioritare în dezvoltarea economică sunt agricultura, industria alimentară, industria ușoară, turismul, etc., ei și-ar orienta economiile spre aceste domenii fiind convinși că , în caz de nereușită, vor fi sprijiniți prin pârghii economice de către stat.
Reforma economică nu este un scop în sine, ea este o modalitate de asigurare a trebuie cerii la economia de piață, ea stă la baza relansării economice. Reforma și relansarea economică se condiționează reciproc, numai prin reformă se poate asigura relansarea economică, iar aceasta dă dinamism și profunzime reformei. Cel care trebuie să joace un rol important în acest proces este statul, deoarece restructurarea unei societăți comerciale este condiționată de restructurarea altor societăți comerciale din aval sau din amonte. Implicarea statului nu trebuie înțeleasă în sensul cine și ce să facă, ci ce trebuie făcut.
La nivel macroeconomic există unități specializate pe anumite probleme și care ar putea prezenta variante strategice, variante de dezvoltare. În acest sens se au în vedere institutele de cercetări, Comisia Națională pentru Prognoză, Comisia Națională a Valorilor Imobiliare, institutele de învățământ superior, etc.. Prin ele s-ar putea asigura anticipații ale variantelor de dezvoltare economică, de folosire a factorilor de producție, de cunoaștere a noilor realități economice din țara noastră sau chiar din afară.
Implicarea statului este impusă și de poziția pe care acesta o are în economia națională, ca deținător al pârghiilor economice (credite, taxe, impozite, stimulente, etc.), dacă ar exista o strategie de dezvoltare care să fie și popularizată, investitorii ar putea participa în condiții egale la diverse proiecte de dezvoltare, normală, adjudecarea lor făcându-se de cei mai competitivi, mai viabili.
În actuala perioadă de dezvoltare economică, statul ar trebui să promoveze o economie dirijată, bazată pe o anumită strategie de dezvoltare macroeconomică. Acest tip de economie este impus de volumul redus de resurse al agenților economici, inexistența unei proprietăți private reale, lipsa cadrului juridic și legislativ etc. este clar că fiecare țară își dorește o economie de piață modernă, care se realizează prin mecanisme economico – financiare, unde statul influențează, în mod direct, activitatea firmelor unde economia este descentralizată, dar toate aceste condiții nu sunt îndeplinite încă de economia țării noastre și, de aceea, se impune implicarea statului în procesul de reformă economică.
Un alt motiv îl constituie existența unei crize funcționale a economiei. Toată lumea este dezorientată, managerii întreprinderilor ne știu cât vor mai fi conducători, salariații nu știu cât vor mai avea loc de muncă, ministerele nu știu dacă resursele respective urmează să se lichideze sau nu. Toate acestea au efecte directe, imediate și dezastruoase asupra moralului populației, al micilor întreprinzători, al societăților comerciale și economiei naționale.
O a treia direcție în care trebuie să se implice statul este promovarea investițiilor interne, a investitorilor autohtoni. În aceste moment, aceștia sunt dezavantajați față de cei străini, întrucât dobânzile practicate de băncile comerciale, comparativ cu cele din străinătate, depășesc cu mult nivelul eficienței economice a viitorului obiectiv economic, prin aceste dobânzi supradimensionate investitorii sunt îndepărtați de sursele atrase de finanțare sau obligați să investească în activități pur comerciale și nu în cele de producție. În aceste context, se impune înființarea unei Bănci de investiții care să aibă ca principal scop sprijinirea investitorilor autohtoni prin acordarea de credite cu dobânzi mici, sau chiar fără dobânzi, în cazul în care investițiile se fac în ramurile prioritare stabilite de guvern, contribuind la realizarea strategiei de relansare economică.
De asemenea, investitorii români pe lângă faptul că sunt lipsiți de surse proprii de dezvoltare, nu beneficiază nici de o serie de facilități de care se bucură un investitor străin, ca reducerea de taxe, impozite, etc. Ori, numai dacă prin aceștia se poate asigura folosirea mai bună a resurselor interne (materiale, umane, financiare), numai prin ei se poate promova modernizarea capacităților de producție existente cu efecte asupra calității produselor, ridicarea performanțelor tehnice și economice. Adaptarea sistemelor de producție la condițiile noi impuse de trecerea la economia de piață.
Dezvoltarea economică nu poate avea loc fără un proces investițional susținut.
Conștientizarea acestui fapt s-a generalizat de multă vreme. În țările a căror creștere economică susținută a durat perioade îndelungate se constată strategii de promovare a unei înalte rate a investițiilor de capital. Circa 20% dintre țările lumii au alocat pentru investiții 25% din PIB în anul 1995.
În contrast cu acestea, în țara noastră, ca în multe țări aflate în tranziție, efortul investițional este foarte modest, numai 0,9% – ritmul mediu anual al investițiilor în PIB al anilor 1990 – 1996.
Pentru țara noastră, în perioada de tranziție nu se poate concepe relansarea creșterii durabile, fără o rată înaltă a investițiilor.
Aceasta nu este suficientă, ea necesită a fi îmbinată cu respectarea principiilor, mecanismelor de piață concurențială. În această privință, mecanismele alocării investițiilor în economie capătă un caracter complex în care criteriile economice se îmbină cu cele sociale de diminuare a inechităților, creare și consolidare a clasei de mijloc, sporire a coeziunii membrilor colectivității și de apropiere a guvernării de cerințele indivizilor.
În anii 1997 – 1998 se înregistrează o scădere îngrijorătoare a ratei acumulării în raport cu anii precedenți. Acest fenomen s-a datorat slabei capacități a întreprinderilor, îndeosebi a celor cu capital de stat de a realiza profit, precum și creșterii numărului de societăți în lichidare și dezvoltare.
Nivelul redus al investițiilor este determinat de:
Activități cu rentabilitate redusă, cu pierderi sau profit minim;
Rate deosebit de mari ale dobânzilor la creditele bancare;
Ineficiența investițiilor directe de capital străin;
Practicarea sistemului liniar de amortizare la majoritatea agenților economici;
Reducerea importanței fondurilor de amortizare ca sursă de finanțare a investițiilor.
O problemă ce se impune este că aceste investiții minime să fie utilizate cu maximă eficiență. Eventualele imperfecțiuni, nereușite și eșecuri ale mecanismelor de piață trebuie să fie citate și/sau soluționate prin politici adecvate ale statului, care va trebui să-și redefinească prerogativele în economia de tranziție, pe principiile mecanismelor de piață.
Pe baza datelor existente se pot evidenția o serie de concluzii importante. De exemplu, nu numai că volumul investițiilor în 1997 și 1998 a fost mai redus față de 1996, dar cele mai mari scăderi se înregistrează în sectorul privat și mixt.
Scăderea capacității investiționale în sectorul privat, considerat ca pilon al economiei de piață, a influențat dezvoltarea sectorului privat. Investiția în acest sector a fost mai slabă decât în cea din sectorul public.
De asemenea, în cadrul sectorului public se observă că în totalul investițiilor în anii 1997 și 1998 are loc o creșterii a ponderilor lucrărilor de construcții, ceea ce înseamnă o înrăutățire a structurii tehnologice a acestora, cu efecte nefavorabile asupra producției. Firesc este să crească ponderea utilajelor în totalul investițiilor, deoarece cu acestea se produce profitul și nu cu hale industriale, depozite, etc..
O situație pozitivă nu se constată nici din punct de vedere al distribuției investițiilor pe principalele activități. Ramurile cu cea mai mare pondere sunt industria – 46,2%, din care industria prelucrătoare 27,1% – urmată de activitățile de tranzacții imobiliare și alte servicii cu 12,3%, agricultura și industria extractivă cu 11,2 și respectiv 10,8%.
În industria prelucrătoare ponderile deținute de principalele subramuri ale acesteia variază între 13 și 8,5%, ceea ce considerăm că este puțin față de rolul acestei ramuri în cadrul economiei naționale.
Serviciile au beneficiat de un volum al investițiilor aproape egal cu cel al industriei, ceea ce dovedește o atractivitate deosebită a sectorului terțiar pentru investitori. Numai că unele dintre aceste investiții nu au urmat nevoilor sectoarelor primar și secundar și ale populației, ținând seama de nivelul redus al acestora și calitatea lor nesatisfăcătoare. S-au dezvoltat multe activități care au avut și au mai degrabă un rol parazitar și speculativ, generând o serie de presiuni în ceea ce privește inflația, în mărimea costurilor tranzacționale ale unor intermediari.
3.1.2. INVESTIȚIILE TOTALE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA
1995 – 2000
Figura 3.1. Indicii investițiilor pe activități ale economiei naționale
Figura 3.2. Investiții pe principalele activități ale economiei naționale
Tabelul 3.1.
Investiții pe activități ale economiei naționale
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Tabelul 3.2.
Investiții pe forme de proprietate
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Tabelul 3.3.
Investiții pe elemente de structură
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Tabelul 3.4.
Indicii investițiilor pe activități ale economiei naționale
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Tabelul 3.5.
Investiții în industrie pe activități
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Tabelul 3.6.
Indicii investițiilor în industrie pe activități
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Evoluția investițiilor realizate în 1995
Investițiile realizate în 1995 au însumat 12800 mld. Lei, în creștere față de 1994, reprezentând circa 18% din PIB, comparativ cu 16% în anul 1994.
Un ritm ridicat de creștere a investițiilor l-a cunoscut sectorul privat, ceea ce a dus la schimbări semnificative ale structurii pe forme de proprietate, comparativ cu anul anterior, ponderea sectorului privat reprezentând 45% comparativ cu 36,8% în 1994.
Investițiile realizate în semestrul unu 1995 s-au cifrat la 3461,4 miliarde lei, în creștere cu 6,5% față de aceeași perioadă a anului trecut, o evoluție superioară (+10,9) înregistrându-se la sectorul privat care deține 30% din volumul total al investițiilor. Situația investițiilor realizate pe principalele activități în semestrul unu 1995, scoate în evidență o concentrare mai mare în industria prelucrătoare (20% din total), în ramura energie electrică, termică, gaze și apă (14,1%), industria extractivă (10,7%), agricultură (10,1%). Sectorului terțiar îi revine per ansamblu 41,2% din total, la aceasta contribuind ponderile ridicate ale unor activități ca : tranzacții imobiliare – 9,8%, transporturi – 6,2%, comerț – 5,5%.
Investițiile realizate în perioada 1.01. – 30.09.1995 au însumat un volum de 6156,6 miliarde lei, în creștere cu 6,3% față de perioada corespunzătoare a anului 1994, o evoluție superioară (+9,3%) înregistrându-se în sectorul privat, care a deținut 25,2% din volumul total al investițiilor. În cadrul cheltuielilor de investiții, lucrările de construcții au reprezentat 51,4%, iar achizițiile de utilaje și mijloace de transport 35,5%. Din totalul utilajelor, cheltuielile efectuate pentru achiziționarea celor provenite din import au reprezentat 43,1%.
În bugetul de stat au fost prevăzute pentru investițiile publice 2935 miliarde lei (o creștere de 138%), din care peste 200 miliarde lei (+170%) pentru construcția de locuințe și 756 miliarde lei %+142%) pentru lucrări edilitare și de gospodărie comunală.
Evoluția investițiilor realizate în 1996
Investițiile efectuate în economie în anul 1996 au o valoare de 20676,9 miliarde lei, creșterea de volum de 45% fiind mai lentă decât în cei trei ani precedenți. Structura pe elemente s-a menținut aproximativ aceeași din 1995, construcțiile contribuind cu 47,7% în total (46,6% în anul precedent), iar utilajele cu 44,3% (față de 44,8%). Cu un ritm de creștere superior (+10,7%), investițiile au constituit, în continuare, factorul activ al acumulării de capital fix în economie, ponderea acestui sector majorându-se la circa 42% (39,3% în 1995).
Investițiile realizate în semestrul unu 1996 au însumat 7046,1 miliarde lei, în creștere cu 8,9% față de aceeași perioadă a anului trecut, o evoluție superioară (+35,5%) înregistrându-se în sectorul privat. Asigurarea fondurilor necesare finanțării investițiilor din semestrul unu 1996 s-a făcut, în principal, pe baza resurselor proprii (72,2%) și a bugetului de stat și local (12,2%), în timp ce creditelor interne le-a revenit 6,5%, iar creditelor externe 2,7%.
Investițiile realizate în perioada 1.01. – 30.09.1996 au însumat 13043 miliarde de lei, în creștere cu 8,1% față de aceeași perioadă a anului trecut, o evoluție superioară(+45,2%), înregistrându-se în sectorul privat.
Evoluția investițiilor realizate în 1997
În cursul primului trimestru al anului, investițiile au scăzut la mai puțin de două treimi față de realizările perioadei corespunzătoare din anul precedent %-35,5%), în cadrul acestora, cheltuielile pentru achiziționarea de utilaje înjumătățindu-se (-51,2%)
Scăderea cea mai pronunțată s-a înregistrat la agenții economici cu capital privat și populație (-41,4%), care în ultimii ani reprezentau factorul activ al procesului investițional, fapt ce denotă limitarea potențialului de dezvoltare a sectorului privat din economie.
Investițiile din economia națională, în perioada 1.01. – 30.09.1997 au scăzut la aproximativ două treimi, față de primele luni din 1996, reducerea vizând în principal achiziționarea de utilaje și mijloace de transport. Pe forme de proprietate, cea mai pronunțată scădere a investițiilor s-a manifestat în sectorul privat (-51,4%), unde finanțarea este susținută preponderent de sursele proprii ale agenților economici și fondurile populației.
Investițiile au scăzut în 1997 cu 47% față de 1996. anul 1997 este primul an de scădere a procesului investițional, după ce în ultimii 4 ani acestea au avut o evoluție crescătoare: în 1995 au crescut cu 10,5% față de 1994, în 1996 cu 4,5%față de 1995. în 1998, investițiile au continuat să scadă, deși în luna martie au avut loc o tendință de ușoară creștere, după care au intrat într-o fază de stagnare. Evoluția investițiilor în 1997 este redată și în tabelul următor.
Tabelul 3.7.
Date referitoare la investițiile realizate în 1997
Sursa: Tribuna economică 1998
Dacă avem în vedere evoluția investițiilor pe principalele activități ale economiei rezultă că mai mult de jumătate din volumul total al investițiilor s-a concentrat în câteva activități, respectiv: tranzacții imobiliare (11,9%), agricultură (11,2%), extracția petrolului și gazelor naturale (9,6%), industria alimentară și a băuturilor (8,5%), producția, transportul și distribuția de energie electrică și termică, gaze și apă caldă (6,4%), poștă și telecomunicații (6,3%). La polul opus, valoarea investițiilor a fost extrem de redusă în piscicultură, industria tutunului, mijloace ale tehnicii de calcul și de birou, echipamente, aparate de radio-televiziune și comunicații, edituri, poligrafie și reproducerea înregistrărilor pe suporți, transporturi aeriene și apă, informatică și cercetare, dezvoltare, toate aceste activități reprezentând numai 0,6% din total.
Analiza investițiilor pe elemente de structură evidențiază că, investițiile în lucrări de construcții s-au cifrat la 14.854,7 miliarde lei (38,7% din total, față de 40,6% în 1996) în scăderea cu 20,4% comparativ cu anul precedent. Investițiile în utilaje și mijloace de transport au fost de 20.011,4 miliarde lei ( – 19,6% față de 1996) din care, cele provenite din import au reprezentat 25,3%.
Lucrările de construcții au constituit principala destinație a investițiilor realizate în sectorul public (52,3% din investițiile sectorului) și, respectiv, în activitățile de: extracție și prepararea cărbunelui (62,8% din investițiile ramurii) și a minereurilor metalifere (65%), metalurgie (48,4%), mijloace de transport rutier (52,4%), energie electrică și termică, gaze și apă (63,9), transport și depozitare (61,5%), activități ale instituțiilor financiare și de asigurări (64,7), învățământ (78,8%), sănătate și asistență socială (79,1%), administrație publică și apărare, asistență socială obligatorie (83,4%).
În ceea ce privește efortul investițional pentru achiziționarea de utilaje și mijloace de transport a fost mai accentuat în sensul privat (68,9%) din investițiile sectorului.
După forma de proprietate a beneficiarilor, în 1997 investițiile din sectorul public au însumat 19.647,7 miliarde lei, fiind în scădere cu 17,8% față de anul precedent, în condițiile reducerii cu 40% a investițiilor în utilaje și în mijloace de transport și cu 3,2% a celor în lucrări de construcții. Investițiile din sectorul privat au totalizat 15.410,5 miliarde lei (-19%) ceea ce raportat la valoarea adăugită reflectă o rată de investiții mai slabă decât în sectorul public. Investițiile private în lucrări de construcții, în cadrul cărora locuințele realizate de populație dețin o pondere însemnată, s-au diminuat cu 38,7%, iar cele în utilaje cu 3%.
Comisia Națională pentru Statistică apreciază scăderea investițiilor s-a datorat, pe de o parte, deteriorării rezultatelor financiare ale agenților economici și, pe de altă parte, politicii monetare restrictive. La sfârșitul lunii noiembrie 1997, creditele neguvernamentale, în termeni reali (corectate cu influența prețurilor de consum), reprezentau 56% față de decembrie 1996. la aceeași dată, 55,4% din total credite erau în valută, cele în lei majoritatea pe termen scurt – fiind repartizate în proporție de 43,9% la agenții economici cu capital privat și 7,4% la populație.
În acest context, numai 7,5% din investiții au fost finanțate prin credite, sursele proprii și cele atrase nebancare (fondurile populației, fonduri extrabugetare sau alocate de FPS, capital străin) continuând să fie preponderente (45,9% și respectiv 33,3% din total). Fondurile de la bugetul de stat și local au finanțat 13,3% din totalul investiții și respectiv, 26,0% din cele efectuate de agenții economici cu capital majoritar de stat și de unitățile din sistemul bugetar.
Evoluția investițiilor în 1998
Recesiunea economică în ultimii 3 ani este strâns corelată cu reducerea investițiilor. Scăderea PIB cu 6,6% în 1997 și cu 7,3% în 1998 i-au corespuns reduceri ale investițiilor de 15,9% și de 18,1% în anii 1997 și, respectiv, 1998. dinamica celorlalte componente ale PIB nu au fost la fel de nefavorabilă ca cea a investițiilor. Aceasta sugerează că politica de relansare a creșterii economice să se bazeze pe stimularea reluării procesului investițional. Având în vedere ponderea importantă a finanțării investițiilor din resurse proprii, o cale importantă de stimulare a investițiilor o constituie crearea condițiilor pentru creșterea economiilor neguvernamentale.
Investițiile efectuate în economie au urmat tendința manifestată în PIB, crește, respectiv scăderile de la un an la altul fiind însă mult mai pronunțate în cazul primului indicator.
Figura 3.3. Dinamica investițiilor și a produsului intern brut
Variația trimestială, mult mai pronunțată în cazul investițiilor agenților economici cu capital privat și ale populației comparativ cu cele ale agenților economici cu capital public se reflectă nemijlocit în structura investițiilor după forma de proprietate și după surse de finanțare.
Dacă investițiile agenților economici cu capital privat și ale populației au reprezentat aproape 50% din totalul investițiilor în primul trimestru al celor doi ani, 1997 și 1998, acestea dețineau între 32-35% în trimestrul 2 și 3 1997. ponderea agenților economici cu capital public a scăzut cu 6 puncte procentuale în trimestrul 1 1998 față de aceeași perioadă din anul precedent, scădere preluată de cei cu capital mixt. Evoluția investițiilor pe surse de finanțare pune în evidență câteva aspecte relevante: creșterea aportului surselor proprii în totalul investițiilor realizate pe seama acestei surse de către agenții economici cu capital privat și ale populației ( +116%) și de cei cu capital mixt (+239%).
În cazul agenților cu capital privat se înregistrează mutații semnificative în structura surselor de finanțare în trimestrul 1 1997 – crește importanța surselor proprii în investițiile realizate de acest segment de la 23,1% la 50,7% și scade ponderea „alte surse” (capital străin, fonduri extrabugetare, fonduri alocate de FPS și fonduri ale populației) de la 73,9% la 43,7%.
Investițiile concretizate în lucrări de construcții în trimestrul 1 1998, deși au scăzut față de perioada corespunzătoare din anul precedent (-15%), continuă să reprezinte principala destinație a investițiilor realizate în economie.
Agenți economici cu capital public Agenți economici cu capital privat
Figura 3.4. Dinamica investițiilor pe surse de finanțare în trimestrul 1 1998
față de trimestrul 1 1997
Figura 3.5. Structura investițiilor în trimestrul I 1999
Investițiile efectuate în trimestrul 3 1998 au scăzut față de aceeași perioadă a anului precedent cu 72%, în condițiile în care descreșterea în 1997 față de trimestrul 3 din 1996 a fost de 34,6%. Spre deosebire de 1997, când scăderea investițiilor concretizate în utilaje a fost mai pronunțată decât în cazul celor destinate lucrărilor de construcții, în trimestrul 3 1998, investițiile în utilaje au crescut cu 15,9% în timp ce lucrările de construcții au scăzut cu 26,8%.
Figura 3.6. Evoluția investițiilor în anul 1997 și 1998 (perioada corespunzătoare
din anul precedent =100).
Figura 3.7. Structura investițiilor în 1997 și 1998
Dinamica investițiilor se diferențiază semnificativ pe categorii de agenți economici. Dacă investițiile agenților economici cu capital public s-au situat în fiecare trimestrul 1998 între 83 și 85%, comparativ cu același trimestrul din anul precedent, cele realizate de agenții economici cu capital mixt au crescut între 75,9% în trimestrul trei și 378% în trimestrul doi. În cazul agenților economici cu capital privat, investițiile realizate în 1998 comparativ cu 1997 prezintă abateri mai puțin pronunțate (-2,7% în trimestrul trei și +13,4% în trimestrul 2).
Diferențierea dinamicii investițiilor pe categorii de agenți economici în funcție de tipul proprietății asupra capitalului se reflectă în mutații intervenite în structura investițiilor în trimestrul trei 1998 față de aceeași perioadă din anul precedent. Aportul agenților economici cu capital public la investițiile totale a scăzut față de anul precedent de la 60,5% la 56%. Contribuția agenților cu capital privat crește de la 34,9% la 35,9%, respectiv de la 3,9% la 7,3% în cazul agenților economici cu capital mixt.
S – Surse proprii C – credite bancare
B – bugete de stat și locale A – alte surse
Investiții totale Agenți economici Agenți economici
cu capital public cu capital privat și
ale populației
Figura 3.8. Evoluția investițiilor pe surse de finanțare în trimestrul III 1998 față de trimestrul III 1997
Față de trimestrul trei al anului precedent au intervenit modificări semnificative în structura investițiilor în funcție de sursa de finanțare a acestora. Astfel, investițiile realizate din surse proprii domină per ansamblu cu aproape 60% din totalul investițiilor efectuate în trimestrul III1998. Urmează, ca pondere, „alte surse” cu 19% și sursele provenite din bugetul de stat și bugetele locale, cu 15%.
Ponderea investițiilor finanțate din surse proprii în totalul investițiilor realizate de agenții economici cu capital privat a crescut de la 26,6% în trimestrul 3 1997, la 49,2% în trimestrul 3 1998. în cazul agenților cu capital public, importanța acestei surse crește de la 51,1% la 55,5%.
Evoluția investițiilor în 1999
Investițiile realizate în economie în trimestrul 1 1999 au însumat 8186,6miliarde lei, în scădere, în termeni reali, cu 12,5% față de trimestrul 1 1998. În trimestrul 1 1999, investițiile în lucrări de construcții au însumat 2939,3 miliarde lei (35,9% din total față de 42,5% în trimestrul 1 1998), în scădere cu 24,5% comparativ cu perioada corespunzătoare din 1998.
Investițiile realizate în economie în semestrul 1 1999 au însumat 19894,1 miliarde lei, în scădere, în termeni reali, cu 14,8% față de semestrul 1 1998. în semestrul 1 1999, investițiile în lucrări de construcții au însumat 7950,5 miliarde lei (40% din total față de 45,7% în semestrul 1 1998), în scădere cu 22,7% comparativ cu perioada corespunzătoare din 1998.
Investițiile realizate în economie în primul trimestrul 1999 se înscriu, conform datelor publicate de Comisia Națională pentru Statistică în evoluția manifestată de indicatorii care exprimă producția de bunuri și servicii ce pot face obiectul investițiilor. În același timp, prezintă abateri față de același trimestrul al anului precedent, din punct de vedere al elementelor de structură și a surselor de finanțare.
Figura 3.9. Evoluția investițiilor (perioada corespunzătoare din anul precedent = 100)
Investițiile efectuate în economie în primele trei luni din 1999, în valoare de 8187 miliarde lei au scăzut cu 12,5% comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent. Dacă investițiile concretizate în utilaje au scăzut numai cu 1,1%, descreșterea în cazul lucrărilor de construcții se ridică la 24,5%. Scăderea diferențiată a celor două componente se datorează în principal creșterii importurilor de utilaje, 47,1% au provenit din import comparativ cu 34,3% cât reprezentau în trimestrul 1 1998.
Comparativ cu trimestrul 1 1998, scade ponderea investițiilor agenților economici cu capital integral privat și ale populației în totalul investițiilor de la 46,9% la 45,8%.
În structura investițiilor au intervenit mutații pronunțate pe elemente de structură – crește ponderea investițiilor concretizate în utilaje (inclusiv mijloace de transport) de la 41,2% la 48,2% în defavoarea investițiilor în lucrări de construcții (de la 42,5% la 35,9%).
Figura 3.10. Structura investițiilor pe surse de finanțare în trimestrul 1 din 1998 și 1999
În cazul investițiilor realizate de agenții economici cu capital integral privat și ale populației, ponderea investițiilor concretizate în utilaje este mai mare decât în cazul investițiilor pe total economie (53,2% comparativ cu 48,2%).
Comparativ cu aceeași perioadă din 1998 au intervenit modificări pronunțate în structura pe activități a investițiilor. Deplasări semnificative s-au înregistrat în cazul industriei extractive (de la 7,5% în trimestrul 1 1998 la 1,4% în trimestrul 1 1999), în comerț (de la 10,2% la 2,3%), poștă și telecomunicații (de la 5,6% la 19,2%), construcții (de la 2,7% la 5,4%), transport și telecomunicații (de la 3,4% la 6,4%).
Ca și în trimestrul 1 1998, fondurile necesare finanțării investițiilor au provenit în principal din surse proprii și din „alte surse” (capital străin, fonduri extrabugetare, fonduri alocate de FPS și de populație).
Se remarcă deplasări semnificative: scade ponderea surselor proprii față de trimestrul 1 1998 (de la 56,4% la 40,5%, respectiv de la 50,7% la 41,8% în cazul agenților cu capital privat% și crește aportul „alte surse” (de la 25,8% la 29,3% respectiv de la 43,8% la 53,9% în cazul agenților economici cu capital privat).
Investițiile realizate în economie în perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 1999 au însumat 39987,4 miliarde lei, în scădere cu 12,8% față de aceeași perioadă din 1998. mai mult de jumătate din volumul total al investițiilor (62,9%) s-a concentrat în următoarele activități: 13,1% în agricultură, 10,8% în transport și depozitare, 9,9% în poștă și telecomunicații, 7,4% în tranzacții imobiliare și alte servicii, 6,5% în producția, transportul și distribuția de energie termică, gaze și apă caldă, 5,9% în construcții, 5,1% în administrația publică și doar 4,2% în activități fine, bancare și de asigurări.
În perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 1999 investițiile agenților economici cu capital privat și ale populației au totalizat 18119,2 miliarde lei, mai mult cu 4% față de aceeași perioadă a anului trecut, fiind orientate cu precădere spre achiziționarea de utilaje și mijloace de transport (49,5% din investițiile sectorului).
În perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 1999, investițiile în lucrări de construcții au însumat16122,4 miliarde lei, 40,3% din total investiții, față de 42,3% în aceeași perioadă din 1998. investițiile în utilaje și mijloace de transport au totalizat 18433,6 miliarde lei, 46,1% din total, în scădere cu 11,1% față de 1998. din totalul investițiilor, 40,8% au fost cheltuieli pentru cumpărarea utilajelor din import, din valoarea totală a acestora, ponderile cele mai mari revenind activităților de transport și depozitare (19%), poștă și telecomunicații (16%), industrie alimentară și băuturi (9,5%), tranzacții imobiliare și alte servicii (6,9%).
Asigurarea fondurilor necesare finanțării investițiilor în perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 1999 s-a făcut în principal, pe baza surselor proprii (56%) și a celor nebancare (22,9%= reprezentate prin fonduri ale populației, fonduri extrabugetare sau alocate de FPS, capital străin. Creditele bancare au contribuit cu 11,2% la finanțarea investițiilor, iar subvențiile de la bugetul de stat și bugetele locale au reprezentat 9,9% din totalul fondurilor pentru investiții.
Asociația Română a Antreprenorilor de Construcții informează că investițiile în lucrări de construcții s-au cifrat la 27437 miliarde lei în 1999, în scădere cu 6,5% față de anul precedent.
Construcțiile inginerești dețin ponderea cea mai mare (49,5%) în cadrul acestor investiții, cota cea mai redusă având-o clădirile nerezidențiale (20,3).
Ponderea investițiilor în lucrări de construcții în totalul investițiilor în economia națională în 1999 (70571,8 miliarde lei) a crescut la 38,9% de la 37,9% în 1998, în condițiile în care investițiile totale au scăzut în termeni reali cu 12,3% comparativ cu anul precedent.
Valoarea lucrărilor de construcții executate în 1999 pe teritoriul țării s-a ridicat la 40825,2 miliarde lei, în scădere cu 12,2% față de anul precedent, iar valoarea lucrărilor de construcții realizate în străinătate a fost de 420,1 miliarde lei, din care 60,1% în țările Uniunii Europene.
Lucrările de construcții realizate de agenții economici cu capital integral privat au ponderea cea mai ridicată (81,3%), restul fiind lucrări realizate de agenți economici cu capital de stat (6,2%) sau având alte forme de proprietate (12,5%).
Lucrările de reparații capitale au fost de 6864,9 miliarde lei în 1999, reprezentând 16,8% din valoarea totală a lucrărilor de construcții.
Evoluția investițiilor realizate în 2000
Investițiile realizate în economie în anul 2000 au însumat 106728,3 miliarde lei, fiind în creștere cu 5% în termeni reali față de 1999. în anul 2000, investițiile în lucrări de construcții noi au totalizat 42777,9 miliarde lei, 40,1% din total, în creștere cu 4,9% față de 1999.
Investițiile din sectorul privat au însumat 67938,8 miliarde lei, fiind în creștere cu 15,7% față de 1999. investițiile concretizate în lucrări de construcții noi în acest sector au totalizat 22543,9 miliarde lei (33,2% din investițiile sectorului privat, față de 33,8% în 1999), fiind în creștere cu 11,2% față de anul precedent.
Valoarea lucrărilor de construcții în anul 2000 a fost de 67240,3 miliarde lei, în creștere cu 5,4% față de anul 1999. din acestea, 87,3% au reprezentat lucrările de construcții realizate în sectorul integral privat.
În perioada 1.01. – 30.09.2000, investiții în lucrări de construcții noi au totalizat 24195,5 miliarde lei (41,2% din total), în creștere cu 1,5% comparativ cu aceeași perioadă din anul precedent.
Investițiile în utilaje și mijloace de transport au însumat 27113,2 miliarde lei, 46,1% din total și s-au situat cu 2,2% peste nivelul perioadei 1.01. – 30.09.1999.
Investițiile agenților economici cu capital privat și ale populației au însumat 31442,4 miliarde lei, fiind în creștere cu 19,7% față de perioada 1.01. – 30.09.1999. investițiile concretizate în construcții noi, în acest sector, au totalizat 10249,5 miliarde lei, 32,6% din total față de 34,8% în 1999, fiind în creștere cu 10,7% față de perioada corespunzătoare din 1999.
Investițiile din sectorul privat au fost orientate cu precădere spre achiziția de utilaje și mijloace de transport, acestea reprezentând 51,6% din volumul de investiții realizat în acest sector, fiind în creștere cu 255 față de perioada corespunzătoare din 1999.
3.1.3. INDICATORII EFICIENȚEI ECONOMICE A INVESTIȚIILOR
LA NIVEL MACROECONOMIC
Indicatorii care pot fi utilizați pentru măsurarea eficienței economice a investițiilor la nivel macroeconomic sunt: rata fondului de dezvoltare, ponderea investițiilor productive în totalul investițiilor, ponderea lucrărilor de construcții în totalul investițiilor, balanța investițiilor, coeficientul eficienței economice a investițiilor, investiția specifică, etc.
Rata fondului de dezvoltare
Analiza eficienței economice a investițiilor la nivel macroeconomic începe întotdeauna cu calculul acestui indicator:
VN = FD + FC, în care:
VN – reprezintă venitul național;
FD – reprezintă fondul de dezvoltare (de acumulare);
FC – reprezintă fondul de consum.
Împărțind cei trei membri la venitul național, obținem:
Facem următoarele notații:
α – reprezintă rata fondului de dezvoltare, adică ponderea fondului de dezvoltare în venitul național.
β – reprezintă rata fondului de consum, adică ponderea fondului de consum în venitul național.
În acest caz, relațiile de mai sus devin:
Y α + β = 1 sau α + β = 100%
Formulele după care se calculează rata fondului de dezvoltare și rata fondului de consum sunt:
Rata fondului de dezvoltare se poate exprima și în funcție de rata fondului de consum:
α = 1- β sau α = 100 – β
Coeficientul eficienței economice a investițiilor
Acest indicator poate fi calculat în funcție de venitul național sau produsul social rezultate ca urmare a investițiilor realizate, adică:
, în care:
E și E’ reprezintă coeficientul eficienței economice a investițiilor;
DVN – creșterea venitului național față de anul precedent;
DPS – creșterea produsului social față de anul precedent;
I – volumul investițiilor.
Semnificația economică a acestui indicator este aceea că el exprimă volumul venitului național sau al produsului social care poate fi obținut cu un leu investiții.
Coeficientul eficienței economice a investițiilor, dacă se stabilește la nivelul ramurilor, are următoarele formule de calcul:
, în care:
DPN – reprezintă creșterea producției nete;
DPG – creșterea producției globale;
DPM – creșterea producției mărfuri.
În fiecare dintre aceste cazuri, el exprimă volumul producției nete/globale/mărfuri care rezultă dintr-o investiție egală cu un leu.
Investiția specifică
Investiția specifică, la nivel macroeconomic, se calculează în modul următor:
, în care:
S – reprezintă investiția specifică;
ΔQ – creșterea producției netă/globală/mărfuri.
Cele trei variante de calcul ale acestui indicator sunt:
, în care:
PN – reprezintă producția netă;
PG – producția globală;
PM – producția mărfuri.
Acest indicator este de fapt inversul coeficientului eficienței economice a investițiilor, adică:
S =1/E sau S’ = 1/E’ sau S’’ = 1/E’’
3.1.4. PONDEREA INVESTIȚIILOR ÎN PIB
Tabelul 3.8.
PIB-ul, investițiile și economisirea în perioada 1994 – 1999
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Figura 3.11. Ponderea investițiilor și a economisirii
Ponderea investițiilor în PIB a crescut în 1995 față de 1994 cu 1,93%, iar în 1996 față de 1995 a crescut cu 1,21%. În perioada 1997 – 99, ponderea investițiilor în PIB a înregistrat o scădere de la un an la altul, astfel: în 1997 față de 1996 ponderea investițiilor în PIB s-a redus cu 1,78%, în 1998 față de 1997 a avut loc o reducere cu 1,44%, iar în 1999 față de 1998, ponderea investițiilor în PIB a scăzut cu 0,74%.
Ponderea economisirii în PIB a cunoscut o reducere pe întreaga perioadă analizată: în 1995 față de 1994 această reducere a fost de 5,06%, în 1996 față de 1995: 1,58%, în 1997 față de 1996: 4,02%, în 1998față de 1997: 3,71%, în 1999 față de 1998: 2,65%.
Făcând o comparație între investiții și economisire se desprind următoarele concluzii:
În 1994, respectiv 1995, economisirea depășește investițiile, ceea ce înseamnă că nu se fac investiții; 12417,6 miliarde lei, respectiv 14342,5 miliarde lei reprezintă economiile populației la bănci;
În perioada 1996 – 99 se fac investiții în valoare de 20945,2; 44134,6; 60515,2 respectiv 83948 miliarde lei. Sursa investițiilor este reprezentată de amortizare și capitalul străin.
3.1.5. RELAȚIA DINTRE PIB ȘI INVESTIȚII
Relația PIB – investiții poate fi pusă în evidență cu ajutorul următorului coeficient de corelație:
, unde:
n – numărul de ani;
x – PIB;
y – investițiile.
Tabelul 3.9.
Date utilizate pentru calculul coeficientului de corelație
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Valoarea estimată a coeficientului de corelație r=0,7391 arată că legătura dintre PIB și investiții pe perioada analizată este foarte puternică și directă. Atunci când crește PIB cresc și investițiile și invers.
3.2. INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ÎN ROMÂNIA
3.2.1. REGLEMETĂRI PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL INVESTIȚIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA
Principalul instrument legislativ de reglementare a investițiilor străine din România este reprezentat de Legea numărul 332/2001, privind promovarea investițiilor directe cu impact semnificativ în economie.
Prin investiții directe cu impact semnificativ în economie se înțelege investițiile cu o valoare care depășește echivalentul a un milion de dolari SUA realizate în formele și modalitățile prevăzute de prezenta lege și care contribuie la dezvoltarea și modernizarea infrastructurii economice României, determină un efect pozitiv de antrenare în economie și creează noi locuri de muncă.
Prezenta lege se aplică numai investițiilor noi care se încadrează în prevederile de mai sus și sunt realizate după intrarea în vigoare a acestei legi de către persoane fizice sau juridice de drept privat.
Participarea la investițiile directe cu impact semnificativ în economie se poate realiza numai cu capital lichid în lei sau în valută liber convertibilă.
În înțelesul prezentei legi, termenii de mai jos se definesc astfel:
Data punerii în funcțiune a investiției este data încheierii procesului verbal de recepție finală;
Amortizarea accelerată constă în includerea pe cheltuielile de exploatare în primul an de funcționare a unei amortizări de 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix, conform prevederilor Legii număr. 15/1994, privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, republicată cu modificările și completările ulterioare.
Investițiile directe noi cu un impact semnificativ în economie pot fi efectuate în toate domeniile de activitate, cu excepția sectoarelor financiar- bancar, de asigurări, reasigurări, precum și a celor reglementate de legi speciale, cu respectarea următoarelor condiții:
Să nu încalce normele de protecție a mediului înconjurător;
Să nu aducă atingere intereselor de securitate și apărare națională a României;
Să nu dăuneze ordinii, sănătății sau moralei publice.
Investițiile directe noi a căror valoare depășește un milion de dolari SUA sau echivalentul în lei sau alte valute convertibile și care se vor realiza efectiv într-un termen de maximum 30 de luni de la data înregistrării statistice la Ministerul Dezvoltării și Prognozei, beneficiază de facilități.
Investițiile directe noi fundamentate ca fiind de interes major pentru economia națională vor fi prezentate Departamentului pentru Relația cu Investitorii Străini.
În cazul în care o investiție întrunește condițiile pentru a beneficia de facilități acordate de mai multe legi, investitorul va trebuie să opteze explicit pentru un singur regim de facilități.
Acordarea facilităților prevăzute de prezenta lege imp0lică de drept renunțarea la facilitățile prevăzute de alte legi.
Investițiile realizate în România nu pot fi expropriate, cu excepția cauzei de utilitate publică. Luarea unei asemenea măsuri este nediscriminatorie și se efectuează numai în conformitate cu prevederile legii.
Investițiile directe noi efectuate potrivit prevederilor prezentei legi beneficiază de regimul juridic stabilit prin aceasta pe întreaga durată de existență.
Investitorii străini beneficiază și de următoarele drepturi:
Să transfere integral în străinătate profiturile ce li se cuvin, în condițiile regimului valutar din România, după plata impozitelor, taxelor și a altor obligații prevăzute de legislația română;
Să transfere în străinătate, în valuta investiției sumele obținute în urma vânzării acțiunilor sau părților sociale, precum și pe cele rezultate din lichidarea investițiilor în condițiile regimului valutar din România;
Să transfere în străinătate în valuta investiției sumele obținute cu titlu de despăgubire.
Investitorii străini vor beneficia de toate drepturile prevăzute în acordurile bilaterale de promovare și garantare reciprocă a investițiilor, semnate de România cu statele de origine ale acestora.
Utilajele, instalațiile, echipamentele, aparatele de măsură și control, automatizări și produse de software, achiziționate din import, care au fost produse cu cel mult un an înainte de intrarea lor în țară și nu au fost niciodată utilizate, necesare pentru realizarea investiției, sunt exceptate de la plata taxelor vamale conform listei aprobate prin ordinul comun al Ministrului Dezvoltării și Prognozei și al Ministrului Finanțelor Publice.
Bunurile prevăzute mai sus, achiziționate din import, sau din România, necesare pentru realizarea investiției, beneficiază pe perioada de realizare a investiției, până la punerea în funcțiune a acesteia, de amânarea plății taxei pe valoare adăugată, potrivit reglementărilor în vigoare, respectiv până pe data de 25 a lunii următoare datei de punere în funcțiune a investiției.
Investițiile noi realizate în condițiile prezentei legi beneficiază de deducerea unei cote de 20 % din valoarea acesteia. Deducerea se calculează în luna în care se realizează investiția, numai din punct de vedere fiscal prin înscrierea acesteia la sumele deductibile prevăzute în declarația de impunere.
În situația în care se realizează pierdere fiscală, aceasta se recuperează în următorii 5 ani din profitul impozabil.
Investițiile realizate în condițiile prezentei legi beneficiază de utilizarea amortizării accelerate, definită conform legii număr. 15/94, cu anunțarea, dar fără obligația aprobării prealabile din partea organului fiscal teritorial la care contribuabilul are obligația de a depune declarația de impunere.
În cazul în care societățile care au realizat investiții se lichidează voluntar într-o perioadă mai mică de 10 ani, acestea vor fi obligate să plătească impozitele stabilite potrivit legii pentru întreaga durată de funcționare a investiției, precum și majorările de întârziere a plății taxelor și impozitelor care ar fi trebuit plătite în absența facilităților, calculate conform legislației în vigoare.
Sumele datorate se plătesc cu prioritate din rezultatele lichidării investițiilor.
3.2.2. STIMULENTE ÎN ATRAGEREA INVESTIȚIILOR
STRĂINE DIRECTE
Stimulentele utilizate pentru atragerea investițiilor străine directe pot fi extrem de diverse. În ultimă instanță, ele sunt determinate de interesul pentru atragerea de investitori străine. Cu cât acest interes este mai mare, cu atât aceste stimulente sunt mai generoase.
Dintre stimulente se remarcă:
Participarea cu titlu gratuit la capital de până la 50% (uneori și peste) din valoarea proiectului în condițiile satisfacerii unor cerințe vizând domeniul în care se investește, durat investiției, mărimea producției, numărul de locuri de muncă create;
Acordarea gratuită de teren;
Vânzarea terenului la preț subvenționat;
Închirierea de terenuri sau clădiri cu o perioadă de grație în care nu se plătește chirie;
Posibilitatea cumpărării de terenuri sau clădiri pentru care investitorul nu plătește impozit pe proprietate o perioadă de timp;
Suportarea de către Agenția de promovare a investițiilor străine a cheltuielilor legate de transportul și instalarea echipamentelor și utilajelor;
Acordarea de credite cu dobândă bonificată la începutul proiectului de investiții;
Acordarea unor perioade de grație la creditele luate de investitorul străin;
Sprijinirea investitorului în atingerea mai rapidă a unei mase critice a producției prin subvenționarea cheltuielilor cu forța de muncă;
Participarea guvernului, prin intermediul Agenției de promovare a investițiilor străine la capitalul societăților comerciale;
Finanțarea pregătirii personalului pentru angajații investitorului străin;
Subvenționarea salariilor personalului angajat de investitorul străin;
Numirea unei persoane de la Agenția de promovare a investițiilor străine care va însoți investitorul în toate demersurile sale legate de realizarea investiției;
Realizarea, pe cheltuiala agenției a studiilor de marketing sau a celor legate de protecția mediului pentru investitorul străin;
Repararea și modernizarea clădirilor existente pe cheltuiala agenției de promovare a investițiilor străine.
Tipuri de stimulente fiscale
Principalele tipuri de stimulente fiscale sunt: scutiri de impozit pe profit; deduceri în funcție de investiție și creditarea impozitării; amortizarea accelerată; reduceri generale ale impozitelor.
Scutiri de impozit pe profit Forma tipică este aceea de reducere a impozitului pe o perioadă de timp determinată, pentru firmele nou înființate; această facilitate nu se acordă și firmelor deja înființate. Acest stimulent prezintă avantajul că asigură un regim fiscal simplificat pentru investitori, ușurând realizarea planului de afaceri pe termen scurt.
Pe de altă parte, în cazul în care durata pe care se acordă scutirea nu este suficient de lungă, acest stimulent nu este interesant pentru investițiile intensive în capital, cu durata mare de punere în folosință.
Deduceri în funcție de investiție și creditarea impozitării. Această formă cuprinde reduceri ale impozitelor în funcție de valoarea cheltuielilor, facilități fiscale suplimentare față de amortizarea legală a activelor. Deducerile sunt utilizate pentru a reduce baza de impozitare a veniturilor firmei, creditarea impozitării are în vedere reducerea directă a volumului de impozite ce trebuie plătit.
Aceste forme sunt potrivite pentru investițiile intensive în capital. Ca element negativ posibil putem menționa reducerea interesului firmei de a controla costurile (și apariția posibilității de manipulare).
Amortizarea accelerată. Valoarea unui activ poate fi amortizată mai rapid decât rata economică reală de amortizare sau amortizare accelerată în primul an de amortizare. Efectul este similar cu deducerea în funcție de investiție în primul an. Aspect pozitiv: valoarea totală amortizată nu depășește costul real al investiției.
Reduceri generale ale impozitelor. Aceste reduceri diferă de scutirile de impozit și se aplică tuturor companiilor; se aplică veniturilor din anumite surse sau domenii specifice (de exemplu, întreprinderile mici și mijlocii). Aspecte negative: identificarea și individualizarea veniturilor eligibile este dificilă; existența unor costuri separate pentru diferite surse de venit poate conduce la manipulare.
Limitele stimulentelor fiscale
Stimulentele fiscale nu sunt foarte eficiente în atragerea investițiilor străine directe. Sistemul fiscal este, în mod relativ, mai puțin important decât alți factori. Stimulentele fiscale în sine nu pot compensa alți factori, cum ar fi nesiguranța cu privire la stabilitatea politică și cadrul legislativ. Modul de implementare și administrare a stimulentelor fiscale este la fel de important ca și stimulentele.
Este mai important ca următoarele elemente ale sistemului fiscal să fie aduse la nivel internațional, decât să se introducă stimulente fiscale:
Regimul amortizării;
Tratamentul aplicat elementelor de cheltuieli;
Deductibilitatea pierderilor (compensarea pierderilor inițiale din primele profituri);
Transparența legislației fiscale.
Scutirile de impozit pe profit (principala formă de stimulente fiscale) ridică probleme deoarece:
Există pericolul stimulării unor activități neavizate de politică economică (aceste stimulente sunt foarte bune pentru afacerile pe termen scurt, care aduc rapid profit, și nu pentru proiectele majore, intensive în capital);
Există pericolul manipulării (crearea unor firme cu participare străină fictive în vederea beneficierii de facilități).
Scutirile de impozit pe profit pot determina un transfer al bazei de impozitare către țare receptoare.
Stimulentele fiscale, în special scutirile de impozit pe profit, conduc la scăderi ale veniturilor la buget.
Administrarea stimulentelor fiscale este dificilă în toate economiile în tranziție, în care s-a aplicat. Limitarea accesului la facilitățile fiscale nu pot garanta evaziunea fiscală.
3.2.3. EVOLUȚIA INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE ÎN ROMÂNIA
3.2.3.1. DECENIUL PIERDUT
În perioada 1999 – 2000 investițiile străine directe în România au atins nivelul de 4,68 miliarde de dolari (la care se adaugă încă circa 2 miliarde dolari investiții în privatizare), nivel aflat departe de potențialul real al economiei, precum și de situația înregistrată în țările vecine: Polonia (40 miliarde dolari), Ungaria (23 miliarde dolari), Cehia (23 miliarde dolari).
Având în vedere durata de circa 10 ani, este posibilă analizarea cauzelor care au determinat această nedorită diferențiere a României. Din punct de vedere statistic, evoluția investițiilor străine în România se prezintă în tabelul 3.11.
Tabelul 3.10.
Dinamica investițiilor străine directe în România
*) Date numai pentru perioada ianuarie – mai
Sursa: Tribuna economică 2000
Analiza evoluției datelor de mai sus trebuie corelată prin luarea în considerare a ciclului lung al negocierilor, în special în cazul investițiilor mari, de multe ori, datorate activităților din anul (anii) anteriori. Un caz concret poate fi întâlnit în anul 1997, când cel puțin două investiții străine majore în domeniul telefoniei mobile (Mobifon și Mobilrom) au fost negociate ți perfectate în anul anterior. De asemenea, investițiile efectuate de Renault sau Continental în anul 2000 au la bază negocieri care au durat cel puțin un an.
Reprezentare grafică a evoluției investițiilor străine directe în România marchează și ea acest traseu sinuos, caracterizat de o tendință descrescătoare pe termen mediu.
Figura 3.12. Evoluția investiției străine în valută (milioane USD)
3.2.3.2. ANALIZA CAUZELOR
Explicația acestei evoluții nefavorabile a investițiilor străine în România poate fi găsită, în linii generale, în două mari categorii de factori interdependenți:
Oferta României către investitorii străini;
Factorul politic sau ciclurile electorale.
Pentru a înțelege rolul ofertei României ca factor de influență, trebuie să remarcăm faptul că marile intrări de capital străin în țările vecine (Polonia, Cehia, Ungaria), în perioada 1992 – 1996 au fost determinate , în special de privatizarea unor mari companii (Skoda), a unor utilități publice (rețele de telecomunicații, de electricitate), linii aeriene sau bănci de stat.
Din acest punct de vedere oferta României a fost mult mai puțin atrăgătoare și mai săracă, iar lărgirea acestei oferte după 1997 a fost tardivă, afectată de conjuncturi internaționale defavorabile și subminată din interior de o instabilitate legislativă, instituțională și, într-un anumit sens, chiar politică.
În ceea ce privește factorul politic, sau ciclurile electorale, o analiză a evoluției pe ani a investițiilor străine directe în România, corelată cu ciclurile electorale și abordările legislative specifice fiecărei perioade, conduce la următoarele constatări:
Până în 1996 în România a existat un cadru legislativ stabil și chiar atractiv în domeniul investițiilor străine, dar oferta de privatizare a fost foarte redusă și nu a inclus practic deloc utilitățile publice sau băncile. Ca rezultat, s-a înregistrat un mare număr de investitori străini (peste 50000), de fapt cel mai mare din întreaga Europă Centrală și de Est, dar investitori mici, majoritatea dintre ei fiind persoane fizice.
Această constatare vine să contrazică aserțiunile referitoare la existența unui nivel ridicat al birocrației în perioada menționată, dat fiind faptul că investitorii mici nu dispun de influența pe care o pot avea investitorii mari de tipul Coca – Cola, Siemens sau Renault și sunt nevoiți să străbată toate etapele procesului birocratic. Faptul că acești mici investitori străini au venit în România într-un număr atât de mare este cel mai bun indiciu că ei nu se confruntau cu un nivel insurmontabil al birocrației.
În perioada 1997 – 1999 asistăm la o inversare a situației, respectiv cadrul legislativ și instituțional devine extrem de instabil, dar oferta de privatizare crește considerabil. Efectul acestei combinații de factori este însă per ansamblu negativ, fapt reflectat de nivelul investițiilor străine directe care atinge în anii 1999 – 2000 cele mai mici nivele din întreaga perioadă analizată.
Instabilitatea cadrului legislativ și instituțional a afectat puternic investitorii străini atât direct, cât și indirect: în mod direct prin descurajarea inițiativei de investiție în condițiile imposibilității pregătirii unui plan de afaceri și indirect prin afectarea întregului climat de afaceri și a întregii evoluții economice care au devenit total neatractive (scăderea puterii de cumpărare, reducerea investițiilor în economie, etc.). practic, în cei trei ani ai perioadei (1997 – 1999) s-a înregistrat o reducere a PIB cu peste 14%, reducere atipică în timp de pace, fapt de natură a crea o puternică circumscripție din partea investitorilor.
3.2.3.3. LIPSA DE ATRACTIVITATE A ROMÂNIEI PENTRU
INVESTITORII STRĂINI
La aspectele menționate mai sus, atractivitatea României în domeniul atragerii investițiilor străine directe a mai fost serios afectată și de o serie de factori de ordin general, determinați de modul în care s-a făcut reforma în România.
Principal limită atât în atragerea de investiții străine, cât și în evoluția economiei în general, a constat în absența, de-a lungul întregii perioade 1990 – 2000, a unei politici industriale care ar fi stabilit o serie de priorități în dezvoltarea ramurilor și sectoarelor industriale și ar fi permis o politică activă de stimulare a activității economice pe bază de criterii calitative.
Absența unei politici industriale a determinat implicit și absența instrumentelor prin care aceasta să fie adusă la îndeplinire (pârghii fiscale, financiare, posibilități efective de intervenție în sensul ușurării accesului investitorului străin pe piața românească, etc.), făcând ca activitatea de atragere a investițiilor străine să se materializeze, în special, prin acțiuni de promovare generală, acordare de servicii de consultanță și promovarea unor proiecte la nivel microeconomic.
Absența unei politici industriale, cu componenta ei privind investițiile străine, a determinat și o acțiune, nu întotdeauna prietenoasă și coordonată din partea organelor fiscale, vamale, administrative față de investitorul străin.
Poate că efectul cel mai intens resimțit în planul volumului investițiilor străine atrase în România a fost produs de ritmul lent al privatizării. În țările vecine României s-a remarcat, cel puțin în anumite perioade, o corelație directă între ritmul privatizării și volumul investițiilor străine, peste 80% din acestea fiind determinate de cumpărarea unor mari întreprinderi de stat.
Nivelul ridicat al fiscalității, ca și lipsa de transparență a acestuia, a reprezentat și el un factor mai puțin încurajator pentru potențialii investitori străini, ca de altfel și pentru cei români.
O altă limită, cu condiții poate mai ales psihologice a fost reprezentată de menținerea până la începutul anului 1997 a unei anumite neclarități față de posibilitatea investitorului străin de achiziționare a terenurilor aferente investițiilor străine în România.
Pentru perioada 1997 – 2000, o dificultate specifică a fost reprezentată de instabilitatea legislativă și instituțională extremă care a împiedicat investitorii străini să facă evaluări pe termen mediu și lung asupra profitabilității investițiilor în România.
O serie de ezitări înregistrate în gestionarea reformei a accentuat reticența investitorilor străini, iar repetatele depunctări ale României în perioada 1997 – 1999, de către agenții internaționali de rating ca urmare a declinului economic au sporit. La rândul lor această rezervă.
Lipsa unui mandat clar acordat agenției de promovare a investițiilor străine (Agenția Română de Dezvoltare) în perioada 1991 – 1996 și practic desființarea sa imediat după 1997, a determinat în prima fază o eficiență relativ redusă în atragerea investitorilor străini, iar în a doua fază o confuzionare a acestora prin mesajul transmis (un domeniu nu poate fi prioritar, dacă instituția de profil este desființată).
Insuficienta promovare pe plan internațional a ofertei României în domeniul investițiilor străine. Acest fenomen s-a actualizat după 1997, când practic nu s-au mai alocat fonduri pentru această activitate, iar prin desființarea instituției de profil, la sfârșitul anului 1997, România s-a auto eliminat de la finanțarea acordată de Uniunea Europeană exact pentru atragerea de investitori străini, fondurile respective fiind direcționate de donator spre țările concurente din zonă.
În 1998, România a devenit singura țară din Europa și poate din lume care nu mai dispunea de o instituție specializată în atragerea investițiilor străine. Reînființarea în 1999 a unei instituții cu acest nume dar cu atribuții diferite, nu a mai putut compensa pierderea acestui instrument util în atragerea investițiilor străine directe.
Anul 2000 a adus practic finalizarea acestei activități de eliminare completă a oricărei activități de atragere a investițiilor străine.
3.2.3.4. INVESTIȚIILE STRĂINE ÎN PRIVATIZARE
În perioada 1993 – 2000, investițiile străine de privatizare se ridică la circa două miliarde dolari, cifră care nu poate fi satisfăcătoare atât din punct de vedere al numărului de tranzacții încheiate, cât și în ceea ce privește condițiile și prețul la care s-au realizat privatizările.
La fel ca și investițiile străine în societăți noi sau mixte, și cele în privatizare au fost grevate de o serie de facturi, precum:
Apariția târzie pe piață a României, practic după 1996, când interesul pentru zonă fie fusese deja satisfăcut, fie scăzuse considerabil. Evenimentele din fosta Yugoslavie, au jucat și ele un anumit rol în temperarea sau amânarea interesului unor investitori străini pentru zona balcanică.
Încheierea unor contracte sub presiunea timpului și mai ales a constrângerilor financiare, sau pe baza altor criterii decât cele economice, au făcut ca acestea să nu fie foarte avantajoase sau să nu prevadă un mecanism suficient de strict de control a respectării obligațiilor de către cumpărători.
Instabilitatea legislativă, precum și alți factori au făcut ca o serie de contracte de privatizare de valori mari să nu se mai finalizeze (Bell Elicopter, Akmaya, etc.) cu mari întârzieri (Renault).
3.2.4. EFECTELE ECONOMICE ALE INVESTIȚIILOR
STRĂINE DIRECTE
3.2.4.1. EFECTE LA NIVEL MACROECONOMIC
Economia românească aflată în tranziție au avut nevoie într-o mai mare măsură de investiții decât economiile consolidate. Acest fapt este explicabil prin faptul că economia românească a fost confruntată după 1990 cu o criză structurală care a necesitat crearea de capacități de producție noi sau modernizarea celor existente.
În acest context, investițiile străine directe urmau să aibă implicații pozitive la nivel macroeconomic, prin stimularea activității de investiții interne și îmbunătățirea calitativă a investițiilor.
Investițiile străine directe au avut și efecte asupra balanțelor macroeconomice. Reducerea investițiilor interne finanțate de stat, și preluarea de către investitorii străini a unei părți din aceste investiții, a contribuit la o situație mai bună a balanței de plăți prin reducerea volumului de bunuri de capital importate. Totodată, un volum ridicat de investiții străine a determinat și o modificare a structurii sectoriale și o îmbunătățire a nivelului tehnic.
O altă implicație pozitivă a investițiilor străine asupra economiei românești este determinată de contribuția lor la creșterea economică. Acest fapt de produce în moduri diferite, după cum investiția străină ia forma unei investiții noi (green – field) sau a unei participări a investitorului străin la privatizare.
În cazul investiției noi, contribuția la creșterea economică este evidentă, prin aceea că se creează o nouă capacitate de producție, locuri de muncă noi, un nou consumator și plătitor de taxe în economie.
În cazul participării la privatizare, efectul pozitiv asupra creșterii economice rămâne, chiar dacă, de cele mai multe ori, preluarea unei întreprinderi de investitorul străin a însemnat reducerea numărului de locuri de muncă. Explicația constă în faptul că investitorul străin, chiar retrăgând activitatea, a menținut viabil un agent economic care altfel probabil că nu ar fi supraviețuit pe termen lung în noul climat economic concurențial.
Pentru economia românească aflată în tranziție investițiile străine directe au un impact direct asupra procesului de privatizare. Dat fiind volumul mare de capital implicat în procesul de privatizare din fiecare țară, este evident că în absența investitorilor străini nu se poate vorbi în mod real de o privatizare pe scară largă. Acest fapt este cu atât mai evident în cazul privatizării utilităților publice (telecomunicații, energie, apă, poștă, etc.) sau a firmelor de mari dimensiuni, în care valorile de ordinul miliardelor de dolari elimină practic posibilitatea participării investitorilor autohtoni.
Efectul imediat al investițiilor străine în privatizare este complex și uneori înșelător. Astfel, dincolo de încasarea unei sume mari de către statul respectiv, apar efecte mai puțin plăcute precum reducerea drastică a personalului și reducerea capacităților de producție. Privind lucrurile din perspectivă istorică, efectul investițiilor străine în privatizare este net pozitiv deoarece, pe de o parte, are loc o creștere a productivității muncii și calității întreprinderilor privatizate și, pe de altă parte, nu există o alternativă reală pentru menținerea întreprinderilor și a personalului în forma moștenită de la sistemul central planificat.
Investițiile străine directe au efecte nemijlocite asupra balanței comerciale. Realizarea practică a investițiilor determină, la momentul inițial, importul de mașini și utilaje, finanțate de investitorul străin. În același fel se rezolvă blocajul determinat pe de o parte de lipsa de valută la nivelul statului sau a întreprinzătorilor autohtoni pentru a realiza importurile respective și , pe de altă parte, de lipsa din producția internă a utilajelor respective (cu parametrii tehnici competitivi).
În cazul în care investitorul străin produce prioritar pentru export, atunci, în funcție de destinația încasărilor, există posibilitatea unui efect pozitiv asupra balanței comerciale. Tot un efect pozitiv se poate obține și în cazul producției pentru piața internă, dacă în acest fel se realizează substituirea unor importuri.
Investițiile străine directe determinate de participarea la procesul de privatizare pot avea efecte favorabile asupra balanței de plăți externe, furnizând valori importante de capital în perioade critice.
Investițiile străine directe au efecte și asupra veniturilor bugetare. Efectul net este dificil, dacă nu chiar imposibil, de cuantificat, totuși se pot menționa unele din efectele posibile.
Acordarea de facilități fiscale are un efect imediat de reducere a veniturilor bugetare. Acest efect nu trebuie însă calculat mecanic, deoarece nu este clar câte firme (și deci câți plătitori de impozite) ar fi apărut în absența facilităților. Pe de altă parte, dezvoltarea afacerilor determinată de acordarea de facilități sau de o fiscalitate joasă, face ca număr întreprinderilor și volumul lor de activități să crească, ceea ce înseamnă multe venituri la buget.
Acordarea de facilități financiare (acoperirea unei părți din valoarea investiției) este cert o ieșire din buget, după cum creșterea șomajului datorat privatizării (inclusiv cu investitorii străini) înseamnă cheltuieli plus la buget. Dar, realizarea de întreprinderi viabile ca rezultat al privatizării, înființarea de firme competitive cu capital străin care beneficiază de facilități, dar care pot antrena firme din industria orizontală înseamnă creșteri ale încasărilor bugetare.
3.2.4.2. EFECTE LA NIVEL MICROECONOMIC
Efecte la nivel microeconomic ale investițiilor străine directe sunt mult mai concrete și vizibile, în special în cazul economiilor în tranziție. Accesul la tehnologii moderne, la management și Know – how, la piețe de desfacere au fost puternic resimțite în întreprinderile uzate fizic și moral din economia românească. În plus, modernizarea întreprinderilor cu participare străină de capital are, de regulă, un efect de antrenare, în rândul întreprinderilor autohtone. Pentru cazul investițiilor străine în întreprinderi productive efectul de modernizare se transmite și la nivel de subfurnizori locali, rețea de distribuție, tehnici de marketing.
Analiza situației din economia românească aflată în tranziție a arătat că restructurarea și modernizarea au fost mult mai intense în întreprinderile cu participare străină de capital. De asemenea, practic în toate cazurile, investițiile de capital au fost însoțite de modernizarea managementului, modificarea nomenclatorului de fabricație și pregătirea personalului.
O altă trăsătură specifică întreprinderilor cu participare străină de capital este aceea că în cazul lor, restructurarea și reorganizarea s-au făcut mult mai hotărât și rapid, chiar dacă au fost implicate anumite costuri sociale. Explicația pateu fi găsită atât în experiența de piață mai mare a investitorului străin, cât și în faptul că acesta operează în condiții de constrângeri financiare și de timp foarte clare, spre deosebire de guvern care este mult mai sensibil la presiunile sociale și la implicațiile electorale ale acestuia.
3.2.4.3. POSIBILE IMPLICAȚII NEGATIVE
Investițiile străine directe pot genera efecte pozitive, dar în condițiile specifice ale economiilor în tranziție, nu sunt excluse și anumite efecte negative. Aceste efecte negative pot fi cu atât mai pregnante cu cât țările receptoare nu dispun de politici economice bine structurate și de opțiuni sectoriale ferme.
Pentru a înțelege relația dintre existența unei politici economice și impactul investitorilor străini să luăm cazul ipotetic al unei economii în care au efectuat investiții un număr de societăți tradiționale. Fiecare din aceste societăți dispune de modele de planificare și programare complexe care optimizează profitul la scara întregii societăți.
În aceste condiții, fiecare din societățile transnaționale investitoare va determina un optim local pentru piața respectivă, optim stabilit nu în funcție de interesele statului respectiv, ci în funcție de totalul operațiunilor desfășurate de societatea multinațională într-un număr de țări. Este absolut improbabil ca în fiecare caz în parte optimul local al societății receptoare și, mai ales, ca rezultanta acestor decizii luate de societăți diverse, din domenii diverse, să corespundă optimului de ansamblu al economiei respective.
Această situație nu trebuie înțeleasă în sensul unui posibil antagonism investitor – țara receptoare, ci situația trebuie înțeleasă în contextul clasic al negocierii vânzător – cumpărător până se atinge un punct de echilibru. Concluzia este aceea că, în absența unei politici economice clare, țara receptoare se poate confrunta cu distorsiuni economice ca urmare a acțiuni investitorilor străini.
3.3. STUDIU DE CAZ
3.3.1. EFICIENȚA ECONOMICĂ A INVESTIȚIILOR LA NIVEL MACROECONOMIC
Eficiența economică a investițiilor la nivel macroeconomic poate fi analizată cu următorul coeficient:
, în care:
E – reprezintă coeficientul eficienței economice a investițiilor;
ΔPIB – creșterea PIB față de anul precedent;
I – volumul investițiilor.
Tabelul 3.11.
Date utilizate pentru calculul coeficientului eficienței economice a investițiilor totale
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Semnificația economică a rezultatelor obținute:
În 1995, cu un leu investiții s-a obținut PIB în volum de 1,7207 lei;
În 1996, cu un leu investiții s-a obținut PIB în volum de 1,7562 lei;
În 1997, cu un leu investiții s-a obținut PIB în volum de 3,2628 lei;
În 1998, cu un leu investiții s-a obținut PIB în volum de 1,9543 lei;
În 1999, cu un leu investiții s-a obținut PIB în volum de 2 lei.
Eficiența economică a investițiilor totale a înregistrat o creștere în perioada 1994 – 1997, după care în perioada 1998 – 1999 aceasta a scăzut în raport cu nivelul eficienței economice înregistrate în 1997.
Tabelul 3.12.
Date utilizate pentru calculul coeficientului eficienței investițiilor
pe elemente de structură
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Coeficienții de eficiență economică ai investițiilor în agricultură:
E1995/1994=3,07 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 3,07 lei)
E1996/1995=2,77 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 2,77 lei)
E1997/1996=8,74 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 8,74 lei)
E1998/1997=1,94 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 1,94 lei)
E1999/1998=3,12 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 3,12 lei)
Coeficienții de eficiență economică a investițiilor în industrie:
E1995/1994=1,05 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 1,05 lei)
E1996/1995=1,35 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 1,35 lei)
E1997/1996=2,11 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 2,11 lei)
E1998/1997=0,90 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 0,90 lei)
E1999/1998=1,15 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 1,15 lei)
Coeficienții de eficiență economică ai investițiilor în proprietatea publică:
E1995/1994= 0,15 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 0,15 lei)
E1996/1995= 1,16 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 1,16 lei)
E1997/1996= 2,08 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 2,08 lei)
E1998/1997= 0,22 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 0,22 lei)
E1999/1998= 0,11 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 0,11 lei)
Coeficienții de eficiență economică ai investițiilor în proprietatea privată:
E1995/1994= 2,60 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 2,60 lei)
E1996/1995= 3,26 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 3,26 lei)
E1997/1996= 5,98 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 5,98 lei)
E1998/1997= 3,36 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 3,36 lei)
E1999/1998= 3,29 (cu un leu investiții în agricultură s-a obținut PIB în volum de 3,29 lei)
Eficiența economică a investițiilor în agricultură a crescut în perioadele 1996 – 1997, 1998 – 1999 și a scăzut în perioadele 1994 – 1996 și 1997 – 1998, iar eficiența investițiilor în industrie a cunoscut o evoluție pozitivă pe intervalul 1996 – 1997 și a scăzut pe perioada 1997 – 1998. Pe întreaga perioadă analizată, eficiența economică a investițiilor în agricultură a devansat eficiența investițiilor în industrie.
Eficiența economică a investițiilor în proprietatea publică și cea a investițiilor în proprietatea privată a crescut în perioada 1994 – 1997 și a scăzut pe intervalul 1997 – 1999. pe întreaga perioadă analizată, eficiența economică a investițiilor în proprietatea publică a fost devansată de eficiența investițiilor în proprietatea privată.
3.3.2. TENDINȚE ÎN STRUCTURA INVESTIȚIILOR
Tabelul 3.13.
Dinamica investițiilor pe elemente de structură
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000
Figura 3.13. Tendința investițiilor în agricultură
Figura 3.14. Tendința investițiilor în industrie
Figura 3.15. Tendința investițiilor în construcții
Figura 3.16. Tendința investițiilor în proprietatea publică
Figura 3.17. Tendința investițiilor în proprietatea mixtă
Figura 3.18. Tendința investițiilor în proprietatea privată
Evoluția ponderii investițiilor pe elemente de structură în total investiții în 1995 față de 1994:
Au crescut investițiile:
În industrie cu 4,7%
În proprietatea mixtă cu 3,04%
În proprietatea privată cu 2,53%
Au scăzut investițiile în:
În agricultură cu 8%
În construcții cu 0,2%
În proprietatea publică cu 5,54%
Evoluția ponderii investițiilor pe elemente de structură în total investiții în 1996 față de 1995:
Au crescut investițiile:
În agricultură cu 0,5%
În industrie cu 2,3%
În construcții cu 1,1%
În proprietatea mixtă cu 1,53%
În proprietatea privată cu 0,39%
Au scăzut investițiile în:
În proprietatea publică cu 5,54%
Evoluția ponderii investițiilor pe elemente de structură în total investiții în 1997 față de 1996:
Au crescut investițiile:
În industrie cu 0,9%
În construcții cu 2%
În proprietatea mixtă cu 9,95%
Au scăzut investițiile în:
În agricultură cu 4,9%
În proprietatea publică cu 5,6%
În proprietatea privată cu 4,3%
Evoluția ponderii investițiilor pe elemente de structură în total investiții în 1998 față de 1997:
Au crescut investițiile:
În agricultură cu 0,2%
În industrie cu 0,8%
În proprietatea publică cu 2,42%
În proprietatea privată cu 2,41%
Au scăzut investițiile în:
În construcții cu 1,3%
În proprietatea mixtă cu 4,5%
Evoluția ponderii investițiilor pe elemente de structură în total investiții în 1999 față de 1998:
Au crescut investițiile:
În agricultură cu 0,2%
În proprietatea publică cu 1,61%
În proprietatea privată cu 2,2%
Au scăzut investițiile în:
În industrie cu 1,3%
În construcții cu 0,1%
În proprietatea mixtă cu 3,99%
CAPITOLUL 4. CONCLUZII
Din studiul materialului bibliografic și a datelor statistice au rezultat următoarele:
Principalele direcții de acțiune ale factorilor ce conduc și coordonează activitățile social-economice din țara noastră sunt orientate în principal spre intrarea țării noastre în NATO și Uniunea Europeană. Dar, starea actuală a economiei naționale și evoluția principalilor indicatori macroeconomici arată că efortul trebuie orientat spre stabilizare și restructurare economică, ele reprezentând condiția continuării procesului de reformă în toate domeniile de activitate, baza pentru asigurarea relansării economice.
Procesul de stopare a declinului și de relansare economică nu se poate face decât printr-un substanțial efort investițional.
În perioada 1995 – 2000, investițiile totale în România au atins valoarea estimată de 329266,7 miliarde lei.
În perioada 1995 – 1999, investițiile pe elemente de structură au înregistrat următoarele valori și au avut următoarele evoluții:
investițiile în agricultură au avut o valoare totală estimată de 16066,11 miliarde lei. Ele au crescut în perioada 1995 – 1996 și 1997 – 1999 și au scăzut pe perioada 1996 – 1997;
investițiile în industrie au totalizat 99100,89 miliarde lei, au crescut în perioada 1995 – 1998 și au scăzut în intervalul 1998 – 1999;
investițiile în construcții au însumat 15657,89 miliarde lei, au crescut în perioada 1995 – 1997 și au scăzut în intervalul 1997 – 1999;
investițiile în proprietatea publică au însumat 108271,41 miliarde lei, au crescut în perioada 1995 – 1997 și au scăzut în intervalul 1997 – 1999;
investițiile în proprietatea mixtă au însumat 28359,44 miliarde lei, au crescut în perioada 1995 – 1997 și au scăzut în intervalul 1997 – 1999;
investițiile în proprietatea privată au însumat 85649,12 miliarde lei, au crescut în perioada 1995 – 1996 și 1997 – 1999 și au scăzut în intervalul 1996 – 1997.
Corelația dintre PIB și investiții poate fi pusă în evidență cu ajutorul unui coeficient de corelație a cărui valoare estimată pentru perioada 1994 – 1999 a fost de 0,7391 și arată că legătura dintre PIB și investiții pe perioada analizată este puternică și directă.
Eficiența economică a investițiilor a înregistrat o creștere în perioada 1994 – 1997, după care în perioada 1998 – 1999 s-a redus în raport cu nivelul eficienței economice înregistrat în 1997.
În perioada 1991 – 2000 (ianuarie – martie), numărul de societăți cu participare străină la capital, înmatriculate a fost de 74770, valoarea capitalului social subscris reprezentând 52717763,1 milioane lei, din care capital social în valută 4686988,2 mii dolari SUA.
Lipsa de atractivitate a României pentru investitorii străini s-a datorat următoarelor cauze:
Oferta României către investitorii străini a fost redusă;
Până în 1996 în România a existat un cadru legislativ stabil și chiar atractiv în domeniul investițiilor străine, dar oferta de privatizare a fost redusă, iar în perioada 1997 – 1999 asistăm la o inversare a situației: oferta de privatizare crește considerabil, însă cadrul legislativ și instituțional devine extrem de instabil;
Absența unei politici industriale;
Nivelul ridicat al fiscalității, ca și lipsa de transparență a acestuia;
Repetatele depunctări ale României în perioada 1997 – 1999 de către agențiile internaționale de rating;
Lipsa unui mandat clar acordat agenției de promovare a investițiilor străine (Agenția Română de Dezvoltare) în perioada 1991 – 1996 și desființarea sa în 1997.
BIBLIOGRAFIE
Băbăiță I., Duță A., Silași G. – Macroeconomie, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1999;
Băcescu M., Cărbunaru A. – Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura All, București, 1998;
Dardac N., Anghelache I., Stancu I. – Piețe de capital și burse de valori, Editura Adevărul, București, 1994;
Gherasim T. – Macroeconomie, Editura Economică, București, 1993;
Negoescu Gh. – Risc și incertitudine în economia contemporană, Editura Alter Ego Cristian, Galați, 1995;
Popa A. – Investițiile pe coordonatele economiei de piață, Editura Universitaria, Craiova, 1997
Resa D., Lighezan V. – Probleme de statistică, Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1994;
Românu I., Vasilescu I.- Eficiența economică a investițiilor și a capitalului, Editura
EDP, București, 1993;
* *
*
XXX – Anuarul Statistic al României, 2000
XXX – Legea nr.332/2001 privind promovarea investițiilor directe cu impact semnificativ în economie
XXX – Tribuna economică, Colecție 1995 – 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Investitia In Romania (ID: 132397)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.