Investigarea Tehnico Stiintifica Infractiunii de Viol

CAPITOLUL 1: INVESTIGAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ

1.1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Investigarea infracțiunilor privind viața sexuală, contra familiei și minorilor se referă la metodele tactice și procedeele de cercetare a acestora. Acest domeniu de investigare prezintă o importanță deosebită în ceea ce privește procesul de probațiune în cadrul procesului penal, având în vedere specificul acestor categorii de infracțiuni.

„Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale”.

Legătura criminalisticii cu activitățile de cercetare și urmărire penală determină caracterul judiciar al oricărei investigații criminalistice.

Criminalistica este structurată pe trei ramuri, care reprezintă totodată și cele trei domenii care formează obiectul de activitate al acestei științe:

a. Criminalistică tehnico-științifică, ce cuprinde ansamblul metodelor și mijloacelor științifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea și interpretarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă, efectuarea expertizelor și a constatărilor tehnico-științifice.

b. Criminalistică tactică, care se referă la regulile și procedeele ce guvernează ancheta penală.

c. Criminalistică metodologică, care stabilește regulile particulare de cercetare a diferitelor genuri de infracțiuni în raport cu regulile generale ale tehnicii și tacticii criminalistice.

Tehnica criminalistică are ca obiect de studiu mijloacele tehnice folosite de către organele judiciare în procesul de căutare, descoperire, relevare, fixare și ridicare a urmelor, în analiza și interpretarea acestora atât la fața locului, cât și în laborator.

„Tehnica criminalistică are ca obiect totalitatea metodelor științifice și a mijloacelor tehnice necesare căutării, descoperirii, relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării și interpretării urmelor și mijloacelor materiale de probă, efectuării constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor” . Toate acestea au ca finalitate identificarea făptuitorilor și a victimelor infracțiunii, precum și a obiectelor sau instrumentelor care au servit la comiterea faptei socialmente periculoase.

Tactica criminalistică însumează un ansamblu de metode tactice care sunt folosite de către organele judiciare cu ocazia efectuării unor acte procedurale. Astfel, au fost stabilite o serie de reguli tactice pentru ascultarea persoanelor participante în procesul penal (persoana vătămată, învinuitul / inculpatul, martorul), dar și pentru efectuarea altor acte procesual penale, cum ar fi prezentarea pentru recunoaștere, confruntarea, cercetarea la fața locului, percheziția, reconstituirea.

Metodologia criminalistică surprinde, pe baza mijloacelor tehnice și a regulilor tactice generale, specificul investigării diferitelor categorii de infracțiuni, contribuind la specializarea organelor de cercetare penală în soluționarea anumitor categorii de fapte. Astfel, putem vorbi despre existența unei metodologii a investigării accidentelor de trafic rutier, a faptelor cauzatoare de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracțiunilor la regimul bancar, vamal ș.a.

În activitatea de cercetare criminalistică intervin nu doar procurorul și organele de cercetare penală, fie că sunt organele poliției judiciare sau organe speciale de cercetare, ci și experții criminaliști, care formează un corp independent în subordinea Ministerului Justiției, nefiind subordonați nici procurorului, nici organului de poliție.

În practica judiciară, s-a demonstrat că activitatea de investigare a cauzelor penale este precedată de un proces laborios, care este destinat strângerii probelor, clarificării circumstanțelor în care a fost săvârșită fapta ilicită, identificării autorului etc. De cele mai multe ori, acest proces începe din faza cercetării la fața locului și continuă cu activitățile de investigare, analiză, verificare în laborator a urmelor sau mijloacelor materiale de probă, precum și cu alte acte de urmărire penală, guvernate de regulile tactice elaborate de criminalistică.

Clasificarea metodelor de investigare criminalistică :

1. Metode generale: observația, analiza, sinteza, deducția, inducția, comparația.

2. Metode adaptate de către criminalistică din alte domenii științifice: metode de analiză fizico-chimică, metode biologice, metodeantropologice, etc.

3. Metode de cercetare proprii criminalisticii:

– Metode de căutare, descoperire, examinare a urmelor și mijloacelor de probă;

– Metode de cercetare a documentelor, bunurilor falsificate;

– Metode de identificare a persoanelor și cadavrelor.

4. Procedee tactice de efectuare a actelor de urmărire penală

5. Metode tehnice menite să prevină comiterea infracțiunilor

Mijloacele tehnico-științifice folosite în investigațiile criminalistice

1. Mijloace tehnico-științifice folosite în cercetarea la fața locului

a. Truse criminalistice, care pot fi:

• universale, cuprinzând compartimente diverse, precum cele traseologice, cele pentru efectuarea măsurătorilor și marcarea obiectelor principale, cele pentru executarea desenelor și schițelor la fața locului.

• specializate, așa cum sunt cele pentru testarea stupefiantelor, trusele pentru marcarea unor obiecte, trusele pentru prelevarea urmelor papilare latente, etc.

b. Laboratoare criminalistice mobile, care conțin o multitudine de mijloace tehnice criminalistice necesare pentru cercetarea infracțiunilor cu un grad de pericol social ridicat și care pot fi instalate pe autovehicule, pe elicoptere, nave.

2. Principalele tehnici și metode științifice folosite în laboratoarele criminalistice

• Metode de examinare microscopică, începând cu lupa și terminând cu microscoapele electronice.

• Metode de analiză spectrală.

Radiația electromagnetică este specifică fiecărui tip de moleculă sau atom. Analizele spectrale au ca trăsături definitorii precizia, sensibilitatea și rapiditatea, necesitând cantități foarte mici de substanță, indispensabilă în cercetarea urmelor materie sau resturi materiale.

• Metode cromatografice.

Aceste metode permit separarea unor amestecuri complexe de substanțe în părțile lor componente. Metodele cromatografice sunt frecvent utilizate în cazul investigațiilor privind produsele alimentare, toxice, cerneluri, sol.

• Microlaboratoarele moderne, și anume microlaboratorul chimic pentru detectarea gazelor, sistemele robotice pentru detectarea explozibililor și nanotehnologia.

• Alte metode fizico-chimice de examinare, cum ar fi analiza prin luminiscență și analiza prin activare cu neutroni.

Potrivit Codului de procedură penală, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanță de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.

Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

În doctrina penală, probele au fost clasificate după mai multe criterii, astfel:

a) După relevanța lor pentru probațiune:

• probe disculpante, prin care suspectul este exclus din cercul de bănuiți;

• probe indicative, care arată producerea unei fapte, dar nu și autorul;

• probe coroborative care, împreună cu alte probe sau indicii, demonstrează o anumită stare de fapt (de exemplu urmele de picioare, care demonstrează prezența suspectului la locul faptei, dar nu și comiterea infracțiunii).

• probe determinante, care sunt probe relevante, care nemaifiind necesare alte dovezi sau indicii (de exemplu, ADN-ul).

b. Alte clasificări:

• probe directe stabilite prin lege;

• probe indirecte sau circumstanțiale;

• probe corp-delict;

• probe asociative (sânge, păr, amprente digitale etc.), prin care se stabilește legătura de cauzalitate dintre faptă și autor.

„Identificarea criminalistică reprezintă problema centrală a investigației criminalistice” . Identificarea criminalistică este definită ca fiind procesul de constatare, prin metode științifice criminalistice, a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, care au legătură cauzală cu fapte ilicite, în scopul aflării adevărului în procesul judiciar.

Identificarea criminalistică se referă la stabilirea nerepetabilității unui obiect, prin evidențierea deosebirilor față de orice alt obiect și se stabilește pe baza caracteristicilor generale și a celor individuale.

În criminalistică, scopul final al identificării îl reprezintă stabilirea concretă, individuală a obiectelor și a persoanelor, prezentând importanță nu numai stabilirea identității, ci și stabilirea neidentității.

Sunt necesare două categorii de obiecte pentru a se realiza identificarea:

a. Obiectele concrete sau de identificat, care se referă la urmele descoperite în câmpul infracțional sau create în procesul săvârșirii unei infracțiuni.

b. Obiecte verificate sau identificatoare, care desemnează obiectele despre care se presupune că au creat urmele descoperite în câmpul infracțional.

Identificarea criminalistică presupune două faze distincte:

a. Examinarea separată a urmelor și a modelelor de comparație, stabilindu-se caracteristicile de gen și cele individuale. În această fază sunt excluse urmele cu particularități deosebite.

b. Examinarea comparativă, care presupune stabilirea coincidenței sau concordanței ori a deosebirilor sau neconcordanței dintre urmă și modelele de comparație.

Examinarea se face prin următoarele metode:

• metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiații ultraviolete, fotografia de examinare etc.)

• metoda juxtapunerii (care constă în așezarea urmelor de comparat în același câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt)

• metoda îmbinării sau îmbucșării pentru obținerea continuității liniare (urme de tăiere, striații de pe gloanțe etc.)

• metoda suprapunerii, care constă în așezarea urmelor una peste cealaltă, în vederea determinării identității formale

• metoda proiectării concomitente pe același ecran a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse.

Cu ocazia planificării procesului de cercetare sau a unor etape ale acestuia, trebuie acordată o atenție deosebită utilizării mijloacelor tehnico-criminalistice, precum și tehnicii speciale, necesare pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii.

1.2: CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR

Partea cea mai consistentă a tehnicii criminalistice este reprezentată de studiul urmelor. Știința care se ocupă de studiul urmelor poartă denumirea de traseologie.

„Urma poate fi definită ca fiind orice modificare produsă în lumea materială prin activitatea omului sau a celorlalte ființe sau obiecte și care prezintă interes pentru activitatea de cercetare a unei fapte prevăzute de legea penală având un raport de cauzalitate cu fapta comisă”.

Urma infracțiunii reprezintă orice modificare a spațiului infracțional aflată în raport de cauzalitate cu fapta penală.

În sens criminalistic, se încadrează în categoria urmelor tot ceea ce a rămas material, vizibil sau invizibil, la locul infracțiunii de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea sau încălțămintea lui, de la vehiculele, armele, instrumentele sau materialele pe care le-a întrebuințat, obiectele ori fragmentele de obiecte de orice natură, abandonate sau pierdute de infractor la locul faptei, precum și tot ceea ce s-a putut atașa material, vizibil sau invizibil de la locul infracțiunii asupra acestuia.

În momentul comiterii unei infracțiuni, făptuitorul creează la locul faptei urme, care pot rămâne fie pe corpul său, fie pe al victimei, pe hainele acestora, pe sol, pe diferite obiecte, ele prezentând o importanță deosebită pentru cercetarea cauzei și aflarea adevărului.

Prin examinarea urmelor, se pot clarifica mai multe aspeulte aspecte, printre care și modul cum infractorul a pătruns în câmpul infracțiunii, acțiunile pe care le-a desfășurat și succesiunea acestora, instrumentele pe care le-a folosit și deprinderile în mânuirea lor, identitatea autorului.

Clasificarea urmelor infracțiunii se realizează în funcție de următoarele criterii:

a. După factorul creator de urmă/ factorul primitor de urmă.

b. După tipul sau natura urmei, urmele se împart astfel:

• urme care reproduc forma suprafeței;

• urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice;

• urme sonore;

• urme vizibile și urme latente;

• macro și microurmele.

c. După modul de formare a urmelor, distingem:

• Urme statice, create fără ca suprafețele de contact să se afle în mișcare

• Urme dinamice, create prin alunecarea unei suprafețe peste alta.

• Urme de suprafață, care pot fi de stratificare și de destratificare.

Urmele de stratificare sunt create prin transfer de substanță de la suprafața obiectului creator pe obiectul primitor de urmă (de exemplu, urmele de frânare formate prin depunere de cauciuc pe asfalt).

Urmele de destratificare sunt create prin transfer de substanță de pe suprafața obiectului primitor de urmă pe obiectul creator de urmă (de exemplu, urmele de mâini formate prin atingerea unei suprafețe proaspăt vopsite).

• Urme de adâncime, care sunt specifice suproturilor cu un anumit grad de plasticitate.

După modalitatea de formare, urmele mai pot fi clasificate în urme de reproducere, urme formate din obiecte și substanțe și urme ale incendiilor și exploziilor.

Urmele de reproducere sunt cele care reproduc forma sau detaliile obiectului creator de urmă și cunosc, la rândul lor, o serie de subclasificări, astfel:

după modul de contact al celor două obiecte:

– urme statice – printr-un singur contact între obiectul creator și cel primitor de urmă (de exemplu, urmele de deget lăsate prin apucarea unui pahar de sticlă)

– urme dinamice – formate atunci când obiectul creator alunecă pe suprafața obiectului primitor de urmă (de exemplu, când roata frânată a unui autovehicul în mișcare alunecă pe suprafața asfaltului generând urme de frânare)

după consistența obiectului primitor de urmă:

– urme de suprafață – când obiectul primitor și cel creator de urmă au aceeași consistență sau obiectul primitor este mai dur decât obiectul creator (de exemplu, urmele de buze imprimate pe gura unui pahar).

– urme de adâncime – când obiectul creator de urmă pătrunde în substanța obiectului primitor de urmă (de o consistență mai moale) generând o urmă tridimensională (de exemplu, urma de picior formată prin afundarea în stratul proaspăt de zăpadă)

– după natura obiectului creator distingem :

– urme de mâini

– urme de picioare

– urme de buze și dinți ș.a.

după modalitatea de formare a urmei:

– urme locale – formate prin contactul direct, nemijlocit între obiectul creator și obiectul primitor de urmă

– urme de contur – formate prin proiectarea imaginii obiectului creator pe suprafața obiectului primitor de urmă consecința intervenției unui factor extern celor două obiecte (de exemplu, urma produsă de staționarea unei mașini pe asfalt o perioadă de timp în care a nins din abundență)

după dimensiuni întâlnim:

– macrourme – ce pot fi percepute de om cu propriile simțuri

– microurme – ce pot fi descoperite doar prin folosirea aparaturii tehnice speciale (de exemplu, pulberi de vopsea sau de metal).

În cercetarea criminalistică a urmelor distingem două momente la fel de importante pentru finalitatea investigării: cercetarea la fața locului a urmelor, urmată de transportul și analiza în laborator a acestora.

În momentul cercetării urmelor, la fața locului, organul de cercetare trebuie să cunoască regulile specifice activităților de căutare, descoperire, relevare a urmelor (adică de facere vizibilă a acestora – în cazul urmelor invizibile, denumite mai corect urme latente), fixare și ridicare.

CAPITOLUL 2: INFRACȚIUNEA DE VIOL

2.1: CADRUL LEGAL

Dintotdeauna, legislațiile penale au acordat o foarte mare atenție ființei umane și ocrotirii acesteia, atât în ceea ce privește existența sa fizică, cât și în privința drepturilor și libertăților fundamentale. Diversitatea faptelor cu caracter penal îndreptate împotriva omului sunt numeroase, printre ele încadrându-se și încălcarea dreptului la libertate, ca un drept esențial și cu caracter absolut al persoanei.

Fiind considerat un atribut esențial al persoanei, dreptul la libertate și cu atât mai mult dreptul la libertate sexuală, este un drept fără de care personalitatea omului nu-și poate găsi afirmarea.

Într‐un studiu privind „Exploatarea sexuală comercială a copiilor”, realizat în Statele Unite ale Americii, Canada și Mexic, și publicat în septembrie 2001, au fost identificați și definiți termeni asociați cu abuzul și exploatarea sexuală a copiilor. Astfel, conform acestui studiu, sunt descrise o serie de subtipuri ale abuzului sexual asupra copilului, printre care și violul și molestarea, care presupun „cunoașterea intimă a unei persoane, cu forța sau/și împotriva voinței acesteia; sau fără a recurge la forță și nici împotriva voinței persoanei ‐ în cazul în care victima este incapabilă să‐și dea consimțământul, din cauza unei incapacități fizice sau psihice, permanentă sau temporară”.

În trecut, reglementările privind delictele sexuale aveau ca principiu de bază al reglementării protejarea virginității femeii, a legitimității urmașilor, precum și a intereselor patrimoniale ale femeii. În prezent însă, majoritatea legislațiilor penale asigură persoanei dreptul la libertate sexuală, impunând totodată și anumite restricții, în sensul că această libertate să nu fie exercitată oricând și oriunde.

Legislația penală română a suferit numeroase modificări, în funcție de evoluția în timp a concepției societății cu privire la viol. Codul penal din 1936 prevedea: „comite delictul de viol bărbatul care, prin violență sau amenințare, constrânge o persoană de orice sex, să aibe cu el raport sexual”. Codul Penal din 1968 reglementa violul ca fiind „raportul sexual cu o persoană de sex feminin prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința”.

După această reglementare, conținutul infracțiunii de viol a suferit numeroase modificări prin diverse acte normative. Astfel, prin Legea nr. 197/2000, cât și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 89/2001, modificările au constat în definirea violului într-un sens mai larg și introducerea unor circumstanțe noi care au dus la anumite modălități agravate ale acestuia.

Ordonanța de Urgență a Guvernului 89/2001 a abrogat articolul 200 din Codul penal care sancționa relațiile sexuale dintre persoane de același sex, modificându-se corespunzător și articolul 197 alineatele 1, 2, 3 din Codul penal. Astfel, constituie viol actul sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

În doctrină s-a exprimat opinia că nu era necesară această precizare expresă întrucât aceeași interpretare se putea deduce din modificarea adusă articolul 197 Cod penal prin Legea 197/2000, respectiv că subiect activ cât și pasiv al infracțiunii de viol poate orice persoane de orice sex.

Această nouă definiție a violului exprimă o schimbare importantă a concepției legiuitorului roman cu privire la viol, înlăturându-se orice formă de discriminare.

Actuala reglementare se corelează cu prevederile articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la tratamentul nediferențiat al relațiilor homosexuale și al celor heterosexuale, astfel ar avea caracter de act sexual nu doar actul săvârșit între persoanele de sex opus cât și cel comis între persoane de același sex.

După modelul francez, definiția violului este aplicabilă nu numai relațiilor sexuale normale, ci și tuturor actelor de orice natură, inclusiv sodomiei.

Dacă actele sexuale de orice natură inclusiv perversiunile sexuale care sunt realizate prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința sunt încadrate la articolul 197 Cod penal, atunci apare nejustificată, menținerea în articolul 201 Cod penal, forma agravantă de la articolul 4 constând în „acte de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate de a. se apăra ori de a-și exprima voința sau prin constrângere”, care în realitate este absorbită în conținutul violului.

Noua reglementare aduce modificări esențiale infracțiunii de viol, lărgind sfera faptelor incriminate, care pot fi comise atât de bărbați cât și de către femei, împotriva unor persoane de același sex ori de sex diferit.

Societatea modernă își manifestă tot mai mult interesul ca fiecare persoană să poată dispune în mod liber asupra vieții sale intime și este interesată în elaborarea unor strategii și norme prin care să își protejeze membrii care conviețuiesc în interiorul ei.

Violul este una dintre cele mai grave infracțiuni contra vieții sexuale și are o puternică semnificație antisocială. Violul constituie cea mai brutală atingere adusă libertății și inviolabilității sexuale a persoanei, întrucât actul sexual de orice natură, săvârșit prin constrângerea persoanei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, aduce semnificative atingeri inviolabilității sexuale, fizice, demnității și libertății persoanei, având uneori drept consecințe vătămarea integrității corporale, sănătății sau chiar moartea persoanei, punând în pericol dezvoltarea normală psihică și fizică a victimei.

Pericolul social al unor astfel de fapte ilicite constă în generarea unor consecințe deosebit de grave contra victimei, dar și în plan social, contra desfășurării normale a vieții sexuale a oamenilor.

Potrivit articolului 197 alineat 1 din Codul penal, constituie infracțiune de viol actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Fapta este mai gravă dacă a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, dacă victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, dacă victima este membru al familiei, dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau sănătății ori dacă victima nu împlinise vârsta de 15 ani.

Fapta prezintă maximum de gravitate dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

În doctrina penală, în funcție de metoda de comitere, infracțiunile de viol au fost împărțăte în două categorii. Din prima categorie fac parte violurile în care făptuitorii profită de condițiile favorabile existente la comiterea infracțiunii. În speță, violul de regulă este săvârșit prin surprindere, pe neașteptate, făptuitorul beneficiind de condițiile de loc, timp, starea de vulnerabilitate a victimei, încrederea pe care victima o manifestă în privința făptuitorului etc.

Din cea de a doua categorie fac parte violurile la care făptuitorii își creează singuri condiții propice de săvârșire a faptei. În acest sens fapta este precedată de încercări nereușite de a face contact cu victima sau de a creare a condițiilor de apropiere cu aceasta (în ipoteza eșuării această activitate este urmată de aplicarea acțiunilor de constrângere asupra persoanei), victima este înșelată sau ademenită în anumite locuri ferite (locuință, loc izolat etc.).

Având drept criteriu modalitatea de influențare a victimei și înlăturarea rezistenței acesteia, violurile pot fi clasificate în trei categorii:

a) violurile în cadrul cărora subiecții profită de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința datorită vârstei, unei boli, stării de ebrietate;

b) violurile care sunt comise prin aducerea intenționată a victimei în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința (drogarea sau otrăvirea prealabilă a victimei);

c) violurile comise prin metodele de constrângere fizică sau psihică.

Datele despre metoda prin care a fost comisă infracțiunea de viol ne permit să stabilim unele trăsături caracteristice pentru personalitatea infractorului și anume vârsta acestuia, dacă este sau nu la prima infracțiune. Anomaliile psihice ale făptuitorului sunt scoase în evidență prin prezența mușcăturilor pe corpul victimei, sustragerea lenjeriei intime a victimei etc.

De regulă, violatorii aleg ca spațiu pentru săvârșirea infracțiunii de viol locuri retrase, întunecoase. În cazul în care violatorul comite fapta în zone populate sau pe timp de zi în locuri intens circulate, poate fi pusă în valoare versiunea după care acesta denotă anumite probleme de ordin psihic. Violurile sunt comise cu precădere în spații private (locuința victimei sau a făptuitorului, saune etc). Bineînțeles, nu sunt excluse cazurile de derulare a faptei în locuri publice precum ar fi: scările blocurilor de locuit, subsol, parcuri etc.

În ceea ce privește timpul comiterii infracțiunilor de viol, acesta poate fi tratat sub două aspecte: perioada sezonieră și perioada zilei. Din această perspectivă studiul practicii judiciare relevă faptul că violurile se comit preponderent în perioada caldă a anului și anume, vara sau primăvara, iar în ceea ce privește cel de al doilea aspect, în intervalul cuprins între orele 22.00-06.00.

2.2: CONDIȚII PREEXISTENTE

Articolul 197 din Codul Penal al României incriminează infracțiunea de viol, al cărei obiect juridic principal îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale a persoanei, adică dreptul pe care orice persoană îl are de a dispune în mod liber și după bunul plac de corpul ei în materia vieții sexuale, atâta timp cât aceasta nu cade sub incidența legii penale.

Această infracțiune are și un obiect juridic secundar, care poate consta în relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei, în cazul în care a avut ca urmare o vătămare corporală gravă a victimei.

De asemenea, obiectul juridic secundar poate consta și în relațiile sociale care reglementează cadrul familial de conviețuire sau poate îmbrăca forma relațiilor sociale privitoare la dreptul la viață a persoanei, în cazul în care violul s-a soldat cu moartea ori sinuciderea victimei.

Obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de corpul persoanei în viață, asupra căreia se săvârșesc atât actele cu caracter sexual, cât și actele de constrângere, care pot fi de natură fizică sau psihică.

Este vorba despre săvârșirea actelor de natura sexuală asupra unei persoane aflate în viață deoarece, în caz contrar, actele sexuale săvârșite asupra unui cadavru vor avea, potrivit Codului penal, încadrarea juridica a infractiunii de profanare de morminte.

Subiect activ al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, atât de sex masculin, cât și de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, o supune unui act sexual. Subiect activ al infracțiunii poate fi și minorul care întrunește conditiile răspunderii penale.

Legiuitorul a lărgit sfera actelor de natură sexuală prin care se poate săvârși infracțiunea, introducând în norma de incriminare expresia acte sexuale „de orice natură”. Din această expresie reiese că actul sexual de orice natură presupune o mare varietate de acțiuni, prin care acesta se poate realiza. De aceea, în contextul acestei formulări cuprinse în norma juridică, participația penală este posibilă sub toate cele trei forme: coautorat, complicitate și instigare.

În viziunea legiuitorului, această reglementare are posibilitatea săvârșirii actelor de natură sexuală concomitent de către mai mulți autori asupra aceleiași persoane, devenind astfel posibil coautoratul, spre deosebire de vechea reglementare conform căreia aceasta formă a participației penale nu era posibilă.

Subiect pasiv al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, indiferent de sex. Nu interesează dacă subiectul pasiv a mai întreținut sau nu raporturi sexuale cu făptuitorul ori cu o altă persoană. Subiect pasiv poate fi chiar și soțul făptuitorului, în modalitatea în care acesta îl constrânge pentru a întreține o relație sexuală. În prezent, violul conjugal se pedepsește, constituind o formă agravantă a infracțiunii.

Elementul material al laturii obiective se realizează printr-un act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, care are loc fără ca victima să fi consimțit la acel raport sexual.

Un aspect important este caela că elementul material al acestei infracțiuni constă întotdeauna într-o acțiune și niciodată într-o inacțiune.

Norma juridică de incriminare are în vedere atât raportul sexual normal, între două persoane de sex opus, cât și orice altă acțiune de satisfacere a nevoilor sexuale cu o altă persoană, indiferent de sexul acesteia.

Legiuitorul a incriminat nu numai raportul sexual, ci și orice alt act sexual săvârșit prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința, aspect sub care infracțiunea de viol se deosebește de relațiile sexuale între persoane de acelasi sex, fapte care în noua reglementare au fost dezincriminate, precum și de actele de perversiune sexuală incriminate în articolul 201 Cod penal, acte care presupun, spre deosebire de viol, consimțământul părților și care, după noua reglementare, pentru a constitui infracțiune trebuie să întrunească doar condiția de a fi săvârșite în public, nu și pe cea prevăzută în vechea reglementare, și anume aceea de a provoca scandal public.

În doctrină, s-a susținut opinia conform căreia sub incidența textului incriminator ar intra atât actele sexuale firești, cât și cele nefirești, așa încât nu numai prin actul sexual cu o persoană de sex diferit, ci și prin actul sexual cu o persoană de același sex, de orice natură ar fi acesta, s-ar putea săvârși delictul de viol, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevazute de lege.

Prin noțiunea de „act sexual” nu trebuie să se înțeleagă și actul de perversiune sexuală, deoarece acesta din urmă, chiar dacă se înfățisează ca un mod nefiresc de satisfacere a instinctului sexual, nu face parte din categoria actelor sexuale, întrucât pe de o parte, prin actele de perversiune sexuală se urmărește numai provocarea excitației sexuale și satisfacerea instinctelor sexuale prin procedee artificiale, iar pe de altă parte, prin act sexual se urmărește satisfacerea dorinței sexuale prin folosirea organelor sexuale, astfel că în context nu este vorba de o pluralitate de texte între cele de la infracțiunea de viol și infracțiunea de perversiune sexuala.

Prin noțiunea de „act sexual de orice natură” se înțelege satisfacerea instinctului sexual în orice mod, prin contactul organelor sexuale sau prin atingerea numai a unuia dintre aceste organe, folosind constrângerea acelei persoane sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Nu poate exista infracțiunea de viol dacă nu a avut loc un act sexual „de orice natură”, ci numai o simplă atingere a organelor sexuale. În cel mai rău caz, în aceasta situație, dacă subiectul pasiv este o minor, atunci fapta va avea încadrarea juridică a infracțiunii de corupție sexuală.

Pentru existența infracțiunii, nu interesează nici vârsta pe care o are victima. Aceasta prezintă relevanță doar dacă victima nu împlinise vârsta de 15 ani, situație în care se va reține forma agravantă. Dacă victima mai mică de 15 ani și este chiar fiica făptuitorului, iar infracțiunea de viol se realizează printr-un act sexual normal, fapta va constitui atât infracțiunea de viol, cât și cea de incest, care sunt în concurs ideal datorită săvârșirii lor prin aceeasi acțiune.

Infracțiunea necesită realizarea unui act sexual, de orice natură, cu o persoană de orice sex, fără consimțământul acesteia. Lipsa consimțământului se poate realiza în două modalități: una care îmbracă forma constrângerii, care la rândul ei poate fi de natură fizică sau psihică și o a doua modalitate care presupune profitarea făptuitorului de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima vointa.

Constrângerea fizică trebuie să fie efectivă iar nu aparentă. Ea presupune întrebuințarea unor acte de violență și nu numai, poate fi vorba de orice alt fel de acte care presupun forța fizică care trebuie să paralizeze total sau parțial rezistența victimei. Aceasta forță fizică trebuie să rămână în limita unor acțiuni manifestate prin violență, care să nu depășească încadrarea juridică prevăzută la articolul 180 Cod penal, loviri sau alte violențe, precum și cea prevăzută la articolul 181 Cod penal, vătămare corporală, pentru că în cazul în care i s-au provocat victimei vătămări corporale grave, în sensul articolului 182 Cod penal, se va reține forma agravantă a violului prevăzută la alineatul 2 litera c).

Forța fizică de constrângere se apreciază în fiecare caz în parte, în funcție de împrejurările în care s-a exercitat asupra victimei, alături de analiza posibilităților reale pe care victima le-a avut în vederea opunerii de rezistență.

Există însă constrângere exercitată prin forța fizică a făptuitorului chiar și atunci când victima nu a depus nici un fel de rezistență, dându-și seama că nu ar putea face față forței fizice exercitate asupra ei sau că o eventuală opunere i-ar putea agrava situația, ducând chiar până la decesul acesteia.

Este important ca din comportamentul victimei care nu a opus rezistență să rezulte refuzul categoric de a avea relații sexuale cu făptuitorul. Dacă însă opunerea victimei a fost doar de circumstanță și nu una efectivă și categorică, constrângerea nu poate fi reținută, ceea ce atrage inexistența infracțiunii, nefiind îndeplinită condiția ca actul sexual, de orice natură, să fie săvârșit prin constrângere. Dacă victima opune rezistență iar făptuitorul nu reușește realizarea actului sexual, fapta va constitui tentativă la infractiunea de viol.

Actele de violență trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual, deoarece dacă ar fi exercitate asupra victimei după săvârșirea actului sexual, nu poate fi vorba de infracțiunea de viol, deoarece nu a întrunit condiția constrângerii, însă acestea, în funcție de gravitatea lor, vor putea fi încadrate ca vătămări corporale simple ori grave, infracțiuni care nu pot intra în concurs cu cea de viol, deoarece, nefiind îndeplinită condiția constrângerii, această infracțiune nu există, ele fiind săvârșite ca infracțiuni distincte.

Constrângerea morală presupune săvârșirea de către făptuitor a unor acte de amenințare a victimei cu producerea unui rău îndreptat în mod nemijlocit asupra ei sau a altuia și care să nu poată fi înlăturată decât prin acceptarea de către victimă a raportului sexual.

Nici legea și nici literatura de specialitate nu arată sfera de întindere a noțiunii de „a altuia”, lucru care ne determină a aprecia că această sintagmă trebuie apreciată de la caz la caz.

La fel ca și în cazul constrângerii fizice, în cazul constrângerii morale aptitudinea actelor de amenințare, de a constrânge, se vor aprecia în funcție de rezistența morală a victimei, nefiind necesar ca victima să opună rezistență, ci ca ea să se expună la posibilitatea producerii răului care a făcut obiectul amenințării.

Dacă victima a ajuns la concluzia că pentru evitarea răului care a făcut obiectul amenințării este necesar ca ea să accepte raportul sexual și nu a opus nici un fel de rezistență, atunci cerința referitoare la constrângerea morală a fost îndeplinită și ne aflăm sub incidența infracțiunii de viol.

Constrângerea fizică sau morală poate fi exercitată de bărbat sau de femeie, de autorul violului ori de către un complice al acestuia.

Cea de a doua modalitate normativă de încălcare a libertății sexuale a unei persoane, indiferent de sex, presupune ca autorul să profite de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Aceasta modalitate se referă la starea în care victima se află. Astfel face referire la situația în care victima se află, datorită unei infirmități fizice, a unei stări maladive, a unei oboseli excesive datorită oricăror alte împrejurări (spre exemplu, într-o stare de beție completă, de leșin, de somn hipnotic), nu-și dă seama de ceea ce se petrece și nu-și poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la acțiunea făptuitorului.

De regulă, atât imposibilitatea de a se apăra, cât și cea de a-și exprima voința se întâlnesc concomitent la victimă, asta însemnând că victima, care se afla în imposibilitate de a-și exprima voința, se afla și în stare de imposibilitate de a se apăra. Sunt însă și situații în care o persoană, deși lipsită de posibilitatea de a-și exprima voința, aceasta are totuși capacitatea de a se apăra, cum ar fi, de exemplu, o persoană aflată în stare de alienație mintală.

Întrucât imposibilitatea victimei de a-și exprima voința presupune lipsa aptitudinilor de a întelege și de a voi, fapta nu constituie infracțiunea de viol, în cazul în care victima suferă de debilitate mintală, dar are totuși semnificația faptelor pe care le împlinește.

Condiția care prezintă importanță este ca făptuitorul să profite pur și simplu de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Prin intermediul urmării imediate se produce o gravă încălcare a libertății vieții sexuale a persoanei, a dreptului acesteia de a dispune de corpul sau după bunul plac în materia vieții sexuale. În plan secundar, se poate produce și o încălcare a dreptului persoanei la viața sau cauzarea unor vătămări corporale simple sau grave.

Între acțiunea inculpatului și urmarea imediată, trebuie să existe o legatură de cauzalitate, care va fi demonstrată în fiecare caz în parte.

Infracțiunea de viol absoarbe în conținutul sau, în mod natural, lipsirea de libertate în mod ilegal, necesară realizării actului sexual prin constrângere. Dacă după consumarea violului victima este reținută în continuare, atunci infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal va intra în concurs cu infracțiunea de viol.

În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunea de viol se comite cu intenție directă. Autorul violului are reprezentarea că prin acțiunea sa va avea loc un act sexual, prin constrângere, cu victima, persoană de sex opus sau de același sex, sau profitând de neputința acesteia de a se apăra și urmărește acest rezultat.

În cazul violului săvârșit asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, autorul trebuie să cunoască starea victimei dinainte, nu ca victima să fi ajuns în acea stare datorită acțiunilor de violență ale autorului asupra ei.

Eroarea asupra acestei împrejurări înlătură incidența legii penale. Dacă făptuitorul a luat hotarârea de a avea un raport sexual cu victima mai târziu și independent de constângerea pe care a exercitat-o asupra acesteia anterior, va exista concurs între infracțiunea de viol și cea realizată prin actul de constrângere, lovire sau alte violențe, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă.

2.3: FORME ȘI MODALITĂȚI ALE INFRACȚIUNII DE VIOL

Deși pot fi concepute toate formele imperfecte ale infracțiunii, doar unele sunt pedepsite. Actele de pregătire săvârșite de autorul violului nu se pedepsesc. Tentativa infracțiunii de viol se pedepsește.

Există tentativă când făptuitorul a început executarea actelor de constrângere, dar, datorită unor împrejurări independente de voința sa, actul sexual nu a avut loc. De asemenea, există tentativă când făptuitorul, urmărind realizarea actului sexual, pune victima în situatia de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința sau când victima aflându-se într-o asemenea stare, savârșește asupra ei acte de natură să conducă la realizarea actului sexual.

Infracțiunea de viol se consumă în momentul în care, ca urmare a acțiunii de constrângere exercitate de făptuitor sau datorită stării de imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, în care se afla victima, raportul sexual s-a produs.

În cazul repetării actului sexual cu aceeași ocazie, fără a se exercita alte acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea simplă de viol, unitate naturală, iar dacă s-au exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicabile dispozițiile privind infracțiunea continuată. Aceeași soluție se impune și atunci când actul sexual inițial s-a realizat prin constrângere fizică, iar actele sexuale subsecvente s-au înfăptuit prin constrângere morală.

În forma sa simplă, infracțiunea de viol se poate comite prin două modalități normative prevăzute de lege: prin constrângere și prin imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

În forma agravantă, violul se comite în împrejurările prevăzute la alineatul 2 literele a) – c) și alineatul 3 ale articolului 197 Cod penal.

Prima formă agravantă prevăzută în alineatul 2 litera a) este atunci când fapta este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. Pentru ca această agravantă să fie posibilă, este necesar ca locul în care se comite infracțiunea de viol să fie prezente două sau mai multe persoane, indiferent de participația fiecăruia. Rațiunea este aceea că, fiind mai multe persoane, șansele de apărare ale victimei sunt mult mai scăzute, pot fi chiar și nule, iar invers proporțional cu șansele victimei de a se apăra crește posibilitatea săvârșirii infracțiunii. Există agravanta chiar dacă nu au întreținut fiecare raporturi sexuale cu victima, ci o parte dintre făptuitori se aflau în încăperi diferite, dar au acționat împreună pentru intimidarea victimei.

Dacă toți făptuitorii au avut succesiv acte sexuale cu victima, fiecare ajutând și fiind la rândul sau ajutat de ceilalți, răspunderea lor penală se stabilește pentru o singură infracțiune de viol în forma agravantă, în calitate de autori, nu și pentru complicitate la aceasta infracțiune.

În legătură cu instigatorii și complicii care nu au participat la executarea violului, se impune a se face dovada, pentru a se putea reține agravanta, că au cunoscut că infracțiunea de viol se va săvârși de două sau mai multe persoane, deoarece circumstanțele referitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Dacă instigatorul sau complicele știe că determină sau ajută două sau mai multe persoane să întrețină un act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de viol, cu reținerea acestei agravante; dacă n-au cunoscut această împrejurare, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de viol, modalitatea simplă, prevazuta în articolul 197 alineatul 1 Cod penal; se poate reține această agravantă și în situația în care fapta a rămas în faza tentativei.

Dacă mai mulți făptuitori realizează succesiv acte sexuale cu o aceeași persoană, dar fără să fi existat o înțelegere între ei și fără să se fi ajutat reciproc, pluralitatea de fapte nu realizează forma agravantă, iar fiecare dintre făptuitori va răspunde independent pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formă simplă.

Cea de a doua circumstanță agravantă este cea prevăzută în alineatul 2 litera b), când victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului. Astfel, victima se află în îngrijirea făptuitorului când acesta are obligația de a-i acorda asistență. Calitatea de tutore sau curator presupune obligația de ocrotire a victimei. Educarea presupune obligația făptuitorului de a desfășura cu victima o muncă educativă. Paza victimei presupune obligația făptuitorului de a o păzi și supraveghea. Tratamentul victimei presupune aflarea acesteia în tratamentul făptuitorului, la spital sau la domiciliu.

Violul, în acest caz, constituie o faptă mai gravă deoarece este săvârșită de o persoană care se afla într-o situație specială în raport cu victima, adică acea persoană are o anumită calitate: părinte, tutore, profesor, medic curant, calitate ce îi conferă posibilitatea să preseze psihologic asupra victimei pentru a o determina la un raport sexual.

Aceste fapte, fiind săvârșite de persoana care prin calitatea sa avea obligația de a îngriji, ocroti, educa, păzi sau trata medical victima, prezintă un pericol deosebit datorită încălcării grave a obligațiilor care îi reveneau.

Cea de-a treia agravantă prevăzută în alineatul 2 litera b1) este atunci când victima este un membru de familie.

Prin membru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.

Prin urmare, agravanta ia în considerare calitatea specială dintre făptuitor și victimă, rezultând din împrejurarea că fac parte din aceeași familie. Această agravantă are ca scop apărarea mai eficientă a persoanelor care cad victime violenței în familie, printre care se numără nu numai persoanele de sex feminin, ci și persoanele de sex masculin, cu precădere copiii, bătrânii și persoanele cu handicap.

Aplicarea agravantei din articolul 197 alineat 2 litera b1) Cod penal, nu înlătură concursul cu infracțiunea de incest, prevăzută de articolul 203 Cod penal, având în vedere că sunt încălcate și relațiile sociale privind apărarea și conservarea fondului biologic al societății omenești, prin prevenirea pericolului unei procreeri nefirești.

A patra circumstanță agravantă constă în aceea că s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății si este prevazuta în alineatul 2 litera c).

Agravanta se referă la producerea unui rezultat, în afara celor specifice infracțiunii de viol, constând într-o vătămare corporală gravă, în accepțiunea articolul 182 Cod penal, care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de peste 60 de zile.

Pentru ca această agravantă să fie reținută trebuie să îndeplinească două cerințe. Prima cerință este aceea ca vătămarea integrității corporale sau a sănătății să fie consecința violențelor exercitate asupra victimei pentru a o constrânge pe aceasta la act sexual de orice natură.

Cea de a doua cerință este ca vătămarea integrității corporale sau a sănătății să-i fie imputabilă făptuitorului pe baza vinovăției sub forma praeterintenției. Făptuitorul, săvârșind violul, a prevăzut vătămarea corporală gravă a victimei, dar a crezut fără temei că aceasta urmare nu se va produce sau nu a prevăzut vătămarea corporală gravă a victimei, ca rezultat al activității sale, deși putea și trebuia să o prevadă.

Dacă făptuitorul a urmărit vătămarea gravă a victimei, atunci va exista un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de viol și cea de vătămare corporală gravă, prevazuta în articolul 182 Cod penal.

În cazul tentativei de viol, agravanta există dacă vătămarea corporală gravă s-a produs ca urmare a violenței folosite de făptuitor pentru constrângerea victimei la act sexual, care însă nu a avut loc datorită unor împrejurări independente de voința sa.

Cea de a cincea circumstanță agravantă este prevăzută în alineatul 3 teza 1 și constă în aceea că „victima este un minor care nu împlinise vârsta de 15 ani”.

Această agravantă face referire la victima infracțiunii, persoana de același sex ori de sex opus, în vârstă de până la 15 ani. Fapta săvârșită în această modalitate este mai gravă deoarece comiterea ei asupra unei asemenea persoane constituie o mare primejdie pentru dezvoltarea ei fizică și psihică.

Din analiza conținutului agravantei, se distinge faptul că pentru a putea fi reținută, este necesară îndeplinirea a două condiții: victima să aibă vârsta sub 15 ani și făptuitorul să fi cunoscut această vârstă. Cunoașterea nesigură, îndoiala asupra acestei împrejurări, nu înlătură răspunderea penală, subiectul acționând mai departe înseamnă că a acceptat și această eventualitate. Dacă autorul s-a aflat în eroare cu privire la vârsta victimei, având convingerea că aceasta avea o vârsta mai mare de 15 ani, el va fi sancționat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta simplă a infracțiunii.

Săvârșirea infracțiunii de viol asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani este o circumstanță reală. În cazul în care violul este săvârsit în participație, în această modalitate, atunci această circumstanță se răsfrânge asupra participanților care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Ultima modalitate agravantă infracțiunii de viol este prevăzută în articolul 197 alineat 3 teza 2 și constă în aceea ca fapta „are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei”.

Agravanta din acest aliniat face referire la producerea, pe lângă urmările specifice violului, a unui alt rezultat care constă în moartea ori sinuciderea victimei.

Pentru existența agravantei este necesar ca, sub aspect obiectiv, moartea ori sinuciderea victimei să fie consecința violențelor exercitate asupra ei pentru a o constrânge la raport sexual de orice natură, iar sub aspect subiectiv, moartea ori sinuciderea victimei, să-i fie imputabilă făptuitorului pe baza praeterintenției.

Infracțiunea de viol săvârșită în această modalitate presupune existența a două urmări, pe de o parte, vătămarea inviolabilității și libertății sexuale a victimei, persoană de sex diferit sau de același sex, prin săvârșirea actului sexual de orice natură și, pe de altă parte, moartea sau sinuciderea victimei ca o consecință a activității desfășurate de autor.

Aceasta modalitate agravantă a infracțiunii de viol constituie o circumstanță reală, care se răsfrânge asupra participanților numai în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Dacă autorul a acționat cu intenție în privința morții sau sinuciderii victimei, vom avea un concurs de infracțiuni între infracțiunea de viol și cea de omor sau, după caz, infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Modalitatea agravantă din aliniatul 3 teza a 2-a este o unitate infracțională creată prin voința legii, este o infracțiune complexă, temeiul agravării constituindu-l, tocmai gravitatea deosebită a faptei prin care se aducere atingere valorii sociale fundamentale, reprezentată de viața victimei.

Sub sancțiunea inexistenței acestei modălități agravante, raportul de cauzalitate dintre viol și moartea ori sinuciderea victimei trebuie să fie dovedit, el nu se deduce din materialitatea faptelor, ci acest raport trebuie demonstrat de anchetator, întrucât sub aspectul laturii subiective, cerința esențială o constituie existența praeterintenției în provocarea morții ori în determinarea sinuciderii. Dacă moartea ori determinarea sinuciderii a fost provocată cu intenție, indiferent de modalitate, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni.

CAPITOLUL 3: PARTICULARITĂȚI PRIVIND INVESTIGAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ A INFRAȚIUNII DE VIOL

3.1: ASPECTE INTRODUCTIVE

Practica judiciară a demonstrat că cercetarea violului implică diverse dificultăți, determinate atât de particularitățile specifice incriminării în cauză, cât și de împrejurările concrete în care este săvârșită fapta. Astfel, prezintă o importanță conturarea unui cadru metodologic de investigare a infracțiunii de viol, completat cu instrumentele științifice puse la dispoziție de știința criminalistică, care ar oferi posibilitatea realizării unor activități specifice orientate spre identificarea persoanei vinovate și nu, în ultimul rând, probarea activității infracționale ce se caracterizează prin raport sexual comis prin constrângere fizică sau psihică sau prin profitarea de imposibilitatea victimei de ase apără sau de a-și exprima voința.

Particularitățile cercetării unui gen de infracțiuni pot fi deduse din caracteristica criminalistică a acestora.

Caracteristica criminalistică reprezintă totalitatea cunoștințelor ce caracterizează semnele, împrejurările și trăsăturile specifice unui anumit grup de fapte infracționale, care au relevanță organizatorică și tactică pentru descoperirea acestora.

„Conținutul caracteristicii criminalistice este format doar elementele care vizează descoperirea faptei infracționale, fiind excluse elementele cu relevanță juridico-penală, care formează conținutul juridic al infracțiunii ca bază teoretică și informațională primară care determină recomandări metodologice particulare de investigare a unui anumit grup de infracțiuni”.

Trebuie să se realizeze o distincție între caracteristica criminalistică a infracțiunii și modelul criminalistic al infracțiunilor. Astfel, prima categorie amintită se referă la trăsăturile cu relevanță criminalistică a unei infracțiuni anume, ce rezidă în descrierea amănunțită și aprecierea urmelor, însușirilor și caracteristicilor infracțiunii concrete la o anumită etapă a cercetării, iar cea de-a doua desemnează un sistem de informații specifice unui anumit grup de fapte infracționale legate și condiționate reciproc între ele, despre cele mai tipice urme, însușiri ale infracțiunii și infractorului, care se manifestă în legitățile pregătirii, săvârșirii și tăinuirii actului ilicit și care permit a trage concluzii referitor la căile optime de descoperire și cercetare.

În opinia unor autori, caracteristica criminalistică a infracțiunii de viol este determinată de studiu aprofundat și analiza tuturor particularităților referitoare la personalitatea făptuitorului, și a victimei, existența sau lipsa unor relații dintre acestea, care au precedat momentul comiterii infracțiunii de viol, metoda precum și împrejurările în care a fost comisă fapta.

Caracteristica criminalistică a infracțiunii de viol este formată din mai multe elemente și informații tipice acestora, care se referă la: personalitatea făptuitorului și a victimei, existența sau lipsa cărorva relații dintre acestea, metoda, timpul, și locul comiterii infracțiunii de viol.

Precizarea detaliată a datelor caracteristice personalității infractorului ajută la descoperirea urmelor infracțiunii, restrângerea cercului persoanelor bănuite, înaintarea versiunilor criminalistice vizavi de motivele acesteia, identificarea metodelor de săvârșire și ascundere a faptei etc.

Subiect activ al violului poate fi atât o persoană de sex feminin, cât și una de sex masculin. În practica judiciară nu au fost însă relevate cazuri în care femeia să fi fost autor unic a infracțiunii de viol. Astfel, studiind practica autohtonă, personalitatea infractorului la infracțiunea de viol poate fi descrisă numai din perspectiva subiectului activ de gen masculin; săvârșirea unor fapte de către femei rămânând doar la nivel de cazuri ipotetice.

Pentru constatarea violului, în mod special în situațiile în care fapta este săvârșită de către o singură persoană, este necesar să se stabilească capacitatea fizică a persoanei de a întreține un raport sexual. În lipsa acestei capacități nu putem vorbi despre faptul că persoana ar putea fi subiect al infracțiunii. În acest caz, poate fi vorba despre o altă infracțiune ce atentează la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei cu excepția infracțiunii de viol.

De asemenea, stabilirea acestei capacități poate orienta ancheta pe calea corectă, în cazul în care suntem în prezența unei denunțări calomnioase din partea pretinsei victime a infracțiunii de viol.

O atenție aparte în ceea ce privește caracteristica criminalistică a infracțiunii de viol trebuie acordată violului comis în coautorat (participație simplă). Coautor al infracțiunii de viol poate fi și o persoană de sex feminin. Pornindu-se de la această premisă, în cadrul urmăririi penale, cu ocazia elaborării ipotezelor și formării cercului de bănuiți, nu trebuie exclusă posibilitatea săvârșirii infracțiunii de viol în participație cu o persoană de sex feminin.

Un alt element al caracteristicii criminalistice a infracțiunii de se referă la victima infracțiunii.

Personalitatea victimei, comportamentul acesteia, atitudinea ei față de cele întâmplate constituie împrejurări a căror elucidare pot ajuta organele de urmărire penală în selectarea acțiunilor de urmărire penală ce urmează a fi efectuate. De asemenea, constatarea împrejurărilor enunțate pot configura în calitate de elemente ajutătoare la delimitarea faptelor de viol real comise și a situațiilor de denunțare calomnioasă.

În situația în care violatorul era cunoscut cu victima, este necesar să se stabilească ce caracter aveau relațiile dintre aceștia, durata și natura lor, trăsăturile personalității victimei, existența sau inexistența unor relații sexuale anterioare, precum și modul și intensitatea prin care victima a opus rezistență făptuitorului.

Alegerea unei metode concrete de comitere a infracțiunii de viol depinde de trăsăturile personale ale infractorului, de faptul dacă infracțiunea este comisă de un singur autor, de doi sau mai mulți autori, precum și dacă este cunoscut cu victima și dacă da, care este natura acestor relații. Paralel, metoda de comitere a infracțiunii de viol este influențată de condițiile de loc, timp

sau alte de alte împrejurări în care a fost comisă fapta.

Elementele obiectului probatoriu nu trebuie confundate cu elementele incluse în caracteristica criminalistică a infracțiunii de viol. În momentul delimitării circumstanțelor cu semnificație probatorie de circumstanțele, pe care le implică caracterizarea criminalistică a unei infracțiuni, trebuie avut în vedere faptul că ultimele de fiecare dată ajută la clarificarea primelor.

Elementele obiectului probațiunii și datele aferente caracteristicii criminalistice a unei infracțiuni se deosebesc atât prin destinația pe care o au, cât și prin funcțiile pe care le îndeplinesc. Spre exemplu, stabilirea metodei de săvârșire a infracțiunii – ca element probatoriu, are importanță pentru constatarea semnelor laturii obiective a infracțiunii, a circumstanțelor care agravează sau atenuiază răspunderea penală și nu, în ultimul rând, pentru individualizarea pedepsei penale.

Constatarea metodei de comitere a infracțiunii (element al caracterizării criminalistice) prezintă importanță pentru depistarea urmelor de comitere a infracțiunii, stabilirea persoanelor care pot utiliza asemenea metode la săvârșirea faptei etc.

Obiectul probațiunii îl reprezintă finalitatea, iar caracteristica criminalistică ajută la determinarea căilor și soluțiilor de atingere a acesteia.

3.2: METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE VIOL

Pentru stabilirea adevărului în procesul cercetării infracțiunii de viol este necesar ca activitatea de investigare judiciară întreprinsă în cauza concretă, să fie orientată spre obținerea unor răspunsuri cât mai corecte și complete la următoarele probleme:

existența actului sexual;

existența constrângerii ori a imposibilității victimei de a se apără sau de a-și exprima voința;

vârsta persoanei vătămate și raporturile care au existat între aceasta și făptuitor;

persoana învinuitului;

consecințele infracțiunii.

De asemenea, este necesară identificarea locului în care a fost săvârșit violul, stabilirea momentului comiterii infracțiunii, determinarea modului în care a fost săvârșit violul, identificarea făptuitorului și a celorlalți participanți, identificarea victimei, identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvârșirea infracțiunii, stabilirea mobilului sau scopului infracțiunii, stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii

În cazul săvârșirii infracțiunii de viol de către minori, elementul probatoriu al infracțiunii urmează a fi completat cu următoarele circumstanțe: vîrsta minorului (ziua, luna, anul nașterii); condițiile în care trăiește și este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă și psihologică a lui, particularitățile caracterului și temperamentului, interesele și necesitățile lui; influența adulților sau a altor minori asupra minorului; cauzele și condițiile care au contribuit la săvîrșirea infracțiunii, iar în cazul în care se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conștient de săvîrșirea actului.

Modalitățile de probare a infracțiunilor de viol se referă la mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură penală și mijloacele tehnico-tactice criminalistice și medico-legale.

Descoperirea și sancționarea infracțiunii de viol presupune, alături de alte activități și efectuarea măsurilor operative de investigații, alte feluri de activități extrajudiciare, care au un regim juridic specific, o urmărire penală completă, al cărui unic scop îl constituie aflarea și colectarea probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condițiile legii și pentru a se stabili răspunderea acestuia.

Pentru realizarea acestora, se impune ca organul de urmărire penală să utilizeze toate mijloacele tehnico-științifice, tactice și metodologice pe care le pune la îndemână știința criminalisticii. „Folosirea eficientă a acestor instrumente nu poate fi, însă, concepută decât într-un mod organizat, printr-o planificare judicioasă, singura modalitate aptă să asigure un fundament științific urmăririi penale”.

Investigarea tehnico-științifică a infracțiunii de viol presupune căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicărea, conservarea, examinarea și interpretărea mai multor categorii de urme, printre care cele mai importante sunt urmele de dinți și urmele biologice (urmele de salivă, urmele de sânge, urmele de spermă, urmele de natură piloasă).

Bineînțeles că, în cazul infracțiunii de viol, în urma cercetării la fața locului, pot fi găsite și alte categorii de urme care nu trebuiesc neglijate, fiind necesar ca tuturor urmelor găsite să li se acorde o importanță deosebită, întrucât orice urmă poate duce la identificarea autorului sau la probarea activității infracționale desfășurate de acesta.

Începând cu amprenta olfactivă, urmele mâinilor, picioarelor care de multe ori sunt insuficient căutate, ale buzelor și a altor părți ale feței corpului uman, de transpirație sau de fecale și de urină, ale mijloacelor de transport sau instrumentelor etc., toate acestea în cumul necesită a fi căutate, studiate, fixate și ridicate în vederea exploatării, putând avea o semnificație mai mare sau mai mică în cercetarea infracțiunii de viol.

Etapa finală a cercetării la fața locului este marcată de ridicarea urmelor și a altor mijloace de probă, alcătuirea schiței locului faptei și întocmirea procesului-verbal.

În funcție de rezultatele cercetării la fața locului, organele de urmărire penală formulează concluzii cu privire faptul infracțional produs, înaintează versiunile despre actul violului, determină consecutivitatea acțiunilor ce urmează a fi realizate în regim de neamânare și ulterior, organizează măsuri investigaiv-operative necesare identificării și reținerii făptuitorului, scoate în evidență problemele pe care trebuie să le elucideze cercetarea.

3.3: URMELE DE BUZE

Urmele de buze sunt mai rar întâlnite la locul săvârșirii infracțiunii, iar valoarea de identificare este mai redusă, comparativ cu urmele de mâini sau urmele de picioare. Sunt întâlnite în cazul infracțiunilor de omor și a celor privitoare la viața sexuală, atât pe corpul victimei, cât și pe corpul făptuitorului.

Conturul buzelor, compoziția machiajului (rujul) oferă elemente cu valoare de identificare redusă. Urmele de salivă prezente în aceste împrejurări pot contribui la stabilirea grupului secretor și la aflarea grupei sangvine a persoanei de la care provin.

Urmele de buze se pot forma pe suporturi dintre cele mai diverse : pahare, sticle pentru apă sau băuturi alcoolice din care se bea direct, linguri, instrumente stomatologice, lenjerie de corp sau de pat și chiar pe corpul uman.

Sunt cercetate cu atenție obiectele pe care se formează în mod obișnuit asemenea urme. Cea mai mare valoare de identificare o au urmele latente (invizibile). Pentru relevarea lor sunt folosite metode diferite, precum pudrarea și afumarea.

Urmele de buze sunt urme de suprafață și se formează prin depunerea pe obiectele cu care vin în contact a unor secreții biologice (saliva), produse alimentare (grăsimi, sosuri, sucuri) sau chiar cosmetice (rujuri, vaselină). Pentru relevare se pudrează, într-un strat fin, pudră relevantă pe întreaga suprafață presupusă că păstrează asemenea urme. De asemenea, pudra mai poate fi aplicată pe suprafața cercetată cu ajutorul pensulei. Sunt folosite pulberi din cele mai cunoscute în dactiloscopie, precum și cele întrebuințate în cosmetică. Întotdeauna, la alegerea pulberii se va urmări asigurarea contrastului cu fondul.

Obiectele cercetate vor fi manevrate cu grijă, pentru a nu se deteriora sau șterge urmele. Afumarea se aplică mai ales la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat, după procedeele folosite la urmele de mâini.

Urmele relevate se descriu în procesul-verbal de cercetare la fața locului și se fotografiază.

Obiectele comod transportabile se ridică pentru cercetări in laborator.

Fotografierea urmelor de buze se realizează dupa tehnici simple cunoscute sau cu mijloace moderne, în raport de natura și caracteristicile suportului și de dotarea tehnică a organelor de urmărire penală, care efectuează cercetările. Pentru relevarea urmelor latente se folosește procedeul reflexiei sau fotografierea prin transparență, dacă supotul pe care au fost găsite urmele este transparent. Urmele de buze de pe corpul persoanei pot fi relevate prin fotografierea cu tehnici speciale, ce folosesc razele gamma.

3.4: URMELE DE DINȚI

Urmele de dinți au o valoare importantă în identificarea persoanei, fiind utilizate în România, pentru prima dată, pentru rezolvarea cu succes a unui caz răsunător de ucigaș în serie – cazul Rîmaru (1971). Acestea pot fi întâlnite în special în cazul infracțiunilor de violență, violuri, tâlhării (atât pe corpul victimei, cât și al agresorului), dar și în cazul altor infracțiuni non violente când asemenea urme sunt lăsate la fața locului în diverse produse alimentare mușcate (brânzeturi, fructe – mere, pere ș.a) apte să păstreze cu finețe detaliile desenului dinților.

Studiul dinților și urmelor acestora face obiectul odontologiei judiciare.

Urmele de dinți se pot prezenta ca urme statice sau urme dinamice, ca urme de adâncime – ridicarea lor făcându-se, în acest caz, cu ajutorului mulajelor din gips dentar, ori ca urme de suprafață (de exemplu, urmele de mușcătură de pe pielea omului) – caz în care urme vor fi fotografiate și descrise în procesul verbal. Obiectele ușor transportabile vor fi ambalate cu grijă și trimise spre analiză la laborator.

Urmele de dinți, în majoritatea cazurilor fiind urme de adâncime, se prezintă sub formă de mușcături, uneori chiar cu perforarea pielii. Această categorie de urme este întâlnită în special în cazul infracțiunilor de viol și de omor cu mobil sexual, atât provocate de agresor asupra victimei, cât și invers, de victimă, asupra agresorului, în scop de apărare.

Pot fi găsite și pe resturi alimentare (unt, brânză, fructe, ciocolată) sau sub formă de striațiuni în diverse obiecte (capacele sticlelor de băuturi).

Identificarea este posibilă datorită unicității caracteristicilor aparatului dentar al fiecărei persoane (forma generală a arcadei dentare, dimensiunea dinților, spațierea și înclinarea lor, malformații congenitale, carii, fracturi dentare, intervenții medicale: plombe, obturații, proteze).

Încă de la locul faptei, urma de dinți oferă primele informații despre tipul constitutional și vârsta celui care a creat-o.

Modificările datorate îmbolnăvirilor și traumatismelor amplifică particularitățile aparatului dentar în vederea identificării.

Fixarea urmelor de dinți se face prin descrierea lor în procesul-verbal și prin fotografiere.

În cercetarea urmelor de dinți prezența medicului stomatolog este indispensabilă. În procesul de identificare se vor avea în vedere unele trăsături sau anomalii ale dentiției: lungimea și lățimea dinților, orientarea lor pe cele două maxilare, distanța dintre dinți, lipsa unor dinți, lucrări protetice, uzura dinților. Se vor lua mulaje de comparație de la persoana bănuită sau se vor compara urmele găsite la fața locului cu fișa dentară a persoanei suspecte (dacă suspectul nu este găsit).

Urmele de comparație se iau solicitând suspectului să muște câteva foi de hârtie între care s-a introdus o foaie de plombagină, după care imaginea obținută va fi comparată cu urma în litigiu, fotografiată sau copiată pe calc.

Urmele de dinți pe piele pot fi detectate prin tehnici speciale de fotografiere (în reflexie UV), prin care se pot releva urme vechi de câteva luni, invizibile cu ochiul liber. Se pot lua și mulaje cu produse dentare injectate cu seringa.

Se recomandă ridicarea obiectului purtător, cu păstrarea acestuia în condiții adecvate: la rece, pentru produsele alimentare; fructele sunt introduse într-o soluție de 5% formalină, iar pe timpul transportului se scot din soluție și se împachetează într-o foiță subțire îmbibată cu formalină.

Dacă nu este posibilă ridicarea obiectului purtător, se recurge la mularea urmei, folosindu-se ghips dentar.

3.5: URMELE BIOLOGICE

Sub denumirea generică de „urme biologice de natură umană” sunt cercetate în criminalistică acele urme formate din substanțe (lichide sau solide) produse de corpul uman și lăsate, voluntar sau involuntar, la locul comiterii unei infracțiuni. În această categorie se includ firele de păr, sângele, saliva, sperma și urina, dar și alte substanțe produse de corpul uman (sudoare, materii fecale ș.a.).

Sunt recoltate frecvent cu ocazia investigării infracțiunilor săvârșite prin violență (omor, tâlhărie, viol, loviri) a accidentelor de circulație, de muncă, în explozii și incendii.

Urmele biologice: sângele, sperma, saliva, firele de păr, sudoarea, grăsimile și urina comportă două probleme:

a) determinarea naturii petelor și secrețiilor;

b) stabilirea caracteristicilor grupale

3.5.1: URMELE DE SÂNGE

Cercetarea acestui gen de urme poate ajuta anchete la individualizarea persoanei precum și la formarea cercului de bănuiți.

O altă categorie de informații cu grad ridicat de certitudine, se poate obține prin examinarea formei și poziției urmelor de sânge chiar în ambianța locului faptei, metodă care din păcate este forate rar utilizată în practica organelor noastre de urmărire penală.

Volumul și varietatea informațiilor obținute pe această cale traseologică de analiză și interpretare pot fi, în mod surprinzător, mai mari decât cele obținute în laborator, iar utilizarea lor pentru desfășurarea anchetei este imediată.

Modul de formare a urmelor de sânge este dependent și de caracteristicile individuale ale suportului primitor astfel, pe suporturile absorbante, petele de sânge creează urme cu cornuri neregulate, difuze, pe cele neabsorbante sângele formează pelicule, friabile, care își păstrează de regulă forma inițială și pot servi la estimarea direcției de cădere.

Factorii care influențează forma urmelor de sânge indiferent de felul suportului mai sunt: temperatura suportului egală cu a corpului uman, sau mai mare ori mai scăzută; suportul este compact sau prezintă o anumită argumentare, cu o formă definită și stabilă ori variabilă și instabilă.

Suporturile pe care pot fi găsite urmele de sânge sunt: corpul și îmbrăcămintea atât a victimei cât și a făptuitorului; obiectele din jurul victimei; pe traseul străbătut de persoana care sângerează; la locul unde a fost găsită victima.

La locul faptei, urmele sanguinolente se prezintă sub formă de pică-turi, stropi, dâre, bălți, mânjituri, fiind consecința unei acțiuni violente (în sens larg), exercitate asupra corpului omenesc.

Descoperirea urmelor de sânge comportă dificultăți în următoarele situații:

• au suferit modificări prin trecerea timpului;

• sunt în cantitate mică (pete);

• au o culoare asemănătoare cu cea a suportului;

• au fost înlăturate, parțial, de autor.

Cercetarea urmelor de sânge va fi orientată:

• pe corpul și îmbrăcămintea victimei și agresorului;

• în locul în care a fost descoperit corpul victimei;

• pe drumul parcurs de persoana care sângerează (victimă sau agresor);

• pe instrumentele folosite la săvârșirea infracțiunii;

• la instalații sanitare, vase și alte obiecte care ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrelor.

Depistarea petelor de sânge suspecte se face cu ochiul liber sau prin iluminarea suprafeței cercetate sub un unghi ascuțit ori cu ajutorul lămpii de radiații U.V. Orientativ, se poate apela la reacții cu apă oxigenată, luminol, acid sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde-leuco-malachit sau reactivul Adler, pe bază de benzidină.

Ridicarea urmelor de sânge:

• prin răzuire sau raclare împreună cu o porțiune din suport;

• prin absorbire cu pipeta sau cu hârtia de filtru;

• prin ridicarea pământului și a nisipului ce conțin urme;

• prin tăierea și ridicarea vegetației.

Este recomandată ridicarea urmei împreună obiectul purtător. În cazul în care urma de sânge nu poate fi ridicată împreună obiectul se vor fi următoarele metode în funcție de starea urmei de sânge: răzuirea (pata de sânge este desprinsă de obiectul purtător prin răzuire, substanța astfel obținută ambalându-se în plicuri de hârtie); ridicarea cu pipeta sau seringa, utilizată în cazul în care cantitatea de sânge este suficientă, iar procesul de coagulare se află în fază incipientă; ridicarea cu hârtie filtru, în cazul în care urma este uscată și răzuirea ar putea duce la alterarea urmei (hârtia se înmoaie în ser fiziologic, aplicându-se apoi pe urmă care se va dilua și va fi prelevată pe hârtia filtru prin transferare).

Urmele ridicate prin metodele mai sus arătate vor fi ambalate în recipiente curate și uscate, care se închid etanș și care vor fi etichetate și individualizate, după care vor fi sigilate.

Fixarea acestor urme cu aspect de sânge se va face prin descrierea lor în procesul verbal, sau, ca și în cazul urmelor de spermă, prin folosirea fotografiei judiciare, acestea fiind instrumentele principale de ilustrarea a activităților desfășurate și a urmelor descoperite. În cadrul procesului-verbal este obligatoriu de a se face descrierea situării topografice a urmelor de sânge.

În procesul-verbal de cercetare a locului faptei se vor menționa: numărul urmelor, forma, dimensiunile, dispunerea, culoarea, natura și proprietatea suportului. Dacă s-a recoltat sânge de la cadavru se vor preciza: de unde s-a recoltat, cord sau, în cazuri excepționale, torace, cavitatea abdomi-nală sau craniu; vârsta victimei; dacă victima a fost transfuzată înainte de deces se vor preciza cantitatea și grupa sângelui transfuzat.

Obiectele în stare udă, purtătoare de urme de sânge, nu se ambalează decât după uscare. Nu se vor folosi ambalaje din plastic.

Expertiza urmelor de sânge este o expertiză complexă, deoarece, deși este efectuată de personal medical de înalta calificare, uneori se solicită și participarea experților criminaliști.

Întrebările ce pot fi puse experților diferă în funcție de modul cum se examinează probele ridicate în cursul cercetărilor la fața locului, precum și probele de comparație. Din examinarea urmelor ridicate de la fața locului, expertul poate să stabilească dacă urma este de sânge uman, grupa sangvină, vechimea probabilă a urmei, dacă sângele conține impurități etc.

Când se prezintă și proba pentru comparație, expertul poate să răspundă dacă cele două probe au aceeași grupă și dacă există și alte indicii asemănătoare.

În raport de cantitatea de sânge și starea acestuia, se poate stabili și dacă sângele conține alcool sau elemente de natură toxică.

Identificarea persoanelor după urmele de sânge a devenit posibilă mai ales în ultimii ani. Introducerea tehnicilor moderne de determinare a caracteristicilor genetice ale celulelor specifice componentelor sangvinolente permit experților să formuleze concluzii cert pozitive sau negative și în acest domeniu.

Principalele întrebări care se pot formula:

– Urma este sau nu de sânge?

– Sângele este de natură umană sau animală?

– Cărei grupe din sistemul AB0, serice, enzimatice sau limfocitare aparține?

– Care este organul din care provine?

– Conține alcool ori elemente de natură toxică?

– Aparține unui bărbat sau unei femei?

– Care este vechimea aproximativă a urmei?

– În ce condiții este posibil să se fi format urma?

– Cărei persoane, dintre cele indicate în actul de dispunere a expertizei, i-ar putea aparține?

– Ce alte date se mai pot desprinde din investigarea biologică?

Natura sângelui se determină prin reacțiile microcristalografice (reacțiile Teichman, Takayama) ori cele microspectroscopice.

Stabilirea grupelor sanguine se face potrivit sistemului clasic A, B, 0 (cu subgrupele A1, A2, A3, AB, A1B, A2B etc.) sau a altor sisteme: M.N., Rh, Gm etc., iar sexul persoanei se determină în funcție de cromatina sexuală.

Regiunea din care provine sângele se stabilește după următoarele caracteristici:

• sângele din cavitatea bucală conține celule epiteliale fără nucleu, leucocite, resturi alimentare și floră microbiană specifică;

• sângele nazal conține elemente celulare cu nucleu;

• sângele menstrual poate fi identificat pe baza elementelor specifice de iod pozitiv și de basofite;

• în cazul violului, sângele vaginal poate conține și spermă.

Se poate stabili și prezența alcoolului sau a oxidului de carbon.

De asemenea, poate fi stabilită, cu aproximație, vechimea urmei de sânge sau a altor urme biologice (fire de păr, țesut dermal etc.).

Ca o subliniere în modul de descriere a urmelor cu aspect de sânge identificate în urma săvârșirii unei infracțiuni de viol, putem afirma că aceste urme sunt de cele mai multe ori de o importanță esențială în procesul de identificare a autorului și de probare a vinovăției acestuia, cu atât mai mult cu cât știința modernă oferă astăzi posibilitatea stabilirii amprente genetice bazată pe stabilirea ADN-ului persoanei.

3.5.2: URMELE DE SALIVĂ

Prin urme de salivă se înțelege de secreție al glandelor salivare, depus pe diferite suporturi în procesul săvârșirii violului.

Formarea urmelor desalivă în cadrul comiterii infracțiunii de viol, are loc în momentul contactului buzelor, dinților sau limbii cu anumite obiecte prin salivație abundentă sau prin scuipare.

Formarea urmei de salivă este condiționată de mai mulți factori:

1. natura și forma suportului;

2. distanța la care este situată cavitatea bucală față de suport;

3. vechimea urmei;

4. cantitatea de salivă;

5. influența factorilor de mediu extern; 6. influenaț factorilor de ordin intern;

Urmele de salivă pot fi descoperite prin examinarea directă cu ochiul liber, cu folosirea de mijloace optice sau prin ridicarea obiectului purtător și examinarea lor ulterioară în condiții de laborator. Urmele de acest gen trebuie pe toate obiectele aflate în câmpul comiterii infracțiunii de viol, astfel se acordă o atenție deosebită mucurilor de țigară, obiectelor de lengerie persoanlă etc.

Urmele de salivă interesează investigarea criminalistică numai dacă individul este de tip secretor.

Pe baza testului ADN este posibilă identificarea persoanei după saliva prelevată de pe obiecte ca: tacâmuri, scobitori, șervețele, țigări, batiste etc.

În literatura de specialitate, se menționează un caz de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a 1/6 din suprafața unui timbru.

“Saliva are în compoziție apă în proporție de 99%, substanțe organice în proporție de 0,3 %, iar restul de 0,7 % este format din elemente celulare degenerate, provenite din glande, mucoasa bucală și limfonodului, floră microbiană și substanțe anorganice”.

Căutarea urmelor de salivă se face prin cercetarea minuțioasă a obiectelor, din diferite unghiuri de incidență a luminii de lanternă și cu ajutorul lupelor de mărit, precum și cu lampa portativă de ultraviolete.

Ambalarea urmelor se face doar în stare uscată, după care se trans-portă urgent la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele.

Interpretarea urmelor de salivă poate oferi date despre modul de formare a urmei, mediul profesional al individului, starea de sănătate, deprinderi sau vicii, timpul petrecut la locul faptei, numărul de persoane etc.

Expertul se poate pronunța asupra următoarelor aspecte:

•dacă urma este sau nu de salivă;

•dacă saliva este de natură umană (nu întotdeauna rezultatul poate avea caracter de certitudine);

•calitatea de secretor sau nesecretor și grupa sanguină;

•prin examen genetic se poate identifica persoana cu certitudine.

Recoltarea probelor de sânge și salivă de la victimă este importantă pentru determinarea grupei sanguine și a statusului secretar ale agresorului (cunoscând antigenele victimei se pot deduce antigenele provenite de la agre-sor și implicit grupa de sânge din care face parte).

Saliva va fi recoltată de la cadavru prin introducerea unei fâșii de hârtie de filtru în gură, după care se va usca și se va ambala.

3.5.3: URMELE DE SPERMĂ

Specificul actului sexual presupune, deși nu este obligatoriu, utilizarea ulterioară a unor obiecte în scop igienic cum sunt: vata, tifonul, batista, prosopul, hârtia igienică sau alte obiecte cu o altă destinație inițială, dar care pot fi folosite în acest scop.

Această categorie de urme constă din lichidul seminal rezultat din secreția glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale firești sau de perversiune sexuală, al masturbării, poluției nocturne ori al ejaculării datorită unor stări patologice.

Se formează prin depunerea spermei eliminate pe diferite obiecte ca: lenjeria de corp și de pat, prosoape, batiste, haine, dușumele, covoare, corpul victimei sau al infractorului (pe coapse, fese, abdomen, perii pubieni, în vagin, anus, sub sânii victimei, subsuori etc.).

Urmele de spermă prezintă o importanță deosebită pentru investigarea criminalistică a infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Forma și aspectul urmelor de spermă descoperite la fața locului pot fi influențate de următorii factori:

natura și forma suportului;

înălțimea de cădere;

vechime;

influența factorilor de mediu extern;

numărul bărbaților care au eliminat urmele de spermă;

prezența unor boli.

În cazurile de viol care are ca urmare moartea victimei, prezintă o importanță deosebită petele de spermă, atât pentru că fac dovada existenței actului sexual, cât și prin stabilirea apartenenței de grup a agresorului. Proprietatea de a secreta antigene grup specifice în salivă, spermă, secreție vaginală etc. o au persoanele denumite secretoare care la rasa albă reprezintă cca 80% din populație.

Obiectele purtătoare de urme de spermă vor fi uscate, ambalate în hârtie și etichetate. Nu se ambalează obiecte ude în pungi din material plastic.

Corpul victimei va fi examinat cu atenție și se vor recolta secreții conținând spermă din vagin, rect, cavitate bucală.

Se vor face două frotiuri pe lame de sticlă, precum și tampoane din ti-fon sau vată, care vor fi uscate, ambalate și etichetate separat. Frotiurile vor fi colorate pentru evidențierea spermatozoizilor, iar tampoanele vor fi macerate în ser fiziologic pentru determinarea antigenelor prin metoda absorbției.

Dacă agresorul este azoospermic, indicii asupra spermei se vor obține prin reacția Florence efectuată cu macerat din tampon.

Întrucât actul consumat are o frecvență mult mai mare în practica cercetării infracțiunii decât cel tentat, specialistul criminalist trebuie să depună eforturi de căutare și găsire a lichidului de secreție specific glandelor masculine, asigurând prin ridicare și exploatarea de laborator a urmelor cu aspect de spermă.

Cu ocazia cercetării la fața locului căutarea urmelor de spermă se poate face cu ochiul liber, cu anumite mijloace optice sau prin folosirea lămpii cu radiații ultraviolete.

Forma și aspectul urmelor de spermă rezultă, în principal, din interacțiunea lichidului spermatic cu suportul și factorii de mediu. Pe suporturile absorbante petele au o culoare gri-albicioasă sau gălbui murdară, cu un contur neregulat și cu marginile bine delimitate, în cazul în care s-a încercat spălarea acestora pot rămâne zone gălbui palide, cu un contur difuz. Pe suporturile neabsorbante petele se prezintă ca pelicule solzoase, strălucitoare care cu timpul devin pulverulente (urmele de spermă pe suporturile textile prin spălare cu săpun pot produce fixarea spermatozoizilor pe fibre).

În cazul în care ejacularea s-a făcut din poziția culcat, urma cu aspect de spermă are forma neregulată, de succesiune de stropi, iar în cazul în care aceasta a intervenit din poziția în picioare, urma are formă de dâră în zig-zag.

Prezența unor boli modifică aspectul urmei, în sensul posibilității existenței altor substanțe produce în organism (puroi, sânge, urină, secreții vulvo-vaginale, fire de păr etc.) sau coloraturi influențate de medicamentele ingerate de subiect din diferite motive.

Fixarea urmelor seminale se face astfel:

• Prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei: se precizează obiectele pe care au fost descoperite, starea în care se află, culoarea, alte urme aflate în imediata apropiere.

De menționat că, în stare uscată, urmele seminale prezintă un contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe țesături.

La țesăturile sintetice, mai puțin absorbante, urmele au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă.

• Prin fotografierea obiectelor pe care au fost descoperite.

Ridicarea urmelor seminale necesită precauție pentru păstrarea intactă a spermatozoizilor. Se recomandă ridicarea obiectului purtător sau tăierea porțiunii care cuprinde pata, fără a se îndoi. Dacă urmele sunt descoperite în stare lichidă, vor fi absorbite pe o bucată de pânză curată sau pe o rondelă de hârtie filtru, care, după uscare, se ambalează în hârtie curată.

Urmele dispuse pe dușumea sau parchet se decupează.

Ambalarea obiectului purtător sau a bucății (părții) detașate din obiect se va face cu mare atenție pentru ca urma să nu intre în contact cu alte urme de aceeași natură sau de natură diferită care îi pot anula sau diminua valoarea. Obiectele din pânză, hârtie ori alte suporturi elastice se vor împături cu grijă pentru ca plierea să nu se facă pe urmă, aceasta rămânând pe exterior, ambalajul trebuind să fie bine uscat și fără impurități. Urmele uscate sub formă de crustă se pot ridica de pe suporturi neabsorbante și cu ajutorul hârtiei de filtru îmbibată în ser fiziologic ori glicerina.

Firele de păr care conțin picături seminale se taie. De pe piele, recoltarea se face prin umezire cu apă distilată și transferarea petei pe o hârtie de filtru.

Aceste precauții sunt determinate de faptul că cercetările relativ recente au precizat că stabilirea calității de secretor și determinarea antigenelor din sistemul A, B, 0 sunt mai sigure în cazul urmelor de spermă, în comparație cu urmele vechi de sânge, chiar dacă au o vechime de peste un an.

Expertiza biocriminalistă a urmelor seminale poate stabili:

• dacă urma este spermă și dacă aceasta este de origine umană sau animală; Reacții de probabilitate: reacțiile cristalografice, reacțiile cromatografice și spectrografice, reacții pentru fosfataza acidă; reacții de certitudine: scoaterea în evidență a spermatozoidului printr-o reacție de culoare;

• determinările caracterului de secretor sau nesecretor, al grupei sanguine (dacă individul este secretor); vechimea petei; substanțele străine prezente în urmă; eventuale boli venerice;

• anumite deprinderi, aberații sexuale și stări psihopatologice ale persoanei.

Posibilitățile de examinare a urmelor de spermă se datorează timpului de supraviețuire a spermatozoizilor: 48 de ore intravaginal, la o femeie în viață; 19 zile la cadavrele înghețate, luni de zile în țesături absorbante.

La nivelul actual al tehnicii, specialiștii privesc cu rezervă posibilitatea individualizării persoanei după spermatozoizii găsiți în urma descoperită la locul faptei sau pe victimă, dar se pot obține rezultate semnificative o dată cu perfecționarea tehnicilor de stabilire a tipologiei genetice a spermei.

3.5.4: URMELE DE NATURĂ PILOASĂ

„Prin urme de natură piloasă urmează să înțelegem firele de păr găsite cu ocazia cercetării la fața locului în cazul infracțiunii de viol”.

Urmele de natură piloasă pot servi la stabilirea următoarelor circumstanțe: zona corporală din care provine; dacă firul de păr are culoare naturală sau este vopsit; modul în care s-a produs deteriorarea din regiunea corpului (smuls, rupt, tăiat, cădere normală fiziologică sau patologică); vârsta, sexul și uneori mediul profesional al persoanei de la care provine; gradul de igienă personală; prezența unor boli; timpul scurs de la crearea urmei; instrumentul folosit etc.

Firele de păr au valoare de identificare mai redusă în comparație cu celelalte urme produse de diferite părți ale corpului: mâini, picioare, buze, dinți, însă prezintă importanță întrucât concură la restrâgerea cercului de persoane de la care ar putea proveni.

Valoarea de identificare a firelor de păr scade și datorită posibilităților pe care le oferă produsele cometice de a le schimba foarte ușor culoarea și alte trăsături proprii.

Firul de păr se compune din tija (tulpina) și rădăcina, iar din punct de vedere morfologic este format din trei straturi: cuticula, aflată la exterior sub formă de solzișori, cortexul (conține pigmenții părului) și medulara (canalul medular). Se caracterizează prin lungime, grosime, pigmentație, ondulație, degradări, în raport cu vârsta și sexul persoanei, regiunea din care provine, influența unor factori de mediu.

Descoperirea firelor de păr se face cu ochiul liber sau cu ajutorul lupelor și al surselor de lumină, ocazie cu care se cercetează:

• corpul persoanei, lenjeria, îmbrăcămintea, obiectele de uz personal (pieptene, prosoape);

• unghiile și mâinile victimei, în care pot fi găsite fire de păr smulse de la făptuitor;

• obiectele corp-delict;

• alte urme de natură biologică (sânge, spermă, salivă, țesuturi moi).

Urmele de natură piloasă pot fi descoperite pe corpul uman, pe obiectele de îmbrăcăminte, pe obiectele corp delict. La ridicarea firelor de păr trebuie evitată amestecul acestora cu alte fire de păr accidentale.

Ridicarea firelor de păr se face cu penseta, în eprubete sau plicuri, cu mențiunile de rigoare cu privire la locul și modalitatea de descoperire.

Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte este preferabil să se facă prin smulgere (pentru rădăcină).

Firele de păr se recoltează împreună cu toate impuritățile aderente sau împreună cu crustele care le înglobează.

Deși firele de păr au o valoare de identificare mai redusă, în practica organelor judiciare este frecvent solicitată expertiza criminalistică în acest domeniu. Pentru a oferi expertului posibilitatea formulării unor concluzii științific fundamentate, organul de urmărire penală trebuie să recolteze firele de păr de la locul faptei cu multa precăutie, să fie introduse separat în plicuri etichetate, iar cele care constituie modele de comparație să fie introduse, de asemenea, în plicuri separate. Tot astfel, la formularea întrebărilor, trebuie să se ia în considerare mijloacele tehnice de care dispun experții în actuala etapă de dezvoltare a științei.

Expertiza firelor de păr determină:

• natura și originea umană sau animală (părul uman se diferențiază de părul animalelor prin caracteristicile cuticulei, precum și prin indicele medular, adică raportul dintre diametrul canalului medular și diametrul total al firului de păr: la om este de 0,30, iar la animale peste 0,50;

• sexul, vârsta și rasa persoanei (formă ovală la albi, neuniformă la negri, rotundă la rasa galbenă);

Sexul se determină pe baza cromatinei sexuale, în cantitate mai mare la femei și lipsit de medulară față de cel provenit de la bărbați;

• culoarea, naturală sau artificială;

• zona corpului din care provine;

• alterări datorate unor boli;

• impurități care oferă date despre profesia persoanei.

Metode tehnico-științifice de examinare: microscopia clasică și electronică (cu baleiaj coloristic, calorimetria, spectrofotometria de absorbție atomică).

Prin analiza firului de păr este posibilă determinarea grupei sanguine a persoanei, datorită prezenței antigenelor specifice sistemului A, B, 0: sunt necesare fire cu o lungime de 3–9 cm și o cantitate de 3 cm pentru fiecare antigen.

Dacă se găsesc fire de păr capilar, probele de comparație se vor recolta din toate regiunile corpului, iar dacă se găsesc fire de păr pubian sau din alte regiuni ale corpului, se vor recolta probe pentru comparație din toate regiunile cadavrului.

Probele de păr pentru comparație, atât de la victimă cât și de la agresor, se vor recolta prin smulgere și nu prin tăiere, deoarece bulbul este purtător de antigene și pentru a se măsura cu exactitate lungimea firelor.

Identificarea persoanei este posibilă prin testul ADN.

3.6: MICROURME

În cercetarea la fața locului, examinarea materialelor de mărime mică, de obicei microscopice numite și urme materie sau microurme, este foarte importantă. Studiul urmelor materie are la bază principiul schimbului Locard, conform căruia este imposibilă interacțiunea dintre mediu și individ fără a-l schimba, într-un mod microscopic, fie prin preluarea, fie prin adăugarea unor urme materie.

În acest context, examinarea fibrelor textile se bucură de o importanță majoră în cercetarea criminalistică pe plan mondial, deoarece microurmele de fibre textile sunt urme care de multe ori pot aduce contribuții decisive la documentarea cauzelor penale.

Fundamentul științific al expertizei urmelor de produse textile constă în aceea că este posibilă stabilirea asemănărilor sau a deosebirilor dintre probele textile întrucât, în afara unor caracteristici generale, acestea prezintă o multitudine de caracteristici individuale. De aceea, expertiza urmelor de produse textile are ca obiect determinarea caracteristicilor fizico-chimice ale probelor în litigiu, de regulă, studiate comparativ cu probele model de comparație.

Fibra textilă reprezintă unitatea cea mai mică dintr-un material textil (obiecte de îmbrăcăminte, huse etc.). Mai multe fibre textile toarse (răsucite) alcătuiesc firul textil. Prin tricotarea sau țeserea firelor se obțin materialele textile.

Fragmentele de materiale textile, fire și fibre pot deveni probe în diferite cazuri, printre care și cazurile viol, în care în care victima a fost imobilizată cu materiale textile (sfoară, cordelină, căluș). Localizarea probelor în punctul de acces sau aspectul materialului textil, al firelor și fibrelor poate fi o importantă sursă de informații.

În general, localizarea unor fibre textile pe hainele unui suspect care sunt asemănătoare cu cele găsite cu ocazia cercetării la fața locului pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau cu cele găsite la locul faptei constituie un element foarte important în investigația criminalistică.

Fibrele textile pot fi considerate o categorie de urme care în timpul comiterii unei fapte penale pot fi transferate de pe hainele unui suspect pe hainele victimei și invers. Urme de această natură pot fi transferate și de pe alte materiale, cum ar fi obiectele de mobilier tapițat, huse, aflate la fața locului. Fibrele textile pot fi transferate între doi indivizi, între o persoană și un obiect și între obiecte.

Au fost identificați o serie de factori principali care conduc la transferul și persistența fibrelor transferate, și anume:

– caracteristicile fibrelor (natura, tipul, lungimea) din care este fabricat materialul textil;

– metoda de tricotare sau țesere;

– alcătuirea și compoziția firelor materialului textil;

– natura, durata și intensitatea contactului;

– rezistența îmbrăcămintei;

– vechimea țesăturii.

Modul de fabricare a țesăturii afectează numărul și tipul fibrelor ce pot fi transferate în timpul contactului. Țesăturile bine strânse sau împletite se desprind mai greu decât cele împletite mai larg; materialul textil compus din fire tip filament (drepte) se desprind mai greu decât cele compuse din fibre răsucite. Unele tipuri de fibre au tendința de a se transfera mai ușor, cum sunt de exemplu fibrele textile matisate.

De asemenea, vechimea unei țesături afectează și ea gradul de transfer al fibrelor: textilele noi, datorită abundenței fibrelor largi și aderente de la suprafață se desprind mai ușor, cele purtate lasă fibre doar când prezintă zone deteriorate. Excepție fac fibrele textile naturale (bumbac, lână) care, în timp, își pierd rezistența la rupere. Deteriorarea materialului textil cauzată în timpul contactului fizic poate crește mult probabilitatea transferului de fibre.

Durata și intensitatea contactului fizic realizat la interfața obiectelor de îmbrăcăminte victimă-agresor au o importanță foarte mare în procesul de transfer. Dacă victima este imobilizată, vor fi transferate mai puține fibre iar persistența acestora pe hainele suspectului sau victimei este mică. În cazul unui contact fizic violent, cu durată mai îndelungată numărul de fibre transferate este mai mare.

Existența unui contact fizic între două persoane sau între un obiect și o persoană nu întotdeauna are ca rezultat transferul de fibre. Anumite tipuri de fibre nu pot fi transferate întrucât nu au proprietăți aderente sau suportul este nereceptiv din același considerent.

Există cinci tipuri de fibre textile care pot fi analizate ca probă:

fibre animale (lâna);

fibre sintetice (nailon, poliester, poliamidă);

fibre vegetale (bumbac, in);

fibre minerale (vată de sticlă);

amestec de fibre sintetice și naturale (poliester, lână).

Materialele textile, firele și fibrele pot avea caracteristici individuale și generale. Culoarea, tipul, numărul firelor și fibrelor, direcția de rotire a firelor sunt importante pentru caracterizarea probei. Un fragment de material textil, fir sau fibră poate fi potrivit fizic cu un alt fragment textil, fir sau fibră, sugerând o sursă comună.

Atunci când o fibră este găsită în relație cu victima, suspectul sau scena violului, ea are un potențial probatoriu deosebit. Potrivirea fibrelor colorate, dacă sunt industriale sau naturale, poate fi relevantă în actul probatoriu în timp ce potrivirea fibrelor comune, cum ar fi bumbacul alb sau bumbacul albastru din pânza de doc (blugi), poate fi de o importanță mai mică. În unele situații, totuși, prezența bumbacului alb sau a bumbacului albastru din blugi este posibil să prezinte încă interes în stabilirea adevărului. Descoperirea unor transferuri de material de la suspect la victimă și invers crește probabilitatea că doi subiecți au fost în contact și reduce semnificativ probabilitatea unei prezențe întâmplătoare.

Majoritatea probelor colectate de la fața locului pot fi doar identificate, ceea ce înseamnă că au o sursă comună. Astfel, obiectele pot fi clasificate sau plasate într-un grup împreună cu alte obiecte având aceleași caracteristici.

Valoarea de individualitate a fibrelor care fac obiectul unei expertize sau constatări tehnico-științifice este dată de următoarele caracteristici:

– Forma, în special secțiunea transversală, care de multe ori poate fi specifică fabricantului;

– Culoarea fibrei: Modul de aplicare al culorii și de absorbție de-a lungul lungimii fibrei sunt caracteristici importante pentru comparație. Nuanțarea culorii și pierderea culorii pot, de asemenea, conferi o valoare mărită comparației;

– Numărul fibrelor: Cu cât este mai mare numărul de fibre, cu atât este mai mare probabilitatea existenței unui contact;

– Locația fibrelor pe diverse zone ale corpului sau pe diverse obiecte de la fața locului.

Fibrele pot fi localizate în locurile de pătrundere, pe vehicule, pe îmbrăcăminte, în depozite subunghiale, chiar și pe păr – în cazul folosirii de căciuli confecționate din materiale textile. Fibrele pot fi transferate de pe hainele unei persoane ce vine în contact cu altă persoană, sau de pe obiecte, covoare, tapițerii, pături etc.

Investigarea criminalistică a urmelor de fibre cuprinde patru domenii distincte :

– stabilirea posibilității transferului fibrelor și persistența urmelor de fibre;

– ridicarea microurmelor de fibre de la locul faptei, de pe îmbrăcămintea suspecților sau de pe obiecte bănuite a fi contaminate prin transfer de fibre pe parcursul desfășurării infracțiunii;

– analiza fibrelor, stabilirea proprietăților fizico-chimice esențiale ce pot discrimina probele;

– formularea concluziilor și estimarea valorii probatorii a acestora.

Pentru prevenirea contaminării accidentale în timpul activităților de cercetare la fața locului sau cu ocazia interogării suspecților, contaminări ce pot invalida rezultatele, se iau măsuri stricte care vor fi specificate și în documentele ce se întocmesc, pentru evitarea contestațiilor ulterioare:

– personalul care efectuează cercetarea va purta costum de protecție tipizat, de preferință de unică folosință, din hârtie tratată la suprafață;

– corpurile în litigiu nu vor fi despachetate în aceeași încăpere cu cele de comparație;

– recoltarea urmelor de microfibre de la persoanele suspecte nu se va efectua în încăperi în care au intrat victimele infracțiunilor pentru care sunt bănuite persoanele în cauză;

– se vor recolta și probe de comparație de pe materialele textile din zone inaccesibile contactului fizic.

În timpul cercetării la fața locului, ca și în cazul altor obiecte de probă, este preferabil ca materialele textile, firele și fibrele să se ridice de pe alte obiecte de care sunt atașate. În cazul când acest lucru nu e posibil, materialele textile, firele și fibrele trebuie ambalate într-un container și etichetate corespunzător.

Ridicarea urmelor de microfibre se poate realiza “țintit“ urmărindu-se un anumit tip de fibre cu proprietăți fizice distincte (culoare, fluorescență), vizualizate cu ajutorul unor surse speciale de lumină (Polylight, UV). Cel mai eficient mijloc este totuși recoltarea “în orb” prin care sunt ridicate urme invizibile cu ochiul liber de pe toate obiectele implicate în desfășurarea infracțiunii. Microfibrele se pot preleva folosind pense sau vacuum, scotch fixat pe o lamă de sticlă și benzi adezive incolore fixate pe folii transparente din poliester, mijloc ce permite o bună conservare a probelor.

Examinarea în laborator a probelor este precedată de o selecție a acestora pentru ca fibrele a căror prezență este comună în mediul înconjurător – bumbacul incolor sau negru, lâna neagră, fibrele sintetice incolore în general, fibrele unice din cele care intră în compoziția uniformelor de poliție – să nu fie reținute pentru analizele ulterioare.

În prezent, Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române dispune de dotarea necesară pentru analiza urmelor de fibre textile prin spectrometrie în infraroșu și cromatografie în strat subțire, prin microspectrometrie în lumină vizibilă și UV, precum și prin examinare microscopică optică și electronică, metode moderne de diferențiere a acestor categorii de probe.

În cadrul Institutului de Criminalistică o preocupare permanentă o reprezintă dotarea Laboratorului de Analiză a Microurmelor cu aparatură performantă. Astfel în anul 2004 s-a achiziționat un microspectrofotometru UV-VIS model QDI 1000, și în 2005 un microscop electronic cu baleaj și sondă analitică EDAX. De curând dotarea a fost completată cu un spectofotometru în infraroșu cuplat cu microscop.

Microspectrofotometrul UV-VIS folosește pentru analiză metode optice cu absorbție de energie, iar analizele efectuate sunt nedistructive; cu ajutorul acestuia se realizează analiza nuanțelor de culoare, prin înregistrarea și compararea spectrelor de transmisie, reflexie și fluorescență, obținute în domeniul de lungimi de undă de 800 – 350 nm (în domeniul ultraviolet și vizibil).

De la data achiziției aparatului și până în prezent au fost expertizate circa 1000 de probe ridicate de la fața locului, în diverse cauze penale, cum ar fi: furturi, crime, violuri, morți suspecte, accidente de circulație.

Astfel, un fragment de cordon conținând fibre de culoare albă și neagră, cu care a fost imobilizată o victimă, ridicat cu ocazia cercetării la fața locului într-un caz de viol urmat de asasinat. În urma anchetei a fost reținut un suspect în a cărui mașină s-a găsit o bucată de cordon, iar de pe hainele acestuia s-au recoltat fibre de culoare albă și neagră.

Pentru determinarea tipului de fibră, fibrele de culoare albă, respectiv neagră, litigiu și comparație, au fost analizate prin spectrometrie de absorbție în infraroșu pe un aparat FTIR Varian 3100. Din analiza spectrelor rezultate s-a constatat că există concordanță între compoziția chimică a fibrelor de culoare albă (bumbac), respectiv a celor de culoare neagră (poliester).

Analizele efectuate în laborator pentru compararea nuanței de culoare a fibrelor în litigiu și a celor ridicate ca modele de comparație (fibre din cordonul de comparație și cele prelevate de pe hainele suspectului) nu au fost concludente, albul și negrul fiind nonculori (albul respige lumina, iar negrul o absoarbe în totalitate).

Aceste teste de laborator au prezentat informații despre compoziția chimică a fibrelor în cauză, dar nu au furnizat date comparative cu privire la nuanța culorii acestora.

De aceea, pentru obținerea unor date suplimentare necesare analizei comparative a fibrelor în litigiu și de comparație, acestea au fost analizate la microscopul electronic cu baleiaj și sondă analitică EDAX. Acesta produce imagini ale fibrelor cu măriri de ordinul a 80 000 și peste. În acest fel se obțin imagini de înaltă rezoluție în format digital. Acest instrument analitic folosit pe scară largă asigură o adâncime excepțională a câmpului, prepararea simplificată a probelor și posibilitatea unei analize mixte împreună cu microanaliza de raze X.

Analiza prin microscopie electronică a demonstrat că fibrele corespondente albe și respectiv negre, în litigiu și de comparație, au nu doar compoziții chimice asemănătoare, dar și dimensiuni ale fibrelor de aceleași mărimi.

Așadar, importanța schimbului de microfibre textile este aceea că leagă un subiect de un obiect, de o locație sau de alt individ. Asemenea probe minuscule pot fi extrem de importante într-o investigație, deoarece dimensiunile mici ale microurmelor fac ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la fața locului și, ca urmare, să nu le poată altera intenționat.

Prin valorificarea acestui gen de microurme, cu ajutorul mijloacelor și metodelor tehnico-științifice special adaptate și perfecționate, în concordanță cu cerința principală de desfășurare a expertizelor fizico-chimice ca adevărate protocoale de cercetare științifică, se poate stabili corespondența fidelă cu realitatea faptelor petrecute.

Criminaliștii trebuie să urmărească pe parcursul cercetării la fața locului nu numai fragmentele relativ mari de materiale textile, ci mai ales microurmele de fibre invizibile cu ochiul liber în lumină normală, care pot aduce contribuții importante la soluționarea cazurilor.

3.7: IDENTIFICAREA ADN

ADN-ul este un polimer, o moleculă foarte mare, cu o structură elicoidală, fiind alcătuită din două lanțuri de material genetic rulate unul în jurul ce-luilalt în spirală. Fiecare lanț constă dintr-o succesiune de nucleotide, care sunt desemnate, convențional, prin literele ACGT: adenină, citozină, guarină și tinină, grupate de-a lungul unei benzi răsucite, a cărei structură a fost desemnată cu numele de „dublă elice”.

Fiecare individ are propria sa schemă biologică, astfel că nu există două amprente genetice identice, cu excepția celor provenind de la gemenii univitelini (rezultați dintr-un singur ovul fecundat, divizat în două).

În sistemul legal american s-a eleborat așa numitul criteriu Frye, conform căruia „o nouă tehnică științifică trebuie să fie suficient de bine statuată încât să obțină acceptul general din domeniul științific căruia aparține, înainte de a fi prezentată în fața completului de judecată”. Acest criteriu a stat la baza introducerii testărilor ADN în sistemul legal al SUA.

Pentru obținerea unei amprente genetice se utilizează în mod curent cele două tehnici: RFLP și PCR

Reacția de polimerizare în lanț – PCR (Polymeraze chain reaction) este o metodă de sintetizare in vitro a unei secvențe specifice de ADN, proces ce se repetă clinic de mai multe ori, având ca rezultat mărirea exponențială a cantității de material genetic dorit. Reacția PCR a fost comparată cu un xerox la nivel molecular. Tehnicile biologiei moleculare permit să se atribuie fiecărui individ un cod literal-numeric, de exemplu, XZ-34-68-1012-33-46-98-1516-45-33-88-91-1212. Literele semnifică sexul (XZ = bărbat, XX = femeie), iar cifrele sunt caracteristice configurației genetice a fiecărui individ.

Amprenta genetică și-a câștigat un loc de marcă între mijloacele materiale de probă, fiind considerată o adevărată „regină a probelor” sau „proba perfectă” (proba probelor).

Amprenta genetică prezintă o serie de avantaje, astfel:

a. Cantitatea minimă necesară și zona corpului de unde proba prelevată poate fi recoltată

S-a demonstrat științific că mărimea probei supusă analizei pentru determinarea ADN-ului poate fi redusă până la dimensiunea moleculei; ADN-ul este prezent în toate celulele nucleate: sânge, prelevat pe anticoagulanți; urme de sânge găsite la locul faptei; spermă (exceptând cazurile de azoospermie), fragmente de țesuturi (începând cu pielea și până la țesutul osos, pulpa dentară și firul de păr), lichid amniotic, salivă.

În cazul părului fără bulb sau al oaselor vechi se recomandă să fie studiat ADN-ul mitocondrial, care este exclusiv de origine maternă, dar există într-un mare număr de copii.

b. Vechimea maximă admisă a probei

Dilema a fost soluționată prin cercetări efectuate asupra celor prelevate din organisme a căror vechime depășește mai multe mii de ani.

c. Delimitarea strictă între ADN-ul organismelor vii pe specii și subspecii

Anul 2000 a adus o noutate științifică absolută: harta completă a genomului uman, posibilitățile de a greși în identificarea ADN-ului uman sau de a-l confunda cu ADN-ul altor organisme vii (insecte, animale sau plante), fiind practic imposibile.

Datorită acestor caracteristici, descoperirile legate de ADN echivalează cu existența unei chei universale pentru decriptarea oricărui cod.

Este de reținut însă că simpla analiză a unei probe biologice și decriptarea codului ADN specific nu conduc automat la rezolvarea unui caz, atâta timp cât nu există indispensabilul element de comparație, de personalizare a analizei prin desemnarea cu certitudine a persoanei căreia îi aparține proba.

Locul faptei va fi strict delimitat și înconjurat cu un cordon, vor pătrunde doar persoane temeinic instruite, în număr cât mai mic posibil (criminaliști și câțiva reprezentanți ai justiției asistați de personal calificat). Toți vor purta haine speciale de protecție, caschete, mănuși (care se schimbă după fiecare probă prelevată) și măști (pentru a se evita contaminarea cu stropi de salivă).

Cercetarea locului faptei se va face temeinic, pe durata mai multor ore, fără idei preconcepute, pentru prelevarea urmelor vizibile sau latente din zonă ori de la persoanele care se află sau au trecut prin acest perimetru.

Sângele lichid, țesuturile, organele sau oasele se introduc în containere speciale și se refrigerează. Este indicat ca sângele să fie prelevat pe anticoagulant (EDTA) pentru a se întârzia degradarea enzimatică.

Petele de sânge, aflate pe diferite obiecte, vor fi uscate, plasate în pungi speciale conservate la rece.

Suporturile purtătoare de urme biologice vor fi verificate pentru evidențierea altor urme, îndeosebi cele papilare.

Celulele bucale și părul vor fi congelate. Se va evita ruperea tijei sau atingerea rădăcinii părului.

Se evită ambalarea suporturilor purtătoare de probe biologice în pungi de plastic.

În cazurile în care a intervenit moartea victimei, specialiștii englezi recomandă utilizarea pensulelor de unică folosință pentru relevarea urmelor papilare.

Transportul la laborator se va face cu maximă operativitate. Toți participanții la cercetarea locului faptei trebuie să țină cont că degradarea ADN-ului are loc sub acțiunea unor enzime proprii celulei, ADN-azele, și este accelerată de factori din mediul ambiental, în special umiditatea, căldura, lumina ultravioletă și contaminarea bacteriană.

Fiecare suport se ambalează separat în hârtie albă, cu etichetă pe care se menționează conținutul ambalajului și locul din care a fost prelevată proba.

Fotografierea și filmarea urmelor înainte ca acestea să fie atinse, de plasate sau recoltate.

Îmbrăcămintea care are pete de sânge va fi uscată și apoi împachetată într-un recipient de hârtie, care va fi etichetat.

Pentru ușurarea cercetării, criminaliștii au propus alcătuirea unor bănci de date care să cuprindă informații genetice ale unui eșantion de populație cât se poate de larg:

• bănci de informații, care stochează nume, chitanțe de plată, rapoarte de credite și informații cu caracter medical;

• bănci de identificare, care conțin înregistrări computerizate ale caracteristicilor fizice (înălțime, greutate, culoarea părului și ochilor, markeri de piele, amprente dentare și papilare).

Analizele ADN prezintă avantaje pentru criminalistică: identificarea certă a unor persoane suspectate de comiterea unor infracțiuni de viol.

În țara noastră, rezultate spectaculoase în soluționarea unor cazuri complicate, sortite să rămână cu autori neidentificați, au fost înregistrate de specialiștii Institutului Național de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici” din București și de Institutul de Medicină Legală Craiova.

La 4 aprilie 1997 a fost semnată, la Ovideo, Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Demnității Ființei Umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, care prevede, între altele, la art. 11: „Orice formă de discriminare împotriva unei persoane pe motivul patrimoniului său genetic este interzisă”. Convenția a fost ratificată de Parlamentul României la 22 februarie 2001.

CAPITOLUL 4: PARTICULARITĂȚILE EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CADRUL INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE VIOL

4.1: ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA CERCETAREA LA FAțA LOCULUI

Orice activitate infracțională presupune prezența făptuitorului la fața locului și desfășurarea de către acesta a unor activități ce produc modificări ale ambianței locului respectiv.

În activitatea de soluționare a cauzelor penale este necesară interpretarea și examinarea acestor modificări ale locului faptei ce au legătură cu infracțiunea. Pe baza lor se pot obține date referitoare la: faptă, persoana făptuitorului, împrejurările în care s-a comis fapta.

Soluționarea cauzelor penale, îndeosebi a celor de mare periculozitate umană și socială, debutează printr-un act deosebit de important, denumit cercetarea la fața locului. Aceasta face parte dintre acele activități procedurale cărora, cu tot caracterul lor așa-zis auxiliar, li se atribuie o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal, întrucât, de această primă investigație, depinde direct aflarea adevărului cu privire la faptele și la împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.

Potrivit unei vaste jurisprudențe, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act inițial de urmărire penală are o evidentă rezonanță în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze antisociale. El presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis fapta penală.

Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, organele de cercetare penală ale poliției (în unele situații procurorul sau instanța de judecată) aplică în practică cunoștințele expuse la disciplina criminalistică, privind folosirea truselor criminalistice, executarea fotografiei judiciare, precum și metodele și procedeele de descoperire, conservare, fixare, interpretarea și ridicare a urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă.

Certcetarea la fața locului constituie o activitate inițială a investigării unei infracțiuni. Este obligatorie în cazul infracțiunilor în care au avut loc moartea victimei, vă-tămări corporale grave, furturi din locuințe, furturi de și din autoturisme, tâlhării și violuri urmate de moartea victimei, tâlhării, accidente de circula-ție cu moartea victimei și fuga de la locul faptei, incendii, explozii, calami-tăți. Cercetarea locului faptei este posibilă și obligatorie chiar și în situațiile în care evenimentul a fost reclamat cu întârziere.

Conform dispozițiilor, articolul 129 din Codul de procedură penală, cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea.

Cercetarea la fața locului este o activitate inițială de urmărire penală care constă în cunoașterea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, în scopul studierii acestuia, pentru descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea și ridicarea urmelor, precum și pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea.

Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică și de cercetare penală, în cadrul căreia ponderea este deținută de operațiunile tehnico-criminalistice, desfășurate pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și altor mijloace materiale de probă.

Fiind o activitate de urmărire penală, cercetarea la fața locului se poate realiza după începerea urmăririi penale, dispusă de organul de cercetare penală în urma sesizării primite conform articolului 221 din Codul procedură penală (plângere, denunț, din oficiu).

Cercetarea la fața locului este o activitate de căutare, localizare, descoperire, relevare, fixare, ridicare, ambalare si transport a probelor descoperite la fata locului.

Cu privire la înțelesul termenului de fața locului sau de loc al săvârșirii faptei, așa cum este folosit, uneori, în practică ori în literatura de specialitate veche, trebuie făcută o precizare: prin această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere ale autorului din câmpul infracțional.

De altfel, în legătură cu termenul analizat, există și o interpretare legală potrivit căreia, prin „locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege arealul unde s-a desfășurat sau se presupune că s-a desfășurat o activitate ilicită,total sau parțial ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

Referitor la aceste aspecte, putem afirma că prin „locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege:

– locul propriu-zis al faptei (de exemplu: terenul sau încăperea de unde s-a furat, unde s-a comis tâlhăria etc);

– locul unde s-au produs rezultatele faptei ( exp. moartea victimei);

– locurile în care s-a valorificat produsul infracțiunii (târguri, oboare, alte locuri publice, locuința unor persoane fizice etc.).

Prin caracterul său, cercetarea la fața locului, constituie un procedeu probator având drept obiect obținerea de date privind împrejurările în care a fost săvârșită fapta penală, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, precum și stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă.

Cercetarea la fața locului are următoarele obiective imediate:

a. Descoperirea urmelor și evidențierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea făptuitorului, la clarificarea circumstanțelor în care s-a săvârșit infracțiunea, la descoperirea corpurilor delicte;

b. Obținerea de către organul de anchetă și de către magistrat, prin cunoașterea și studierea nemijlocită a locului faptei, de concluzii corecte, referitoare la modul de săvârșire a faptei și la persoana infractorului, aspect de natură să evidențieze principala funcție a cercetării la fața locului.

Întrucât cercetarea la fața locului, ca și celelalte acte ori activități de investigare a faptelor penale, se face numai în strictă conformitate cu prevederile legale, este necesar să amintim regulile procesual-penale mai importante referitoare la acest procedeu probator.

Potrivit articolului 129 Cod procedură penală „cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită”.

Pornind de la această reglementare procesuală și în concordanță cu teoria criminalisticii, înțelegem că scopul efectuării cercetării la fața locului este:

a) cunoașterea nemijlocită de către organul de urmărire pe penală sau de către anchetă a locului săvârșirii faptei, cu toate particularitățile sale;

b) descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă;

c) descoperirea de date cu privire la numărul de participanți și numărul de victime, modul de operare al infractorilor

d) identificarea martorilor și obținerea primelor informații cu privire la faptă, făptuitor și victimă

e) formarea unor prime versiuni de anchetă cu privire la fapta comisă

Cu privire la terminologia folosită în legătură cu această activitate procesuală se impune a se face distincția între „cercetarea la locul săvârșirii infracțiunii” și „cercetarea la fața locului”. Astfel, organul de anchetă, în raport cu speța cercetată, poate constata necesitatea de a cerceta nu doar „locul infracțiunii”, adică locul unde s-a comis infracțiunea. Este motivul pentru care se preferă folosirea noțiunii de cercetare la fața locului, având un înțeles mai larg decât cercetarea la locul săvârșirii faptei.

Cercetarea la fața locului este o activitate criminalistică ce trebuie desfășurată cu deosebită urgență, eficiența acesteia fiind determinată atât de constituirea și deplasarea urgentă la locul faptei a echipei specializate, cât și de luarea unor măsuri de conservare a locului de către primii agenți ai autorității care ajung la fața locului.

De cele mai multe ori, săvârșirea unei infracțiuni este anunțată celui mai apropiat post de poliție de către persoana care descoperă urmele unei asemenea fapte (anunțare care are loc, în majoritatea cazurilor, prin viu grai sau telefonic).

Din momentul anunțării comiterii unei infracțiuni, activitatea tactică criminalistică trebuie să se desfășoare pe două fronturi, în paralel. Primul, este cel al anunțării și formării echipei de anchetă ce are competența legală de a efectua cercetarea penală, iar al doilea este cel al asigurării urgente la fața locului, a primelor măsuri de conservare a locului infracțiunii.

Primele organe care sosesc la fața locului, indiferent că sunt organe de cercetare sau alte organe al statului trebuie să dispună primele măsuri de urgență, anume:

– luarea de măsuri de identificare și salvare a victimelor infracțiunii.

În acest scop, chiar dacă prin pătrunderea în câmpul infracțiunii ar avea loc distrugeri sau modificări ale urmelor și mijloacelor materiale de probă, salvarea vieții victimelor trebuie să aibă prioritate

– delimitarea locului infracțiunii (eventual prin folosirea benzilor speciale de delimitare) și împiedicarea pătrunderii în acest loc a persoanelor neautorizate (de regulă, a curioșilor)

– identificarea și prinderea suspectului (suspecților), identificarea martorilor.

Astfel, e posibil ca suspectul să fie în continuare în zona comiterii faptei, motiv pentru care se întreprind primele măsuri de reținere și imobilizare a acestuia până la sosirea organelor de urmărire penală.

În privința martorilor, identificarea acestora (eventual reținerea lor la locul faptei) de către organul autorității sosit primul la locul faptei permite ușurarea sarcinii echipei operative – până la a cărei sosire la fața locului martorii ar putea dispărea.

– anunțarea organelor competente de cercetare – când competența de cercetare aparține altui organ.

Cercetarea la fața locului trebuie să se desfășoare în mod organizat, cu minuțiozitate, cu verificarea completă a locului infracțiunii. În acest scop, echipa de cercetare va trebui să delimiteze limitele teritoriale a locului ce urmează a fi cercetat.

Cercetarea propriu-zisă se desfășoară în două etape succesive:

a) etapa statică;

b) etapa dinamică.

Etapa statică a cercetării la fața locului

În această etapă cercetarea se efectuează fără a se aduce vreo modificare câmpului infracțiunii. În raport de particularitățile zonei supuse cercetării, echipa trebuie să stabilească, de la început, punctul de începere, sensul și direcția de efectuare a cercetării.

Astfel, cercetarea poate avea loc

– din centru spre margini, atunci când urmele materiale sunt concentrate într-o zonă relativ mică și bine determinată (de exemplu un accident de circulație)

– de la periferie spre centru , deplasarea echipei făcându-se în mod spiralat spre centru

– în cazul necesității cercetării unor zone extinse de teren, în scopul unei verificări minuțioase, echipa de cercetare poate proceda la împărțirea terenului în sectoare și verificarea, rând pe rând, a fiecărui sector.

În această etapă, cercetarea se efectuează fără a se aduce vreo modificare câmpului infracțiunii. În această fază se întreprind următoarele activități:

– se constată starea și poziția obiectelor, urmelor ș.a. găsite la locul cercetat

– se procedează la măsurarea distanțelor dintre diferitele obiecte și urme ce prezintă interes pentru cercetare

– se efectuează fotografiile de orientare, fotografiile schiță și fotografiile obiectelor principale în vederea fixării cu cât mai mare acuratețe a schiței locului infracțiunii așa cum a fost găsită de către anchetatori

– se constată și se notează eventualele modificări ce au avut loc în câmpul infracțiunii după comiterea faptei și până la sosirea organelor de anchetă penală.

Etapa dinamică a cercetării la fața locului

Etapa dinamică este cea în care obiectele principale aflate în câmpul infracțiunii pot fi atinse, analizate, mutate, ridicate.

Folosindu-se tehnica din dotare, echipa de cercetare, rând pe rând:

– va analiza obiectele principale din câmpul infracțiunii – corpul victimei, a obiectelor presupus a fi folosite la comiterea faptei

– va căuta, descoperi, evidenția, fixa și ridica urmele aflate la fața locului

– va efectua fotografiile de detaliu sau va folosi camera video pentru surprinderea detaliilor

– va lua primele declarații victimei și martorilor

– va clarifica eventualele împrejurări negative

Cercetarea la fața locului se fixează prin întocmirea unui proces verbal de cercetare la fața locului și prin efectuarea schiței locului, a planșelor fotografice și/sau a înregistrărilor video.

Procesul-verbal trebuie să cuprindă:

(1) mențiunile generale arătate în articolul 91 din Codul de procedură penală și anume:

– data și locul unde este încheiat;

– numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

– numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;

– descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;

– numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;

– mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie, precum și de către martorii asistenți și de către persoanele la care se referă procesul-verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.

(2) mențiunile specifice activității de cercetare la fața locului, descrise în articolul 131 din Codul de procedură penală: descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă.

Schița este o modalitate de a reprezenta grafic câmpul infracțiunii prin prezentarea de ansamblu a locului cercetat, a poziției obiectelor principale și a urmelor găsite, raportul dintre acestea (distanțele dintre principalele obiecte).

Schița se prezintă fie sub forma planului-schiță, fie sub forma desenului – schiță. Diferența dintre cele două este dată de faptul că planul – schiță reprezintă cu rigurozitate raportul distanțelor dintre obiecte, redând fidel, la o anumită scară, poziționarea acestora (dimensiuni, distanțe, unghiuri ș.a.).

Planșa fotografică cuprinde fotografiile efectuate la fața locului (fotografii de orientare, fotografii schiță, fotografii ale obiectelor principale și fotografii de detaliu) cu scurte explicații privitoare la împrejurările surprinse.

Înregistrările video se înscriu între mijloacele moderne de fixare a rezultatelor activităților de cercetare penală, legea procesual penală recunoscându-le ca mijloc de probă în procesul penal (articolul 64 Cod procedură penală). Dezvoltarea tehnologiei digitale (atât fotografia digitală, cât și înregistrarea audio-video digitală) permite fixarea cu mare precizie și într-un mod convenabil a rezultatelor activităților de cercetare penală.

4.2: CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE VIOL

Cercetarea la fața locului, indiferent de modalitatea de săvârșire a violului, este o activitate urgentă prin care se urmărește, particularizat pe elementele caracteristice ale săvârșirii unei asemenea activități ilicite:

– Perceperea nemijlocită a perimetrului în care se afirmă că a fost săvârșită infracțiunea.

Dincolo de importanța legată de identificarea făptuitorilor sau făptuitorului a elementelor caracteristice, este necesar să se pună un accent mai mare pe observarea și analizarea împrejurărilor negative, pe acele elemente pe care persoana vătămată le-ar fi putut folosi pentru a evita să fie victimizată, cunoscut fiind că, adesea, deși se susține o opoziție activă, un refuz explicit, acestea nu se confirmă, cu o minimă diligență, persoana vătămată putând să-și asigure scăparea.

– Căutarea, descoperirea, revelarea, fixarea, interpretarea la fața locului și ridicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă pe baza cărora să se poată confirma: identitatea persoanelor implicate, existența actelor sexuale, acțiunile desfășurate de către făptuitori pentru a înfrânge rezistența persoanelor vătămate, existența refuzului explicit, manifest, convertit în acțiuni de natură a evita desfășurarea actului sexual forțat, imposibilitatea persoanei vătămate de a se opune sau a-și exprima refuzul, etc.

– Identificarea de martori oculari care să confirme existența faptei și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită.

O subliniere merită a fi făcută în legătură cu asistența ce trebuie acordată persoanei vătămate atunci când aceasta este găsită, la fața locului, în stare de șoc, nefiind vorba doar despre acordarea unui prim ajutor medical, implicațiile de natură psihică și socială fiind suficient de complexe pentru a necesita o atenție deosebită.

În ceea ce privește locurile unde vor fi căutate principalele categorii de urme și mijloace materiale de probă, trebuie avute în vedere următoarele:

Corpul persoanelor implicate – al făptuitorilor și al persoanelor vătămate – precum și obiectele de îmbrăcăminte sau lenjerie.

Spațiul în care a avut loc actul sexual.

Spațiul în care s-au desfășurat acțiuni ale făptuitorilor în realizarea rezoluției infracționale și acțiuni ale persoanelor vătămate în încercarea de a refuza participarea la actul sexual și de a-și asigura scăparea.

Perimetrul în care au survenit alte consecințe ale faptei – moartea victimei, o vătămare gravă a integrității corporale sau sănătății sau sinuciderea persoanei vătămate.

La examinarea corpului persoanelor vătămate vor putea fi descoperite – îndeosebi pe brațe, față, gât, în jurul organelor genitale, pe sâni, etc. – diferite leziuni, începând cu cele superficiale până la plăgi mușcate sau înjunghiate, în funcție de violențele ce au caracterizat comportamentul făptuitorului în timpul actului sexual ori, înainte, pentru a înfrânge orice rezistență opusă în vederea împiedicării desfășurării actului sexual forțat.

Lenjeria intimă, în principal, dar și diferite obiecte de vestimentație purtate de către persoana vătămată sau, chiar, de agresor, în unele cazuri, și lenjeria de pat, vor prezenta rupturi, urme de mototolire sau de altă natură care vor confirma exercitarea de violențe.

De asemenea, se vor căuta urme biologice – sânge, spermă, salivă, materii fecale, fire de păr – pe baza cărora se vor proba atât existența actelor sexuale cât și identitatea persoanelor implicate, atunci când aceasta nu este cunoscută.

O preocupare importantă pentru membrii echipei deplasate la fața locului, trebuie să constituie descoperirea obiectelor folosite de către făptuitor pentru amenințarea sau lovirea victimei, a resturilor de substanțe destinate a aduce victima în situația de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința, a substanțelor sau obiectelor utilizate în scopul provocării sau creșterii apetitului sexual ori de natură a completa sau diversifica plăcerea sexuală, a obiectelor pierdute de către făptuitori sau victimă.

În cazurile infracțiunilor de viol, probele necesare mai frecvent sunt căutate:

la locul comiterii faptei.

În acest scop nemijlocit se cercetează atât încăperea în ansamblu (în cazul în care infracțiunea a fost comisă într-o încăpere) cât și obiectele aparte, aflate în încăpere. În cazul în care violul a fost comisă într-un loc deschis ce cercetează atât locul comiterii infracțiunii cât și obiectele aflate în zona comiterii infracțiunii (în acest sens ce cercetează și plantele, copacii, buturugi ce se află la fața locului). În cazul realizării raportului sexual se studiază mijlocul de transport, în special banchetele. Pe acestea pot fi găsite urme de spermă, sânge, salivă, nefiind de neglijat urmele de natură piloasă.

În cadrul căutării urmelor la locul comiterii violului, nu trebuie de neglijat nici calea, traseul de acces la locul comiterii infracțiunii.

pe corpul fizic al victimei și al făptuitorului, precum și pe articolele de îmbrăcăminte ale acestora.

În mod obligatoriu, în cazul comiterii infracțiunii de viol, sunt supuse examinării corpurile fizice ale victimei în scopul găsirii urmelor biologice de natură umană. În acest caz, o activitate aparte o constituie căutarea părților din țesutul epitelial, în mod special sub unghiile victimei, mai ales în cazul când victima este de sex feminin, specific acestora fiind folosirea unghiilor în scop de autoapărare.

De asemenea, aceleași urme pot fi găsite și pe îmbrăcămintea subiecților infracțiunii. În plus, pe articolele de îmbrăcăminte ale făptuitorului pot fi găsite alte microurme, ce ar proba prezența acestuia la locul comiterii infracțiunii. În cazul în care la locul faptei au fost găsite urme de picioare se examinează încălțămintea făptuitorului.

– la domiciliul violatorului (inclusiv vilă, garaj etc.).

În aceste locuri, pot fi descoperite bunuri sustrase de la victimă în cazul în care infracțiunea de viol a fost comisă în concurs cu o formă a sustragerii, articolele de îmbrăcăminte ale făptuitorului precum și obiecte de lenjerie intimă sau haine ale victimei.

– la locul de muncă al violatorului. Pot fi constatate unele urme infracționale dintre cele arătate mai sus.

La investigarea infracțiunilor de viol, s-a cristalizat o anumită legitate privind consecutivitatea acțiunilor de anchetă penală. În acele cazuri, când investigatorul dispune de date autentice despre faptul, că într-un anumit loc și timp, a fost comis un viol, în primul rând numește o constatare medico-legală vizavi de victima infracțiunii, întrucât în cazurile de viol victima și corpul acesteia reprezintă principalul putător al probelor și informațiilor despre comiterea infracțiunii de viol.

În cazul în care făptuitorul este cunoscut cu victima sau aceste este reținut imediat după comiterea infracțiunii de viol, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și în privința acestora.

Bineînțeles aceste acțiuni nu pot fi efectuate fără o audierea prealabilă a acestora. În cazul reținerii făptuitorului imediat după comiterea faptei, se efectuează percheziția corporală a acestuia și ridicarea obiectelor ce pot fi purtătoare de informații despre comiterea infracțiunii de viol.

Ulterior, se organizează cercetarea locului unde s-a produs fapta, se efectuează ascultarea martorilor, percheziții la domiciliu și locul de muncă al bănuitului, în cazul în care acesta nu este reținut la locul infracțiunii, dar la scurt timp după comiterea acesteia, expertize criminalistice, alte acte procedurale, precum și măsuri operative de investigații.

O astfel de consecutivitate reiese din necesitatea acumulării sistematice și neîntrerupte a materialului probatoriu.

Activitatea de cercetare la fața locului presupune descoperirea urmelor infracțiunii, în mod special a urmelor materiale specifice, a instrumentelor folosite pentru amenințarea ori lovirea victimei, a resturilor de substanțe destinate de a aduce victima în situația de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința, a obiectelor pierdute de făptuitori, sau de victimă ș.a.

Cercetarea la fața locului are o importanță și pentru perceperea și fixarea împrejurărilor din locul în care se afirmă că a fost săvârșit violul în vederea aprecierii posibilității de comitere a faptei în condițiile prezentate de către victimă și pentru identificarea eventualelor persoane ce au putut percepe aspecte legate de săvârșirea infracțiunii.

Teoria și experiența acumulată în domeniul investigării infracțiunii de viol demonstrează fără echivoc faptul că desfășurarea în condiții de operativitate, complexă și prin respectarea regulilor metodologice a cercetării la fața locului, oferă posibilitatea lămuririi următoarelor probleme indispensabile pentru obținerea probelor și identificării violatorului:

natura evenimentului infracțional produs și anume verificarea ipotezei unei denunțări false despre săvârșirea unui raport sexual comis prin constrângere;

timpul și locul de săvârșire a faptei (se încearcă stabilirea și fixarea urmelor ce ar demonstra existența unui raport sexual sau a încercărilor de realizarea a raportului sexual, se atrage atenția asupra existenței urmelor de genunchi, coate sau posibilitatea rămânerii unor particule din hainele infractorului);

metoda și mijloacele de săvârșire a violului;

împrejurările, care au favorizat săvârșirea infracțiunii; activitatea infracțională concretă desfășurată de autor, după caz coautori;

caracterul și mecanismul formării vătămărilor depistate pe corpul victimei (se atrage atenția asupra urmelor se ar confirma confruntarea dintre victimă și infractor);

existența urmelor pe corpul victimei sau la locul faptei a urmelor de dinți, sânge, spermă, secreții vaginale urme de mijloace de transport ; deasemenea în cadrul cercetării la fața locului se impune a fi ridicate mostre de sol de la locul comiterii infracțiunii, mostre de căptușeală a mobilei, a tapițeriei din mașină, covor mobilă și alte obiecte sau substanțe ce ar putut fi lăsa urme pe hainele victimei sau ale infractorului;

obiectele și lucrurile care aparțin făptuitorului;

identificarea eventualilor martori etc.

Eficacitatea cercetării la fața locului este condiționată în mare măsură de respectarea de către ofițerul de urmărire penală a regulilor tactice de desfășurare a acesteia, aplicarea metodelor tehnico-științifice de investigare și respectarea riguroasă a regulilor procesuale din domeniu. În acest sens, ofițerul de urmărire penală are următorele obligații:

să realizeze planificat cercetarea la fața locului;

să soluționeze toate problemele pe care le poate oferi desfășurarea cercetării la fața locului;

să asigure caracterul complex al cercetării la fața locului, prin înaintarea și verificarea tuturor versiunilor posibile;

să realizeze consecutiv cercetarea statică și cea dinamică;

să depisteze și să fixeze urmele de săvârșire a infracțiunii;

să stabilească cu exactitate locurile de aflare a urmelor infracțiunii;

să realizeze fotografierea și înregistrarea video;

să întocmească schița locului faptei;

să întocmească procesul verbal în corespundere cu prevederile procesual-penale.

Pentru a asigura un succes mai mare a activității desfășurate, este oportun ca la cercetarea la fața locului să participe și victima, dacă există posibilitatea. Aceasta poate arăta locul unde a fost aplicată violența, unde a fost realizat raportul sexual, unde stătea infractorul, în care direcție a plecat acesta.

Atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate recomandă ca, întotdeauna, limitele locului de cercetat să fie mai largi, în așa fel încât să rămână în afara atenției organului de urmărire penală suprafețe pe care ar pute exista urme.

Clarificarea locului faptei are o importanță și pentru adoptarea de către organul de urmărire penală a unei metodici adecvate situației, prin care urmează a fi realizată cercetarea la fața locului.

Legislația penală nu precizează înțelesul expresiei „fața locului”, o definire a acestui termen o putem găsi doar în literatura de specialitate.

„Fața locului” sau „locul faptei” ori „scena infracțiunii”, reprezintă o suprafață determinată a terenului sau încăperii în care s-a desfășurat activitatea infracțională concretă, precum și locul unde au survenit consecințele faptei.

Totuși considerăm că nu putem pune semnul egalității între termenul de „locul săvârșirii faptei” și cel de „fața locului” cel de-al doilea fiind mai larg de cât primul de fapt termenul de „fața locului” include în sine termenul „locul săvârșirii faptei”. De altfel considerăm că prin „fața locului” urmează să înțelegem locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită precum și cel în care s-au produs și rezultatele acesteia.

Prin loc de comitere a faptei de viol poate fi considerat: locuința sau alt loc închis, fie un loc deschis sau un mijloc de transport, traseul de acces înspre și dinspre acestea ori alte locuri unde au fost depozitate ascunse sau abandonate diferite obiecte, bunuri sau valori care au fost folosite la pătrunderea în locul săvârșirii infracțiunii în cazul, în care violul se află în concurs cu o altă infracțiune cu obiect material.

În literatura de criminalistică, se disting trei etape în care urmează a fi desfășurată cercetarea la fața locului în cazul infracțiunii de viol:

etapa măsurilor preliminarii;

etapa efectuării cercetării propriu-zise;

fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

Etapa pregătirii cercetării la fața locului, cuprinde acțiuni ce urmează a fi realizată în două subetape:

1) acțiuni preliminarii efectuate până la momentul deplasării la fața locului;

2) acțiuni preliminarii efectuate în momentul sosirii la fața locului.

Din categoria acțiunilor, care în viziunea noastră urmează a fi întreprinse până la momentul deplasării la fața locului în cazul cercetării infracțiunii de viol pot fi menționate următoarele:

– primirea, consemnarea și verificarea sesizării pentru a determina: natura evenimentului infracțional, locul de aflare și starea cadavrului, persoanele prezente la locul de comitere a infracțiunii și acțiunile întreprinse de acestea, etc.

– realizarea măsurilor de punere sub pază și de conservare a locului faptei;

– pregătirea echipei de cercetarea la fața locului, în care în mod obligatoriu trebuie să fie inclus medicul legist sau un alt medic, specialistul-criminalist și lucrătorii operativi;

– asigurarea tehnico-materială (pregătirea trusei criminalistice, a aparatajului necesar pentru fotografiere, filmare, înregistrări audio, dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării și ținerii legăturii între ei etc.).

În același sens, acțiunile preliminarii efectuate în momentul sosirii la fața locului de săvârșire a violului vizează:

– verificarea stării în care se află victima violului și acordarea primului ajutor;

– informarea operativă asupra evenimentelor constatate de către persoanele sosite primele la fața locului.

Sub acest aspect, este deosebit de important de a fi ascultate persoanele care au asistat la acțiunile de constrângere sau care au fost martori la raportul sexual forțat, persoanele care locuiesc în apropierea locului respectiv. Ascultarea acestora se face în scopul obținerii informațiilor despre schimbările care au avut loc la fața locului din momentul producerii evenimentului până la momentul sosirii echipei de cercetare, identificarea persoanelor care au produs aceste schimbări și locul aflării lor.

În această direcție se va ține cont că, de regulă, de schimbările produse la locul cercetării au un caracter întâmplător, însă uneori acestea pot fi provocate de către infractor sau de participanți în scopul ascunderii infracțiunii. Aceste schimbări pot fi relevate atât prin ascultarea persoanelor menționate mai sus, cât și prin atenta examinare și cercetare a locului de producere a evenimentului.

– organizarea măsurilor de pază și înlăturarea persoanelor străine;

– delimitarea și analizarea locului ce urmează a fi cercetat.

– determinarea ordinii și a consecutivității cercetării la fața locului.

– stabilirea funcțiilor și explicarea drepturilor participanților la cercetarea la fața locului.

Organele de urmărire penală, pe lângă activitatea de cercetare, realizează și o activitate specifică de organizare exprimată prin planificarea acțiunilor desfășurate de ceilalți participanți (lucrători operativi, medicul legist etc.), stabilirea sarcinilor concrete și a obligațiilor acestora, crearea unei atmosfere de conlucrare etc.

Cea de-a doua etapa a cercetării la fața locului o constituie cercetarea propriu-zisă.

Cercetarea locului de comitere a violului poate fi realizată atât prin metoda concentrică, cât și prin metoda excentrică.

În cadrul cercetării propriu-zise pot fi depistate mai multe feluri de urme și anume urme de spermă, de sânge, secreții vaginale de natură piloasă etc

Potrivit legislației penale în vigoare, organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanților la proces, precum și instanța de judecată, la cererea părților, considerînd că este necesar pentru verificarea și precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parțială, a faptei la fața locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea acțiunilor, situației sau a altor circumstanțe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri, întocmi desene și schițe.

Cu privire la reconstituire, trebuie de reținut că în cazul violului, ca, de altfel, în cazul tuturor infracțiunilor privitoare la viața sexuală, nu se reproduc decât acele împrejurări de natură a verifica audibilitatea, vizibilitatea, posibilitatea de escaladare, de trecere printr-un anumit loc, posibilitatea de creare a unor urme în condițiile de comitere a faptei.

În cadrul acestui procedeu tactic, la infracțiunea de viol nu poate fi reconstituit raportul sexual, această interdicție fiind prevăzută în mod expres în cadrul legislației în vigoare. La reconstituirea faptei se interzic acțiuni care înjosesc onoarea și demnitatea persoanelor care participă la reconstituire și a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea.

Pentru organul judiciar, primele informații sunt deosebit de utile, sursele de informații fiind victimele infracțiunii, rudele acestora, martorii oculari, organele de poliție sosite primele la fața locului și chiar făptuitorul.

Stabilirea poziției victimei în *scenariul infracțiunii* ori indicarea autorului de către aceasta constituie premise ale soluționării juste a cauzei penale doar coroborate și susținute de celelalte probe și mijloace materiale de probă obținute pe parcursul cercetării la fața locului sau administrate în cauză, în timpul sau ca rezultat a desfășurării altor activități tactice ori procedurale.

Un aspect relevat de literatura de specialitate este reținerea victimei de a reclama sau colabora cu organele judiciare, în cazurile de viol și tentativă de viol, contenția rezidând în:

– dificultatea unor victime de a evalua tentativa de viol de intromisiune, ce definește actul sexual consumat;

– jena și pudoarea publică față de publicizarea actului, mai ales din partea femeilor fără viață sexuală;

– reținerea victimelor față de stresul interogatoriilor și expertizelor medico-legale;

– neîncrederea față de soluționarea judiciară a cazurilor, cât timp în unele societăți, justiția este reprezentată cu precădere de bărbați. Atitudinea dubitativă a juriștilor și experților este percepută de victimă ca o nouă agresiune, ca un fel de „viol judiciar”, fapt ce îi exacerbează sentimentele de culpabilitate, o determină la o supravictimizare și o inhibă de a face sau de a continua o reclamație judiciară.

Numărul mare de victime, practic greu de identificat, reacția diferită a victimelor la anumite fapte(spre exemplu la viol, înșelăciuni, mită, trafic de influență), modicitatea prejudiciilor cauzate prin unele fapte, lipsa încrederii în organele de descoperire (cele de cercetare penală), tendința unor victime de a evita publicitatea, etc, fac ca un număr mare de fapte penale să nu fie nu numai descoperite, dar nici măcar reclamate.

CAPITOLUL 5: CONSTATĂRILE MEDICO-LEGALE, TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ȘI EXPERTIZELE JUDICIARE ÎN CAUZELE PRIVITOARE LA VIOL

Săvârșirea celor mai multe infracțiuni și în special cele îndreptate împotriva integrității corporale sau vieții unei persoane, este însoțită de producerea unor modificări materiale în mediul înconjurător, a căror examinare este de natură să dezvăluie organelor judiciare cele mai semnificative aspecte legate de faptă și făptuitor.

Dacă sensurile unor atare schimbări intervenite în configurația locului faptei se dezvăluie ochiului format al organului de urmărire penală, semnificația altora, dată fiind marea diversitate a fenomenelor în prezența cărora iau naștere urmele, scapă și organelor judiciare. Se știe însă că niciun element având legătură cu infracțiunea sau cu infractorul, oricât de nesemnificativ ar părea, nu poate rămâne nevalorificat, deoarece de rezultatele examinării sale cât mai rapide depind însăși rezultatele cercetării cauzei.

De aici reiese necesitatea pentru organele de urmărire penală de a se adresa celor cu pregătire adecvată, de profil, specialiștilor și tehnicienilor, adică celor ale căror cunoștințe în diverse domenii ar putea contribui la dezvăluirea adevăratei semnificații a urmelor și mijloacelor materiale de probă aflate la fața locului.

Ținând cont de faptul că la investigarea violurilor organele de urmărire penală sunt puse în fața unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru aceasta fiind necesare cunoștințele unor specialiști din domeniile științei. Legea procesual-penală permite organului de urmărire penală, iar în unele situații chiar îl obligă, ca pentru descoperirea adevărului în cauzele penale referitoare la viol, să recurgă la concursul specialiștilor.

Dispunerea și folosirea în cadrul investigației penale a constatărilor tehnico-științifice și expertizelor, atât criminalistice cât și de altă natură, trebuie precedată de o analiză rezonabilă care să aibă ca obiect necesitatea și oportunitatea lor.

Astfel, vor putea fi avute în vedere următoarele schimbările intervenite în configurația locului faptei, a altor perimetre în care se desfășoară diferite activități de către organele judiciare deplasate în teren, sunt, de multe ori, sesizabile și raționabile pentru ochiul și spiritul de observație exersat al unui anchetator cu experiență. În alte cazuri, semnificația unor modificări – urme ce atesta împrejurări legate de desfășurarea activității ilicite ori ale unor activități fără relevanță în cauză – pot scăpa oricui, indiferent de experiență, disponibilitate, atenție, etc. Pentru ca nici un element, oricât de nesemnificativ ar părea la prima vedere, care ar putea fi important în anchetă să nu rămână nevalorificat este necesar ajutorul, participarea specialiștilor și/sau experților ale căror cunoștințe și abilități practice în diverse domenii, pe baza aplicării celor mai adecvate metode și procedee tehnice, pot contribui la lămurirea adevăratei semnificații a urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite în cauză.

Elementele de probă îndoielnice ori simple indicii, pot, prin efectuarea expertizei, să fie reținute ca probe temeinice sau înlăturate ca fiind fără valoare.

Costurile sunt importante și de cele mai multe ori organul judiciar este obligat să facă, înainte de toate, o identificare a persoanelor care au interese importante în cauză și care devin, astfel interesate și în suportarea cheltuielilor legate de efectuarea constatărilor tehnico științifice ori expertizelor.

Necesită un volum de timp relativ mare, instituțiile în cadrul cărora se efectuează expertizele sau/și experții sunt aglomerate ca să nu mai vorbim despre faptul că, adesea, activitatea de expertiză nu începe până nu este confirmată, cel puțin, o plată parțială a costului expertizei.

Sunt dispuse și efectuate expertize chiar și în condițiile în care nu se întrevede posibilitatea unor concluzii certe în raport cu materialul ce poate fi pus la dispoziția experților ori cu posibilitățile tehnice existente efectiv la dispoziția expertului.

Pe fondul unei analize superficiale, fără să fie evaluat întregul material existent la dosarul cauzei se poate hotărî recurgerea la cunoștințele specialiștilor sau experților atunci când problemele pentru pot fi lămurite și prin desfășurarea altor activități – ascultarea martorilor, învinuiților, confruntări, prezentări pentru recunoaștere, reconstituiri – sau nu sunt importante. Problemele care pot fi lămurite, deși de o anumită importanță pentru anchetă, să nu justifice cheltuieli importante așa cum sunt cele care trebuie făcute pentru efectuarea, ca exemplu, unei expertise complexe.

Dispunerea unei expertize într-un moment nepotrivit – ori prematur ori cu întârziere – poate conduce la îngreunarea anchetei sau chiar la imposibilitatea de a lămuri una sau alta dintre probleme având în vedere că urmele și mijloacele materiale de probă se pot degrada, își pot schimba proprietățile, etc. sau, din contră, pot fi insuficiente pentru realizarea expertizei.

Pot fi puse la dispoziția experților urme care nu mai conțin elemente pe baza cărora să se poată face identificarea individuală deoarece din neglijență sau voit cu prilejul descoperirii, ridicării, conservării ori transportului le-au fost modificate caracteristicile și proprietățile specifice – situație în care totul devine formal și dominat de relativitate.

O problemă importantă este certitudinea provenienței urmelor și mijloacelor materiale de probă prezentate în fața expertului – dacă există ignoranță în ceea ce privește ridicarea, ambalarea, transportul, predarea ori atunci când se face fixarea prin înregistrări de sunet și imagine ori în procesul-verbal vor apare suficiente motive pentru a se pune la îndoială rezultatele expertizelor nu pe fond ci sub aspectul lipsei de certitudine, al posibilității provocărilor ori înscenărilor compromițătoare.

Activitatea ilicită, ca orice activitate desfășurată de oameni ce se consumă în timp și spațiu, lasă urme, existând doar o problemă de disponibilitate, pricepere și dotare în căutarea, descoperirea, revelarea, examinarea și interpretarea prezenței și caracteristicilor acestora. Urmele și mijloacele materiale de probă intră în posesia organelor judiciare odată cu desfășurarea diferitelor activități de tactică precum cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția sau constatarea infracțiunii flagrante însă nu au valoare pentru cauză decât în măsura în care sunt analizate, interpretate și valorificate pentru obținerea unui maximum de date menite să contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la condițiile în care a fost desfășurată activitatea ilicită, identitatea făptuitorilor, a persoanelor vătămate, etc.

Expertiza intervine în anchetă pentru lămurirea unor fapte sau stări de fapt care nu sunt și nu pot fi valorificate altfel. În vederea dispunerii de constatări tehnico-științifice ori expertize organul judiciar trebuie să procedeze la o analiză temeinică a necesității și utilității acestora spre a nu recurge la concursul specialiștilor decât atunci când lămurirea unor fapte sau stări de fapt nu pot fi lămurite prin efectuarea altor activități.

Activitățile desfășurate de specialiști, pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, sunt denumite în actele normative în vigoare prin expresiile „constatare tehnicoștiințifică”, „constatare medico-legală” și „expertiza judiciară”.

Dispozițiile legale ce reglementează constatarea tehnico-științifică permit definirea acesteia ca fiind un procedeu de probațiune tehnico-științifică ce constă într-o examinare specială a mijloacelor materiale de probă, efectuată la cererea organelor de urmărire penală, de către specialiști sau tehnicieni din cadrul acestora, ori care functionează pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală, în vederea obținerii unor date cu relevanță probatorie, în cauze ce nu suferă amânare, concluzii materializate în raportul de constatare.

Prin mijlocirea acestui procedeu se determină semnificația urmelor și obiectelor ce au servit la săvârșirea infracțiunii sau care sunt un produs al acesteia. Finalitatea urmarită prin efectuarea constatării tehnico-științifice este de a evidenția rolul unor stări de fapt, situații, în lămurirea unor împrejurări legate de comiterea infracțiunii.

Ca mijloc de investigare realizat cu concursul unei categorii aparte de participanți la proces – specialiști și tehnicieni – constatarea tehnico-științifică face posibilă exacta cunoaștere a valorii probante a celor mai variate mijloace de probă care, altfel, nu ar putea fi valorificate de către organele judiciare.

Astfel, potrivit Codului de procedură penală, în cazul în care există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanțe ale cauzei, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate folosi cunoștințele unui specialist dispunând, la cererea părților, iar organul de urmărire penală și din oficiu, efectuarea constatării tehnico-științifice sau medico-legale.

Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanțelor ce pot avea importanță probatorie pentru cauza penală sunt necesare cunoștințe speciale în domeniul științei, tehnicii arte sau meșteșugului.

Obiectul constatărilor tehnico-științifice, medico-legale și a expertizelor judiciare, în cauzele penale privitoare la viol, sunt determinate, pe de o parte, de necesitatea determinării și confirmării prin mijloace de probă a unor semne constitutive aferente infracțiunii (cum ar fi: existența raportului sexual, existența constrângerii sau a imposibilității de către victimă de a se apăra sau de a-și exprima voința etc.), iar pe de altă parte, de necesitatea stabilirii altor circumstanțe care pot avea relevanță probatorie (cum ar fi, mecanismul și împrejurările de comitere a infracțiunii, apartenența urmelor infracțiunii etc).

În unele cazuri, obligativitatea dispunerii unor expertize judiciare în cazul violului decurge din prevederile legale în vigoare.

Astfel, potrivit Codului de procedură penală, pentru a stabili cauza morții, la cercetarea violului, este obligatorie expertiza medico-legală (în cazul în care infracțiunea de viol fapt consumat, sau tentat este însoțită de omorul victimei).

Constatarea medico-legală se face doar de organele medico-legale competente, potrivit normelor de organizare a instituțiilor și serviciilor medico-legale.

Persoana care a fost agresată sexual, pentru a putea proba leziunile suferite, trebuie să treacă prin examinarea medico-legală de constatare. Aceasta se realizează la cerere în cadrul institutelor de medicină legală și este urmată de eliberarea unui certificat medico-legal.

Deși în majoritatea cazurilor elementele laturii obiective a infracțiunii de viol se constată prin intermediul expertizei medico-legale, nu putem restrânge cercul expertizelor doar la aceasta.

În cadrul cauzelor de viol pot fi efectuate următoarele categorii de expertize:

expertiza medico-legală;

expertiza psihiatrică;

expertiza psihologică;

expertiza biologică;

expertiza traseologică;

În cadrul expertizei medico-legale, medicul legist trebuie să rezolve două probleme importante: probarea raportului sexual și probarea lipsei de consimțământ a victimei sub o formă oarecare – constrângerea fizică sau imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Constatarea violului se face în mod diferit în cazul femeii fără trecut sexual (virgină), al femeii cu trecut sexual și al persoanei de sex masculin. Obiectivele constatării sunt însă, în mare parte, comune:

a) demonstrarea raportului sexual;

b) evidențierea elementelor care atestă lipsa de con-simțământ a victimei;

c) decelarea de elemente utile pentru identificarea vio-latorului;

d) precizarea eventualelor consecințe ale violului (boli venerice, graviditate, stări psihice reactive).

Pentru rezolvarea acestor obiective, se procedează la:

– examinarea persoanei violate (anamneză, examen somatic general, examen genital și/sau anal, recoltări de secreție vaginală sau din ampula rectală, examinarea îmbrăcămintei etc.);

– examinarea suspectului (examen somatic, examenul organelor genitale, examinarea îmbrăcămintei etc.);

– dacă este necesar, se examinează și locul faptei.

Probarea raportului sexual se face în mod diferit, după cum femeia a fost sau nu virgină în momentul săvârșirii violului. Dacă femeia a fost virgină, partea obiectivă a realității unui raport sexual o constituie prezența rupturilor himenului. În raport cu forma himenului, rupturile pot varia ca aspect, dar important pentru expertiză este diagnosticul de ruptură recentă. Acest diagnostic este posibil într-un interval de 7—10 zile de la producerea raportului sexual, în acest interval (mai ales în primele 3-5 zile), rupturile având: margini roșii sângerânde, infiltrate, tumefiate neregulate, dureroase la examinare și câteodată supurate.

Probleme deosebite ridică himenele complezente (dilatabile), care, având o elasticitate mai mare, permit efectuarea raportului sexual fără a se rupe (situații în care femeia rămâne din punct de vedere anatomic virgină). De asemenea, trebuie să amintim faptul că în cazul raportului sexual executat incomplet, rupturile neproducându-se, realitatea raportului sexual trebuie probată prin alte mijloace.

Dacă, în momentul săvârșirii violului, femeia nu este virgină, probarea realității raportului sexual nu se poate face în cadrul expertizei medico-legale decât prin evidențierea prezenței spermei în vagin (cu condiția ca victima să se prezinte la scurt timp după viol – maxim 24-36 ore – și să nu-și fi făcut toaleta).

Secreția vaginală se recoltează cu ajutorul unei anse, se prepară un frotiu, iar după colorare, se examinează preparatul la microscop pentru decelarea spermatozoizilor.

Al doilea element constitutiv al infracțiunii de viol este lipsa de consimțământ al victimei asupra raportului sexual.

Constrângerea se probează medico-legal prin găsirea urmelor de violență (escoriații, echimoze) care se caută la nivelul fețelor anterioare ale coapselor, pe gât, în jurul gurii, pe membrele superioare, torace (sâni), sau regiunea fesieră. În legătură cu posibilitatea de săvârșire a violului asupra unei victime adulte în deplinătatea facultăților sale fizice, în literatura de specialitate s-a specificat că, ea nu poate fi violată de către un singur bărbat, fiind capabilă de a se apăra și de a opune rezistență, putându-se ajuta și de mișcările bazinului.

Demonstrarea raportului sexual

La femeia fără trecut sexual (virgină) atestarea contactului sexual se bazează, în primul rând, pe demonstrarea prezenței deflorării recente; se vor face aprecieri și asupra datei acestui contact sexual deflorant. După cum am arătat deja, trebuie avută în vedere și eventualitatea unui himen complezant, care permite consumarea raportului sexual vaginal complet fără deflorare.

În cazul femeii cu trecut sexual (care prezintă deflorare veche), probarea contactului sexual este mai dificilă; aceasta are la bază demonstrarea prezenței spermei (spermatozoizilor) în vagin, ceea ce atestă un raport sexual vaginal complet, neprotejat.

La persoanele de sex masculin este necesar examenul orificiului anal, care va putea evidenția rupturi/fisuri radiare ale mucoasei anale, cu sensibilitate dureroasă marcată, cu iritație și inflamație locală; sângerarea este prezentă în cazul raporturilor sexuale anale recente; aceste modificări pot să apară, însă, și în contextul altor acțiuni traumatice sau pe fondul unei patologii locale. Certitudinea raportului sexual este dată de decelarea prezenței spermei (spermatozoizilor) în ampula rectală, care atestă consumarea unui raport sexual anal complet, neprotejat.

Examinarea corpului și îmbrăcămintei persoanei violate poate decela urme de spermă, de sânge sau fire de păr provenite de la violator.

Demonstrarea lipsei de consimțământ a victimei

– Constrângerea fizică (violul cu violență fizică) este atestată de prezența leziunilor traumatice produse în cadrul luptei cu violatorul; unele dintre acestea sunt caracteristice pentru agresiunile sexuale. Putem decela: echimoze ovalare și excoriații semilunare pe fața internă a coapselor, leziuni perineale (în jurul organelor genitale externe), urme de imobilizare la nivelul membrelor superioare, semne de violență la nivelul gâtului și leziuni endobucale produse în contextul împiedicării victimei să strige după ajutor, rupturi musculare – mușchii gracilis etc. Prezența hematoamelor sau rupturilor perineale atestă consumarea actului sexual cu o deosebită violență; de asemenea, astfel de leziuni se produc în cazul disproporției fizice marcate (ex. viol asupra minorilor).

– Constrângerea morală (prin amenințare sau șantaj) nu poate fi probată medico-legal. Uneori, însă, decelăm elemente sugestive în acest sens (ex. excoriații liniare la nivelul gâtului, produse de cuțitul cu care violatorul amenință victima).

– Imposibilitatea victimei de a se apăra survine în variate circumstanțe (convalescență după o boală gravă, vârstă înaintată, paralizie, sindroame confuzionale, agonie, comă etc.). Uneori, stările de acest gen pot fi provocate de către violator cu scopul de a facilita consumarea actului sexual (administrare de sedative, narcotice, somnifere, droguri, alcool; leziuni traumatice care determină pierderea conștienței etc.). În astfel de cazuri, examenul medico-legal al victimei va fi dublat de examinări toxicologice sau de altă natură, menite să demonstreze aceste stări.

– Victima se află în imposibilitatea de a-și exprima liber voința atunci când este alterată starea de conștiență (ca în exemplele de mai sus) sau atunci când prezintă boli psihice (debilitate mintală severă, psihoze cu manifestări halucinatorii sau delirante etc.). În astfel de cazuri se impune efectuarea unui examen medico-legal psihiatric, care să demonstreze caracterul neconsimțit al raportului sexual.

Trebuie punctat caracterul de urgență al constatării medico-legale a violului, conferit de următoarele aspecte:

– deflorarea recentă poate fi demonstrată până cel târziu în a 14-a zi de la contactul sexual deflorant (ideal până în ziua 3-4, după care modificările caracteristice retrocedează semni-ficativ);

– leziunile de la nivelul orificiului anal pot fi evidențiate cu mai mare probabilitate dacă examinarea este precoce;

– demonstrarea prezenței spermei (spermatozoizilor) se poate face doar în primele 72 de ore (ideal în primele 24 de ore), cu condiția neefectuării toaletei locale;

– unele leziuni traumatice care atestă constrângerea fizică (ex. eritemul posttraumatic) nu vor mai fi decelate la un examen medico-legal tardiv;

– punerea în evidență a unor eventuale toxice (sedative, somnifere, droguri, alcool etc.) necesită efectuarea de examinări toxicologice precoce, altminteri producându-se metabolizarea acestora;

– stările psihopatologice acute (halucinații, delir) pot fi surprinse doar în condițiile unei examinări psihiatrice efectuate cât mai aproape în timp de momentul violului etc.

Examinarea suspectului are, în egală măsură, un caracter de urgență. Se vor urmări aspecte legate de:

– prezența leziunilor traumatice produse de victima care se apără (excoriații faciale, plăgi mușcate etc.);

– prezența de fire de păr sau de pete de sânge aparținând victimei pe corpul/îmbrăcămintea/încălțămintea suspectului;

– decelarea de celule vaginale, de materii fecale sau de paraziți intestinali la nivelul șanțului balano-prepuțial etc.

Un rol deosebit de important pentru identificarea agresorului îl au examinările complementare efectuate asupra secreției vaginale sau asupra conținutului anal, care permit stabilirea grupului sangvin, a caracterului secretor/nesecretor și a profilului ADN al violatorului, permițând identificarea acestuia prin analize comparative.

Un alt obiectiv al examinării medico-legale în viol este demonstrarea eventualelor consecințe ale acestuia:

– fie stări reactive apărute în contextul psihotraumatizant (necesită examen medico-legal psihiatric);

– fie consecințe tardive (boli venerice, apariția unei sarcini etc.).

Alte consecințe posibile ale violului pot fi vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății ori decesul victimei (fie prin sinuciderea acesteia, fie ca urmare a leziunilor suferite). Acestea constituie circumstanțe agravante, atrăgând o pedepsire mai severă a făptuitorului, conform alineatul 2 litera c) și alineatul 3 ale articolului 197.

Bineînțeles violul poate fi comis și prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra (datorită vârstei victimei, bolii psihice, stării de somn) sau de a-și exprima voința, în acest caz lipsesc semnele de aplicare a violenței, medicul-legist fiind în incapacitate de a constata prezența sau lipsa celei de a doua acțiune ce întregește latura obiectivă a infracțiunii de viol.

În ceea ce privește posibilitatea comiterii raportului sexual în cazul în care victima dormea, deoarece după cum se susține deflorarea victimei este imposibilă în timpul somnului.

În cadrul cauzelor de viol se mai impun a fi efectuate expertiza traseologică, în cadrul căreia urmează a fi analizate urmele lăsate de vegetație, urmele mijloacelor de transport, urmele lăsate de dinți, acestea constituind un element foarte important în cercetarea obiectivă și multilaterală a cauzelor de viol.

Nu este de neglijat nici expertiză psihiatrică care este mijlocul probatoriu ce ajută la probarea raportului sexual comis prin profitarea de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința din cauza unei alienații mintale, fiind necesar de a se determina natura și caracterul afecțiunilor psihice și repercusiunile acestora asupra facultăților intelectiv-volitive.

Prin intermediul expertizei psihologice se determină capacitatea victimei, ținându-se cont de nivelul de dezvoltare fizică și psihică a acesteia de a percepe caracterul acțiunilor realizate; de a opune rezistență agresorului; predispunerea victimei de a denatura realitatea fiind posibil de a se stabili dacă fapta a avut sau nu loc în realitate sau dacă relatările fac parte din imaginația „victimei” .

În cadrul expertizei biologice urmează a fi examinate urmele de sânge sau de spermă ridicate în cadrul cercetării la fața locului, în baza cărora poate fi stabilit sexul, grupa sanguină a persoanei, etc. În cadrul acestei expertize pot fi adresate următoarele întrebări ce țin de constatarea unor aspecte precum ar fi: genul petelor descoperite; proveniența acestora; vechimea lor etc.

Expertizele efectuate în cadrul urmăririi penale nu constituie o probă absolută în cauzele de viol acestea având valoare probatorie numai prin coraborarea cu alte probe în cadrului procesului penal.

În cazul infracțiunii de viol, expertiza poate fi dispusă atât în privința victimei, cât și a inculpatului. În ceea ce privește victima, va fi analizată capacitatea ei de a percepe și de a reproduce evenimentele, de a conștientiza conținutul și caracterul acțiunilor săvârșite față de ea și de a opune rezistențp activă.

În ceea ce privește inculpatul, se va analiza capacitatea acestuia de a percepe și de a aprecia adecvat acțiunile victimei, prezența particularităților psihologice individuale care ar fi putut influența semnificativ comportamentul lui în situația analizată.

Dintre concluziile expertizelor, cele mai valoroase sunt concluziile cu caracter de certitudine, a căror interpretare nu ridică probleme, însă nu trebuie să se renunțe la verificarea lor atentă, mai ales că, de multe ori, reprezintă singura posibilitate de a obține probe cu adevărat valoroase în anchetă.

Concluziile cu caracter de probabilitate dețin o pondere mai mică în ansamblul rezultatelor expertizei criminalistice și pot avea o valoare, chiar, deosebită în măsura în care nu contrazic aspecte cu privire la care restul materialului de anchetă a reușit să creeze certitudine.

Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei fac necesară aceeași atenție de interpretare, mai ales dacă vor fi avute în vedere în cadrul analizei întregului probatoriu existent în cauză.

CONCLUZII

Violul își are rădăcini adânci în condițiile sociale si economice ale societății, ceea ce înseamnă că prima condiție a prevenirii fenomenului este refacerea economiei, ceea ce ar duce la reducerea numărului de persoane din grupurile vulnerabile. Ținând cont de faptul că un asemenea demers presupune strategii ample, la nivel național, desfășurate pe termen mediu și lung, educația rămâne cea mai la îndemână cale de a ajuta grupurile cu un înalt risc și persoanele vulnerabile.

Cercetătoarele canadiene, Clark și Lewis, vorbesc de sexualitatea femeii văzută ca o marfă, ca un produs. Atunci când femeile sunt văzute ca proprietate privată capacitățile lor sexuale și reproductive devin singurele calități care le conferă valoare.

Luând în vedere semnele care caracterizează componența infracțiunii de viol și obiectul abstract al probatoriului, se consideră că elementul probatoriu specific violului trebuie să identifice unele împrejurări specifice, necesare cunoașterii tuturor aspectelor unui caz particular anume: existența raportului sexual; existența constrângerii fizice sau psihice ori a imposibilității victimei de a se apără sau de a-și exprima voința; vârsta persoanei vătămate, precum și raporturile care au existat dintre victimă și făptuitor; participanții și contribuția lor la săvârșirea infracțiunii; consecințele infracțiunii; intenția și motivele comiterii infracțiunii,cauzele și condițiile care au determinat săvârșirea infracțiunii; existența condițiilor care pot agrava ori atenua răspunderea penală a făptuitorului/făptuitorilor.

Violurile reprezintă cazurile cel mai frecvent semnalate în presa românească, cele mai multe dintre aceste cazuri având ca victime fete. în ceea ce privește mediul de proveniență a victimelor, se constată o mai mare amploare a violurilor produse în mediul urban, deși pare surprinzător că ele se comit și în mai multe localități rurale. Majoritatea victimele au vârste cuprinse între 10 ‐17 ani pentru fete și 8‐10 ani pentru băieți. Agresorii sunt, în cele mai multe cazuri, bărbați care nu sunt cunoscuți de victimă, persoane mature, aflate sub influența băuturilor alcoolice.

Multe cazuri semnalate de presă evidențiază, între altele, anumiți factori individuali care amplifică riscul producerii violului asupra copiilor și adolescenților: boala psihică, handicap fizic, vagabondaj, staționarea la ore târzii în locuri izolate, în gării sau stații de autobuz ori în baruri, discoteci, internet‐cafe.

Deși puține ca număr, există și cazuri de viol asupra băieților raportate Poliției și preluate în presa românească. Explicația pentru numărul mic de urmăriri injustiție a cazurilor de viol asupra băieților constă în victimizarea secundară, stigmatizarea socială fiind mult mai accentuată în cazul băieților datorită naturii homosexuale a violului. Ceea ce impresionează în mod evident este vârsta mult mai fragedă a băieților agresați sexual comparativ cu cea a fetelor și, în unele cazuri, gradul ridicat de agresivitate a violatorilor, mergând până la crimă.

Ideea relației dintre viol și comportamentul sexual normativ al bărbaților este puțin exagerată datorită modelului bărbatului agresiv și femeii pasive. Ruperea acestui continuum determină apariția violului. Acest continuum este construit pe baza inegalității de putere dintre bărbat și femeie, rezultatul fiind că sexual coercitiv a devenit o normă. În opinia unor specialiști, toți bărbații sunt supuși acelorași condiționări sociale și toți au avut experiența sexului coercitiv, în diverse grade, cel puțin odată în viață.

BIBLIOGRAFIE

1. M. CĂPĂTICI, Investigarea infracțiunilor privind viața sexuală, contra familiei și minorilor, Chișinău, 2011

2. E. STANCU, Tratat de criminalistică, ediția a II-a revăzută și adăugită, ed. Universul Juridic, București, 2002

3. L. CÂRJAN, Compediu de criminalistică, ediția a II-a revăzută și adăugită, ed. Fundației România de Mâine, Bcurești, 2004

4. G. I. OLTEANU, M. RUIU Tactică criminalistică, Ed. AIT Laboratories, București, 2009

5. D. ATASIEI, Criminalistică, Iași, 2009

6. V. MOLNAR, Tratat practic de criminalistică, vol. II, 1978

7. V. BERCHEȘAN, M. RUIU, Tratat de tehnică criminalistică, ed. Little Star, București, 2004

8. V. BERCHEȘAN – Metodologia investigării infracțiunilor, ed. Paralela 45, Pitești, 1999, vol.II

9. A. PALADII, Violul: studiu de drept penal și investigarea judiciară a infracțiunii, Teză de doctorat, Chișinău, 2010

10. G. MATEI, Sinteza cursului de criminalistică

11. S. MOLNAR, Medicină legală – curs, ed. Universității Lucian Blaga , Sibiu, 2006

12. G. I. OLTEANU, Considerații cu privire la tactica efectuării cercetării la fața locului, ed. AIT Laboratories s.r.l.,2004

13. L. IONESCU, D. SANDU, Identificarea Criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990;

14. R. CONSTANTIN, P. DRĂGHICI, M. IONIȚĂ, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Ed.Tehnică, București, 2000;

15. M. G. STOIAN, M. GHEORGHE, L. M. SAVU, Particularități în cercetarea criminalistică a microurmelor de fibre textile descoperite la fața locului și rolul acestora în probarea diverselor infracțiuni

16. M. CERNOVSCHI, Rolul victimei infracțiunii în cercetarea la fața locului

17. C. LUPE, Evoluția istorică a reglementării răspunderii penale pentru infracțiunile privitoare la viața sexuală pe teritoriul românesc

18. R. DAWKINS, Un râu pornit din Eden, Ed. Humanitas, 1995

19. R. J. ESTES, N. A. WEINER, The Commercial Sexual Exploatation of Children in the U.S., Canada and Mexico, University of Pennsylvania, 2001

20. Codul penal al României

21. Codul de procedură penală al R