Investigarea Traficului de Minori

Capitolul 1. Abordarea infracțiunii de trafic de minori din perspectiva dreptului penal și a procedurii penale…………………………………………………………………………………………………………5

Noțiuni introductive în materia traficului de ființe umane…………………………..5

Repere de ordin istoric privind sancționarea traficului de minori în legislația română……………………………………………………………………………………………………………………….6

Sediul materiei privind infracțiunea de traffic de minori……………………………..9

Capitolul 2. Cercetarea locului faptei și activitățile de tactică criminalistică desfășurate în timpul investigării criminalistice…………………………………………………………………………………13

2.1. Activitățile de tactic criminalistică utilizate la locul faptei…………………………….14

2.2. Metodologia cercetării locului faptei în cazul dispariției minorului…………………18

Capitolul 3. Tactica audierii minorului…………………………………………………………………………23

3.1. Aspecte procesual penale cu privire la audierea minorului……………………………23

3.2. Calitățile procesual penale pe care le poate avea minorul………………………………28

3.3. Pregătirea audierii minorului……………………………………………………………………..32

3.4. Comunicarea drepturilor și obligațiilor………………………………………………………..35

3.5. Faza audierii…………………………………………………………………………………………….39

3.6. Audiere repetată……………………………………………………………………………………….41

3.7. Confruntarea……………………………………………………………………………………………44

3.8. Fixarea audierii………………………………………………………………………………………..45

Capitolul 4. Mijloace de lupta împotriva criminalitǎții în criminologia modernǎ……………48

4.1. Conceptul de prevenire………………………………………………………….48

4.1.1 Prevenirea generalǎ……………………………………………………48

4.1.2 Prevenirea specialǎ……………………………………………………..49

4.2. Cauzele dispariției de minori……………………………………………………50

4.3. Vulnerabilități criminogene……………………………………………………..52

4.3.1 Pasivitatea victimelor…………………………………………………..52

4.3.2 Ineficiența organelor de cercetare penalǎ………………………………54

Concluzii……………………………………………………………………………………………………….57

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………59

Introducere

Traficul de minori este un fenomen complex, multistadial, care poate fi relaționat cu numeroase alte fenomene infracționale, inclusiv criminalitatea organizată transnațională și terorismul mondial. Traficul de minori este generat și întreținut de diverse alte fenomene sociale, precum sărăcia, corupția, marginalizarea socială și discriminarea, sub toate formele.

Din perspectiva drepturilor omului, traficul de persoane implicit de minori se materializează într-o serie de acte ce încalcă grav demnitatea umană: sclavia, munca forțată, violența, abuzul de încredere, agresiunea fizică și psihică a persoanei. Se poate aprecia faptul că traficul de persoane este o formă a sclaviei la început de mileniu, o practică ce readuce în memoria contemporanilor tulburătoarele experiențe umane ale întunecatului Ev Mediu, în condițiile în care termenul globalizare este pe cât de des uzitat, pe atât de controversat

Traficul de minori este o formă de criminalitate organizată internațională similară sclaviei moderne, care aduce miliarde de dolari. Victimele sale sunt recrutate și transportate dintr-o țară sau o regiune în alta de către traficanți care utilizează constrângerea, amenințarea sau frauda. Ele sunt private de autonomia lor, de libertatea de mișcare și de liberul lor arbitru, fiind supuse la diferite forme de rele tratamente fizice și psihologice.

Conform datelor furnizate de Interpol, în present există 159 de minori dați dispăruți , care pot fi victime ale traficului de minori, pot fi minori care au fugit de acasă.

Dintotdeauna, drepturile omului au reprezentat o temă deosebit de sensibilă, inclusiv drepturile cu privire la minor, la nivel social și politic, greu de ocolit, imposibil de evitat în dezbaterea publică. Astfel, în doctrină s-a arătat faptul că în unele țări și în unele regiuni ale lumii, dreptul omului la siguranța și securitatea sa și a familiei sale sunt puse sub semnul întrebării.

Traficul de minori se situează printre infracțiunile care se extind cel mai rapid, fiind o exemplificare a globalizării, ce reflectă schimbările economice, culturale și sociale. Rutele de tranzit și tendințele fenomenului sunt în permanentă schimbare.

Minorii pot fi victimele traficului în scopul muncii forțate, formă larg răspândită, sunt în general originare din țările în curs de dezvoltare. Ele sunt recrutate și transportate de traficanți care utilizează frauda și amenințarea, fiind apoi ținute în sclavie pentru a îndeplini diferite tipuri de muncă. Inclusiv bărbații și femeile pe lângă minori sunt folosiți în agricultură sau în sectorul construcțiilor, trăiesc în stare de sclavie domestică sau sunt destinați desfășurării altor activități. Munca forțată este o problemă globală, care privește aproape toate țările lumii.

Exploatarea sexuală a copiilor în scopuri comerciale în turism, formă de exploatare întâlnită în Asia de mai mulți ani, și-a făcut în prezent apariția în Africa, precum și în America Centrală și de Sud. Fenomenul este întreținut de riscul scăzut de a fi arestat și urmărit penal pentru desfășurarea de relații sexuale cu minori în aceste regiuni.

Traficul de minori în scopul utilizării organelor, în special rinichi, este un domeniu de criminalitate în plină expansiune. În numeroase țări, listele de așteptare pentru transplanturi sunt foarte lungi, iar traficanții profită de acest lucru pentru a exploata disperarea pacienților ca donatori potențiali. Sănătatea lor, și chiar viața le este pusă în pericol, întrucât operațiile pot fi efectuate în stare de clandestinitate și fără supraveghere medicală. Medicii și alți membri ai personalului medical fac adesea parte din rețelele criminale implicate în acest gen de activități ilicite.

Așadar, prin studierea literaturii de specialitate, am structurat lucrarea de față în 4 capitole, după cum urmează: Capitolul 1 Abordarea infracțiunii de trafic de minori din perspectiva dreptului penal și a procedurii penale, Capitolul 2 Cercetarea locului faptei și activitățile de tactică criminalistică desfășurate în timpul investigării criminalistice, Capitolul 3. Tactica audierii minorului și Capitolul 4 Mijloace de lupta împotriva criminalitǎții în criminologia modernǎ.

Capitolul 1. Abordarea infracțiunii de trafic de minori din perspectiva dreptului penal și a procedurii penale

Noțiuni introductive în materia traficului de ființe umane

Fenomenul infracțional care face obiectul prezentei lucrări poate fi analizat din mai multe puncte de vedere. Reprezentând un fenomen social, traficul de minori are, pe cale de consecință, o dimensiune socială. Mediul social reprezintă factorul generator al traficului de minori. Aici se regăsesc condițiile favorabile întreținerii acestui fenomen, degradarea morală, existența unei cereri pentru serviciile celor traficați și lipsurile materiale ale victimelor jucând un rol hotărâtor. Exploatarea persoanelor vulnerabile are legătură cu nivelul de dezvoltare a civilizației umane. Spre exemplu, inventarea aparatelor de fotografiat, a camerelor de filmat, dezvoltarea tehnicii informatice au servit realizării materialelor pornografice, adesea fiind implicați și copii.

În același timp, din faptul că se urmărește obținerea de către traficanți a unor profituri, rezultă și o altă dimensiune a sa, anume cea economică. Totodată, persoanele traficate, aspirând către condiții de viață mai bune, dorind să obțină venituri mai mari, ajung să fie manipulate mai ușor de traficanți.

Cea mai cunoscută formă de exploatare, de-a lungul istoriei, a fost reprezentată de punerea și ținerea persoanelor în stare de sclavie, precum și de comercializarea sclavilor. Modalitatea de traficare amintită a existat încă din cele mai vechi timpuri, sclavii asigurând forța de muncă necesară edificării marilor construcții și cultivării terenurilor agricole. În antichitate, războaiele reprezentau o sursă principală pentru procurarea sclavilor. Spre exemplu, în imperiul roman, treptat, pe măsura cuceririi altor popoare, numărul sclavilor a crescut foarte mult, ajungându-se către sfârșitul republicii ca aceștia să reprezinte mai mult de o treime din populația totală a statului.

Comerțul cu sclavi negri a determinat, probabil, cea mai mare migrație forțată din istorie. După unele estimări, 15 milioane de negri au fost strămutați din Africa pe continentul american, iar alți 30 – 40 de milioane au pierit, din felurite cauze, cum ar fi brutalitatea tratamentului, condițiile grele ale transportului, malaria etc.

Traficul de persoane poate antrena consecințe nefaste asupra victimelor pe mai multe planuri. Astfel, poate fi afectată sau pusă în pericol integritatea corporală ori sănătatea, poate fi afectat psihicul acestora. Relațiile sociale în care persoanele traficate sunt angrenate, pot fi, la rândul lor, perturbate. Victimele sunt, de multe ori, încercate de un sentiment de inferioritate, se pot simți stigmatizate de semenii lor și pot prezenta un risc ridicat de excluziune socială.

1.2. Repere de ordin istoric privind sancționarea traficului de minori în legislația română

Codul Calimach și Legiuirea Caragea nu au interzis robia. Codul penal de la 1865, care a realizat unificarea legislației penale în statul unitar român și a marcat, totodată, începutul dreptului penal modern, sancționa faptele de proxenetism și răpire a minorilor, indiferent că se urmărea sau nu exploatarea acestora.

Codul penal de la 1937, cunoscut și sub denumirea de Codul penal Carol al II-lea, acordă o atenție mai mare decât codul anterior bunelor moravuri, în Capitolul II – „Infracțiuni contra bunelor moravuri” din cadrul Titlului XI – „Infracțiuni contra pudoarei și a bunelor moravuri”, regăsindu-se infracțiuni precum „traficul de publicațiuni obscene” (art. 430), „corupția sexuală” (art. 433 alin. 1), „favorizarea prostituției” (art. 433 alin. 2), „exploatarea prostituției” (art.435), „proxenetismul” (art. 436 – 438) și „traficul de femei” (art. 439 – 440).

Codul penal de la 1969 sancționează diferite forme ale traficului de persoane, cum sunt lipsirea de libertate în scopul obligării la practicarea prostituției (art. 189 alin. 3, introdus prin Legea nr. 169/2002), sclavia (art. 190), supunerea la muncă forțată sau obligatorie (art. 191), răspândirea de materiale obscene (art. 325), proxenetismul (art. 329).

Odată cu adoptarea Legii nr. 678/2001, România și-a modernizat legislația penală în materia prevenirii și combaterii traficului de persoane, principala sursă de inspirație fiind reprezentată de Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, din 15 noiembrie 2000. Legiuitorul român a continuat să acorde atenție traficului de persoane și după adoptarea Legii nr. 678/2001.

Codul penal din 2004, care a fost abrogat de noul Cod penal al României, fără să fi intrat în vigoare, prevedea, ca infracțiuni contra libertății persoanei, traficul de persoane adulte (art. 204) și traficul de minori (art. 205).

Codul penal al României, adoptat în anul 2009, consacră pentru prima dată un capitol distinct infracțiunilor în materia traficului de persoane, respectiv Capitolul VII, intitulat „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile”, din cadrul Titlului I – „Infracțiuni contra persoanei”. În conținutul său sunt incriminate sclavia (art. 209), traficul de persoane (art. 210), traficul de minori (art. 211), supunerea la muncă forțată sau obligatorie (art. 212), proxenetismul (art. 213), exploatarea cerșetoriei (art. 214), folosirea unui minor în scop de cerșetorie (art. 215) și folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art. 216).

Minorii, în special cei cu vârste fragede, au un indice de vulnerabilitate mai ridicat, în comparație cu adulții. Fiind lipsiți de experiență și, de regulă, de o apărare corespunzătoare, nevârstnicii cad mai ușor victime infracțiunilor. Ei sunt mai creduli, mai slabi fizic, mai lipsiți de experiență etc. Cunoscând aceste împrejurări, traficanții caută să le valorifice în favoarea lor. Legiuitorul a sancționat mai aspru traficul persoanelor minore, în comparație cu traficul de persoane adulte, tocmai datorită imaturității și fragilității fizice și psihice a acestora, care contribuie la posibilitatea sporită de reușită a faptei penale pe care o analizăm în prezenta secțiune.

Conținutul juridic al infracțiunii de trafic de minori este redat de art. 13 din Legea nr. 678/2001, conform căruia „recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracțiunea de trafic de minori și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă fapta prevăzută la alin. 1 este săvârșită prin amenințare, violență sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani sau de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra minorului, pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 18 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele prevăzute la alin. 1 și 2 sunt săvârșite în condițiile prevăzute la art. 12 alin. 2 sau de către un membru de familie, pedeapsa este închisoarea de la 7 ani la 18 ani și interzicerea unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. 1, și închisoare de la 10 ani la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. 2.

Dacă faptele prevăzute în prezentul articol au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 ani la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.”

De neînțeles a fost soluția adoptată atunci când termenul „harbouring” utilizat de Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, din 15 noiembrie 2000, a fost tradus în conținutul art. 13 din Legea nr. 678/2001, prin „găzduire”, deși, în articolul anterior, în privința infracțiunii de trafic de persoane, se optase pentru noțiunea de „cazare”. Găzduirea semnifică primirea unei persoane într-o locuință și adăpostirea vremelnică a acesteia. În esență, ea presupune acceptul persoanei care posedă locuința de a oferi spațiu, hrană, în general condiții de locuit unei alte persoane în care are încredere, acest aspect reprezentând caracteristica găzduirii. În schimb, cazarea are un caracter organizat, presupune spații anume amenajate și destinate în acest scop și, de regulă, are la bază un raport patrimonial între locator și persoana cazată. Raportul dintre „cazare” și „găzduire”, pe de o parte, și „adăpostire”, pe de altă parte, este ca de la parte la întreg.

Această diferență terminologică are consecințe inclusiv sub aspectul măsurii de siguranță a confiscării speciale. Potrivit art. 19 alin. 2 din Legea nr. 678/2001, sunt supuse confiscării și imobilele în care victimele au fost cazate, dacă aparțin făptuitorilor. Or, în cazul infracțiunii de trafic de minori, care se săvârșește prin „găzduire”, iar nu prin cazare, o astfel de măsură nu ar putea fi luată. Apreciem că legiuitorul ar fi trebuit să folosească termenul de „adăpostire” atât în conținutul art. 12 și 13, precum și în cuprinsul art. 19 din lege. În noul Cod penal, această inadvertență a fost înlăturată de legiuitor.

Realizarea sau producerea de materiale pornografice cu minori constituie un act de exploatare sexuală a acestora, care nu are nicio legitimitate etică, determinând reacții din punct de vedere penal în toate legislațiile naționale. Preocuparea legiuitorului român pentru prevenirea și combaterea acestui tip de criminalitate este demonstrată de prevederile Legii nr. 678/2001, care incriminează pornografia infantilă.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 678/2001, „fapta de a expune, a vinde sau de a răspândi, a închiria, a distribui, a confecționa ori de a produce în alt mod, a transmite, a oferi sau a pune la dispoziție ori de a deține în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziții ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, constituie infracțiunea de pornografie infantilă și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și importul ori predarea de obiecte dintre cele prevăzute la alin. (1) unui agent de transport sau de distribuire, în vederea comercializării ori distribuirii lor.”

În legislația noastră au fost consacrate nu mai puțin de trei infracțiuni de pornografie infantilă, alături de cea prevăzută de art. 18 din Legea nr. 678/2001 regăsindu-se și infracțiunea de pornografie infantilă prin sisteme informatice, prevăzută de art. 51 din Legea nr. 161/2003, precum și cea de pornografie infantilă, prevăzută de art. 11 din Legea nr. 196/2003.

1.3. Sediul materiei privind infracțiunea de traffic de minori

Traficul de minori este prevăzut de art. 211 Cod Penal și semnifică recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil, precum și darea sau primirea unor plăți ori beneficii pentru obținerea consimțământului unei persoane care deține controlul asupra copilului, în scopul: exploatării sexuale, comerciale și necomerciale, în prostituție sau în industria pornografică; exploatării prin muncă sau servicii forțate; exploatării în sclavie sau în condiții similare sclaviei, inclusiv în cazul adopției ilegale; folosirii în conflicte armate; folosirii în activitate criminală; prelevării organelor sau țesuturilor pentru transplantare; abandonării în străinătate.

Aceleași acțiuni însoțite: de aplicare a violenței fizice sau psihice asupra copilului; de abuz sexual asupra copilului, de exploatare sexuală comercială și necomercială a acestuia; de aplicare a torturii, a tratamentelor inumane sau degradante pentru a asigura subordonarea copilului ori însoțite de viol, de profitare de dependența fizică a copilului, de folosire a armei, de amenințare cu divulgarea informațiilor confidențiale familiei copilului sau altor persoane; de exploatare în sclavie sau în condiții similare sclaviei; de folosire a copilului în conflicte armate; de prelevare a organelor sau țesuturilor pentru transplantare.

Metodele de racolare pot fi efectuate prin constrîngere, răpire, înșelăciune etc.

Realizarea traficului poate avea loc prin următoarele acțiuni:

Recrutarea victimei presupune atragerea unea sau mai multor persoane în scopul de a fi traficate, prin selecționare, pentru a fi folosită într-o anumită activitate;

Transportarea este deplasarea unei persoane dintr-un loc în altul peste frontiera unui stat sau în interiorul acestuia folosind în acest scop orice mijloace de deplasare.

Transferul unei persoane semnifică transmiterea victimei de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare, schimb, dare în chirie, donație sau alte tranzacții.

Adăpostirea victimei presupune plasarea ei într-un loc ferit pentru a nu fi descoperită de către organelor de drept de alte persoane.

Primirea este luarea victimei traficate de la persoana care i-a transmis-o prin vânzare-cumpărare, schimb, dare în chirie, sau alte asemenea tranzacții cu sau fără recompensă.

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care se referă la libertatea persoanei, respectarea demnității acesteia, protejarea integrității corporale sau sănătății acesteia, împotriva faptelor de exploatare a acesteia și de transformare a persoanei într-un mijloc de obținere a unor beneficii materiale.

Obiectul material este corpul minorului traficat în vederea exploatării.

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal. Participația este posibilă sub forma instigării și a complicității. Subiectul activ poate fi și o persoană juridică. Aceasta va răspunde penal dacă fapta a fost săvârșită în numele sau interesul persoanei juridice, de către organele sau reprezentanții acesteia.

Subiectul pasiv este calificat, deoarece minorul este supus acțiunii de traficare. Așadar subiectul activ poate fi atât fete cât și baieți.

Dacă activitatea de traficare a vizat mai multi minori, există un subiect pasiv multiplu, iar în practica judiciară s-a ridicat problema, sub aspectul încadrării juridice, dacă recrutarea mai mulțo minori în același timp și loc, în baza unei rezoluții infracționale unice, pentru practicarea prostituției și transportarea lor în străinătate în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o unică infracțiune de trafic de persoane și de proxenetism, ori atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost recrutați în acest scop.

Latura obiectivă

Traficarea minorilor reprezintă un proces complex care presupune parcurgerea mai multor etape, caracterizate de desfășurarea de activități specifice.

Elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unei acțiuni cu mai multe modalități alternative care se pregătesc într-o mare măsură în unele acte internaționale adoptate în această materie.

Acțiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare o stare de pericol care s-a creat pentru relațiile privind libertatea persoanei, respectarea drepturilor persoanei, a demnității și integrității fizice și psihice a acesteia, și care se realizează prin însăși săvârșirea activității incriminate. Pentru realizarea anumitor modalități agravate se cere realizarea unui anumit rezultat (beneficii materiale importante, vătămarea gravă a integrității corporale sau sănătății, moartea sau sinuciderea victimei).

Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie si existe o legătură de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăși săvârșirea acțiunii descrise de norma de incriminare (atunci când legea nu cere existența unui rezultat material).

Infracțiunea de trafic de minori se realizează, în general, sub forma intenției directe. Pentru existența modalității normative tipice prevăzute în alin. (1) se cere ca fapta să fie săvârșită în scopul exploatării unei persoane, (intenție directă calificată prin scop).

Pentru cei care favorizează traficul de minori prin determinarea sau permiterea intrării sau rămânerii pe teritoriul țării a unei persoane victime a traficului de minori concepe ca formă a vinovăției și intenția indirectă caracterizată prin acceptarea acestor situații, chiar dacă ele nu au fost urmărite de către făptuitor.

Consumarea infracțiunii prevăzute în art. 15 alin. 2 din Legea nr. 678/2001 se realizează atunci când este finalizată activitatea de organizare ce constituie elementul material și se produce urmarea imediată, adică starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la atributele esențiale ale persoanei.

Epuizarea infracțiunilor de traffic de minori are loc atunci când elementul material al laturii obiective se înfăptuiește prin acțiunile de transportare, transferare și cazare care, prin natura lor, au un caracter continuu și se prelungesc în timp, încetând odată cu sistarea activității infracționale.

În cazul modalităților prin care se realizează elementul material al infracțiunilor de trafic de minori, făptuitorul poate efectua, în temeiul aceleiași rezoluții infracționale, mai multe acte de recrutare, transferare, cazare sau primire a unei persoane, situație în care infracțiunea dobândește o formă continuată și care se epuizează în momentul săvârșirii ultimului act în realizarea acestei rezoluții sau în momentul descoperirii infracțiunii.

Pentru încălcarea normelor cuprinse în art. 211 din Codul penal, regimul sancționator este același sub aspectul naturii pedepsei principale care este în alternativa închisorii de la 3 la 10 ani și a pedepsei complmentare a interzicerii unor drepturi, aplicabile în cazul tuturor acestor infracțiuni, fiind diferențiat doar în ceea ce privește limitele speciale de pedeapsă, în funcție de modalitățile normative, tip și agravate

Capitolul 2. Cercetarea locului faptei și activitățile de tactică criminalistică desfășurate în timpul investigării criminalistice

Traficul de persoane are loc sub diferite tipuri și forme:

exploatare sexuală;

exploatare prin muncă forțată (în agricultură, construcții, mici fabrici unde se prestează muncă brută);

practicarea cerșetoriei;

obligarea la săvârșirea de furturi din parcări și magazine.

Traficul și exploatarea sexuală a minorilor, pornografia infantilă, prostituția și în general abuzurile asupra acestora comise în scopuri comerciale, constituie fenomene ale căror dimensiuni înregistrează o creștere alarmantă.

Procesul traficului internațional de minori are mai multe faze, fiecare însemnând o grea încercare pentru victime, dar abuzurile fizice și psihice iau amploare abia în fazele finale, când traficantul este convins că victima nu mai are cale de întoarcere.

Traficul internațional de minori este organizat după concepții bine gândite de persoanele implicate și cuprinde următoarele etape:

I. recrutarea (racolarea);

II. transportul și trecerea frontierei;

III. vânzarea și exploatarea.

Traficanții aplică în general aceleași metode la toate formele de exploatare. Rețelele de trafic de minori sunt foarte bine organizate, activitatea acestora desfașurându-se după reguli stricte, fiecare membru având atribuții bine stabilite. Studiile efectuate au scos la iveală faptul că în cadrul rețelelor se identifică cel puțin patru roluri:

recrutorul (persoana care identifică potențiala victimă și o recrutează);

intermediarul (persoana care se ocupă de obținerea documentelor necesare și organizează transportul);

transportatorul sau călăuza (persoana care, prin mijloace legale sau ilegale, duce copilul-victimă peste graniță);

persoana care primește, găzduiește și exploatează copilul traficat.

2.1. Activitățile de tactică criminalistică utilizate la locul faptei

Cercetarea la fața locului este una dintre activitățile procedurale și de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală, care se realizează de obicei la începutul urmăririi penale, în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării și ridicării urmelor create cu ocazia săvârșirii infracțiunii, precum si pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorului.

Cercetarea la locul faptei este una dintre activitățile procedurale și de tactică criminalistică ale organului de urmăririi penală, se realizează de obicei la începutul urmăririi penale, în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării și ridicării urmelor create cu ocazia săvârșirii infractiunii, precum și pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorului.

Organul de urmărire penală prin cercetarea la locul faptei stabilește împrejurările în care a fost comisă fapta, indentifică pe infractor sau delimitează sfera persoanelor bănuite, adună, conservă și examinează probele material descoperite.

Art. 192 din Codul de procedură penală al României prevede că “cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane”.

Referitor la înțelesul termenului de fața locului sau de loc al faptei, așa cum este folosit uneori, în practică, ori în literatura de specialitate, trebuie făcută o precizare; prin această expresie se are în vedere nu numai locul propiu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere ale autorului din câmpul infracțional.

Principalele sarcini ale cercetării la locul faptei:

a.) cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire sau de către instanța de judecată a locului în care a fost săvârșită infracțiunea;

b.) descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor infracțiunii și a mijlocelor materiale de probă;

c.) determinarea drumului parcurs de infractor; d.) stabilirea modului de operare a făptuitorului; e.) precizarea timpului săvârșirii infracțiunii;

f.) obținerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane implicate în comiterea infracțiunii;

g.) identificarea persoanelor care au tangență cu cauza cercetată: făptuitor, martori, victime, persoane responsabile civilmente;

h.) elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvârșirea acesteia, cel putin cu caracter provizoriu.

Obiectivele cercetării locului faptei sunt următoarele:

a.) cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată a locului în care a fost săvârșită fapta, în vederea stabilirii și fixării particularităților sale;

b.) descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, mijloacele materiale de probă. Descoperitea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la fața locului, este de natură să ofere indicii, cel puțin cu caracter general, cu privire la natura faptei și chiar la persoana autorului;

c.) obținerea de date cu privire la modul de operare a făptuitorului, la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracțiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce modul în care s-a desfășurat activitatea infracțională, începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat și terminând cu retragerea sa;

d.) identificarea eventualilor martori, întucât în funcție de condițiile concrete ale locului și momentului săvârșirii faptei, se poate stabili dacă, și în ce măsură, activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece nu sunt puține cazurile în care sunt găsiți imediat martori ai evenimentului;

e.) elaborarea unei versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvârșirea acesteia, cel puțin cu caracter provizoriu. Sarcinile cercetării la fața locului sunt, în fond, obiective ale anchetei.

Importanța cercetării la fața locului este un procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului. Deplasarea organului de urmărire penală la locul faptei, este una dintre cele mai eficace măsuri procedurale, acesta având posibilitatea să investigheze direct la locul săvârșirii faptei și consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost săvârșită fapta, să-l identifice pe autor, prin descoperirea, fixarea, ridicarea urmelor, a mijloacelor materiale de probă.

Unele infracțiuni cum ar fi: omuciderea, furtul, accidentele de circulație, nu pot fi soluționate fără cercetarea la locul faptei.

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri specifice, de către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea – măsuri cunoscute în literatura sau practica de specialitate și sub denumirea de acțiuni premergătoare sau pregătitoare pentru organizarea promptă și eficientă, sub raport tehnico-tactic, a cercetării

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ca atare a cercetării locului faptei se desfășoară în două direcții:

pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseaze la fața locului, în vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât și tehnic-criminalistic;

dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la fața locului, pentru salvarea victimei, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica sub o formă sau alta etc.

Măsurile de pregătire luate la locu faptei au rolul de a completa măsurile luate la sediul organului judiciar și pentru delimitarea activităților membrilor echipei de cercetare.

Ajuns la locul faptei, echipa de cercetare va:

Verifică cum s-a organizat paza locului faptei, ce modificări au survenit în perimetrul locului faptei și prin ce mijloace au fost protejate urmele.

Dacă sunt victime în viață sau dacă nu există certitudinea instalării morții și au nevoie de ajutor medical, care încă nu le-a fost dat, li se asigură primul ajutor. În cazul transportării victimelor la spital, va fi fixată poziția inițială a acestora, de regulă prin desenarea cu creta, precum și poziția obiectelor din apropiere. Așadar vor fi reținute aceleași împrejurări menționate, prevenindu-se orice fel de modificări ale „scenei” infracțiunii.

Înlăturarea unor pericole iminente, cum ar fi: inundații, incendii etc;

Protejarea și conservarea urmelor față de condițiile meteorologice.

Selecționarea martorilor asistenți din rândul persoanelor ne interesate în cauză.

Identificarea martorilor și reținerea persoanelor suspecte.

Obținerea de informații generale referitoare la fapta.

Stabilirea metodelor de cercetare. Metodele de cercetare a locului faptei sunt: metoda subiectivă, metoda obiectivă și metoda mixtă.

Repartizarea sarcinilor astfel încât fiecare membru al echipei de cercetare să știe cu exactitate ce are de făcut.

În cele mai multe situații, procurorul este șeful echipei de cercetare, atribuțiile ce îi revin sunt următoarele: împreună cu medicul legist verifică, starea victimei; prin măsurile luate, menține în stare neschimbată locul faptei, asigurând conservarea urmelor; organizează urmărirea, prinderea și reținerea infractorului; asigură relația mass-media sau desemnează un membru al echipei pentru aceasta

Alături de ofițerul criminalist participă, la descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea și conservarea urmelor; caută, obiectele corp-delict sau alte obiecte pierdute sau abandonate de infractor; în fine, conduce activitatea de încheiere a procesului-verbal de cercetare la locul faptei; părăsește locul faptei la finalizarea cercetării.

Ofițerul criminalist are o activitate mult mai vastă și variată în procesul cercetării la locul faptei. El intră alături de șeful echipei de cercetare (procurorul), în perimetrul locului săvârșirii faptei înainte de ceilalți membrii ai echipei de cercetare; participă la descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea și conservarea urmelor; fotografiază și filmează locul faptei și tot ce se află în perimetrul său; interpretează urmele descoperite, pentru stabilirea modului săvârșirii faptei și obținerea unor date despre făptuitor.

Se vor căuta cu atenție locurile din împrejurimi în care făptuitorii și-au dat întâlnire, au așteptat momentul prielnic pentru a acționa, sau au ascuns obiectele luate.

Din dotarea echipei nu pot lipsi trusele de criminalistică, cum ar fi: trusa universală, detectoarele, turusele cu destinație specială, trusa tip patrulă, trusa tip detectiv, trusa tip tehnician, trusa Scoot, trusa expert, trusa Krimesite Imager și alte truse destinate recoltării urmelor. În unele situații, se apelează la laboratorul criminalistic mobil, care dispune de: aparatură de înregistrare, aparatură de comunicare radio, diverse surse proprii de energie electrică.

2.2. Metodologia cercetării locului faptei în cazul dispariției de minori

Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverență, prudență, eforturi și uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea scopului.

Constituindu-se, de cele mai multe ori, într-o activitate laborioasă, cercetarea la fața locului solicită intens atenția celor ce o efectueză. Fără a exclude factorii perturbatori ai atenției mediul ambiental, instalarea oboselii, scăderea interesului, a motivației etc, este necesar ca aceasta să fie distribuită în mod egal pe toată durata executării activității.

Indiferent de condițiile în care se desfășoară, de tabloul inițial oferit de locul unde s-a consumat evenimentul, în efectuarea acestei activități nu trebuie să se pornească de la idei preconcepute. Nu trebuie omis nici un moment faptul că absolut toate versiunile posibile, elaborate în cauză nu au nici o valoare, atâta timp cât nu au fost verificate și confirmate de rezultatul activităților întreprinse în cauză. Numai în acest mod se crează premiza obținerii probelor utile cauzei, a realizării unei concordanțe depline între versiunile elaborate și ceea ce s-a petrecut în realitate.

În unele cazuri din echipa de cercetare a locului faptei fac parte experți din alte domenii de specialitate, aceștia desfășoară activități legate de specialitatea lor, dând explicați celorlalți membrii ai echipei de cercetare, participând la partea lor de constatare la încheierea procesului-verbal de cercetare a locului faptei

Pentru a asigura caracterul organizat al cercetării și descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă, această activitate se efectuează în două faze distincte, respectiv faza statică și faza dinamică.

Faza statică a cercetării constă în examinarea generală a locului infracțiunii de unde se presupune ca a fost luat minoru, măsurarea distanțelor dintre obiectele și urmele infracțiunii pentru fixarea poziției lor exacte se face prin raportare la cel puțin două puncte fixe din planul locului cercetat. În această fază, organul de urmărire penală nu modifică nimic din aspectul inițial al locului săvârșirii faptei, se deplasează, dus și întors, pe o singură direcție din cuprinsul locului faptei, notând în carnet aspecte generale, precum și forma și poziția obiectelor și a urmelor întâlnite în cursul cercetării. Tot în această fază, organul de urmărire penală caută să stabilească și calea de acces și de retragere a infractorului, precum și sectoarele unde desfășurându-și ceamai intensă activitate, a lăsat cele mai numeroase urme.

O altă activitate specifică fazei statice este stabilirea căilor de acces și a celor folosite de către făptuitor pentru părăsirea locului infracțiunii, pe baza datelor pe care le oferă natura locului faptei prezintă o importanță deosebită, contribuind, deopotrivă, atât la precizarea, în detaliu, a perimetrului de cercetat, cât și a metodelor concrete de examinare.

Această fază cuprinde:

Orientarea de ansamblu, ca prim contact al echipei de cercetare cu locul faptei, constă în aprecierea dimensiulnilor locului faptei, delimitarea locului faptei, ținând seama și de topografia locului faptei.

Locul faptei poate fi:

în câmp deschis, situație în care aprecierea întinderii și stabilirea unui prim contact se vor face prin parcurgerea acestuia;

în câmp închis, situație în care observarea se afce dint-un singur loc

Fixarea în teren se va realiza prin executarea fotografiilor de orientare.

Stabilirea punctului de acces al infractorului în perimetrul locului faptei, este necesar atât pentru o mai ușoară descoperire a diferitelor categorii de urme, cât și pentru prevenirea distrugerii lor în procesul activității de cercetare. Pentru prevenirea distrugerii unor urme și totodată pentru fixarea ansamblului locului faptei se vor executa fotografii sau filmări de orientare și schiță.

Punctul de acces și drumul parcurs de infractor, odată stabilite, se marchează cu jetoane, panglici gradate existente în dotarea organelor de urmărire penală, iar specialiștii criminaliști vor păstra cât mai fidel locul faptei în stare inițială.

Parcurgând locul faptei, se marcheze poziția urmelor descoperite în perimetrul locului faptei și raportul dintre ele. Se va executa fotografia schiță, unitară sau în serie, și fotografia obiectelor principale, în funcție de specificul locului faptei și de întinderea acestuia.

În situația în care la locul faptei se află o altă victimă, decât minorul dispărut, se constată dacă victima este în viață sau nu, dacă este în viață, i se acordă primul ajutor, iar dacă este decedată, echipa de cercetare are sarcina să stabilească necesitatea autopsierii medico-legale, pentru stabilirea cauzei morții.

În locurile deschise, cercetarea locului faptei se poate face:

pe sectoare, bine delimitate;

de-a lungul drumului parcurs de făptuitor;

de la centru spre exterior.

În locurile închise, cercetarea locului faptei se poate face:

de-a lungul pereților încăperii;

de-a lungul drumului parcurs de făptuitor.

Activitățile tactice din faza statică deschid posibilitatea trecerii la faza dinamică a cercetării locului faptei

Faza dinamică a cercetării la fața locului începe după epuizarea activităților specifice primei faze și se caracterizează, în raport cu aceasta, prin examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii, echipa având posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare.

În această fază se ridică resturile de materii a căror apariție la locul faptei este determinată de săvârșirea infracțiunii, sau poate să ajute la prinderea făptuitorului. Alături de căutarea și ridicare urmelor propriu-zise ale infracțiunii se va acorda atenție și anumitor fenomene secundare, cum ar fi: temperatura, mirosul sau culoare neobișnuită a unor obiecte etc.

În faza dinamică, cea mai laborioasă etapă a cercetării, se trece la examinarea amănunțită a locului în vederea descoperirii, fixării, ridicării, și interpretării urmelor, examinarea ce se efctuează în funcție de specificul fiecărei categorii de urme și pe baza unor metode tehnico-științifice proprii.

La această fază a cercetării i-au parte activă toți membrii echipei și toți specialiștii necesari, în raport de natura urmelor formate. Tot în această fază se întocmește procesul- verbal și desenul schiță al planului locului faptei care, împreună cu fotografiile executate în cele două faze, constituie mijloace de fixare a rezultatelor obținute în cele două faze.

Fiecare urmă de la locul faptei va fi fotografiată, decrisă sub aspectul naturii, culorii, formei și în raport cu obiectul purtător de urmă se stabilesc modalitățile și tehnicile de ridicare. Unele din urme se pot fixa și ridica prin fotografiere cu etalon, la mărime naturală, altele cu ajutorul materialelor adezive de tip folio, iar altele aflate pe obiecte ce pot fi transportate, care necesită tehnici de prelucrare în laborator, vor fi ridicate împreună cu suporturile pe care se află.

Tot în această fază, se vor lua primele declarații de la martori și victime, fără a influența persoanele ascultate într-un anumit mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice în faza de anchetă.

Întregul proces de cercetare la fața locului și toate constatările făcute de organele judiciare cu prilejul acestei activități tactice trebuie fixate prin mijloace recomandate de criminalistică

Procesul – verbal de cercetare la locul faptei poate să fie întocmit după terminarea cercetării la locul faptei sau treptat, pe măsură ce activitățile specifice se desfășoară. În unele cazuri se poate încheia procesul – verbal și ulterior, la sediul organului judiciar, pe baza unor note detaliate luate de specialiști.

Procesul – verbal trebuie să fie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și de martorii asistenți și de cei la care se referă. În cazul în care vreuna din persoanele la care am făcut referire mai sus refuză să semneze, se va face mențiune despre acest lucru. De asemenea, se vor menționa ora începerii și cea a terminării cercetării, iar spațiile libere se vor bara

Dacă sunt mențiuni cu privire la consecințele și pagubele produse de faptele infracționale, o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor de probă ridicate de la fața locului și menționarea persoanei căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor sau a altor lucrări efectuate în timpul cercetării la locul faptei, nu trebuie să lipsească din procesul – verbal.

Schița locului faptei este un mijloc de fixare, prin desenare, a locului faptei, în ansamblul său, prin scoaterea în evidență a obiectelor și a urmelor descoperite, cu zonele în care se află, precum și raporturile dintre ele

Schița simplă constă din ridicarea în plan a limitelor locului faptei și a poziției ocupate de obiectele principale, cu mențiunea distanței reale dintre ele

Fotografia și filmul judiciar se realizează pe măsura desfășurării cercetării. În vederea întocmirii planșelor fotografice , specialiștii criminaliști încep executarea fotografiilor cu fotografia de orientare, fotografia schiță, fotografia obiectelor principale, iar apoi cea de detaliu. În ultimul timp, se realizează și scanarea locului faptei, înregistrarea pe bandă video, fotografierea digitală, iar cu ajutorul mijloacelor automate care se regăsesc în dotarea poliției, se prelucrează și valorifică urmele descoperite cu ocazia desfășurării cercetării la fața locului

Fotografia de orientare trebuie să cuprindă tabloul general al locului faptei, cu toate împrejurimile, astfel încât după ea să se poată face orientarea în teren.

În fotografia schiță se oglindește locul faptei fără împrejurimi, având în prim- plan obiectul central al cercetării loculul faptei.

Fotografia obiectelor principale fixează obiectele corp – delict, cele care au suferit modificări de poziție ori deteriorări în procesul săvârșirii faptei, precum și toate urmele create cu această ocazie.

Fotografia de detaliu trebuie să scoată în evidență toate detaliile urmelor și ale obiectelor, fotografiate fiecare separat.

Filmul judiciar este una din metodele tehnice moderne de fixare a locului faptei și a rezultatelor cercetării sale, mai ales pentru situațiile deosebite, cum se întâmplă în unele cazuri de cercetare a omorului, incendiilor sau accidentelor de muncă

Capitolul 3. Tactica audierii minorului

3.1. Aspecte procesual penale cu privire la audierea minorului

Potrivit prevederilor art. 115 Codului de Procedură Penală a României „orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali” din această interpretare rezultă că legea nu prevede o limită de vârstă de la care un minor să poată fi audiat în calitate de martor așadar în art. 124 alin 1 și 2 detailează procedura de audiere a martorului minor specificând următoarele: audierea martorului minor în vârsta de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia ii este încredințat minorul spre creștere și educare.

Sub raportul tactic criminalistic, audierea minorului se particularizează în funcție de vârsta acestuia, ea diferențiindu-se tot mai mult de audierea majorului, pe măsură ce vârsta este mai mică. Astfel, definirea vârstei răspunderii penale trebuie făcută într-un cadru juridic care să țină seama de capacitatea, abilitățile de dezvoltare și experiența contextuală a minorului.

În concordanță cu art. 505 din Codul de Procedură Penală când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice audiere sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinții acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului din localitatea unde se desfășoară audierea așadar, potrivit alin. 2 specifică situația în care minorul a împlinit vârsta de 16 ani citirea persoanelor prevăzute mai sus se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.

O altă prevedere procedurală din art. 124 se referă la faptul martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Audierea unui minor va fi subordonată imperativului prevalării interesului superior al minorului, atât din punct de vedere tehnico- judiciar, de asigurare a celor mai bune condiții materiale, tehnice, logistice, în vederea audierii, cât și din punct de vedere substanțial, relativ conținutului audierii propriu-zise și evaluării opiniei minorului în scopul aprecierii soluției optime care se impune a fi luată în legătură cu acesta, în funcție de ipostaza judiciară în care se află.

În conformitate cu definiția dată de Dicționarul de Criminalistică, audierea este „un act procedural prin care suspectul, inculpatul, celelalte părți din procesul penal, martorii sau experții sunt chemați să dea declarații sau explicații în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată în conformitate cu legea și cu respectarea regulilor de tactică criminalistică” . Audierea martorului are ca sarcină principală obținerea de la acesta a declarațiilor complete și veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă.

Principiul interesului superior al minorului, cu ocazia audierii sale, reprezintă „o regulă fundamentală care presupune că orice activitate desfășurată de fiecare participant al procedurii de audiere, trebuie să fie orientată către asigurarea realizării și prezervării interesului superior al copilului, fie în general, fie în anumite situații particulare, în orice context, aplicându-se valorile și principiile generale ale Convenției O.N.U privind Drepturile Copilului”.

Criteriul al categoriei de vârstă din care face parte minorul, impune „necesitatea de a înțelege modul cum se constituie caracteristicile, funcțiile, procesele psihice, de la cele mai fragede vârste precum și evoluția lor pe tot parcursul existenței umane, împreună cu progresele care caracterizează fiecare vârstă”.

Fiecare etapă de vârstă a dezvoltării minorului, se caracterizează printr-o anumită dezvoltarea fizică și totodată, printr-o anumită evoluție psihologică, regăsită în elementele sale de referință: memorie, atenție, voință, afectivitate, limbaj, gândire, imaginație și personalitate.

Această etapă a procesului de audiere se pune în valoare și dă conținut concret, dreptului copilului de a își exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, precum și celorlalte drepturi constituite în materie: dreptul la informare prealabilă, dreptul la tratarea sa cu demnitate și compasiune, dreptul la asistență de specialitate efectivă, dreptul de a fi protejat împotriva discriminării, dreptul de a fi protejat de vicisitudinile unui proces, dreptul la siguranță.

Scopul acestei etape este acela de a obține opinia minorului exprimată în deplină cunoștință de cauză sau depoziția sa, iar pentru realizarea sa cu respectarea deplină a drepturilor evocate, este necesar ca audierea minorului să se realizeze potrivit unei proceduri adaptate situației specifice minorului și prietenoase pentru aceasta.

În timpul desfășurării procesului de audiere a minorului se impune folosirea unui ton blând, calm, prietenos, pe parcursul întregii ascultări. Lipsa de experiență, gândirea nematurizată și neînțelegerea justă a tuturor lucrurilor și evenimentelor, de către copii, sunt factori care afectează percepția, memoria și capacitatea acestora de redare a împrejurărilor, sentimentelor, opiniilor.

Conduita tactică a persoanei care audiază trebuie adaptată nivelului dezvoltării psihice a copilului, fiecărei perioade, corespunzându-i un stadiu de dezvoltare ale copilului, după cum urmează:

Perioada 1-3 ani, care în cazul anchetei penale nu prezintă interes.

Perioada preșcolară, 3-6 ani: regulile tactice de audiere a martorului preșcolar, care, de altfel, trebuie audiat numai dacă situația o impune în mod deosebit, vor fi adecvate posibilităților psihice ale minorului. Întrebările ce se vor adresa martorului minor la această vârstă trebuie să fie precis formulate, cu blândețe și într-un limbaj accesibil. Este recomandabil ca audiere să fie efectuată cu ajutorul unui specialist în psihologia minorilor și în locuri familiare minorului, accentul punându-se pe relatarea liberă, spontană.

Perioada școlară, 6-10 (11) ani: la vârstă școlară, reușita audierii minorului depinde de cunoașterea sa cât mai cuprinzătoare: inteligență, preocupări, înclinații etc. Procedeul tactic al relatării libere, fără întreruperi din partea anchetatorului, rămâne și în această fază de preferat, iar întrebările trebuie formulate clar, precis și adresate în așa fel încât minorul să aibă sentimentul că este luat în serios și tratat de la egal la egal.

Perioada pubertății, 10-14 ani: la această vârstă atracția minorului pentru fapte senzaționale îl fac să exagereze, să-și dea importanță și să fie ușor influențabil, motiv pentru care se recomandă audierea lui imediată, chiar pe neașteptate.

Perioada adolescenței, 14-18 ani: datorită faptului că la această vârstă spiritul de observație se dezvoltă mult, iar potențialul de percepție, fixare și redare este foarte ridicat, martorului adolescent i se pot aplica aceleași reguli tactice de audiere ca și în cazul majorului, ținând cont, însă, că-i lipsește experiența de viață.

Scopul procesului de audiere a minorului, instanța încearcă lămurirea următoarelor chestiuni:

obținerea unor explicații complete asupra tuturor faptelor ce se pun în sarcina suspectului/ inculpatului, a cunoașterii și verificării tuturor argumentelor pe care le invocă în apărare;

obținerii unor date noi, necunoscute anterior în legătură cu faptele de importanță esențială pentru cauză;

lămurirea completă a explicațiilor minorului, în așa fel încât după ce acesta a răspuns la întrebările de precizare, formulate de către persoana care audiază, în declarațiile sale să nu mai rămână probleme neclare;

restabilirea, în memoria minorului inculpat a faptelor și împrejurărilor care au importanța în apărarea acestuia;

obținerea de la minor de date, în special cele de detalii cu privire la anumite fapte, necesare pentru verificarea veridicității declarațiilor acestuia;

demascărea declarațiilor mincinoase, nesincerității minorului inculpat, în cazul în care declarațiile acestuia vin în contradicție cu împrejurări precis stabilite ale cauzei.

Stabilirea vârstei minorului care înțeleg conceptul de minciună se clasifică:

De la vârsta de 4 ani sau chiar mai mici, copiii știu că intenția de a duce pe cineva în eroare este greșită, la această etapă de vârstă copiii condamnă minciuna mai mult decât copiii mai mari sau decât adulții. Din aceste motive copiii de la această vârstă au fost denumiți „fanatici ai adevărului”;

Până la vârsta de 8 ani, copiii consideră minciuna orice afirmație falsă, indiferent dacă persoana care a spus-o știa că este falsă sau nu. Aceasta arată că nu este luată în considerație intenția ci doar informația în sensul de adevărat sau fals. De la vârsta de 8 ani majoritatea copiilor, ca și în cazul adulților, nu consideră o persoană că este mincinoasă dacă știe că acea persoană dă informații false fără voința lui;

Până la 12 ani sau poate mai devreme copiii nu mai consideră minciuna întotdeauna o greșeală, ei devin mai flexibili, în timp ce preadolescenții sau adolescenții înțeleg faptul că minciuna este o greșeală deoarece oamenii își pierd încrederea in ei;

Începând cu preadolescența și adolescența timpurie majoritatea minorilor devin destul de capabili să mintă, nu mai sunt întotdeauna trădați de sunetul vocii, expresia feței, discrepanțe evidente în ceea ce spun sau alibiuri stranii.

Există mai multe tipuri de minciuni pe care minorii le folosesc și sunt împărțite în funcție de resortul care le generează și scopul urmărit:

Minciuna de apărare se produce de teama că minorul va fi pedepsit. Cei care mint pentru a evita pedeapsa fac aceasta fără a lua în considerare aspectul moral: dacă trebuie sau nu să mintă; dacă minciuna va avea consecințe mai grave în ipoteza în care sunt descoperiți. Minciuna este o parte a ceea ce vor trebui să facă pentru a evita pedeapsa. Succesul în orice tip de minciună va duce la evitarea pedepsei;

Minciuna de compensație se alimentează din dorința minorului de a evada dintr-o situație sau stare neplăcută, traumatizantă. În consecință el își va atribui față de părinții săi sau alte persoane (de regulă copii), performanțe, calități, merite fictive pentru a se valoriza și a suscita admirație. În această situație motivația care stă la baza minciunii constă în obținerea unei recompense sau a unui beneficiu pe care altfel nu l-ar fi putut obține, părinții sau persoana de întreținere nu i l-ar fi oferit.

Minciuna de seducție, minorul minte deoarece dorește să facă o impresie bună și să atragă afecțiunea cu orice preț. Acest gen de minciună apare frecvent în familiile separate, dezorganizate, divorțate unde minorul joacă rolul unui „agent dublu” între cele două cămine povestind fiecărui părinte fapte inventate, dar obligatoriu puțin măgulitoare despre celălalt, ca să-și probeze dragostea și fidelitatea față de acesta.

Minciuna de agresivitate are scopul de a polariza către sine atenția și afecțiunea parentală. Acest gen de minciună apare frecvent o dată cu nașterea unui nou copil în familie și când părinții gravitează doar în jurul noului născut, ceea ce provoacă celuilalt copil sentimente de marginalizare și abandon.

În vederea unei audierii cât mai eficiente, anchetatorul va stabili un plan de audiere a minorului care constă în:

Stabilirea prealabilă, cu strictețe a problemelor ce trebuie clarificate cu ocazia audierii. Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul audierii, trebuie organizate cronologic, lăsând în același timp loc pentru modificarea acestei ordini, în funcție de elementele noi, necunoscute anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei audierii.

Pregătirea materialului probator pe lângă alegerea materialului probator, se stabilește și modul în care acesta va fi prezentat. În practică se folosesc trei metode tactice și anume:

prezentarea progresivă care începe cu probele de detaliu și apoi treptat se trece la probele “puternice”;

prezentarea frontală care constă în prezentarea pe neașteptate a celor mai puternice probe de acuzare și pe parcursul ascultării sunt prezentate și probele “secundare” pentru a-l convinge pe suspect, inculpat că se cunosc și amănuntele faptelor sale;

prezentarea integrală , care este folosită atunci când există material suficient și bine verificat în legătură cu o cauză cercetată și se adoptă tactica povestirii întregului proces al infracțiunii.

Determinarea ordinii în care se face audierea, această etapă este specifică infracțiunilor la comiterea cărora au participat mai mulți făptuitori. Ca regulă, audierea va începe cu cei despre care se dețin mai multe informații sau cu cei care fac declarații conforme cu materialul probator obținut până în acel moment. Regula poate fi însă influențată de anumiți factori cum ar fi forma de participație la infracțiune de antecedente penale și de personalitatea fiecăruia.

Calitățile procesual penale pe care le poate avea minorul

Calitățile procesual penale pe care le poate dobândi minorul sunt evidențiate în literatura de specialitate ca fiind:

Minorul victima potrivit legislației procesual- penale în vigoare art.79 din Codul de Procedură Penală, persoanei căreia, prin săvârșirea infracțiunii, i s-au cauzat suferințe morale sau fizice ori pagube materiale, poartă denumirea de parte vătămată. Persoana care a suportat vătămări fizice, morale sau materiale, dacă participă la proces, este dotată cu drepturi și obligațiuni, printre care și dreptul de a prezenta declarații, adică de a fi audiată asupra faptei și a împrejurărilor de fapt.

Pregătirii audierii persoanelor minore vătămate în procesul penal, este considerată o activitatea imperioasă necesară aflării adevărului, aspect ce impune efectuarea ei în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei penale și de modul cum a fost constatată infracțiunea.

Studiul materialelor existente în dosarul cauzei permite organului judiciar să stabilească persoanele ce urmează a fi audiată, valoarea materialului probator existent, problemele ce vor fi avute în vedere la efectuarea altor activități de urmărire penală.

Din literatura psihologică s-au desprins datele de interes pentru cunoașterea victimelor, fiind apreciate ca deosebit de utile pentru identificarea autorilor, astfel:

date care privesc natura juridică a cazului, mobilul și circumstanțe esențiale ale evenimentului (loc, timp, mod de săvârșire, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuință);

datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele ce caracterizează concepția de viață, nivelul de cultură și educație, atitudini, calități temperamentale și caracteriale, credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolare socială sau depresie, anumite vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool sau droguri, relații extraconjugale).

cercul de relații al victimei – de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracție, mediile și locuințele sau localurile publice frecventate, natura relațiilor (de amiciție, dușmănie, indiferență), identificarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau mai recente, precum și a celor ce privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei care pot sugera preocuparea victimei pentru obținerea de venituri pe căi ilicite;

informații privind mișcarea în timp și spațiu a victimei, cu accent pe perioada imediată evenimentului, care pot avea relevanță deosebită;

datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales cele de valoare și cele privind dispariția unora dintre acestea ori a unor documente;

informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale victimei.

Minorul martor definind martorul în conformitate cu art. 114 din Codul de Procedură Penală arată că poate fi orice persoana fizică care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, iar prin declarațiile martorilor se înțelege relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal.

Nu se interzice audierea unor minori, chiar la o vârstă fragedă și nici a persoanelor aflate la o vârstă înaintată, dacă se constată că au facultatea de a parcurge și de a reda corect ceea ce au perceput. De asemenea, pot fi audiate ca martori și persoanele care au fost condamnate pentru mărturie mincinoasă. Se impune însă ca declarațiile unor astfel de persoane să fie apreciate cu maximă prudență de către organul judiciar.

Cu privire la minori apreciem că aceștia pot fi audiați ca martori atunci când organul judiciar consideră că minorul are capacitatea de a percepe, memora și reda ceea ce a văzut sau a auzit. Din această cauză, în funcție de particularitățile bio-psihice ale minorilor normali, unii dintre ei pot fi audiați de la o vârstă mai fragedă, alții de la o vârstă mai apropiată de majorat. Importanța mijlocului de probă a declarațiilor martorilor, este de necontestat în procesul penal.

Importanța declarației martorului rezultă și din faptul că acesta este, de regulă, neinteresat în cauză. Martorul „îmbracă forma cea mai vie, mai expresivă de a prezenta, reproduce faptul infracțiunii în toată realitatea sa, în tot zbuciumul său și în aspectele sale complexe fizico-psihice”. Importanța declarației martorului rămâne însă în sfera abstractului, dacă sunt ignorate de către organul judiciar condițiile obiective și subiective în care subiectul a perceput fapta sau împrejurarea în legătură cu care este audiat, precum și posibilitatea denaturării intenționate sau neintenționate a realității percepute.

Singura condiție cerută ca o persoană să fie audiată ca martor o constituie cunoașterea unor fapte sau a unor împrejurări de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului ]n coroborare cu art. 114 Cod de Procedură Penală de asemenea, un aspect foarte important îl constituie și cunoașterea poziției martorului față de faptă, precum și condițiile în care acesta a perceput aspectele în legătură cu care este audiat.

Din studierea dosarului cauzei anchetatorul trebuie să desprindă natura faptei săvârșite, existența participației, a agravantei legale, rolul minorului în cadrul acesteia, implicarea lui în săvârșirea faptei (a participat nemijlocit, a asigurat paza celor care operau sau a beneficiat de produsul infracțiunii). Cunoașterea minorului constitute problema centrală a anchetatorului de felul în care o realizează depinde succesul interogatoriului. Trăsăturile de personalitate și psihologia minorului se stabilesc prin activități directe (audierea altor învinuiți sau inculpați, efectuarea de percheziții), fie de altă natură (investigații efectuate la domiciliul și unitatea de învățământ unde este înmatriculat). O contribuție însemnată la cunoașterea minorului suspect o aduce ancheta socială.

Din activitățile destinate cunoașterii trebuie să rezulte starea psihică, motivația activității ilicite, persoanele care se bucură de încrederea minorului, cele cărora le este încredințat spre creștere și educare, domiciliul sau reședința minorului, programul de învățământ etc.

La întocmirea planului de audiere, trebuie să se țină seama de gradul de dezvoltare psiho- intelectuală a suspectului minor, a cărei incidentă trebuie să se reflecte în modul de formulare a întrebărilor astfel să fie înțelese și să nu determine o atitudine refractară. Asistarea minorului la interogatoriu este obligatorie, apărătorul putând fi ales ori numit din oficiu și înștiințat asupra datei când se va desfășura activitatea respectivă. Se apreciază că apărătorul reprezintă în mod eficient interesele minorului, ajutând organul judiciar sa clarifice o serie de împrejurări favorabile suspectului.

Aducerea minorului la interogatoriu se va face prin curier, chiar în ziua audierii, evitându-se astfel posibilitatea discuțiilor dintre părinți și minori sau persoane interesate în cauza, care ar putea sa-1 influențeze. Audierea suspectului minor parcurge aceleași etape ca și în cazul suspectului adult, diferențierea făcându-se după vârsta persoanei în raport de care devine operanta răspunderea penală.

Conduita minorului suspect este determinată de particularitățile psihologice ale acestuia, de vârsta, mediul în care trăiește, antecedentele penale sau de comportament, influențele exercitate asupra sa, existența unor amenințări cu fapte foarte grave pentru cei care vor trăda, în cazul pluralității de infractori.

Daca situația impune în cazul minorului suspectului se pot folosi procedee tactice în interogatoriu, alegerea lor facondu-se în raport de atitudinea în ancheta, de influențele exercitate de părinții sau persoanele interesate să declare într-un anumit mod, de felul cum se realizează contactul psihologic.

În cadrul etapei privind, verificarea datelor de identitate se va insista nu numai pe relevarea acestora ci și pe unele aspecte biografice sau de alta natură din care să rezulte că anchetatorul îl cunoaște foarte bine pe minorul suspect. Discuțiile purtate să se facă într-un limbaj accesibil minorului care ia tendințele de fabulare, exagerare, de îndată vor fi înlăturate prin comportarea calmă, atentă, relativ apropiată a organului de urmărire penală.

Întrebările detaliu vor fi folosite în audiere cu scopul determinării minorului suspect să explice, să argumenteze activitățile desfășurate în realizarea rezoluției infracționale. Se vor evita întrebările capcană sau cele sugestive, cunoscându-se gradul de sugestibilitate deosebit al minorilor în raport cu adulții.

La consemnarea declarator faptele și împrejurările vor fi fixate în ordinea relatării, cu lexicul minorului, fără a fi omise detaliile necesare verificării și persoanele care pot confirma cele declarate .

Pregătirea audierii minorului

Cunoașterea faptei implică pregătirea audierii părților implicate de către organul judiciar care deține deja informații privind natura infracțiunii, data, locul, modul și condițiile în care a fost săvârșită fapta din sesizările victimei sau din alte surse de informare.

Din literatura psihologică s-au desprins datele de interes pentru cunoașterea victimelor, fiind apreciate ca deosebit de utile pentru identificare autorilor astfel:

Date care privesc natura juridică a cazului, mobilul și circumstanțele esențiale ale evenimentului (loc, timp, mod de săvârșire etc.)

Date care definesc personalitatea victimei, în principal, cele ce caracterizează concepția de viață, nivelul de cultură și educație, atitudini, calități temperamentale și caracteriale, credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, stare de echilibru psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolare socială sau depresii, anumite vicii ascunse (jocuri de noroc, consumul de droguri sau alcool)

Cercul de relații al victimei- de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracție-, mediile și locuințele sau locurile publice frecventate, natura relațiilor (de amiciție, dușmănie, indiferență), identificarea tuturor stărilor tensionate ori conflictuale mai vechi sau mai recente, precum și a celor ce privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei care pot sugera preocuparea victimei pentru obținerea de venituri pe căi ilicite

Informații privind mișcarea în timp și spațiu a victimei, cu accent pe perioada imediată evenimentului, care pot avea relevanță deosebită

Datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales cele de valoare și cele privind dispariția unora dintre aceste documente

Informații privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale victimei.

Cunoașterea faptei se realizează „în prima fază prin începerea cercetării la fața locului care reprezintă o activitate procesuală și tactică a organului de urmărire penală, ce rezidă în studierea, perceperea, depistarea, fixarea și ridicarea nemijlocită a obiectelor, stabilirea stării și proprietăților lor, urmelor, indiciilor și poziției reciproce a acestora, importante pentru cauza cercetată”.

Pornind de la această definiție, putem menționa că cercetarea la fața locului constată și fixează:

împrejurările și caracterul localității, hotarele naturale și artificiale ale locului faptei;

caracterul concret al locului și situarea încăperii, construcțiile din vecinătate, căile ce duc la și de la fața locului, obstacolele ce se găsesc pe aceste căi;

așezarea spațială a obiectelor de la fața locului, poziția lor unul față de altul și distanța dintre ele;

așezarea obiectelor în comparație cu destinația și poziția lor în utilizare obișnuită;

urmele infracțiunii și ale infractorilor;

prezența obiectelor care în împrejurările date sunt străine și însuși faptul depistării lor este suspect;

lipsa obiectelor și urmelor firești în aceste împrejurări.

Cercetarea la fața locului este o activitate inițială deoarece, efectuată în cadrul urmăririi penale, se situează la începutul anchetei, cu ea începe, ea constituie debutul cercetării infracțiunilor ce, prin natura lor, fac necesară activitatea.

Urgența, cu care se impune a fi efectuată cercetarea la fața locului, este determinată de pericolul modificării stării și poziției urmelor și mijloacelor materiale de probă, de posibilitatea dispariției sau distrugerii acestora, cu efecte deosebite, ce implică interpretări eronate ale stărilor de fapt, îngreunarea gestionării activității și, în plan general, a întregii anchete.

Cercetarea la fața locului este o activitate ce, ca regulă, nu poate fi repetată, datorită intervenției echipei de cercetare în starea inițială a locului de cercetat, ce suferă, astfel, modificări – cu ocazia unei noi cercetări la fața locului, descoperindu-se, în primul rând, urmele echipei care a efectuat prima activitate și numai întâmplător urme care să intereseze cercetarea și care să nu fi fost viciate.

Culegerea datelor din micro-grupurile sociale limita dintre om și societate o face așa-numitul grup de mărime și structură variabilă ce reprezintă o nouă entitate psihologică, capabilă să comită delicte cu caracteristici speciale în ceea ce privește stilul și gravitatea acestora și care pot fi motivate de alte cauze decât cele ce stau la baza delictelor comise de indivizi.

Membrii unui grup au o serie de caracteristici comune, o serie de obiective mai mult sau mai puțin identice și o tendință de a se purta în mod uniform sau asemănător, urmând anumite stiluri, principii sau norme (codificate sau necodificate).

Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane care interacționează pe baza unor valori și norme comune, pentru realizarea anumitor obiective specifice, recunoscându-și dependența mutuală. El se constituie în mediu al socializării și integrării sociale, al învățării rolurilor sociale, mijloc de reproducție a valorilor și normelor comunității.

Studierea documentelor din dosarul cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor, precum și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate, aceste fapte, dinte care vor fi selecționați martorii. Studierea dosarului cauzei nu se rezumă însă numai la aspectele menționate, acesta presupune o aprofundate a tuturor datelor, informațiilor existente în caz, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare, în vederea elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale cauzei.

În literatura de specialitate cu ocazia studierii dosarului cauzei, trebuie să se stabilească:

obiectul identificării (persoanele, cadavrele care urmează să fie recunoscute). Se vor avea în vedere semnalmentele și caracteristicile persoanelor care urmează a fi prezentate pentru recunoaștere, activitate obligatorie pentru buna desfășurare a activității;

subiectul identificării (persoanele care pot face identificarea, care pot fi, după caz, martori, învinuiți, părți sau persoane vătămate). Nu vor fi omise posibilitățile pe care le au pentru a percepe, reține și reda elementele de bază cărora urmează să se facă identificarea;

condițiile în care să se facă prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor și cadavrelor.

Un alt aspect esențial care trebuie să rezulte din studiul materialelor aflate la dosarul cauzei îl reprezintă natura și întinderea prejudiciului cauzat și posibilitățile de recuperare a acestuia.

Materialele care vor fi studiate de organul de urmărire penală sunt: procesele verbale de examinare criminalistică a locului faptei, procesul verbal de constatare în fragrant a infracțiunii, planșele fotografice, schițele, rapoartele de constatare tehnico- științifică sau de expertiză, notițe, însemnări ale organelor de constatare, plângerea prealabilă, declarațiile ale martorilor oculari. Pe lângă aceste materiale mai trebuie studiate și alte materiale respectiv: literatura juridică de specialitate și din alte domenii de activitate, incidente sau conexe, precum și practica judiciară.

Literatura juridică oferă posibilitatea de documentare cu privire la aspectele teoretice, și la cele legate de practica organelor judiciare în materie.

Pe plan tactic criminalistic, studierea materialelor cauzei presupune cunoașterea datelor referitoare la modul și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, la probele existente în acel moment la dosar, la participanți, la persoana vătămată, la martori aceste date urmează să fie complete, confirmate sau verificate și prin declarațiile suspectului sau inculpatului.

3. 4. Comunicarea drepturilor și obligațiilor

Drepturile și obligațiile minorilor internați corespund, în mare măsură, celor privind persoanele condamnate, cu adaptările ce decurg din faptul că aceste persoane, având o altă vârstă, cu alte moduri de exercitare a drepturilor și alte necesități.

Abaterile sunt reglementate în raport cu obligațiile și interdicțiile minorilor conform Codului Penal Român în art.121 lit. a-f de unde reiese că pe durata executării măsurilor educative neprivate de libertate minorul are următoarele obligații:

Să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

Să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;

Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

Să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;

Să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;

Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

Privarea de libertate a minorilor se va face numai în conformitate cu principiile și procedurile prezentate în regulile standard minime pentru administrarea justiției pentru minori ale Organizației Națiunilor Unite.

Privarea de libertate a unui minor trebuie să fi o măsură extremă și pentru perioada minimă necesară și trebuie să se limiteze la cazurile excepționale. Durata sancțiunilor trebuie să fie stabilită de o autoritate judiciară, fără a elimina posibilitatea scurtării pedepsei. Regulile sunt concepute pentru a servi ca standarde de referință convenabile și pentru a încuraja și ajuta profesioniști implicați în conducerea sistemului de justiție pentru minor. Aceasta măsură trebuie aplicată în condițiile și împrejurările care să asigure respectarea drepturilor minorilor.

Regulile de la Beijing prevăd că „înțelesul noțiunii de capacitate penală trebuie să fie definit în mod clar și că vârsta răspunderii penale nu trebuie fixată la o limită prea mică, ținând cont de gradul de maturitate emoțională, psihică și intelectuală a minorului” .

Definirea vârstei răspunderii penale trebuie făcută într-un cadru juridic care să țină seama de capacitatea, abilitățile de dezvoltare și experiența contextuală a unui minor.

În concordanță cu art. 40 litera b) punctul iii) din Convenția cu privire la Drepturile Copilului prevede „cauza să fie examinată, fără întârziere de către o autoritate sau de către o instanță judiciară competentă, independentă și imparțială, după o procedură echitabilă, conform prevederilor legii, în prezența avocatului său și dacă acest lucru nu este contrar interesului superior al copilului datorită, în special, vârstei și situației sale, în prezența părinților săi sau a reprezentanților legali.” Tot astfel, în articolul 3(1) din aceeași reglementare se prevede că „în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice ori private de ocrotire socială, de către tribunale, autorități administrative sau de alte organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate”.

În conformitate cu dispozițiile art. 37 alineatul 1 lit. (b) din Convenția cu privire la Drepturile Copilului „copiii nu trebuie să fie privați de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Toți copiii privați de libertate vor fi tratați uman și cu respect, și într-un mod care să țină seamă de nevoile lor specifice. Un astfel de tratament uman include dreptul la asistență juridică sau de altă natură, cum ar fi serviciile medicale sau psihologice” având ca scop protejarea drepturilor cetățenești, politice, economice, sociale și culturale ale copilului pe timp de pace și de conflict armat ce vizează: participarea copiilor la decizii care le afectează propriul destin, protejarea copiilor împotriva discriminării și a tuturor formelor de neglijență și exploatare, prevenirea rănirii de orice fel a copiilor precum și ajutorul pentru satisfacerea nevoilor de bază ale copilului. Aceste abordări se aplică în mod egal justiției juvenile, nepunându-se doar problema prevenției, protecției, participării sau prevederii, toate aceste fiind necesare când sunt aplicate corespunzător.

Convenția pune acceptul pe o abordare de ansamblu a drepturilor copilului, toate drepturile acestuia fiind indivizibile și având legătură între ele iar ansamblul de reguli minime se aplică „imparțial delincvenților juvenili, fără nici un fel de deosebire, mai ales de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, fără deosebire de origine socială, stare materială, naștere sau altă situație”.

Chiar dacă, aceste Reguli de la Beijing nu au statut de tratat și deci, nu sunt obligatorii pentru state, având doar caracter de recomandări ele prezintă un inventar al măsurilor și sancțiunilor posibil de a fi impuse de autoritățile competente, în cazul minorilor, privite ca alternative la instituționalizare, respectiv: ordinul de asistență, ghidare și supraveghere, probațiune, ordinul de muncă în folosul comunității, sancțiuni financiare, compensația și reparația în folosul victimei, ordinul de urmare a unui tratament, ordinul de participare la un tratament, ordinul de participare la un program de consiliere de grup sau la o activitate similară precum și ordinul educațional.

Principiile fundamentale cuprinse în Rezoluția nr. 45/112 sunt următoarele:

Prevenirea delincventei juvenile este parte esențială a prevenirii criminalității în societate; prin implicarea în activități legale cu utilitate socială și prin adoptarea primei orientări umaniste față de societate și a unei concepții similare asupra vieții, tinerii pot să dobândească o conduită neinfracțională;

Prevenirea cu succes a delincventei juvenile necesită eforturi din partea întregii societăți, cu scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a minorilor, urmărind și stimulând evoluția personalității acestora încă de la o vârstă fragedă;

În sensul acestor principii, se va avea în vedere orientarea spre copil, persoanele tinere trebuind să joace un rol activ și să accepte parteneriatul în cadrul societății, fără a fi considerate simple obiecte ale socializării sau supravegherii;

Sistemele juridice naționale vor trebui să promoveze bunăstarea persoanelor tinere, de la vârsta cea mai fragedă, care trebuie să devină punctul central al oricărui program preventiv;

Necesitatea și importanța unor politici progresiste de prevenire a delincvenței și analiza sistematică și elaborarea unor măsuri trebuie să fie acceptate de la sine, pentru a se evita incriminarea și pedepsirea copilului pentru un comportament care nu dăunează grav dezvoltării acestuia și care nu prejudiciază alți membrii ai colectivității.

În ceea ce privește drepturile minorului reglementate de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului în art. 28 alin. 1 și 2 „copilul are dreptul la libertate de exprimare. Libertatea copilului de a căuta, de a primi și de a difuza informații de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale, sănătatea sa fizică și mentală, sub orice formă și prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă.”

Aceste drepturi sunt ocrotite și de Constituția României care prevede „copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor”. Articolul 49 din Constituție, prin conținutul său, conturează un fundamental drept cetățenesc, care poate fi intitulat dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență. Acest articol dă contur unui drept sinteză, care valorifică realitatea, în sensul căruia copiii și tinerii constituie marele potențial uman de azi. Reprezentând acest potențial uman, copiii și tineri au dreptul la o protecție și asistență aparte, la ocrotirea lor, și implicit, apare obligația statului de a asigura copiilor și tinerilor condițiile necesare dezvoltării lor armonioase.

În literatura judiciară „noțiunea de interes al minorului” se apreciază în strictă conformitate cu prevederile legale, ceea ce înseamnă că nu poate fi nesocotită o dispoziție legală expresă, pe considerentul că așa ar cere interesul minorului.

3.5. Faza audierii

Soluționarea unei cauze penale nu se poate concepe decât în condițiile audierii persoanelor direct implicate și a celor care, deși, nu au participat activ la săvârșirea faptei ilegale pot furniza informații valoroase care să contribuie la aflarea adevărului. ,,Audierea persoanelor în ancheta penală este o activitate procesuală și de tactică criminalistică realizată de organele de urmărire penală (organe de cercetare penală și procuror) pentru a se stabili probele care vor contribui la aflarea adevărului în cauza respectivă”.

Faza discuțiilor prealabile organul judiciar începe audierea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât și persoanei care îl asistă în acest scop. Persoanele care asistă la audierea minorului trebuie să-l ajute pe anchetator să învingă teama minorului și să obțină de la acesta declarații exacte; dimpotrivă, în alte împrejurări, el trebuie să tempereze tendința minorului de a descrie fantezist faptele.

Audierea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazurile când cele cunoscute de către acesta sunt deosebit de prețioase pentru cauza cercetată, când nu poate fi înlocuit de către o persoană majoră în legătură cu cunoașterea unor lucruri și când gradul lui de dezvoltare intelectuală permite audierea. Minorii se împart după vârstă în: preșcolari, de vârsta învățământului elementar și de vârsta învățământului mediu. Minorul va fi audiat creându-se o ambianță în raport cu vârsta lui printr-o conversație la nivelul preocupărilor lui.

Discuțiile prealabile având drept scop nemijlocit familiarizarea minorului cu organul judiciar trebuie duse de așa manieră încât să se manifeste un evident interes pentru problemele care îl preocupă pe minor. În această privință, nu trebuie uitat că în general, după doisprezece ani la minori „gândirea concretă, dominantă până la această vârstă, devine logică și abstractă, pentru ei realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului, astfel gândirea le este eliberată de sub influența perceperii concrete”. Cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic îmbibat cu propria personalitate.

Relatarea liberă sau spontană această etapă urmează după discuțiile prealabile, când se observă că minorul și-a format o oarecare încredere în organul judiciar și se află într-o evidentă relaxare emoțională. La începutul acestor relatări organul judiciar arată fapta la care se referă audierea și calitatea procesuală a minorului audiat. Dacă este făptuitor, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declarație scrisă asupra învinuirii, după care să arate tot ce cunoaște în legătură cu fapta respectivă și totodată să propună probe pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce știe în legătură cu fapta cercetată.

Organul judiciar, după ce a pregătit audierea părții vătămate și, uneori, după elaborarea unui plan de audiere, fixează data, ora și locul audierii. Acest plan va conține probleme de clarificat, ordinea în care vor fi abordate și materialul probator care va fi prezentat. Pentru toate cazurile penale există anumite probleme cu caracter general care trebuie dezbătute cu ajutorul suspectului sau inculpatului, astfel:

Obținerea de date complecte asupra faptelor ce i se rețin în sarcină;

Cunoașterea și verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă în apărarea sa;

Dovedirea poziției sale nesincere, atunci când declarațiile date se contrazic cu faptele stabilite și dovedite;

Descoperirea tuturor infracțiunilor comise de cel în cauză precum și, a participanților la săvârșirea loc.

Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea să povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească, să prezinte tot ceea ce crede că ar interesa cauzei, fără ca relatarea să fie limitată prin intervențiile celui ce conduce audierea.

Relatarea liberă sau spontană oferă și alte avantaje. Faza relatării libere prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă, datorită spontaneității sale, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de martorul minor.

Relatarea dirijată sau audierea prin adresarea de întrebări și răspunsuri. Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai încordat al audierii minorului. Datorită faptului că este vorba de o categorie aparte de audiați minorii, anchetatorul trebuie să țină în formularea de întrebări de particularitățile psiho- individuale ale minorului.

Întrebările de completare. Sunt necesare în cazurile în care minorul relatează mai puțin decât ceea ce a perceput în realitate. Caracterul incomplet al declarațiilor obținute pe calea relatării libere rezidă din cauze obiective sau subiective diverse: recepție distorsionată, memorare incompletă, redare irelevantă cu omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea credință;

Întrebările de precizare. Vizează acele aspecte la care minorul s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare, destinate circumstanțierii de loc, timp și mod privind producerea agresiunii;

Întrebările ajutătoare. Sunt destinate reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin asociația de idei, îndeosebi prin contiguitate, ce reprezintă acele legături dintre obiecte și fenomene determinate de simultaneitatea producerii lor în timp și spațiu. Dacă minorul nu recurge singur la acest procedeu, organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor alte fapte aflate în contiguitate spațială și temporară;

Întrebările de control destinate verificării unor afirmații sub raportul exactității și veridicității. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziției de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adoptă minorul.

Astfel, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă minorului, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței. Dar acestea vor viza strict faptele percepute de minor.

3.6. Audiere repetată

Presupune reaudierea în legătură cu aceleași fapte la intervale diferite de timp în ideea că vor apărea inevitabil contraziceri, nepotriviri datorită faptului că detaliile nu pot fi puse la punct. Contrazicerile vor trebui explicate in final de către acesta, demonstrându-i-se astfel, netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut anterior, putând fi determinat sa recunoască adevărul.

Importanța și pregătirea ascultării repetate este folosită în tactica audierii repetate, în mod special, în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii și mincinoase. Acest procedeu constă în audierea în mod repetat a suspectului/ inculpatului cu privire la aceleași fapte și împrejurări, cu privire la aceleași amănunte.

Etapele audierii repetate constă în utilizarea întrebărilor de detaliu la o nouă audiere, pentru stabilirea posibilelor contraziceri sau netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut anterior.

Audierea sistematică a acestui procedeu tactic constă în adresarea unor întrebări problemă, încercându-se clarificarea modului în care a conceput și pregătit infracțiunea, care au fost persoanele participante și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii.

Audierea încrucișată este un procedeu ofensiv, prin ritmul alert în care se succed întrebările adresate lui, suspectului/ inculpatul nu are posibilitatea de a-și pregăti răspunsuri mincinoase, organul de cercetare penală fiind in avantaj prin profesionalismul său. Această tactică constă în interogarea suspectului/ inculpatului de două sau mai multe persoane (anchetatori) în același timp. Acest procedeu care are ca scop destrămarea sistemului de apărare al celui anchetat care se situează pe poziția negării totale a faptei săvârșite.

Audierea încrucișată, indiferent de forma în care se realizează este privită, însă, cu anumite rezerve, deoarece poate avea ca rezultat derutarea persoanelor cu o structură psihică slabă, încurcarea celui audiat și inhibarea sa. Se poate întâmpla ca însăși anchetatorii să se încurce reciproc, atunci când nu au aprofundat datele din dosar și nu s-au pregătit minuțios pentru aaudierea încrucișată.

Tactica întâlnirilor surpriză este folosită în cazul pluralității de făptuitori și devine eficientă dacă se recurge la ea în momentele psihice care au o anumită tensiune, creată în mod special de anchetator pentru a se obține declarații sincere. Procedeul constă în adresarea anumitor întrebări făptuitorului (ex. „Cine v-a ajutat să procurați arma crimei?”) după ce acesta a văzut „din întâmplare” că unul dintre complici a fost introdus într-o încăpere alăturată (acest procedeu mai este cunoscut sub denumirea de „tactica întâlnirilor neașteptate”);

Tactica „complexului de vinovăție”. Acest procedeu poate conduce la aflarea adevărului cu ușurință în cazul persoanelor sensibile, melancolice. Conținutul procedeului constă în adresarea alternativă a unor întrebări neutre (care nu au nici o legătură cu cauza), în alternanță cu întrebări ce au în conținutul lor cuvinte afectogene (critice) referitoare la fapta cercetată, precum și la rezultatele ei (numele persoanei vătămate și al celorlalte persoane afectate de activitatea ilicită desfășurată – copii, soț, părinți – denumirea bunurilor furate, etc.).

Folosirea probelor de vinovăție este un procedeu de audiere ce se folosește, aproape exclusiv, în cadrul audierii făptuitorului nesincer. Oarecum firesc, acesta încearcă să folosească toate posibilitățile sale ori cele oferite involuntar de anchetator în vederea denaturării adevărului și îngreunării cercetărilor pentru a scăpa de răspunderea penală. Despre această categorie de făptuitori se afirmă, cu justificat temei, că recunosc numai atunci când sunt convinși despre temeinica probelor care îi acuză.

Folosirea probelor de vinovăție se poate face în două variante:

Prima variantă constă în înfățișarea neașteptată, bruscă, chiar de la începutul audierii a probelor care dovedesc vinovăția făptuitorului și adresarea întrebărilor directe cu privire la fapta săvârșită. Această modalitate este „criticabilă sub aspectul finalității, mai cu seamă în situațiile în care probele de vinovăție sunt puține cantitativ, iar calitativ, nu sunt convingătoare”.

Cea de a doua variantă prezentarea progresivă a probelor de vinovăție este mai des folosită în anchetă și constă în audierea preliminară a făptuitorului, urmată de prezentarea gradată a probelor care susțin vinovăția.

Din practica judiciară rezultă că în timpul interogatoriului persoana bănuită suportă un dezechilibru psihic provocat de acumularea excesivă de energie, determinată de conflictele interpsihice, concretizat în manifestări ce scapă cenzurii conștientului, provocând acte sau gesturi greșite. În cadrul audierii ce are ca subiect făptuitorul acesta se va autodemasca sub influența eului sedimentat în subconștient, alături de eul primitiv și brutal, identificând lapsusuri, erori caracteristice, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.

Condiția esențială a interogatoriului psihanalitic o constituie realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obține starea de confianță, permițând eului social, matricei morale să se armonizeze cu tensiunile refulate prin acceptarea comiterii faptei și a pedepsei.

3.7. Confruntarea

Pe parcursul audierii într-o cauză penală, între declarațiile învinuiților, părților vătămate și martorilor, pot să apară nepotriviri și chiar contraziceri, unele dintre acestea fiind esențiale, situație în care este absolut necesară lămurirea lor. Cauzele contrazicerilor pot fi diferite, de la probleme în procesul de percepere a faptelor, până la reaua- credință sau chiar la coruperea martorilor.

Procesul confruntării reiese din practica judiciară evidențiază faptul că pe parcursul audierii diferitelor categorii de persoane, între declarațiile acestora pot apărea contraziceri cu privire la diverse fapte, stări de fapt sau împrejurări ale cauzei. Confruntarea, este o soluție la care se poate recurge, în situațiile în care, între declarațiile diferitelor persoane există contradicții esențiale, motiv pentru care se impune clarificarea contrazicerilor și completarea anumitor probe sau depoziții. Astfel, în cazul martorilor, contrazicerile pot apărea datorită faptului că nu au perceput fidel faptele dar și atunci când nu își amintesc în totalitate cele percepute sau când aceștia nu reușesc să reproducă în mod exact evenimentele la care au asistat.

Confruntarea reprezintă „o activitate de urmărire penală și de tactică criminalistică ce constă în audierea a două persoane, una în prezența celeilalte, persoane care au fost audiate anterior separat, între declarațiile lor existând contraziceri esențiale cu privire la aceeași problemă”. Scopul principal al confruntării este acela de a înlătura contrazicerile care survin între declarațiile diferitelor persoane cu privire la aceeași problemă. Confruntarea are drept scop verificarea și precizarea unor declarații ale suspecților sau inculpaților participanți la aceeași infracțiune, prin care aceștia și-au recunoscut faptele. În astfel de cazuri, confruntarea este importantă, întrucât oferă un plus de certitudine declarațiilor făcute de aceștia.

Desfășurarea procesului confruntării. Cunoașterea persoanelor ce urmează a fi confruntate are o mare importanță pentru desfășurarea acestei activități. Cunoscând psihologia, temperamentul și personalitatea celor care urmează să fie confruntați, organul de urmărire penală va avea posibilitatea să prevadă reacțiile și comportamentul acestora în timpul confruntării, să aprecieze care dintre persoanele ce vor fi audiate concomitent ar putea influența în sens pozitiv sau negativ rezultatele confruntării și în funcție de aceasta să stabilească cele mai adecvate tactici de urmat în cursul desfășurării acestei activități.

În timpul confruntării acesta trebuie să manifeste o atitudine de calm, sobrietate, imparțialitate și echilibru. Nu este favorabilă bunei desfășurări a reconstituirii, o atitudine plină de compasiune față de victimă, comparativ cu una plină de indignare pentru suspectului/ inculpat.

Scopul principal al reaudierii îl constituie „verificarea declarațiilor făcute cu prilejul audierii anterioare, pentru a stabili dacă persoanele care urmează a fi confruntate își mențin afirmațiile referitoare la problemele cu privire la care au apărut contrazicerile, ori dacă și le schimbă”.

Dintre procedeele folosite în acest sens de persoana nesinceră, cele mai răspândite sunt:

Refuzul de a răspunde la întrebări;

Negarea faptului că ar cunoaște persoana cu care este confruntată;

Încercarea de calomniere și intimidare a persoanei cu care este confruntată;

Încercarea de sugestionare a persoanei sincere;

Încercarea de a influența persoana sinceră prin intermediul propriilor răspunsuri;

Încercarea de a impresiona, prin simularea unor stări de suferință sau stări bolnăvicioase.

După epuizarea întrebărilor formulate pentru înlăturarea contrazicerilor, persoanelor confruntate li se va da posibilitatea să-și adreseze întrebări reciproc, prin intermediul organului judiciar.

În timpul confruntării, pe lângă întrebările prevăzute în plan, pot fi adresate și alte întrebări, în funcție de evoluția discuțiilor și răspunsurilor primite.

3.8. Fixarea audierii

Rezultatele confruntării, se consemnează într-un proces-verbal, care constituie mijloc de probă, conform dispozițiilor art. 110 din Codul de Procedură Penală.

Procesul verbal de audiere. În partea introductivă a procesului-verbal de confruntare, vor fi consemnate datele generale privind: data și locul desfășurării, organul judiciar care a efectuat-o, persoanele confruntate, cu datele de identificare și calitatea lor procesuală, precum și temeiul legal și motivele confruntării.

În continuarea acestor date, vor fi menționate, în ordinea în care au fost puse, întrebările și răspunsurile date, de către fiecare dintre persoanele confruntate, precum și declarațiile suplimentare ale acestora, dacă au fost.

Atunci când este cazul, în procesul-verbal de confruntare, se fac mențiuni și despre: depunerea jurământului de către martori, despre prezența apărătorului persoanelor confruntate, a interpretului sau a reprezentantului legal, în funcție de situație.

Procesul-verbal este citit persoanelor confruntate și se semnează de către toate persoanele participante și de organul judiciar, pe fiecare pagină și la sfârșit. În practică, persoanele confruntate semnează și după fiecare răspuns, la întrebările puse.

Declarațiile părților, date în cursul procesului penal, se consemnează în scris conform regulilor procesual penale. Constituirea ca parte vătămată sau ca parte civilă se poate face fie în scris fie oral, prin declarația expresa făcută în fața organului judiciar competent și consemnat într-un act procedural, de regulă, în cuprinsul declarației părții.

Consemnarea declarațiilor se face personal de către partea vătămată, dar, dacă există situații în care, din diferite motive aceasta nu-și poate consemna singura declarația, acest lucru se va face de către organul de poliție.

Declarația nu trebuie „să cuprindă modificări ștersături sau adăugiri dar, dacă apar, trebuie confirmate în scris, sub semnătură de către cel care a luat declarația și de cel audiat, fie în cuprinsul său fie la sfârșit”. Pentru eliminarea oricărui dubiu spațiile libere se barează. Dacă ulterior, partea vătămata revine asupra declarațiilor, se procedează la o noua audiere, făcându-se mențiune despre aceasta și despre motivele care au dus la retractarea declarației inițiale.

Procesul verbal de audiere trebuie să cuprindă într-o anumită formă și succesiune declarațiile făcute de persoana audiată și este întocmit pe formulare tip.

Procesul verbal de audiere se va semna, atât la sfârșit cât și de fiecare pagină de către organul de urmărire penală care efectuează audierea și de către cel audiat. Cele relatate liber se consemnează cât mai exact, folosind aceeași termeni și aceeași înlănțuire logică. Vor fi interzise stilizările literare, transpunerea termenilor în corespondenții lor juridici sau în forme rezumative. În ceea ce privește expresiile deosebit de vulgare, acestea se vor înlocui însă cu expresii corespunzătoare, din limbajul curent, fără a denatura însă ideea care stă la baza acestora.

Procesul verbal se încheie cu formula: „prezentul procesul verbal corespunde în totul cu cele declarate de mine și după ce l-am citit cuvânt cu cuvânt, îl susțin și semnez propriu”.

După semnătura celui audiat urmează formula: „pentru care am încheiat prezentul proces verbal”, după care urmează semnătura organului de urmărire penală. În cazul în care doresc să-și scrie singuri declarațiile, martorii pot face acest lucru, dar numai după încheierea procesului verbal de audiere și numai în cabinetul organului de urmărire penală. Celor care își scriu declarațiile li se va atrage atenția să răspundă la probleme principale ale audierii, iar după ce vor fi scrise, se vor citi imediat pentru a rezolva pe loc eventualele neclarități, urmând a se completa declarațiile cu întrebările puse de organul de urmărire penală.

Fonograma și videograma. Este un procedeu tehnic folosit tot mai frecvent de către organele judiciare îl constituie fixarea declarațiilor pe bandă de magnetofon sau videomagnetofon. Acesta este folosit ca urmare a câtorva avantaje pe care le prezintă, avantaje asupra cărora voi reveni.

Înregistrările pe banda electromagnetică, ca mijloace de fixare a declarațiilor sunt de două feluri: înregistrări fonice, în care sunt înregistrate numai vocea și diferite sunete, înregistrări videofonice când sunt reproduse atât sunetele cât și imaginea obiectelor. Ultima formă de înregistrare este cea mai potrivită, ca mijloc de fixare a rezultatelor ascultării martorilor; aceasta datorită faptului că orice ștergere sau modificare fonică, va avea repercusiuni asupra imaginii magnetoscopice care constituie o garanție atât pentru fixarea imaginii persoanei audiate cât și pentru păstrarea în bune condiții a înregistrării.

Pentru ca fonograma sau videofonograma magnetică să poată fi atașată la dosarul cauzei, înregistrarea celor relatate de către o persoană împreună cu imaginea ei trebuie făcută în anumite condiții:

Tehnica folosirii magnetofonului sau a magnetoscopului (videomagnetofonul) este simplă și ea nu cere cunoștințe tehnice deosebite.

Banda videofonografică prezintă avantaje atât față de simpla înregistrare fonografică cât și față de filmul cinematografic. Aceste avantaje constau în redare imaginii împreună cu sunetul fără a fi necesară complicata preluare a filmului cinematografic.

Capitolul 4. Mijloace de lupta împotriva criminalitǎții în criminologia modernǎ

Criminologia modernǎ oferǎ un spațiu cuprinzǎtor cercetǎrii cǎilor și mijloacelor de luptǎ împotriva criminalitǎții.

În opinia unor autori reprezentativi ( Seeling, Pinatel, Sutherland etc) lupta împotriva criminalitǎții trebuie realizatǎ pe douǎ cǎi, și anume: o cale preventivǎ, de împiedicare a comiterii de crime ( antedelictum) și o cale represivǎ ( post delictum ). De asemenea, în lupta împotriva criminalitǎții un loc important îl ocupǎ activitatea poliției, sens în care se remarcǎ acele aspecte ce vizeazǎ prevenirea criminalitǎții prin controlul și supravegherea ca atribut a poliției ca organ al ordinii publice.

4.1. Conceptul de prevenire

Prin conceptul de prevenire se înțelege luarea unor mǎsuri care sǎ conducǎ la împiedicarea comiterii de crime.

În opinia lui Traian Pop existǎ douǎ forme de prevenire a criminalitǎții: prima formǎ se refera la prevenirea apariției sau existenței unor cauze sociale sau individuale, care pot conduce la crimǎ, rǎpire ( sǎracia, criza economicǎ, lipsa instrucției, carențele educative, conflictele între oameni, criza individualǎ ).

Mǎsurile recomandate a se lua în asemenea situații sunt mǎsuri sociale, individuale, prin care în mod direct se însǎnǎtoșește situația socialǎ, înlǎturându-se acele cauze care pot genera sǎvârșirea de infracțiuni.

Despre cea de a doua formǎ de prevenire a criminalitǎții T. Pop sublinia cǎ aceasta se referǎ la prevenirea directǎ a crimei, sau în concret în cazul nostru a diparițiilor de minori.

4.1.1 Prevenirea generalǎ

Acestǎ formǎ de prevenire cuprinde principale domenii ale vieții sociale ( domeniul economic, administrativ, cultural), datoritǎ existenței nenumǎratelor aspecte specifice acestor domenii de activitate, aspecte ce pot genera cauze inedite de sǎvârșire a infracțiunilor.

Concret fiecare pǎrinte în parte ar trebui sǎ-și ia mǎsurile necesare în vederea împiedicarii acestui fenomen, sǎ-i dedice cat mai mult timpul copilului, etc.

4.1.2 Prevenirea specialǎ

Este acea formǎ de prevenire ce vizeazǎ împiedicarea directǎ a comiterii de infracțiuni.

În cazul prevenirii speciale a infracțiunilor este vorba de fapte concrete, de infracțiuni pe cale a se comite și care pot fi împiedicate și prevenite.

În acest sens poliția are un rol important în prevenirea specialǎ prin atribuțiile speciale pe care le exercitǎ.

Prevenirea și soluționarea cu operativitate a cazurilor privin disparițiile de copii reprezintǎ o prioritate pentru Poliția Românǎ, sens în care a fost elaborat ‘’Manualul de bune practici privind modul de acțiune al poliției în cazurile copiilor dispǎruți sau victime ale abuzurilor, traficului de persoane si pornografiei infantile pe internet ‘’, ce reprezintǎ un nou concept de acțiune, în sistem integrat, menit sǎ îmbunǎtățeascǎ managementul resurselor umane și sǎ constituie un instrument practic și util în activitatea polițiștilor.

Noul concept, are drept scop principal completarea și eficientizarea procedurilor în activitatea de cǎutare și investigare a copiilor dispǎruți, prin angrenarea mai multor structuri de poliție și stabilirea unui mod de acțiune unitar.

Totodatǎ, își propune sǎ focalizeze atenția asupra importanței ce trebuie acordatǎ fiecǎrui caz de dispariție a unui copil în circumstanțe alarmante, având în vedere necesitatea unei acțiuni rapide, profesioniste și eficiente a poliției, în cadrul unui parteneriat cât mai larg cu societatea civilǎ și cu toți actorii disponibili sǎ contribuie la prevenirea producerii unor adevǎrate drame umane, prin salvarea vieții ori sǎnǎtǎții copilului.

Astfel putem enumera anumite mǎsuri care pot împiedica într-o anumitǎ proporție disparția minorilor:

supravegherea acestora de cǎtre pǎrinți, bunici, reprezentanți legali, etc. ;

sfǎtuirea și îndrumarea înaintea plecǎrii la școala privind anturajul, mediul în care relaționeazǎ, persoanele cu care comunicǎ;

buna educație oferitǎ copiilor , precum și interzicerea acestora de a vorbi cu

necunoscuții;

cunoașterea de cǎtre copii a adresei și a numǎrului de telefon ;

comunicarea cât mai deschisǎ cu aceștia și acordarea timpului necesar pentru o bunǎ

creștere a acestora.

Ca o concluzie a acestui subcapitol, împotriva rǎului comis prin infracțiune, represiunea trebuie consideratǎ ca un act de justitie, de dreptate. Urmare a acestor considerente, legea penalǎ consacra existența corelației dintre infracțiune și pedeapsa prin intermediul dispozițiilor juridice exprese. Ca pedeapsa sǎ fie eficientǎ, sǎ influențeze și sǎ corijeze pe infractor, trebuie sǎ îndeplineasca anumite cerințe, astfel: pedeapsa trebuie sǎ aibǎ caracter de constrângere, de corijare și reeducare.

4.2. Cauzele dispariției de minori

În primul rand, acest fenomen reprezintǎ o tragedie pentru familiile celor disparuți, pǎrinții și rudele fiind și ele victime și suportǎ consecintele de rigoare deoarece nu știu dacǎ copiii lor mai trǎiesc sau au decedat, rǎmânându-le doar speranța.

Indiferent ce formă va lua o dispariție sesizată pe parcursul soluționării cazului (plecări voluntare, dispariții accidentale sau nevoluntare – rătăciri, răpire, sechestrare, traficare etc.), apariția acestor situații relevă existența unor disfuncționalități la nivelul familiei de origine (deficiențe de comunicare între părinți și copii, lipsa de supraveghere a minorului, existența unor situații tensionate) sau, dupǎ caz, existența unor disfuncționalități la nivel organizatoric în cadrul centrelor de ocrotire a minorilor sau a altor instituții în care minorul a fost internat.

Orice sesizare de dispariție a unui minor trebuie tratată cu maximă atenție atâta vreme cât nu se poate cunoaște din start gravitatea specifică fiecărui caz.

De aceea, în acest capitol vom studia principalii factori și cauze care influențeazǎ și determinǎ disparițiile de minori.

Primul pe care îl voi prezenta este anturajul, astfel mediul cu care socializeazǎ copiii are o influențǎ extrem de mare în dezvoltarea sa ulterioarǎ. Comunicarea cu aceștia joacǎ un rol bine definit, copilul simțind cǎ pǎrintele îi este apropiat, considerându-l un adevarat prieten. Mulți dintre minorii care pleacǎ de acasǎ nu se descurcǎ prea bine pe plan școlar, aceștia având rezultate slabe la învǎțǎtura. Astfel din acest context reiese un alt factor și anume: mediul școlar. Totodata ei primesc mai mult observații de la profesori și simt cǎ aceștia nu îi înțeleg. Acestǎ involuție la învǎțǎtura este consecința absențelor de la școalǎ, dezinteresul, lispa de preocupare a pǎrinților, internetul și multe alte activitǎți în exces. Alți copii se muta într-o altǎ școalǎ din cauza disputelor cu colegii de clasǎ sau din cauza altor motive personale.

Astfel schimbarea mediului, neînțelegerea cu colegii de clasǎ, lipsa de afecțiune a prietenilor, a celor dragi, eșecul pe plan școlar, monotonia care intervine creeazǎ o stare de depresie, de melancolie care are ca final o așa-zisǎ evadare a acestora de toate problemele însǎ, din nefericire, aceasta creeazǎ o traumǎ atât pentru pǎrinți cât și pentru copii.

Astfel anturajul în care minorul socializeazǎ poate sǎ-l determine pe copil sǎ ia decizia de a pleca de acasǎ, având o influențǎ vitalǎ asupra acestuia, însǎ copilul trebuie sǎ învețe sǎ ia propriile decizii, sǎ aibǎ discernǎmântul de a face distincția dintre bine și rǎu, sǎ fie responsabil pentru deciziile pe care le ia astfel acesta va caștiga încredere de sine și își va dezvolta propria personalitate.

Cel de al treilea factor care influențeazǎ minorii îl reprezintǎ mediul familial.

Familia reprezintǎ mediul natural al copilului care influențeazǎ în mod vital creșterea și educarea copilului, dezvoltarea fizicǎ și psihicǎ a acestuia, comportamentul și limbajul pe care îl are fiecare în parte și nu în ultimul rând dezvoltarea acestuia în societate.

Familia trebuie sǎ-i ofere protecție și sprijin copilului, sǎ fie un mediu afectiv și armonios, un permanent exemplu pentru copil, pǎrinții fiind mentori în viața copilui, oferindu-le primele sfaturi, sugestii și orientâdu-i de fiecare datǎ când aceștia au nevoie.

Atunci când minorul nu mai gǎsește liniștea necesarǎ în familie, când simte cǎ este izolat, cǎ nu mai are cu ce comunica, simțind cǎ nimeni nu-l înțelege, acesta poate lua decizia pripitǎ de a pleca de acasǎ.

Plecarea voluntara a minorului de acasǎ, aceastǎ evadare reprezintǎ consecința unor probleme emoționale destul de grave ale minorului. Pânǎ astǎzi s-au realizat mai multe studii din care a reieșit faptul cǎ minorii care își pǎrǎseau domiciliul aveau un comportament straniu, erau imaturi, nu socializau cu cei din jur, nu se intregrau sau se intregrau foarte greu într-un grup, se simțeau respinși de grupul de prieteni, etc.

Deci fuga de acasǎ este urmarea unei afecțiuni psihopatologice care se manifestǎ în special la tinerii deprimați, impulsivi, melancolici, și care au comportament bizar, însa aceștia, în general tind sǎ aibǎ mai puțin respect și încredere de sine fața de ceilalți, având o imagine negativǎ despre ei înșiși.

Exista trei tipuri de factori care îi determină pe copii sǎ fugǎ de acasa, în acest caz vorbim despre disparițiile voluntare:

situațiile de care copilul vrea sǎ scape ( situațiile tensionate de acasǎ, abuzurile fizice și emoționale frecvente din partea unuia sau a ambilor pǎrinți, care îl determinǎ sǎ fugǎ atunci când tensiunea depașește pragul de suportabilitate, situația precarǎ de acasǎ, scandalurile între pǎrinți în mod repetat, etc );

situațiile în care vrea sǎ ajungǎ ( sunt acele situații în care unele minore, de obicei dupǎ vârsta de 14 ani și în special cele din mediul rural, pleacǎ de acasǎ pentru a locui cu prietenii lor, pentru o viațǎ mai bunǎ, din dorința de independența, pentru afecțiune,etc);

tulburǎrile de comportament ale minorilor.

Așadar, pǎrinții trebuie sǎ-și exercite drepturile asupra copilului dar sǎ nu uite niciodata de obligațiile pe care aceștia le au au fațǎ de cei mici, în acest sens am preveni și evita multe aspecte negative și consecințele ce decurg din acestea.

Vulnerabilități criminogene

4.3.1 Pasivitatea victimelor

Deși în ordinea prezentării apare pe ultimul lor, această categorie de factori are o contribuție substanțială la sporirea cifrei negre.

Includem în această categorie situațiile în care persoanele care au suferit direct sau indirect o vătămare de pe urma unor fapte penale, nu sesizează organelor de justiție respectivele fapte.

Natura infracțiunilor susceptibile de a intra în această categorie este diversă (furt, înșelăciune, vătămare corporală, viol etc). Nu are relevanță, în ce privește cifra neagră, dacă este vorba de fapte pentru care este necesară procedura plângerii prealabile (art. 279 și următoarele C.p.p.), ori de fapte ce se urmăresc din oficiu, în ambele cazuri, ne referim la ipoteza în care organele judiciare nu pot afla fapta pe o altă cale (autosesizare, denunț), iar victima, singura care ar putea-o reclama, nu face acest lucru.

Motivele care pot sta la baza unei atitudini “pasive” din partea victimei sunt extrem de diverse.

Vom prezenta spre exemplicare două ipoteze a căror frecvență poate fi bănuită, deoarece din când în când faptele de acest gen reușesc să părăsească zona cifrei negre, devenind cunoscute.

Un prim exemplu se referă la perioada anterioară anului 1989 când erau relativ frecvente cazurile în care infractori ori grupuri de infractori, specializați în sustragerile de bunuri din locuințe, odată prinsi, mărturiseau infracțiuni de furt care nu fuseseră reclamate la poliție de către păgubași. Era vorba în general de sustragerea unor sume importante în valută ori a anumitor obiecte din aur (în condițiile în care deținerea unor astfel de valori era interzisă prin lege). În aceste cazuri, victimele nu erau interesate să reclame sustragerile, deoarece s-ar fi aflat chiar ele în situația de a fi trase la răspundere.

În prezent situațiile de acest gen sunt probabil mai puțin frecvente însă nu imposibile. Mai există anumite categorii de bunuri a căror deținere este ilegală după cum mai există și persoane ce dețin bunuri a căror proveniență este ilegală, ceea ce în final conduce la aceeași atitudine, “victimele” nu au niciun interes să reclame astfel de pagube.

Cel de-al doilea exemplu se referă la infracțiunile împotriva vieții sexuale, în particular la viol. În cazul unor astfel de infracțiuni este ușor de înțeles de ce, probabil de multe ori, victimele preferă să treacă sub tăcere faptele comise împotriva lor. Examinările medico-legale, întrebările inevitabil “indiscrete” pe parcursul anchetei, publicitatea procesului penal, teama față de reacția soțului, prietenului ori a rudelor mai mult sau mai puțin apropiate etc., creează fiecare în parte și toate împreună un efect “descurajator” asupra victimei. Și în legătură cu astfel de infracțiuni nereclamate, se întâmplă uneori să fie făcute destăinuiri de către infractorii cercetați pentru fapte similare, ceea ce ne permite să bănuim ca o bună parte din violurile comise rămân pentru totdeauna în zona cifrei negre a criminalității.

Abilitatea infractorilor presupune comiterea unor fapte penale în condițiile în care urmele materiale și rezultatul socialmente periculos sunt greu ori imposibil de sesizat de către organele de cercetare penală, în această categorie putem înscrie atât fapte cu caracter patrimonial (spre exemplu unele operații financiare bine concepute), cât și infracțiuni împotriva vieții (spre exemplu un omor disimulat într-o sinucidere aparentă).

Atragem atenția că, în aceste cazuri, abilitatea infractorilor constă în aceea că însăsi fapta nu este descoperită și nu ajunge deci, la cunoștința organelor de justiție. Nu trebuie confundată această ipoteză cu cea a unor infracțiuni aparente, ajunse deci la cunoștință la organele judiciare, dar rămase cu autorul neidentificat (așa-zisele “dosare cu A.N.”), în aceste cazuri există de asemenea o abilitate a infractorilor, dar ea se materializează în aceea că autorii nu pot fi identificati de organele judiciare. Faptele în sine sunt insă cunoscute în această ipoteză, iar ele vor intra în categoria criminalității aparente, ieșind din zona cifrei negre.

4.3.2 Ineficiența organelor de cercetare penalǎ

Folosim această denumire generică pentru a ne referi, desigur, în primul rând, la organele de poliție, cele cărora le revin atribuțiile cu caracter general în cercetare penală (conf. art.207 C.p.p.). se adaugă la acestea organele de cercetare penală speciale (art. 208 C.p.p.), precum și parchetul, în virtutea atribuțiilor ce revin procurorului în conducerea și controlul activității de cercetare penală (art. 209 alin.1 C.p.p.) și în efectuarea urmăririi penale (art. 209 alin.3 C.p.p.)

Aceleași consecințe cu privire la cifra neagră decurg însa și din ineficiența altor organe cu anumite atribuții de control în diferite domenii și care au obligația legală de a sesiza organele de urmărire penală în cazul constatării unor infracțiuni (cum ar fi de exemplu Garda financiară sau Curtea de Conturi).

Ineficiența la care ne referim poate recurge:

fie dintr-o organizare deficitară a organelor sus amintite;

fie din incompetența profesională;

fie din incorectitudinea unor funcționari ce iși desfășoară activitatea în cadrul respectivelor organe.

Organizarea deficitară poate avea la rândul ei:

surse obiective:

lipsă de personal;

lipsă de mijloace tehnice;

cadrul legal necorespunzător;

surse subiective;

repartizarea necorespunzătoare a resurselor umane și materiale;

alegerea greșită a unor obiective ori priorități în activitate etc.

Pentru înțelegerea mai exactă a ipotezei la care ne referim, putem folosi drept exemplu situația infracțiunilor cu caracter comercial: lipsa unor controale sistematice, să spunem în zona Pieței X, (datorită numărului redus de lucrări sau planificări defectuoase a activității) va face ca o serie întreagă de infracțiuni comerciale, comise în zona respectivă să rămână nedescoperite (și posibil, legat de acestea, un lanț întreg de alte fapte penale, precum cele de corupție, fraudă fiscala etc.)

Incompetența profesională la care ne referim se manifestă prin incapacitatea funcționarilor cu atribuții de cercetare penală de a sesiza, de a depista unele fapte penale comise. Pentru întelegerea ipotezei să revenim la exemplul anterior: sigur că, dacă Piața X este supusă de această dată unui control sistematic, însă persoana ori persoanele care asigura acest control sunt slab pregătite profesional, incapabile, rezultatul va fi acelasi pe care l-am avut și în primul caz, când controlul lipsea cu desăvârșire.

În sfârșit, problema incorectitudinii unor funcționari poate viza fie aspecte de fermitate, fie de coruptie. Și ca lucrurile să fie clare, să “poposim” pentru ultima oară în Piața X. există un control sistematic: funcționarul este capabil și observă comiterea unor fapte penale. Dacă în continuare, fie datorită lipsei de fermitate (comoditate, indulgentă nejustificată etc.), fie datorită corupției (se lasă mituit), respectivul funcționar nu întocmește actele de cercetare penală necesare, rezultatul este același ca și în cazul în care controlul nu s-ar fi efectuat. În lipsa unui act oficial de sesizare, organul de cercetare penală rămâne practic în necunoștință de cauză, iar toate faptele comise vor rămâne în sfera cifrei negre a criminalității.

Despre rolul și contribuția eredității la cauzarea crimei s-au făcut mențiuni și susțineri încă de la începuturile antropologiei și criminologiei.. Lombrosso a scris despre caracterul atavic al stigmatelor care caracterizează pe criminal, iar între tipurile de criminali, stabilite de el, primul loc îl ocupă tipul criminalului înnăscut. Antropologii și psihiatrii au susținut, de asemenea, că există o contribuție a eredității la săvârșirea crimelor.

Ereditatea înseamnă transmiterea însușirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinți la copii prin mijlocirea plasmei germiantive. Purtătorii eredității sunt celulele germinative, mai exact cromozomii și genele, care, prin fecundare dau naștere și se dezvoltă o nouă ființă, căreia i se transmit caracterele părinților. Aceste caractere transmise de la părinți la copii constituie zestrea ereditară. Ceea ce este ereditar nu este totuna cu ceea ce este congenital (înnăscut); ereditar este numai ceea ce se transmite prin ovului fecundat. Se poate întâmpla ca în timpul vieții intrauterine să se adauge alte caractere ovulului (de exemplu, în urma unei infecții) și să se transmită și acestea la urmaș; acestea din urmă sunt congenitale, dar nu ereditare.

În legătură cu transmiterea ereditară se pun unele probleme și anume:

ce se transmite;

de la cine;

cui se transmite;

cum se transmite;

prin ce mecanisme;

după ce reguli.

Se transmit de la părinți – uneori de la bunici – la urmași, caracterele și însușirile psihice (sistem senzitiv, emotiv, nivel mintal etc). Din experiența se știe că din părinți înalți se nasc copii înalți, din părinți normali ca inteligență se transmit însușiri mintale normale. Caracterele și însușirile amintite se transmit de la părinți la copii, de la tată și de la mamă, deoarece ovulul fecundat cuprinde cromozomi și gene de la tată și de la mamă și se vor transmite însușiri de la amândoi părinții.

Mendel și alți geneticieni au descoperit regulile și mecanismele de transmitere ereditară și anume, ½ din caracterele tatălui și ½ din caracterele mamei (din părinți înalți – tată-mamă – se nasc copii înalți; din tată înalt și mamă mică se nasc ¼ copii înalți, ¼ copii scunzi și 2/4 copii hibrizi (amestec de caractere). Unele caractere de la tată sau de la mamă sunt recesive, ascunse. Acestea din urmă, dacă nu apar în prima generație, pot să apară în generația a doua sau a treia (de exemplu, culoarea ochilor, inteligența de la bunici).

Pentru ilustrarea metodei transmiterii genealogice și a mecanismului de apariție la urmași a unui caracter fizic sau psihic, invocăm transmiterea ereditară a daltonismului (necunoașterea culorii roșii sau alta) în unele familii, cum sunt cazul lui J. Scott care suferea de aceasta deficiență și care declara că este un defect de familie și arată: “ tatăl meu are exact același impediment ca mine; mama mea și una din surorile mele erau perfecte în privința vederii tuturor culorilor dar și eu și cealaltă soră a mea suntem deopotrivă de defectuoși.”.

Conculzii

Așadar, în urma celor prezentate pe parcursul acestei lucrǎri, cu toții ar trebui sa realizǎm faptul cǎ prevenirea, preocuparea, atenția, interesul, implicarea, dorința de schimbare reprezinta doar câțiva termeni simpli, dar totuși o barierǎ care ar împiedica situațiile neplǎcute în care ar putea ajunge, atât pǎrinții, cât și copiii.

Prevenirea trebuie sǎ existe mereu deoarece datoritǎ acesteia se pot evita multe aspect negative, iar pǎrinții trebuie sǎ fie responsabili, afectuoși, procupați de creșterea proprilor copii astfel încât sǎ nu se ajungǎ la situații nedorite.

Educația, mediul în care sunt crescuți, atmosfera de acasǎ, anturajul, grupul de prieteni, starea socialǎ, au si ele o importanța deosebitǎ în cazul de fața dar, cel mai mare procentaj îl regǎsim în rândul pǎrinților deoarece de aceștia depinde aproape totul, ei influențând în cel mai mare procentaj viața copiilor. Rolul acestora este foarte important, cu atât mai mult cu cât copiii au vârste mai mici deoarece copiii nu au discernamânt și nici experiența necesarǎ pentru a se proteja de pericole, și cu atât mai puțin de a le preveni.

Mobilitatea și flexibilitatea grupărilor infracționale organizate ce acționează pe linia traficului de minori, în raport de situația și cerințele pieței, subliniază capacitatea acestora de a valorifica și exploata lacunele legislative, diferențele dintre sistemele juridice ale țărilor în care se manifestă, precum și competențele agențiilor de aplicare a legii.

Analiza evoluției fenomenului traficului de minori indică tendința de reducere și de restructurare a acestuia prin reorientarea activității infracționale în direcția obținerii de profituri din exploatarea muncii munci și, din ce în ce mai puțin, din exploatarea sexuală a victimelor.

Deși traficul de persoane s-a situat pe un trend descendent începând cu anul 2006 în ceea ce privește impactul asupra victimelor, specialiștii în combaterea acestui fenomen se așteaptă ca, pe fondul adâncirii sărăciei ca urmare a perioadei de criză economică pe care și țara noastră o traversează, să crească riscul victimizării, având în vedere faptul că recrutorii își îndreaptă atenția, în primul rând, către persoanele care provin din familii sărace, dezorganizate, dispuse să facă orice pentru a câștiga bani, profitând astfel de situația precară a acestora.

De asemenea, trebuie menționat faptul că există posibilitatea creșterii numărului victimelor traficate odată cu adâncirea sărăciei, însă nu numai pe plan internațional, ci și pe plan intern. Criza economică va afecta în principal categoriile deja defavorizate.

Deoarece fenomenul infracțional nu este unul static, el evoluează nu numai ca magnitudine, dar și în ceea ce privește modul de operare al rețelelor de criminalitate organizată, de cele mai multe ori acestea orientându-și activitatea în funcție de profitul pe care l-ar putea obține, speculând dificultățile socio-economice și speranța oamenilor într-o viață mai bună, factori de risc care atât timp cât vor fi prezenți, vor continua să fie exploatați de către traficanți.

Unul dintre organismele care încearcă să prevină traficul de persoane la nivel mondial este Organizația Internațională pentru Migrație (OIM). În România, OIM desfășoară începând cu anul 2000 diferite programe de asistență pentru victimele traficului, prin repatrierea și reintegrarea acestora în familiile de bază.

Luând în considerare numărul în creștere al copiilor și adolescenților traficați UNICEF s-a implicat în susținerea unor măsuri speciale dedicate acestora.

UNICEF România a contribuit la realizarea noului pachet legislativ pentru promovarea și respectarea drepturilor copiilor intrat în vigoare din 2004, în care există măsuri legislative specifice traficului și expoatării copilului și a avut o contribuție majoră în realizarea Planului național pentru Combaterea și Prevenirea Traficului de Copii și Asistarea Victimelor copii.

Pe plan intern, prin adoptarea Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Traficului de Ființe Umane, au fost stabilite instituțiile cu atribuții în domeniu și reguli de colaborare interinstituționale.

Bibliografie

Cărți

Grigore Nicolae Labo, (2013),Cercetarea criminalistică, București, Ed. ProUniversitaria;

Cheaga D., Sava Ghe., (2013), Ghid de ancheta penală, București, Ed. Universul Juridic;

Gabriela Stoica(2013), Dispariții de copii, I.P.J Mureș;

Botez D., (2012), Audierea martorilor în procesul penal, București, Ed. Universul Juridic;

Dumitru M., (2012), Ghid de cercetare penală. Ediția a-2-a, București, Ed. C.H. Beck;

Nechita, Elena Ana (2009), Criminalistica. Tehnică și tactică criminalistică-ediția a- II- a, București, Editura Pro Universitaria;

Elena-Ana Nechita (2009), Criminalistică, Tehnica și tactica criminalistică, ediția a II-a revăzută și adăugată, Editura Pro Universitari;

Ekman P., (2009), De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinții sinceritatea, București, Ed. Trei;

Mona Maria Pivniceru, Luca C., (2009), Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare, București, Ed. Hamangiu;

Olteanu G. I., Ruiu M., (2009), Tactică Criminalistică, București, Ed. AIT Laboratories;

Berchesan V., (2008), Cercetarea penală (criminalistică – teorie și practică) – Îndrumar complet de cercetare penală, București, Ed. Icar;

Pletea C., (2008), Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, București, Ed. A.I.T. Laboratories;

Theodoru GR. (2008), Tratat de drept procesual penal. Ediția a-2-a, București, Ed. Hamangiu;

Costica Voicu, Georgeta Ungureanu (2008) , Studii de criminologie și victiminologie, Editura Pro Universitaria, București;

Anca Munteanu, (2007), Psihologia copilului și a adolescentului, Timișoara, Ed. Eurobit;

Elena- Ana Mihuț, (2007), Metodologia investigării infracțiunilor, Oradea, Ed. Universitatea Agora- Oradea;

Iancu Ștefan, Bujor Florescu (2007) , Manual de bune practice privind modul de acțiune al poliției în cazurile copiilor dispǎruți, editura M.I.R.A;

M. A. Hotca – Protecția victimelor. Elemente de victimologie, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Ion Chipăilă (coordonator) și colectiv ( 2006) – “Globalizarea traficului de copii”, Editura Sitech, Craiova;

UNICEF, (2006), Manual pentru implementarea Convenției cu privire la Drepturile Copilului, București, Ed. Vanemonde;

Dana Țițian, (2006), Cauzele cu minori în materie civilă și penală. Practică judiciară, București, Ed. Hamangiu;

Elena- Ana Mihuț, (2006), Criminalistică tehnica și tactica criminalistică, București, Ed. Universității din Oradea;

Lazăr Cârjan (2005),Criminalistică, Tratat, București, Editura Pinguin Book;

Bercheșan V., (2004), Cercetarea la fața locului, Ed. Little Star, București;

Voiculescu, M. (2003) – Drepturile omului și problemele globale contemporane. Tratat, București, Casa Editorială Odeon;

J. N. Robert – Roma, Editura Bic ALL, București, 2002;

Butoi T., Ioana- Teodora Butoi, (2002), Psihologia interogatoriului judiciar. Invaziune mentală, manipulare coerciție, intervenție psihanalitică, direcții comportamentale duplicitare (simulate), București, Ed. Enmar;

Manzanera Rodríguez L., (2002), Victimologia estudio de la victima, Republica Argentina, Ed. Porrua;

Emilian Stancu (2001), Tratat de criminalistică, București, Editura Actami;

Ionaș Al., Măgureanu I., (2001), Ascultarea persoanelor în procesul penal, Brașov, Ed. OmniaUni SAST;

Vasilescu I. P., Noțiunea de interes al minorului și importanța determinării lui, în Dreptul nr.2 din 1998;

Gh. Oancea – Ursu, “Ereditatea și mediu în formarea personalității umane”, Timișoara, 1985;

Anghelescu I., Dan N., Grigorescu I., Sandu D., Constantin M., Constantin I. R., Sima I., (1984), Dicționar de criminalistică, București, Ed. Științifică și Enciclopedică;

L. Coman, M. Constantinescu, în colectiv (1976), Tratat practic de criminalistică, vol. I, București, I.G.M.;

Mina Minovici, (1975), “Ereditatea în criminologie”, București, Ed. Științifică și enciclopedică;

D. Mannix, M. Cowley – Corăbiile negre – o istorie a negoțului cu sclavi din Atlantic – 1518 – 1865, Editura Științifică, București, 1968;

Ashley Montagu (1967), ”L’heredite”, Marabout Universitc, Belgiquc;

H. Mannheim, (1965), “Comparative Criminology”;

P.C.Băloi (1965), Unele probleme privind cercetarea locului faptei, în ,,Probleme de medicină judiciară și de criminalistică”, vol. IV, București, Editura Medicală.

Alte publicații

G. Oltei – Asistența socială acordată victimelor traficului de persoane, în Revista Dreptul, nr. 7/2008;

M. A. Boldova Pasamar – Pornografia infantilă pe internet: fundamentul și limitele intervenției dreptului penal, în Revista Caiete de Drept Penal, nr. 2/2008;

Corina Chirvasiu, Mugurel Ghițǎ, Studiu privind disparițiile de minori înregistrate în perioada ianurie 2008- decembrie 2008;

C.Olaru, Proxenetism. Trafic de persoane, în Revista de drept penal nr. 2/2003;

Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, precum și Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, ambele adoptate la data de 15 noiembrie 2000, au fost ratificate de România prin Lega nr. 565/2002, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 813 din 8 noiembrie 2002;

Lascu I., Incriminări privind traficul de persoane, în Revista de drept penal nr. 3/2002;

Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing) adoptată de Adunarea Generală a Organizația Națiunilor Unite prin rezoluția 40/33 din 29 nov. 1985.

Site

www.dreptonline.ro/legislatie, accesat în iunie 2014;

http://www.unicef.org/romania/ro/justitie_juvenila_romana.pdf, accesat în mai 2014;

http://www.interpol.int/notice/search/missing.