Investirea – Decizie Financiara Strategica

=== investitiile ===

CUPRINS

INTRODUCERE

Investiția reprezintă cel mai important act economic prin care se alocă capitaluri importante în speranța obținerii unei rentabilități viitoare superioare.

Din punct de vedere financiar, la nivel strategic se iau două decizii:

decizia de investire care este cea mai importantă;

decizia financiară care are o influență majoră asupra procesului investițional.

În practică, cele două decizii se iau concomitent și în interdependență. Separarea acestora, pentru a fi analizate și cuantificate matematic, se face pe baza modelului teoretic al mediului economic cert (piața perfectă de capital).

CAP. 1. INVESTIȚIILE ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALĂ

Conceptul de investiții

Investițiile reprezintă factorul primordial în strategia dezvoltării economiei naționale, a tuturor ramurilor și domeniilor de activitate, a sporirii veniturilor, condiție a creșterii nivelului de trai [7].

Orientările și obiectivele cercetării economice, în etapa actuală, acordă o atenție deosebită domeniului investițiilor.

Conceptul de investiție a fost și este dezbătut în teoria economică din toate țările, fiind exprimate mai multe opinii cu privire la conținutul și sfera de cuprindere a acestora.

Accepțiunea cea mai des întâlnită pentru definirea investițiilor este aceea de cheltuială sau plasament de sume bănești la un moment inițial, pentru a obține efecte ulterioare, iar numeroși economiști, din diverse țări, au căutat să surprindă cât mai multe aspecte legate de conținutul și mecanismul investițiilor.

Un prim aspect în definirea investițiilor se referă la faptul că acestea sunt opusul consumului imediat, care înseamnă distrugerea unei părți din valoarea creată, în fapt, distrugerea de avuție, investițiile urmărind tocmai contrariul. În modelele de creștere economică ale lui Keynes, Harrod, Domar, investițiile sunt considerate ca fiind egale cu economiile.

Economistul francez P. Aftalion afirmă că investițiile reprezintă renunțarea la sursele bănești lichide actuale contra speranțelor în obținerea unor resurse viitoare, evident mai mari, care vor fi obținute în timp.

O definiție mai concretă este dată de P. Masse , care consideră că investițiile reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată pentru obținerea “unor efecte viitoare, de cele mai multe ori incerte”. P. Masse stabilește patru elemente esențiale pentru o investiție:

Subiectul, reprezentat de cel care investește (persoană fizică sau juridică);

Obiectul, reprezentând lucrul, întreprinderea, firma, utilajul etc., deci modul în care se concretizează investiția;

Costul, reprezentând efortul suplimentar, cert, actual consumat pentru obținerea acelui obiect concret;

Efectele valorice, rezultate prin realizarea investiției, care se obțin în viitor și reprezintă în realitate, o speranță mai mult sau mai puțin certă.

Peumans arată că a investi reprezintă a dobândi bunuri concrete, a plăti azi un cost în vederea obținerii de venituri viitoare, renunțarea la o satisfacție certă imediată în favoarea unei serii de speranțe repartizate în timp.

O altă definiție dată de economiștii ruși și americani subliniază că nu este suficientă considerarea investiților ca o simplă cheltuială, ci trebuie avute în vedere două sensuri pentru o mai corectă delimitare a noțiunii de investiție și anume:

investiția este o cheltuială, reprezentând o sursă financiară avansată și consumată în prezent pentru a obține efecte viitoare;

investiția este în același timp, o acțiune, o lucrare concretizată în utilaje, construcții etc., deci, multitudinea de active fixe și circulante prin care se obțin întreprinderi noi, se modernizează, se reutilează sau se dezvoltă cele existente.

Cu alte cuvinte, investiția trebuie analizată sub un dublu aspect:

financiar;

material sau fizic,

iar necorelarea celor două elemente face, practic nerealizabilă o investiție.

În România noțiunea de investiție are două accepțiuni:

în sens larg, investițiile sunt definite ca plasarea unor sume de bani în diferite domenii: economic, social, cultural, administrativ, militar etc., pentru a construi și achiziționa utilaje, instalații, clădiri, pentru a pregăti personal, în vederea realizării de noi tehnologii etc., dar și pentru hârtii de valoare, angajamente în operații comerciale, bancare sau operații de bursă, inclusiv operații speculative;

în sens restrâns, din punct de vedere economic, investițiile se referă doar la cheltuielile prin care se creează sau se achiziționează noi capitaluri fixe și circulante, productive și neproductive, pentru înlocuirea, modernizarea sau dezvoltarea unor active fixe existente în economie.

Există mai multe moduri de abordare a investițiilor (figura nr. 1):

Figura nr. 1 – Tipuri de abordare a investițiilor

Abordarea contabilă și juridică – consideră investițiile ca fiind similare cu imobilizările, înțelese ca bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau create pentru o întreprindere, destinate să rămână durabile, deci să se materializeze în însăși întreprinderea respectivă. Ele pot fi, la rândul lor, departajate astfel:

Imobilizări legate de exploatare;

Imobilizări în afara exploatării sau care nu sunt direct productive, ele răspunzând altor preocupări.

Această înțelegere a noțiunii de investiții prezintă un dublu înțeles. Pe de o parte, permite suprapunerea unei viziuni contabile și a unei viziuni juridice asupra investițiilor pentru că, în aceste două optici, nu sunt reținute decât elementele patrimoniale. Pe de altă parte, poate fi aplicată cu ușurință (în momentul analizei bilanțului, mai ales) întrucât prezintă un caracter obiectiv indiscutabil, atestat de evidența contabilă.

Totuși, o astfel de accepțiune a noțiunii de investiții prezintă un caracter restrictiv, deoarece nu permite luarea în calcul a investițiilor care nu au incidență asupra activului întreprinderii sau care nu se pretează la o evaluare bănească explicită. Această viziune patrimonială a investițiilor exclude de fapt toate cheltuielile care cresc potențialul viitor al întreprinderii fără să afecteze valoarea unui anumit activ. Astfel, o campanie publicitară făcută pentru a lansa o marcă sau un produs nu poate fi considerată o “investiție publicitară”. O importantă operație de pregătire profesională care vizează dezvoltarea în timp a calificării și a potențialului salariaților nu poate fi considerată o “investiție de calificare”. Studiile și modificările costisitoare făcute cu privire la organizarea muncii, a procedeelor sau a serviciilor nu pot fi considerate ca “investiții de organizare”.

Din această perspectivă juridică și contabilă, orice cheltuială care nu are incidență patrimonială directă nu este considerată investiție, chiar dacă aceasta sporește în timp potențialul și performanțele întreprinderii. Studii economice recente evaluează la circa 40% partea investițiilor patrimoniale în efortul global de investiții al întreprinderii și subliniază astfel rolul determinant, de 60% al investițiilor “nemateriale” care nu se regăsesc în achiziții de simple elemente de activ .

Abordarea economică – consideră investițiile ca fiind toate sacrificiile făcute azi în speranța obținerii în viitor a unor rezultate, al căror nivel total va fi superior cheltuielilor inițiale. Deci, spre deosebire de simpla înregistrare contabilă, definirea economică ține seama de o serie de aspecte importante, precum:

influența factorului timp;

noțiunile de randament și eficiență a operațiilor economice;

riscuri legate de viitor.

De asemenea, o investiție poate fi reprezentată la fel de bine printr-o achiziție de bunuri, de echipament, dar și prin cheltuieli pentru o campanie publicitară, pentru elaborarea unui produs nou, pentru un program de cercetare-dezvoltare.

Abordarea financiară – este mai puțin restrictivă astfel că, o investiție este un ansamblu de cheltuieli ce va genera, pe o perioadă lungă, venituri sau economii, care să ramburseze sau să recupereze cheltuielile inițiale. Față de definirea economică, din punct de vedere financiar se are permanent în vedere acoperirea nevoii de fonduri de exploatare generate de diferite tipuri de investiții.

Recurgerea la o analiză exclusiv monetară permite să distingem tipurile de proiecte definite prin modul de succesiune a fluxurilor monetare pe care le determină.

Unele proiecte cer o anumită mărime a fondurilor alocate și determină o anumită mărime a rezultatelor obținute, rezultate care se obțin în totalitate într-un moment final, la o anumită dată. Proiecte de acest tip sunt relativ rare în industrie. În schimb investițiile financiare furnizează numeroase exemple de acest fel.

De asemenea, există proiecte care cer o anumită mărime a fondurilor investite, dar antrenează încasări eșalonate. Numeroase investiții în echipament industrial ilustrează acest caz.

Alte proiecte reclamă o investiție eșalonată a fondurilor dar determină toate încasările la o anumită dată: ansambluri industriale, complexe livrate la cheie, pot fi exemple în acest fel.

În sfârșit, unele proiecte necesită cheltuieli eșalonate și determină încasări de asemenea eșalonate. Este cazul majorității investițiilor industriale sau a investițiilor din infrastructură care implică alocări de fonduri pe mai mulți ani înainte de punerea în exploatare totală sau parțială a obiectivelor.

4. Abordarea psihologică – pune accent pe intuiția individului sau a firmei care investește. Se insistă asupra faptului că investiția conduce la decalarea consumului în timp.

Din această perspectivă, investiția înseamnă renunțarea la bunuri imediate în schimbul bunurilor viitoare. Această formulare prezintă “contradicția psihologică” la care este supus investitorul, constrâns să confrunte resursele imediate pe care le-ar angaja cu rambursările viitoare și incerte la care speră.

Atunci când este vorba de investiții, întâlnim de multe ori termenul de “speculație”. Economistul american William Sharpe spune că oamenii de afaceri americani obișnuiesc să-și eticheteze prietenii drept investitori, iar dușmanii drept “speculatori”.

Sunt economiști care susțin că nu există nici o diferență de esență între cele două concepte.

Totuși, speculatorul reprezintă un tip aparte de investitor care se individualizează printr-un comportament specific :

speculatorul are o atitudine diferită față de risc, în comparație cu investitorul obișnuit: primul este atras puternic de investițiile cu risc deosebit de mare, cel de-al doilea preferă un risc cât mai scăzut;

din această atitudine rezultă că speculatorul mizează pe un profit anormal de mare, corespunzător cu riscul pe care și-l asumă, în timp ce investitorul obișnuit contează pe un profit normal de mare;

speculatorul acționează mai mult pe termen scurt, în timp ce pentru o investiție obișnuită orizontul de timp este relativ mai mare;

în timp ce majoritatea agenților economici consideră că informațiile și semnalele furnizate de către piață sunt corect interpretate de către toți, speculatorul crede că are un avantaj informațional față de ceilalți, anticipând o evoluție pe care alții nu o întrevăd. Speculația este deci încercarea de a fructifica prezumatul avantaj de informație.

Contrar aparențelor, speculatorul nu este un factor de dezechilibru al pieței, ci dimpotrivă, un puternic factor de echilibru. Dacă nu ar exista agenți economici care să preia riscul pe care alții îl evită , mecanismele economice ar avea tendința de blocare. Prin speculație are loc redistribuirea stimulentelor legate de risc.

Față de aceste abordări, pot fi urmărite și alte elemente, cum sunt: ameliorarea condițiilor de muncă, efectele asupra concurenței (efecte ofensive și efecte defensive), ameliorarea poziției pe piață, relația cu progresul tehnic, incidentele strategice etc. Abordarea unei investiții sub diferitele ei aspecte tehnice, economice, sociale, financiare, poartă denumirea de abordare multicriterială.

În concluzie, investițiile reprezintă cheltuielile financiare, materiale și umane efectuate în diferite domenii (cum sunt cele economice, administrative, sociale, culturale, militare etc.) pentru achiziționarea sau realizarea de active fixe și circulante noi sau modernizarea celor existente, în vederea obținerii ulterioare a unui flux de lichidități și având drept scop creșterea avuției aparținând unor persoane fizice sau juridice.

În economia de piață se vorbește și de un proces invers – dezinvestiția prin care se transformă active în lichidități, folosite fie pentru returnarea lor unor investitori care se retrag din afaceri, fie pentru a fi reinvestite în alte afaceri și, în acest caz, dezinvestiția nu este sinonimă cu consumul, ea servind în continuare activității de investiții.

Ceea ce trebuie reținut este faptul că investițiile reprezintă suportul material al dezvoltării economico-sociale a țării. Prin ele se asigură sporirea capitalului fix, creșterea randamentului tehnic și economic al celui existent, dar și crearea de noi locuri de muncă. În acest context, investițiile reprezintă elementul decisiv al creșterii economice, al promovării factorilor intensivi, calitativi și de eficiență.

1.2. Clasificarea investițiilor

Necesitatea fundamentării eficienței economice a investițiilor presupune aprofundarea problemelor metodologice și teoretice cu privire la clasificarea investițiilor. Structurarea poate fi realizată în funcție de modul în care este privită și definită investiția și anume ca o cheltuială sau ca o materializare a acestei cheltuieli. Pe lângă aceste două accepțiuni, investițiile pot fi grupate și în funcție de sursa de finanțare a cheltuielilor.

Deosebim următoarele criterii:

După natura tehnologică, investițiile pot fi :

investiții pentru lucrări de construcții-montaj care constau în executarea construcțiilor considerate mijloace fixe pentru realizarea producției, dar și în montajul utilajelor;

investiții pentru cumpărarea utilajelor necesare realizării producției;

investiții pentru lucrări geologice;

investiții pentru studii, cercetări, proiectări și pregătirea personalului, precum și alte investiții necesare acoperirii unor cheltuieli speciale apărute odată cu realizarea obiectivului de investiții (amenajări de terenuri, participare la licitații etc.).

După caracterul investițiilor, întâlnim:

investiții în sfera productivă, care pot fi:

a1. investiții de înlocuire, care au ca destinație înlocuirea activelor fixe datorită uzurii fizice și morale;

a2. investiții de modernizare care au rolul de a asigura condițiile de reducere a costurilor de producție și a creșterii productivității;

a3. investiții de dezvoltare care au drept scop creșterea capacităților de producție (extinderea sau dezvoltarea întreprinderilor existente, crearea de noi întreprinderi etc.) ca urmare a creșterii cererii pentru produsele existente sau pentru lansarea de noi produse;

a4. investiții strategice care cuprind cheltuielile cu cercetarea științifică și cele de natură socială pentru personalul angajat în unitățile productive și care au ca obiect reducerea riscului din cele două domenii amintite.

investiții în sfera neproductivă, care se realizează în învățământ, cultură și artă, știință, sănătate și asistență socială.

În teoria economică se utilizează des noțiunile de investiții de înlocuire și investițiile de dezvoltare, dar în practică este dificilă departajarea lor, atât ca surse de realizare, cât și din punct de vedere al efectelor obținute. Astfel, orice investiție de înlocuire produce modificări specifice investițiilor de dezvoltare sau noi și orice investiție de dezvoltare presupune cel puțin o investiție de înlocuire.

În legislația românească nu se face o delimitare clară între investițiile de modernizare, de dezvoltare și celelalte categorii de investiții.

În literatura de specialitate , distincția este clară, din punct de vedere al elementelor pe care le conțin și din punctul de vedere al modului în care poate fi evaluat proiectul respectiv.

Astfel, o investiție de modernizare are în vedere doar ameliorarea condițiilor de producție cu sau fără modificarea volumului producției. De aici, rezultatul este de a obține o economie la costurile de producție și îmbunătățirea rentabilității activelor întreprinderii.

Într-o altă accepțiune, investițiilor de modernizare le sunt asimilate și cele de înlocuire; acestea vizând înlocuirea și revizuirea echipamentelor tehnice, uzate din punct de vedere fizic și moral.

Investițiile de modernizare prezintă o serie de avantaje, printre care mai importante sunt următoarele :

pornesc de la o bază tehnico-materială existentă;

durata realizării investiției este mică;

crește gradul de fiabilitate și mentenabilitate, concomitent cu prelungirea duratei de viață a utilajelor;

efortul investițional este orientat spre echipamentul de producție și mai puțin spre alte investiții conexe și colaterale.

Decizia privind realizarea proiectului de modernizare se pretează unei analize financiare. Cheltuielile de investiții și economiile la costurile de exploatare sau creșterea productivității sunt cunoscute sau pot fi estimate de către întreprindere.

Investițiile de dezvoltare sau expansiune se referă la toate investițiile întreprinderii care contribuie la dezvoltarea activității sale și care au drept scop creșterea capacității de producție a unei firme, creștere determinată de modificarea cererii pentru produsele firmei sau lansarea de produse noi. Și acestea sunt legate de investiții realizate în perioade precedente și prezintă o serie de avantaje , care constau în:

existența investițiilor colaterale, care se materializează în utilități;

existența surselor de materii prime;

existența unui personal calificat, cu o anumită experiență și tradiție etc.

Aceste investiții se referă la proiecte vizând capacitatea de producție a întreprinderii, achiziționarea de societăți mici, exterioare, care posedă unități de producție necesare expansiunii întreprinderii, modificarea structurii sortimentale a producției, creșteri suplimentare ale producției, lansări de produse noi etc. Din punct de vedere al naturii lor, aceste investiții se pretează cel mai bine la evaluarea rentabilității financiare.

Un proiect de modernizare-dezvoltare poate și trebuie să cuprindă și investiții umane. Acestea se referă la decizia de a angaja noi specialiști sau de perfecționare a celor existenți. Recrutarea de noi cadre este o investiție importantă din punctul de vedere al costurilor pe care le presupune. Aceste investiții nu apar în nici un bilanț contabil și este greu ca o întreprindere să ia în acest domeniu o decizie investițională, astfel încât nu poate fi formulată și nici estimată precis rentabilitatea unei asemenea investiții care, de fapt, are caracter obligatoriu. Acest aspect nu se pretează la analize de rentabilitate financiară, deoarece elementele necesare sunt mai greu de evaluat.

După natura lor, investițiile sunt:

investiții care se materializează și se regăsesc în capitalul fix și circulant al firmei, cum ar fi investițiile corporale care cuprind terenurile și mijloacele fixe;

investiții care nu se materializează și nu măresc valoarea capitalului fix și circulant care pot fi:

b1) investiții necorporale, care cuprind cheltuielile de constituire, de cercetare, dezvoltare-proiectare și alte imobilizări necorporale;

b2) investiții financiare care cuprind titlurile de participare și alte titluri de valoare.

După sursa de finanțare, putem întâlni:

investiții realizate din sursele proprii ale unei firme, care pot fi:

amortizarea;

capitalizarea profiturilor;

atragerea economiilor altor persoane prin emiterea de acțiuni noi sau prin mobilizarea resurselor.

investiții realizate din surse atrase sau împrumutate, prin intermediul unor credite interne sau externe.

După riscul asociat proiectului de investiție, investițiile sunt:

cu risc minim sau zero, de genul plasamentelor în obligațiuni;

cu risc redus, cazul investițiilor de înlocuire;

cu risc mediu, în cazul investițiilor de modernizare;

cu risc ridicat și foarte ridicat pentru investițiile de dezvoltare sau de cercetare-dezvoltare.

După modul de realizare a lucrărilor, întâlnim:

investiții în antrepriză, adică lucrările sunt realizate de o firmă specializată și nu de agentul economic în cauză;

investiții în regie, în care lucrările mai puțin specializate, sunt realizate cu forțe proprii de agentul economic.

Un loc aparte în noțiunile investiționale îl ocupă trei categorii de investiții:

investiții directe;

investiții colaterale;

investiții conexe.

Acestea țin seama că, în economia națională și chiar mondială, orice investiție este complementară investițiilor din alte domenii, deoarece indiferent de gradul de liberalism economic practicat, există o multitudine de conexiuni și interferențe între agenții economici.

a) Investiția directă (de bază), cuprinde totalitatea cheltuielilor prevăzute în documentația previzionată de un agent economic în vederea realizării nemijlocite a unor obiective de investiții noi, înlocuirea, modernizarea sau dezvoltarea unor întreprinderi deja existente în diferite ramuri ale economiei. Deci, fiecare agent economic realizează o investiție directă, dar care, pentru a fi finalizată și pentru a fi exploatată, trebuie să intre în relații cu alți agenți economici. Din acest punct de vedere, se apreciază că orice investiție directă generează anumite investiții colaterale și conexe.

b) Investiția colaterală cuprinde cheltuielile pentru efectuarea unor lucrări legate teritorial și funcțional de o anumită investiție directă și se referă concret la: construirea de conducte pentru alimentarea cu apă, gaze, canalizare, energie termică, linii de transport a energiei electrice, rețele de telecomunicații, inclusiv racordurile la rețele publice, căi și drumuri de acces etc., necesare punerii în funcțiune și exploatării capitalului fix creat prin investiția directă sau de bază.

Atunci când investiția colaterală deservește mai mulți agenți economici sau se realizează în comun, această investiție se poate adăuga în cote părți la investiția totală suportată de fiecare agent economic.

c) Investiția conexă reprezintă cheltuielile de investiții, necesare a se efectua în alte ramuri sau domenii pentru a putea pune la dispoziția investiției directe sau de bază utilaje, materii prime, combustibili, energie, căi de comunicații, dotări social culturale etc. Investițiile conexe nu se includ în valoarea totală a obiectului rezultat din investiția directă, deoarece ele reprezintă investiții directe în domeniul în care se realizează. Ca excepție, se includ în investiția totală acele investiții conexe care nu produc efecte economice pe baza cărora să se recupereze.

Identificarea investițiilor directe, colaterale și conexe reprezintă un aspect complex al teoriei privind eficiența economică a investițiilor, atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic.

Din punct de vedere al pieței financiare, există trei categorii de investiții:

investiții pentru afaceri, care constau în cheltuieli pentru mașini, utilaje, dotări ale unei societăți comerciale (cotate la bursa de valori mobiliare);

investiții imobiliare, în înțelesul de clădiri, locuințe, terenuri (cotate la bursa de valori imobiliare);

investiții în stocuri, care constau în produsele stocate, dorit sau nu, pentru a fi vândute ulterior (cotate la bursa de mărfuri).

Noțiunea de investiție este mult amplificată în economia de piață, în sensul că prin investiție se înțelege plasamentul capitalului lichid în active diverse, indiferent de durata deținerii lor, care poate fi, deci, și cu caracter speculativ și pe durate mai scurte.

Totuși, investițiile cu caracter economico-productiv sau de afaceri sunt considerate esențiale într-o economie.

De asemenea, în metodologia ONU se folosesc noțiunile de investiții brute și investiții nete, primele referindu-se la creșterea și refacerea capitalului fix și circulant, iar ultimele definind doar cheltuielile pentru creșterea capitalului fix și circulant. Aceste noțiuni sunt utilizate în scopul asigurării comparabilității pe plan internațional.

1.3. Investițiile și strategia întreprinderii

Întreprinderea, pe parcursul realizării activității sale, urmărește obiective multiple.

În condițiile economiei de piață, acțiunile managerului se îndreaptă nu numai spre obținerea unui profit cât mai mare în raport cu consumul de resurse, ci urmăresc și alte aspecte, conform unui plan care include obiective primare, obiective secundare, precum și obiective intermediare.

Scopurile urmărite de întreprindere pot fi diverse, iar pe de altă parte, există un ansamblu de elemente care pot exercita o certă incidență asupra acestor obiective (figura nr. 2).

Strategia globală a firmei este influențată de tipul de economie de piață existent, promovat de guvern [36], de opțiunile politice și de politica pe care o promovează firma.

În economia țărilor în tranziție, trecerea de la economia de comandă la cea de piață, induce elemente particulare în studiul strategiei întreprinderii și în special în strategia investițională. În ultimii ani dimensiunea investițională a fost marcată de câteva repere :

blocarea fluxurilor financiare de alimentare și derulare a investițiilor;

perturbarea circuitelor materiale – pe fondul lipsei autorității decizionale, a lipsei de orizont economic, a retragerii unor întreprinderi din lanțul economic.

Condițiile de instabilitate monetară, a cursului de schimb, a numeroase reglementări juridico-economice, problema restructurării, modelul noii economii duc la o nouă definire a strategiei investiționale, care cuprinde: obiective, strategii, mecanisme, toate aliniate la schimbarea sistemului în care funcționează.

Întreprinderea poate adopta o politică de creștere, de reorganizare sau de reconversie, pentru care este necesară o anumită politică investițională. Aceasta implică nevoia de investiții și tipul acestora variază în funcție de tipul pieței și structura concurenței. Piața se analizează pentru un produs sau pentru grupe omogene de produse.

Dacă întreprinderea face parte dintr-un sector “tânăr” cu cererea în creștere, evoluția din punct de vedere tehnic este rapidă; se impun investiții importante în cercetare-dezvoltare, în creșterea capacității de producție și achiziționarea de noi echipamente.

Dacă întreprinderea face parte dintr-un sector “îmbătrânit” unde cererea este în scădere, cu o tehnologie depășită se impune realizarea de investiții de înlocuire.

Această analiză strategică conduce la considerarea a patru tipuri de piață (figura nr. 3):

Figura nr. 2 – Tipuri de piețe și nevoia de investiții

O situație de tipul I generează o rentabilitate mare, iar fondurile degajate trebuie să fie constant utilizate pentru creșterea pieței. Dacă această situație nu permite degajarea de lichidități importante, ea poate evolua în termenii situației II care poate degaja profituri importante fără să necesite reinvestirea lor.

O situație de tipul III necesită mari investiții tehnologice și comerciale pentru a câștiga o parte însemnată a pieței cu speranța că va trece în situația I (de întreprindere dominantă). O situație de tipul IV este caracteristică unui sector care stagnează, pentru care este dificil să evidențiem partea sa de piață.

Figura nr. 3 – Obiectivele firmei și principalii factori de influență

Aceste elemente duc la concluzia că politica investițională, de alegere a proiectelor de investiții depășește cadrul pur financiar. În același timp, este urmărită rentabilitatea pe termen lung, principalul element al tuturor obiectivelor.

Strategia investițională, alături de celelalte strategii ale firmei (strategia de piață, de restructurare, privatizare, informatizare etc.) formează strategia globală a firmei.

O importanță deosebită se acordă, de asemenea, rolului investițiilor în strategia restructurării capacităților de producție, pentru că restructurarea nu se poate desfășura în afara procesului investițional.

În practică, sunt numeroase întreprinderi aflate în criză care încearcă să-și depășească dificultățile prin restrângerea cheltuielilor, sacrificând de multe ori cheltuielile investiționale.

De asemenea, se pot deosebi două tendințe în activitatea de investiții: a investi pentru a produce mai bine și a investi pentru a supraviețui. Trecerea la economia de piață este pentru multe întreprinderi, în primul rând, o problemă de supraviețuire. Supraviețuirea este, însă, doar o modalitate de a amâna și de a împiedica falimentul economic.

Practica reliefează rolul important pe care îl au investițiile în susținerea unor strategii active ale întreprinderii precum: fabricarea de noi produse, cucerirea de noi piețe, specializarea accentuată, adaptarea rapidă la cerințele clientului. Promovarea acestor strategii are șanse mult mai mari de reușită față de acele strategii care urmăresc doar reducerea costurilor, realizând mereu același produs.

Interesul agenților economici este acela de a se impune și de a-și consolida poziția pe piață, ceea ce confirmă componenta ofensivă a strategiei investiționale în vederea restructurării capacităților de producție și permanentei adaptări la mecanismul cererii și ofertei.

1.4. Proiecte de investiții și programe de investiții

Pentru a evidenția corect toate distincțiile într-un studiu de fezabilitate al unei investiții într-o întreprindere facem apel la definiția proiectului.

Un proiect poate fi definit ca o operațiune formată dintr-un ansamblu coerent de cheltuieli care contribuie la realizarea unui obiectiv dat. Un proiect de investiție, foarte rar poate fi tratat izolat într-o întreprindere. Fiecare proiect vine să se insereze într-un program existent sau în unul nou. El poate duce la creșterea capitalului sau modifică structura de ansamblu și nivelul său de rentabilitate. O investiție poate duce și la reducerea capitalului dacă antrenează efecte negative pentru o parte a capitalului existent.

Definirea unui proiect de investiție poate conține diferite variante cu caracteristici particulare și exclusive pentru unele dintre ele. Proiectul de investiții poate fi definit ca un ansamblu optimal de acțiuni de investiții bazate pe o planificare sectorială, globală și coerentă, pe baza căreia, o combinație definită de resurse umane, materiale etc. provoacă o dezvoltare economico-socială determinată . Studiul asupra proiectelor se face nu numai pentru proiecte diferite, dar și pentru variantele acestora.

Proiectele diferă în funcție de perioada de timp și pot exista:

proiecte de investiții pe termen mediu;

proiecte de investiții pe termen lung.

Tipologia proiectelor de investiții se poate prezenta după mai multe criterii. În realitate, distincția nu este foarte clară. De exemplu, o investiție de înlocuire a activelor fixe uzate se asociază, adesea, cu o modernizare a tehnologiei. O investiție externă poate însemna în același timp o fuziune de tehnologii noi sau complementare. Criteriul care permite o separare a diferitelor categorii de investiții este cel al riscului implicat. De exemplu, o investiție de înlocuire prezintă un risc marginal minim în raport cu o investiție de modernizare sau, mai mult, în raport cu o investiție de dezvoltare internă sau externă . Aceste proiecte condiționează competitivitatea pe termen lung a întreprinderii, deoarece pregătesc condițiile de producție viitoare și, în consecință, condiționează și rezultatele viitoare și echilibrul financiar viitor. Ele angajează resurse financiare importante, pe termen lung, și de aceea aceste proiecte prezintă riscuri deosebite, lansarea lor având cel mai adesea un caracter ireversibil.

Alegerea unei abordări financiare poate deschide perspective favorabile de creștere, fie continuând cu activitatea actuală, fie lansând noi activități. Un eșec sau o eroare pot afecta competitivitatea viitoare, chiar viitorul întreprinderii.

Programele investiționale au la bază ideea că investițiile sunt mijloacele prin care se fixează dezvoltarea întreprinderii pe termen lung, evoluția eficienței și poziției în mediul din care face parte. În raport cu situația dată, într-un program de investiții se stabilesc obiectivele, performanțele, acțiunile și mijloacele necesare atingerii obiectivelor, precum și modul de combinare și folosire a acestor mijloace .

Programele de investiții au la bază strategia de dezvoltare a întreprinderii, au o sferă mai largă de cuprindere decât proiectele de investiții. În cadrul programelor, pot exista mai multe tipuri de proiecte de investiții între care există sau nu relații de intercondiționare. Astfel, există:

proiecte independente: două proiecte sunt independente dacă alegerea (sau respingerea) unui proiect nu are nici o legătură cu alegerea (sau respingerea) altui proiect;

proiecte complementare: proiectul de a cărui alegere depinde alegerea altui proiect. Pot fi date de succesiunea în timp a proiectului;

proiecte exclusive (care se exclud reciproc): două proiecte se exclud reciproc dacă alegerea unui proiect exclude alegerea celuilalt proiect.

Într-un program de investiții, proiectele nu sunt exclusive (concurente). Urmăresc aceleași obiective sau obiective diferite, nu presupun același spațiu de desfășurare, nu presupun finanțarea din aceeași sursă, ci sunt luate împreună pentru a se reduce riscul proiectelor individuale.

De exemplu, în cadrul strategiei de restructurare a întreprinderii, programele de investiții pot fi constituite din proiecte de modernizare, de dezvoltare, din proiecte care vizează dezinvestirea anumitor mijloace fixe, proiecte de specializare profesională a personalului și/sau de realizare a sistemului informațional al întreprinderii .

În cadrul activității de cercetare-dezvoltare, un program de investiții poate cuprinde proiecte de creștere, dezvoltare, modernizare, recrutare de noi specialiști, cursuri de instruire, specializare, dotare cu tehnică și tehnologie nouă.

Derularea în timp a programelor de investiții depinde de durata proiectelor incluse în program și de intercondiționările temporale dintre proiecte. Astfel, durata unui program poate varia între durata celui mai lung proiect (în timp) și/sau suma duratelor tuturor proiectelor care constituie programul respectiv.

Durata programului poate varia și în funcție de resursele de care dispune întreprinderea și de modul de alocare a acestora. Astfel, dacă un proiect este prevăzut a fi început în anul al treilea de realizare a programului, sursa de finanțare fiind împrumutul, atunci orice încercare a factorilor interesați de a devansa termenul de începere a proiectului rămâne fără rezultat deoarece lipsește finanțarea.

Programele de investiții, în general, au o arie de cuprindere mai largă decât proiectele de investiții, iar pentru implementarea lor este necesar a fi detaliate în unul sau mai multe proiecte de investiții.

1.5. Caracteristici ale investițiilor

Investițiile reprezintă acțiuni sau succesiuni de acțiuni prin care anumite resurse disponibile, disponibilizabile sau atrase sunt transformate în bunuri concrete (materiale sau nemateriale) în scopul obținerii de efecte viitoare sub formă de avantaje, dar, în principal, profit.

De aici se desprind câteva caracteristici esențiale:

Derularea temporară a investițiilor se realizează pe intervale lungi de timp, fiind însoțită de o separare a perioadelor de angajare a eforturilor (perioada propriu-zisă a cheltuielilor investiției) și de obținere a efectelor (veniturilor).

Astfel, durata acțiunilor investiționale induce categorii speciale de risc, atât la nivelul cheltuielilor, cât și al încasărilor. În același timp, decalarea în timp a cheltuielilor și efectelor obligă la folosirea tehnicii actualizării pentru a putea compara valori (cheltuieli, încasări și beneficii).

În acțiunile investiționale pot fi precizate trei perioade distincte, identificate în raport cu eforturile implicate:

căutarea ideilor și evaluarea;

punerea în operă;

obținerea efectelor.

Complementaritatea investițiilor este evidentă în raport cu caracterul limitat al resurselor (în principal, financiare) de care investitorul dispune sau pe care le poate atrage pentru realizarea acțiunilor sale. Astfel, alocarea unor resurse pentru un proiect diminuează proporțional șansele alocării de resurse pentru alte proiecte ale investitorului.

Caracterul conex sau indus al investițiilor este dat de intercondiționările dintre proiecte. Practic, orice investiție induce nevoia de alte investiții atât în aval, cât și în amonte.

Ireversibilitatea investițiilor se raportează la imposibilitatea recuperării ca atare a resurselor implicate pentru realizarea lor.

Unicitatea proiectelor

Chiar dacă proiectele de investiții au același profil, volum, calitate, ele nu sunt identic reproductibile și, de aceea, determinările și analizele sunt specifice pentru fiecare proiect.

CAP. 2. SURSELE DE FINANȚARE A INVESTIȚIILOR

2.1. Surse interne de finanțare

Acoperirea nevoilor de finanțare a investițiilor se sprijină, în marea majoritate a cazurilor, pe surse interne (autohtone).

Fondurile proprii ale întreprinderii sau autofinanțarea exprimă capacitatea acesteia de a produce resurse de investiții din activitatea de exploatare și din alte activități.

Fondul de dezvoltare ce se constituie de către societatea comercială (firmă) este alimentat din:

o parte din profitul net repartizat pentru investiții;

amortizarea destinată acestui scop;

sume încasate din vânzarea activelor fixe sau a materialelor rezultate din dezmembrarea celor scoase din funcțiune etc.

Profitul net rezultat din exercițiul financiar este repartizat atât pentru dezvoltare, cât și pentru alte destinații: dividendele acționarilor, premii pentru salariați etc.

Amortismentul cumulat servește firmei pentru finanțarea înnoirii activelor fixe (imobilizărilor) ajunse la limita duratei lor de funcționare, precum și pentru nevoile de dezvoltare-modernizare (mai rar). Prin amortizare întreprinderea realizează de fapt recuperarea investițiilor realizate anterior.

În procesul de amortizare a capitalului și de reinvestire a sumelor astfel recuperate intervin însă câteva influențe importante care determină posibile decalaje între sumele recuperate prin amortizare și nivelul și structura capitalului. Aceste influențe sunt determinate de:

progresul tehnic;

frecvența înlocuirilor;

inflație.

Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcțiune pot fi utilizate drept capital pentru investiții.

Unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcționare sau la sfârșitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanțează investițiile. De aceste sume se ține seama la aprecierea necesarului de capital pentru achiziția noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din prețul de achiziție al noului utilaj.

Pot exista situații când unele mașini, clădiri etc., existente în proprietatea firmei, sunt utilizate la un nou proiect al său, de dezvoltare-modernizare. În acest caz, valoarea reziduală a respectivelor active fixe reprezintă o economie de capital bănesc, legată de noul proiect. Aceste utilaje constituie, însă, un element al efortului investițional, valoarea lor rămasă este inclusă în totalul cheltuielilor de investiții inițiale.

Alte active fixe devenite disponibile, datorită restructurării activității firmei, dar încă bune pentru exploatare, sunt vândute, închiriate, date în locație de gestiune etc.

Emiterea și vinderea de acțiuni este o cale importantă de creștere a capitalului firmei.

Creșterea capitalului se poate realiza fie prin emisiuni de noi acțiuni (creștere efectivă), fie prin emisiuni de acțiuni prin mobilizarea rezervelor (restructurarea capitalului).

Emisiunile de noi acțiuni sunt supuse unor fundamentări riguroase și reglementări precise. Ele se fac la valoarea nominală a acțiunilor, iar firma stabilește un preț ținând cont de două cerințe:

prețul să fie interesant pentru cumpărătorii potențiali, adică să fie inferior cursului ultimei cotații, dacă firma este cotată;

prețul să fie peste o anumită limită pentru a nu dispersa prea mult capitalul.

Diferența dintre valoarea de piață (prețul obținut la emisiune) și valoarea nominală a acțiunilor nou emise constituie “prima de emisiune”. Aceasta acoperă diferitele cheltuieli ocazionate de creșterea capitalului (reuniuni ale adunării acționarilor, publicitate etc.) sau poate fi utilizată pentru creșterea capitalului.

Operațiunile de mobilizare a rezervelor au loc prin emisiuni de acțiuni care nu măresc valoarea capitalului. Se realizează un transfer al pasivului societății din postul de “rezerve” în posturile de “capital” și “primă de emisiune”.

Nefiind vorba decât de o redistribuire, acțiunile emise în contul rezervelor sunt atribuite gratuit. Operațiunea poate fi realizată și prin creșterea valorii nominale a vechilor acțiuni.

În vederea recapitalizării, o serie de întreprinderi mici și mijlocii din țara noastră au folosit metoda MEBO, constând în emiterea și plasarea de acțiuni către conducere și salariații proprii. Astfel, a fost soluționată pe moment problema lichidităților.

În întreprinderile mari, propuse pentru privatizare, concomitent cu transferul gratuit al unei părți din patrimoniu către populație, are loc vinderea de acțiuni prin licitație, contra numerar.

Un rol important pentru constituirea unor resurse de investiții îl au fondurile mutuale, pe calea emiterii și vânzării de acțiuni, prin care se mobilizează economiile bănești ale populației. Deținătorii încasează anual dividende.

Există unele fonduri mutuale și de investiții, care funcționează pe principiul participării deponenților la investițiile efectuate de fondul respectiv, primind o cotă parte din profit, proporțional cu valoarea participării. Cei care doresc să-și convertească acțiunile în bani lichizi, o pot face prin intermediul bursei de valori.

Împrumuturile bancare pe termen lung și mijlociu

Firmele apelează la credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activități mai puțin rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci când își propun proiecte de mare anvergură.

Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonată unor cerințe specifice pieței financiare, în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei și solvabilității sale în caz de conjunctură nefavorabilă.

În economia românească, utilizarea creditelor pentru investiții întâmpină mari obstacole, din cauza dobânzilor extrem de ridicate. Motivul principal îl constituie existența inflației. În astfel de împrejurări, băncile practică o rată real-pozitivă a dobânzii (mai mare decât rata inflației).

Creditele pentru investiții, în funcție de garanțiile care stau la baza lor, îmbracă mai multe forme.

Împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanții materiale. Aceste garanții se referă la capitalul sau patrimoniul firmei, în special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate la nevoie pentru recuperarea datoriei.

Credite ipotecare. Cel care solicită creditul ipotechează o valoare, în general clădiri, terenuri și mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapidă în lichidități).

Această categorie de credite este, în general, mai restrânsă, fiind legată de micii investitori, și se referă la locuințe, la micile investiții din agricultură, la micile investiții ale antreprenorilor care lucrează pe cont propriu, asociații familiale, mici SRL-uri etc.

Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material. Singura garanție este studiul de fezabilitate al afacerii. În țările dezvoltate acest tip de credit este categoria cea mai răspândită.

În principiu, creditul de cash-flow implică cele mai mari riscuri, comparativ cu celelalte categorii de credite. Astfel, dacă din volumul creditelor acordate cu garanție materială doar 5% ajung la pierdere, la creditele de cash-flow pierderea este de 20% și chiar mai mare. Acest lucru este înțeles și acceptat de către bănci, care își constituie societăți de asigurare și provizioane de risc.

Băncile comerciale românești evită să acorde astfel de credite, datorită riscului pe care-l presupun. Pentru acoperirea eventualelor pierderi, băncile trebuie să instituie măsurile care se impun și să exercite un control asupra agentului economic în cauză, control care să cuprindă toate laturile activității.

Pentru a veni în sprijinul întreprinderilor private, s-a creat Fondul Român de Garantare a Creditelor, a cărui menire este, pe de o parte, să contribuie la consolidarea sistemului bancar prin asumarea unei părți a riscului existent în acordarea unor împrumuturi. Partea de garanție este de maxim 70% din valoarea creditului asigurat. Stabilirea acestui plafon urmărește implicarea mai activă a băncilor în asumarea răspunderii de împărțire a riscului.

În faza inițială, au existat și ezitări din partea băncilor comerciale în a-și asuma riscul acestui gen de credit (cash-flow). Deși există riscul de a se înregistra și pierderi, la creditul de cash-flow (suportate din provizioanele de risc) trebuie reținut că ele contribuie într-o bună măsură la dezvoltarea sectorului întreprinderilor private.

Garanțiile de credite se acordă pe baza unor criterii privind eficiența și rentabilitatea proiectului. Se au în vedere și unele priorități, fiind preferate firmele care produc o valoare adăugată mare, își exportă producția sau ameliorează infrastructura.

Bugetul de stat alocă fonduri pentru investiții în volume cât mai mici posibil, asigurând resurse doar pentru domenii care nu pot face față pieței și concurenței, deci nu prezintă interes pentru investitorii particulari, dar a căror existență este necesară în dezvoltarea economico-socială a țării. Se au în vedere domenii de interes național, îmbunătățiri funciare, protecția mediului etc. (centrale nucleare, lucrări din domeniul mineritului, petrolului, energiei electrice etc.).

De asemenea, se intervine cu fonduri de la buget pentru facilitarea acordării de credite bancare unor agenți economici (credite cu dobânzi stimulative, reduse) diferența până la nivelul ratei de pe piața capitalului fiind suportată de stat.

2.2. Surse externe de finanțare

Pentru nevoile de redresare, de retehnologizare a economiei se apelează la împrumuturi externe și investiții directe de capital străin.

Creditele externe sunt de mai multe categorii și anume:

credite guvernamentale sau cu garanție guvernamentală, în spatele cărora este statul, chiar dacă se acordă prin bănci;

credite bancare, unde riscul este exclusiv al băncilor;

credite acordate de instituții internaționale, gen FMI, BIRD, BERD etc.

Creditele guvernamentale se întemeiază pe convenția încheiată între guvernul țării care va acorda creditul și guvernul celei care va primi creditul, stabilindu-se totodată, și plafoane de garanții ale împrumuturilor. În cadrul plafoanelor stabilite se pot primi credite pentru achiziționarea de mașini, utilaje, echipamente, dar numai din țara creditoare. Guvernul României este autorizat să contracteze și să garanteze împreună cu BNR, credite financiare externe, necesare aprovizionării cu materii prime de bază și finanțării investițiilor.

Investițiile directe de capital străin reprezintă una din căile cele mai eficiente, mai profitabile pentru procesul redresării. Ele antrenează schimbări substanțiale, deoarece astfel sunt atrase tehnici și tehnologii moderne și managementul adecvat. Pe lângă participarea la capital și susținerea retehnologizării, firma străină poate asigura comenzi și piețe, chiar o pregătire mai eficientă a forței de muncă.

Creditele externe pe termen lung sunt acordate condiționat de către instituțiile și organismele internaționale de specialitate în vederea atingerii unor obiective propuse. FMI, de exemplu, nu cere garanții materiale, ci garanții generale, de politică economică, adică aplicarea anumitor măsuri, în perioada de timp pentru care se acordă împrumutul, care permit înaintarea pe linia reformei economice, astfel încât să aibă loc redresarea balanței de plăți a țării și să poată fi înapoiat împrumutul.

La fel BIRD și BERD acordă credite condiționate, adică numai împrumuturi “pe proiect”, pentru a finanța proiecte de investiții.

Toate celelalte bănci pretind o garanție materială, angajarea aurului, legarea finanțării de un flux comercial și garantarea cu produsele respective. Acestea acordă credite pe baza unor studii de fezabilitate și în condițiile unor puternice garanții de solvabilitate. Creditele sunt acordate pentru obiective comerciale vitale din programul de restructurare.

2.3. Organisme financiare internaționale

Conferința de la Bretton-Woods (1944), organizată sub egida ONU a pus bazele unui nou sistem monetar internațional. Importanța acestei conferințe constă în schimbarea completă a concepției de până atunci, prin introducerea spiritului înțelegerii mutuale, al cooperării largi în problemele activității financiar-valutare. De fapt, ea marchează trecerea de la relațiile bilaterale la relații financiar-valutare multilaterale.

Conferința a inițiat și înființarea a două instituții financiare internaționale: Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

Fondul Monetar Internațional a fost creat în 1947, cu scopul de a ajuta la dezvoltarea relațiilor economice internaționale, prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea și armonizarea balanțelor de plăți externe și, în esență, stabilitatea cursurilor valutare.

Acest organism internațional se prezintă ca o instituție de asigurare unde fiecare cotizează, după mijloacele sale, pentru a putea să beneficieze de ajutoare substanțiale. FMI intervine în cazul ajustării balanțelor de plăți și în privința dezvoltării prin mecanismele specifice de credit, la solicitarea guvernului țării respective.

Creditul acordat de FMI este un credit guvernamental sau cu garanție guvernamentală, în spatele căruia este statul, chiar dacă se acordă prin bănci. Creditul este pe termen lung, condiționat de angajarea țărilor împrumutate la îndeplinirea anumitor obiective. Adică, nu se cer garanții materiale, ci garanții de politică economică: aplicarea anumitor măsuri în perioada de timp pentru care a fost făcut creditul, care permit înaintarea reformei economice, pentru a înapoia împrumutul. Deci, va trebui să se obțină reducerea deficitului balanței și creșterea rezervei valutare a țării.

Răspunderea pe care și-o asumă FMI față de programele de reformă economică ale țărilor membre se asociază cu cea a guvernelor țărilor care solicită asistență în învingerea dificultăților grave cu care se confruntă. Rolul FMI este de a ajuta țările să se redreseze prin acordarea unor împrumuturi avantajoase.

Principalele forme de împrumut utilizate de FMI, de care și România a beneficiat începând din 1990 sunt:

aranjamentele de tip stand-by, care se acordă țărilor membre în scopul depășirii unor dificultăți temporare privind balanța de plăți;

sprijinirea țărilor cu venituri foarte scăzute în finanțarea programelor macroeconomice pe termen mediu și a programelor de ajustare structurală;

facilități de finanțare compensatorie, adică de acoperire a pierderilor înregistrate de țările membre ale FMI în cazul creșterii excesive a prețului la țițeiul de import.

În programele de ajustare pe care le analizează și le aprobă și-a găsit loc și componenta socială. Obiectivul final urmărit este creșterea economică reală și durabilă, ceea ce implică o combatere în profunzime a inflației, a șomajului, a dezechilibrelor balanțelor de plăți și a îndatorării excesive.

Mijloacele prin care acționează FMI sunt:

monitorizarea politicii economice stabilite de țările membre, în urma recomandărilor primite și a dialogului detaliat cu reprezentanții FMI;

intervenția într-o manieră și mai hotărâtă atunci când o țară aflată în criză a balanței de plăți îi solicită ajutorul.

Asistența financiară de tip multilateral, acordată diverselor țări membre ale FMI, în scopul relansării economice, se pare că este de preferat unei asistențe bilaterale, pentru că garantează neutralitatea politică a sprijinului acordat, și în același timp, favorizează atenuarea practicii împrumuturilor legate, adică condiționate de unele avantaje ce ar putea fi cerute în schimb.

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a fost înființată în 1945 și are sediul la Washington. Banca a avut la început menirea de a finanța refacerea economiei țărilor ce au suferit în cel de-al doilea război mondial. După terminarea acestei misiuni, și-a asumat rolul finanțării unor investiții în scopuri productive din țările în curs de dezvoltare, din țările sărace, având prioritate sectorul public.

BIRD a dobândit și numele de Banca Mondială deoarece aproape toate statele lumii au aderat la acest organism. O țară poate dobândi calitatea de membru al Băncii atunci când acceptă regulile de conduită în materie de finanțe internaționale, respectiv să adere la FMI și are o contribuție la fondul statutar al Băncii.

Fondurile de care dispune BIRD provin din trei surse principale: capitalul social subscris de statele membre, capitalurile mobilizate prin emisiunile de obligațiuni și beneficiul obținut din operațiile efectuate.

Mărimea sumei ce se subscrie de fiecare țară interesată să devină membru al Băncii se negociază, adică se stabilește în funcție de situația sa economică și financiară, apreciată prin produsul intern brut pe locuitor.

Fondurile Băncii Mondiale se creează în cea mai mare parte prin subscrieri din partea țărilor dezvoltate, alături de toate statele lumii, care contribuie după posibilitățile lor. Capitalul social este format din peste 1,37 milioane de acțiuni, fiecare acțiune valorând 100.000 dolari SUA. Subscripția făcută de fiecare membru este divizată în două părți astfel:

10% se varsă efectiv, constând din 1% aur sau dolari SUA (sumele putând fi utilizate liber de Bancă) și 9% în moneda statului subscriitor (sume ce se pot utiliza cu consimțământul țării membre);

90%, rămasă nevărsată, este păstrată de către fiecare membru, la banca sa centrală, într-un cont la dispoziția BIRD.

Banca Mondială contractează împrumuturi pe termen lung pe piețele financiare internaționale prin emiterea și vânzarea de obligațiuni. Aceste împrumuturi pe care le primește sunt purtătoare de dobânzi la nivelul pieței de capital.

În ceea ce privește profiturile Băncii, acestea rezultă din dobânzile și comisioanele de angajare aferente împrumuturilor acordate. Este vorba de sumele rămase după achitarea diverselor cheltuieli (dobândă la sumele împrumutate, salariile aparatului bancar etc.).

Rolul Băncii Mondiale este de a sprijini statele membre cu fonduri pentru reconstrucție și dezvoltare. Creditele se acordă într-o manieră clasică (în condiții de piață), cu obligația utilizării lor eficiente, ceea ce presupune evitarea operațiunilor care ar putea genera pierderi. Deci, Banca Mondială trebuie să îmbine două trăsături: să fie, în același timp, instituție financiară internațională și instituție de dezvoltare internațională.

BIRD poate garanta sau acorda împrumuturi (sau participă la acordarea de împrumuturi) tuturor statelor membre sau întreprinderilor (industriale, agricole, de transporturi) de pe teritoriile statelor membre.

Condițiile cerute sunt următoarele:

statul sau banca centrală să garanteze integral rambursarea împrumutului;

solicitantul să nu poată obține altfel împrumutul în condiții rezonabile pentru el;

un comitet competent, printr-un raport scris, va recomanda proiectul, după un examen aprofundat al cererii;

banca estimează ce dobândă și ce taxe financiare sunt adaptate la natura proiectului;

în acordarea și garantarea unui împrumut, Banca va examina probabilitatea în care împrumutatul și garantul sunt în măsură să facă față obligațiilor aferente împrumutului.

Obiectivele Băncii Mondiale pot fi sintetizate în următoarele:

Facilitează reconstrucția, dezvoltarea și punerea în valoare a resurselor țărilor membre;

Contribuie la completarea sau suplinirea lipsei de capitaluri pentru investițiile private străine în țările membre;

Permite realizarea echilibrului pe termen lung al schimburilor internaționale pentru țările membre.

Uneori, Banca Mondială recurge la combinarea împrumuturilor sale cu cele ale altor instituții internaționale, creditul purtând denumirea de cofinanțare.

Procedura preliminară în vederea acordării unui credit BIRD presupune următoarele:

solicitarea de principiu a unei țări membre în baza unui studiu de fezabilitate a investiției;

raportul unei comisii de experți BIRD în urma vizitei efectuate în țara solicitatoare și a analizării oportunității investiției;

negocierea acordului de împrumut de către reprezentanții desemnați de Bancă și de țara solicitatoare;

aprobarea și semnarea acordului de împrumut de către Parlamentul țării solicitatoare.

În cadrul Băncii Mondiale au fost create două organisme, ca filiale ale sale: Corporația Financiară Internațională (CFI) și Asociația Internațională de Dezvoltare (AID). Banca împreună cu filialele sale compun grupul Băncii Mondiale.

CFI (înființată în 1956) are ca scop să ajute întreprinderile private din țările membre pe calea dezvoltării.

AID are rolul de a asista țările cele mai sărace, în condiții mult mai favorabile decât cele ale BIRD. Această instituție acordă împrumuturi pentru proiecte de dezvoltare al căror termen de rambursare poate fi de 35-40 de ani, incluzând și o perioadă de grație de 10 ani, fără dobândă, fiind perceput numai un comision de 0,75% pe an pentru acoperirea cheltuielilor administrative.

Creditele pe termen lung apar de obicei sub formă de ajutor bilateral sau ajutoare acordate de către unele bănci regionale de dezvoltare.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)

A fost creată în 1991 în scopul acordării de asistență țărilor din Europa Centrală și de Est, pentru crearea și dezvoltarea unei economii de piață. Acționarii săi sunt atât din această regiune, printre care și România, cât și din restul lumii, la care se adaugă Uniunea Europeană și Banca Europeană de Investiții.

În structura ei internă se află două departamente: Banca Comercială și Banca de Dezvoltare.

Proiectele susținute de BERD trebuie să contribuie la dezvoltarea sectorului privat, la încurajarea investițiilor străine directe, crearea și consolidarea instituțiilor financiare, restructurarea industriei, crearea unei infrastructuri moderne pentru dezvoltarea sectorului privat, promovarea întreprinderilor mici și mijlocii, protejarea mediului ambiant.

Sprijinul acordat țărilor din Europa Centrală și de Est de către BERD constă în asistență tehnică și financiară, pentru a le ajuta la grăbirea procesului de tranziție la economia de piață.

Plasamentele fondurilor sale sunt direcționate astfel:

cel puțin 60% către întreprinderile sectorului privat și întreprinderile din proprietatea statului care sunt în perspectivă de privatizare;

cel mult 40% către infrastructura publică sau alte proiecte.

Banca poate oferi asistență în următoarele domenii:

servicii consultative;

identificarea proiectelor, pregătirea și finanțarea infrastructurii sectoarelor;

mobilizarea finanțării adiționale din surse publice și private, pe bază de cofinanțare;

sprijinirea implementării proiectului, inclusiv furnizării de utilaje și echipamente.

Propunerile de finanțare înaintate BERD trebuie bazate pe următoarele:

proiecte însoțite de planuri de afaceri sau studii de fezabilitate;

un raport de analiză și o expertiză a partenerilor;

minimul de fonduri cerute de bancă (5 mil. EURO);

finanțarea în monedă convertibilă;

să corespundă priorităților băncii și în cazul întreprinderilor comerciale;

disponibilitate de capital în întreprindere sau pentru proiect.

Banca Europeană de Investiții (BEI)

BEI are misiunea de a favoriza realizarea obiectivelor Uniunii Europene, prin acordarea de resurse financiare pe termen lung pentru realizarea unor investiții viabile.

Banca oferă servicii pe linia evaluării și finanțării proiectelor de investiții.

Pentru a-și atinge scopul, proiectele și programele trebuie să fie viabile în patru domenii: economic, tehnic, ecologic și financiar. Fiecare proiect de investiții este serios evaluat și urmărit până la atingerea scopului său.

Banca finanțează proiecte ale țărilor din cadrul Uniunii Europene, iar împrumutul nu depășește, în linii generale, 50% din costurile de investiții. El poate fi utilizat alături de subvențiile naționale.

BEI finanțează investiții de mari dimensiuni (pornind de la 25 mil. EURO) prin împrumuturi individuale în colaborare cu inițiatorul proiectului. Proiectele de dimensiune medie și mică sunt susținute indirect sau prin împrumutarea băncilor care operează la nivel național sau regional.

Criteriile de aprobare a creditelor se referă la:

existența legăturii investiției cu politicile Uniunii Europene;

viabilitatea tehnică și financiară a proiectului de investiții;

respectarea regulilor de protecție a mediului înconjurător;

situația financiară a inițiatorului, perspectivele de cash-flow și garanțiile oferite.

Durata împrumutului poate ajunge până la 20 de ani. Ea depinde de tipul și durata de viață tehnologică a proiectului.

Scăderea rolului statului în dezvoltarea economică, odată cu demararea procesului de privatizare, precum și deficitele bugetare ale multor țări, constituie motivul pentru care băncile comerciale, instituțiile financiare multilaterale (Banca Mondială, BERD), precum și agențiile de creditare se uită din ce în ce mai puțin la garanțiile date de stat în sprijinul unor proiecte, fiind interesate mai mult de viabilitatea proiectului în cauză din punct de vedere comercial și de structura sa solidă din punct de vedere financiar.

Finanțarea de proiect este orice finanțare care se realizează doar pe baza caracteristicilor proiectului însuși. Sunt excluse din start proiectele inițiate de firme în care finanțarea externă este mobilizată pe baza propriei lor stabilități și nu pe baza solidității proiectului însuși, precum și întreprinderile de stat cărora, în mod obișnuit, li se alocă fonduri de la bugetul de stat sau cărora li se acordă garanție guvernamentală pentru realizarea proiectului respectiv.

2.4. Leasing-ul (credit-bail)

Cunoscut la noi din literatura de specialitate dar foarte frecvent utilizat în practica multor țări dezvoltate, credit-bail a apărut ca varianta franceză a sistemului american de leasing.

Credit-bailul nu este o sursă propriu-zisă de finanțare a investițiilor, ci creează posibilitatea pentru întreprindere de a dispune de anumite bunuri fără a fi obligată să le cumpere (fără a deveni proprietara lor).

Conform legii franceze, credit-bail este definit ca “o operațiune de închiriere a bunurilor de echipament, a utilajelor și bunurilor imobiliare de folosință comună, cumpărate special pentru a fi închiriate de către întreprindere, care le păstrează în proprietate, dând dreptul locatarului de a achiziționa integral sau parțial bunurile respective la un preț convenit în funcție de vărsămintele efectuate sub formă de chirie”.

În efectuarea unei operațiuni de credit-bail intervin trei organisme:

întreprinderea care are nevoie de bun;

furnizorul (vânzătorul);

organismul financiar al credit-bail.

Spre deosebire de o închiriere obișnuită, credit-bail conferă locatarului dreptul de a deveni proprietarul bunului la sfârșitul contractului, la un preț convenit. Astfel, credit-bail apare ca un substitut interesant al unei surse de finanțare a investițiilor.

Credit-bail prezintă avantaje importante pentru toate cele trei tipuri de organisme implicate, date de atenuarea sau chiar eliminarea efectelor riscului indus prin operațiunile de finanțare și investiționale clasice. Principalul avantajat al acestei operațiuni rămâne a fi utilizatorul care poate beneficia de efectele folosirii bunului respectiv fără a angaja integral suma, așa cum ar trebui să facă în cazul cumpărării.

Utilizatorul alege bunul de care are nevoie de la furnizor, depunând o documentație completă apoi organismului de credit-bail cu care încheie un contract.

Organismul financiar de credit-bail este cel care acoperă financiar operațiunea față de furnizor. Uneori, acesta obligă furnizorul la plata unui avans care nu reprezintă decât o parte din valoarea bunului. În perioada de exploatare utilizatorul plătește o chirie, de regulă la începutul fiecărei perioade.

Utilizatorul realizează astfel o economie de investiții, chiar dacă suma avansului și a plăților ulterioare succesive depășește valoarea prețului integral de achiziție a bunului. În plus, are posibilitatea de a cumpăra bunul la un preț și termen convenite. Riscul operațiunii este împărțit, de fapt, între cele trei organisme.

În sens relativ, credit-bail asigură și posibilități suplimentare de împrumut pentru utilizator, sumele plătite neafectând rata îndatorării.

2.5. Structura de finanțare a investițiilor

În structura surselor de finanțare a investițiilor, efortul propriu (autofinanțarea) rămâne permanent pe primul plan.

În principiu, pentru investitor autofinanțarea pare a fi o sursă gratuită, deoarece nu presupune nici un fel de plăți. Dar, totuși, ca o parte a capitalului propriu, autofinanțarea are și ea un cost sau, mai degrabă, un cost de oportunitate, dat de limita ratei de rentabilitate cerute de acționari (de proprietari). Aceasta pentru că ei renunță la o remunerare suplimentară în scopul asigurării de resurse financiare pentru dezvoltarea viitoare a firmei.

Autofinanțarea pentru investiții se realizează pe baza fondurilor proprii de origine internă: rezerve și amortizare.

În sens practic pot fi puse în evidență două modalități de evaluare a nivelului posibil al autofinanțării.

Prima modalitate, numită comercială, sugerează mai degrabă o determinare de principiu a nivelului posibil al autofinanțării. În acest sens, autofinanțarea apare ca diferența dintre totalul vânzărilor și totalul cheltuielilor prevăzute pentru o perioadă (un an). Trebuie precizat că în totalul cheltuielilor nu se include amortizarea.

A doua modalitate de calcul, în sens financiar-contabil, poate fi dezvoltată pe baza următoarei relații de calcul:

, unde:

Af – capacitatea de autofinanțare a întreprinderii;

P – total încasări;

C – total cheltuieli (fără amortizare);

Az – amortizarea anuală;

T – rata impozitului;

Cf – cheltuieli financiare.

Din aceasta, deducând dividendele sau venitul proprietarilor se obține autofinanțarea prevăzută sau efectivă a unei perioade.

Nivelul autofinanțării este influențat de:

cifra de afaceri;

politica de împrumut;

politica de amortizare;

politica de distribuire a dividendelor.

Proporțiile în care întreprinderea își acoperă finanțarea proiectelor sale din diferite surse pot fi diferite. În principal două sunt determinantele acestei structuri:

posibilitățile de acces la fiecare sursă;

costul specific al fiecărei surse.

În condiții de acces nelimitat la oricare sursă, cea mai bună structură de finanțare a proiectelor este aceea prin care întreprinderea poate realiza un cost mediu minim al capitalului.

Dacă întreprinderea va urmări să-și diminueze costul capitalului atunci pare normal ca ea să apeleze la diferite surse în ordinea descrescătoare a costurilor specifice de remunerare.

Pentru o piață financiară relativ echilibrată sursa cea mai ieftină este împrumutul. Orientarea întreprinderii spre finanțarea proiectelor sale prin împrumut este deci firească. În acest mod întreprinderea obține un “efect de levier” pozitiv, care va permite o creștere a beneficiilor și, implicit, a beneficiilor de repartizat.

Efectul de levier poate fi determinat cu ajutorul relației:

, unde

l – efectul de levier;

= rata îndatorării, în care:

D – datoria pe termen mediu și lung;

K – nivelul capitalului permanent al întreprinderii;

r – rata rentabilității economice a capitalului;

e – costul remunerării împrumutului (rata dobânzii).

Tentația întreprinderii spre împrumuturi este temperată de riscul propriu, pe de o parte, și de solicitarea de garanții din partea celui care acordă împrumutul, pe de altă parte. În aceste condiții, rata îndatorării, calculată ca raport între datoriile pe termen mediu și lung și capitalul propriu, nu va putea fi acceptată peste o anumită limită. Uneori, reglementările legale fixează limita ratei îndatorării. Așadar, întreprinderea va trebui să caute o structură echilibrată de finanțare, care să-i asigure procurarea resurselor la cel mai mic cost.

Modul de finanțare a proiectului va avea consecințe asupra fluxurilor anuale de fonduri ale întreprinderii, iar structura optimă de finanțare poate fi stabilită analizând modificarea costului capitalului în raport cu rata îndatorării.

Activitatea unei întreprinderi este necesar a fi finanțată atât pe termen scurt (investițiile în active circulante), cât și pe termen lung (investițiile în active fixe). Pentru anumite perioade este posibil a fi transferate anumite fonduri necesare finanțării pe termen lung pentru realizarea finanțării pe termen scurt.

Firmele care-și desfășoară activitatea pe actuala piață românească sunt întreprinderi mari (în general cele cu capital de stat sau cu capital majoritar de stat) și întreprinderi mici și mijlocii (cu capital privat). Ambele categorii se confruntă cu probleme privind finanțarea producției pe termen scurt, cât și pe termen lung. În timp ce întreprinderile mari utilizează toate fondurile pentru realizarea finanțării pe termen scurt (și nu reușesc întotdeauna) cu rezultate negative asupra întregii activități și asupra viabilității întreprinderii pe termen lung, întreprinderile mici și mijlocii încearcă să obțină fonduri pentru investiții. Din acest motiv este important să fie susținută dezvoltarea investițiilor. Problema care apare este legată de găsirea surselor de finanțare pentru aceste întreprinderi.

CAP. 3. EFICIENȚA ECONOMICĂ ȘI DECIZIA DE INVESTIȚII

3.1. Conceptul de eficiență

Orice activitate umană este, în același timp, consumatoare de resurse și producătoare de efecte. Dezvoltarea economico-socială s-a bazat, mult timp, pe concepția că omenirea dispune de resurse naturale în cantități mai mult decât suficiente. Dar, șocurile produse de crizele de energie și de materii prime, precum și degradarea tot mai evidentă a mediului natural, datorită exploatării sale neraționale, au condus la conturarea unei concepții realiste cu privire la disponibilitățile de resurse la nivel mondial, cât și la nivelul fiecărei țări în parte.

Nivelul limitat al resurselor materiale și de muncă generează cerința economicității folosirii lor, în sensul asigurării unor randamente maxime sau unor consumuri cât mai reduse.

Pornind de la sensul lingvistic al noțiunii de eficiență, se poate afirma că eficiența este atributul oricărei activități umane de a produce efectul util dorit. În expresia sa cea mai generală, eficiența este redată de relația dintre rezultatele obținute, într-o anumită activitate (Ai) și cheltuielile de resurse cu respectiva activitate. Dar, caracterizarea nivelului său de eficiență presupune raportarea (studiul comparativ) la o bază de comparație spațio-temporală (A0) care poate fi nivelul atins în alte activități similare, sau variante de proiect, mărimi normative predeterminate etc. (figura nr. 4).

Figura nr. 4 – Tipuri de corelații pentru studiul eficienței

în care: Ri/R0 – consum de resurse (eforturi) pentru activitatea i/0;

Ei/E0 – efecte generate de activitatea i/0.

Conform acestei scheme, studiul eficienței unei activități are la bază următoarele tipuri de corelații:

comparație între nivelul resurselor;

comparație între nivelul efectelor;

comparație de tipul efort/efect și efect/efort;

comparație între nivelurile de eficiență.

Una din accepțiunile noțiunii de eficiență este: efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate sau consumate. Aceasta arată efectul util pe unitatea de resursă alocată (E/R) sau invers, efortul depus pentru obținerea unei unități de efect (R/E).

Privită din punct de vedere aplicativ, eficiența se poate defini ca un raport obiectiv, cantitativ, între efectele și eforturile depuse în vederea obținerii lor.

– maxim, adică, maximizarea efectelor obținute pe unitatea de resursă alocată/consumată;

– minim, adică, minimizarea consumului de resurse pe unitatea de efect obținut.

Natura și caracterul eforturilor și efectelor se reflectă asupra caracterului eficienței. Din punctul de vedere al resurselor, acestea trebuie să fie cât mai riguros structurate ca să răspunsă cerințelor de analiză (cum se folosesc, cât se consumă, gradul de valorificare, economisirea lor).

Structurarea presupune următoarele criterii:

după criteriul regenerărilor în timp:

resurse regenerabile;

resurse neregenerabile.

după natura lor:

umane, tehnice;

materiale, financiare.

după modul cum participă la circuitul economic:

resurse potențiale;

resurse intrate în circuitul economic.

Din punctul de vedere al efectelor, de asemenea, eficiența necesită structurarea acestora.

Efectele pot fi:

directe: identificabile la locul unde se desfășoară activitatea;

indirecte: identificabile în alte sectoare de activitate.

După momentul la care se produc:

efecte imediate;

efecte posibile, viitoare.

După natura lor:

efecte economice;

efecte ecologice;

efecte sociale;

efecte tehnice etc.

O analiză completă și complexă impune luarea în considerare, într-o exprimare unitară, a tuturor categoriilor de efecte. Probleme deosebite ridică efectele de natură diferită. Acest lucru este deosebit de dificil, uneori chiar imposibil de realizat, deși din punct de vedere teoretic, se poate rezolva prin regula paralelogramului deformabil (figura nr. 5).

Figura nr. 5– Compunerea efectelor

În figură:

E1, E2, E3, E4 – categorii de efecte diferite ca natură;

C1 – rezultanta compunerii efectelor E1 și E2;

C2 – rezultanta compunerii efectului E3 cu rezultanta C1;

C3 – rezultanta compunerii efectului E4 cu rezultanta C2, aceasta fiind rezultanta globală.

În practică acest lucru este inaplicabil și, de aceea, în multe cazuri se procedează la abordarea parțială a studiului de eficiență, pe tipuri de efecte (în principal, studiul de eficiență economică).

Din punct de vedere cantitativ, corelația dintre eforturi și efecte se exprimă prin indicatori de eficiență care, de regulă, îmbracă forma unor raporturi matematice. Pentru a caracteriza eficiența unei activități, în toată complexitatea sa, este necesar să se folosească un sistem de indicatori care să pună în evidență toate corelațiile posibile între eforturi și efecte.

De un real folos este matricea efect/efort (figura nr. 6). Este o matrice pătrată, în care numărul de linii/coloane este cel al indicatorilor de efort și de efect identificați ca fiind caracteristici activității ce se analizează. Ordonarea acestora permite partiționarea matricei în patru cadrane. Fiecare cadran va conține un anumit tip de indicatori de eficiență economică, astfel:

indicatori de tip efort/efort (cadranul I), cum ar fi: costul unui loc de muncă, gradul de înzestrare tehnică a muncii etc.;

indicatori de tip efect/efort (cadranul II), cum ar fi: profit la un leu investit, producția la un milion lei mijloace fixe etc.;

indicatori de tip efort/efect (cadranul III), cum ar fi: investiția specifică, cheltuieli la 1000 lei producție etc.;

indicatori de tip efect/efect (cadranul IV): profit la 1000 lei încasări, curs de revenire etc.

Figura nr. 6 – Matricea efort/efect

3.2. Procedura de selecție a proiectelor de investiții

Decizia de investiție într-o firmă presupune parcurgerea anumitor etape logice, prezentate cronologic (figura nr. 7).

Procedura de selecție este o problemă specifică fiecărei organizații. De maximă importanță este analiza impactului firmă – mediu economic.

Deși necuantificabilă, această analiză este utilizată pentru stabilirea strategiei de dezvoltare a firmei și conține trei momente importante:

determinarea obiectivelor firmei;

analiza diagnostic a firmei care urmărește să determine punctele forte și slabe ale firmei;

evaluarea mediului economic în care firma își desfășoară activitatea.

Analiza și diagnosticarea mediului sunt componente deosebit de importante ale procesului strategic managerial care asigură succesul firmei pe piața concurențială, de obicei introduse în studiile de fezabilitate.

Este cunoscut faptul că toate unitățile identifică punctele forte și slăbiciunile lor și posibilitățile și amenințările mediului concurențial. Dar ceea ce este pierdut adesea din vedere este faptul că o combinare între acești factori poate duce la obținerea și alegerea anumitor strategii. Astăzi proiectanții de strategii utilizează un număr de matrice care arată relațiile dintre variabilele critice (de exemplu, matricea TOWS).

Principalele stadii în alegerea proiectelor de investiții sunt următoarele :

I. generarea propunerilor de investiții (etapele 1-3);

II. selecția proiectelor de investiții (etapele 4-8);

III. implementarea, controlul și analiza rezultatelor (etapele 9-10).

I. Generarea propunerilor de investiții este, de obicei, o problemă descentralizată care permite să fie elaborate propuneri de investiții la toate nivelurile întreprinderii. În general, nivelurile inferioare propun investiții de înlocuire, de modernizare sau de expansiune, iar nivelurilor superioare le revine responsabilitatea de a propune proiecte de dezvoltare strategică. În acest stadiu, fiecare proiect trebuie să fie însoțit de un studiu comercial, tehnic și financiar, care să justifice oportunitatea investiției.

Figura nr. 7 – Etape decizionale

II. Selecția proiectelor de investiții se efectuează pe criterii financiare, dar ținând cont de prioritățile directe de politică investițională. Ea se referă la alegerea investițiilor rentabile în funcție de resursele ce pot fi alocate pentru acestea.

Teoria financiară indică faptul că în luarea deciziei de investiție pot fi întâlnite anumite criterii care duc la folosirea unor metode sau a altora, cum ar fi: maximizarea profitului firmei, minimizarea termenului de recuperare, reducerea riscului asociat proiectului de investiții sau ordonarea optimală a proiectelor mutual exclusive. În general, este acceptat că abordarea dinamică este o tehnică mult mai bună decât abordarea statică în ceea ce privește considerarea acestor criterii.

În prezent, cele mai utilizate metode sunt cele care impun o analiză bazată pe influența factorului timp asupra valorii profitabilității. Între acestea, tehnica venitului net total actualizat (VNA) are cea mai bună fundamentare teoretică. Însă unii manageri preferă rata internă de rentabilitate (RIR) .

În marile întreprinderi și puterea de decizie poate fi descentralizată. De exemplu, un șef de departament dispune de un buget care să fie folosit pentru finanțarea unor investiții de mică amploare (înlocuiri etc.). Din contra, marile proiecte fac obiectul unor lungi dezbateri în cadrul conducerii firmei, ținând cont de diversele obiective ale întreprinderii (strategia de dezvoltare, prestigiu etc.).

De asemenea, managerii și inițiatorii de proiecte sunt implicați în activitatea de luare a deciziilor din punctul de vedere al modului în care sunt cheltuite fondurile. De exemplu, șeful unui serviciu funcțional identifică posibilități profitabile de investiții, managerul general investighează această problemă și împreună găsesc un mod de abordare al afacerii.

Cunoașterea factorilor care influențează profitabilitatea ajută managerii în canalizarea resurselor firmei spre cele mai profitabile investiții. În multe firme s-a renunțat la ideea că directorul economic dă un verdict despre viabilitatea proiectelor de investiții propuse, dar acest lucru nu înseamnă că nu sunt folosite tehnicile de evaluare și că nu se au în vedere aspectele de marketing, producție și resurse umane ale tuturor proiectelor.

Rezultatul acestui stadiu constă în elaborarea unui plan de investiții și de finanțare. Acest document prezintă sinteza investițiilor selecționate și finanțarea acestora.

III. Toate procedurile de planificare sunt asociate cu o procedură de control asupra realizărilor. Controlul permite o bună execuție a planului și eventuale acțiuni corective. De exemplu, compararea previziune – realizare permite ameliorarea tehnicilor de previziune utilizate și de asemenea, a tehnicilor de alegere a proiectelor de investiție.

Decizia de investiție este o decizie de politică generală a întreprinderii. Ea necesită în întreprinderi un sistem de organizare care permite o bună circulație a informației și asigură coerența deciziilor.

Decizia de investiție angajează firma pe perioade lungi și cere realizarea unei politici de finanțare în vederea obținerii fondurilor necesare. Se are în vedere alocarea capitalurilor disponibile sau a celor colectate. Această prevedere este cunoscută în literatura de specialitate anglo-saxonă sub denumirea de “capital budgeting” .

Decizia rezultă din confruntarea nevoi/resurse. Această confruntare poate fi analizată în două maniere diferite (figura nr. 8) după cum vom considera totalul resurselor ca un dat sau ca un rezultat a alegerii efectuate.

Figura nr. 8 – Proceduri de împărțire a capitalurilor

În realitate, procedurile sunt de obicei iterative și fac apel la ambele moduri de abordare:

Procedura numită “capital rationing” constă în a determina totalul resurselor care pot fi folosite pentru investiții. Acest total rezultă din alegerea prealabilă a unei politici de finanțare. Cunoașterea aproximativă a previziunii de autofinanțare și a ratei îndatorării firmei permite fixarea unei sume globale de fonduri care pot fi disponibile. Problema constă în alocarea acestor resurse într-o manieră eficientă.

A doua procedură constă în clasificarea tuturor posibilităților de a investi în corespondență cu obiectivele firmei și care corespund criteriilor care sunt fixate. Vom obține astfel totalul resurselor în vederea realizării politicii industriale și comerciale a firmei. Se impune examinarea condițiilor finanțării și posibilitatea de realizare a proiectelor considerate oportune.

Unele firme condiționează realizarea fiecărui proiect de investiții de existența unei singure surse de fonduri, dar, în general, la realizarea diferitelor proiecte de investiții pot să contribuie diferite surse. De aceea, se impune o analiză atentă a surselor de finanțare.

3.3. Evaluarea și analiza proiectelor de investiții

Firmele, în general, au resurse limitate și nu dispun de fonduri pentru a investi în toate proiectele posibile (sau recunoscute sau imaginate ca posibile). Dacă un set de proiecte de investiții este identificat și evaluat ca fiind promițător, atunci este necesar să respingem alte câteva proiecte de investiții sau seturi de proiecte de investiții de la finanțare. Acest proces de evaluare servește la concretizarea strategiei întreprinderii și există o mare varietate de metode care asistă managerii în activitatea de planificare și evaluare a proiectelor de investiții (fig. nr. 9).

Figura nr. 9 – Metode care asistă managerii în activitatea de planificare și evaluare a proiectelor de investiții

CAP. 4. INDICATORI STATICI DE EVALUARE A EFICIENȚEI ECONOMICE A INVESTIȚIILOR

4.1. Indicatori cu caracter general

Prima grupă de indicatori contribuie la formarea unei imagini globale asupra condițiilor concrete de eficiență economică în care se va realiza și va funcționa obiectivul de investiții.

În cadrul acestei grupe putem enumera următorii indicatori:

Capacitatea de producție – exprimă producția maximă ce poate fi obținută într-o perioadă de timp, în condiții normale de funcționare a capitalului fix, de utilizare a resurselor umane și materiale și a unui anumit coeficient de schimburi.

Notată prin Q capacitatea de producție se poate exprima în unități fizice (m, m2, tone, bucăți etc.) și în unități valorice (când producția este eterogenă).

, unde:

Q – capacitatea de producție valorică;

qj – capacitatea fizică de producție a sortimentului j;

pj – prețul sortimentului j de producție.

Numărul de salariați. Acest indicator trebuie cunoscut din faza de proiectare, el stabilindu-se în corelație cu producția, productivitatea muncii și coeficientul de schimburi.

Totodată, indicatorul amintit trebuie cunoscut și în structură, pe categorii de personal.

Costul de producție trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producții realizate, cât și la nivelul fiecărui sortiment de producție în parte, ca și pe unitatea de produs.

Profitul – efectul net urmărit de oricare întreprinzător. Prin intermediul profitului, întreprinzătorul asigură premisele necesare pentru creșterea capitalului fix. De asemenea, firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanți indicatori, rata profitului, care arată ce capacitate are aceasta de a produce profit.

Productivitatea muncii – care arată producția ce poate fi realizată pe un lucrător sau pe oră. Poate fi calculată în unități fizice sau în unități valorice. Formula de calcul este:

, unde:

w – productivitatea muncii;

Q – producția exprimată fizic sau valoric;

L – numărul de lucrători sau unități de timp pe muncă.

În economia de piață, cel mai important indicator de eficiență economic este rentabilitatea, profitabilitatea, dată de rata rentabilității. Există mai multe formule de calcul:

, unde:

r – rentabilitatea;

P – profitul obținut;

C – costul de producție.

De asemenea, rata profitului poate fi calculată și astfel:

, unde:

r – rata profitului;

P – profitul obținut;

CA – cifra de afaceri;

sau

, în care:

r – rata profitului;

P – profitul obținut;

Cu – capitalul utilizat.

4.2. Indicatori de bază

Aceștia sunt proprii analizei eficienței economice a investițiilor și constituie cea mai importantă grupă de indicatori pentru adoptarea unei judicioase decizii de investiții.

Volumul capitalului investit (It)

Acest indicator economic reflectă efortul economic total pentru realizarea unui anumit obiectiv de investiții.

Indicatorul amintit se calculează astfel:

, în care:

It – volumul total al capitalului investit;

Id – volumul capitalului destinat investițiilor directe;

Ic – volumul capitalului destinat investițiilor colaterale;

M0 – necesarul inițial de mijloace circulante;

Cs – cheltuieli suplimentare (legate de pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.).

În efortul investițional total al unui întreprinzător intră valoarea investiției directe, reflectată prin devizul general, investițiile colaterale (de natura căilor de acces rutiere, feroviare, asigurarea cu abur tehnologic din zonă, energie electrică etc.), cheltuieli referitoare la dotarea inițială cu mijloace circulante precum și cheltuieli suplimentare efectuate de întreprinzător.

În ceea ce privește materializarea propriu-zisă a investițiilor, aceasta se concretizează în capitalul fix activ, cât și în capitalul fix pasiv.

Durata de realizare a lucrărilor de investiții (d)

În cadrul acestei perioade de timp are loc materializarea eforturilor investiționale în capital fix.

Specific acestei perioade este faptul că fonduri de valori însemnate sunt dislocate din circuitul economic fără ca acestea să producă nimic până la finalizarea obiectivului. Constructorul și beneficiarul trebuie să colaboreze în această perioadă și să identifice toate căile posibile ce au ca numitor comun reducerea duratei de execuție a obiectivului.

Două probleme rețin atenția:

modul de eșalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, din cadrul duratei de realizare; se va urmări ca cea mai mare parte a fondurilor să fie alocate către sfârșitul perioadei de execuție;

eventualitatea punerii parțiale în funcțiune a unei capacități de producție.

Acest raționament va influența favorabil eficiența economică prin faptul că fondurile de investiții din anii în care o parte din capacități vor funcționa, și deci vor produce, se vor diminua cu profitul obținut pe aceste capacități în anii respectivi, aspect ce va influența pozitiv eficiența economică.

Durata de funcționare a obiectivului începe în momentul punerii în funcțiune a acestuia și se sfârșește odată cu scoaterea sa din funcțiune (dezafectarea sa).

În cadrul duratei de funcționare a obiectivului distingem trei perioade de timp mai importante:

perioada de atingere a parametrilor proiectați;

perioada de funcționare normală;

perioada de declin.

Grafic, aceasta se prezintă astfel (figura nr. 10):

Figura nr. 10 – Perioade de timp în cadrul duratei de funcționare a obiectivului

unde:

d – durata de realizare a investiției;

Da – durata de atingere a parametrilor proiectați;

Dn – durata de funcționare normală;

Dd – durata de declin;

De – durata eficientă de funcționare;

Df – durata fizică de funcționare;

Q – valoarea producției;

C – costul producției.

Durata de atingere a parametrilor proiectați trebuie redusă, pe cât posibil, deoarece profitul în această perioadă va fi mai mic decât cel proiectat.

Durata de funcționare normală trebuie prelungită cât mai mult cu putință, deoarece efectele nete de profit vor fi mai mari.

Durata eficientă de funcționare, înseamnă că în această perioadă cheltuielile de producție vor fi acoperite, asigurându-se și un anumit profit. Peste momentul De, care se constituie sub forma unui prag de eficiență, obiectivul ar mai putea funcționa, însă veniturile provenite din realizarea producției nu mai acoperă cheltuielile, ele sunt mai mici.

Pe distanța se înregistrează activitate cu pierderi. De aici rezultă o concluzie foarte importantă, cu implicație directă în eficiența economică a investițiilor și anume, cea asupra momentului optim de scoatere din funcțiune a unei anumite capacități de producție.

Investiția specifică

Acest indicator sintetizează corelația dintre efortul investițional, pe de o parte, și efectul obținut sub forma capacității de producție, pe de altă parte; se poate calcula atât pentru construcții noi, cât și pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări de capacități de producție, la care se mai adaugă cazul în care se compară mai multe variante.

În cazul obiectivelor noi:

, unde:

s – investiția specifică;

It – volumul investiției;

qh – capacitatea de producție exprimată în unități fizice (bucăți, tone, m2).

În acest caz, indicatorul se exprimă în lei investiții, ce revin pe unitatea fizică de capacitate.

Calculând acest indicator din mai multe variante posibile de investiții, va fi preferată varianta în care indicatorul amintit înregistrează valoarea cea mai mică.

În practică, uneori, când producția viitorului obiectiv este eterogenă, se impune calcularea acestui indicator în funcție de capacitatea de producție exprimată valoric:

, unde:

Qh – capacitatea de producție exprimată valoric.

În acest caz, indicatorul respectiv arată câți lei-efort de capital investit revin la un leu-producție obținută.

În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor obiective:

, unde:

sm – investiția specifică pentru modernizare;

qmi – capacitatea de producție exprimată în unități fizice după modernizare, dezvoltare, retehnologizare;

q0 – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.

Sub această formă, indicatorul în cauză reflectă câți lei-efort de capital investit revin pe unitatea fizică-spor de capacitate rezultată în urma modernizării, dezvoltării sau retehnologizării.

Se poate calcula și în funcție de sporul valoric de capacitate:

.

Indicatorul exprimă câți lei capital investit revin la un leu spor de capacitate exprimat valoric.

Pentru compararea mai multor variante:

, unde:

sc – investiția specifică pentru compararea variantelor;

Ii – investiția totală în varianta i;

Ij – investiția totală în varianta j;

qi – capacitatea de producție în varianta i;

qj – capacitatea de producție în varianta j.

În toate aceste cazuri trebuie respectate restricțiile: Ii >Ij și qi > qj, adică, întotdeauna investiția totală în varianta i trebuie să fie mai mare decât investiția totală în varianta j și producția în varianta i trebuie să fie mai mare decât producția în varianta j.

Poate fi calculată și prin exprimarea valorică a capacității de producție:

.

Acest indicator are o sferă largă de aplicabilitate și un grad ridicat de relevanță, ceea ce face ca acesta să fie prezent în toate calculele de fundamentare a eficienței economice a investițiilor pentru un obiectiv ce urmează a se realiza.

El are și anumite limite dictate de faptul că se corelează efortul total de capital investit cu efectul de capacitate obținut numai la nivelul unui an, fapt pentru care indicatorul trebuie completat cu alții.

Termenul de recuperare a investiției

Este un alt indicator sintetic de eficiență economică a investițiilor care exprimă corelația dintre efortul de capital investit, pe de o parte, și efectul obținut sub forma profitului anual, pe de altă parte.

Se poate calcula pentru mai multe situații:

Pentru construcția unor obiective noi:

, unde:

T – termenul de recuperare a capitalului investit;

It – valoarea capitalului investit;

Ph – profitul anual.

Indicatorul reflectă care este perioada de timp în care se va recupera capitalul investit din profitul anual obținut. Grafic poate fi reprezentat astfel (figura nr. 11):

Figura nr. 11 – Termenul de recuperare a investiției

S1 – efortul de capital cheltuit în decursul perioadei de realizare;

S2 = S1 – diferența dintre valoarea producției și costul producției pe o anumită perioadă de timp, în care se recuperează S1.

Pentru modernizarea, dezvoltarea și retehnologizarea unor obiective existente:

, unde:

– profitul anual obținut de obiectivul existent în urma modernizării, dezvoltării sau a retehnologizării;

– profitul anual obținut de obiectivul existent înainte de modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.

Pentru compararea variantelor de investiții

, unde:

T – termenul de recuperare a investiției de modernizare dezvoltare;

Ii, Ij – valoarea capitalului investit în varianta i, respectiv j;

– profitul anual obținut în varianta i, respectiv j.

Coeficientul de eficiență economică a investițiilor, reprezintă inversul termenului de recuperare a investiției. Poate fi calculat tot în trei variante:

Pentru obiective noi:

, unde:

e – coeficientul de eficiență economică a investițiilor;

Ph – profitul anual;

It – investiția totală.

Acest indicator arată câți lei profit anual se vor obține la un leu capital investit. Nivelul său trebuie să fie cât mai mare.

Pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea unui obiectiv existent:

, unde:

– profitul obținut după și respectiv înainte de modernizare-dezvoltare;

Im – investiția de modernizare-dezvoltare.

Indicatorul exprimă sporul de profit obținut în urma modernizării, dezvoltării sau a retehnologizării la valoarea capitalului investit pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.

Pentru compararea variantelor

, unde:

– profitul anual obținut în varianta i, respectiv j;

Ii, Ij – valoarea capitalului investit în varianta i, respectiv j.

Cheltuieli echivalente sau recalculate

Atunci când evaluăm eficiența economică a investițiilor pentru diverse variante posibile de urmat, ne întâlnim cu situații în care o variantă presupune în faza investițională un efort de capital mai mare comparativ cu alte variante, însă, după punerea în funcțiune costurile de exploatare se află în relație inversă.

În acest caz putem calcula indicatorul cheltuieli echivalente, care cuantifică efortul total, atât pentru investiții, cât și pentru exploatare:

, în care:

K – cheltuieli echivalente;

Ch – costuri anuale de producție;

De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Grafic, indicatorul poate fi calculat astfel (figura nr. 12):

Figura nr. 12 – Modul de calcul al indicatorului cheltuieli echivalente

unde:

S1 – valoarea capitalului investit;

– suprafața unui dreptunghi care însumată cu S1 redau efortul total ocazionat de realizarea obiectivului respectiv, precum și cu asigurarea funcționării sale în întreaga viață economică.

Indicatorul cheltuieli echivalente sau recalculate este un indicator de efort.

În unele cazuri, acest indicator se calculează cu formula:

, în care:

T – termenul de recuperare.

Această formulă este recomandată atunci când duratele de funcționare (D) ale obiectivului analizat sunt mai mari, ceea ce ar denatura analiza economică.

Indicatorul asigură comparabilitatea datelor numai dacă, în toate variantele, capacitățile de producție sunt egale; în situația în care capacitățile de producție diferă, pe variante, indicatorul va trebui calculat în forma sa specifică, astfel:

, unde:

k – cheltuieli echivalente specifice,

K – cheltuieli echivalente;

De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Nivelul acestui indicator trebuie să fie cât mai scăzut.

Randamentul economic al investiției

Scopul oricărui întreprinzător este de a obține cât mai mult profit. Astfel, distingem mai multe categorii de profit ce se regăsesc în calculele de eficiență economică a investițiilor. Astfel, avem:

Profitul anual (Ph) – care se calculează ca diferență între valoarea producției și costul producției:

, unde:

Ph – profitul anual,

Ch – costul anual al producției;

Qh – valoarea anuală a producției.

Profitul total (Pt) a cărui semnificație este profitul realizat din momentul punerii în funcțiune a obiectivului și până la expirarea duratei de funcționare:

, unde

Pt – profit total;

Ph – profit anual;

De – durata eficientă de funcționare.

Profit de recuperare (Pr) care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării fondurilor de investiții cheltuite. Profitul de recuperare reprezintă profitul obținut până la expirarea termenului de recuperare a investiției. Așadar:

Profitul final (Pf) reprezintă partea din profitul total obținută după expirarea termenului de recuperare a investițiilor. Deci:

Randamentul economic al investiției se calculează ca raport între profitul final prezentat anterior și capitalul investit:

, unde:

R – randamentul economic al investiției;

Pf – profitul final;

It – investiția totală.

Acest indicator exprimă câți lei-profit final se vor obține la un leu-capital investit sau câți lei-profit se obțin după recuperarea investiției la fiecare leu-investit.

Grafic, corelația dintre capitalul investit și profitul final poate fi redată astfel (figura nr. 13):

Figura nr. 13 – Corelația dintre capitalul investit și profitul final

Simbolurile reprezintă:

S1 – valoarea capitalului investit (It);

S2 – profitul de recuperare (Pr);

S3 – profitul final (Pf).

În practică, randamentul economic al investiției se calculează nu în funcție de profitul net, ci în funcție de profitul total, astfel:

.

Indicatorul reflectă o situație cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său va fi mai ridicat.

Principalele căi de sporire a randamentului economic al investițiilor sunt, de fapt, căile de creștere a profitului final, după cum urmează:

reducerea timpului de recuperare a investiției;

reducerea cheltuielilor de producție;

prelungirea duratei de funcționare a obiectivului;

creșterea valorii producției prin sporirea producției fizice, ridicarea calității producției, îmbunătățirea structurii sortimentale a acesteia etc.

4.3. Aplicație practică

O societate comercială producătoare de băuturi răcoritoare, are la dispoziție două variante de investiții pentru dezvoltarea liniei tehnologice de producție a băuturilor răcoritoare în sticle tip PET.

Să se fundamenteze varianta optimă de investiții cu ajutorul indicatorilor statici de eficiență economică, cunoscând că, cele două variante propuse în vederea realizării obiectivului se caracterizează prin următorii indicatori tehnico-economici:

Investiția totală este un indicator de volum care cuantifică efortul investițional total făcut pentru realizarea obiectivului:

, unde:

It – investiția totală;

Id, Icol, Icon – investiția directă, colaterală și conexă;

SMC – stocul de mijloace circulante necesar la prima dotare;

Pi – pierdere de profit ca urmare a scoaterii din circuitul economic a unor resurse financiare;

Pc – pierdere de profit ca urmare a scoaterii din folosință a unor capacități de producție în vederea modernizării.

ItI = 500.000 mil. lei

ItII = 580.000 mil. lei

În funcție de valoarea acestui indicator, este preferată varianta I, care corespunde unui efort investițional total minim. Totuși, acest indicator este un indicator de volum și nu poate fi aleasă varianta optimă numai prin prisma mărimii lui, deoarece este posibil ca o investiție totală mai mare să presupună achiziționarea unor utilaje mai performante care să îmbunătățească activitatea firmei. De aceea este necesar calculul altor indicatori pe baza efectelor și eforturilor proiectului.

Investiția specifică reprezintă efortul investițional făcut pentru obținerea unei unități de capacitate exprimată fizic sau valoric.

Formula de calcul este:

, unde:

s – investiția specifică;

It – investiția totală;

qh – capacitatea de producție exprimată fizic;

Qh – capacitatea de producție exprimată valoric sau valoarea producției anuale sau venitul anual.

Astfel, vom avea:

Se observă ca valoarea indicatorului în varianta I este mai mic decât în varianta II, ceea ce înseamnă că se investesc mai puțini lei pentru a obține o bucată produs.

Atunci când utilizăm valoarea producției anuale, vom avea:

lei investiți / lei producție

lei investiți / lei producție

Se observă că și în cea de-a doua variantă de calcul, valoarea indicatorului este mai mică tot în varianta I față de varianta II. Deci, în funcție de indicatorul investiția specifică, varianta I este mai eficientă decât varianta II.

Termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se recuperează investiția din profitul anual.

, în care:

T – termenul de recuperare;

It – investiția totală;

Ph – profitul anual.

Profitul anual se determină ca diferență între venituri și cheltuieli.

Ph = Qh – Ch, unde:

Qh – venituri anuale;

Ch – cheltuieli anuale.

În varianta I:

În varianta II:

Se observă că în funcție de acest indicator, varianta II este mai eficientă decât varianta I, deoarece investiția este recuperată într-un timp mai scurt. În același timp în varianta II față de varianta I se obține un profit suplimentar de 121.800 mil. lei ().

Coeficientul de eficiență economică se calculează ca raport între profitul anual și investiția totală și exprimă profitul anual ce se obține la 1 leu investit. Coeficientul de eficiență economică este inversul termenului de recuperare.

, unde:

e – coeficientul de eficiență economică;

Ph – profitul anual;

It – investiția totală.

În varianta I:

lei profit anual la 1 leu investit.

În varianta II:

lei profit anual la 1 leu investit.

Se observă deci ca varianta II este mai eficientă față de varianta I, deoarece asigură un profit anual mai mare la 1 leu investit.

Calculat ca inversul termenului de recuperare:

;

lei profit anual la 1 leu investit;

lei profit anual la 1 leu investit.

Cheltuielile recalculate exprimă efortul total (cu investiția și cu cheltuielile anuale de producție).

, în care:

K – cheltuieli recalculate;

D – durata de funcționare a viitorului obiectiv;

– cheltuieli totale de producție (pe întreaga durată de funcționare).

Dacă Ch = constant, .

Varianta I este mai eficientă deoarece prezintă un efort total minim (cu investiția și cu cheltuielile de producție). Dar acest indicator este un indicator de volum care ia în considerare eforturile. Numai prin prisma acestui indicator nu putem concluziona că varianta I este optimă, deoarece este posibil ca în varianta II să se obțină o capacitate de producție fizică mult mai mare sau venituri anuale mult mai mari față de varianta I. De aceea este necesară calcularea și a altor indicatori.

Cheltuielile specifice recalculate exprimă efortul total (cu investiția și cheltuielile anuale de producție) făcute pentru a obține o unitate de capacitate fizică (k) sau valorică (k’).

; dacă qh = constant .

; dacă Qh = constant .

În funcție de cheltuielile specifice recalculate, cu capacitatea exprimată fizic, varianta II este mai eficientă.

Pentru a surprinde însă și influența structurii producției , trebuie calculat acest indicator și în funcție de capacitatea exprimată valoric.

lei efort total / 1 leu capacitate

lei efort total / 1 leu capacitate

Și în funcție de acest indicator, varianta II este eficientă.

Randamentul economic exprimă profitul final (după recuperarea investiției) obținut la 1 leu investit.

, unde:

R – randamentul economic al investiției.

Dacă Ph = constant .

lei profit final / 1 leu investit

lei profit final / 1 leu investit

În funcție de randamentul economic, varianta II este mai eficientă, deoarece asigură un profit final mai mare la 1 leu investit.

Sintetizând:

În concluzie, pe baza analizei tuturor indicatorilor se poate aprecia că varianta optimă este varianta II.

CAP. 5. METODE FINANCIARE DE EVALUARE A PROIECTELOR DE INVESTIȚII. INFLUENȚA FACTORULUI TIMP ASUPRA

PROCESULUI INVESTIȚIONAL

5.1. Influența factorului timp asupra investițiilor în perioada de edificare a obiectivului

Aceasta este perioada în care se consumă fondurile fără să se obțină venituri și se caracterizează prin imobilizări de resurse umane și materiale în activități cum sunt: elaborarea studiului de fezabilitate, proiectarea obiectivului și executarea lucrărilor de construcții-montaj pe șantiere.

Lucrările executate la începutul acestei perioade conduc la imobilizări în special de forță de muncă superior calificată, ceea ce reprezintă o pierdere de venit net, atât pentru agentul economic, cât și pentru economia națională. Este necesar ca durata etapei de cercetare-proiectare să fie cât mai scurtă, dar suficient de mare pentru a asigura calitatea acestor lucrări. Dar aceasta poate avea și alte efecte benefice:

reducerea riscului de uzură morală la viitoarele produse;

câștigarea piețelor de desfacere;

obținerea unui preț de vânzare ridicat (cel puțin pentru o perioadă de timp);

recuperarea investițiilor în avans față de termenul stabilit etc.

În perioada de execuție a lucrărilor de construcții-montaj, se consumă fonduri mari, în special resurse materiale, care sunt imobilizate treptat pe șantier și puse în operă, ajungând în final ca întreg fondul de investiții să fie imobilizat. Și în cazul acestor lucrări mărimea imobilizărilor este influențată hotărâtor de timpul afectat pentru executarea lor.

Durata de execuție este aceea în care se consumă cea mai mare parte din valoarea investiției.

Eșalonarea investițiilor influențează în mod direct imobilizările de fonduri care reprezintă pierderi potențiale pentru economia națională. În general, investițiile pot fi eșalonate în mod crescător (varianta I), uniform (varianta II) sau descrescător (varianta III) (figura nr. 14).

Figura nr. 14 – Evaluarea crescătoare, uniformă și descrescătoare a investițiilor

Deoarece o sumă cheltuită rămâne imobilizată până la începutul funcționării obiectivului și chiar peste acest moment, până la recuperarea efectivă, varianta mai convenabilă este varianta I la care imobilizările sunt cele mai mici.

Pentru evaluarea eficienței economice pe această perioadă, prin prisma mărimii imobilizărilor și a pierderilor datorate acestor imobilizări, se folosesc o serie de indicatori și anume:

Mărimea imobilizărilor totale

Un fond de investiții alocat într-un an h va rămâne imobilizat până la sfârșitul perioadei de execuție a obiectivului (figura nr. 15).

Figura nr. 15 – Imobilizarea fondurilor de investiții

Mărimea imobilizărilor totale de investiții se obține însumând toate elementele matricei, adică:

, în care:

Mi – mărimea imobilizărilor totale;

Ih – fondul de investiții cheltuit în anul h;

d – durata de execuție a obiectivului;

k – factor de corecție, care poate lua valorile 0, 1/2 sau 1 în funcție de momentul la care se consideră că s-a cheltuit investiția, sfârșitul anului, mijlocul sau începutul anului.

Astfel, vom avea:

în cazul cheltuirii resurselor la începutul anului:

în cazul cheltuirii resurselor la mijlocul anului:

în cazul cheltuirii resurselor la sfârșitul anului:

Fiecare beneficiar, constructor sau alt factor care contribuie la realizarea procesului investițional, se preocupă pentru darea parțială în folosință a unor capacități de producție, care să ducă atât la diminuarea imobilizărilor de fonduri, cât și la obținerea unei producții suplimentare. În acest caz, mărimea totală a imobilizărilor se va calcula cu formula:

, în care:

– mărimea imobilizărilor;

j – anul punerii în funcțiune a capacității parțiale;

– valoarea investiției corectată cu profitul obținut în anul h al edificării obiectivului .

Imobilizarea specifică

În cazurile în care variantele de investiții care se compară nu prevăd aceeași capacitatea de producție, varianta care prevede capacitatea mare de producție va necesita și fonduri mai mari de investiții în raport cu celelalte variante, ceea ce va conduce, implicit, la o valoare mai mare a imobilizărilor totale de fonduri. De aceea, decizia de investiții poate fi eronată dacă este bazată numai pe minimizarea indicatorului menționat.

De aceea se utilizează indicatorul imobilizarea specifică, care se calculează cu formula:

în care q – capacitatea de producție.

Indicatorul astfel calculat exprimă imobilizarea ce revine la o unitate de capacitate de producție. Uneori, acest indicator se mai poate stabili și în funcție de valoarea producției și exprimă imobilizarea ce revine la un leu producție.

Indicatorul astfel calculat are avantajul că surprinde și influența modificării structurii producției, dacă aceasta diferă între variantele supuse analizei.

În cazul în care se dau parțial în folosință capacități de producție, imobilizarea specifică se calculează cu formula:

Imobilizarea medie anuală

Acest indicator exprimă nivelul imobilizării medii anuale și se calculează ca raport între mărimea imobilizării totale și durata de execuție. Se calculează pentru a asigura comparabilitatea între variante atunci când duratele de execuție a acestora sunt diferite.

, unde:

ma – imobilizarea medie anuală;

Mi – mărimea imobilizărilor totale;

di – duratele de execuție.

Efectul economic al imobilizărilor (Pierderea din imobilizări)

Acest indicator reflectă efectul nerealizat ca urmare a scoaterii din circuitul productiv a resurselor investiționale, prin relația:

De obicei se folosește relația:

, în care:

Ei – efectul economic al imobilizărilor (pierderea din imobilizări);

e – coeficientul de eficiență economică a obiectivului respectiv;

i – varianta de investiție.

Relația de calcul a coeficientului e a fost prezentată în capitolul anterior.

Efectul economic specific al imobilizărilor

Pentru asigurarea comparabilității variantelor:

.

Indicatorul astfel calculat exprimă efectul economic nerealizat (sau pierderea) ce revine la o unitate de capacitate.

Efectul economic al reducerii duratei de execuție

În analiza economică este important să se sublinieze care vor fi avantajele întreprinzătorului în cazul în care constructorul reduce durata de execuție prevăzută în contract.

Reducerea duratei de execuție a obiectivului de investiții contribuie la micșorarea imobilizărilor și, deci, la creșterea venitului net. Efectul economic al reducerii duratei de execuție (Ed) se poate determina cu ajutorul relației:

, în care:

Ed – efectule economic al reducerii duratei de execuție a investiției;

e – coeficientul de eficiență economică a obiectivului respectiv;

Mf – valoarea mijloacelor fixe;

dp – durata de execuție programată;

d – durata de execuție realizată.

5.2. Aplicație practică

Un proiect de investiții în două variante este caracterizat de următorii indicatori tehnico-economici:

Să se evidențieze varianta optimă prin prisma indicatorilor imobilizărilor știind că resursele sunt cheltuite la jumătatea anului.

Mărimea imobilizărilor depinde de volumul cheltuielilor de investiții, durata de realizare a obiectivului și modul de eșalonare a acestor cheltuieli în timp.

, unde:

Mi – mărimea imobilizărilor totale;

Ih – investiția din anul h de realizare;

d – durata de realizare a obiectivului;

k – coeficient care poate lua valoarea 0 dacă resursele sunt cheltuite la sfârșitul anului, 1 dacă investiția se realizează la începutul anului și 0,5 atunci când resursele sunt cheltuite la jumătatea anului.

MI = 100.000(2–1+0,5) + 100.000(2–2+0,5)=

= mii lei

MII = 100.000(2–1+0,5) + 150.000(2–2+0,5) =

= mii lei

Se observă un volum mai mare de imobilizări la varianta a II-a ca urmare a efortului suplimentar de investiții.

Imobilizarea specifică (mi) se calculează cu ajutorul relației:

, în care:

mi – imobilizarea specifică;

Mi – mărimea imobilizărilor totale;

qi – capacitatea de producție proiectată;

i – varianta de proiect.

lei imobilizați/tonă

lei imobilizați/tonă

Efectul economic al imobilizărilor exprimă efectul nerealizat ca urmare a imobilizării fondurilor respective.

, unde:

e – coeficientul de eficiență economică a investițiilor a proiectelor de investiții sau eficiența medie pe ramură.

lei profit anual/1 leu investit

lei profit anual/1 leu investit

mii lei

mii lei

Se observă că efectul nerealizat este același în ambele variante de investiții.

Dacă vom considera eficiența medie pe ramură ca fiind 0,15, atunci:

mii lei

mii lei

Se observă că efectul nerealizat este mai mare în varianta II; ca urmare a unor imobilizări mai mari, acestea din urmă fiind determinate de un volum de investiții mai mare.

Efectul economic al imobilizărilor specific exprimă efectul economic al imobilizărilor ce revin la 1 leu investit.

În prima variantă:

sau

În urma calculului acestor patru indicatori, apreciem că varianta II este varianta optimă.

5.3. Tehnica discontării. Calculul principalilor indicatori dinamici ai eficienței economice a investițiilor

Principiile discontării

În calculele de eficiență economică se compară mărimea profitului ce se preconizează a fi obținut dintr-o acțiune productivă, cu fondurile de investiții necesare. Dar, până acum nu s-a ținut seama de faptul că fondurile de investiții se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se obține într-o altă perioadă. Mai mult, fondurile de investiții se cheltuiesc într-o perioadă relativ scurtă, de 1-2 ani, iar profitul se obține pe parcursul unei perioade îndelungate, de 15-20 ani, în cazul utilajelor și 60-80 ani în cazul clădirilor. Timpul acționează ca un factor distinct, proces care, în acest domeniu, se cunoaște sub denumirea de influența factorului timp asupra investițiilor și rezultatelor lor, ceea ce înseamnă o analiză dinamică.

Deoarece în analiza dinamică se aduc toate valorile dispersate în timp la un singur moment, acest proces poartă numele de actualizare sau discontare.

Întreaga tehnică a discontării se bazează pe următorul raționament: o sumă de un leu care este investită productiv într-un anumit domeniu la începutul unui an, după trecerea acestui an, ca urmare a folosirii ei va aduce un profit a. În anul următor, fondul utilizat va fi 1+a, iar rezultatul este ș.a.m.d., astfel încât după h ani suma de un leu devine , adică, la începutul anului I: 1 lei, la sfârșitul anului I obținem lei; la sfârșitul anului II se obține , la sfârșitul anului III: ș.a.m.d., astfel că după h ani obținem lei.

În consecință, o investiție de 1 leu făcută astăzi echivalează peste h ani nu cu o sumă de un leu, ci de lei, dacă ținem seama de influența factorului timp.

Expresia se numește factor de fructificare și se notează cu z’. Factorul de fructificare z’ se folosește la aducerea în prezent a unor sume investite în trecut sau la ducerea din prezent a sumelor investite, spre viitor, mărind aceste sume, deoarece întotdeauna z’ > 1.

Problema se pune și invers, adică, dacă un leu investit în prezent devine peste h ani , atunci, valoarea actuală (prezentă) a unui leu ce se va obține în anul h va fi: . Acesta este tocmai factorul de actualizare z folosit la aducerea în prezent din viitor a sumei de un leu; z și z’ se numesc factori de discontare.

Factorul de actualizare se folosește la aducerea în prezent a unor sume ce se vor realiza în viitor, micșorând aceste sume, deoarece z < 1.

Dacă se notează cu x – suma investită în prezent și cu y – suma totală acumulată peste h ani, atunci vom avea de unde , în care x reprezintă valoarea actuală a y lei obținuți în anul h.

Simbolul a reprezintă eficiența anuală a sumei unitare cheltuite; el corespunde eficienței medii obținute la obiective similare, din ramura sau subramura unde se cheltuiește suma respectivă și, în literatura de specialitate, este denumit coeficient de actualizare.

Semnificația economică a coeficientului a este următoarea: el reprezintă profitul ce poate fi obținut într-un an, ca urmare a sumei de un leu, investită productiv la începutul acelui an. Atenție: mărimea acestui coeficient nu trebuie pusă pe seama modificării prețurilor, care poate surveni în perioada îndelungată pentru care el se aplică. Mărimea lui decurge din proprietatea fundamentală a oricărui proces economic ca, în urma desfășurării unei activități productive, rezultatul să compenseze integral resursele consumate și, pe deasupra, să se obțină un profit pentru societate și pentru agentul economic care a desfășurat activitatea respectivă.

Specialiștii estimează că în condiții normale, mărimea acestui coeficient pe ansamblul economie naționale este de 0,15 sau 15 (cu diferențieri pe ramuri sau subramuri).

În cazul în care se apreciază că în perioadele următoare va interveni o inflație pe piața internă sau internațională, o sporire considerabilă a dobânzilor la capital sau când investițiile se efectuează în condiții de risc accentuat, rezultatele finale trebuie corectate în mod corespunzător.

Revenind la expresiile și și ținând seama că a > 0, rezultă că întotdeauna între x și y există relația x < y. Aceasta se interpretează astfel: în calculele pe care le efectuăm este necesar să avem în vedere că sumele viitoare trebuie să fie mai mari ca sumele actuale, pentru a se asigura comparabilitatea lor, ținând seama de influența factorului timp.

De fapt, calculele dinamice se bazează pe formula dobânzii compuse, cu o precizare: pentru calculele de eficiență economică a investiților se recurge la o convenție: deși într-un an fondurile de investiții se cheltuiesc în 365 zile, vom considera că fenomenul investițional are loc într-o singură zi, la data de 31 decembrie a anului respectiv și, de asemenea, la obținerea profitului: deși procesul de producție și de vânzare a produselor are loc zilnic, vom considera că profitul se obține într-o singură zi a anului, și anume, la 31 decembrie.

În continuare vom stabili formulele de principiu utilizate în calculele de actualizare plecând de la indicatorul randamentul economic al investițiilor, calculat în forma statică astfel:

, unde:

Pt – profitul total;

It – investiția totală.

Randamentul economic al investițiilor, în formă dinamică, se calculează cu relația:

, în care:

reprezintă valorile actualizate la același moment.

Considerăm că ne aflăm la momentul punerii în funcțiune a obiectivului de investiții. În acest caz, profitul se va actualiza folosind factorul de actualizare z, respectiv:

, în care:

– profitul total actualizat la momentul punerii în funcțiune a obiectivului;

D – durata de funcționare a viitorului obiectiv;

Ph – profitul anual;

a – coeficientul de actualizare.

Investițiile actualizate se calculează astfel:

, în care:

– investițiile totale actualizate la momentul punerii în funcțiune a obiectivului;

z’ – factorul de fructificare;

d – durata de execuție a obiectivului și în care se consumă resursele investiționale;

Ih – investițiile anuale.

Utilizarea factorului z sau z’ depinde de poziția anului respectiv față de momentul de referință. Astfel, dacă o valoare (fie investiție, fie profit) a fost înregistrată într-un an, iar anul respectiv precede momentul de referință, atunci acea valoare se actualizează cu factorul de fructificare z’. Invers, dacă valoarea în cauză s-a realizat într-un an situat după momentul de referință, atunci se aplică factorul de actualizare z.

Remarcă importantă: În cazul aplicării factorului de actualizare, h ia valorile 1, 2, …, t, iar atunci când se aplică factorul de fructificare, h ia valorile 0, 1, 2, …, t–1, unde t reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul la care se face actualizarea și momentul în care se obține ultima sumă ce se actualizează. Valoarea 0 pentru h, în cazul folosirii factorului de fructificare (z’) se exprimă prin faptul că suma ce urmează a fi actualizată a fost înregistrată la sfârșitul anului.

În activitatea practică, indicatorii ce se actualizează – profit, costuri, producție etc. – se consideră adeseori ca fiind constanți pe întreaga perioadă a lor.

Astfel, dacă:

și considerând Ph constant, atunci relația devine:

În formula de mai sus, simbolul de la exponentul lui (adică p), reprezintă momentul la care se face actualizarea.

Desfășurând suma S rezultă:

, care este o progresie geometrică având rația: a cărei sumă este: , rezultat obținut după aplicarea formulei:

, în care:

Sp – suma unei progresii geometrice;

a1 – primul termen al sumei;

q – rația sumei;

n – numărul de termeni ai progresiei geometrice.

Deci în cazul în care profitul anual este egal pe întreaga perioadă de funcționare a obiectivului, profitul total actualizat este:

, în care:

– suma factorilor de actualizare pentru D ani. Valorile se găsesc în tabele speciale.

Pentru analizarea la un moment viitor a profitului, de exemplu scoaterea din funcțiune a obiectivului, se va folosi factorul de fructificare, deoarece în acest caz anii preced momentul de referință.

Rezultă:

Dacă vom dezvolta suma s, avem:

Aplicând formula de calcula sumei unei progresii geometrice, rezultă:

.

Deci, dacă profitul anual este egal pe întreaga perioadă de funcționare a obiectivului, acesta, actualizat, se poate calcula astfel:

.

5.4. Momente de referință ale actualizării

Calculele de actualizare se pot efectua la orice moment, chiar anterior sau posterior perioadei în care se execută lucrările de investiții. Numim data la care se face actualizarea moment de referință.

Principalele momente de referință din viața economică a unui obiectiv sunt:

m – momentul adoptării deciziei de investiții;

n – momentul începerii lucrărilor de investiții;

p – momentul punerii în funcțiune a noului capital fix;

u – momentul începerii restituirii creditului;

v – momentul scoaterii din funcțiune a capitalului fix.

Grafic, aceste momente de referință și perioadele pe care le delimitează se reprezintă astfel (figura nr. 16):

Figura nr. 16 – Momente de referință ale actualizării

Cele patru perioade pe grafic semnifică:

g – perioada de elaborare a documentațiilor tehnico-economice ale obiectivului de investiții, de obținere a avizelor și aprobărilor necesare realizării obiectivului;

d – durata de execuție a lucrărilor de investiții pe șantier;

f – perioada de grație (sau de răgaz) scursă între momentul punerii în funcțiune și începerea restituirii creditelor primite;

D – durata eficientă de funcționare a obiectivului de investiții.

Pentru determinarea unui indicator de eficiență economică a investițiilor în formă dinamică, la orice moment de referință, este necesară parcurgerea următoarelor etape:

Se stabilește indicatorul pe care dorim să-l actualizăm și se calculează mărimea sa în formă statică pentru a o putea, în final, compara cu mărimea dinamică.

Se stabilește momentul de referință la care se face actualizarea, se reprezintă pe o axă orizontală (axa timpului) numai trei din cele cinci momente n, p și v. Dacă momentul de referință este m sau n, se înscrie și acest moment pe axa respectivă. Se notează momentul de referință ales cu 0.

Se înscrie indicatorul (profit sau investiție) pe axa reprezentată.

Se trasează triunghiul actualizării (pentru investiții și profit). Se stabilește formula de calcul ce se va aplica.

Se aplică formulele de calcul.

Se compară datele actualizate cu cele stabilite inițial, în formă statică, și se trag concluziile ce se impun.

5.4.1. Actualizarea la momentul luării deciziei (m)

La început, înscriem pe axa timpului momentele n, p și v. Întrucât momentul de referință ales (m) nu figurează printre acestea, înscriem pe axa timpului și momentul m.

Apoi, se trasează triunghiurile actualizării și se notează prin hașurare intervalele pe care se găsesc indicatorii ce urmează a fi calculați. Întotdeauna triunghiurile actualizării vor fi cu vârful în stânga și baza în dreapta.

Așa cum sunt orientate vârfurile triunghiurilor, la momentul m, ne semnifică micșorarea sumelor respective, prin actualizarea la momentul luării deciziei. Vom actualiza investițiile, profitul, randamentul economic al investițiilor și termenul de recuperare a investițiilor (figura nr. 17).

Figura nr. 17 – Momentul de referință și triunghiurile actualizării

Investițiile totale actualizate

Se observă că investițiile se eșalonează pe o perioadă care, în raport cu momentul de referință ales (m), este viitoare. În consecință, investițiile actuale se vor micșora folosind factorul de actualizare z:

, în care:

– investiția actualizată la momentul luării deciziei.

După cum se observă din figură, pentru perioada de elaborare a documentației de investiții nu se cheltuiesc resurse investiționale. În acest caz, relația devine:

.

Se urmărește ca această valoare să fie cât mai apropiată de valoarea lor statică, ceea ce presupune, în aceleași condiții de eficiență, reducerea duratelor de proiectare și de execuție, precum și o imobilizare rațională a fondurilor bănești, care să asigure un consum mai mare de resurse investiționale în ultima parte de execuție a investiției.

Profitul actualizat

Și pentru profit perioada de realizare este o perioadă viitoare față de momentul luării deciziei, fapt ce presupune actualizarea profitului prin folosirea factorului de actualizare z. Formula de calcul este:

, în care:

– profitul total actualizat la momentul luării deciziei.

În perioada de elaborare a documentației tehnico-economice (g) și în perioada de execuție a obiectivului (d) nu se obține profit, ceea ce impune ca acest fapt să se reflecte în formula profitului actualizat.

.

Profitul actualizat la momentul luării deciziei arată cu cât echivalează în acest moment profitul realizat pe întreaga durată de funcționare a obiectivului.

În practica economică se consideră că profitul anual este constant în timp (Ph – constant) ceea ce favorizează aplicarea unei formule restrânse, prin folosirea sumei S a unei progresii geometrice:

Această relație are avantajul că reduce calculele și asigură, prin relația matematică, comparația dintre profitul actualizat la diverse momente de referință. Pentru investiții, de obicei, nu se utilizează o relație restrânsă, deoarece ele diferă de la o perioadă la alta, iar atunci când nu diferă, durata de realizare este mai mică, fapt ce nu justifică utilizarea formulei restrânse.

Randamentul economic al investițiilor

Static:

, în care:

Pt – profitul total;

It – investiția totală.

În formă dinamică,

, în care:

Ra – randamentul economic actualizat;

– profitul total actualizat;

– investiția totală actualizată.

Doi indicatori actualizați se pot compara dacă actualizarea s-a făcut la același moment de referință. Pentru stabilirea formulei de calcul a randamentului economic actualizat la momentul luării deciziei se pleacă de la relația:

, unde:

– randamentul economic actualizat la momentul luării deciziei;

– profitul total actualizat la momentul luării deciziei;

– investiția totală actualizată la momentul luării deciziei.

Pentru calculul randamentului economic actualizat al investițiilor se pot folosi două relații, după cum profitul se modifică în timp sau rămâne constant:

sau

Prima relație prezentată poate fi folosită întotdeauna, indiferent de evoluția profitului anual, iar cea de-a doua numai în cazul în care profitul anual este constant pe întreaga durată de funcționare a obiectivului (D).

Întotdeauna, randamentul economic al investițiilor în formă dinamică este mai mic decât cel în formă statică, reflectând mai corect eficiența economică a investițiilor.

Termenul actualizat de recuperare a investițiilor

Formula de calcul a termenului de recuperare static este:

, folosită atunci când profitul nu este egal în timp.

Pentru a calcula termenul actualizat de recuperare a investițiilor vom pune condiția ca investițiile totale actualizate să fie egale cu profitul actualizat, însumat pe durata de recuperare a investiției.

Pentru momentul luării deciziei avem:

.

Singurul termen necunoscut în relația de mai sus este termenul actualizat de recuperare a investițiilor care se obține prin încercări succesive.

În cazul practic, când profitul anual este considerat a fi constant, formula devine:

De aici se urmărește aflarea lui , astfel:

de unde:

și apoi:

.

Întotdeauna termenul actualizat de recuperare a investițiilor este mai mare decât cel static, ceea ce arată că influența factorului timp se face în sensul diminuării eficienței economice.

5.4.2. Actualizarea la momentul începerii lucrărilor de investiții (n)

Se înscriu pe axa timpului cele trei momente n, p și v. Cum momentul care ne interesează se găsește pe această axă, se pot trasa triunghiurile actualizării. Întrucât toți anii la care se referă procesul economic analizat (perioadele d și D) reprezintă perioade viitoare față de momentul la care se face actualizarea (n), se va folosi factorul z, așa cum indică și vârfurile celor două triunghiuri (figura nr. 18):

Figura nr. 18 – Momentul de referință și triunghiurile actualizării

Investiția totală actualizată

Profitul total actualizat

În perioada de execuție a obiectivului, dacă nu se dau parțial în funcțiune capacități de producție, nu se obține și profit, astfel încât avem:

În cazul în care profitul este egal în timp (Ph – constant), profitul total actualizat la momentul începerii lucrărilor de investiții se poate scrie;

Randamentul economic al investițiilor

În funcție de relațiile deja calculate obținem:

sau

Randamentul economic actualizat la momentul începerii funcționării obiectivului este egal cu cel calculat pentru momentul luării deciziei. De altfel, randamentul economic al investițiilor, indiferent de momentul de referință ales, va avea aceeași valoare.

Termenul actualizat de recuperare a investițiilor

sau

Aplicând formula restrânsă pentru suma factorilor de actualizare:

.

Din prima relație:

Prin logaritmare se obține:

Cheltuieli totale actualizate

În formă statică:

.

În formă dinamică:

deja am calculat-o.

Cum în perioada de execuție a obiectivului economic nu se fac cheltuieli, relația devine:

.

5.4.3. Actualizarea la momentul punerii în funcțiune a noului obiectiv (p)

Grafic, se poate reprezenta astfel (figura nr. 19):

Figura nr. 19 – Momentul de referință și triunghiurile actualizării

Se constată că investițiile se vor multiplica prin actualizare, iar profitul se va micșora.

Investițiile totale actualizate

Față de momentul ales, investițiile sunt cheltuite într-o perioadă trecută, fapt pentru care sumele se vor mări folosindu-se factorul de multiplicare (fructificare) z’, astfel:

Investiția astfel calculată exprimă valoarea producției ce s-ar fi obținut în condițiile în care investițiile nu erau imobilizate în cadrul procesului investițional, ci erau folosite într-o activitate economică la care nivelul eficienței economice este egal cu a.

Profitul total actualizat

Randamentul economic actualizat al investițiilor

Termenul actualizat de recuperare a investițiilor

5.4.4. Actualizarea la momentul scoaterii din funcțiune a capitalului fix (v)

În acest caz utilizăm factorul de fructificare z’, atât pentru investiții, cât și pentru profit.

Grafic avem (figura nr. 21):

Figura nr. 20 – Momentul de referință și triunghiurile actualizării

Investițiile totale actualizate

Cum în perioada de funcționare a obiectivului nu se fac, de fapt, cheltuieli de investiții, formula devine:

Indicatorul astfel calculat exprimă care ar fi producția ce s-ar obține în momentul v, dacă investițiile considerate ar fi folosite în procesul de producție cu o eficiență economică egală cu a.

Profitul total actualizat

În cazul în care Ph este constant pe toată perioada de funcționare a capitalului fix, această relație devine:

Randamentul economic actualizat al investițiilor

Termenul de recuperare actualizat

CAP. 6. ELABORAREA ȘI FUNDAMENTAREA ECONOMICĂ A PROIECTELOR DE INVESTIȚII PE BAZA STUDIILOR DE FEZABILITATE

6.1. Concept

Prin studiul de fezabilitate se înțelege ansamblul de piese scrise privind necesitatea viitorului obiectiv, sursele de aprovizionare cu materii prime și piețele de desfacere, asigurarea capitalului – lichidități și credite etc.

Studiul de fezabilitate se concretizează într-un proiect în care se definesc și analizează elementele critice legate de realizarea unui produs împreună cu variantele de abordare. În mod sintetic, studiul se referă la o anumită capacitate de producție, la un amplasament deja ales, o anumită tehnologie, anumite costuri de investiții, de producție și cu venituri astfel încât să asigure o rentabilitate corespunzătoare a investiției.

Studiul de fezabilitate implică o analiză ce va fi concretizată în costuri și venituri, deoarece se raportează la factorii de producție disponibili, la condițiile pieței locale și la condițiile de producție. Proiectul analizat poate fi ales sau nu, în funcție de studiul de fezabilitate care justifică sau nu viabilitatea acestuia.

După W. Behrens și P.M. Hawranek studiul de fezabilitate ar trebui să se concentreze pe stabilirea strategiei firmei cu accent pe resursele proprii, analiza riscului și a posibilităților de cooperare. De asemenea, după opinia lor, o atenție deosebită ar trebui acordată activităților:

marketing (piețe și produse), cu accentul pe prețuri și distribuția produselor;

producție, unde să se analizeze metodele de producție, stocurile necesare, asigurarea resurselor, productivitatea, automatizări, investiții;

cercetare-proiectare, în special stimularea și organizarea cercetării proprii și obținerea de patente sau licențe de la eventuali parteneri;

finanțarea activităților, cu evidențierea surselor, a profitului probabil, lichidităților, riscului în asigurarea acestora și, în general, a eficienței economice;

personalul, conducerea, salariații și pregătirea acestora, salariile, serviciile sociale, trăsăturile strategice în acest sens;

managementul și organizarea, ce privește sistemul și metodele de conducere, organizarea societății și informatizarea;

participări și cooperări, cu analiza posibilităților de achiziție a altor societăți, cooperări sau coaliții.

Ținând seama de destinația lor, există mai multe categorii de studii de fezabilitate și anume:

pentru obiective noi, de producție sau servicii, care deseori pot fi devansate de studii de prefezabilitate în scopul restrângerii numărului de variante analizate și clarificării unor aspecte tehnice, de marketing și financiare;

dezvoltarea societății existente;

restructurarea societății existente;

privatizare;

desprinderea unei secții dintr-o societate;

lichidarea societății;

înființarea unei societăți mixte.

Obiectivele urmărite la elaborarea studiilor de fezabilitate:

economisirea de mijloace (materii prime, energie, manoperă etc.) pentru realizarea producției sau serviciilor preconizate, cu consecințe favorabile asupra creșterii rentabilității;

redresarea economică a societății prin ameliorarea performanțelor și calității produselor, extinderea pieței, creșterea productivității etc.;

conturarea unei strategii pe termen mediu și lung.

Studiile de fezabilitate și de restructurare vor trebui însoțite de studii adiacente care privesc în special:

informatizarea activităților societăților;

cercetarea științifică proprie;

reorganizarea societății – management performant;

colaborarea cu alte societăți (din țară și străinătate) sub diverse forme: obținerea de licențe, participări, înființarea de societăți mixte, credite sau simpozioane, expoziții etc.

Strategii premergătoare:

analiza-diagnostic;

prognoza produselor;

prognoza tehnologiilor;

studii de piață (marketing).

O lucrare elaborată de Institutul de Studii al Națiunilor Unite [43] consideră că strategia de bază a unei firme trebuie să asigure concentrarea forțelor acesteia în vederea atingerii obiectivului urmărit, să ia în considerare cooperări și să țină seama de riscul probabil; în acel studiu țările sunt grupate după gradul de risc (clasele A, B, C, D) iar dobânzile (la creditele în dolari) vor fi sporite cu circa 2% la țările din clasa A până la 8% pentru cele din clasa D, datorită riscului complex (de maturizare a societății, participare la comerțul exterior etc.) ce se poate manifesta. Se propune ca la țările cu grad de risc ridicat analizele să fie efectuate pentru perioade de 6 luni (sau chiar mai puțin), calculele fiind făcute în monede puternice și stabile (EURO, USD etc.). De asemenea, se propune ca în fiecare variantă, în afară de sensibilitate, să fie analizate creșterea capitalului social, nivelul lichidităților (normal între 10-25% din vânzările anuale), durata de atingere a profitului, analiza potențialului concurenței.

6.2. Metodologii de elaborare a studiului de fezabilitate

În elaborarea studiilor de fezabilitate sunt cunoscute două metodologii principale:

metodologia BIRD, care este mai cunoscută la noi deoarece România a aderat în 1972 la BIRD și a beneficiat de mai multe împrumuturi ce au avut la bază studii de fezabilitate;

metodologia ONUDI de elaborare a studiilor de fezabilitate.

Metodologia BIRD cuprinde:

IDENTIFICAREA proiectelor prioritare pentru dezvoltarea generală care asigură o rentabilitate globală suficientă.

2. PREGĂTIREA PROIECTELOR, care conține patru tipuri de activități:

analiza aspectelor comerciale;

analiza cerințelor necomerciale (studii tehnice și tehnologice);

analiza problemelor generale privind finanțarea, statutul juridic, condițiile legale și administrative;

punerea la punct a unui scadențar previzional de costuri și câștiguri.

3. EVALUAREA proiectului, care cuprinde:

evaluarea financiară și analiza rentabilității proiectului din punctul de vedere al agentului economic;

evaluarea economică și analiza rentabilității proiectului din punctul de vedere al colectivității;

evaluarea erorilor de estimare și luarea în considerare a incertitudinilor viitorului.

4. DECIZIA, care poate fi de trei feluri:

restudierea diferitelor aspecte, ca urmare a insuficientei analize a proiectului;

renunțarea la proiect ca fiind prematur, sau pentru că rentabilitatea ce se poate obține nu justifică utilizarea resurselor;

reținerea unei variante.

5. REALIZAREA proiectului, care este extrem de importantă deoarece derularea corespunzătoare asigură menținerea în cadrul costurilor prevăzute inițial sau invers, încetinirea ritmului conduce la mărirea costurilor și respectiv la diminuarea rentabilității.

6. CONTROLUL executării proiectului prin urmărirea periodică a situației financiare și a capacității de rambursare a creditelor (în cazul creditării parțiale a proiectului).

Metodologia ONUDI cuprinde următoarele etape:

A. INTRODUCERE

B. PREZENTAREA SECTORULUI INDUSTRIAL ÎN CARE ESTE CUPRINS PROIECTUL care cuprinde: prezentarea sectorului industrial și a legăturilor cu celelalte sectoare economice: prezentarea subsectorului; probleme; dificultăți; propuneri de îmbunătățire.

C. PIAȚA, PREȚUL, DISTRIBUȚIA în care se includ date cu privire la: piață, distribuția și marketingul, stabilirea prețului.

D. PREZENTAREA FIRMEI ȘI A INIȚIATORULUI (INSTITUȚIEI FINANȚATOARE) în care se prevede: istoric, proprietari, organigramă, management.

E. PREZENTAREA PROIECTULUI care se referă la: obiective, scop, descriere tehnică, personal și instruire, materii prime principale, conducerea (administrarea) și execuția proiectului, calendarul proiectului.

F. COSTUL INVESTIȚIEI ȘI PLANUL DE FINANȚARE cuprinde date referitoare la: costul investiției necesare de capital circulant, planul de finanțare, sistemul de achiziții, alocarea împrumutului și eșalonarea acestuia.

G. ANALIZA FINANCIARĂ se referă la partea de: venituri, cheltuieli de exploatare, proiecții financiare, analiza pragului de rentabilitate, cerințe privind contabilitatea și controlul financiar, rata financiară de rentabilitate, principalele riscuri.

H. ANALIZA ECONOMICĂ are în vedere: calcularea ratei economice de rentabilitate, conexiunile și utilizarea forței de muncă, efectele cursului de schimb, influențele proiectului asupra dezvoltării sectorului industrial în care este cuprins.

I. ACORDURI DE COOPERARE.

Între cele două metodologii se constată o anumită diferență în structură și în etape, deoarece studiul propus de Banca Mondială este conceput din punctul de vedere al celui care împrumută, în sensul că o etapă importantă este decizia.

Introducerea în țara noastră a studiilor de fezabilitate s-a făcut de către BIRD care urmărea ca fundamentarea deciziei pentru acordarea împrumuturilor să se facă prin aceste studii, verificând astfel existența condițiilor reale pentru recuperarea împrumuturilor și a dobânzilor aferente.

Un studiu de fezabilitate trebuie să cuprindă:

Cadrul general al întreprinderii: sectorul de activitate, ponderea producției întreprinderii în economia națională, fluxurile de aprovizionare, modalitățile de desfacere, exportul și principalii parteneri, contextul legislativ și administrativ, condițiile locale etc.

Piața internă și externă și comercializarea produselor: volumul și structura ofertei, nivelul cererii și gradul de acoperire, nivelul prețurilor practicate, relații tradiționale etc.

Tehnica și tehnologia: starea echipamentelor, condiții speciale de exploatare, perspectivele tehnice și tehnologice (progres tehnic) și posibilități de acces, implicații asupra materiilor prime, energiei, forței de muncă etc.

Produse: evoluția caracteristicilor, posibilități de substituție, grad de saturație a pieței, caracteristici tehnice și de utilizare, consumuri specifice etc.

Situația economică și financiară pe ultimii ani: capacitatea de producție și gradul de utilizare, pragul de rentabilitate, prețuri de vânzare, calitatea și competitivitatea produselor, cheltuieli de producție, nivelul impozitelor, colaborarea cu alte firme, problema poluării, rezultate economico-financiare, surse de finanțare etc.

Strategia dezvoltării întreprinderii: volumul și structura producției, perfecționarea tehnicii și tehnologiei, pregătirea personalului, prezentarea și distribuirea produselor, investiții necesare.

g) Studiul trebuie încheiat prin concluzii privind aspectele tehnice, economice, financiare, organizatorice și de conducere, trăsăturile strategiei și impactul asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii.

Întocmirea unui studiu de fezabilitate ajută să răspundem, de fapt, la întrebarea “Ce este mai eficient: să investești capitalul (bănesc) într-o afacere sau să-l depui la bancă pentru a obține o dobândă?”.

Bineînțeles că pentru fiecare dintre aceste două alternative există foarte multe posibilități (pentru oricare proiect). De exemplu, să investești într-o afacere: întreprinderi noi, modernizare-dezvoltare, restructurare etc.; să depui la bancă; la care bancă; pe ce perioadă etc.

De asemenea, prima variantă este specifică societăților, iar cea de-a doua persoanelor fizice.

Alegerea proiectelor de investiții este un act prin care se decide dacă un proiect, sau o variantă a acestuia, este acceptat sau respins. Însă, această acceptare sau respingere nu poate fi limitată la momentul alegerii, deoarece investiția este de fapt o succesiune de opțiuni, care începe cu identificarea ideii proiectului și durează până la sfârșitul duratei de viață a proiectului

(figura nr. 23).

Figura nr. 21 – Etapele alegerii

O îmbinare a celor două metodologii de realizare a studiului de fezabilitate cu luarea în considerare a practicii din firmele noastre poate duce la rezultate mai bune în ceea ce privește luarea deciziei. De fapt, se impune realizarea unui compromis între acestea și ceea ce este necesar în vederea obținerii unei finanțări pentru investiții, în practica curentă a afacerilor din economia românească.

6.3. Elementele principale ale studiului de fezabilitate

Analiza-diagnostic a stării actuale a întreprinderii

Pentru a evidenția starea unei întreprinderi trebuie să cunoaștem bine punctele forte și pe cele slabe, dar și sensibilitatea acesteia la evoluția factorilor externi (figura nr. 24). Diagnosticul este o evaluare ex-post.

Diagnosticul complet presupune mai multe niveluri de analiză: diagnosticul contabil, diagnosticul financiar, diagnosticul tehnico-comercial și diagnosticul resurselor umane.

Diagnosticul contabil este o parte importantă a studiului de fezabilitate care este dat de valorile reflectate în contabilitate. Acest lucru presupune analiza bilanțului, pentru reevaluarea posturilor de activ și de pasiv și, de asemenea, analiza rezultatelor contabile pentru a calcula beneficiul.

Figura nr. 22 – Contextul analizei-diagnostic

Diagnosticul financiar va completa imaginea contabilă a întreprinderii cu elemente financiare. Aceasta nu înseamnă că vom lua în considerare numai anul de gestiune trecut, cum face analiza contabilă, dar și modul în care este previzionat cash-flow-ul. Acest tip de diagnostic este realizat pentru a permite obținerea de informații cu privire la creșterea, structura și soliditatea financiară, nivelul autofinanțării, rentabilitatea acesteia, situația capitalurilor permanente și a trezoreriei.

Cadrul analitic al analizei financiare și economice este reprezentat de un set de tabele financiare care se întocmesc pornind de la trei situații de bază:

bilanțul;

situația veniturilor și cheltuielilor;

fluxul de venituri nete (cash-flow).

Structura bilanțului, a situației veniturilor și cheltuielilor precum și a fluxului de venituri nete constituie modele sintetice practicate pe plan mondial, care nu coincid ca structură cu datele cerute de Legea contabilității din țara noastră. Acest lucru implică necesitatea unei mai bune cunoașteri a acestora pentru a fi îndeplinite cerințele de ordin tehnic ale studiilor de fezabilitate.

Rezultatele economico-financiare ale întreprinderii vor fi evidențiate prin calculul indicatorilor recomandați de ONUDI, respectiv indicatorii de activitate, de rentabilitate, de lichiditate.

1. Indicatori de activitate

a) Rata capitalului de lucru se determină ca raport procentual între profitul net și capitalul de lucru. Capitalul de lucru reprezintă diferența dintre activele curente și pasivele curente.

Indicatorul oferă posibilitatea analizei activității și eventual schimbarea profilului pentru unele firme.

b) Rata de eficiență a stocurilor reprezintă raportul procentual dintre cheltuielile directe și nivelul stocurilor.

Acest indicator asigură informarea managementului societății privind nivelul stocurilor peste necesarul existent sau sub necesar.

2. Indicatori de rentabilitate

Rata profitului calculată la cifra de afaceri

Rata profitului calculată la total active

Indicatorul arată profitabilitatea sau ineficiența afacerii, fiind cei mai cunoscuți indicatori și cel mai adesea calculați la nivelul unei firme.

3. Indicatori de lichiditate

Rata rapidă a lichidității se determină astfel:

Rata rapidă a lichidității ia în considerare acele active care pot fi transformate repede în bani. Ca regulă generală acest indicator poate avea valoarea 1 sau este de dorit a se apropia de 1.

Se consideră că o rată rapidă a lichidității mai mică de 0,8 este nefavorabilă, cu toate că și o situație favorabilă poate fi influențată de rata inflației.

Rata recuperării creanțelor

Rata recuperării creanțelor măsoară timpul care este necesar pentru recuperarea banilor aferenți facturilor emise și neîncasate.

Indicatorul oferă informații privind circulația lichidităților într-o firmă și impune depistarea clienților care nu-și achită datoriile, dacă nivelul indicatorului depășește o anumită valoarea (de exemplu, 60 mil./90 zile).

Rata de plată a debitelor se determină cu formula:

Ca și indicatorul precedent, nivelul acestei rate oferă indicații cu privire la existența sau lipsa lichidităților în activitatea firmei. Compararea se face cu o valoarea exprimată în numărul de zile reprezentând plata furnizorilor și creditelor, valoare legată de politica de creditare a firmei.

Rata de acoperire a creditelor se calculează astfel:

Nivelul acestui indicator mai mare sau egal cu 1 indică faptul că firma poate face afaceri profitabile în viitor, sau capacitatea de plată este bună și în cazul unor credite foarte mari, ratele și dobânzile aferente fiind acoperite integral din capitalul propriu al firmei. Dacă indicatorul este subunitar, situația este defavorabilă, iar firma va fi nevoită să ia măsuri în vederea creșterii profitului.

Rata de autofinanțare este:

Analog ratei precedente, nivelul indicatorului este comparat cu 1. O valoarea supraunitară indică situație favorabilă în sensul că obligațiile totale pot fi acoperite de capitalul propriu al firmei, fără a mai apela la credite. Informația este necesară și asociaților pentru analiza modului în care este condusă firma.

Metoda indicatorilor financiari este cea mai utilizată, dar nu întotdeauna este suficient de relevantă. Principala problemă financiară o reprezintă obligațiile bancare ale firmei date de nivelul ridicat al ratelor scadente și dobânzilor aferente comparativ cu nivelul încasărilor, pe de o parte, și cu nivelul marjei brute de profit, pe de altă parte.

Economistul american E. Altman a introdus o metodă de apreciere a riscului financiar al firmei care are la bază analiza discriminatorie a ratelor financiare. Aceasta constă într-o ecuație formată pe seama indicatorilor financiari care se aplică frecvent în practica întreprinderilor și a băncilor americane. Mai poartă denumirea de “metoda scorurilor”.

Concluziile economistului american au fost verificate în practică. Ecuația are următoarea formă:

, unde

Z – scorul funcției discriminant;

X1 – (active circulante – obligații curente) / active totale;

X2 – (profit net / active totale) × 100;

X3 – (profit brut / active totale) × 100;

X4 – (valoarea de piață a capitalului propriu/valoarea contabilă a datoriei) × 100;

X5 – cifra de afaceri / total active.

Dacă Z2,675 riscul financiar al firmei este scăzut, situația financiară potențială fiind bună. Dacă Z<2,675 riscul financiar este ridicat și probabilitatea de faliment este mare.

O altă metodă este metoda Conan – Holder [12] care are la bază tot o relație de acest tip.

, unde

R1 – (active circulante – stocuri) / active;

R2 – capitaluri permanente / total active;

R3 – cheltuieli financiare / cifra de afaceri;

R4 – cheltuieli salariale / valoarea adăugată;

R5 – excedent brut de exploatare / îndatorare globală.

Scorul variază între 0,21 – limită superioară, unde probabilitatea de faliment este de 100% și –0,164 când probabilitatea de faliment este de 10%. Scorul limită este de –0,068 când probabilitatea de faliment este de circa 50%.

Metoda bancară empirică constă în notarea fiecărei variabile luate în studiu cu un număr de puncte (nota). De obicei este utilizată o grilă de cotare care apelează la procedeul punctelor de risc al clienților, în funcție de mărimea firmei, tipul acesteia, cifra de afaceri, tipul contractelor încheiate, tipul clienților, imaginea întreprinderii, “vârsta firmei”, produsele acesteia și calitatea managementului. După acordarea notelor se totalizează punctajele și se face o medie a acestora.

Este cunoscut faptul că toate unitățile identifică punctele forte și slăbiciunile lor și posibilitățile și amenințările mediului concurențial. Dar ceea ce este pierdut adesea din vedere este faptul că o combinare între acești factori poate duce la obținerea și alegerea anumitor strategii. Astăzi proiectanții de strategii utilizează un număr de matrice care arată relațiile dintre variabilele critice (de exemplu, matricea TOWS).

2. Evaluarea proiectelor de investiții

Analiza financiară are ca obiective principale:

– determinarea celei mai “atrăgătoare” variante după evaluarea tuturor variantelor potențiale privind configurația proiectului și direcția corespunzătoare de acțiune;

– întocmirea unui plan de finanțare realist pentru acoperirea cheltuielilor pe timpul execuției proiectului;

– ilustrarea resurselor financiare disponibile care să acopere necesitățile în timpul desfășurării operațiunilor, să asigure o disponibilitate regulată a mărfurilor și serviciilor și satisfacerea tuturor obligațiilor financiare;

– verificarea nivelurilor de profit și de compensare a investitorilor pentru riscul asumat.

Deci, obiectivul principal al unei investiții este obținerea de profit maxim cu menținerea celui mai scăzut nivel al riscului.

Pentru un întreprinzător, obiectivul de bază al analizei financiare îl reprezintă atât înapoierea capitalului investit, cât și obținerea unui profit sau mai bine zis rentabilitatea financiară a unui obiectiv de investiții trebuie să fie cel puțin egală cu costul oportun al capitalului (plus 2-3 procente – marja de siguranță).

Din punctul de vedere al băncii, inițiatorul proiectului trebuie să efectueze analizele necesare pentru a demonstra că va obține o valorificare satisfăcătoare a capitalului. Aceste analize indică băncii creditoare viabilitatea financiară a proiectului și solvabilitatea investitorului.

CAP. 7. RISCUL ȘI DECIZIA DE INVESTIȚII

7.1. Conceptul de risc

În sensul cel mai larg, investiția reprezintă sacrificiul unei părți din consumul prezent pentru un posibil și incert consum viitor. Sacrificiul este făcut întotdeauna în speranța că acel consum viitor va fi mai mare decât cel sacrificat în prezent. Două atribute sunt în joc: timpul și riscul [20]. Sacrificiul are loc în prezent și este sigur. Recompensa vine mai târziu, dacă va exista și mărimea ei este incertă. În unele cazuri predomină timpul, alteori atributul dominant este riscul, iar alteori ambele aspecte sunt importante.

În literatura economică se face deosebirea între risc, acesta presupunând calcule fundamentate pe o experiență trecută sau pe date suficiente pentru a putea calcula probabilitatea producerii unui anumit eveniment economic și incertitudine, care apare mai degrabă ca o lipsă de informație într-un anumit domeniu, referitoare la consecințele unei acțiuni. Rezultă că, luarea în considerare a riscului generează fundamentarea procesului investițional cu asocierea probabilităților care exprimă șansa realizării anumitor indicatori economici.

În abordarea incertitudinii și riscului se au în vedere, de regulă, consecințele anticipate ale uneia sau alteia din variantele de acțiune și doar uneori cauzele care determină consecințele acțiunilor. Incertitudinea are la bază numărul redus al cunoștințelor certe sau chiar lipsa acestora referitoare la consecințele unei acțiuni. Riscul presupune un calcul informațional bazat pe o experiență trecută extrem de vastă sau pe date informaționale, putându-se face astfel estimări privind probabilitatea consecințelor unor acțiuni sau a ivirii unui eveniment.

După natura sigură sau nesigură a cunoștințelor pe care le avem asupra unor fenomene ale pieței ca cerere, vânzări, prețuri etc., putem spune că le studiem într-un viitor sigur sau într-un viitor nesigur (de exemplu, produse alimentare și cele cu vânzare relativ grea).

În economia de piață, al cărei mecanism de reglare se bazează pe concurență, pe oscilația prețurilor etc., incertitudinea și riscul sunt niște variabile de care trebuie ținut seama, suprimarea lor nefiind posibilă. Tot ceea ce pot face agenții economici este să studieze și să calculeze riscul, pentru a-l cunoaște și a alege varianta de activitate mai puțin riscantă. Calculul riscului, însă, nu scutește agentul economic de asumarea sau acceptarea lor, ci îi dă doar posibilitatea să le înfrunte în cunoștință de cauză.

Deși este foarte greu de a face o distincție clară între incertitudine și risc, s-a ajuns totuși să fie delimitate, pentru nevoile practice, astfel: incertitudinea ca o situație căreia nu i se pot asocia (stabili) probabilitățile, iar riscul o situație căreia i se pot asocia probabilități într-o anumită distribuție.

Agenții economici, acționarii, partenerii firmelor (furnizori, clienți) percep riscul ca un rezultat nefavorabil, cu o probabilitate anume.

În economia de piață bazată pe jocul liber al cererii și al ofertei ce determină alocarea resurselor, riscul este prezent, iar pentru a face față acestuia, agentul economic va căuta să-și perfecționeze tehnologiile, să îmbunătățească calitatea produselor, să promoveze noi produse, să reducă costurile, toate acestea realizându-se cu ajutorul unor programe investiționale adecvate.

Noțiunea de risc este susceptibilă de diverse interpretări, care se referă la aspecte distincte.

Riscurile pot fi de natură fizică sau financiară.

Riscurile fizice, din punct de vedere al rezervei ce poate fi constituită, pot varia în funcție de estimarea bazei de capital.

În riscul economic intervin acele posibilități care pot afecta valoarea beneficiului și, prin urmare, constituie, în mod cert, un risc intern al întreprinderii considerată în ansamblul său.

În cadrul riscurilor financiare, inflația are un impact deosebit asupra viabilității financiare a proiectului, deoarece ea influențează volumul activelor fixe, capitalul circulant, costurile de producție și chiar încasările din vânzări. Pentru ajustarea planului financiar în funcție de inflație, cheltuielile anuale sau semestriale estimate din costul total al investiției (inclusiv rezerva pentru riscurile fizice) se ajustează cu un factor estimat de inflație; același lucru fiind valabil și pentru costurile de producție.

Pentru creșterile previzibile ale costurilor proiectului datorate modificării prețurilor unitare ale diferitelor componente ce pot interveni după estimarea bazei de capital, se prevede o rezervă de creștere a prețurilor care se calculează aplicând rata estimată de creștere la baza de capital estimată.

În riscul financiar pot interveni creditele, atât cele pe termen lung, cât și cele pe termen mediu, care constituie baza adevăratului risc financiar.

Riscul în economie se poate caracteriza și estima în funcție de factorii care îl determină și de dimensiunile pe care le cunoaște în manifestarea sa.

După factorii care-l generează, se disting două tipuri de risc și anume: riscul în afaceri (de întreprindere) și riscul financiar.

Riscul în afaceri este generat de evoluția progresului tehnic în ritm rapid și consecințele sale greu de stăpânit; incertitudinile pieței referitoare la evoluția cererii, schimbarea gusturilor consumatorilor, modificarea prețurilor etc.; instabilitatea economică și politică (situații de criză economică, de inflație, șomaj, greve etc.).

Acest tip de risc este un element definitoriu în activitatea agenților economici, fie de a-i dinamiza, fie de a-i aduce în stare de faliment. Acest risc poate fi diminuat de către agenții economici, dacă vor cunoaște bine piața, pe baza unor studii de marketing, dacă aplică strategii și metode de promovare a vânzărilor, de adaptare a ofertei și prețurilor la condițiile pieței etc.

Riscul financiar pentru o firmă decurge din situația financiară a firmei și/sau proporția mare a împrumuturilor sale luate de la bănci. Acest gen de risc constă în faptul că firma ajunge în situația ca din rezultatele sale financiare să nu poată achita nici dobânzile la împrumuturile contractate.

În cazul în care firma nu are datorii bancare, nivelul beneficiilor din exploatare este egal cu cel al beneficiilor nete, iar riscul financiar este mic.

Coeficientul de risc este foarte mare atunci când este vorba de un risc independent de agentul economic, adică determinat de conjunctura economică defavorabilă (de exemplu, pentru a preîntâmpina riscul, băncile finanțatoare au luat măsuri: nu acordă împrumuturi decât până la cel mult 50% din costul investiției proiectate, diferența urmând să fie acoperită din surse proprii și emiterea de acțiuni).

După gravitatea primejdiei și consecințele asupra situației firmei, riscul poate fi:

Riscul de ruină (faliment) apare atunci când firma ajunge într-o situație deosebit de grea, practic fiind condamnată la dispariție, urmând să dea faliment, ceea ce înseamnă că salariații își pierd posturile, creditorii își pierd creanțele (în totalitate sau parțial), acționarii își pierd sumele de bani pe care le-au investit; acest risc este cel mai de temut.

Riscul de insolvabilitate survine atunci când firma nu mai poate face față plăților. Incapacitatea de a-și lichida angajamentele (criză de insolvabilitate) poate conduce fie la lichidare, când nu mai este nici o șansă de salvare (manifestându-se riscul de ruină), fie că se soluționează printr-o investiție de conjunctură, pe baza unui credit suplimentar de la bancă, sau firma respectivă se asociază cu o altă firmă susceptibilă de a o ajuta. În acest ultim caz, este vorba de o pierdere a independenței care, în unele situații, poate deveni definitivă.

Riscul pierderii autonomiei se manifestă înainte de declanșarea crizei de insolvabilitate; el se manifestă atunci când firma observă (constată) că, prin mijloace proprii, nu mai are capacitatea de a-și conserva (păstra) în viitor poziția sa în producție sau sub aspect comercial. Deci, resursele de autofinanțare se dovedesc insuficiente în raport cu nevoile de dezvoltare (extindere).

Riscul scăderii rentabilității este un risc mai mult de natură financiară, care exprimă faptul că la o creștere de capital, beneficiul net nu crește în aceeași proporție, semnalându-se fenomenul de diluare.

În ceea ce privește riscul investițional, o modalitate simplă de identificare a acestuia constă în raportarea proiectelor la activitatea generală a firmei. Astfel vom avea un risc similar cu cel general pentru proiectele care permit simpla continuare a activității (modernizare, înlocuire) și un risc superior pentru proiectele care modifică starea sau structura firmei (expansiune, dezvoltare, cercetare).

Mediul economic național actual a impus noi categorii de risc:

riscuri manageriale (riscul “întreprinzătorului”);

riscuri informaționale;

riscuri de natură legislativă ;

riscuri legate de mediul înconjurător etc.

Joseph Schumpeter a plasat noțiunea de risc în centrul analizei, dar a limitat definiția acestuia la “riscul întreprinzătorului”.

Astăzi, se impune extinderea conținutului și formelor de manifestare, ca urmare a nivelului și modului de existență a societății contemporane. Astfel, toate formele de risc ce caracterizează societatea industrială contemporană (poluarea, catastrofe produse de om etc.) impun necesitatea integrării acestora în conceptul de risc al întreprinzătorului.

Dacă urmărim evoluția riscurilor din sfera activităților industriale, sesizăm în primul rând specificul de activitate, apoi potențialul material, financiar, uman, instituțional alocat și nu în ultimul rând sistemul de organizare și conducere .

Incertitudinile de natură legislativă sunt frecvente în statele aflate în tranziție, ca rezultat al frecventelor modificări ale actelor normative, cauzate de nevoia de adaptare la economia de piață.

De asemenea, folosirea unor tehnologii depășite a adus mari daune mediului înconjurător în țările Europei Centrale și de Est. Aceste țări sunt constrânse să promoveze o legislație care obligă firmele să înlăture orice neajunsuri de această natură.

Atunci când investițiile depășesc cadrul național, pe lângă aspectele legate de riscul specific de firmă intervine și riscul general de țară. Acesta este un risc legat de multitudinea de factori specifici fiecărei țări, de natură economică și politică, ce poate afecta gradul de profitabilitate a firmei sau proiectului.

Studiile ONUDI folosesc o clasificare a țărilor după categorii de risc, denumite A, B, C, D (în ordinea crescătoare a riscului) și recomandă o dobândă sporită la acordarea creditelor (tabel nr. 2).

Tabelul nr. 1 – Spor la dobânda creditelor pe țări

De asemenea, poate fi considerat și un risc complex care ia în considerare mai mulți din factorii menționați (în acest caz, dobânda va face obiectul negocierilor).

România a primit în martie 1996 de la principalele agenții specializate evaluarea oficială a riscului de țară (rating) pe piața internațională de capital, respectiv “C”, pentru titlurile financiare pe termen lung în valută. În acest an, țara noastră a primit un coeficient mai bun al riscului de țară “B”, distanțându-se de un grup de țări cu risc ridicat de neachitare a datoriilor, ca: Albania, Kazahstan, Bulgaria, Rusia etc.

7.2. Evaluarea riscului

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica afacerilor este cunoscut faptul că tipuri diferite de investiții implică un risc diferit asupra firmei [8], [23]. Astfel, putem avea (tabelul nr.

3):

Sursa: Adaptat după Cocriș, V., Ișan, V., Economia afacerilor, vol. III, Ed. Sanvialy, Iași, 1996

Tabelul nr. 2 – Tipuri de investiții și riscul asociat

Din datele prezentate mai sus se constată că analiza riscului proiectelor de investiții poate fi efectuată în funcție de gradul de risc specific acestora și în funcție de modul în care proiectele sunt analizate individual sau drept portofolii de două sau mai multe proiecte de investiții (figura nr. 25).

Principalele elemente pe care trebuie să le conțină analiza riscului unui proiect de investiții sunt următoarele: identificarea cât mai exactă a factorilor de risc, evaluarea lor, cuantificarea consecințelor lor, stabilirea răspunderilor și aplicarea unor măsuri pentru eliminarea cauzelor generatoare de risc.

Pentru proiectele riscante, se impune condiția ca investiția să fie recuperată foarte repede. Faptul poate fi atribuit atât conștientizării riscului, cât și problemei apariției uzurii tehnice și tehnologice, acest ultim punct fiind semnificativ în industriile cu tehnologie sofisticată.

Un factor care reduce riscul proiectului este abilitatea conducerii de a fi receptivă la schimbări. De exemplu: dacă pentru un produs se reduce cererea, producția poate fi redusă și pot fi luate și alte măsuri pentru a se limita pierderile. Pe de altă parte, dacă cererea depășește nivelul producției, firma poate acționa astfel încât să-și crească profiturile. Astfel, multe proiecte pot avea un risc mult mai scăzut și un potențial mult mai mare decât se estimează inițial.

Un proiect de investiție dacă este evaluat individual poate fi destul de riscant, dar mai puțin riscant atunci când se constituie drept o componentă a unui program de investiții. Nu este obligatoriu ca un program de investiții să ducă la anularea riscului proiectelor componente, dar în condițiile economiei românești se impune cuprinderea în programe a diverselor proiecte, fiind cunoscută necesitatea retehnologizării, dar și a restructurării ramurilor. De obicei, într-un program de investiții, se combină proiecte cu randamente slab corelate sau necorelate, ceea ce face ca riscul programului să fie comparabil cu riscul mediu al pieței financiare.

În industrie, riscul este accentuat datorită concurenței intensive care se manifestă pe piață, modificărilor frecvente ale cererii în funcție de dorințele clienților, progresului tehnic la care industria este deosebit de receptivă fiind relativ flexibilă la tehnologii etc.

Dimensionarea corectă și aprecierea riscului investițional este obligatorie pentru agenții economici, permițându-le o fundamentare corectă a deciziei, iar asumarea acestuia bazată pe criterii corecte de apreciere a mediului economic constituie sursa profiturilor viitoare.

O formă de estimare a riscului în procesul investițional este cercetarea și stabilirea marjei de risc pe care o presupune fiecare element luat în considerare în calculele de fundamentare a investițiilor și stabilirea pe această cale a implicațiilor pe care le generează asupra eficienței proiectelor analizate. Astfel, se pot modifica cheltuielile cu investițiile, de obicei în sensul creșterii acestora ceea ce va atrage modificări semnificative la nivelul venitului net. Fluxurile de venit net se pot diminua și datorită evoluțiilor imprevizibile ale costului mâinii de lucru și a materiilor prime, a prețului de vânzare a produselor etc. De aceea fluxurile financiare previzionate sunt corectate cu coeficienți care să reflecte riscul de realizare a lor, în felul acesta obținându-se o imagine mai fidelă a implicațiilor pe care le generează realizarea proiectului de investiții.

Asocierea la nivelul variabilelor luate în calcul pentru fundamentarea procesului investițional a unor serii care să reflecte distribuția de probabilitate a realizării lor contribuie la îmbunătățirea procesului de decizie prin reflectarea mai adecvată a realității, deoarece viitorul nu se poate previziona întotdeauna cu certitudine.

Modificarea oricăror variabile luate în calcul pentru fundamentarea deciziei de investiții se regăsește până la urmă în mărimea venitului net actualizat, de aceea putem limita analiza riscului la cercetarea speranței matematice a sumei venitului net actualizat, ponderat cu probabilitățile de realizare a lui în funcție de împrejurările concrete ce ar putea interveni.

Formula de calcul a speranței matematice a câștigului pentru venitul net (E) este următoarea:

unde: Vt – venitul net în anul t;

Pt – probabilitatea realizării venitului net.

Adâncirea informațiilor asupra gradului de risc se poate face prin calculul dispersiei venitului net actualizat în jurul speranței matematice și a coeficientului de variație dintre dispersie și speranța matematică.

Sursa: Adaptat după Gh. Negoescu, Risc și incertitudine în economia de piață, Ed. Alter Ego Cristian, Galați, 1995

Figura nr. 23 – Analiza riscului proiectelor de investiții

STUDIU DE CAZ

CUPRINS

1.Istoricul firmei Geosef Levicom SRL

2.Analiza financiara a firmei

2.1 Analiza pe baza bilantului

2.2 Analiza financiara pe baza contului de profit si pierdere

2.3 Analiza financiara pe baza Cash-Flow

2.4 Calculul CF disponibil si al VAN de intreprindere

2.5 Analiza pe baza ratelor financiare

3.Evaluarea investitiei

3.1 Previziune Vanzari si Cheltuieli

3.2 Estimare CFD

3.3 Calculul VAN si RIR

3.4 Analiza de sensitivitate

3.5 Praguri de rentabilitate financiar si contabil

3.6 Simulare Monte Carlo

4.Finantare

4.1 Credite noi si majorare de capital social

4.2 Calculul VANA

5.Concluzie

1.Istoricul firmei Geosef Levicom SRL

Firma Geosef Levicom SRL cu adresa in localitatea Reghin, str. Pandurilor nr.49/A, jud. Mures, cod fiscal R 6564912 a fost infiintata in decembrie 1994.

Obiectul de activitate al societatii il constituie prelucrarea lemnului si productiade mobila. Prima unitate de productie a fost inchiriata in Brancovenesti si producea scaune si capre pentru un client Italian.

In decembrie 1005 compania a cumparat un complex zootehnic ce urma a fi demolat in Ideciu de Jos. Aici a inceput productia de cotete de pasari pentru Austria. Aceasta locatie a avut nevoie de reparatii si reconditionare timp indelungat.

Incepand din 2000 compania s-a dedicate extinderii si modernizarii halei sale industriale, in 2005 ajungand a avea o suprafata de productie de 6000 mp.

Inca de la inceput, majoritatea productiei a fost exportata, SC Geosef Levicom SRL fiind principalul furnizor pentru IKEA Trading und Design AG.

In 2004 si 2005 era unic furnizor mondial (in magazinele IKEA) pentru sifoniere DIKTAD si casete de bijuterii si unic furnizor European pentru produsele MALA and HATRACK.

Geosef Levicom este una dintre companiile de top in sectorul sau de activitate – prelucrarea lemnului si productia de mobila.

2.Analiza financiara

Analiza pe baza bilantului

Din bilant se poate obseva ca Activele imobilizate si activele circulante au crescut in 2005 fata de 2004. In acelasi timp au crescut si datoriile, reprezentate in intregime de datorii la furnizori. Firma nu a utilizat creditele bancare ca mod de finantare. Pe parcursul anului 2005 a avut loc o crestere usoara a stocurilor. Activele circulante au crescut

cu 3,783,790, iar activele imobilizate cu 46,096,207, situatie favorabila pentru o firma. Aceaste evolutii au in final un efect cumulat pozitiv asupra firmei.

Analiza financiara pe baza contului de profit si pierdere

Cifra de afaceri a firmei Geosef Levicom s-a majorat in 2005 cu aproximativ 15% in valoare nominala. Profitul net al firmei a scazut cu aproximativ 30%, situatie datorata cresterii cheltuielilor cu un ritm superior cresteri veniturilor. Din punct de vedere al distribuirii profitului net conducerea companiei a hotarat ca pentru anul 2005 50% din profitul net sa fie reinvestit iar 50 % sa fie acordat sub forma de dividende asociatilor firmei. Aceasta reprezinta o modificare a politicii firmei cu privire la redistribuirea profitului net care in perioada anterioara a presupus reinvestirea intregului profit net.

Analiza financiara pe baza Cash-Flow

Deoarece au avut loc investitii importante CF de investitii este puternic negativ conducand la o reducere a CF disponibil. In acelasi timp datorita cresterii capitalului social si a datoriilor catre furnizori CF de finantare are un efect pozitiv asupra CF disponibil insa mai putin semnificativ decat CF de investitii. Efectul general este de generare a unui CF disponibil negativ in valoare de 134178. CF degajat din activitatea de exploatare este pozitiv insa datorita investitiilor facute CF disponibil este negativ.

Calculul CF disponibil si al VAN de intreprindere

CF disponibil este negativ datorita investitiilor efectuate in anul 2005. Imobilizarile au crescut cu 67% in 2005 fata de 2004. VAN de intreprindere este pozitiv in valoare de 122.703 si se bazeaza pe o valoare a intreprinderii de 580.428. Aceasta indica o activitate profitabila a firmei, ce duce la o crestere a capitalizari acesteia.

Analiza pe baza ratelor financiare

ROA are valoarea de 38,42% fapt ce indica o activitate de exploatare extrem de profitabila a intreprinderii. Deoarece firma nu are datorii pe termen lung ROE are aceeasi valoare cu ROA. Rata lichiditatii curente este de 37% fapt ce indica o situatie confortabila a intreprinderii din punct de vedere al necesarului de lichiditate. Intrucat firma nu are datorii pe termen lung atat rata de indatorare cat si levierul au valoarea 0, ceea ce nu afecteaza ceilalti indicatori.

3.Evaluarea Investitiei

SC Geosef Levicom SRL doreste achizitionarea unei linii de imbinare longitudinala a lemnului in valoare de 540.000 RON.

Aceasta masina este foarte performanta si poate procesa lemnul in bucati scurte de 150mm la 1000 mm. Cheresteaua ce poate fi introdusa are grosimea de 40 mm pana la 205 mm, in timp ce grosimea lemnului poate fi intre 20mm si 80 mm.

Linia de imbinare longitudinala a lemnului este integrata, adica bucatile de lemn sunt introduse in masinarie unde sunt imbinate, rezultand placi de lemn ce pot fi reintroduse in procesul de productie, rezultand produse de o calitate superioara care apoi sunt livrate catre clienti.

Linia foloseste doua cutite conectate prin curele intermediare ce functioneaza independent. Sistemul modular al liniei poatefi ajustat pentru orice cerere.

Linie de imbinare longitudinala a lemnului pa care se refera investitia este przentata in urmatoarea imagine:

Investitia va fi amortizata liniar pe o perioada de 6 ani. Amortizarea anuala aferenta acestei investitii va fi asadar de 30000 RON.

Perioada de rotatie a ACRnete va fi preluata pe baza performantelor firmei mama din anul 2005. Se considera ca rata inflatiei va fi constanta pe parcursul perioadei de utilizare a investitiei si va avea valoarea de 7%. Rata dobanzii se considera constanta la valoarea de 8%. Impozitul pe profit este unic si are valoarea de 16%. S-a considerat un cost al capitalului (k) nominal de 17,7%, corespunzator unui cost al capitalului real de 10%. De asemenea se presupune ca valoarea investitiei este 100% autofinantata.

Previziune Vanzari si Cheltuieli

In urma cercetarilor si a studiilor de piata am ajuns la concluzia ca marimea pietei transporturilor de materiale de constructii este de 2146 tone/km pe 2006. In urmatori ani se anticipeaza o crestere sustinuta a pietei pana la valoarea de 3450 tone/km in anul 2011.

Segmetul de piata al firmei va fi de 1% in anul 2006. In opinia noastra segmentul de piata va avea o crestere substantiala pana la 19% in anul 2011, pe fondul unui management performant al firmei.

Se considera ca pretul in valori reale ramane constant la 400 RON/tone/km.

Pe fondul acestor evolutii previzionate, se estimeaza ca vanzarile firmei datorate acestei investitii vor fi in suma de 9185 RON in 2006 ajungand pana la 393491 RON in 2011. In 2012 se considera ca investitia va putea fi vanduta contra sumei de 28904 RON.

Cheltuielile variabile pe parcursul perioadei au o evolutie proportionala cu vanzarile, reprezentand 60% din acestea. Cheltuielile fixe au fost in perioada initiala mai ridicate, in valoare de 30.000 RON datorita punerii in functiune a investitiei. In continuare au scazut la 4000 in 2006, si apoi au ramas constante la valoarea de 12.000 RON.

Investitia va fi amortizata liniar pe o perioada de 6 ani. Amortizarea anuala aferenta acestei investitii va fi asadar de 90.000 RON.

Estimare CFD

ACRnete pe parcursul investitiei se estimeaza in functie de durata de rotatie a ACRnete a firmei care a fost de 120,4 zile, si in functie de vanzarile generate de catre investitie in fiecare an, avand o evolutie similara cu vanzarile.

Desi in 2006 firma a inregistrat o pierdere corespunzatoare investitiei si in 2007 a avut profit egal cu 0, datorita influentei amortizarii CFD a avut o evolutie constant crescatoare in ciuda rezultatului firmei ajungand la 120103 in 2011 si la 155880 in 2012 cand are loc vanzarea investitiei.

Calculul VAN si RIR

S-a considerat un cost al capitalului (k) nominal de 17,7%, corespunzator unui cost al capitalului real de 10%. Pentru estimarea k, s-a pornit de la rata dobanzii de 8%, la care s-a adaugat o prima de risc corespunzatoare domeniului de activitate al firmei.

S-a obtinut un VAN in valoare de 4920 RON. Valoarea pozitiva a VAN sugereaza ca investitia conduce la o crestere a capitalizarii firmei, generand un beneficiu pentru actionarii firmei peste asteptarile acestora.

Valoarea RIR este egala cu 18%, mai mare decat k=17,7%, conducand la aceeasi concluzie, ca investitia este eficienta.

Termenul de recuperare a investitiei este de 6,6 ani, aratand ca se finalizeaza recuperarea valorii investitiei pe parcursul anului final 2012. In restul acestui an se obtine un beneficiu suplimentar ce conduce la generarea unui VAN pozitiv.

Indicele de profitabilitate este de 2,6%, reiesind ca investitia este una marginal eficienta.

Pe baza tuturor acestor indicatori calculati (VAN, RIR, termenul de recuperare, indicele de profitabilitate) se ajunge la concluzia ca investia conduce la o capitalizare pentru firma si astfel se recomanda efectuarea ei.

Analiza de sensitivitate

Ca urmare a analizei de sensitivitate, se constata ca factorul cu influenta cea mai importanta asupra valorii VAN este pretul unitar. Scadere pretului unitar cu 10% conduce la o crestere a VAN pana la 43449 RON, iar cresterea pretului unitar cu 10% conduce la scaderea VAN pana la -33613 RON.

La polul opus se situeaza cheltuielile fixe, variatia lor avand cea mai mica influenta asupra VAN dintre factorii analizati. Cresterea cheltuielilor fixe cu 10% conduce la o scadere cu doar 2013 a valorii VAN, iar scaderea acestora cu 10%, duce la cresterea cu 2012 a VAN.

Cu exceptia cheltuielilor fixe si a duratei de rotatie, toti ceilalti factori au o influenta decisiva asupra viabilitatii proiectului, variatia lor negativa conducand la o valoare negativa a VAN, si implicit la respingerea proiectului.

Praguri de rentabilitate financiar si contabil

Pragul de rentabilitate financiar rezultat in urma calculelor indica o valoare de 97,27% din vanzarile actuale.La aceasta valoare, VAN este egal cu zero iar pentru o valoare superioara a vanzarilor VAN va fi pozitiv, motiv pentru care investitia se recomanda a fi efectuata.

Pragul de rentabilitate contabil corespunde unei valori de 39,55%, caz in care profitul net este egal cu zero, dar VAN este negativ si deci, nu este indicata realizarea investitiei.

Chiar daca vanzarile au valoarea intre cele doua praguri si astfel se obtine un profit net, VAN este negativ, conducand la decapitalizarea firmei.

Situatia in cazul proiectului evaluat, deoarece vanzarile sunt mai mari decat pragul financiar, este una favorabila din punct de vedere al beneficiilor ce pot rezulta in urma investitiei.

3.6 Simulare Monte Carlo

Simularea Monte Carlo s-a efectuat cu 250 de de probe in programul Excel. Simularea Monte Carlo reprezinta o analiza a sensitivitatii in functie de piata, segment de piata, pret unitar, cheltuieli variabile unitare si rata inflatiei, obtinandu-se ca rezultat final o medie a VAN. Aceasta a fost obtinuta in urma a calcularii VAN in 250 de situatii aleatorii. Media VAN obtinuta este de 5416,769 RON, valoare apropiata de VAN in situatia initiala analizata. Se observa o distributie aproximativ normala a valorilor VAN individuale obtinute cu media 5416,769 si varianta egala cu 27264,45.

4.Finantare

4.1 Credite noi si majorare de capital social

S-au analizat posibilitatiile de finantare ale proiectului din punct de vedere al surselor de finantare. S-au luat in considerare credite bancare, reinvestirea profitului si majorarea capitalului social prin aport al asociatilor.

In cazul creditelor bancare se obtine o economie de impozit deoarece dobanzile la credite sunt deductibile fiscal. In cazul reinvestirii profitului si al majorarii capitalului social nu se obtine nici o economie fiscala insa nu se genereaza nici cheltuieli cum este cazul in prima situatie.

Politica firmei presupune alocarea a 50% din profitul net catre asociati sub forma de dividende, restul profitului net fiind reinvestit. In cazul acesta profitul reinvestit este o sursa de autofinantare in valoare de 30125 RON.

Din totalul investitiei creditele noi reprezinta 48% ceea ce este sub nivelul maxim admis de 50%. In cazul nostru valoarea creditului este de 86400. Economia de impozit obtinuta ca urmare a deductibilitatii fiscale a dobanzilor la creditele bancare este in acest caz 3663 RON.

Majorarea de capital social reprezinta o sursa de finantare reziduala care urmareste sa completeze celelalte surse de finantare pana la valoarea totala a investitiei. In situatia propusa majorarea de capital social este 63475.

Costul capitalului imprumutat este egal cu rata dobanzii la credite, respectiv 8%. Costul capitalului in cazul utilizarii profitului net reinvestit si in cazul utilizarii majorarii de capital social depind de rata de indatorare a firmei, de rata de dobanda si de costul capitalului utilizat initial la evaluarea proiectului si este 26,7%.

Ca urmare a valorilor diferite pe care le ia k in functie de sursele de finantare se de ponderea acestora se calculeaza costul mediu ponderat al capitalului care este 16,37%. Aceasta valoare este mai mica decat k folosit initial, datorita economiei de impozit obtinute prin utilizarea creditelor bancare.

4.2. Calculul VANA

VANA se calculeaza prin ajustarea VAN cu valoarea economiilor fiscale si a cheltuielilor ocazionate de finantare. In situatia propusa VANA este marit cu valoarea economiei fiscale datorate deductibilitatii dobanzilor, economia reprezentand 3663 RON. Astfel VANA are valoare de 8583.

Astfel se ajunge la concluzia ca o investitie finantata partial prin credite bancare genereaza o rentabilitate superioara pentru asociati decat o investitie complet autofinantata.

5.Concluzii

In urma analizei efectuate asupra proiectului de investitie al firmei Transnoe, care consta in achizitionarea unui autocamion Mercedes in valoare de 180000 RON, s-a ajuns la concluzia ca proiectul este viabil si se recomanda efectuarea investitiei. Aceasta evaluare a fost obtinuta pe baza calcularii unor indicatori ce includ VAN, RIR, termenul de recuperare etc.

Pe baza indicatorilor interpretati s-a ajuns la concluzia ca investitia este una eficienta care conduce la o crestere a capitalizarii intreprinderii si astfel este recomandata. Vanzarile estimate depasesc atat pragul contabil cat si pragul financiar ceea ce conduce la aceeasi conluzie de mai sus.

Bibliografie

CISTELECAN Lazăr, Economia, eficiența si finanțarea investițiilor, Ed. Economică,

București, 2002.

DIMBEAN-CRETA Ovidiu, Decizia de investiții; valoarea economică adaugată,

Ed.Tehnică, București, 2000

ROMÂNU Ion , VASILESCU Ion , Managementul investițiilor, Ed. Mărgăritar,

București, 1997.

STOICA Maricica, Proiectarea obiectivelor de investiții, Ed. Economică, București,

2000.

VASILESCU Ion, ROMÂNU Ion, CICEA Claudiu, Investiții, Ed. Economică,

București, 2000.

VASILESCU Ion, ROMÂNU Ion, Dicționar de investiții, Ed. Lumina Lex, București,

2003.

ZAIȚ Dumitru, Evaluarea si gestiunea investițiilor directe, Ed. Sedcom Libris, Iași,2003

Michael Morris, Cum sa incepi o afacere de succes,Ed. Rentrop & Straton, 2008

Marian Stoian, Gestiunea investitiilor,Ed. ASE, 2003

Jack J. Phillips, Arata-mi banii. Cum se determina randamentul investitiilor., Ed. Meteor Press, 2008

Horobet Alexandra, Managementul Riscului In Investitiile Internationale, Ed. CH Beck, 2005

ISTOCESCU, A. Strategia și managementul strategic al firmei, București, Editura ASE,2003

Allaire, Y.,Fîrșirotu, M.Management strategic, București, Editura Economică, 1998

Băcanu, B. Management strategic, București, Editura Teora, 1998

Ciobanu, I. Management strategic, Iași, Editura Polirom, 1998

Constantinescu, D., A. și colectiv Management strategic, București, Colecția Naționala, 2000

Nicolescu, O.,Verboncu, I. Profitul și decizia managerială,București, Editura Tribuna Economică,1998

Pearce II, P. J.,Robinson Jr, R. B.Strategic Management, Illinois, Irwin,Homewood, 1991

STRATEGOR,(colectiv de autori), Strategie, Paris, Dunod, 1995

Thompson, A.,Strickland, A.J.Strategic Management – Concepts andCases, New York,Business Publications Inc. 1992