Investitia In Educatie Si Dezvoltarea Socio Economica In Noua Economie

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Fundamente Teoretico-Metodologice și Conceptuale 5

1.1 Cadrul general

1.2 Potențialul investiției în educație de a genera o dezvoltare socio-economică pe termen lung

1.3 Abordarea contribuției educației la dezvoltarea socio-economică la nivel micro și macroeconomic

1.3.1 Teorii neoclasice și noile teorii ale creșterii economice

1.3.2 Considerații de natură micro și macroeconomcă a rolului investiției în educație asupra creșterii economice

1.4 Exemple de bune practici și tendințele mondiale în abordarea investițiilor în educație

Capitolul 2: Studierea corelațiilor existente între educație superioară și performanța economică

2.1 Metodologia de cercetare utilizată

2.2 Studiul de caz

2.2.1 Factori luați în analiză

2.2.2 Analiza propriu zisă

2.3 Cadrul național actual

2.4 Propuneri privind eficientizarea investițiilor realizate în educație și îmbunătățirea managementului educațional românesc

Concluzii

Biliografia

Cărți

Articole și studii internaționale

Linkuri

Anexe

1. Datele folosite în analiză

2. Variabilele supuse analizei – detalii

3. Date de prelucrat

4. Ponderea populației cu Studii Superioare

5. Testul Hausman

Introducere

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, omenirea a experimentat fără precedent de fluctuații economice din cele mai diverse. De multe ori lumea a oscilat între perioade productive și bune unei națiuni și perioade de criză destul de nimicitoare, dar în permanență s-a întâlnit un progres tehnologic permanent. Acest progres s-a datorat atât evoluției științei, dar și capacității omenirii de a-și gestiona resursele, astfel încât consider că educația este unul din principalele motoare ale progresului economic. La nivel global, societatea tinde din ce în ce mai mult către o nouă eră unde abilitatea indivizilor de a folosi eficient și în mod înțelept cunoașterea, o resursă globală ce este de fapt transpunerea capitalului uman, va determina esența însăși a acesteia. O economie bazată pe cunoaștere prezintă o poziționare strategică atât în difuzarea și utilizarea informației și a cunoașterii, cât și în crearea acestora. În zilele noastre, educația nu mai este definită doar în termeni de impact asupra creșterii economice, ci, de asemenea, din perspectiva dezvoltării umane, plasând-o în preocupări interdisciplinare din ce în ce mai diverse. Educația se consideră că poate fi un indicator de performanță, chiar unul de comparabilitate între țări, necesitatea acumulării și sporirii permanente a capitalului de cunoștințe fiind detrrminat de aceasta prin contribuția educației la inovare, învățare și schimbare.

Avem un proces evolutiv, o tranziție către o nouă economie ce implică transformarea și valorizarea resurselor strategice care tind să devină resurse-cunoștințe. Crearea avantajelor competitive și necesitatea îmbogățirii cunoașterii ne îndrumă să redescoperim rolul primordial pe care investiția în educație îl nutrește în asigurarea unei autentice dezvoltpri umane pe termen lung. După cum spunea leaureatul Premiului Nobel, Herbert Simon, cunoașterea devine ,,componenta numărul unu a dezvoltării economice ”, iar geneza și izvorul îmbogățirii acestei resurse strategice o constituie învătarea continuă realizată, în special, prin educație.

Rolul crucial pe care îl joacă educația în dezvoltarea economică nu poate fi subdimensionat, iar aceasta nu trebuie să fie privită doar ca un factor cheie în procesul reducerii sărăciei, ori ca un simplu promotor al dreptății, echității și responsabilității sociale, ci chiar o condiție imperativă a creșterii economice sustenabile. În foarte multe țări, intensificarea investiției în educația a devenit o “dogmă” a strategiilor de creștere și dezvoltare pentru acestea, fiind una dintre problematicile zilelor noastre, ca și subiect de cercetare la nivel internațional.

Ce m-a determinat să aleg această temă? Speranța că odată cu noi, cei tineri și plini de curaj, cei care încă mai credem în România de astăzi, în sistemul educațional “defectuos”, per ansamblu, după cum zic mulți dintre colegii noștri, vom putea aduce o schimbare de mentatlitate. Dar oare pentru cine? Guvernanți, universități, popor? Eu zic că pentru cine dorește ceva mai bun pentru el și mai apoi pentru națiune. Totul a pornit de la întrebarea dacă educația, alături de investiția publică realizată în educație, cu precădere în învățământul superior, este susceptibilă să conducă în mod general la beneficii și externalități pozitive, atât la nivel micro cât și la nivel macroeconomic (dezvoltarea socio-economică, reducerea șomajului, salarii mai mari pentru toate categoriile sociale, îmbunătățirea calității vieții sau alte benficii sociale reprezentative).

Odată cu anul 2005, toate partidele politice din România au semnat Pactul Național pentru Educație, moment în care și-au propus învestirea a minim 6% din Produsul Intern Brut pentru cheltuielile cu educația. Dacă până în acel moment creșterea acestui procent era una constantă, odată cu acest an, cheltuiala a scăzut radical, fapt ce a dus la o degradare a sistemului educațional din România. Când vorbesc de degradare mă refer atât la sume mai mici pentru învățământul superior, dar și la o demotivare națională a tuturor tinerilor din România care, treptat, au început să plece în străinătate, ori pentru a-și concretiza studiile, ori pentru a lucra acolo, dar fără ca ulterior să-și mai dorească o reîntoarcere în țară.

Lucrarea mea se va sintetiza pe studierea și relevarea principalelor corelații, cauzalități și interrelaționări coexistente între investiția în educație și dezvoltarea socio-economică în noua economie și în societatea bazată pe cunoaștere. Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la Revoluția din 1989, 25 de ani de când România a ieșit de sub jugul comunist și mă întreb cum anume a evoluat sau nu situația economică. Dorința personală de a studia acest fenomen, recent descoperit, adică “problematica educației” s-a concretizat nu numai în această lucrare de licență, cât și în acțiunile la care iau parte de aproape un an. Studiind Strategia de la Lisabona, respectiv Strategia Europa 2020 am relizat impactul pozitiv ce-l poate aduce investiția în educație, așa că nu mi-a rămas decât să încerc să acționez.

Ca și structură generală, lucrarea de licență este structurată în două părți, prima parte făcând trimitere la aspectele fundamentele teoretice, metodologice și conceptuale, iar cea de-a doua concretizându-se într-o cercetare adecvată pentru studierea empirică a potențialei cauzalități dintre educația superioară și creșterea economică.

Dat fiind contextul socio-economic actual, atât la nivel național cât și mondial, tema de cercetare prezintă implicații directe, teoretice și practice în vederea realizării și proiectării de politici și strategii educaționale adecvate noii economii și societății bazate pe cunoaștere.

Capitolul I: Fundamente Teoretico-Metodologice și Conceptuale

1.1 Cadrul general

“Societatea bazată pe cunoaștere este apreciată a reprezenta apogeul dezvoltării societății omenești , în care cunoașterea constituie ultima și cea mai strategică sursă a puterii sociale, succedând altor surse ce au marcat dezvoltarea societății omenești precum violența și bogăția. Ea atestă celebra maximă a lui Francis Bacon, ce dăinuie de peste trei secole și jumătate, potrivit căreia: cunoașterera înseamnă putere”. (Popa, Dobrin 2007, p.77)

Unanim recunoaștem că societatea zilelor noastre se caracterizează printr-o răspândire a cunoașterii, lucru ce determină la transformări reale în natura activității economice și implicit la ample mutații și remodelări în cadrul modelelor sociale preexistente.

Cunoașterea a reprezentat în viziunea multor economiști “un factor de producție” din ceșe mai vechi timpuri ale societății și civilizației umane, ce a influențat și a facilitate dezvoltarea economică și socială. Făcând referire la importanța sa strategică în economia și societatea cunoașterii, Ion Popa apreciază cunoașterea ca fiind “…o resursă economică – cea mai eficientă – dar și o marfă ce poate fi comercializată sub forma rezultatelor cercetării – dezvoltării, informațiilor de pe piață, consultanței, formării profesionale. Ea presupune investiții deliberate în educația de-a lungul întregii vieți, dar și producerea și diseminarea informațiilor”. (Popa 2006, p.1)

În viziunea lui Lorance Prusak, cunoașterea devine un factor economic important după ce în ultimele secolerolul său a fost neglijat, factorii principali de producție fiind considerați : pământul, munca și capitalul. Astfel el numește cunoașterea ca fiind capital intelectual, “nu există niciun avantaj sustenabil decât ceea ce o firmă știe, cum poate utiliza ceea ce știe și cât de repede poate învăț ceva nou.” (Drăgănescu 2003, p. 34)

În literatura de specialitate, Roger Bohn reflect distingerea dintre date, care semnifică cuantificarea uneia sau a mai multor variabile, informații, care sunt deja date organizate și cunoaștere, care reprezintă ceva mult mai complex și are menirea să “înțeleagă procesul, să facă predicții, să ia decizii prescriptive”. Se deduce astfel că “informația este mult mai ușor de stocat, descris și manipulat decât cunoașterea”(Drăgănescu 2003, p.28)

“Noua economie” este un concept întâlnit odată cu începutul secolului XXI, urmând ca “economia bazată pe cunoaștere” să fie o expresie inventată prin anii ’90 de OECD și evidențiată pentru prima dată în publicația “Newsweek” în 1995 sub denumirea de “new economy”, care urmărea definirea unui nou tip de economie “bazată în mod direct pe producerea, distribuirea și folosirea cunoștințelor și a informațiilor”. (OECD, 1996, p.7)

Derek și Dahlam (2005), într-o lucrare a Băncii Mondiale ce evidențiază importanța cunoașterii pentru creșterea economică pe termen lung, fac referire la noua economie astfel: “…econimia cunoașterii , o economie în care cunoașterea este principalul motor al creșterii economice. Este o economie în care cunoașterea este dobândită, creată, diseminată și utilizată efectiv pentru a spori dezvoltarea economică.” (Derek, Dahlam, 2005, p.4)

Gabriela Sabău, a reușit să cuantifice o definire mai complex și ăriginală pentru acest concept, ce transcede cadrul analitic de abordare specific economie neo-clasice, inducând perspective evolutivă, astfel “economia bazată pe cunoaștere reprezintă un subsistem deschis, complex și dinamic al Universului în care schimbarea calitativă este antrenată de indivizi abili, capabili de a promova alternative optime de acțiune prin considerarea cadrului extins al realității complexe”. Astfel pot spune că relația economie – dezvoltare sustenabilă este rezultatul interacțiunii dintre economie, mediu și societate și este reprezentată schematic în Anexa 1. Potrivit autoarei, această definiție militează pentru conltientientizarea necesității și totodată a responsabilității de a descoperi prin învățare și cercetare continuă interrealționările economiei cu sistemul social, vănd rolul factor de reglare a activității economice conform acestor interacțiuni.

Considerând aceste aspect anterior menționate, consider că anticiparea economiei cunoașterii la scală globală implică remodelarea teoriei factorilor de producție și plasarea cunoașterii, în calitatea sa de component strategică a procesului de dezvoltare economică și social actuală, în topul priorităților investiționale.

Dezvoltarea umană este considerată în ultima vreme “obiectivul final al activității umane și a creșterii economice și, în același timp, un instrument strategic în avansarea acesteia”, autorii Ranis G, Stewart F, și Ramirez A, propunându-și în lucrarea “Economic Growth and Human Development ” să exploreze atât teoretic cât și empiric interrelaționările coexistente dintre dezvoltarea umană șă creșterea economică, oferind o mai bună percepție a acestora. Ei construiesc două lanțuri pe care în viziunea lor creșterea economică și dezvoltarea umană le formează, respectiv: unul ce pleacă de la crt autoarei, această definiție militează pentru conltientientizarea necesității și totodată a responsabilității de a descoperi prin învățare și cercetare continuă interrealționările economiei cu sistemul social, vănd rolul factor de reglare a activității economice conform acestor interacțiuni.

Considerând aceste aspect anterior menționate, consider că anticiparea economiei cunoașterii la scală globală implică remodelarea teoriei factorilor de producție și plasarea cunoașterii, în calitatea sa de component strategică a procesului de dezvoltare economică și social actuală, în topul priorităților investiționale.

Dezvoltarea umană este considerată în ultima vreme “obiectivul final al activității umane și a creșterii economice și, în același timp, un instrument strategic în avansarea acesteia”, autorii Ranis G, Stewart F, și Ramirez A, propunându-și în lucrarea “Economic Growth and Human Development ” să exploreze atât teoretic cât și empiric interrelaționările coexistente dintre dezvoltarea umană șă creșterea economică, oferind o mai bună percepție a acestora. Ei construiesc două lanțuri pe care în viziunea lor creșterea economică și dezvoltarea umană le formează, respectiv: unul ce pleacă de la creșterea economică întrucât resursele venitului national sunt allocate activităților ce contribuie la dezvoltarea umană, iar cel de-al doilea ce pleacă de la dezvoltarea umană la creșterea aconomică și care, pe lângă faptul că reprezintă un obiectiv final în sine, indică în plus modul în care dezvoltarea umană contribuie la progresul economic. Astfel pot evidenția faptul că dezvoltarea umană specific unei țări este apreciată din perspectiva educației indivizilor săi, reținându-se totuși caracterul reducționist al acestei abordări. De asemenea, această relație de dublă cauzalitate a fost evidențiată și de Tavneet Suri, Michael A. Boozer, Gustav Ranis și Frances Stewart (2011), în lucrarea lor intitulată “Paths to success : The Relationship between Human Development and Economic Growth“, mai exact, creșterea economică permite atingerea unui grd superior de dezvoltare umană, iar pe de altă parte îmbunătățirea nivelurilor dezvoltării umane conduce la intensificarea oportunităților de creștere a unei economii. Rezultatele acestui studio reliefează, de asemenea, și faptul că politicile ce determină dezvoltarea umană de la nivelul unui stat trebuie să preceadă sau cel puâin să completeze politicile de creștere economică, tocmai pentru a reuși să se asigure o accelerare a progresului, dar și o durabilitate mai mare.

Schematic, relația de cauzalitate dintre creșterea economică și dezvoltarea umană este reprezentată în Figura 1.

În viziunea mea, îmbunătățirea calității vieții este un veritabil catalizator al creșterii si valorizării potențialului uman creator, aceasta fiind un obiectiv dezirabil la nivel mondial și care conlucrează efficient cu idea de creștere economică. Astfel, dacă procesul dezvoltării umane este unul de succes, “oamenii pot să-și pună în valoarea creativitatea și se pot bucura cu adevărat de implicările lor proactive în activitățile pe care le apreciază și care le confer un statut social și personal dorit” (Human Development Report, 2010, p. 23-24)

Robert Reich susținea că “Într-o economie bazată pe cunoaștere, noua monedă a țării este învățarea”, astfel încât ne propunem să observăm cum anume educația poate avea o influență majoră în acest proces de susținere al progresului. În ceea ce privește capitalul uman, conform unei viziuni holiste acesta reprezintă o entitate care are la bază “aceesul la educație, participarea la forța de muncă și demografia – domenii ce sunt afectate pe scară largă de politicile diferențiate specifice unei anumite zone”(Ederer, 2007, p.14), astfel strategiile naționale asumate în vederea construcției unui sistem educațional facil nu pot decât să asigure un cadru eficient dezvoltării economice.

Peste tot în lume, statisticile ne prezintă faptul că de-a lungul anilor țările au făcut investiții masive în educație și în formarea de abilități și acum profită în continuare de beneficiile acestei alegeri investiționale, în țările puternic dezvoltate, investiția în educația superioară fiind considereată centrul noilor politici de dezvoltare în noua economie. În economiile mai puțin dezvoltate, accentul se pune mai mult pe investiția în educația primară și de nivel secundar, reprezentând necesitățile absolute ale oricărui individ.

La nivelul Uniunii Europene, investiția în educație, formarea de noi aptitudini și capacități, accesul la educație, protecția socială reprezintă unele din principalele strategii care vor conduce la obiectivul asumat al Consiliului European de la Lisabona, și anume acela de a “face din Europa un loc mai atractiv, atât pentru investițiile în domeniile creșterii și angajării, cât și pentru muncă prin realizarea unei piețe interne”. La nivelul cercetărilor academice , s-a demonstrat faptul că UE va reuși să-și pună în valoare potențialul său în competiția globală doar prin investiții masive în capitalul uman și în crearea de cunoaștere. Procesul de “brain drain” ar trebui să se găsească printre primele puncte în agendele politice privind dezvoltarea deoarece evidențiază faptul că ideea de cunoaștere se regăsește încorporată în oameni, astfel încât să nu fim nevoiți să asistăm la exportarea “purtătorilor de potențiale creatoare”, fapt ce ar constitui o piedică în dezvoltarea economică și în procesul de convergență spre societatea și de economia bazate pe cunoaștere.

În contextual actual, universitățile trebuie să fie considerate jucători cheie într-o tranziție de success spre societatea cunoașterii întrucât “acestea califică și specializează viitoarea forță de muncă, formează cercetorii și elitele intelectuale și reprezintă totodată o punte de legătură între cercetare și mediul public și privat, între mediile academice și piața forței de muncă .” (Avram, 2009, p. 779) Chiar dacă la nivel European fiecare universitate și-a îmbunătățit performanțele prin redimensionarea planurilor de învățământ, prin sporirea numărului de absolvenți sau prin accentuarea activității de cercetare, un rol important în această ecuație în joacă statul deoarece el contribuie la distribuirea banilor către educație, un aspect important în elaborarea strategiilor de dezvoltare al universităților. Ritmul accelerat al schimbărilor la nivel global, constrâng astfel sistemele educaționale din Europa să facă și ele progrese constant pentru a fi întotdeauna în parametrii cerințelor societății bazate pe cunoaștere, adică “să învețe să fie mai flexibile și mai eficiente în îmbunătățirea rezultatelor învățării” (Schleicher, 2006, p.2). În acest sens, consider că pentru atingerea acestui obiectiv fiecare țară să-și construiască propriul plan de dezvoltarea în urma preluării, adaptării și aplicării corespunzătoare a acestei strategii, o revoluționare în domeniul educației, cercetării și inovării.

Dacă facem referire direct la România, conform raportului referitor la indexul capitalului uman în Europa Centrală și de Est, publicat în octombrie 2007 sub auspiciile Consiliului Lisabona, țara noastră se află pe unul din ultimele poziții referitor la investiția în educație, reușind să obțină “performanța” rezultaterlor nesatisfăcătoare ale elevilor români în raport cu alte sisteme de calculare a performanțelor, de tipul PISA și TIMMS și a indicilor de calitate privind nivelul învățământul secundar.(Ederer, 2007, p.10). Ca și problem pe care le-am identificat în România, comparative cu celelalte țări UE ar fi : investițiile insuficiente în învățământul superior, neadaptarea sistemului de învățământ la cerințele reale ale pieței, lipsa autonomiei și flexibilității instituțiilor de învățământ, lipsa training-urilui studenților în anii ulteriori ai ciclului lor de viață.

În vederea asigurării convergenței în raport cu cerințele economiei și societății bazate pe cunoaștere și cu obiectivele Lisabona din domeniul educației și al formării profesionale, după ce am observat poziționarea modestă a României privind indicatorii investiției în capital uman și în special în educație, consider că este esențială luarea unor măsuri ample de relansare și reformare a sistemului educațional. Astfel se impun investirea eficientă în îmbunătățirea calitățiiproceselor educaționale, în special prin sporirea investiției publice, cât și prin susținerea parteneriatelor academice public-private, menite să conducă la sporirea calitativă a cunoștințelor predate studenților, la modernizarea procesului de învățământ și la adaptarea sistemului la cerințele pieței forței de muncă, tocmai pentru a asigura dezvoltarea durabilă socio-economică.

Un pas important la nivel național s-a concretizat prin elaborarea strategiei “Educația și Cercetarea pentru Societatea Cunoașterii”, urmând ca în 19 ianuarie 2007 să se înființeze Comisia Prezidențială pentru Analiza și Elaborarea Politicilor din Domeniul Educației și Cercetării, care ulterior au contribuit la realizarea raportului făcut public pe 12 iulie 2007, adică “România educației, România cercetării” scoțând în evidență o diagnoză a sistemului și principalele soluții la problemele identificate. Strategia amintită vizează dezvoltarea educației și a cercetării pentru perioada 2009-2015 și se întemeiază pe două tipuri de demersuri: unul de expertiză, iar celălalt de angajament politic, considerând că educația și cercetarea ca fiind mijloacele prin care trebuie să construim România un tip de societate a cunoașterii, societate care, în opinia mea poate aduce prosperitate, dezvoltarea durabilă și dezvoltarea personal a fiecărui cetățean.

Consider astfel că factorul uman se află în centrul procesului de producerea cunoașterii și este absolut necesar să investim în oameni și de asemenea în educația acestora, punând accentul pe formarea și îmbunătățirea aptitudinilor și mai ales pe accesul nemărginit la educație pe tot parcursul vieții, tocmai pentru a contribui la procesul evolutiv al economiei.

Ca să concluzionez ce mi-am propus în acest subcapitol, a fost să surprind principalele accepțiuni și tendințe vehiculate în literatura de specialitate, mai exact conceptele de date-informații-conoștințe, noua economie, societatea bazată pe cunoaștere , dezvoltarea umană și dezvoltarea socio-economică, educație și investiția în educație în societatea cunoașterii. Varietatea de păreri din rândul specialiștilor a condus la construirea unui dinamism în idei și tendințe, lucru ce demonstrează că subiectul este de o deosebită amploare, iar rezultatele vor fi din cele mai neașteptate. Astfel, pentru a ne bucura acum de avantajele oferite de o populație educată, menită să creeze și să utilizeze înțelept cunoașterea – ceea ce reprezită bazele noii economii, trebuie să acționăm acum pentru că deciziile de astăzi ne va influența viitorul și trebuie să acționăm împreună, tocmai pentru a mobiliza și antrena toate resursele și entitățile pe care noua economie și societatea cunoașterii ni le pun la dispoziție.

1.2 Potențialul investiției în educație de a genera o dezvoltare socio-economică pe termen lung

„În niciun moment din istoria omenirii nu a fost

bunăstarea națiunilor atât de strâns legată de calitatea și de mobilizarea

atât a sistemelor de învățământ superior, precum și a instituțiilor ”

(World Conference on Higher Education Parteners, June 2003)

Odată cu anii ’60 s-a început să se vorbească tot mai mult de ideea de economie a educației și astfel foarte mulți cercetători au pornit spre aflarea mai multor răspunsuri, axându-se pe cuantificarea contribuției educație la creșterea și dezvoltarea economică potențială. Ca și reprezentați de seamă a literaturii de specialitate, amintim pe: Scultz (1961, 1981), Denison(1962) ce au studiat creșterea economică din SUA pe baza educației, Becker (1964), Lewis (1992), Chinoly (1980), Bishop (1989) ce au definitivat un indice al creației intelectuale, Barro (1992, 2002) care a comparat rata contribuției economice a educației (ECRE) între diferite țări. Chiar dacă rezultatele au fost mixte, toate au condus la sporirea rezultatelor spre această direcție, Jorgenson și Fraumeni (1992) relatând ulterior că „investiția în educație va continua să predomine în cadrul necesităților și cerințelor investiționale pentru a asigura o creștere economică mai rapidă”(De Meulemeester, Fraumeni, 1995, p. 351). Cercetările ulterioare la care au contribuit Krueger și Lindahl (2001), Vandenbusseche, Aghion și Meghir (2006) au reușit să dezvolte un model teroetic care să analizeze contribuția capitalului uman la îmbunătățirile tehnologice din economie prin două canale, cele ale imitației și inovării. Astfel s-a demonstrat că în țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare sursa progresului tehnologic îl reprezintă pura inovație determinată de investiția în pregătirea muncitorilor din punct de vedere educațional și al instruirii.

Unii dintre economiștii șefi ai Băncii Mondiale, Joseph Stiglitz a susținut schimbarea de paradigmă conform căreia “dezvoltarea să fie văzută mai puțin ca și construcșie de afaceri, ci mai degrabă mai mult ca educație”(Boulton, 2010, p. 330) ceea ce recunoaște de fapt centralitatea cunoașterii și a educației în general și a științei și teghnologiei în noua economie și în societatea bazată pe cunoaștere.

De asemenea, s-a observant că de-a lungul timpului părinții sunt cei care au influențat dorința copiilor lor de a-și urma sau nu studiile, chiar constrângându-i pe aceștia să muncească în condiițiile unui satatut social precar, astfel multe organizații , structuri sau asociații, cum ar fi UNESCO, UNICEF sau Banca Mondială au militat ca în țările în curs de dezvoltare ca status să asigure accesul mai ușor la educație, de aici și dreptul la incluziunea social și asigurarea egalității de șanse.

Tot în raportul realizat de consiliul de la Lisabona, s-a determinat că la nivelul UE pentru fiecare ban investit în dobândirea unor calificări superioare, celor care investesc le revin și mai mulți bani prin intermediul creșterii economice. Beneficiile nu sunt astfel doar la nivel de individ, ci chiar la nivel de societate, fapt ce confirm oportunitatea abordării educației la nivel macro. Pentru a sublinia efectul pozitiv al investiției în educație din perspective generării unor venituri superioare voi prezenta un studiu efectuat de Biroul de Statistică a Muncii din SUA privind câștigurile medii săptămânale ale persoanelor cu normă întreagă în funcție de nivelul educației la nivelul anului 2012.

Table 1.2 1 Câștigul mediu săptămânal și rata șomajului pentru persoanele cu vârsta peste 25 de ani din SUA în anul 2012

Sursă: Adaptare după online – Biroul de Statistică a Muncii. Educational Attainement, 2012

Din analiza datelor prezentate în Tabelul nr 1.2 1 observăm legătura direct și pozitivă existent între gradul de educație dobândit și nivelul mediu ulterior, respectiv legătura invesă dintre nivelul de educației și rata șomajului, fapt ce ne asigră că oamenii mai pregătiți pot face față cu success pieței forței de muncă ți să se adapteze mult mai ușor. Prima de câștig obținută cu creșterea fiecărui nivel de educație este relevantă și confirmată și de studiul lui Mark C. Long (2009) care au reliefat faptul că “numărul anilor de studiu cât și calitatea univelsităților absolvite” (Mark, 2010, p. 338) contribuie la îmbunătățirea veniturilor obținute și la creștere economică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Harry Truman (1946) a desemnat Comisia Prezidențială a Educației Superioare a Educației Superioare ce a fost “însărcinată cu problematica definirii responsabilităților facultăților și universităților în democrația americană și relațiile internaționale – și, în special, cu reexaminarea obiectivelor, metodelor și facilităților unei educații superioare în SUA din perspectiva roului și impactului său social”, astfel educația superioară este văzută ca factor critic pentru bunăstarea națonală, securitatea națională și creșterea economică. De asemenea, conform OECD: Hightlights from Education at a Glance 2009, ce sintetizează și structurează principalele subiecte cercetate, după părerea mea, investiția în educație este văzută ca o investiție strategică cu beneficii viitoare, având efecte atât la nivel micro, asupra individului, cât și la nivel macro, asupra societății.

Ca și concluzie, consider că este evident faptul că dezvoltarea economică este dependentă de o forță de muncă mai bine educată care va contribui la intensificarea inovațiilor și adaptarea la noi tehnologii, astfel trebuie să găsim cantitatea optimă de aptitudini și cunoștințe generale și/sau vocaționale pentru a le corela cu cerințele actule ale pieței. Astfel, investiția în educație este un subiect de interes internațional deoarece prezintă o serie de beneficii sociale ce transced interesului economic, contribuind la dezvoltarea sustenabilă pe termen lung

1.3 Abordarea contribuției educației la dezvoltarea socio-economică la nivel micro și macroeconomic

Dacă până acum am observat că investiția în educație este susceptibilă să contribuie la dezvoltarea socio-economică potențială, atât prin perspectiva indivizilor mai educați și calificați, cât și prin prisma altor atribute economice și sociale, în continuare voi prezenta principalele teorii ce au evidențiat legăturile cauzale dintre capitalul uman și performanța economică, dar și principalele metode și studii empirice de modelare micro și macroeconomice a acestui fenomen.

1.3.1 Teorii neoclasice și noile teorii ale creșterii economice

În urma analizelor economiștilor, teoriile neoclasice, noile teorii ale creșterii economice și teoriile economice evoluționiste evidențiază rolul cunoașterii dobândite în mare măsură prin educație în relaizarea unei potențiale creșteri economice sustenabile.

Teoriile economice evoluționiste reunește o multitudine de curente de gândire fundamentate inițial pe logica lui Schumpeter privind “distrugerea creativă”, esența acesteia constând în rolul inovației în procesul tehnologic, care este considerat un indicator al creșterii economice pe termen lung.

În ceea ce privește cercetarea mea, literatura de specialitate ne oferă două modalități de abordare teoretice ce modelează legăturile cauzale dintre capitalul uman și perfoemanța economică, adică : teoriile neoclasice cu accent în special pe abordarea neoclasică ajustată a lui Solow și “noile teorii ale cunoașterii”.

Teoriile neoclasice , în special abordarea neoclasică a lui Solow, evidențiază faptul că permite extinderea arhitecturii funcției de bază a producției pentru a accepta includerea în aceasta a impactului suplimentar generat de capitalul uman. Modelul pornește de la modelarea funcției de producție Y în funcție de stocul agregat de capital fizic K, forța de muncă L și timp notat cu t, care de fapt surprinde progresul tehnic nemodelat, astfel avem :

Yt=f(Kt, Lt, t).

De asemenea vom defini M ca fiind produsul marginal al factorului n, ce semnifică de fapt contribuția unei creșteri la inputul n asupra outputului, meținânduse constanți ceilalți factori de producție. Așadar, vom avea o relație de forma (în cadrul relației un punct reprezintă derivate în funcție de timp):

Ecuație

Presupunând că sunt create premisele concurenței perfecte și există randamente de scară constante, în continuare vom obține:

Ecuație

unde afnhgfd reprezintă procentul ratei de creștere a factorului n și este cota outputului rezultat de capital. Trebuie să reținem că aceste ipoteze exclude a priori externalitățile , astfel demersul implică descompunerea ratei de creștere în părțile sale component, respective contribușia inputurilor factorului și a productivității reziduale totale a factorilor gt , prin ponderarea creșterii în fiecare intput cu cota relative a factorului său. Dacă facem referire la parametrii funcției de producție aggregate, ei sunt de obicei inpuși în jurul valorii de 0,3, atât în cazul capitalului fizic, cât și a celui uman .

Noile teorii ale creșterii economice văd cunoașterea ca un output special și folosesc modelele standard ale echilibrului general noclasic pentru a analiza producerea/generarea, schimbul și utilizarea cunoașterii. Aceste teorii au în vedere două mecanisme principale de creștere:

învățarea suplimentară (“incremental learning”) introdusă de Lucas (1988,1993)

investițiile în cercetare-dezvoltare-inovare tratate inițial de Romer (1986, 1990), Gossman și Helpman (1991), Aghion și Howitt (1992,1998)

Acestea susțin că țările în curs de dezvoltare au o șansă mai bună de recuperare a decalajului dintre aceastea și economiile avansate atunci când au un stoc de forță de muncă cu abilități necesare pentru a dezvolta noi tehnologii sau de a adopta și folosi tehnologii străine. Acestea se deosebesc de teoriile clasice prin faptul că susțin faptul că economia este capabilă să învețe (“learning economy”) și astfel accentl este pus pe educație și pe faptul că politicile guvernamentale pot astfel interveni în direcția progresului economic. Astfel se consideră că educația poate interveni prin încorporarea capitalului uman ca factor de input în funcția de producție, dar și ca includerea influenței educației și în factorii determinanți ai creșterii endogene, mai exact schimbările tehnologice deoarece sunt atribuite implicit stocului de capital.

Concluzionând, observăm că cele două abordări vin să evidențieze că nu există o viziune unanimă cu privire la oportunitatea utilizării elementelor specifice neoclasice vresus cel creșterii economice. Părerea mea este că alegerea uneia sau alteia nu clarifică pe deplin relația complexă dintre capitalul uman (respectiv educație) și dezvoltarea economică, ci doar oferă o perspectivă de abordare, cu toate că noile teorii ale cunoașterii par să aibe un pas înaintea celor neoclasice.

1.3.2 Considerații de natură micro și macroeconomcă a rolului investiției în educație asupra creșterii economice

Dacă facem referire la literatura de specialitate, vom observa că există trei tipuri de studii empirice ce abordează rolul educației în producție, respectiv în creșterea economică, astfel încât primele două sunt de natură micro, ca ultima să studieze impactul investițiilor în educație asupra progresului economic.

Studiile empirice de natură microeconomică abordează rolul educației la producție și repectiv la creșterea economică, fiind de două tipuri: primele analizează relațiile de cauzalitate dintre nivelul educației și venitul individual , iar celelalte studiază corelația existentă între educație și productivitate. Chiar dacă rezultatele variază, ambele demonstrează influența pozitivă asupra progresului din partea investiției în educație. Astfel, prin aceste studii se cuantifică rolul formator al educației și mai apoi ca transpunere în influențarea dezvoltării, Tarabini (2010) susținând faptul că “educația, în mod evident a jucat întotdeauna roluri ce transcend beneficiile individuale ale instruirii. ” (Tarabini, 2010, p.204)

Analizele empirice de natură macroeconomică studiază și caută să estimeze impactul investițiilor vis a vis de creșterea economică, cât și de cauzalitatea dintre acestea, utilizând tehnici econometrice. Astefel putem spune că însăși această încercare de estimare a relației macroeconomice dintre investiția în educație și output se apreciază a reprezenta principal cauză generatoare a contradicțiilor majore din rândul economiștilor. Chiar dacă multe modele econometrice se concentrează pe impactul direct al educației asupra productivității individuale a lucrătorului, este important să reliefăm și capacitatea indivizilor de a inova sau de a se adapta la noile tehnologii ca și teorie a creșterii economice endogene.

În timp ce există o mulțime de dovezi provenite din studiile microeconomice ale rentabilității educației la nivelul individului, se susține că studiile macroeconomice sunt mult mai potrivite pentru a observa impactul investiției asupra creșterii economice la nivel național.

1.4 Exemple de bune practici și tendințele mondiale în abordarea investițiilor în educație

“Educația are dificila misiune de a transmite

o cultură acumulată de secole, dar și o pregătire

pentru un viitor, în bună măsură imprevizibil.”

(Jaques Delors)

În acest secol în care ritmul accelerat al globarizării îți pune puternic accentul asupra sistemelor de educație și formar, cât și implicit asupra instituțiilor specific procesului educațional. Activitățile de cercetare și dezvoltare din diferite state sau regiuni, cum ar fi UE, sau chiar SUA, ca și cea mai mare putere economică a lumii, sunt prioritizate din punct de vedere al finanțării publice, tocmai pentru a asigura adaptarea continuă la dinamismul economiei, astfel educația și inovarea devin obiective naționale. Avantajele competitive se nasc atunci când există planuri strategice eficiente asumate de un stat, așa că în acest subcapitol îmi propun să observ principalele tendințe de la nivel internațional, european și poate chiar național în abordarea domeniului educaței, raportândune la societatea bazată pe cunoaștere și noua economie.

Țara de top, din perspectiva practicilor inovatoare din domeniul educației este Finlanda, astfel încât se află în topul mondial din punc de vedere al indicatorilor de performanță înregistrați în raportare cu progresul economic existent.

Capitolul 2: Studierea corelațiilor existente între educație superioară și performanța economică

2.1 Metodologia de cercetare utilizată

Analiza econometrică pe care eu mi-o propun să o realizez are la bază estimarea unui model de tip panel. Datele de tip panel sau pool implocă observații care posedă atât identificatori pentru secțiuni transversale , cât și privind evoluția în timp a acestora.Datele panel ne acordă control asupra variabilelor care nu pot fi observate sau măsurate, ca factorii culturali, diferențele practicilor de business dintre companii etc., acestea variând în timp, dar nu între entități. O regresie pe date de tip panel diferă de o regresie simplă crossecțională sau de una care folosește seriile de timp prin faptul că are un indice dublu asupra variabilelor sale.

Avantajele datelor de tip panel:

Numărul mare de observații pentru fiecare indicator într-o perioadă de timp face ca modelul să fie mult mai efficient și consistent

Posibilitatea de a verifica efectele individuale și de timp în regresie

Spațiul dimensional este mult mai cuprinzător

Se pot analiza o mulțime vastă de informații, de la cercetări de piață, statistici ale firmelor, statistici naționale etc.

Teoriiile economice pot fi testate la nivel micro la fel de bine ca la nivel macro

O regresie de tip panel are următoarea formă:

yit = αi + Xi,t-1 * βi,t + εit i=1…N, t=1… T (1)

unde i reprezintă dimensiunea cross-secțională și indicele t pe cea temporală.

Astfel fiecare variabilă dependent este explicată de N variabile pe un orizont temporal T.

Matricial avem:

Y1,1 X 1,1 1,1

…… …… …..

Y 1,T X 1,T 1,T

Y 2,1 X 2,1 2,1

…… ……. …..

Y 2,T X 2,T 2,T

…… …… ……

Y N,T X N,T N,T

Există mai multe tipuri de modele de panel de date. Principala distincție este aceea între modelele cu efecte fixe (FE) și cele cu efecte aleatoare (RE). În modelele cu efecte fixe, componenta erorii αi poate fi corelată cu regresorii xit,însă în continuare se menține ipoteza că nu există corelație între xit și componenta aleatoare a erorii εit. În modelele RE, se presupune că eroarea αi este total aleatoare, o ipoteză mai puternică, ce implică necorelarea acesteia cu regresorii (Baum, 2001).

Analiza datelor de tip panel se poate face:

Model de regresie obișnuit bazat pe metoda cellor mai mici pătrate (OLS Model)

Model cu efecte fixe (LSDV Model)

Model cu efecte aleatoare

Astfel, atunci când ne aflăm în stadiul de analiză, va trebui să stabilim care dintre aceste modele este cel potrivit.

Modelul simplu de regresie are ca principală problemă faptul că nu face distincția dintre entitățile inițiale pentru care se cunosc diverse variabile, astfel, în acest fel, negăm existența heterogenității sau a individualității fiecărei entități, considerându-le identice.

Modelul cu efecte fixe oferă fiecărei entități individualitate în comparație cu celelalte, oferind fiecăreia propria valoare de interceptare, dar care nu variază foarte mult. Astfel, în momentul prelucrării datelor, modelul face o proiecție, înlocuind secțiunea de date dintr-o perioadă de timp cu acea variabilă definitorie, surprinzându-se clar efectul din înteriorul fiecărei entități.

Ecuația modelului cu efecte fixe este:

Yit = βi,t * Xi,t + αi + uit unde:

αi (i=1…n) este variabila de interceptare pentru fiecare entitate

Yit este variabila dependent unde i=entitatea și t=timpul

X1,it reprezintă variabila independentă, explicativă

βi,t reprezintă coeficientul variabilei explicative it

uit este termenul eroare

Modelul efectelor fixe nu funcționează așa bine în situația în care pentru fiecare entitatea, variația indicatorilor pentru perioada data este mica.

O altă modalitate echivalentă de surprindere a acestui model se poate realiza prin introducerea unor variabile binare (dummy), astfel încât ecuația noastră devine:

Yit = β0 + β1 X1,it + …+ βk * Xk,it + Y2E2 +… + YnEn + uit unde:

Yit este variabila dependentă unde i=entitatea și t=timpul

X1,it reprezintă variabila independentă, explicativă

βi,t reprezintă coeficientul variabilei explicative it

uit este termenul eroare

En este entitatea n. În acest caz vom include în model maxim n-1 variabile binare

Yn este coeficientul variabilei binare

Variabila binară în acest caz are rolul de a absorbi efectele particulare ale fiecărei țări în analiză, controlând astfel heterogenitatea neobservată.

Modelul cu efecte aleatoare surprinde atât efectele din interiorul entităților, cât și pe cele dintre entități pe perioada definită. Pentru modelul cu efecte aleatoare, termenul αi din relația (1) este încorporat în termenul eroare și presupus necorelat cu variabilele explicative. Astfel, dacă în cazul analizelor se va considera că diferențele dintre entități sunt majore, este recomandată folosirea acestui model în favoarea celui cu efecte fixe.

Ecuația modelului cu efecte aleatoare este:

Yit = βi * Xi,t + α + uit + it unde:

α este variabila de interceptare, aceeași pentru fiecare entitate

Yit este variabila dependent unde i=entitatea și t=timpul

X1,it reprezintă variabila independentă, explicativă

βi reprezintă coeficientul variabilei explicative i

uit este termenul eroare din interiorul grupelor

it este termenul eroare dintre grupe

Modelul efectelor aleatoare îți asumă faptul că erorile entităților nu sunt corelate cu variabila dependentă, astfel oferind variabilei de interceptare rol de variabilă explicativă. Deoarece αi este încorporat în ui pentru fiecare perioadă de timp, se poate spune că avem de a face cu autocorelarea erorilor. Prin urmare, metoda general a celor mai mici pătrate stă la baza estimării unui model cu efecte aleatoare. După controlul efectelor individuale, erorile standard se presupune că sunt independente și identic distribuite (Cameron, Trivedi, 2009).

Atunci când estimăm un panel de date, primul pas este de a stabili dacă regresia este un model de tip panel sau o regresie obișnuită. Astfel se va considera întrebarea principală ca fiind „To pool or not to pool the data?” (Baltagi, 2008) Cel mai simplu test pentru gruparea datelor are ca ipoteză nulă modelul de regresie obișnuit și ca ipoteză alternativă modelul cu efecte fixe (FE). Altfel spus, se testează prezența efectelor individuale.

Următorul pas ar fi să se decidă ce model e mai potrivit: unul cu efectelul fixe sau unul cu efecte aleatoare. Această decizie se poate face pe baza unor teste, motive economice și/sau criterii informaționale, alegerea nostră se va fundamenta pe Testul Hausman :

H0 : Modelul cu efecte aleatoare este mai apropiat

H1 : Modelul cu efecte fixe este mai apropiat

Astfel vom analiza indicatorul statistic significant P-value, care, dacă este semnificativ statistic, respingem H0 și acceptăm H1 și viceversa.

Estimatorul cel mai utilizat pentru modelul cu efecte fixe este numit estimatorul „within”. Se aplică practic metoda celor mai mici pătrate (OLS) modelului obținut prin eliminarea valorilor medii individuale, eliminând în acest fel efectele fixe. Deoarece prin această metodă sunt eliminate variabilele constante în timp, folosirea acestora în cadrul acestui model nu este recomandată. Efectele fixe au fost eliminate prin această metodă, motiv pentru care metoda celor mai mici pătrate conduce la estimări consistente ale coeficienților.

Un mare avantaj al panelurilor este faptul că se pot obține estimări consistente chiar și cu regresori endogeni, atâta vreme cât aceștia să fie corelați doar cu acea componentă a erorii constantă în timp.

2.2 Studiul de caz

În această analiză am luat inițial în calcul cele 28 de țări ale Uniunii Europene, fiind reprezentative pentru stategiile menționate, Europa 2020 și strategia de la Lisabona. Indicatorii macroeconomici importanți pentru creșterea economică și reprezentarea influenței educației la nivel maro, care ulterior i-am transpus pentru fiecare țară în parte m-au limitat la un orizont de doar 13 ani (din cauza lipselor datelor) și doar la 24 de țări. Astfel, am folosit un model de tip panel de date, având în vedere 24 de țări ale Uniunii Europene (Austria, Belgia, Bulgaria) pentru care am selctat 5 indicatori pe o perioadă de 13 ani, adică 2000-2013. Pentru rezolvarea sarcinilor de lucru se va folosi pachetul software E-views 8 .

2.2.1 Factori luați în analiză

Y – Real GDB – Rata reală de creștere a PIB – reprezintă creșterea economică a unei țări și este rata de creștere a Produsului Intern Brut , ajustată cu inflația. Acest indicator se calculează de regulă anual, indicând cu cât a crescut PIB-ul comparativ cu anul anterior.

X1 – Public expenditure on education as % of GDP – Cheltuiala publică națională cu educația ca procent din PIB – În general, sectorul public finanțează educația, indiferent dacă este vorba de o investire de capital în instituțiile educaționale (cheltuială directă pentru instituții) sau pentru ai sprijini pe studenți și familiile lor cu școlarizare și taxele aferente sau fie pentru transferuri publice către activități educaționale realizate de firme sau organizații non-profit. Toate aceste tipuri de tranzacții, împreună se consideră ca și cheltuiala publică pentru educație. Pe baza modelului pe care voi dori să-l aplic, voi încerca să demonstrez că sumele alocate educației contribuie direct la dezvoltarea economică a țării.,

X2 – Tertiary education graduates – Procentul persoanelor din populație cu vârste de la 30 la 34 de ani care au absolvit cu succes o universitate sau învățământul terțiar, cuantificat cu un nivel al ISCED(International Standard Classification of Education – Calificarea Internațională Standard a Educației ) de 5-6 . Acest indicator este prezent în strategia Europa 2020, targetul pe care se dorește să se atingă la nivel european fiind de minim 40%.

X3 – Employment rates by sex, age and highest level of education attained (%) – Rata de ocupare pe sex, vârstă și nivel de educație absolvit reprezintă procentul de absolvenții diferitelor nivele de studiu din populația totală de aceeași vârstă care a reușit să se angajeze în același domeniu de studiu absolvit. Având în vedere că ne raportăm cu precădere câtre educația tinerilor cuprinși între 19 și 29 de ani, am considerat necesară oferirea de informații și de către acest indicator. Un stat dezvoltat va avea întotdeauna o rată a șomajului mică, deci o absorbție a locurilor de muncă cât mai mare. Având în vedere că în zilele noastre, angajarea presupune urmarea anterioară a unor studii de specializare (aici mă refer la cei care s-au angajat în domeniul lor de studiu și nu a existat o reconversie profesională), este plauzibil că încurajarea tinerilor să urmeze studii ca mai apoi să se angajeze în domeniu trebuie să vină și de la stat.

X4 – Student Mobility – Procentul studenților plecați într-o mobilitate din totalul studenților de la nivel național.

Tabelele cu datele se găsesc în Anexa y.

2.2.2 Analiza propriu zisă

Începând din acest punct ne propunem să observăm felul în care cheltuiala publică cu educația, procentul de absolveni de la nivel național, rata de ocupare, respectiv, procentul de studenți plecați într-o mobilitate reușesc să influențeze creșterea eonomică u unor țări. Investiția în educație, face ca tinerii să fie mai pregătiți și mai buni atât pentru piața muncii cât și pentru mobilitățile internaționale, astfel încât, creșterea economică este inevitabilă. La nivel teoretic această supoziție pare logică, dar să observăm efectul direct al acestor variabile. Înainte de prelucrarea propriu zisă a datelor, pentru a putea observa cât mai bine efectele variabilelor, am realizat o transformare a datelor în rate de creștere cu bază fixă în anul 2000. Datele sunt prezentate în Anexa gmm.

Cu ajutorul opțiunii Descriptive statistics, vom realiza analiza inițială a datele noastre:

În acest caz observăm că există diferența majore dintre dintre valorile minime și maximel anivelul fiecăror indicatori, ca rate de creștere anuale. În cazul Produsului Național Brut se pare că există diferențe majore de modificare a variației acestuia, sugerată de dispersia indicatorului destul de ridicată de 0,587 .

Primul pas în analiza noastră a datelor de tip panel este să determinăm care din modelele menționate anterior le vom folosi pentru a estima această funcție de regresie. Astfel vom estima pe rând fiecare model.

Modelul normal de regresie

În acest caz observăm faptul că una din variabilele explicative nu este reprezentativă pentru model și mai exact procentul absolvenților învățământului terțiar, demonstrat fiind de Prob=0,9757 care este mai mare de 4%, chiar dacă modelul este valid.

Modelul de regresie cu efecte fixe

În această situație putem observa faptul că toate cele 4 variabile reușesc să explice modelul care este reprezentativ în procent de aproximativ 82%.

Modelul de regresie cu efecte aleatoare

Și în acest caz, variabilele reușesc să expliciteze modelul, care de data aceasta reușește să obțină un procente de exactitate de doar 64%.

Alegerea modelului optim se va face prin realizarea testului Hausman.

H0 : Modelul cu efecte aleatoare este mai apropiat

H1 : Modelul cu efecte fixe este mai apropiat

Conform Anexei wwe, observăm că p-value este egal cu 0,0008 adică 0,08 %, lucru ce ne face să respingem ipoteza nulă și să acceptăm ipoteza H1, adică cel mai potrivit model de regresie pentru datele noastre este Modelul cu efecte fixe.

Modelul analizei noastre a luat acum forma:

Estimation Equation:

Y = C(1) + C(2)*X1 + C(3)*X2 + C(4)*X3 + C(5)*X4 + [CX=F]

Substituted Coefficients:

Y = -3.29815996455 + 1.01628444855*X1 – 0.378322807239*X2 + 3.29453489851*X3 + 0.47345277966*X4 + [CX=F]

Intervale de încredere pentru coeficienți:

Cross section effects

2.3 Cadrul național actual

“În luna august a anului 2013, Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) a desfășurat, la Timișoara, cea de-a VIII-a ediție a Forumului Organizațiilor Studentesți din România (FOSR), cel mai amplu eveniment studențesc de dezbatere a politicilor educaționale la nivel național, care a reunit peste 300 de reprezentanți ai studenților din toată țara. La finalul evenimentului, în cadrul unei conferințe de presă, ANOSR a lansat analiza și recomandările studenților privind finanțarea educației în Romania.

Reprezentanții studenților au dezbătut problemele învățământului superior în 9 ateliere de lucru paralele și apoi, în cadrul sesiunii plenare, și-au stabilit prioritățile pentru anul universitar următor. Aceștia vor lupta în primul rând pentru alocarea a 6% din PIB pentru educație. Mai mult, ei cer să fie consultați în procesul de elaborare a strategiei Ministerului Educației Naționale privind modul de utilizare a fondurilor europene ce vor fi alocate în perioada 2014 – 2020 și au adoptat și o serie de direcții de modificare a Legii Educației Naționale.”

Așa începea comunicatul de presă dat de ANOSR presei din România după aceste eveniment la care am participat și la care mi-am adus contribuția critică atunci când a fost adusă în discuție agenda evenimentului. Ulterior evenimentului, am fost implicată în cuantificarea rezultatelor atelierelor de lucru și apoi am contribuit la conceperea unui chestionar distribuit în rândul studenților din toate universitățile din țară, realizând apoi o analiză privind finanțarea educației în România, intitulată “Responsabilitate pentru educație”, care adduce în atenție beneficiile economice și sociale ale investiției în educație, asumările privind responsabilitatea pentru educație(Legea Educației Nașionale, Pactul Național pentru Educație), consecințele dezastruase ale subfinanțării educației. De asemenea, acest studio s-a încheiat și cu o serie de propuneri ale studenților și mai exact: alocarea a 6%din PIB pentru educație direcționați către finanțarea de bază a educației și reducerea abandonului școlar universitar.

Ca și principale efecte ale subfinanțării învătământului superior din România amintesc:

Creșterea taxelor de studiu

Figure 1 Harta creșterii taxelor de studiu din ultimii doi ani în România

Una din măsurile la care recurg tot mai multe universități pentru a reduce deficitul datorat de scăderea de venituri provenite de la studenții cu taxă în contextul scăderii continue a alocației per student echivalent (mai ales din 2008 în 2013) este, inevitabil, creșterea taxei de școlarizare, universitățile încercând astfel să obțină aceeași bani proveniți de la studenții cu taxă, dar raportat la un număr mai mic de studenți. Analizând această situație prin intermediul unui chestionar aplicat de Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România organizațiilor membre s-a constatat că din 23 universități publice din România analizate, în 17 dintre acestea (74%) au crescut taxele de studiu sau au existat/există discuții în acest sens la nivelul structurilor de conducere ale universității, conform percepției studenților. Mai grav este că în jumătate din universitățile analizate taxele de școlarizare deja au fost crescute în ultimii 2 ani.

Creșterea taxelor de cămin

Figure 2 Harta creșterii taxelor de cămin din ultimii doi ani în România

Un alt efect al subfinanțării educației resimțit cel mai mult de către studenți se reflectă în creșterea taxei de cămin și diminuarea investițiilor în condițiile din cămine și cantine. Întrebate despre creșteri ale taxei de cămin din universitatea lor, organizațiile studențești au răspuns că în 13 universități (57%) din cele 23 analizate au crescut deja taxele sau au existat sau există discuții în acest sens. Acest lucru nu vine deloc ca o surpriză, având în vedere că subvenția cămine-cantine nu a mai crescut din 2007, neadaptându-se astfel la rata inflației. De asemenea, au scăzut considerabil și investițiile în reparații și modernizări ale căminelor.

Numărul de locuri din cămine

Studiul ANOSR ”Echitate în educație” lansat în octombrie 2011 a arătat faptul că în anul universitar 2010-2011 procentul de locuri în cămin raportat la numărul total de studenți din România era de 21%. Deși numărul de locuri a crescut în ultimii ani, în anul universitar 2010-2011 au putut fi satisfăcute doar 72% din cererile de cazare depuse de studenți. În realitate, nevoia de locuri de cămin este mult mai mare întrucât un număr mare de studenți nici măcar nu se gândesc la ideea depunerii unei cereri de cazare întrucât șansele să prindă un loc în cămin sunt aproape nule.

Nivelul burselor sociale

Figure 3 Harta valorii burselor sociale din universitățile din România

Bursele sociale, mecanismul folosit de Ministerul Educației Naționale pentru sprijinirea studenților cu probleme financiare care nu își permit să acceseze, să parcurgă și să finalizeze un program de studiu din sistemul de învățământ superior, ar trebui, conform Legii Educației Naționale să acopere cheltuielile minime legate de cazare și masă, pe perioada studiilor. Valoarea acestor cheltuieli a fost estimată de CNFIS la 566 de lei, însă în realitate valoarea bursei sociale este departe de a atinge această valoare. Analizând răspunsurile organizațiilor studențești la întrebarea legată de valoarea bursei sociale, constatăm că în nici una din cele 22 universități din România valoarea bursei sociale nu atinge estimările cheltuielilor minime de cazare și masă. Valoarea medie a burselor sociale din cele 22 universități este de 222 lei, aproape de aproape 3 ori mai mică decât necesarul pentru acoperirea cheltuielilor minime de cazare și masă. În 17 din cele 22 universități analizate (77%) valoarea bursei sociale este de sub 250 de lei, o singură universitate oferind o bursă socială între 301 și 350 de lei, valoare aflată oricum aproape la jumătatea valorii recomandate de CNFIS.

Serviciile de consiliere și orientare în carieră

Conform unui studiu realizat de ANOSR în 2011 pe un eșantion de 20.000 de studenți din 24 de universități, analizând situația serviciilor studențești, Centrele de Consiliere și Orientare în Carieră prezentau cea mai nesatisfăcătoare situație: în aproape toate universitățile, procentul studenților mulțumiți de activitatea lor s-a situat sub 20%. Acest lucru a dus la neîncredere față de eficiența acestor centre și, astfel, la nefolosirea serviciilor pe care acestea le oferă de către un număr semnificativ de studenți, iar prin acțivitățile lipsite de impact pe care acestea le pot derula datorită lipsei unei finanțări corespunzătoare (prezentări, târguri de oferte de angajare, cursuri de dezvoltare personală pentru un număr limitat de studenți etc.) acestea nu reușesc să își atingă scopul pentru care au fost create. Acest lucru s-ar putea realiza prin acțiuni de promovare corectă a informațiilor despre domeniile de studiu pe care le oferă universitatea în rândul potențialilor viitori studenți și parteneriate cu centrele de orientare în carieră din învățământul preuniversitar pentru încurajarea unei alegeri corecte și informate a viitoarei cariere în rândul elevilor și totodată prin oferirea de servicii de consiliere de calitate pentru studenți care să le faciliteze integrarea în mediul academic și să îi pregătească pentru provocările reale ale pieței muncii.

Abandonul universitar

Raportul privind Starea Învățământului Superior din România lansat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în 2011 arată cât de tragică este situația abandonului școlar universitar, care în anul universitar 2009/2010 a ajuns la aproape 50%, dacă luăm în considerare că rata de absolvire a învățământului superior este de puțin peste 50%.

Figure 4 Rata de absolvire a învătământului superior

Studiul „Acces și Echitate în învățământul Superior din România: Dialog cu elevii și studenții” coordonat de prof. dr. Remus Pricopie aprofundează problematica abandonului școlar și oferă date în sprijinul importanței factorilor educaționali și sociali în acest fenomen.

Același raport al Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului din 2011 indică faptul că durata medie de frecventare a învățământului superior era în anul universitar 2001-2011 de 1,4 ani, lucru ce sugerează că majoritatea studenților care abandonează învățământul superior o fac după primul an de studiu. Acest lucru se întâmplă fie din lipsa de informare corectă cu privire la cheltuielile imputate de participarea la învățământul superior și lipsa unei susțineri relevante pentru studenții din grupurile dezavantajate, fie din cauza alegerii greșite a domeniului de studiu sau a dificultăților întâmpinate în adaptarea la mediul universitar respectiv.

”Studiul privind Implementarea Procesului Bologna în România – perspectiva studenților 2012” lansat de ANOSR la începutul anului 2013 susține cele menționate mai sus, prin răspunsurile pe care organizațiile studențești le-au dat la întrebarea legată de motivele care determină studenții să renunțe la facultate – 41% dintre respondenți au numit ca principal motiv al abandonului universitar alegerea greșită a facultății sau a specializării, iar 35% au menționat lipsa resurselor financiare.

Figure 5 Motivele pentru care studenții renunță la facultate

Ponderea populației cu studii superioare

România este pe penultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește procentul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani care au absolvit o formă de învățământ superior, conform datelor furnizate de Comisia Europeană. Deși ținta României pentru anul 2020 este de 26,7% populație cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani care are studii superioare, în prezent această valoare se află doar la 21,8%. 

2.4 Propuneri privind eficientizarea investițiilor realizate în educație și îmbunătățirea managementului educațional românesc

Concluzii

În urma acestui proiect am demonstrat că România, o țară care se află în curs de dezvoltare poate implementa politici care vor ajuta la un progres al dezvoltării economice. O economie inteligentă , adică o țară educată , o țară care investește în tineri și în progres, va avea tot timpul de câștigat. Chiar dacă impactul nu va fi unul vizibil pe termen scurt, dar pe termen lung, investiția în educație doar beneficii.

Consider că România este țara în care încă mai poți face ceva, datorită nivelului de dezvoltare actual, iar tinerii din ziua de azi ar trebui să fie încurajați să studieză în țară, să li se ofere resurse moderne de învățare, să fie încurajați să lucreze în cercetarea științifică. De asemenea, investiția în educație va contribui la un mai mare buget către universități care vor implementa soluții cât mai actuale pentru posibilitatea tinerilor de dezvoltare, ca incubatoare de afaceri, burse de cercetare, un sistem de motivare continuu pentru creșterea economică a României.

Mai sunt mulți pași în a ajunge o economie dezvoltată, dar consider că doar cu pași mici vom reuși să aducem o schimbare. Eu aș începe cu reducerea corupției și mai ales cu investiția în educație.

Biliografia

Cărți

[1] Chen Derek H., Dahlam Carl J. , The knowledge economy, the KAM Methodology and World Bank Operations, The world Bank, Washington DC, 2005, p.4

[2] Drăgănescu M. , De la Societatea Informațională la Societatea Cunoașterii, Editura Tehnică, București, p. 34, 2003

[3] Popa I. , Dobrin C. Knowledge society features, The AMFITEATRU ECONOMIC journal, Editura ASE, vol. 9(22), p.77-86, 2007

[4] Sabău G., Societatea cunoașterii – O perspectivă Românească, Editura Economică, București, 2001, p. 1194-1199

[5] Schleicher A., The economics of knowledges : why education is key for Europe’s success, Lisabon Council Policy Brief, Vol. 1, 2006, p.2

[6] Stiglitz J., Public Policy for a Knowledge Economy. Remarks at the Department for Trade and Industry and Center for Economic Policy Research , London, 1999, p. 28

Articole și studii internaționale

[7] Articol din baza internațională: Avram Remus, Paradigm changes of european economic pattern within present world slump, Journl of Doctoral Research in economics, Editura ASE, București, 2009, p.779

[8] Articol din baza internațională: Popa I. , Knowledge Management, vol LVIII, nr 1, 2006, p.1

Articol ISI : De Meulemeester J., Rochat F. A causality Analysis of the Link between Higher Education and Economic Development, Nr. 4, p. 351-361, 1995

[9] Articol ISI: Ranis G., Stewart F., Ramirez A., Economic Growth and Human Development, World Development, Vol. 28, 2000, p. 197-219

[10] Eder P., Schuller P., Willms S., The European Human Capital Index: The Challenge of Central and Eastern Europe, Lisabon Council Policy Brief, Vol. 2, 2007, p. 14

[11] Human Development Report, 2010, p. 23-24

OECD, The knowledge-based economy, Paris, http://www.oecd.org/dataoecd/51/8/1913021.pdf, 1996, p.7

Linkuri

http://dss.princeton.edu/training/Panel101.pdf

http://eurostat.com

http://unesco.org

http://www.bls.gov/emp/ep_chart_001.txt

http://www.presidency.ro/static/ordine/Educatie_si_Cercetare_pentru_Societatea_Cunoasterii.pdf

http://www.dictionaryofeconomics.com/article?id=pde2008_B000186

http://www.presidency.ro/static/ordine/Pactul_National_pentru_Educatie.pdf

Anexe

Datele folosite în analiză

Variabilele supuse analizei – detalii

Date de prelucrat

Ponderea populației cu Studii Superioare

Testul Hausman

Biliografia

Cărți

[1] Chen Derek H., Dahlam Carl J. , The knowledge economy, the KAM Methodology and World Bank Operations, The world Bank, Washington DC, 2005, p.4

[2] Drăgănescu M. , De la Societatea Informațională la Societatea Cunoașterii, Editura Tehnică, București, p. 34, 2003

[3] Popa I. , Dobrin C. Knowledge society features, The AMFITEATRU ECONOMIC journal, Editura ASE, vol. 9(22), p.77-86, 2007

[4] Sabău G., Societatea cunoașterii – O perspectivă Românească, Editura Economică, București, 2001, p. 1194-1199

[5] Schleicher A., The economics of knowledges : why education is key for Europe’s success, Lisabon Council Policy Brief, Vol. 1, 2006, p.2

[6] Stiglitz J., Public Policy for a Knowledge Economy. Remarks at the Department for Trade and Industry and Center for Economic Policy Research , London, 1999, p. 28

Articole și studii internaționale

[7] Articol din baza internațională: Avram Remus, Paradigm changes of european economic pattern within present world slump, Journl of Doctoral Research in economics, Editura ASE, București, 2009, p.779

[8] Articol din baza internațională: Popa I. , Knowledge Management, vol LVIII, nr 1, 2006, p.1

Articol ISI : De Meulemeester J., Rochat F. A causality Analysis of the Link between Higher Education and Economic Development, Nr. 4, p. 351-361, 1995

[9] Articol ISI: Ranis G., Stewart F., Ramirez A., Economic Growth and Human Development, World Development, Vol. 28, 2000, p. 197-219

[10] Eder P., Schuller P., Willms S., The European Human Capital Index: The Challenge of Central and Eastern Europe, Lisabon Council Policy Brief, Vol. 2, 2007, p. 14

[11] Human Development Report, 2010, p. 23-24

OECD, The knowledge-based economy, Paris, http://www.oecd.org/dataoecd/51/8/1913021.pdf, 1996, p.7

Linkuri

http://dss.princeton.edu/training/Panel101.pdf

http://eurostat.com

http://unesco.org

http://www.bls.gov/emp/ep_chart_001.txt

http://www.presidency.ro/static/ordine/Educatie_si_Cercetare_pentru_Societatea_Cunoasterii.pdf

http://www.dictionaryofeconomics.com/article?id=pde2008_B000186

http://www.presidency.ro/static/ordine/Pactul_National_pentru_Educatie.pdf

Anexe

Datele folosite în analiză

Variabilele supuse analizei – detalii

Date de prelucrat

Ponderea populației cu Studii Superioare

Testul Hausman