Investigarea Infractiunii de Omucidere
INVESTIGAREA INFRACȚUNII DE OMUCIDERE
Cuprins
I.Aspecte generale
§1.Reglementare legală
1.1.Ocrotirea dreptului la viață în normele internaționale și interne cu prezentarea modificărilor Codului Penal intra in vigoare la 1 februarie 2014
1.2.Aspecte referitoare la apariția și stingerea dreptului la viață
§2. Importanța și rolul investigației criminalisitice
§3. Legătura criminalisticii cu alte discipline. Instrumente auxiliare în investigatia criminalistică
II.Problematica investigării morții violente
§1. Scurte considerații
§2. Alcătuirea probatoriului prin “formula celor 7 întrebări
§3. Modalități de probare a infracțiunii de omucidere
3.1. Mijloace de probă prevăzute de Codul de procedura penală
3.2. Mijloace tehnico-tactice criminalistice și medico-legale
III.Primele măsuri luate în investigarea omuciderii
§1. Principalele reguli aplicabile
§2. Primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea omorului
IV.Cercetarea la fața locului în caz de omor
§1. Aspecte generale privind cercetarea la fața locului
§2. Noțiune și importanța cercetării la fața locului
§3. Reguli aplicabile cercetării la fața locului
3.1. Reguli tactice generale
3.2. Reguli tactice privind activitațile premergătoare cercetării locului faptei
§4. Examinarea cadavrului
4.1. Principalele semne ale morții
4.2. Examinarea propriu-zisă a cadavrului
4.3. Stabilirea datei morții
4.4. Consemnarea rezultatelor cercetării cadavrului
4.5. Constatarea medico-legală. Autopsia. Studiu de caz
4.6. Stabilirea identității victimei
§5. Fazele cercetării locului faptei
5.1. Faza statică
5.2. Faza dinamică
§6. Particularitați ale omorului în funcție de modul de operare al autorului ”Modus operandi
6.1. Leziunile formate de arme de taiere, impungere sau contondente
6.2. Omorul săvârșit prin asfixii
6.3. Moartea determinată de diferite energii fizice
6.4. Moartea prin otrăvire
6.5. Omorul săvârșit prin împușcare
6.6. Moartea violentă determinată de alți factori
§7. Studii de caz
V. Alte activități destinate investigării omorului
§1. Dispunerea expertizelor medico-legale
§2. Dispunerea expertizelor criminalistice
§3. Elaborarea versiunilor de urmărire penală
§4. Evaluarea Profiling privitoare la personalitatea făptuitorului
§5.Tipologia criminalilor
§6. Efectuarea unor acte de urmărire penală
§7. Cazul cadavrelor dezmembrate sau cadavrelor nedescoperite
§8. Strategia descoperirii autorilor necunoscuți
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I
Aspecte generale
§1. Reglementare legală
1.1 Ocrotirea dreptului la viață în normele internaționale și interne cu modificările Codului Penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014
Dreptul la viața este cel mai important dintre drepturile si libertațile recunoscute omului.
Ocrotirea dreptului la viața își găsește consacrarea în normele internaționale și interne, astfel Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 2 alin. (1), prevede că dreptul la viața al oricărei persoane este protejat prin lege.
În articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că „orice ființa are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”.
În articolul 6 din Pactului Internațional privitor la drepturile civile si Politice se precizează că „dreptul la viața este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar ”.
Pe plan intern ocrotirea dreptului la viață își gasește consacrarea în normele interne, în deosebi ale dreptului penal. Codul Penal incriminează faptele care aduc atingere dreptului la viață în cadrul Titlului I – Infracțiuni contra persoanei, Capitolul I – Infracțiuni contra vieții.
Potrivit Codului Penal intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 sunt considerate infracțiuni contra vieții următoarele fapte: omorul – art. 188, omorul calificat – art. 189, uciderea la cererea victimei – art. 190, determinarea sau înlesnirea sinuciderii – art. 191, uciderea din culpă – art.192.
După modelul majorității prevederilor legale europene se prevede prin Codul Penal o singura formă agravată a infracțiunii de omor, omorul calificat.
Prevederile omorului deosebit de grav prevăzut în vechiul Cod Penal de art. 176 se regăsesc acum în art. 189 omorul calificat, respectiv literele a)prin cruzimi, b)asupra a doua sau mai multe persoane, c) de către o persoană care a mai săvârșit un omor și d) pentru a săvârși sau a ascunde savârșirea unei tâlhării sau piraterii, acest ultim articol regăsindu-se sub o altă formă de exprimare, e) asupra unei femei gravide. Ultimele două puncte ale art 176 din Vechiul Cod Penal respectiv literele f) si g) se regăsesc în Noul Cod Penal sub forma unor infracțiuni autonome.
Infracțiunea de omor calificat se regăseste acum în art. 189 sub următoarea structură: lit a) cu premeditare, b) din interes material, c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni, e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor, f) asupra a doua sau mai multor persoane, g) asupra unei femei gravide, h) prin cruzimi. Astfel au fost păstrate în conținutul art. 189 doar împrejurările care justifică posibilitatea aplicării pedepsei cu detențiunea pe viață ,care reprezintă o altă noutate adusă codului penal, sau inchisoare de la 15 la 25 ani și interzicerea exercitarii unor drepturi.
O altă noutate este reglementarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, după modelul codurilor europene, reînscriînd o astfel de reglementare aparută in anul 1936.
Potrivit art. 199 „dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 … sunt săvârșite împotriva unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime”.
Pruncuciderea, reglementată în vechiul cod penal, apare acum sub forma art. 200 uciderea ori vătămarea nou- nascutului săvârșită de catre mama care, prevede că „uciderea copilului nou-născut imediat după naștere dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepsește de la unu la 5 ani”.
Deși aceste fapte se deosebesc prin conținutul lor juridic, ele prezintă trăsaturi comune din punctul de vedere al investigației criminalistice.
Constituția României în art. 22 alin. (1) menționează că „dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică si psihică ale persoanei sunt garantate”. În ceea ce privește situațiile în care este permisă producerea cu intenție a morții unei persoane, legislația noastră exclude cazul executării unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal întrucât pedeapsa cu moartea a fost abrogată, iar Constituția României în art 22 alin. (3) interzice pedeapsa cu moartea.
Toate aceste prevederi atât pe plan internațional cât și pe plan intern, impun fie statelor, fie autorităților interne obligația primară de a adopta o legislație penală, care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viața unei persoane, legislație dublată de mecanismul sanctionarii, prin aplicarea pedepselor.
1.2. Aspecte referitoare la apariția și stingerea dreptului la viață
Fără a depăși cadrul analizei investigării criminalistice a omorului, vom aminti câteva aspecte privitoare la problematica începutului și sfârșitului vieții, în lumina dreptului penal.
Pentru determinarea infracțiunilor contra vieții și încadrarea corectă din punct de vedere juridic a lor, este necesar a se stabili momentul de la care este protejat dreptul la viață al unei persoane, dar și momentul din care încetează ocrotirea acestui drept,adică momentul morții persoanei.
În doctrina penală mai veche, se admitea că o persoană este sau nu în viață din momentul în care, după naștere, are o existența extrauterină independentă începand să respire. Progresele realizate în domeniul științelor medicale, ca și în domeniul științelor juridice, au impus, însa, o opinie potrivit căreia apariția dreptului la viață se situează în momentul declanșării procesului biologic al nașterii. În prezent nu există un moment fix al apariției vieții, iar cauza morții in cazul nou-născutului va fi decisa cu ajutorul expertizei medico-legale.
Moartea la rândul ei, este un proces fiziologic declanșat de cauze violente sau neviolente, caracterizat prin încetarea completă si definitivă a funcțiilor vitale (cardio circulatorie, respiratorie) ce determină constituirea leziunilor ireversibile în sistemul nervos central.
Ce este însă complex nu este moartea propriu-zisă ci etapele pe care le parcurge persoana până în momentul morții efective. Între viață și moartea definitivă (biologică) există anumite stări terminale astfel, prima etapă este reprezentată de agonie,numită si viață redusă și este caracterizată prin diminuarea funcțiilor vitale. A doua etapă este cea a morții clinice, numită moarte relativă, în care incetează funcțiile vitale, iar moartea biologică, este ultima etapă, moartea definitivă care, se instalează în momentul încetării activitații creierului și a trunchiului cerebral denumită și moarte cerebrală iar refacerea celulelor este practic imposibilă.
§2. Importanța și rolul investigației criminalisitice
Pornind de la definiția dată criminalisticii de către prof. Emilian Stancu, potrivit căreia „este o știință judiciară cu caracter autonom și unitar care, însumează cunoștințele, metodele și mijloacele tehnice și procedeele tactice„ destinate, „descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificarea persoanelor implicate în săvârșirea lor dar și prevenirea faptelor antisociale” rolul concret al investigației criminalistice, este de a identifica autorul faptei penale parcurgând o multitudine de etape procedurale începând cu măsurile premergătoare, cercetarea locului faptei, expertiza documentelor, până la percheziții, ascultarea persoanelor, reconstituiri.
Importanța investigației criminalistice în soluționarea infracțiunilor împotriva vieții, rezultă din faptul că știința criminalisticii oferă organelor de urmărire penală și de judecată metodele și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor omorului, a identificării autorului și a victimei.
Datorită regulilor tactice de efectuare a actelor de urmărire penală precum și prin metodologia cercetării omorului, se ajunge la strângerea probelor necesare stabilirii adevărului.
Rolul investigației criminalistice este constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încat orice persoană ce a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În cadrul investigației specialiștii au obligația de a stabili nu numai infracțiunea și făptuitorul, ci și împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, modul în care a acționat autorul, motivația faptei sale, precum și orice alte date în legatură cu infracțiunea, care constituie elemente importante pentru clarificarea situației de fapt și pentru corecta dozare a pedepsei ce urmează să fie aplicată.
Cel mai important rol al investigației este acela de a dovedi vinovăția persoanei suspecte aducând atât probe în favoarea cât și în defavoarea acestuia, pentru e a se evita erorile judiciare în aceste cazuri deosebite.
Obținerea tuturor acestor date se realizculatorie, respiratorie) ce determină constituirea leziunilor ireversibile în sistemul nervos central.
Ce este însă complex nu este moartea propriu-zisă ci etapele pe care le parcurge persoana până în momentul morții efective. Între viață și moartea definitivă (biologică) există anumite stări terminale astfel, prima etapă este reprezentată de agonie,numită si viață redusă și este caracterizată prin diminuarea funcțiilor vitale. A doua etapă este cea a morții clinice, numită moarte relativă, în care incetează funcțiile vitale, iar moartea biologică, este ultima etapă, moartea definitivă care, se instalează în momentul încetării activitații creierului și a trunchiului cerebral denumită și moarte cerebrală iar refacerea celulelor este practic imposibilă.
§2. Importanța și rolul investigației criminalisitice
Pornind de la definiția dată criminalisticii de către prof. Emilian Stancu, potrivit căreia „este o știință judiciară cu caracter autonom și unitar care, însumează cunoștințele, metodele și mijloacele tehnice și procedeele tactice„ destinate, „descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificarea persoanelor implicate în săvârșirea lor dar și prevenirea faptelor antisociale” rolul concret al investigației criminalistice, este de a identifica autorul faptei penale parcurgând o multitudine de etape procedurale începând cu măsurile premergătoare, cercetarea locului faptei, expertiza documentelor, până la percheziții, ascultarea persoanelor, reconstituiri.
Importanța investigației criminalistice în soluționarea infracțiunilor împotriva vieții, rezultă din faptul că știința criminalisticii oferă organelor de urmărire penală și de judecată metodele și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor omorului, a identificării autorului și a victimei.
Datorită regulilor tactice de efectuare a actelor de urmărire penală precum și prin metodologia cercetării omorului, se ajunge la strângerea probelor necesare stabilirii adevărului.
Rolul investigației criminalistice este constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încat orice persoană ce a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În cadrul investigației specialiștii au obligația de a stabili nu numai infracțiunea și făptuitorul, ci și împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, modul în care a acționat autorul, motivația faptei sale, precum și orice alte date în legatură cu infracțiunea, care constituie elemente importante pentru clarificarea situației de fapt și pentru corecta dozare a pedepsei ce urmează să fie aplicată.
Cel mai important rol al investigației este acela de a dovedi vinovăția persoanei suspecte aducând atât probe în favoarea cât și în defavoarea acestuia, pentru e a se evita erorile judiciare în aceste cazuri deosebite.
Obținerea tuturor acestor date se realizează prin probe. Dintre acestea un loc primordial îl ocupă probele materiale. Comiterea unei crime implică diverse acțiuni prin care se produc schimbări în mediul cu care autorul vine în contact. Interacțiunea dintre făptuitor și mediul ambiant se manifestă sau, mai exact, se traduce prin urme.
În literatura de specialitate fenomenul a fost denumit principiul schimbului sau al transferului (Edmond Locard) și a fost enunțat astfel de catre P.F.Ceccaldi: Criminalistica se intemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei. Reciproc, el prelevă pe corpul sau, pe hainele sale și pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezența sau acțiunea sa.
Pentru ilustrare să ne imaginăm urmatoarele exemple: sângele victimei lăsat pe hainele faptuitorului, obiecte lăsate involuntar la locul faptei (nasture, țigară, resturi de țesuturi precum firele de păr), profilul tălpilor incalțămintei pe pământ sau pe parchet (urme plantare), amprente digitale pe suprafețele atinse cu mâna, o bucată de stofă din haine agațată de un gard.
Putem spune că investigația penală are două ramificații, în primul rând duce spre tehnica criminalistică care la rândul ei dezvoltă trei etape: cercetarea locului faptei, expertiza probelor materiale, identificarea persoanei după semnalmente, și în final duce către urmărirea penală apoi spre judecată.
În cazul infracțiunilor de omor, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul de la parchetul corespunzător instanței care potrivit legii, judecă în primă instanță cauza.
Totuși organelor de poliție le revin o serie de sarcini pe linia cercetării, administrării probelor, identificării și prinderii făptuitorului.
§5. Legătura criminalisticii cu alte discipline (instrumente auxiliare în investigația criminalistică)
Deși are un caracter autonom prin obiectul și rolul jucat în stabilirea adevărului, criminalistica este strâns legată de dreptul procesual penal, dreptul penal, criminologie, psihologie judiciară dar și cu științele exacte, precum fizica (investigare fotografică, microscopica), chimie (cecetarea produselor medicamentoase, stupefiante), biologie (cercetarea produselor de secreție, excreție și resturi de țesuturi, identificare genetică).
Dreptul penal studiază faptele care sunt considerate infracțiuni iar criminalistica furnizează probe de natură să stabilească dacă fapta savârșită întrunește elementele constitutive ale unei anumite infracțiuni, așa cum este definită de legislația penală.
Criminalistica are rolul specific de descoperire a faptelor prevăzute de legea penală, de cercetare și interpretare a urmelor acestora precum și de identificare a autorilor infracțiunilor.
Esențialmente criminalistica servește la clarificarea sau conturarea elementelor constitutive ale infracțiunilor, respectiv obiectul (juridic și material), subiecții (subiectul activ – cel care a săvârșit infracțiunea și subiectul pasiv – victima), latura obiectivă și subiectivă.
Legătura dintre Criminalistică si Dreptul procesual penal este atât de stransâ încat, la un moment dat, unii autori au încercat să includă știința criminalisticii în știința dreptului procesual penal.
Obiectul dreptului procesual penal este însa cu totul altul, privește studiul normelor juridice procesual penale și raporturile juridice dintre acestea.
Punctul de legatură al celor două științe se materializează prin lupta împotriva fenomenului infracțional, activitatea criminalistică servind scopului procesului penal prin descoperirea și punerea în evidență a probelor necesare aflării adevărului.
Activitatea de cercetare criminalistică se desfașoară în conformitate cu normele de drept procesual penal ca de pilda, metodele tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, percheziția și reconstituirea sau ascultarea martorilor și învinuitului se fac cu respectarea normelor procesual penale.
Orice activitate specifică criminalisticii, începand cu cercetarea la fața locului și continuănd cu celelalte acte de anchetă la întocmirea rapoartelor de constatare (expertiză) impune respectarea dispozițiilor Codului de procedură penală.
În ceea ce privește relația dintre Criminologie si Criminalistică, acestea au scop comun lupta împotriva faptelor ilicite, ce diferă însa este faptul că cea dintâi studiază si elaborează o statistică a factorului infracțional la nivel de județ, localitate, regiune si examinează cauzele săvârșirii infracțiunii pentru a introduce și elabora măsuri preventive și de sancționare iar Criminalistica are ca scop descoperirea urmelor și probelor materiale, formând astfel probatoriul în drumul spre aflarea adevărului ajungându-se în final la autorul faptei.
În continuare Criminalistica și Medicina Legală reprezintă în fapt instrumente de bază ale justiției în descoperirea probelor necesare, acestea situându-se la jumatatea drumului dintre poliție si justiție.
Despre domeniul Medicinei Legale vom aborda pe larg în urmatoarele capitole întrucât servește în mare parte investigării infracțiunii de omucidere, având dublu scop, pe de o parte constată motivul decesului și modul de operare al autorului în cazul de omor respectiv, dar nu în ultimul rând, identifică persoanele sau cadavrele după semnalmentele exterioare sau fragmente osoase iar pe de altă parte descoperă probe ce inscriminează autorul, urme dintre cele mai frecvente întâlnite precum: urmele de dinți, unghii, produse de secreție ca de pildă urma seminală, resturi de țesuturi ca firele de păr, influențând concluzia finală a cercetării si urmăririi penale.
Mai departe, psihologia judiciară reprezintă unealta organelor de urmărire penală și de judecată folosită pentru a înțelege cauza și modul de operare al autorului, având o poziție la fel de esențiala, o poziție cheie, în aflarea adevărului și împrejurărilor reale comiterii faptelor.
Metodele de psihologie judiciară sunt aplicate în cadrul ascultării învinuitului martorilor victimei în cazul investigării faptei, decoperind scopul, mobilul (motivul) infracțiunii și modul de gândire al autorului precum și personalitatea sa în doemeniul anchetelor.
Profilul psihologic conturează gradul de periculozitate al autorului și tiparul în care va fi inlcus, respectiv, criminal în serie (acționând cu premeditare pe fondul un boli mintale), crimă sponană, (acționând pe fondul unui diagnostic sau unei presupuse provocări ori instabilități psihice).
Cunoștințele și priceperea în aplicarea psihologiei de către organul de urmărire penală sau judecată pot trasa drumul către recunoașterea faptei de către autor, sau mai mult în cazul izolate, indentificarea adevaratului autor atunci când este vorba despre o recunoaștere a vinovăției sale cu scopul de a proteja adevăratul autor, analizând cu minuțiozitate sinceritatea persoanei învinuite în raport cu probele avute.
Expertiza psihiatrică are un rol decisiv în aplicarea pedepsei ca urmare a constituirii existenței/inexistenței discenrnământului în momentul comiterii faptei.
Omorul, ca faptă a unei persoane, implică acțiunea sau inacțiunea care va determina moartea unui om.
Producându-se într-o anumită locație și timp, actul criminal este dependent de eficacitatea mijloacelor folosite, de premeditarea crimei și de actele preparatorii.
În cazul crimelor în serie, individul se perfecționează instinctual, după ritualul limitat de anumite bariere fizice și psihice pe care nu le poate depăși.
În modelul comportamental al criminalului, care a recurs la premeditare se regăsesc acte de urmărire și cunoaștere a comportamentului victimei, de pregătire a armelor, de atragere a complicilor, de evaluare a efectului premeditării și provocării.
Capitolul II
Problematica investigării morții violente
§1. Scurte considerații
Aspectele extrem de variate pe care le poate lua moartea violentă a unor persoane și consecințele sociale grave ale acestora au determinat stabilirea unor metode complexe de cercetare, pentru a corespunde numeroaselor probleme ce trebuie rezolvate.
În sfera faptelor cauzatoare de moarte violenta se includ omorurile intenționate și din culpă, accidentele mortale, actele de tâlhărie ori de viol care au cauzat moartea victimelor, precum si cazurile de sinucideri.
Aceste fapte, deși, prin conținutul lor juridic, se deosebesc între ele, sub aspect criminalistic, au multe trăsături comune, mai ales prin urmele ce se creează în procesul săvârșirii lor și rezultatul asupra victimelor.
Indiferent de încadrarea lor juridică, trebuie descoperit și identificat cadavrul, stabilită cauza nemijlocită a morții, locul și timpul când a survenit, împrejurările ce au favorizat săvârșirea faptei, mobilul și scopul ei, identitatea autorului faptei și a persoanelor care au cunoștințe utile pentru aflarea adevărului.
Pentru rezolvarea acestor probleme, organul judiciar iși face un plan, cu activitațile pe care urmează să le întreprindă, metodele și mijloacele de investigație, persoanele de specialitate care să-l ajute la cerecetare. De asemenea, în plan se trec versiunile elaborate pe baza datelor deja cunoscute.
Activitățile cuprinse în planul de urmărire penală a faptelor cu moarte violenta sunt, de obicei: cercetarea la fața locului, examinarea cadavrului de către medicul legist în prezența organului judiciar și sub îndrumarea acestuia, audierea martorilor și a persoanelor bănuite, efectuarea de reconstituiri și percheziții, ordonarea de expertize, căutarea și prinderea făptuitorului.
Moartea violentă este moartea care se produce ca urmare a nerespectării dreptului la viață al ființei umane.
Cel mai frecvent moartea violentă este consecința intervenției unui agent traumatic (factor extern) asupra organismului.
Ori de câte ori un deces este etichetat din punct de vedere medico-legal ca fiind violent, se vor declanșa procedurile judiciare specifice, astfel încât să se poată stabili împrejurările în care a survenit moartea persoanei respective și forma de vinovăție cu care a fost produsă.
Moartea violentă poate surveni în următoarele împrejurări: accidente, sinucideri și crime. Vom aborda moartea violentă în împrejurarea unei crime întrucât face obiectul lucrării de față, astfel, din acest perimetru fac parte: omucideri heteroagresive, produse cu intenție directă sau indirectă ori cu praeterintenție. Tot în aceasta categorie a omuciderilor este inclus și omorul săvârșit la cererea victimei.
§2. Alcătuirea probatoriului prin “formula celor 7 întrebări”
Investigarea omorului se particularizează față de cercetarea altor categorii de infracțiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcții principale.
Metaforic, lucrurile si urmele „vorbesc”, dupa ce le-am privit, observat, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblu, ele vor spune doar ceea ce vom ști să le întrebăm, să înțelegem să interpretăm cu privire la victimă și leziunile sale, modul de operare al infractorului, circumstanțele faptei, starea locului înainte și după comiterea faptei, persoana infractorului, mobilul aparent.
Deși problemele ridicate în cercetarea omorului iau naștere din situația concretă în care s-a săvârșit infracțiunea, se pot desprinde unele aspecte generale ale acestora.
Organul judiciar va trebui să-și concentreze cercetările, în mod sistematizat, potrivit unui set de întrebări generale numit formula „celor 7 întrebări”: 1.Care este natura morții? 2.Unde s-a comis fapta? 3.Când a fost săvârșită? 4.Cine este autorul? 5.Cum și în ce mod a săvârșit-o? 6.Cu ajutorul cui? 7.În ce scop?. La aceste întrebări se mai adaugă, încă una foarte importantă: cine este victima? . Răspunsul la aceste întrebări semnifică de fapt probatoriul de natură să reflecte realitatea și stabilirea adevărului.
Prima problemă ce trebuie lămurită în cursul cercetării este stabilirea cauzei și naturii morții, dacă este vorba despre un omor, o sinucidere, un accident sau dacă moartea se datorează unei boli.
Cauza morții este o problemă la a cărei rezolvare partcipa și au rol esențial, deopotrivă, medicul legist și organul de urmărire penală. Firește că investigațile medico-legale au prioritate. Așadar medicinei legale îi revine un rol de prim ordin în astfel de situații. Cu toate acestea apreciem că și organele de urmărire penală trebuie să cunoască un minimum de date pentru a face diferență dintre o moarte violenta și una neviolentă, dintre leziunile produse prin acțiunea diferitelor obiecte, să diferențieze leziunile produse prin împușcare de cele produse cu obiecte tăioase, înțepătoare spre exemplu.
Acest minimum de date este necesar deoarece până la obținerea concluziilor medico-legale, organul de urmărire penală va trebui să intrepreteze o serie de urme și să elaboreze anumite versiuni pentru prinderea autorului faptei.
Pentru a dovedi existența infracțiunii de omor organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă între activitatea desfașurată de făptuitor, mijloacele folosite de acesta și rezultatul produs există sau nu o legatură de cauzalitate.
În consecință trebuie stabilit dacă acțiunile și inacțiunile făptuitorului și modalitatea în care a acționat constituie cauza morții.
Problema următoare este reprezentată de identificarea locului și timpului săvârșirii infracțiunii, când a avut loc omorul și unde, dacă locul unde a fost descoperit cadavrul corespunde locului omorului sau nu.
Momentul săvârșirii omorului poate avea semnificații multiple. Cunoscând chiar cu aproximație momentul săvârșirii infracțiunii, organele de urmărire penală vor putea să stabilească traseul și activitațile premergătoare săvârșirii faptei desfășurate de victimă, persoanele care au văzut-o ultima oară, bunurile și valorile pe care le avea asupra sa, starea ei în acel moment.
Cunoscând timpul comiterii faptei se pot face verificări cu privire la modul cum și-au petrecut timpul persoanele suspecte în perioada critică, daca au fost văzute la locul faptei sau în împrejurările acestuia, în raport și cu alibiurile inventate de acesta.
Indiferent de modalitațile de comitere, cercetarea trebuie să stabilească dacă moartea poate fi consecința unui omor, a unei sinucideri, sau unui accident.
Stabilirea locului în care a fost săvârșit omorul are o importanță mai amplă în soluționarea cazului, acesta fiind de regulă cel mai bogat în urme și date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta. Găsirea locului crimei este esențial, în practică deseori se constată mutarea cadavrului într-un alt loc (aici au mare importanta poziționarea lividităților cadaverice ce indică cât timp a trecut de la deces și dacă poziția cadavrului a fost schimbată după moarte, ducând la concluzia existenței unui omor și nu a unei sinucideri spre exemplu) sau împrăștierea fragmentelor de cadavru în alte zone.
De asemenea trebuie avute în vedere și locurile unde au fost găsite urme sau mijloace materiale de probă.
Stabilirea exactă a datei servește nu numai la clarificarea modului în care autorul și-a petrecut timpul înaintea comiterii infracțiunii, ci și la precizarea intervalului în care acesta s-a aflat în momentul comiterii faptei, precum și activitățile desfășurate de autor după finalizarea actului criminal, în scopul contracarării falselor alibiuri.
Raspunsul la întrebarea: în ce mod a fost săvârșită fapta? stă la baza cercetării la fața locului prin examinarea cadavrului, interpretând urmele găsite și mijloacele materiale de probă (spre exemplu cuțitul cu care a fost curmată viața victimei, substanța ce a provocat moartea).
Se va determina, astfel, modul concret de operare, interesând o serie de circumstanțe de natură să servească la încadrarea corectă a faptei, cum ar fi, de exemplu, omorul simplu prevăzut în art. 188 sau omorul calificat prevăzut în art. 189.
De asemenea pe această cale, se stabilesc: evoluția raportului dinamic victimă-agresor, natura eventualelor relații dintre cei doi, posibilele încercări de simulare sau mascare, respectiv disimularea omorului prin sinucidere ori accident.
Identificarea autorului, eventualilor participanți la săvârșirea infracțiunii (complici, instigatori, tăinuitori), este una dintre problemele centrale ale cercetării, de ea depinzând atât desfașurarea normală a procesului, cât și încadrarea corectă a faptei.
Avem în vedere situația în care autorul, ar putea fi sot, ruda apropiată a victimei, o persoană care a mai săvârșit un omor, împrejurare în care ne-am putea afla, în prezenta unei forme calificate de omucidere ( art. 188, 189 C.pen.).
În practică o buna parte din activitatea de anchetă, de investigare a unui omor, este destinată tocmai rezolvării acestei probleme, de ea fiind legată rezolvarea cazului sub toate aspectele sale.
Pentru identificarea învinuitului se vor cere rudelor și cunoștințelor despre celelalte cunoștințe și prieteni ai victimei, despre relațiile de serviciu sau de afaceri, despre planurile din ultimul moment sau amenințările pe care victima le-a primit.
Identificarea victimei are la rândul ei, o importanță particulară pentru anchetă, intrucât, o dată stabilită identitatea, ni se vor furniza date prețioase în legatură cu scopul omorului și cu cercul celor ce pot fi suspectați de săvârșirea omorului.
În situația în care o persoană dispare și există indicii că ar putea fi victima unui omor,
una dintre problemele importante rămâne descoperirea cadavrului . În cazul nedescoperirii acestuia, organului judiciar îi revine sarcina să probeze cât mai temeinic vinovăția autorului faptei, să cerceteze cu maximă atenție cazul, pentru a evita săvârșirea unei erori judiciare.
Dacă în cursul cercetării locului faptei cadavrul nu a putut fi identificat, nici prin rude și cunoscuți și nici prin acte pe care le-ar fi avut asupra sa, se trece la folosirea mijloacelor generale de identificare a cadavrului, împreună cu toaletarea obligatorie a acestuia și la ridicarea impresiunilor digitale.
Pentru cadavrele neidentificate se intocmeste fisa „C” care urmează apoi să fie confruntată cu fisa „D” (persoane disparute).
Obiectele și îmbrăcămintea cadavrului rămas necunoscut sunt păstrate în vederea identificării lui ulterioare.
Pentru situația cadavrelor dezmembrate vom vorbi pe larg în cadrul capitolului cinci.
Găsirea mijloacelor utilizate de autor, pentru pătrunderea în imobilul victimei sau pentru imobilizarea victimei, după caz și intrumentelor care au cauzat moartea victimei, ca de pildă, cuțitul, arma, materialul folosit pentru ștrangulare, formează ansamblul de probe ce incriminează autorul faptei, pe baza urmelor găsite (urme digito-palmare, urme digitale, urme de secretie, excretie, resturi de tesuturi).
Sub aspect penal, stabilirea mobilului omorului este problema cheie, ea prezentând importanță atât în stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzei, a identificării autorului, cât și în încadrarea juridică a faptei.
Omorul comis din ură sau gelozie servește deseori la alcătuirea rapidă a cercului de suspecți. Totodată, interesul material, încercarea de a se sustrage de la urmărirea penală, reprezintă elemente de circumstanțiere a omorului calificat încadrandu-se în art. 189.
Crimele pasionale, statistic vorbind, sunt cele mai frecvente întrucât mobilul foarte puternic duce la omoruri.
Toate aceste răspunsuri ale întrebărilor ce formează obiectul probațiunii sunt generalizate iar aplicate de la caz la caz conturează elementele proprii ale fiecărei situații în parte, ele fiind de o nebănuită diversitate, ce presupune o permanentă adaptare din partea organului judiciar și specialiștilor.
Cercetând leziunile cadavrului și stabilind cauza morții cu ajutorul medicului legist, stabilind mobilul infracțiunii, felul în care infractorul a pătruns la locul faptei, relațiile eventuale cu victima și urmele lăsate de acesta, vor contura tot mai mult particularitatile celui care a ucis.
§3. Modalități de probare a infracțiunii de omucidere
Pentru clarificarea cauzelor de suprimare a vieții unei persoane, sub toate aspectele sale și pentru a fi în masură să rezolve toate problemele care fac obiectul probațiunii în cazul omuciderii, organul de urmărire penală va trebui să apeleze la întreaga gamă de mijloace de probă tehnico-științifice, tactice și metodologice criminalistice.
3.1. Mijloace de probă prevăzute de Codul de procedura penală
Potrivit art. 97, alin. 1, din Codul de procedură, intrat în vigoare la data de 10 februarie 2014, „constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”.
Alin 2 al aceluiași articol precizează mijloacele prin care se obține proba, respectiv:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului; b) declarațiile persoanei vătămate; c)declarațiile părtii civile sau ale părții responsabile civilmente; d) declarațiile martorilor; e) înscrisuri; rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Mijloacele de probă utilizate frecvent în aceste cazuri sunt rezultatul unor acte procedurale, din care se disting:
Cercetarea la fața locului, în accepția cea mai largă, întelegându-se nu numai locul propriu-zis al omorului, ci și alte zone în care au fost descoperite urme, mijloace de probă materiale.
Efectuarea de constatări tehnico-știintifice, de expertize criminalistice și medico-legale, alte examinări complexe cu caracter tehnic.
Ascultarea martorilor, a învinuiților sau inculpaților și eventual, a persoanei vătămate, dacă fapta a rămas în fază de tentativă.
Efectuarea de prezentări pentru recunoașterea de persoane sau obiecte, inclusiv recunoașterea victimei sau a obiectelor care i-au aparținut.
Efectuarea de percheziții, de ridicări de obiecte sau înscrisuri.
Efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susțineri ale învinuiților, cât și ale martorilor.
Efectuarea de confruntări, în ipoteza existenței de contradicții în declarațiile celor audiați.
3.2. Mijloace tehnico-tactice criminalistice și medico-legale
Mijloace tehnico-tactice criminalistice și medico-legale sunt în primcipal următoarele:
Mijloacele tehnico-stiintifice de examinare a urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte descoperite și ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, a locului unde a fost descoperit cadavrul, precum și cu prilejul percheziției.
Mijloacele de identificare a persoanelor și cadavrelor, altele decat cele pe baza urmelor descoperite în campul infracțional: identificări după semnalmentele exterioare, reconstituiri de fizionomii.
Procedeele tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, aplicate frecvent în aceste cazuri, cum sunt cele destinate ascultării, confruntării, percheziției, reconstituirii.
Regulile metodologice aplicate potrivit particularitaților fiecărui caz în parte, începând cu cele metodologice generale.
Mijloacele proprii Medicinei legale, știinta al cărei aport în soluționarea cazurilor de omucidere este deosebit de important, interesând mecanismele de producere a morții, momentul survenirii acesteia, identificarea autorului prin examene biologice.
Capitolul III
Primele măsuri luate în investigarea omuciderii
§1. Principalele reguli aplicabile
Urmărirea penală în caz de omor poate fi determinată de: descoperirea unui cadavru purtând urme de moarte violentă și de dispariția unei persoane, dacă există banuiala ca a fost omorată.
În cazul descoperirii unui cadavru, sau a unei părți dintr-un cadavru, urmărirea penală începe imediat, însă în cazurile când nu s-a descoperit nici un cadavru și organele de urmărire penală dispun numai de sesizările despre dispariția unei persoane, este bine să se combine munca de urmărire penală cu munca de urmărire operativă dusă de organele de poliție.
Primele măsuri ce trebuie luate în cazul cercetării unui omor sunt: cercetarea locului faptei, cercetarea cadavrului, constatarea medico-legală, ascultarea martorilor oculari ai omorului, și a persoanelor care au descoperit cadavrul, efectuarea perchezițiilor, măsuri de identificare, urmărire și prindere a infractorului.
Urmărirea penală, în caz de omor, se efectuează de catre organul de procuratură, care va fi asistat de organele de cercetare penală.
În investigarea oricărei infracțiuni, organul de urmărire penală trebuie să respecte, alături de prevederile legale, o serie de reguli metodologice, atât cu caracter general, cât și particular potrivit specificului fiecărei categorii de infracțiuni.
Se dovedește necesitatea respectării unor reguli generale de cercetare a omuciderii, întrucât aceste infracțiuni se distanțează de alte categorii de fapte penale printr-un pericol social cu totul deosebit cât și prin circumstanțele în care sunt comise, aspect care nu mai poate fi negat în prezent.
Față de cerințele impuse de practica judiciară, rezultă că regulile generale metodologice sunt în esență, urmatoarele: efectuarea cercetării omorului de către o echipă complexă, formată din procuror, medic legist și lucrători ai poliției, conducerea acesteia fiind asigurată de catre procuror, potrivit prevederilor art. 55 alin. (6), Cod procedură penală, în scopul desfășurării activității de urmarire penală într-un mod unitar, bine coordonat.
Asigurarea operativitații, printr-o organizare eficientă a cercetării, acordându-se prioritate activităților care necesită urgență, cum sunt: cercetarea la fața locului, ascultarea imediată a persoanelor care au cunoștință despre fapta săvârșită, dispunerea unor constătari tehnico-știintifice.
În legatură cu necesitatea deplasării urgente la fața locului, este semnificativă, concluzia desprinsă din practică, potrivit căreia cca. 20 la sută din dosarele cu autori necunoscuți sunt datorate întârzierii deplasării procurorului la locul omorului.
Cercetarea atentă, completă a locului faptei, ajută la stabilirea precisă a faptelor și a împrejurărilor cauzei, precum și în identificarea autorului omorului și a instrumentelor folosite.
Planificarea juducioasă a întregii activitați de urmărire penală, în funcție de particularitățile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor urmând să se țină seama de datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la timp a probelor, evitându-se acțiunile de natură să tergiverseze soluționarea cauzei.
Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracțiunii, ancheta trebuie să porneasca de la faptă la autor și nu invers, cerința ce reiese direct din principiul aflării adevărului și prezumției de nevinovăție, prin care se previn, în primul rând, o posibilă eroare judiciară, ca și efectuarea unor acte de urmărire penală inutile.
Asigurarea continuitații desfășurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de investigare și, în primul rând, procurorul care a efectuat actele premergătoare, sa desfășoare întreaga cercetare pâna la finalizarea cazului, ceea ce presupune că, încă de la cercetarea la fața locului, să participe procurorul competent.
Efectuarea cercetării în stricta conformitate cu prevederile legii procesual penale și cu aplicarea a celor mai adecvate metode tehnico-științifice și reguli metodologice criminalistice pe întrega durată a desfășurării procesului penal.
Regulile enunțate, pe care le considerăm perfectibile, atât în forma cât și in conținut, pot oferi un model suficient de exact al cadrului metodologic în care se desfășoară cercetarea morții violente.
§2. Primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea omorului
Organele de urmărire penală pot lua cunoștință despre săvârșirea unui omor, potrivit prevederilor art. 295 prin plângere, art. 290 prin denunț, Cod procedură penală, ori sesizându-se din oficiu când află pe orice altă cale despre săvârșirea unei omucideri sau a unei morți suspecte de a fi violentă. În practică, aceasta presupune fie descoperirea unui cadavru, prezentând semne de moarte violentă, fie descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părți de schelet.
De asemenea, sesizarea poate privi dispariția unei persoane în legatură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă, împrejurare în care este necesară întreprinderea unor măsuri serioase de verificare a datelor, de investigații și de supraveghere operativă, pentru a se stabili dacă într-adevăr ne aflăm în fața unei omucideri.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală iși verifică competența, informează, organul de urmărire competent și obligat să efectueze cercetarea la fața locului și are datoria să întreprindă următoarele activități: identificarea persoanei care a facut plângerea sau denunțul, verificarea sesizării care se impune mai ales atunci când aceasta s-a facut telefonic de către persoane necunoscute, pentru a se evita deplasările inutile.
În cadrul verificării sesizării se urmărește, în principal, stabilirea următoarelor aspecte: locul evenimentului, natura faptei comise.
Măsurile vor fi luate de cadrul de poliție sesizat, sosit primul la fața locului sau alt organ judiciar care, indiferent de competență, informează dispeceratul de poliție, de aici parchetul și serviciul medico-legal.
Tot el este obligat ca, până la sosirea echipei de cercetare să întreprindă cu maximă urgență următoarele: determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor, inclusiv a zonelor adiacente.
Fixarea tuturor împrejurărilor care, pe parcurs, se pot modifica sau dispărea, chiar și a celora care trebuie înlaturate, întrucât prezintă pericol.
Identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte, a oricărei persoane care poate oferi informații despre victimă.
Astfel în cadrul activităților pregătitoare, potrivit regulilor generale metodologice, organele de urmărire penală, vor proceda la: identificarea victimei, și a celorlalte persoane implicate în săvârșirea faptei, în primul rând al autorului, dacâ acesta nu a putut fi stabilit de la începutul cercetării.
Efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog din echipă, pentru stabilirea decesului și desprinderea primelor concluzii cu privire la cauză și natura morții, la mecanismele care au provocat-o și la agenții vulneranți.
Prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul obligației de conservare a tuturor urmelor.
Ascultarea imediată a martorilor oculari sau a persoanelor care au cunoștință despre faptă și victima.
Urmărirea operativă a persoanei suspecte, efectuarea de percheziții domiciliare și corporale pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual chiar a unor fragmente de cadavru, dacă inițial au fost descoperite numai părti din acesta, aruncate în diverse locuri.
În esență este important să reținem că trebuie acționat cu deosebită operativitate, în conformitate cu regulile generale metodologice menționate anterior, atât în luarea primelor măsuri, cât și în pregătirea echipei, ceea ce reclamă mobilizarea urgentă a organelor judiciare competente să efectueze investigarea.
Capitolul IV
Cercetarea la fața locului în caz de omor
§1. Aspecte generale privind cercetarea la fața locului
Cercetarea locului faptei este una dintre activitățile inițiale de anchetă, efectuate imediat după descoperirea faptei anchetate. Prin urmare, cercetarea locului faptei se efectuează ori de câte ori nu se cunoaște înca nimic sau se cunoaște foarte puțin despre fapte, toate datele descoperite în cursul cercetării locului faptei fiind percepute pentru prima oară, iar locul faptei iși mai pastrează înca aspectul inițial. Această particularitate determină regulile tactice ce urmează a fi aplicate cu prlejul cercetării locului faptei.
Locul faptei conține informații care trebuie cercetate într-o manieră sistematică, legală și științifică.
Un adagiu politist, formulat de A. Bertillon, spune că „ochiul nu vede decât ceea ce privește și privește numai ceea ce are în spirit”.
Scopul cercetării este de a reconstitui ce anume s-a întâmplat (secvența evenimentelor) și de a recolta probele materiale, adevărate „semnături” ale autorului, de aceea cercetarea la locul faptei ar trebui să fie ca o fotografie potrivit lui Marcel Le Clere.
Cercetarea locului faptei se pregatește și se desfășoară în conformitate cu normele procesual-penale, prin aplicarea metodelor tactice recomandate de criminalistică.
De regulă, locul faptei se cercetează de către un grup de persoane din care fac parte: procurorul, care conduce întreaga activitate, medicul legist, organul de poliție, ofițerul criminalist, însoțitorul cu câinele de urmărire, precum și unele persoane din domeniul de specialitate legat de natura infracțiunii sau a urmelor create.
Este o activitate care reclamă multă răbdare, precizie, atenție și profesionalism, ceea ce presupune aplicarea riguroasă a unor metode științifice. Nimic nu trebuie neglijat. Un element care inițial părea lipsit de importanță poate căpăta pe parcursul anchetei o valoare excepțională. Erorile comise în acestă fază sunt ireparabile.
Cercetarea locului faptei va permite obținerea celor mai bune rezultate numai dacă aspectul acestui loc nu a suferit modificări înainte de cercetare. De aceea, la primirea sesizării asupra celor întamplate anchetatorul trebuie să verifice dacă s-au luat măsurile necesare pentru menținerea în starea inițială a aspectului ei la locul faptei, precum și pentru interzicerea accesului persoanelor străine în acest loc. Dacă asemenea măsuri nu s-au luat, este necesar să se dea indicațiile corespunzătoare în vederea aplicării lor. În cazul în care există urme în câmp deschis, ele trebuie îngrădite sau acoperite, spre a le feri de o eventuală bătătorire, de acțiunea vântului ori de acțiunea exercitată de precipitațiile atmosferice.
În cursul cercetării locului faptei este necesar să se recurgă la ajutorul unui expert sau al unui alt specialist, în același timp trebuie considerată obligatorie participarea medicului legist în cazul existenței unui cadavru ce prezintă semne de moarte violentă, deoarece fără ajutorul medicului nu este posibilă descrierea corectă a stării cadavrului, a leziunilor pe care le prezintă și a fenomenelor cadaverice care indică momentul în care a survenit moartea, precum și cauzele ei.
Ideile preconcepute, după prima impresie pe care investigatorul încearcă să o probeze prin reținerea doar a urmelor care îi convin, pot genera erori judiciare.
În același timp vor fi pierdute din vedere sau ignorate alte informații sau urme cu riscul dispariției sau distrugerii lor.
Investigatorul trebuie să aibă în vedere toate alternativele și să rămână deschis oricăror ipoteze plauzibile, pe care apoi să le verifice riguros împreună cu restul echipei.
Cercetarea începe cu stabilirea limitelor locului faptei, a eventualelor modificări, schimbări survenite în poziția unor obiecte ori în conținutul anumitor urme. În acest timp medicul legist examinează cadavrul, în vederea descoperirii urmelor de violență, prin care se pot stabili cauza nemijlocită a morții, mijloacele utilizate, timpul aproximativ al producerii rezultatului. Se recomandă ca cercetarea cadavrului să parcurgă fazele statică si dinamică, iar numai după aceea organul judiciar să continue cu cercetarea statică si dinamică a locului faptei în totalitatea sa.
Activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârșit omorul sau a locului în care a fost descoperit cadavrul se desfășoară potrivit regulilor generale.
De aceea, în cele ce urmează, ne vom limita la sublinierea aspectelor mai importante, proprii acestei cercetări, care parcurge fazele cunoscute (statică si dinamică).
Se vor lua câteva măsuri preliminarii de către organul judiciar ajuns primul la locul faptei așa cum am enunțat în capitolul precedent, precum conservarea scenei crimei, ascultarea martorilor oculari, măsuri de identificare și urmărire a autorului, examinarea cadavrului, constatări medico-legale.
O dată ajunsă echipa formată din: procuror, medic-legist, șeful organului de poliție pe raza căreia s-a descoperit cadavrul, specialiștii din secția de criminalistică, încep activitatea de cercetare.
În cadrul cercetării locului săvârșirii faptei se vor aplica metodele generale de cerecetare, parcurgând faza statică și dinamică, cu menționarea aspectelor specifice ale cercetării omorului.
Se vor lua informații cu privire la eventualele modificări survenite la locul faptei sau asupra poziției și imbrăcămintei cadavrului și de către cine au fost făcute.
Urmează fotografia de ansamblu și fotografia-schiță a locului faptei și fotografierea cadavrului ce cuprinde atât poziția cât și leziunile sau urmele vizibile.
Cercetarea locului faptei începe cu cercetarea cadavrului și a împrejurărilor lui imediate, urmând apoi cercetarea statică și dinamică a restului locului faptei.
Examinarea cadavrului se face de către medicul legist asistat de organul de urmărire penală ce conduce cercetarea.
§2. Noțiune și importanța cercetării la fata locului
Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală al cărei obiect îl constutuie percepția nemijlocită de către organele judiciare a locului unde s-a săvârșit activitatea infracțională, descoperirea, fixarea, și ridicarea urmelor, precizarea poziției și stării mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii și împrejurărilor comiterii infracțiunii, a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.
Potrivit art. 192, Codul de procedură penală, „Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane”.
Potrivit art. 41 alin. 2 din codul de procedură penală ” prin locul săvârșirii infracțiunii se întelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia”.
În sens larg, „fața locului” înseamnă atât locul unde s-a săvârșit fapta cât și zonele apropiate sau alte zone unde s-a pregătit, comis sau produs urmările acesteia, căile de acces sau de retragere ale autorului.
Asfel luând ca punct de plecare noțiunea de „locul săvârșirii infracțiunii”, cum este definită de legislația procesual penală și ținând seama de diversitatea situațiilor legate de locul comiterii infracțiunilor, se impune constatarea de principiu potrivit căreia, prin locul faptei, trebuie să se ințeleagă nu numai o suprafață determinată a terenului sau încăperii în care s-a desfășurat activitatea materială ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, ci și locul unde s-au produs consecințele faptei săvârșite, precum și acel loc ce conservă, într-un fel sau altul, date, informații, urme în legatură cu fapta comisă.
Fața locului, ca punct în spațiu asupra căreia se extinde activitatea de cercetare a infracțiunii, cuprinde următoarele elemente: suprafața de teren sau încaperea în care s-a desfășurat activitatea de cercetare a infracțiunii, cuprinde urmatoarele elemente: suprafața de teren sau încaperea în care s-a infăptuit activitatea ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii (de pildă, în cazul infracțiunii de omor, locul unde s-au aplicat violențele); porțiunea de teren sau încaperea în care s-au produs consecințele infracțiunii (de pildă, locul unde a survenit moartea, în situația în care acesta nu coincide cu locul unde s-a executat activitatea materială de ucidere); porțiunea de teren sau încaperea în care se află obiectele ce constituie produsul infracțiunii (bunurile sustrase) sau obiectele ce au servit ca mijloace de săvârșire a infracțiunii (urme de picioare, ale mijlocului de transport formate pe căile de acces ori de ieșire de la locul imfracțiunii).
Așadar, noțiunea „fața locului” nu se identifică intotdeauna cu noțiunea de „locul săvârșirii infracțiunii”, astfel cum e definită de Codul de procedură penală intrat în vigoare, deoarece dupa cum s-a putut constata, prima dintre acestea are un sens mai larg.
În funcție de natura faptei săvârșite, cercetarea la fața locului se va extinde asupra tuturor acestor locuri, deoarece oriunde pot fi descoperite urme și mijloace materiale de probă, a căror examinare poate contribui, într-o masură sau alta, la precizarea unor utile aspecte legate de comiterea infracțiunii sau de făptuitorul acesteia.
§3. Reguli aplicabile cercetării la fața locului
3.1. Reguli tactice generale
Investigarea locului faptei se efectuează de organele de urmărire penală sau instanțele de judecată, constituind un procedeu probatoriu care servește la administrarea sau aflarea mijloacelor de probă.
Cercetarea locului faptei presupune ca organul de urmărire penală să fie sesizat despre săvârșirea unei fapte penale prin plângere sau denunț, sau să se sesizeze din oficiu când află pe orice altă cale ca s-a săvârșit o infracțiune așa cum am amintit în capitolul II al acestei lucrări, secțiunea primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea omorului.
Pentru ca cercetarea locului faptei să îngăduie obținerea unor rezultate cât mai bune, este necesară respectarea principalelor reguli tactice de natură să orienteze echipa de cercetare la locul faptei, în esență sunt următoarele:
Cercetarea locului faptei trebuie efectuată fără întârziere. În multe cazuri, cercetarea cu întârziere a locului faptei poate avea ca rezultat modificarea între timp a aspectului locului faptei, precum și dispariția urmelor și probelor materiale din diferite cauze. Astfel fenomenele atmosferice (ploaia, zăpada, vântul), deteriorează urmele de pe sol. Cu timpul, urmele digitale de pe obiecte nu mai pot fi obeservate sau se șterg, ca urmare a atingerii acestora de către alte persoane. Probele materiale pot fi ridicate întâmplător sau intenționat de cineva. Aspectul locului faptei se va modifica, datorită restabilirii situației anterioare obișnuite.
În unele cazuri, cercetarea la timp a locului faptei poate avea ca urmare descoperirea și reținerea imediată a infractorului.
Cercetarea locului faptei trebuie efectuată cât mai grabnic cu putință, ori de câte ori există pericolul ca scena locului faptei să sufere modificări în foarte scurt timp de la producerea faptei (omoruri în locuri publice). Se recomandă ca cercetarea locului faptei să se facă pe parcursul zilei, întrucât anumite porțiuni ale locului faptei sau anumite obiecte pot fi afectate de umbră sau întuneric, în afară de cazurile care nu permit amânari.
Dacă locul faptei este cercetat în timpul nopții, în mod obligatoriu trebuie să se asigure o iluminare corespunzătoare. Se recomandă ca în dimineața următoare să se cerceteze din nou locul faptei, pentru a se evita în acest fel pierderea din vedere a unor detalii, care n-au putut fi percepute în timpul nopții.
Cercetarea se efectuează complet și detaliat. Locul faptei trebuie cercetat sub toate aspectele și trebuie acordată atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei. Echipa trebuie să-și concentreze atenția pe descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente și microurmelor și trebuie să clarifice împrejurările negative dintre starea locului faptei și faptă ori împrejurările ca atare.
Din punct de vedere tactic cerința organizării competente a cercetării la fața locului se materializează prin faptul că: membrii echipei de cercetare trebuie să colaboreze și să informeze permanent conducătorul cercetării (potrivit prevederilor legale conducerea echipei revine procurorului) care va centraliza toate datele; activitatea de investigare trebuie făcută într-o anumită ordine bine stabilită și anume: orientarea către zona în care se afla pozitionat cadavrul, examinarea în ansamblu a locului faptei, căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale; luarea unor măsuri de ordine la fața locului prin nepermiterea oricărei persoane să pătrundă în acest perimetru, întrucât ar putea distruge urmele deja existente sau chiar efecuarea unor urme noi inducând în eroare echipa. Mai mult decât atât ar putea intra în posesia unor informații prețioase nepermise publicului cu privire la crima comisă sau ar putea sustrage un obiect de la locul faptei în scopul ascunderii sau tăinuirii făptuitorului.
În final, fixarea integrală a rezultatelor cercetării se face printr-un proces verbal, înregistare video sau fotografiere.
Cercetarea și fixarea aspectului locului faptei, precum și a urmelor și probelor materiale trebuie efectuate cu toată obiectivitatea. Cercetarea locului faptei nu oferă întotdeauna anchetatorului penal posibilitatea de a-și forma dintr-o dată o reprezentare calmă asupra naturii faptei și a împrejurărilor în care aceasta a fost săvârșită.
Concluzia asupra naturii faptei și a împrejurărilor acesteia va fi întemeiată numai dacă urmele descoperite și fixate obiectiv vor fi apreciate, în urma asocierii cu alte date ale anchetei.
3.2. Reguli tactice privind activitățile premergătoare cercetării locului faptei
Măsurile premergătoare sunt luate de polițiștii care ajung la fața locului faptei înaintea sosirii echipei de cercetare. Aceștia sunt obligați să efectueze actele de cercetare care nu suferă amânare și să ia măsurile necesare chiar dacă nu este de competența lor.
Principalele direcții tactice de acțiune au fost grupate de literatura de specialitate în câteva categorii astfel: determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor. O măsură esențială pentru evitarea schimbării înfățișării locului faptei sau distrugerii urmelor infracțiunii este de a menține aspectul inițial precum conservarea urmelor. Prin stabilirea exactă a perimetrului locului faptei, se previne o eventuală încercare a autorului faptei de a șterge urmele lăsate.
Fixarea tuturor împrejurărilor care, cu timpul, se pot modifica sau pot dispărea. Organul de urmărire penală va trebui să rețină o multitudine de împrejurări (unele cu caracter trecător) astfel va reține ora exactă a sosirii organelor de cercetare penală, poziția și starea ușilor, ferestrelor, prezența unor mirosuri deosebite, eventualele urme de pe hainele sau încalțămintea cadavrului, identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte.
Martorii care au perceput direct un anumit act infracțional au încă proaspăt în memorie o serie de date care pot fi redate întocmai cum s-au petrecut.
Sesizarea organelor de urmărire penală
Sesizarea organului de urmărire penală se poate face prin plângere, denunț, potrivit articolului 289, alin. 1, 2 și 290 Codul de procedură penală intrat în vigoare în 2014 cu modificarea adusă din 7 februarie 2014.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală va stabili identitatea persoanei care a făcut sesizarea și i se va cere să arate natura exactă a faptelor pe care le cunoaște, împrejurările în care a descoperit aceste fapte, locul exact al infracțiunii și drumul cel mai scurt pe care se poate ajunge acolo.
§4. Examinarea cadavrului
Cercetarea locului faptei începe cu cercetarea cadavrului și a împrejurărilor lui imediate, urmând apoi cercetarea statică și dinamică a restului locului faptei.
În momentul pătrunderii la fața locului a medicului legist se va constata întai moartea victimei, astfel examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constat decesul. Acest lucru va fi pus în baza semnelor cadaverice specifice instalării morții biologice și confirmat cu prilejul examenului necroptic.
Examinarea cadavrului se face de către medicul legist împreună cu organul de urmărire penală ce conduce cercetarea, procurorul criminalist. Această activitate este esențială cercetării la fața locului având rezonanță în desfășurarea ulterioară a anchetei și în soluționarea cazului.
Prin examinarea cadavrului se urmărește să se stabilească ori să se obțină cât mai multe date referitoare la: cauză și natura morții, prezența leziunilor și a eventualelor urme dintre victimș și agresor; posibilitatea executării unor acțiuni de autolezare de către însăși victima; corespondența dintre locul unde a fost gasită victima și locul real al comiterii infracțiunii; data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele sau instrumentele întrebuințate.
Examinarea cadavrului, fiind o activitate mai amplă, debutează o dată cu cercetarea la fața locului și continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia.
4.1. Principalele semne ale morții
Făra a intra într-un domeniu care aparține în exclusivitate medicinii legale, considerăm totuși necesar să amintim, pe scurt, principalele semne care servesc la diagnosticarea morții, semne ce se împart în precoce, semitardive, tardive și conservatoare.
Trebuie amintit că aceste semne precoce precum absența respirației, încetarea activității cardiace au valoare relativă, întrucât pot fi rezultatul unei morți aparente.
Semnele precoce pozitive, denumite și modificări cadaverice, reprezintă în cele mai multe cazuri semnele de certitudine ale decesului ori semnele morții reale. Ele se instalează după încetarea funcțiilor vitale și sunt următoarele: aspectul general și poziția corpului, determinate de pierderea tonusului postural (poziții ciudate care nu se întâlnesc la omul viu), însoțite uneori de relaxare sfincteriană (urme de urină, fecale, lichid seminal); facies imobil cu pleoapele înterdeschise, gura deschisă (prin căderea mandibulei), musculatura flască, pielea ceroasă cu elasticitatea pierdută, degetele mâinilor în semiflexie, halucele rotat spre lateral;
Absența respirației, pusă în evidență în principal de lipsa activității cardio vasculare, care se stabilește prin faptul că nu se percep contracțiile inimii, nu se simte pulsul, compresia unui deget nu determină apariția cianozei locale oglinda plasată în dreptul orificiilor
respiratorii care nu se aburește, imobilitatea toraco-abdominală.
Răcirea cadavrului care reprezintă fenomenul de cedare a căldurii către exterior, de către corpul uman fără viață și face parte din categoria semnelor semitardive împreună cu deshidratarea, instalarea lividităților și petele cadaverice. Toate acestea având importanță în stabilirea cauzei și datei morții, inclusiv în determinarea poziției cadavrului după instalarea morții.
Datorită sistării circulației sanguine (care uniformizează temperatura în organismul viu). Cadavrul va ajunge în final la temperatura mediului în care se află. Temperatura cadavrului scade de la suprafață spre interior, zonele descoperite răcindu-se mai repede în funcție de temperatura mediului ambiant, curenții de aer, umiditatea, stratul de țesut adipos al cadavrului, îmbracaminte.
Un alt semn cadaveric este cel al colorației și în paralel cu deshidratarea prin aspectul zbârcit al zonelor unde pielea este mai subțire: buze, ochi, scrot, vârfurile degetelor, vârful nasului.
De asemenea apare „pata lui Liarche” sub forma unei linii roșii pe centrul ocular, dacă pleoapa rămâne deschisă. Trebuie acordată o atenție marită întrucât aceste semne nu trebuie asimilate cu leziunile traumatice.
Un rol semnificat îl are midriaza fixa cu dilatarea pupilei peste 4 mm, ce nu răspunde (nu se produce mioază – contracția pupilei sub 2 mm) la stimulul luminos.
Lipsa reflexelor osteo-tendinoase, de postură, reflexul cornean dispare ultimul.
Din categoria modificărilor distructive intră putrefacția însoțită de mirosul specific, care poate fi un semn categoric al morții, făcând parte din categoria semnelor tardive și conservatoare. Circulația postumă care apare sub forma unor dungi de culoare brun-roșietică sau cafenie murdară inițial la rădăcina membrelor, pereții laterali ai trunchiului, sau în jurul plăgilor; emfizemul de putrefacție care are drept consecință umflarea cadavrului prin acumularea gazelor rezultate din putrefacția țesuturilor și organelor. Prin examinarea medico-legală se evidențiază: balonizarea în întregime a cadavrului, la nivelul capului se constată o colorație verzui-negricioasă, ochii umflați, iesiți din orbite, limba mărită de volum este prolabata între arcadele dentare, fața apare tumefiată, astfel încat fiziomomia devine de nerecunoscut, mărirea de volum a organelor genitale (emfizem penian, scrotal, labial). Datorită presiunii exercitate de gaze în interiorul corpului are loc eliminarea de fecale, urină, conținutul gastric pe gură și nas și uneori explulzarea fătului post mortem.
Mirosul apare cam în 4, 6 zile după moarte însă temperatura de 20 si 35 de grade accelerează putrefacția și mirosul, temperaturile sub 20 de grade încetinesc procesul iar la temperatura de 0 grade aceasta încetinește mai mult, astfel de la deces putrefacția începe din a 2-a zi de vară, iar iarna din a 8-a zi.
4.2. Examinarea propriu-zisă a cadavrului
După constatarea morții, medicul legist și procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, evident, nu poate fi executată în condițiile oferite de o sală de autopsie. Ea trebuie efectuată cu maximă atenție și minuțiozitate, pentru a se evita concluziile pripite, în primul rând cu privire la cauză și natura morții. Cu privire la acest aspect vom anliza la sfârșitul acestei subsecțiuni o astfel de eroare cu privire la punerea unei concluzii inexacte de moarte neviolentă în prima instanță, distrugând probele pentru incriminarea autorului real al omorului, făcând în același timp dificil de examinat posibilele traumatisme, într-o sala de autopsie, respectiv cu privire la speță, cadavrul fiind examinat într-o situație de urgență fără atenția și minuțiozitatea necesară la fața locului în apropierea unei peșteri, nu se mai poate depista dacă fata a fost supusă unui viol înainte de moarte ulterior într-o sala de autopsie.
La toate acestea adaugându-se și faptul că autorul a încinerat părțile genitale ale cadavrului, fața, respectiv zona gurii și a obrajilor devenind un caz extrem de complex, mai ales în privința incriminării autorului.
Rezultatul final al acestei spețe întărește argumentul acordării atenției în astfel de condiții de autopsiere, respectiv autopsierea la fața locului, în scopul relevării unor probe ce pot dispărea ulterior sau distruge.
Cum am amintit anterior, în Aspecte generale privind cercetarea la fața locului, se recomandă ca cercetarea cadavrului să parcurgă fazele statică și dinamică, iar numai după aceea organul judiciar să continue cu cercetarea statică și dinamică a locului faptei în totalitatea sa.
În faza statică de cercetare a cadavrului se stabilesc locul în care a fost descoperit și poziția acestuia, de exemplu pe spate sau cu față în jos, sexul, vârsta, înălțimea aproximativă, natura și culoarea îmbrăcămintei, amplasarea în raport cu obiectele și urmele din imediata sa apropiere, distanța până la acestea. Pozițiile atipice pentru locul unde se află cadavrul descoperit se descriu foarte amănunțit, fără a pierde din vedere cum sunt așezate mâinile, picioarele, capul, obiectele pe care se află ori este sprijinit, precum și alte situații deosebite observate la cadavru.
Faza dinamică începe cu examinarea îmbrăcămintei și a încălțămintei cadavrului, interesând caracteristicile lor (culoarea, croiala, materialul din care sunt confecționate, diverse accesorii), precum și urmele sau petele existente pe acestea. De pe încălțăminte se recoltează praful, noroiul, urmele de sânge sau de altă natură, se cercetează modul de încheiere a șireturilor, gradul de uzură a încălțămintei și specificul acestei uzuri, culoarea încălțămintei, etc. Pe îmbrăcăminte, de asemenea, se caută urmele de praf, noroi, sânge, de violență (rupturi ori tăieturi ale țesăturii,), conținutul buzunarelor. De asemenea se va preciza, lipsa unor părti din îmbrăcăminte, sau încălțăminte, care, în mod normal, trebuia să existe (pantofi, pantaloni, fustă, lenjerie), inclusiv lipsa unor obiecte de genul ceasului, verighetei, bijuteriilor, ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete.
Leziunile sunt descrise după formă, dimensiune, localizare, culoare, specificându-se dacă se observă în ele prezența unor corpuri străine, aspectul acestor corpuri. Tot în această fază de cercetare a cadavrului, se examinează cu multă atenție cavitatea bucală, nasul, urechile, părul, și mâinile, în care se pot afla sânge, fire de păr, pământ, sau alte urme create în lupta dintre victimă și agresor. Va fi cercetat cu atenție fiecare buzunar, indicându-se conținutul și poziția acestuia (normal sau scos afară), precum și urmele de murdărie sau pete. Întreaga îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele practicate în locuri mai puțin obișnuite.
Corpul cadavrului se examinează plecând de la elementele generale, cum sunt de pildă, constituția fizică, culoarea pielii, semnele particulare, inclusiv semnele cadaverice.
După stabilirea și consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunțită a întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a membrelor superioare și inferioare.
Leziunile vizibile vor fi descrise ca poziție, formă și mărime, la fel și fiecare pată biologică sau de altă natură, mâinile și unghiile cadavrului, în care pot fi găsite fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire textile sau nasturi smulși în timpul luptei cu agresorul. În depozitul subunghial se pot descoperi celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire de pâr, provenind de la autorul infracțiunii.
Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, nasul, orificiul anal, vaginal sunt examinate cu atenție, deși finalizarea investigației se face în condiții de laborator. De exemplu, în gură se pot descoperi materiale folosite pentru a împedica victima să strige (batiste, cârpe, hârtie), iar în alte orificii, urme de natură biologică sau diverse obiecte.
Totodată vor fi făcute mențiuni exacte cu privire la cercetarea obiectelor sau materialelor ce au servit la imobilizarea ori strangularea victimei, cum sunt bucăti de frânghie, sfoară, sârmă.
Speță. Ionela Hurdela (Imag 1), în vârstă de 11 ani, a dispărut în ziua de 23 septembrie 2002.
În după-amiaza acelei zile, în jurul orelor 15:00, fetița din satul Gârliște (Caraș Severin) și-a pus niște haine într-o pungă și-a ieșit repede din curte, spunându-le părinților că “merge să facă fotografii cu „Iancuțu”. “Iancuțu”, Măran Iancu avea 25 de ani atunci. Părinții Ionelei îl știau și erau în relații bune cu el. Prin sat i se spunea “Iancuțu fotografu’”, pentru că avea un aparat cu care făcea poze la ocazii. Astăzi, singurele amintiri pe care părinții Ionelei le mai au sunt niște fotografii, făcute mai demult, de cel care le-a ucis fiica.
La 11 zile după dispariție, pe 3 octombrie 2002, cadavrul fetiței a fost găsit, întâmplător, de un profesor pasionat de speologie, în interiorul peșterii numită “La Găuri”. “A găsit un șlap gri cu găurele de-al ei, care era deasupra peșterii, a văzut apoi intrarea astupată cu pietre și a chemat poliția”, spune tatăl fetiței, Hurdela Serghie. “Peștera e o grotă de fapt… Are un intrând îngust, vreo trei metri îi mergi doar pe burtă, apoi se lărgește și se înalță. Cel care mi-a dus fata acolo a pus piatră peste piatră și-a astupat și intrarea în peșteră, și intrândul”.
Lângă cadavru a fost găsită o torță cu care criminalul a ars o parte din trupul fetiței. La nivelul coapselor, în zona pubiană și la nivelul feței (gura și ambii obraji). În regiunea pubiană, între membrele inferioare, a fost găsit un fragment din material plastic, de culoare vernil (mama declarase că fata plecase de acasă cu o pungă în care, crede ea, își pusese haine de schimb pentru fotografiat), și un alt fragment, din material textil, carbonizat.
Autopsia ulterioară, efectuată în condiții improprii, la gura peșterii, pe două lăzi și o scândură, n-a stabilit dacă fetița a fost sau nu agresată sexual. În Raportul Medico-Legal sunt notate următoarele observații: “organele genitale interne infantile, corespunzătoare vârstei; organele genitale externe carbonizate, perineu, vulvă, motiv pentru care starea de virginate nu poate fi controlată”. Legiștii au stabilit doar că “moartea victimei Hurdela Ionela a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin obturarea căilor respiratorii superioare. De asemenea, s-a concluzionat că arsurile constatate cu ocazia autopsiei sunt post-mortale și pot fi consecința arsurii cu flacăra (eventual o tentativă de incendiere a cadavrului)”.
În aceeași peșteră, la 2,4 m de cadavru, a fost găsit un prezervativ cu urme biologice. În apropiere, se afla și ambalajul rupt al prezervativului (Imag. 2), de pe care nu s-au putut recolta amprente, “datorită umidității din peșteră”, susțin polițiștii. Probele au fost ridicate de cei care au efectuat cercetarea la fața locului, fără să se știe atunci dacă ele au sau nu legătură cu fapta, procurorul fiind Vasile Viorel, la acea vreme șef Secție Urmărire Penală din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș Severin. Conform rechizitoriului, Măran Iancu a relatat anchetatorilor că, în acea zi, s-a întâlnit cu Ionela pe Valea Mare (Valea Gârliștei) de la marginea satului Gârliște, iar aceasta i-ar fi spus că s-a certat cu părinții și dorește să plece la Anina. “Cei doi au mers împreună până la peștera sus-menționată, unde (conform susținerilor inculpatului), minora i-ar fi propus să întrețină relații sexuale. În continuare, inculpatul declară că a refuzat, acceptand in final folosind un prezervativ, toată acțiunea petrecându-se în interiorul peșterii”.
În baza declarațiilor martorilor (ce susțineau că l-au văzut cu fetița în după-amiaza dispariției ei), Măran Iancu a fost reținut de polițiști în ziua în care a fost găsit cadavrul din peșteră. Cercetarea penală a durat patru luni, înainte de Crăciun și după Revelion. Pe 30 ianuarie 2003, Măran a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor (nu “omor calificat” și nici “omor deosebit de grav” asa cum prevedea Vechiul Cod Penal)
La cercetarea judecătorească, Măran Iancu și-a menținut declarațiile date în faza de urmărire penală, susținând că este vinovat, că a ucis-o pe fetiță accidental și că regretă fapta comisă. “Punându-i mâna la gură ca să nu mai zbiere s-a astupat și am văzut că nu mai răsuflă, apoi am lăsat-o acolo și am plecat acasă. Arăt că eu nu am vrut ca să o omor, ci doar am vrut ca să o fac să nu mai țipe”, declara el, în 2002.
La 27.11.2003, Tribunalul Caraș Severin l-a condamnat la 18 ani de închisoare. Și Parchetul, și Măran au atacat hotărârea, iar dosarul a ajuns la Curtea de Apel Timișoara, care a desființat sentința și a dispus rejudecarea cauzei. Brusc, Măran Iancu și-a dat seama că e nevinovat și a solicitat “efectuarea unui test ADN cu privire la firele de păr găsite în prezervativul găsit la fața locului”. IML Timișoara concluzionează că “este exclusă identitatea ADN-ului extras din prezervativ cu cel extras din sângele numitului Măran Iancu”. La rându-i, Parchetul solicită o contra-expertiză și, la 26.01.2005, INML anunță, negru pe alb, că “profilul ADN, obținut din analiza prezervativului (Imag. 2) efectuată în cadrul precedentei investigații genetice, nu poate proveni de la defuncta Hurdela Ionela”. Prezervativul era, deci, din alt film.
Tribunalul Caraș Severin a dispus, la 27.01.2005, achitarea lui Măran Iancu și punerea lui de îndată în libertate în baza articolului 10 lit. c) fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat. În motivarea sentinței sunt invocate, printre altele, contradicțiile din declarațiile inculpatului, faptul că prezervativul nu are valoare probatorie, dar și greutatea expertizei care a stabilit că ADN-ul nu e al lui Măran, inexistența unui mobil al crimei, încălcarea prezumției de nevinovăție prin testarea cu poligraful, șamd.
Parchetul a făcut apel și a cerut, în sfârșit, condamnarea lui Măran pentru “omor calificat”, iar la 27.01.2005, Curtea de Apel Timișoara, rejudecând cauza, l-a condamnat pe inculpat la 20 de ani de închisoare. Măran a făcut recurs, iar dosarul a ajuns la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) care, pe 13.12.2005, a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Caraș Severin. Și, din nou, Tribunalul a decis achitarea, iar în mai 2007, dosarul ajunge iar la Curtea de Apel Timișoara care, pe 18.08.2007, menține sentința Tribunalului.
Parchetul face recurs, iar dosarul ajunge din nou la ÎCCJ. În 11.02.2008, cauza e trimisă “spre rejudecarea apelului”, iar dosarul se întoarce la Curtea de Apel Timișoara la 30.06.2008. Procesul durează doi ani, până pe 4.03.2010, când Curtea de Apel a respins din nou apelul Parchetului și menținut sentința de achitare. Parchetul face iar recurs, iar dosarul ajunge, la 21.04.2010, pentru a treia oară, la ÎCCJ. Pe 21.06.2010, completul condus de judecător Anton Pandrea pronunță soluția: “respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Definitivă”. Juridic, Măran Iancu fusese absolvit de orice vină.
La două luni după achitarea lui, redactorul de la ziarul Jurnalul, Adriana Oprea Popescu, a stat față în față de vorbă cu Măran Iancu. Pe atunci, muncea cu ziua prin Anina, în construcții, și dormea la Oravița, pe la prieteni. Avea un scuter, vreo 3-4 numere de mobil și o prietenă despre care tatăl lui Iancuțu zicea că are “15-16 ani”.
A fost reținut în declarații, dar ușurat de achitarea pe care o primise de ÎCCJ, a avut însă și niște mici scăpări… “Cum arăta Ionela?”. Deci. “Cum să arate? Avea părul până la funduleț”, zice el și arată cu mâna înspre al lui. “Era dezvoltată pentru vârsta ei?”. “Atâta”, răspunde el ș-arată spre umăr, indicând înălțimea fetei. “Nu, voiam să te întreb dacă era dezvoltată ca fată… Avea sâni?”. “Nu. Era un copil”, răspunde Iancuțu, fără să ezite. (…) “Tu știai peștera aceea, în care a fost găsită ea?”. “Sunt 20 de peșteră în zonă, pe toate le știu!”. “Și aia cum e?”. “Aia e cea mai mică. Se intră puțin pe burtă, apoi tavanul se înclină și pe urmă se ridică, cum e dealul deasupra. Și urmează o cameră mai mare”. “Ce căuta prezervativul acolo?”. “M-au pus să recunosc că e al meu”. “Știu că nu e al tău. Ce căuta acolo?”. “Cred că nici n-a fost acolo, l-au luat ei (n.r. – anchetatorii) și l-au pus acolo. Dosarul avea probe puține. Dacă n-au căutat? Dacă n-au strâns probe?”.
Un criminal lăsat în libertate e încurajat să recidiveze. Măran Iancu n-a făcut excepție de la regulă. În seara zilei de 30 septembrie 2012, o femeie a sesizat la Poliția din Oravița că fiicele ei, Claudia Mirabela Florea (17 ani) și Adina Iasmina Florea (14 ani) au dispărut de acasă. Era tot o zi de duminică și tot septembrie. Polițiștii au început imediat căutările. La aproximativ jumătate de oră după ce mama reclamase dispariția, între localitățile Răchitova și Brădișorul de Jos a fost identificat Măran Iancu (35 ani), care se deplasa cu un scuter. Le-a declarat polițiștilor că este în căutarea unei persoane. Asupra lui a fost găsit un cuțit ce avea pe el pete brun-roșcate. La una dintre mâini, Măran era tăiat. Cum existau suspiciuni cu privire la cele declarate de el, a fost condus la sediul poliției pentru cercetări. A doua zi, el a recunoscut că le cunoștea pe cele două fete dispărute (era prietenul Mirabelei) și că duminică s-a mers cu ele în zona localității Agadici (Caraș Severin). Pe drum, susținea Măran, a avut o altercație cu cele două fete și le-a agresat.
În locul indicat de el, a fost găsită fata de 14 ani, decedată. În aceeași zonă se afla, inconștientă, și sora ei mai mare, care prezenta multiple leziuni. Dusă imediat cu ambulanța la spital, M.F. a fost salvată.
Din declarațiile ei, coroborate cu probele ce au fost găsite la fața locului, anchetatorii au refăcut filmul crimei. În acea zi de duminică, Măran Iancu le-a scos la plimbare pe cele două surori, cu scuterul. Au oprit în apropiere de halta CFR Ticvaniu Mic. Măran și Iasmina (14 ani) au luat-o pe un drum înainte, până ce n-au mai fost văzuți de sora cea mare. La un moment dat, aceasta a auzit-o pe Iasmina țipând și a alergat la ea. A văzut că era legată la gură cu o bandă de “scotch”, pe care i-a dat-o jos. Măran le-a prins pe amândouă și le-a legat de mâini, spate în spate, apoi le-a țintuit de un copac, înfășurând sfoara în jurul lui, dar și al picioarelor și abdomenelor celor două fete. Le-a întrebat care dintre ele mai e virgină, iar Iasmina i-a răspuns că amândouă. Mulțumit de răspuns, Măran le-a pus peste gură câte o bandă “scotch”, pentru a nu mai țipa. Apoi, a declarat M.F. anchetatorilor, ea a fost dezlegată și dusă de Măran mai la deal, unde a fost abuzată sexual, sub amenințarea cuțitului. Între timp, Iasmina a reușit să se dezlege și să fugă. Măran a văzut și a plecat să o prindă, timp în care M.F. a reușit să-și sune frații, de pe mobilul pe care-l avea la ea.
După ce a prins-o pe Iasmina, agresorul a înjunghiat-o de mai multe ori cu cuțitul, în piept și în gât. 10 lovituri, din care 3 în zona gâtului. Alte 23 de lovituri au fost produse prin lovire cu/de corpuri dure. După i-a ucis sora mai mică, Măran a prins-o și pe M.F, pe care a dus-o în același loc. A lovit-o și pe ea, repetat, cu cuțitul. M.F. a închis ochii și și-a ținut respirația, iar Măran a crezut că e deja moartă. A aruncat-o în șanț, lângă Iasmina, apoi a plecat, cu scuterul.
Când a deschis ochii, M.F. a văzut că sora mai mică avea pantalonii și chiloții trași până la genunchi. Și-a dat seama că e moartă. Ea s-a târât până la marginea drumului, sperând că va trece pe acolo vreo mașină. A fost găsită abia dimineața, de poliție.
În faza urmăririi penale, Măran și-a recunoscut parțial faptele, spunând că le-a agresat pe cele două surori pentru că una dintre ele i-ar fi aruncat cu pamant în ochi. În faza judecății, a declarat că era furios pentru că Iasmina i-ar fi datorat niște bani. Nici o vorbă despre agresiunea sexuală. De altfel, ea nu a fost reținută în actul de acuzare, deoarece “infracțiunea de viol nu a putut fi dovedită”.
Deși IML Timișoara a constatat “existența spermatozoizilor la victima M.F.”, în baza aceleiași probe ridicată în același timp și înaintată la Institutul de Criminalistă al IGPR pentru ADN “nu s-a putut constata existența spermatozoizilor”. Ca atare, spune Tribunalul Caraș Severin în sentința dată în acest caz, “există dubiu în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de viol de către inculpat, dubiu ce îi profită”.
De asemenea asupra lui au descoperit și un prezervativ, folosit. „A spus că nu îi aparține dar că l-a luat pentru a-l lăsa la fața locului, ca să inducă în eroare anchetatorii”, a declarat procurorul Ioan Teacă. La fel a procedat și în urmă cu 10 ani.
La 23 martie 2013, Măran Iancu a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, tentativă de omor și lipsire de libertate. La 13 mai, Tribunalul Caraș Severin l-a condamnat la 25 de ani de închisoare.
Decizia a fost atacată cu apel atât de Măran, cât și de Parchet. La 10 iulie, Curtea de Apel Timișoara “modifică pedeapsa pentru omor calificat în detențiune pe viață”.
Decizia Curții de Apel Timișara, prin care a primit pedeapsa pe viață, a fost atacată cu recurs de Măran Iancu. Dosarul se va judeca la ÎCCJ, care va da verdictul final.
Imag. 1 Ionela Hurdela, prima victima Imag. 2 Prezervativul gasit in pestera si ambalajul acestuia.
4.3. Stabilirea datei morții
Cu prilejul investigațiilor de la fața locului, și îndeosebi, a cadavrului, printre numeroasele probleme ce sunt avute în vedere se numară și cea a stabilirii momentului la care a survenit moartea, precum și a eventualelor modificări intervenite în pozitia cadarvrului.
Desigur aceste date vor fi determinate cu mai mare precizie în urma necropsiei, însă, chiar din momentul examinării la fața locului a victimei pot fi obținute o serie de informații apte să servească la orientarea operativă a cercetărilor în direcția descoperirii autorului omorului.
În acest scop, se procedează la studierea semnelor specifice morții, mai ales a celor precoce și semitardive. Precizăm însă, că siguranța stabilirii datei morții scade pe măsură ce crește intervalul scurs între momentul decesului și cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea datei morții este mai exactă. Astfel, în cazul semnelor precoce, semnificative sunt reacțiile pupilei la unele substanțe chimice care se produc în limita a 4 ore de la deces. Contractarea locală a vaselor la adrenalină se produce în cel mult 24 ore de la deces.
Celelate semne precoce ale morții, menționate anterior (absența respirației, lipsa activității cardiace) nu pot fi luate în calcul pentru determinarea momentului morții, decât în cazul unei verificări de către o persoană avizată.
În cazul semnelor semitardive, problemele sunt ceva mai complexe, în funcție de tipul de semn clinic și de condițiile în care a fost găsit cadavrul. Astfel: pierderea de căldură se face, în general, cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 de ore, contribuind vârsta, mediul ambiant, etc.
Rigiditatea cadaverică se instalează începand cu mușchii maxilarului și coboară înspre membre, întreg procesul este cuprins între 2 si 36 de ore de la deces.
Lividitățile cadaverice apar după circa 5 ore, sunt maxime dupa 10-15 ore și nu se mai modifică prin schimbarea poziției cadavrului după apoximativ 12 ore din momentul morții.
Lividitățile cadaverice își au semnificația lor în stabilirea unor eventuale modificări intervenite în poziția cadavrului. De exemplu, dacă la fața locului cadavrul este descoperit cu fața în jos, iar lividitățile cadaverice se găsesc pe peartea dorsală, este evident că ne aflăm în fața unei schimbări de poziție a cadavrului la aproximativ 12 ore după deces.
Referitor la semnele precoce și semitardive, în literatura occidentala se indică următoarele: corpul cald și suplu, cu corneea umedă și transparentă, fără lividități, denotă că moartea s-a produs de 1-2 ore.
Apariția lividităților la nivelul gâtului, răcirea și rigiditatea articulației maxilarului se face la 3-4 ore.
Apariția petei negre scleroticale indică circa 6 ore din momentul instalării morții.
Lividitățile pe suprafața mare și rigiditatea întregii musculaturi scheletice însoțită de pierderea transparenței corneei este tipică pentu 8-10 ore.
Persistența la presiune a lividităților și nemodificarea poziției lor este specifică morții instalate de aproximativ 12 ore.
Pentru stabilirea momentului în care s-a instalat moartea, sunt luați în calcul și starea digestiei alimentare din stomac, prezența faunei cadaverice, rezultatele unor examene histochimice sau biochimice numai în condiții de laborator, iar nu la cercetarea la fața locului.
4.4. Consemnarea rezultatelor cercetării cadavrului
Rezultatele cercetării cadavrului se consemnează într-un proces verbal și se fixează prin fotografiere sau prin înregistrarea videomagnetică.
Cercetarea cadavrului și consemnarea rezultatelor acestei cercetări se face într-o anumită ordine.
În primul rând sunt trecute datele generale: locul unde s-a descoperit cadavrul, poziția acestuia față de diferitele obiecte de la locul faptei, sexul, vârsta, talia, felul îmbrăcămintei, dacă aceasta prezintă rupturi sau părți lipsă, culoarea și gradul de uzură a îmbrăcămintei, conținutul buzunarelor.
Apoi se examinează constituția generală a cadavrului, culoarea pielii, semnele particulare, adipozitatea, semnele cadaverice și diferitele leziuni vizibile, indicând forma, dimensiunea și locul acestora pe corpul cadavrului.
De asemenea se vor indica și urmele diferitelor substanțe, de natură biologică sau nu: sânge sau alte resuri de urme biologice, noroi, praf rezultate din săvârșirea infracțiunii.
Se vor examina leziunile de pe corpul cadavrului, pentru a stabili ce instrumente s-au folosit la producerea lor, dar, pe cât posibil, cadavrul nu va fi dezbrăcat de haine, acest lucru fiind executat în cadrul examinării medico-legale, după transportarea la morgă a cadavrului.
Se vor examina cu grijă pumnii strânși și unghiile cadavrului, precum și orificiile naturale ale acestuia precum gura, nasul, etc. În pumnii strânși ai cadavrului pot fi găsiți nasturi, fire de păr, sau fire textile provenite din îmbrăcămintea infractorului. În gură pot fi găsite obiectele care au servit la sufocarea victimei, sau pentru a o împiedica să strige.
Se va insista în stabilirea procedeului și a mojloacelor folosite, ținând seama de leziunile provocate, de poziția cadavrului și de celelalte urme ale omorului. Acest aspect îl vom discuta în secțiunea referitoare la modus operandi.
4.5. Constatarea medico-legală. Autopsia
După încheierea cercetării la fața locului și a cercetărilor amănunțite a cadavrului se ordonă în mod obligatoriu, efectuarea constatării medico-legale.
Această constatare este preferabil să se facă de același medic legist care a luat parte din primul moment la cercetarea locului faptei, iar dacă nu este posibil, să i se aducă la cunoștință toate rezultatele acestei cercetări.
Autopsia se efectuează, de regulă înaintea declanșării fazei de urmărire penală, în etapa preliminară a actelor/investigațiilor premergătoare, ce permit completarea informațiilor organelor de urmărire penală. Deci autopsia medico-legală este necesară pentru lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări și, în consecință, trebuie realizată cât mai repede de la întocmirea actului de dispoziție al organului de urmărire penală.
Autopsia medico-legală se poate efectua numai în baza unui document scris, emis de un organ de urmărire penală respectiv ordonanță sau rezoluție motivată.
Pentru a putea fi acceptat de instituția medico-legală, documentul prin care se dispune efectuarea autopsiei, trebuie sa conțină: antetul și ștampila unității emitente, număr de înregistare/de dosar, data emiterii, semnătura persoanei care a solicitat autopsia, cu menționarea numelui, gradului și a funcției în mod lizibil, elemente de identificare a cadavrului, locul și data unde a fost găsit, mențiuni cu privire la circumstanțele în care s-a produs decesul, spre exemplu: „a fost victima unei agresiuni”, „din datele preliminare de anchetă rezultă că moartea lui X s-a produs în urma unui conflict avut cu un vecin”.
Autopsia se efectuează numai de către medicul legist, care este asistat de personalul cu pregătire medie (autopsier, brancardier), în unele situații, se pot forma echipe alcătuite din doi sau chiar trei medici legiști.
Autopsia medico-legală are următoarele particularități: se efectuează în conformitate cu prevederile codului de procedură intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, art. 185, din Capitolul VII „Expertiza și constatarea”, „autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaște cauza morții ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracțiune ori în legatură cu comiterea unei infracțiuni. În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie. Alin. 3 prevede: „pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate solicita opinia medicului legist”, alin. 4 prevede: „Autopsia se efectuează în cadrul instituției medico-legale”.
La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptați și specialiști din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, cu excepția medicului care a tratat persoana decedată, potrivit alin. 5 al aceluiași articol.
Organul de urmărire penală trebuie să încunoștiințeze un membru de familie despre data autopsiei și despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei (alin. 7).
Pentru constatarea medico-legală, se formulează următoarele întrebări, la care medicul legist va trebui să răspundă: natura morții și cauza ei, condițiile în care a avut loc omorul, ținând seama de particularitățile acestuia, diferențierea leziunilor vitale de cele postmortale și în general, care a fost succesiunea leziunilor, ce instrumente s-au folosit pentru cauzarea leziunilor, daca a avut loc o luptă între victimă și agresor, când a survenit moartea.
De asemenea va stabili identitatea persoanei decedate sau elementele de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută, rezultatele investigațiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice prelevate de la cadavru și a substanțelor suspecte descoperite, orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii morții.
În continuare, medicul legist va trebui să stabilească grupa sanguina și a alcoolemiei.
În cazul în care moartea a avut loc prin otrăvire, constatarea medico-legală va urma să stabilească: care este natura toxicului folosit, calea de pătrundere a acestuia în organism, și cantitatea folosită; factori concurenți care au putut agrava sau diminua acțiunea toxicului;
Daca s-au folosit substanțe toxice ce nu pot fi evidențiate ca în situația toxicelor volatile.
Tot ca o problema pusa constatarii medico-legale este si examinarea amanuntita a corpului si a imbracamintei invinuitului, pentru a se descoperi urmele de violență, pete de sânge și în unele cazuri, pentru examinarea stării sale psihice.
Datele obținute după efectuarea autopsiei sunt înscrise olograf de medicul legist într-un raport de constatare medico-legală necropsică, numit și raport de autopsie care, în linii generale, cuprinde următoarele părți: partea introductivă care conține date referitoare la identitatea cadavrului, identitatea celor care efectuează autopsia, documentul în baza căruia se efectuează autopsia, circumstanțele în care s-a produs decesul preluat din ordonanța care are atașat și procesul-verbal încheiat la fața locului; examenul extern care conține leziunile traumatice elementare (descriere, localizare, dimensiuni, caracteristici), semnele de tratament medical, semnele morții reale și alte semne diverse sau particulare (tatuaje, cicatrici); examenul intern care conține la rândul său formațiunile anatomice ce vor fi descrise așa cum se prezintă la examenul macroscopic; partea de sinteză care este alcătuită din diagnosticul macrocapic, rezultatele investigațiilor de laborator (anatomo-patologic, toxicologic, serologic) și concluziile raportului de autopsie.
În concluziile raportului de autopsie medico-legală este necesar să se raspundă la următoarele probleme: felul morții (violentă sau neviolentă); cauza medicală a morții; legătura de cauzalitate între leziunile traumatice și deces, modalitățile de producere a leziunilor, data morții, grupa de sânge, alcoolemia.
4.6. Stabilirea identității victimei
Dacă în cursul cerecetării locului faptei cadavrul nu a putut fi identificat, nici prin rude și cunoscuti și nici prin actele pe care le-ar fi avut asupra sa, se va trece la folosirea mijloacelor generale de identificare ca: descrierea semnalmentelor în vederea recunoașterii ulterioare, executarea fotografiei de identificare a cadavrului, împreuna cu toaleta obligatorie a acestuia de refacere a fizionomiei, și la ridicarea impresiunilor digitale.
Obiectele precum bijuterii portofel, ceas, și îmbrăcămintea cadavrului rămas necunoscut sunt păstrate în vederea identificării lui ulterioare.
§5. Fazele cercetării locului faptei
Ca introducere a acestei secțiuni putem spune că investigatorul trebuie să fie un observator intuitiv și să posede temeinice cunoștințe tehnice de specialitate.
Cercetarea propriu-zisă a locului faptei constă în: orientarea în teren la locul faptei, observarea locului faptei în ansamblu, concretizarea și fixarea cadrului în care s-a produs fapta, descoperirea și ridicarea urmelor și probelor materiale, fixarea rezultatelor cercetării locului faptei.
Cercetarea locului faptei, care în mare parte echivalează cu descoperirea și interpretarea urmelor, trebuie să fie sistematică. Elaborarea unui plan de cercetare pe baze geometrico-spațiale va permite alegerea celor mai indicate poziții de fotografiere și de localizare a urmelor. În esență investigația constă în fotografierea operativă (de ansamblu și de detaliu), descoperirea și ridicarea de urme și de obiecte, întocmirea de schițe, notarea observațiilor și înregistrări audio si video.
Activitățile ce se efectuează în faza statică urmăresc determinarea limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea și fixarea aspectului general al locului săvârșirii infracțiunii, a poziției urmelor și mijloacelor materiale de probă, în starea în care au fost găsite.
Faza dinamică a cercetării are drept obiect examinarea, cu ajutorul unor mijloace tehnico-științifice adecvate, a urmelor și mijloacelor materiale de probă ce constituie o consecință a infracțiunii, sau care se află în anumite raporturi cu fapta săvârșită.
5.1. Faza statică a cercetarii la fata locului
Faza statică reprezintă primul contact cu locul faptei, fara a se atinge ceva, cercetarea se rezumă doar la observare.
Mai înainte de a trece la examinarea propriu-zisă la fața locului organul judiciar sub a cărui coordonare se desfășoară această activitate trebuie să precizeze limitele teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea. Altfel spus trebuie să se faca un plan pentru a începe cercetarea în așa fel încat toate suprafețele pe al cărui teren s-a desfășurat activitatea infracțională, vor fi examinate integral pentru a nu scăpa din vedere eventualele urme latente, mai puțin vizibile și în același timp pentru o verificare sistematică și prelevare a urmelor bine organizată.
Determinarea perimetrului supus examinării se realizează în urma unei orientări de ansamblu asupra locului aflat în anumite raporturi cu infracțiunea săvârșită.
În situația în care infracțiunea s-a comis pe un teren deschis (curte, câmp, pădure), pentru a avea o reprezentare generală asupra situațiilor de fapt prezente la fața locului, asupra dimensiunilor și configurației sale, organul judiciar va trebui să facă înconjurul acestui loc, iar dacă locul infracțiunii are o întindere redusă sau dacă infracțiunea s-a săvârșit într-o încăpere, pentru a-și forma o imagine asupra locului faptei, este suficientă observarea dintr-un anumit punct (examinarea locului din pragul ușii sau de la fereastră).
Scopul determinării suprafeței de teren supusă examinării îl constituie demarcarea acelor porțiuni în limitele cărora s-au produs modificări ce constituie o consecință a infracțiunii săvârșite, în vederea descoperirii, ridicării, fixării și valorificării lor.
Pe baza informațiilor în posesia cărora se află (constatări proprii, informații obținute de la organele judiciare, primele sosite la fața locului, de la martorii oculari, de la cei ce au descoperit infracțiunea), organul judiciar își va reprezenta logic limitele posibile ale întinderii locului faptei. Pentru a se pune la adăpost de eventualele riscuri, în funcție de natura faptei cercetate, de caracterul urmelor ce se caută, e recomandabil ca aceste limite să fie lărgite.
La demarcarea suprafeței locului asupra căruia se va extinde cercetarea se va ține seama, în afară de elementele indicate, și de natura și configurația terenului, adică de împrejurarea dacă infracțiunea s-a săvârșit pe un teren deschis, într-o pădure, într-o zona muntoasă ori prăpastie, exploatare minieră, mediu subacvatic sau într-o clădire.
Dacă infracțiunea s-a săvârșit într-o încăpere a unei clădiri locuite de mai multe familii, cercetarea nu se rezumă la examinarea respectivei încăperi ci, în principiu, se va extinde și asupra celorlalte încăperi ale apartamentului precum și asupra dependințelor și locurilor de folosință comună (holuri, scări, curți). În cazul clădirilor situate în mediul rural, cercetarea se va extinde nu numai asupra încăperilor de locuit ci și asupra curții, grădinii etc.
Odată determinate limitele suprafeței de teren ce vor fi supuse cercetării, urmează a se preciza punctul de începere precum și sensul, direcția de efectuare a acestei activități.
Astfel, punctul de începere al cercetării la fața locului îl constituie centrul locului infracțiunii, adică acea porțiune de teren în jurul căruia se găsește cadavrul și sunt concentrate urmele principale ale infracțiunii, după care cercetarea se extinde asupra zonelor înconjurătoare, adică spre marginile sau periferia acelui loc. Cercetarea se realizează astfel prin deplasarea în spirală de la obiectul principal, cadavrul, spre margini. Acest sens de deplasare al celor ce participă la efectuarea cercetării a primit, în literatură, denumirea de cercetare de la centru spre periferie ori spre margini, sau cercetarea excentrică.
Cercetarea se poate efectua și prin împărțirea terenului în pătrate, caroiaj, sau sinusodial prin parcurgerea de la un capăt la celălalt, de-a lungul și de-a latul, denumită metoda grilă.
Căutarea urmelor va fi orientată în toate direcțiile, inclusiv în sus (acoperiș, stâlpi, copaci).
E indicat a se proceda astfel în situațiile în care urmele infracțiunii, mijloacele materiale de probă, sunt concentrate într-o anumită porțiune a terenului (în cazul infracțiunii de omor, când în jurul cadavrului victimei se află diferite urme și mijloace materiale de probă). După examinarea minuțioasă a centrului locului, adică a porțiunii pe care sunt grupate cele mai multe urme, cercetarea se extinde spre extremitățile acestui loc, în limite în care e posibil să se gasească și alte urme și mijloace materiale de probă.
Date fiind avantajele pe care le oferă, această direcție imprimată activității de cercetare la fața locului se impune a fi urmată în cele mai multe cazuri. Într-adevăr, primul contact cu porțiunea de teren pe care sunt concentrate principalele urme oferă organelor judiciare posibilitatea de a se pronunța asupra naturii faptei săvârșite și, pe cale de consecință, posibilitatea de a anticipa, cu o anumită aproximație, caracterul și limitele teritoriale în cuprinsul cărora ar putea fi descoperite urmele și mijloacele materiale de probă.
E indicat ca echipa de cercetare să se deplaseze în direcție concentrică în acele situații în care, date fiind limitele largi ale teritoriului e anevoios a se determina centrul acestuia, precum și atunci când stabilirea căilor de acces și de retragere de la locul faptei prezintă o importanță deosebită, ori atunci când se caută cadavrul victimei, instrumentele cu care s-a săvârșit fapta sau obiectele abandonate de către făptuitor.
Daca fața locului este reprezentată de o suprafață de dimensiuni reduse sau de o mică încăpere (apartament, magazie), chestiunea deplasării dinspre centru spre periferie ori într-un sens opus, nu ajută. În acest caz observarea va începe dintr-un punct fix, se continuă prin deplasarea de-a lungul pereților, de regulă în sensul acelor de ceasornic, și în final spre obiectul principal, corpul victimei în cazul nostru.
Când infracțiunea a fost săvârșită pe un teren deschis de o anumita întindere, pentru a se asigura cercetarea minuțioasă a întregii suprafețe se procedează la împărțirea terenului în sectoare sau așa numita procedură de caroiaj. Dupa examinarea minuțioasă a unui anumit sector se procedează în ordinea dictată de necesități, la cercetarea celorlalte.
Conținutul activităților ce se întreprind în faza statică a cercetării la fața locului.
Denumirea de „statică” atribuită acestui prim moment al cercetării la fața locului este dată de împrejurarea că în această etapă, locul ce conservă consecința săvârșirii infracțiunii este examinat în stare de „nemiscare”, situatiile de fapt, urmele si mijloacele materiale de proba, aspectul de ansamblu al locului savarsirii infractiunii sunt fixate în poziția în care au fost găsite.
Fără a se produce nici o modificare, fără a fi deplasate din locul unde au fost găsite, urmele și mijloacele materiale de probă, într-un cuvânt, toate schimbările pe care fața locului le-a suferit ca urmare a săvârșirii infracțiunii, sunt supuse unei minuțioase examinări (poziția, amplasarea acestora, starea în care se prezintă, se vor avea în vedere și modificările survenite anterior sosirii echipei, forma și dimensiunile acestora, urmele ce se evidențiază pe anumite obiecte, distanțele existente între anumite urme și obiecte).
Grija de a păstra nemodificat, în acest stadiu al cercetării, aspectul locului infracțiunii impune alegerea cu atenție a drumului de acces la locul săvârșirii faptei și totodată, limitarea numărului de persoane ce vor pătrunde la locul infracțiunii. În această privință practica efectuării acestei activități consideră necesară participarea următoarelor persoane: organul judiciar sub a cărui conducere se desfășoară cercetarea la fața locului, martorii asistenți, iar, în raport de împrejurări, experții sau alți specialiști ori tehnicieni.
Toate constatările făcute în cursul examinării statice se notează provizoriu, iar datele astfel consemnate vor servi la întocmirea actului procedural ce constituie mijlocul de probă, procesul verbal de cercetare la fața locului care se încheie la sfârșitul acestei activități.
Imaginea de ansmablu a locului faptei, mai înainte de a fi suferit vreo modificare, precum și poziția urmelor și mijloacelor materiale de probă, se obține cu ajutorul fotografiilor și filmelor judiciare, fotografia și filmarea de orientare, fotografia și filmarea schiță, fotografia și filmarea obiectelor principale.
5.2. Faza dinamică a cercetării la fața locului
Faza dinamică a cercetării la fața locului sau stadiul cercetării detaliate, implică deplasarea obiectelor și examinarea lor pe toate părțile, cu precauțiile de rigoare. Această fază presupune examinarea minuțioasă și în aceași ordine a tuturor obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în anumite raporturi cu infracțiunea săvârșită, precum și a urmelor ce constituie o consecință a faptei comise. Toate obiectele presupuse a se afla în anumite relații cu infracțiunea săvârșită, care în faza anterioară, au fost examinate în starea în care se aflau, în cursul fazei statice, în masura în care e necesar, sunt mișcate, deplasate din poziția lor inițială pentru a se asigura condiții propice în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor. Prin utilizarea celor mai adecvate mijloace tehnico-științifice, urmele descoperite sunt supuse, după caz, operațiilor de relevare, fixare, iar în raport de dimensiunile obiectelor purtătoare de urme, în raport de natura și modul de formare a urmelor acestea sunt ridicate în vederea examinării lor la fața locului, iar daca examinarea acestora reclamă timp îndelungat, sau utilizarea unor mijloace ori tehnici de un anumit grad de complexitate, se dispune trimiterea lor la laboratorul de specialitate. Pentru a nu se omite nimic din ceea ce ar putea contribui într-o masura sau alta la elucidarea împrejurărilor comiterii infracțiunii, în această fază trebuie supuse unui examen minuțios toate urmele și mijloacele materiale de probă care susțin una sau alta dintre versiunile elaborate. Nu trebuie excluse din câmpul examinării urmele și mijloacele materiale de probă ce par a contrazice versiunea căreia i s-a acordat cel mai mare credit.
Această fază presupune și examinarea amănunțită a cadavrului, a fiecărui obiect presupus purtător de urme, cum am amintit anterior este permisa atingerea și schimbarea poziției acestora; se iau primele declarații martorilor, victimelor și persoanelor suspecte, separat, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă.
Împachetarea urmelor și obiectelor se face separat, pentru a nu se contamina, plicurile, recipientele, respectiv pachetele vor fi sigilate și vor purta etichete identificatoare, cuprinzând conținutul, ordinea și natura prelevării, numele și semnătura celui care a făcut prelevarea.
Practica cercetării infracțiunilor are în vedere și existența unor situații în care schimbările prezente la fața locului nu sunt consecința unei infracțiuni, ci constituie rezultatul intervenției deliberate a celor ce încearcă să îndrume pe o pistă greșită investigațiile, în scopul de a se sustrage de la răspundere, pentru alte fapte, real săvârșite. Așa fiind, cu ocazia cercetării la fața locului, organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele, obiectele, dacă modificările aduse configurației locului faptei sunt consecința unei fapte real săvârșite sau, dimpotrivă, constituie rezultatul unei încercări de inducere în eroare a organelor judiciare.
Existența unor neconcordanțe sau nepotriviri în ceea ce privește modul de formare și de dispunerea urmelor, constituie împrejurări de natura a furniza organelor judiciare criterii de distincție între infracțiunea real săvârșită și fapta simulată.
Intr-adevar, în cazul disimulării (disimularea omorului în sinucidere prin spânzurare sau decapitare feroviară), cel ce încearcă a dirija pe un drum fals cercetările, reprezentându-și modul firesc de săvârșire a infracțiunii simulate, caută să dea locului faptei un aspect cât mai verosimil, o înfățișare cât mai apropiată de realitate. Dar condiția psihică sau stăpânirea căreia se găsește cel ce simulează săvârșirea unei infracțiuni, mult diferită de psihologia infractorului, explică existența unor neconcordanțe care pentru organul judiciar avizat, constituie tot atâtea indicii ale disimulării. Astfel, încercarea de disimulare are adeseori un caracter demonstrativ, ostentativ, fața locului dobândește de multe ori aspectul de înscenat, de regizat, de ireal. Utilizarea unor anumite mijloace, folosirea unor anumite procedee produc, în mod constant, în toate cazurile, aceleași consecințe, aceleași modificări în mediul exterior. De pildă, în cazul unui omor provocat de secționarea carotidei cu ajutorul unui instrument ascuțit-tăios, încetarea din viață a victimei este întotdeauna însoțită de producerea unor scurgeri masive de sânge. Absența urmelor de sânge ce trebuiau să însoțească în mod firesc încetarea din viață, constituie o împrejurare negativă.
Așadar, dată fiind posibilitatea creării artificiale a unor urme în scopul disimulării, cu ocazia cercetării la fața locului organele judiciare trebuie să se convingă asupra caracterului real sau ireal al modificărilor pe care le-a suferit locul faptei.
§6. Particularități ale omorului în funcție de modul de operare al autorului ”Modus operandi”
În faza cercetării cadavrului este esențială stabilirea procedeului și mijloacelor folosite de infractor, ținând seama de leziunile provocate, de poziția cadavrului și de celelalte urme ale omorului.
6.1. Leziunile formate de arme de tăiere, împungere sau contondente
Leziunile formate de arme de tăiere au marginile netede și, de obicei, îndepărtate. Leziunile se prezintă ca tăieturi rectilinii sau în formă de semilună. Dacă tăietura s-a făcut paralel cu fibrele țesutului, marginile leziunii sunt alăturate. Forma rănii nu indică instrumentul folosit decât pe categorii foarte largi și aproximative de volum.
Pentru a putea deosebi autotăierile făcute de sinucigași, de tăieturile făcute victimei de către agresor, vom ține seama de sensul de mișcare al tăierii în raport cu mișcarea obligatorie a mâinii care putea să o execute, de adâncimea tăierii, căci sinucigașii se mulțumesc cu tăierea venelor, fără să le facă tăieturi prea adânci, și dacă tăierile au fost executate prin straturile de îmbrăcăminte sau nu, căci sinucigașii descoperă în majoritatea cazurilor acea parte a corpului pe care o taie.
Tăierile provocate de sinucigaș sunt mai multe la un loc și paralele între ele, căci până să ajungă la rezultat sinucigașul nu cunoaște forța necesară ce trebuie asigurată pentru îndeplinirea rezultatului, sau ezită de teama durerii. Aceste tăieturi numeroase pe același loc, prezentând intensități diferite, ar putea fi imitate de către un ucigaș avizat.
Când victima, pe lângă urme de tăiere, prezintă zgârieturi și echimoze pe cap, rezultă că a fost imobilizată de agresor în timpul loviturilor cu arma albă.
Ca locuri de acționare sinucigașii preferă gâtul și venele la nivelul încheieturilor mâinii și mai rar acționarea directă asupra inimii sau a capului.
Leziunile formate prin împungere se execută cu cuțite cu vârf ascuțit, cu pumnale, foarfeci, cuie sau chiar cu un baston ascuțit. Lățimea rănii este întotdeauna mai mare decât a instrumentului folosit, căci alături de procesul de străpungere se produce și o tăiere laterală sau o zdrobire a țesutului. Dacă cuțitul are două tăișuri, în formă de pumnal, lățimea exterioară a leziunii va fi și mai mare.
Leziunile create de un topor pot fi leziuni de tăiere sau de zdrobire. Aceste leziuni le întâlnim în număr mai mare în regiunea capului, situate uneori paralel, alteori într-o formă neregulată.
Loviturile paralele sunt date în cazurile când victima a fost surprinsă dormind sau este imobilizată în timpul agresiunii.
Leziunile cauzate de topor le întâlnim uneori și în sinucideri, sub forma mai multor lovituri orientate concentric spre frunte, datorită poziției centrale a celor două mâini care acționează toporul.
Leziunile create cu mijloace contondente prezintă aspecte de zdrobire în zona lor centrală, sau oglindesc muchiile instrumentului folosit. Corpurile contondente lasă urme vizibile pe obiectele de îmbrăcăminte. Fetrul pălăriei, șepcii, va reține urma ciocanului sau a răngii, hainele vor reține sub formă de pete de noroi loviturile date cu piciorul, sau urmele anvelopelor unui autovehicul.
Când loviturile au fost date de instrumente înțepătoare, urmele de pe îmbrăcaminte nu corespund cu urmele de pe corp ca poziție, datorită mișcării victimei și rdicării mâinilor, etc.
Instrumentele de tăiere, înțepare, și cele contondente vor crea o serie de urme pe măinile și brațele victimelor datorită apărării acestora. Palma mâinii va prezenta urme adânci de tăiere datorită prinderii tăișului de către victimă, urmele de înțepare le vom întâlni, ca urme de apărare, pe brațele victimei, iar urmele instrumentelor contondente le vom întalni pe brațe și pe mâini, datorită acoperirii capului cu brațele în timpul loviturilor.
6.2. Omorul săvârșit prin asfixii
În toate formele ei variate, va determina formarea unor urme specifice ușor de identificat.
Această moarte se poate datora: spânzurării, sugrumării, astupării căilor respiratorii, înfundării laringelui sau a traheei, compresiunii toracice și înecării.
Spânzurarea se datorează strângerii gâtului într-un laț sub acțiunea greutății corpului. Primul efect al spânzurării este strângerea arterei carotide, care determină lipsa de alimentare cu oxigen a creierului și pierderea cunoștinței. Urmează apoi strângerea traheei care detemină încetarea respirației. Inima continuă însă să bată, iar moartea survine numai după câteva minute, în plină inconștiență.
Pentru a se spânzura, nu este necesară folosirea greutății întregului corp, ci numai atât cât să împiedice circulația sângelui și respirația. Persoana spânzurată rămâne adesea cu punct de sprijin, fie că este atârnată, dar cu picioarele rămase pe pământ, fie că stă sau este culcată pe piept. O dată ce lațul s-a strâns suficient pentru a nu mai alimenta creierul cu sânge, moartea va surveni apoi în mod inevitabil.
Moartea prin spânzurare se caracterizează, în primul rând, prin șanțul de spânzurare, care uneori este complet, alteori numai parțial. Șanțul de spânzurare poate indica, în unele cazuri, cu aspect de mulaj până și forma frânghiei imprimate în țesuturile moi. Când spânzurarea s-a făcut prin atârnare pe verticală, șanțul de spânzurare este puțin oblic: la spânzurările în poziție culcat el poate fi orizontal.
Uneori lațul alunecă în sus de-a lungul gâtului, datorită greutății corpului, formând astfel mai multe șanțuri de spânzurare, care aparent pot crea aspectul unui omor. De asemenea sunt cazuri când sfoara folosită se rupe din primul moment, iar persoana spânzurată cade și se lovește la cap; sau repetându-se actul de spânzurare, datorită leziunilor formate prin cădere, să se creeze aspectul unui omor. În toate aceste cazuri, situația va fi lămurită de medicul legist.
Unele persoane recurg la spânzurare după ce mai întâi au încercat o altă formă de sinucidere, ca tăirerea venelor, otrăvire sau arma de foc. Medicul legist va stabili însă cauza reală a morții.
Pentru a deosebi o sinucidere de un omor vom fi atenți la situarea petelor cadaverice. Dacă acestea se vor găsi deasupra lațului sau pe spatele cadavrului, indică existența morții înainte de spânzurare. De asemenea când cadavrul este atârnat la o anumită înălțime, iar împrejur nu există nici un mijloc de urcare, înseamnă că a ajuns acolo cu ajutorul altora.
Uneori se încearcă disimularea omorului prin ștrangulare în spânzurare, poziționând corpul post-mortem.
Ștrangularea este tot o formă a asfixiei mecanice, care se realizează prin strângerea progresivă a gâtului cu mâinile sau cu un laț de frânghie, sfoară, fular, etc.
Sugrumuarea este rezultatul unui omor caracterizat prin comprimarea gâtului cu mâinile, căci autosugrumarea nu este posibilă, datorită instalării tulburărilor anoxice care determină scăderea forței musculare și deci încetarea compresiunii.
În sugrumarea cu mâinile rămân în jurul gâtului urme caracteristice lăsate de degete și unghii. Uneori există pe corpul victimei și alte urme de luptă sub formă de echimoze, escoriații lăsate de unghiile agresorului.
Când sugrumarea s-a fâcut cu un laț, procedeul de asfixie este asemănător cu al spânzurării, dar, de obicei, șanțul de sugrumare este situat mai jos decât șanțul de spânzurare.
Asfixiile prin ocluziune constau prin astuparea nasului și orificiilor respiratori și le întâlnim aplicate asupra persoanelor slăbite de boală sau în pruncucideri. Ocluziunea se poate realiza cu mâna sau cu un obiect oarecare (pernă, prosop, etc.).
Asfixiile prin ocluzia orificiilor respiratorii se pot datora unui omor intenționat în cele mai multe cazuri, sau ca urmare a astupării orificiilor respiratorii pentru a evita strigătul, aceasta este folosită ca pretext al unui omor, deseori.
Asfixiile prin obturarea căilor respiratorii. Această formă a asfixiei se datorează pătrunderii unor corpuri străine care obturează laringele sau traheea. Leziunile sunt de anoxie cu evidențierea corpului străin la nivelul laringelui, leziuni ale mucoaselor (limbii, danturii).
Acest corp străin depistat în aceste zone demonstrează faptul că au fost introduse cu forța. Prezența unor alte leziuni în zona gurii, limbii, buze dar și pe corp, demostrează lupta cu agresorul
Asfixii prin compresiunea toracoabdominală. Este tot o formă a afixiilor mecanice. Pentru realizarea ei este necesară o greutate de 40-60 kg repartizată pe întreaga suprafață pentru a interveni moartea. Compresiunea oprește mișcările respiratorii ale plămânilor și trebuie să dureze un anumit timp pentru ca moartea să survină.
În cazurile de spânzurare și sugrumare se va studia materialul din care s-a confecționat lațul, capetele indicând felul tăierii și vechimea acesteia, precum și modul culisant folosit.
Sunt unele forme de înnodare a frânghiei sau a sforii pe care nu-l execută decât persoanele care au profesat îndelung o anumită meserie.
Felul de legare al nodului va fi descris în procesul-verbal sau nodul se va denumi cu termenul tehnic respectiv, dar acest lucru nu este suficient, el trebuind să fie desenat sau fotografiat. Daca se presupune că spânzurarea este numai simulată, frânghia și lațul se vor păstra cu grijă, pentru a nu schimba poziția firișoarelor exterioare, care indică direcția de trecere peste un obstacol a unei greutăți.
Înecarea este o moarte prin asfixie datorită obturării căilor respiratorii cu lichide, apă sau substanțe cu o fluiditate mai densă, cum este noroiul. Pentru survenirea unui înec nu este necesar ca întregul corp să fie în submersie, ci e suficient ca nasul și gura să fie astupate de un lichid. Există cazuri când înecul este folosit ca mijloc de a ucide, sau servește pentru acoperirea unui alt gen de omor. Victimele omorului prin înec sunt, în mod obișnuit copii mici, sau persoane care neștiind să înoate, sunt aruncate în apă în locuri izolate.
Cadavrele înecaților trebuie examinate cu mare atenție pentru a descoperi urmele lovirii victimei, sau chiar omorul executat cu alte mijloace decât înecul care a sevit numai ca mijloc de simulare. Uneori, cadavrele înecatilor prezintă echimoze și zgârieturi pe mâini și pe picioare, indicând eforturile victimei de a se salva.
Când cadavrul va purta legat de corp obiecte grele menite să-l tragă la fundul apei, ne putem afla atăt în fața unei sinucideri ca și în fața unui omor. Rămâne să se stabilească ce alte urme de violență mai poartă cadavrul.
Cadavrele înecaților pot purta urmele a numeroase loviri de corpuri contondente, fără ca acestea să fie de natură infracțională, ci să se datoreze lovirilor de fundul stâncos al apei, de pietre, bolovani, etc.
Pierderea conștiinței intervine la un minut de cele mai multe ori, corpul va ieși la suprafață de câteva ori apoi va coborâ la fundul apei, putrefacția survenind în cateva zile, va scoate cadavrul la suprafață cu regiunea lombară în sus.
Leziunile specifice care au caracter vital sunt: petele Paltauf, ciuperca înecatului, emfizemul pulmonar acut, existența apei în tubul digestiv. Pentru crimă vor fi analizate prioritar dacă există urme de ștrangulare, lovire, urme de legare a mâinilor sau picioarelor pentru ca rezultatul înecului sa aibă loc, respectiv moartea.
În cazul în care cadavrul este scos din apă, sunt posibile următoarele probleme: cât timp a stat cadavrul în apă, dacă există indiciii că moartea a survenit prin înecare sau dacă cadavrul victimei a fosr aruncat în apă după ucidere, ce cauze ar fi putut favoriza înecarea (boală, neputința de a înota).
6.3. Moartea determinată de diferite energii fizice
În această categorie intră moartea prin acțiunea temperaturii, a electricitătii, etc.
În majoritatea cazurilor moartea prin frig, se realizează printr-o inacțiune în fapt, în cazul copiilor, al bătrânilor și al persoanelor bolnave.
Moartea prin căldură în cazul omorurilor se datorează arsurilor, opăririlor.
Arsurile le împărțim în arsuri propriu-zise și opăriri. Arsurile se produc prin flacară, obiecte incandescente, gaze supraîncălzite iar opărirea se datorează aburului, lichidelor supraîncălzite și substanțelor semi-solide topite.
Urmele arsurilor apar ca: eriteme, flictene, escare și carbonizare. Primele două, eritemul și flictenele, ating doar epiderma, pe când escarele și carbonizarea sunt mult mai profunde.
Moartea prin arsuri se datorează, în majoritatea cazurilor, șocului, iar cei care trec de șocul primar pot muri datorită infecțiilor, sau prin fenomene metabolice și toxice generale.
O problemă importantă ce trebuie lămurită în cazul cadavrelor prezentând arsuri sau care sunt complet carbonizate este aceea a leziunilor de altă natură decât cea a focului.
Aceste leziuni pot proveni din însăși împrejurările locului, căderea persoanei, prăbușirea locului, în unele cazuri focul servind numai pentru distrugerea urmelor unui omor. spre exemplu, cazul Ioana Hurdela și Mâran Iancu, expus în lucrare.
Pielea și țesuturile moi ale cadavrelor arse prezintă crăpături cu marginile netede, putând fi ușor confundate cu rănile tăiate. Gradul cel mai accentuat de ardere îl prezintă extremitățile mâinilor și ale picioarelor, dar în cazurile când arderea nu a fost completă, părțile acoperite ale corpului cu obiecte de îmbrăcăminte sunt mai puțin arse decât părțile libere.
Pentru a stabili dacă arsurile s-au produs în timpul vieții victimei, se vor examina căile respiratorii și sângele. Căile respiratorii vor fi acoperite de funingine chiar până la nivelul alveolelor, iar sângele va fi încărcat cu CO2 . Existența flictenelor în sine nu constituie un
argument, dar dacă în conținutul lor se atestă microscopic prezența leucocitelor și a fibrinei, reacția vitală este sigură.
Pentru arderea completă a unui cadavru este necesar un timp destul de lung și o temperatură ridicată. Un cadavru de copil poate arde complet în 2, 21/2 ore, un cadavru îmbucătățit și îmbibat cu petrol va arde în 10 ore, altfel arderea unui cadavru are loc în 40-50 ore, dacă este gras, arde însă ceva mai repede, fiind combustionat de propria lui grăsime. Pentru arderea completă a unei persoane mature este necesară o temperatură de cel puțin 12600 C .
Omorurile prin ardere sunt destul de rare, în schimb sinuciderile sunt ceva mai frecvente ca și ascunderea omorului prin ardere. Identificarea cadavrelor arse se face cu mare greutate, când sunt într-o stare avansată de carbonizare, neputându-se ghida nici după semnalmente și nici după desenul papilar. Se vor examina dinții care rezistă mai mult la căldură și se va face un examen osteologic, pentru a stabili apartenența de specie și de sex.
Moartea prin electrocutare. Electrocutarea se poate datora electricității atmosferice sau electricității de rețea. Electrocutarea poate avea loc: prin contact direct unipolar, prin contact direct bipolar și prin arc voltaic.
Efectele curentului electric asupra organismului sunt de natură: mecanică, calorică și biochimică, determinând un sindrom local și unul cu caracter general.
Locurile de intrare și de ieșire a curentului din corp lasă urme numite însemnarea sau marcajul electric. Marcajul electric se poate prezenta sub forma unor pete de culoare deschisă sau a unor rozete cu centrul alb-cenușiu. Marca electrică se formează prin arderea și tumefierea epidermei.
În marcajele electrice puternice se pot găsi particule de metal provenite de la conductorul electric. Aceste particule metalice au o culoare galbenă-brună în cazul conductorilor de cupru și negricioasă în cazul acelora de fier. Aceste particule metalice sunt descoperite cu ajutorul spectografiei.
În locurile corespunzătoare marcajului electric îmbrăcămintea poate fi ruptă sau arsă, sau poate prezenta numeroase găurele mici cu marginile arse.
Moartea prin electrocutare este în cele mai multe cazuri rezultatul unui accident, dar se cunosc însă și unele cazuri de omor intenționat.
6.4. Moartea prin otrăvire
Constatarea la locul faptei a morții prin otrăvire se face destul de greu, în afară de unele cazuri când în jurul gurii cadavrului se formează urme specifice.
Otravirile pot avea loc ca acțiune criminală, întâlnindu-se în cercurile familiare sau de prietenie, când infractorul are acces în mod natural în intimitatea vieții zilnice a victimei, și se realizează fie prin administrarea unor doze mortale imediate, fie, mai ales prin otrăviri lente, de lungă durată. O parte din aceste otrăviri, din ultima categorie, rămân nedescoperite și, în majoritatea cazurilor, autorii lor sunt femei. La otrăvirile intenționate, cum sunt sinuciderile și omorul, putem adăuga și toxicomaniile, care în fond constituie o intoxicare conștientă și de lungă durată.
Cea mai intensă absorbire o prezintă toxicele în stare gazoasă, apoi urmează cele dizolvate în alcool. Intoxicațiile pot fi cauzate de acizi caustici, ca: acidul azotic, clorhidric, sulfuric sau acetic; de baze caustice, ca: potasiul, amoniacul; sărurile metalelor sau metaloizilor, dând intoxicații cu: arsenic, mercur, plumb.
În cazul în care există suspiciuni de otrăvire, de obicei este indicat să se stabilească dacă moartea s-a produs prin otrăvire cu un toxic, ce toxic si în ce doză a fost introdus în organism, pe ce cale s-a introdus toxicul în organism.
Intoxicația cu somnifere este foarte frecventă sub formă de sinucideri, mai rar întâlnit în cazul omorurilor, cand criminalul poate obliga victima să înghită o anumită cantitate de pastile pentru a-i asigura moartea.
Toxicul intrat în organism se distruge repede în procesul de putrefacție, deci analiza trebuie executată rapid.
În cazul morții prin otrăvire, trebuie rezolvate o serie de probleme, ca: dacă moartea se datorează otrăvirii sau nu, natura toxicului, cantitatea și calea de pătrundere în organism, data ingerării toxicului, în ce formă s-a procurat.
6.5. Omorul săvârșit prin împușcare
Moartea produsă prin arme de foc. În cazul în care există indicii că s-a făcut uz de o armă de foc, o sarcină importantă a cercetării locului faptei o constituie descoperirea armei, a tuburilor trase, a gloanțelor, precum și a orificiilor și altor deteriorări prezente atât pe cadavru, cât și pe obiectele înconjurătoare. Dacă în cursul cercetării locului se va găsi arma de foc, trebuie să se determine cu cea mai mare precizie poziția acesteia în raport cu poziția cadavrului și în special în raport cu palmele cadavrului. Dupa aceea, trebuie să se stabilească, de asemenea cât se poate de precis, poziția tuburilor, gloanțelor, precum și poziția orificiilor sau a altor deteriorări, unele față de altele, provocate de arma de foc. După aceasta, se trece la examinarea cadavrului, operație care se execută cu foarte multă precauție, pentru a nu deteriora urmele împușcăturii rămase pe îmbrăcămintea și corpul acestuia (funingine, pulbere, etc.). Imbrăcămintea trebuie examinată minuțios spre a se stabili cu certitudine dacă în îndoiturile acesteia nu se află tuburi sau gloanțe, ajunse acolo după producerea împușcăturii.
Leziunile provocate prin împușcare, prezente pe corp, trebuie descrise amănunțit, indicându-se poziția, dimensiunea, forma lor, precum și prezența urmelor de împușcătură de la mică distanță, care se găsesc în apropierea acestor leziuni.
Se va observa dacă există urme de împușcătură cu țeava lipită (urmele lasate de gura țevii – „semnele ștanțării”, sânge sau substanță din creier pe palmele cadavrului, etc.). Pe baza elementelor existente, trebuie să se încerce determinarea direcței împușcăturii, precum și locul de unde s-a tras.
6.6. Moartea violentă determinată de alți factori
Moartea violentă a unei persoane poate fi produsă si de alți factori, precum, moartea produsă prin așa numiții agenți psihici, care intevine rapid după emoții intense (frică deosebită, bucurie excesivă, supărare). Șocul de natură psihică produce o moarte reflexă prin oprirea bruscă a funcțiilor vitale. Stabilirea naturii acestei morți este deosebit de dificilă întrucât este necesară dovedirea capacității agentului psihic de a produce un astfel de efect, ca și a predispoziției subiectului pasiv la o moarte prin șoc psihic din cauza unor suferințe de genul artersclerozei, insuficienței cardiace, astmului bronșic.
Important este ca întreaga cercetare efectuată de echipă la fața locului si actele ulterioare de urmărire penală să fie îndeplinite cu atenție, minuțiozitate si constiinciozitate, astfel încât să nu fie omis sau neglijat niciun element de fapt, nici o împrejurare aptă să servească la justa soluționare a cauzei.
De asemenea rolul medicului legist in stabilirea acestor cauze capătă un rol esențial.
§7. Studii de caz
Capitolul V
Alte activități destinate investigării omorului
§1. Dispunerea expertizelor medico-legale
Constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire penală, după cum expertiza devine obligatorie pentru a se stabili cauzele morții dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
Potrivit art. 172 alin (1), Codul de procedură penală, intrat în vigoare la data 1 februarie 2014. „Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevarului în cauză este necesară și opinia unui expert”
În continuare alin (2) prevede că „expertiza se dispune, în condițiile art . 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală.”
§2. Dispunerea expertizelor criminalistice
În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect omuciderea, pe lângă constatarea și expertiza medico-legală (obligatorie în condițiile prevăzute de art. 172, Codul de procedură penală) se dispune și efectuarea de expertize criminalistice care alături de celelalte expertize sa serveasca la aflarea adevărului si stabilirea exactă a scenei crimei.
Principalele probleme supuse examinării, sunt în principal examinarea mijloacelor materiale de probă, identificarea autorului și celorlalți participanți la săvârșirea omuciderii, identificarea instrumentelor și substanțelor folosite la uciderea victimei.
Printre cele mai frecvente genuri de expertiză sunt: expertiza dactiloscopică, expertiza urmelor de picioare, expertiza urmelor de dinți si buze, expertiza urmelor lăsate de instrumentele folosite la suprimarea vieții victimei, expertiza balistică.
Printe cele mai importante expertize se regăsesc expertizele bio-criminalistice, a firelor de păr, sânge, spermă, țesuturi moi, furnizând indicii valoroase privind victima, agresorul și împrejurările în care a fost săvârșit omorul.
Expertiza dactiloscopică ajută, în primul rând, la identificarea autorului omorului, după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei. Aceasta presupune efecturea unui examen comparativ, între urmele descoperite și impresiunile digitale ale persoanelor suspecte.
Se poate proceda, de asemenea, la analiza fizico-chimică a substanțelor conținute în urmă, de pildă în urmele digitale formate prin depunerea unui strat de sânge, se va putea stabili dacă aceasta aparține aceleiași grupe sanguine cu cea a cadavrului sau dacă vechimea urmei corespunde cu timpul scurs de la moartea victimei.
Pentru identificarea victimei, este necesar să se procedeze la amprentarea cadavrului, după care să se facă verificarea în caroteca dactiloscopică, sau, dacă este posibil, prin compararea cu amprentele ce pot fi descoperite la locuința ori la locul de muncă pe diverse obiecte ale victimei.
Identificarea unor cadavre necunscute mai este posibilă prin compararea
dermatoglifelor, sale cu cele cu cele ale presupuselor rude (părinți sau fii).
Identificarea pe baza profilului genetic, prin compararea amprentelor genetice ale victimei cu cele ale ascendenților sau descendenților este, astăzi, perfect posibilă.
Expertiza urmelor de picioare (urme plantare si de încălțăminte) permite identificarea creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului, sau încălțămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol ori încălțat.
Firește că identificarea se realizează, ca și în cazul urmelor de mâini, printr-un examen comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte. De asemenea se poate afla dacă persoana a mers normal, a alegat, a încercat să nu facă zgomot, mergând „în vârful picioarelor”.
Elemente de individualizare oferă, de asemenea, cararea de urme, formată de autor în câmpul infracțional.
Expertiza urmelor de dinți și de buze face parte dintre examinările care se conjugă cu expertizele sereologice, ultima destinată eventualei reconstituiri a fizionomiei după urma de mușcătură.
Urma de dinți, formată în condiții bune, permite identificarea persoanei prin compararea modelelor obținute experimental, iar în lipsa acestora, servește la stabilirea sexului și a vârstei aproximative, a tipului antropologic.
Urmele de dinți , care se prezintă sub forma mușcăturilor, descoperite, pe corpul victimei sau al agresorului, reamintim necesitatea examinării imediate, din cauza deformării lor rapide prin procesele pateologice care au loc la nivelul tegumentului.
Expertiza balistică vizează două direcții principale: a) identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după urmele lăsate de tub și pe glonț; b) studierea urmelor principale și secundare existente pe îmbrăcămintea victimei, în scopul stabilirii direcției și distanței de la care s-a tras.
Expertiza bio criminalistica, sange sperma fir de par tesu,
§3. Elaborarea versiunilor de urmărire penală
În urma efectuării activităților inițiale devine posibilă elaborarea celor mai adecvate versiuni cu privire la toate sau la majoritatea faptelor principale ce urmează a fi examinate în cauză. Printre aceste versiuni au o importanță primordială presupunerile cu privire la persoanele care au săvârșit omorul și la mobilul săvârșirii infracțiunii.
Aprecierea corectă a probelor referitoare la mobilul omorului prezintă însemnătate nu numai pentru încadrarea juridică completă și exactă a infracțiunii, ci și pentru limitarea sau restrângerea cercului de suspecți. În practică se cunosc numeroase cazuri în care elaborarea versiunilor cu privire la mobilul omorului a jucat un rol hotărâtor în stabilirea persoanelor care au săvârșit infracțiunea.
Uneori este posibil să se facă presupuneri verosimile cu privire la mobilul omorului, ținându-se seama de starea îmbrăcămintei cadavrului. De exemplu buzunarele întoarse și conținutul acestora aruncat, sau leziunile din regiunea gâtului, în cazul smulgerii unui lanț din aur, permit să se presupună că omorul a fost săvârșit în scopul de a intra în posesia unor bunuri. De asemenea lucrurile împrăștiate, dulapurile sparte, sunt tipice crimei de omor săvârșite în scop de jaf.
În elaborarea versiunilor cu privire la autorul crimei prezintă mare importanță poziția cadavrului. Dacă poziția acestuia a fost schimbată, se poate observa după semnele cadaverice numite lividități cadaverice. În cazul persoanei ucise în poziția culcat, lividitățile vor apărea pe spate. În cazul unui cadavru găsit într-o locuință pe burtă cu lividități pe regiunea dorsală, ancheta va include în cercul de suspecți și membri ai familiei.
Nu trebuie să se piardă din vedere un posibil tablou simulat al unui jaf, acesta poate fi creat și intenționat, cu scopul de a ascunde adevăratul mobil al omorului (gelozie) și de a îngreuna ancheta ce se desfășoară în funcție de acestea pentru a descoperi autorul.
Uneori modul de comportare al criminalului la locul faptei îngăduie să determine în ce măsură acesta cunoștea persoana, topografia locului. Astfel dacă se constată urme de spargere în încăperile în care se aflau cu adevărat obiectele de valoare, se poate prezuma că autorul cunoștea acest loc.
Verificarea versiunilor elaborate cu privire la mobilul crimei este strâns legată de stabilirea cercului de persoane care au venit în contact cu victima, a cunoștințelor, prietenilor, rudelor.
Studierea relațiior dintre aceste persoane în raport cu victima permite să se stabilească anumiți martori, ale căror declarații pot oferi informații prețioase, pentru descoperirea infracțiunii. Pe de altă parte, aprecierea exactă a relațiilor dintre aceste persoane și victimă permite ca printre ele să se descopere și persoane care, datorită unor porniri (gelozie, neînțelegeri familiale, răzbunare) puteau avea un motiv să săvârșească omorul sau să participe la săvârșirea lui.
În aceste împrejurări se vor audia ca martori persoanele care au venit în contact direct și aveau o stransă legatură cu victima.
Cu privire la urmele de picioare și de mâini descoperite la fața locului, vor fi comparate cu cele ale persoanei bănuite de a săvârși crima.
În cursul cercetării se va acorda o atenție sporită urmelor de unghii, firelor de păr, resturilor de tutun, mucurilor de țigare de o anumită marcă. Natura și particularitățile acestor urme permit, de asemenea, să se facă presupuneri cu privire la semnalmentele sau alte împrejurări de natură să caracterizeze persoana ce a lăsat aceste urme, modul de comportare a acesteia, precum și alte date referitoare la infracțiune.
Din multitudinea de probe materiale, deosebit de tipice pentru cauzele referitoare la crima de omor sunt probele materiale care prezintă urme de sânge.
În cazul când se descoperă pete brun-roșiatice, în planul de anchetă trebuie să se prevadă expertiza medico-judiciară pentru a se determina grupa și tipul sanguin.
Examinarea în vederea determinării apartenenței de grupă se poate face și după spermă, spută, și alte secreții ale organismului uman, dacă acestea se vor găsi pe haine, corpul cadavrului, sau la persoana suspectă.
Verificarea versiunii cu privire la săvârșirea omorului de către o anumită persoană, suspectul
De îndată ce probele administrate permit să se presupună că omorul a fost săvârșit de câtre o anumită persoană, este necesar ca aceasta să fie reținută, după care i se va examina îmbrăcămintea, corpul acesteia, în funcție de cât timp a trecut de la săvârșirea crimei, pentru a-i putea fi depistate anumite leziuni realizate de victimă, în scop de apărare.
Examinarea amanunțită a îmbrăcămintei și corpului permite să se stabilească dacă pe acestea există pete de sânge, spermă, fire de păr, urme de luptă (mușcături, echimoze, rupturi ale îmbrăcămintei) precum și dacă în buzunare nu există instrumente cu care a fost săvârșit omorul, obiectele de valoare furate. Cu prilejul examinării corpului, trebuie luate probe de sub unghii pentru a putea fi trimise la expertiză precum și pete asemănăoare sângelui și alte impurități trebuie ridicate.
Alibiul bănuitului sau învinuitului trebuie verificat prin audiere de martori. Totuși nu trebuie să se piardă din vedere că acest fel de probă poate fi folosit în scopul creării unui alibi. În acest scop, infractorii se înțeleg cu o anumită persoană ca acestea să dea declarații mincinoase.
Se întâlnesc cazuri când martorii dau declarații care creează alibiuri fără o prealabilă înțelegere cu infractorul, datorită unor erori neintentționate.
Acest fapt obligă pe cel care efectuează ancheta să verifice, prin toate procedeele și mijloacele permise, declarațiile martorului care confirmă alibiul bănuitului.
În acest scop, audiând un asemenea martor trebuie să se încerce să se stabilească dacă înainte de a fi chemat pentru audiere, martorul s-a întâlnit cu persoana bănuită de săvârșirea omorului, dacă bănuitul nu a încercat să ia legatura cu el după pornirea procesului penal (sms-uri, telefoane, email-uri). Trebuie examinate cu minuțiozitate relațiile dintre martor, victimă și bănuit, cu acest prilej se va stabili dacă între aceștia există sau nu relații profesionale, de rudenie, prietenie dintre aceste persoane.
Nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca declarațiile ce creează alibiul fictiv,să fi fost date de către martor sub imperiul amenințării. Verificarea declarațiilor se face prin punerea întrebărilor respective altui martor.
De asemenea fiecare explicație a învinuitului trebuie verificată prin efectuarea de audieri, confruntări, cercetări, expertize. Nu trebuie să se adopte o atitudine de neîncredere față de explicațiile date de învinuit, dar nici nu trebuie ca ele să fie considerate adevărate, fără a le verifica, chiar daca acesta își recunoaște vinovăția.
Astfel trebuie să se adopte o atitudine critică în aprecierea declarațiilor învinuitului în cazul în care acesta susține că a săvârșit crima singur, iar din alte probe rezultă că la săvârșirea ei au participat mai multe persoane. În asemenea cazuri trebuie demascați toți complicii la omor.
§4. Evaluarea Profiling privitoare la personalitatea făptuitorului
Trebuie menționat faptul că omul se formează atât prin anumite trăsături native cât și prin trăsături dobândite pe parcursul vieții.
Personalitatea se formează încă din primi 7 ani ai vieții ( numit script), dezvoltându-se pe tot restul vieții, având la bază ereditatea. În acest sens contribuie la formarea personalității într-un mod hotărâtor comportamentul părinților, nu doar între aceștia ci și raportat la copil în acești primi 7 ani, mediul în care acesta trăiește, factorul cultural, educația, nivelul de trai.
Anumite expriențe, trăiri, traume, lasă amprenta în mod vizibil în personalitatea autorilor de crime. Acestea se transpun în modul de operare de altfel. Spre exemplu un violator criminal v-a urma expriența proprie, trăita ca victimă în ceea ce priveste violul.
Sau în cazul violenței domestice, autorul v-a acționa într-un mod similar, trăit de către acesta în calitate de victimă de cele mai multe ori în copilărie, în ceea ce privește natura loviturilor.
Este necesară cunoașterea personalității suspectului întrucât se poate contura astfel mobilul infracțiunii, scopul acesteia.
În ceea ce privește conceptul de personalitate, în literatura de specialitate, reprezintă o sinteză a tuturor elementelor ce concură la conformația psihică.
Componentele psihologice ale personalității sunt: temperamentul, caracterul și aptitudinile.
Temperamentul se referă la modul cum își desfășoară viața psihică indivdul.
Personalitatea autorului stă la baza modului de operare al infracțiunii de omor.
O moarte agresivă, multe lovituri, urme de tortură, dezvăluie un comportament agresiv și de cele mai multe ori tulburări de personalitate, boli de natură psihică, aparente și vizibile de către persoane cu care a intrat în contact autorul.
O singură lovitură mortală dezvăluie un temperament aparent liniștit, o persoană cu viață socială normală, întrucât autorul acționează dintr-un impuls sau pe fondul unei provocări.
Însă nu este exclus ca aceasta din urmă să săvârșeasca acte de tortură.
În cazul leziunilor mai vechi găsite pe cadavru ancheta va avea ca suspect în principal membrii ai familiei apoi persoanele cele mai apropiate de victimă.
Modus operandi, probele materiale și dovezile în ansamblul lor dezvăluie personalitatea autorului crimei.
În procesul descoperirii autorilor infracțiunilor de omor rămase cu autori neidentificați trebuie urmat „iter criminis” stabilit cu exactitate și „modus operandi”.
Iter criminis cuprinde în esență actele preparatorii, actele de executare și rezultatul lor.
După ce o crimă a fost descoperită și autoritățile anunțate un prim echipaj se deplasează la locul crimei. Rolul echipajului este de a determina natura crimei, îngrădi scena crimei, de a controla scena crimei până la sosirea echipajului specializat de criminaliști.
Departamentul de poliție în jurisdicția căruia s-a comis crima, poate aduce un profiler, chemat să analizeze la fața locului scena crimei.
Profiler-ul prin analiza modului de operare al crimei reconstituie crima și prin analizarea „semnăturii” lăsate de criminal efectuează autopsia psihologică a crimei.
Modul de operare răspunde la întrebarea „cum s-a comis crima?” și elementul „semnătura”, raspunde la întrebarea „de ce s-a comis crima?”.
Modul de operare al fiecărui autor este dinamic se poate schimba de la o crimă la alta, însă „semnătura” este statică, este amprenta psihologică a unui criminal și ca fiecare amprentă, îi este unică.
Semnătura reprezintă acea acțiune sau element realizat pentru a satisface starea emoțională a criminalului
Modus operandi reprezintă întreaga acțiune criminală săvârșită de la instrumentul folosit, modul de folosire al acestor instrumente, modul în care victima a fost ucisă (lovituri, otrăvire, ștrangulare, etc) până la elementele ce au dus la rezultatul morții.
Se pot diferenția două tipuri de patologii ale criminalului: organizat și dezorganizat.
Tipul organizat: ascunde cadavrul de la locul crimei; arma crimei este sustrasă de la locul crimei, uneori este de negăsit; victimele se conformează unei anumite topologii; agresivitatea este prezentă înainte de săvârșirea omorului; criminalul are un IQ de nivel mediu sau peste media populației din care face parte; de obicei este angajat; competent social, pare o persoană obișnuită la prima vedere; uneori apare obsesia mediatizării crimei și nu are remușcări.
Tipul dezorganizat: nu ascunde cadavrul, de obicei este prezent la locul crimei; arma sau intrumentul este prezent și găsit cu ușurință la locul faptei; aparent crima este de natură spontană; victimele pot fi chiar rude sau cunoscuți ai agresorului; prezența agresivității după săvârșirea faptei; IQ-ul este de obicei sub media populației din care face parte; izolat din punct de vedere social; instabil din punct de vedere profesional, nu pastrează același loc de munca pe o perioada lunga de timp; locuieste in apropierea zonei in care a fost savarsita crima; in cele mai multe cazuri apar sechele in urma unei cresteri stricte; foarte anxios.
§5. Tipologia criminalilor
Intrand in sfera criminologiei, distingem, potrivit literaturii de specialitate cateva categorii de criminali. Aceasta clasificare prezinta o necesitate intrucat putem cereceta in amanunt profilul psihologic, personalitatea, comportamentul si reactiile criminalului ce a comis fapta. Toate acestea rezolva mobilul infractiunii, in fapt ce a determinat individul sa ucida, motivul crimei sale. Este foarte important sa intelegem tipologia criminalilor intrucat ajuta la descoperirea autorului si rezolvarea crimei, privita ca un puzzle.
Statistic, ucigașii sunt preponderent persoane aflate în căutarea unui partener sexual in general bărbați (deoarece femeile sunt foarte pretențioase în alegerea unui partener), singuri(necăsătoriți, fără parteneră), șomeri (care nu dispun de resursele necesare atragerii unei partenere), ce variaza cu varste între 20 și 30 de ani (la apogeul perioadei lor reproductive)
De asemenea, gelozia (întemeiată sau imaginară) este din punct de vedere statistic mobilul infractiunii des intalnit pentru uciderea de către un bărbat a partenerei sale.
Ce deosebeste un criminal de un alt criminal in serie este lesne de inteles, criminal este o persoana care a ucis o alta persoana folosind mijloace foarte crude care au dus la moartea acesteia spre deosebire de criminalul in serie care savarseste mai multe crime prin aceleasi mijloace deseori mult mai crude, in unele cazuri identice sub aspectul modului de operare, al mobilului infractiunii, lasand la locul faptei indicii, pe fondul unei boli mintale.
Criminalul in serie savarseste o a doua crima, potrivit literaturii si practicii de specialitate, fara a exista vreo legatura prealabila intre autor si victima sau prima crima, iar mobilul il reprezinta doar dorinta de a-si exercita autoritatea asupra victimelor, nefiind interest de bani, bunuri sau bijuterii. Crimele au in general o valoare simbolica, victimele fiind neinsemnate din punct de vedere al pozitiei sociale, in general sunt persoane simple in imposibilitatea de a se apara singure sau de a-si alerta apropiatii precum vagabonzi, femei ce ofera servicii sexuale, copii pierduti, femei singure.
Potrivit specialistului in psihologie judiciara, Todorel Butoi, criminalii sunt de doua feluri, criminali organizati si criminali dezorganizati. Criminalii organizati savarsesc crima cu premeditare mai ales in cazurile psihopatilor sexuali.
Infractorul care își premeditează crima are, de obicei, are o inteligența peste medie, este metodic și viclean, iar crimele lui sunt bine gândite și cu atenție plănuite. Crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuiește sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate și călătorește mai mulți kilometri decât o persoană obișnuită. Fantezia și ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi poate controla fie prin manipulare sau dominare. Infractorul este considerat sociabil și folosește abilitățile verbale pentru a-și manipula victimele și a prelua controlul asupra lor.
El este pe deplin conștient de gravitatea criminală a actului său și este încrezător în abilitățile sale în confruntarea cu ancheta poliției. Probabil că urmărește reportajele de știri privind crima și frecvent poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul.
Infractorii dezorganizati sunt cei care nu-si premediteaza crima.
Infractorul care nu își premeditează crima are, de obicei, inteligența sub medie, este o persoana singuratica, necăsătorit, trăiește fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăți în a stabili relații interpersonale și este descris ca un inadaptat social. Infractorul acționează impulsiv sub stres și, de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă geografică. Este, de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere sexual și nu are relații sexuale în adevăratul sens al cuvântului. Locul crimei va fi dezorganizat.
Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac „fulger”, luându-și victima prin surprindere. Această acțiune este spontană, agresorul acționând brusc în afara fanteziei sale și nu are un „plan de joc”, nu se gândește că poate fi prins.
Agresorul dezorganizat, de obicei, își depersonalizează victima prin mutilare facială sau o rănește în exces. Alte acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei.
Locul morții și locul crimei coincid în general, și, de obicei, nu există nici o încercare de a ascunde cadavrul. Dacă cadavrul a fost mutilat, este posibil ca el să poziționeze cadavrul într-o manieră specială care are semnificație pentru el. Arma crimei este adeseori lăsată la locul faptei.
Comportamentul uman, deși imprevizibil, este de multe ori repetitiv. Anumite acțiuni desfășurate la locul crimei de anumite tipuri de personalități vor fi repetate și în alte cazuri de omor investigate.
Sub acest aspect vom prezenta cazul extrem de complex al anului 1993, Cozac și Valentina Taricelu.
In anul 1993, 9 aprilie, in parcul din spatele Facultatii de Drept, langa gardul din beton care imprejmuieste terenul de baschet, a fost gasit cadavrul unei tinere. Cadavrul a fost gasit dezbracat si acoperit cu frunze si cateva coli de hartie. In urma autopsiei cadavrului, legistii au stabilit ca tanara a fost sugrumata dupa ce asasinul avusese un raport sexual anal.
Ofiterii criminalisti au reusit destul de greu sa o identifice pe victima intrucat tanara locuia singura, familia sa fiind plecata in provinicie, in final s-a dovedit a fi Valentina Taricelu in varsta de 16 ani (Imag 1).
Acest fapt a ingreunat cercetarile, deoarece nimeni nu a putut preciza cand a disparut fata de la domiciliu sau care era programul ei. Investigatiile au descoperit faptul ca minora avea un comportament linistit si era de asemenea o fire religioasa. S-a stabilit si faptul ca fata nu avea un prieten intim. Timp de mai multi ani, colonelul de politie Dan Antonescu procurorul Dragos Nestor din cadrul Parchetului Tribunalului Bucuresti, au incercat sa-l identifice pe ucigasul Valentinei Taricelu, crima pe care au comparat-o cu fiecare omor inregistrat dupa aceasta, din punct de vedere al modului de operare.
Timp de 9 ani insa cazul nu a putut fi rezolvat, dosarul ramanand cu AN.
In data de 26 noiembrie 2001, in curtea Facultatii de Drept este gasit cadavrul Andreei Lucretia Cozac, in varsta de 10 ani, acoperit cu coli de hartie si frunze (Imag 3, 4).
Investigatiile au descoperit faptul ca fetita fusese violata anal, iar apoi sugrumata, in fapt acelasi mod de operare. Este readusa in actualitate crima Constantinei Taricelu. In noul caz, copila, desi virgina, avea leziuni anale mai vechi, astfel a fost suspectat de la inceput Viorel Cozac, tatal vitreg al fetitei.
Dupa multe ore de audieri, Viorel Cozac, pune o intrebare retorica procurorilor: „Vreti sa va spun ca am acoperit-o cu frunze?”, isi recunostea fapta. Similitudinile intre cazul Andreei si cel al fetei ucise cu noua ani in urma, i-au determinat pe anchetatori sa-l interogheze pe Cozac si cu privire la moartea Valentinei. A recunoscut si aceasta crima (Imag 2).
Viorel Cozac a declarat anchetatorilor ca a acostat-o pe Valentina Taricelu in zona Facultatii de Drept, intreband-o ce face. In momentul cand minora i-a raspuns ca asteapta troleibuzul, acesta s-a oferit sa o conduca pe o scurtatura, la o statie apropiata. A dus-o pe terenul de baschet al Facultatii de Drept si, prin violenta, a intretinut cu acesta un raport sexual anal. Pentru a o impiedica sa tipe, i-a acoperit gura cu palma, dupa care a sugrumat-o.
Individ ale carui devieri comportamentale erau o certitudine pentru vecini, Viorel Cozac abuzase sexual de una din fiicele sale, in timp ce a doua venise pe lume in urma relatiei avute cu o cumnata. Prin venele Andreei nu curgea sangele lui, dar dupa recasatorirea mamei, primise si ea numele tatalui vitreg. Ceea ce se petrecea in spatele usii apartamentului familiei Cozac nu mai era de mult un mister pentru oameni, asa ca arestarea lui nu a mirat pe nimeni, insa, Cozac a negat crima.
Potrivit anchetatorilor, autorul nu a lasat urme si, pana la asasinarea fiicei sale vitrege, a dus o viata relativ normala.
In cazul fiicei sale vitrege, a scos-o din casa seara sub pretextul de a-i cumpara dulciuri, modul de operare fiind acelasi ca prima crima.
Potrivit Raportului de Expertiză medico-legală, “moartea minorei a fost violentă și a fost cauzată de insuficiență cardio-respiratorieacută, consecință a unei asfixii mecanice prin comprimarea gâtului”. La autopsie au fost constatate leziuni traumatice cicatrizate la nivelul anusului,dar și o leziune anală recentă (Imag 5).
Viorel Cozac a fost condamnat pentru omor calificat, si pe langa cei 25 de ani, a primit si un spor de 5 an. In total 30 de ani de inchisoare pentru moartea a doua tinere.
Imag. 1 Valentina Taricel, nr. 3.
Imag. 2 Recunoasterea faptei si a fetei V. T.
Imag. 3.Cadavrul Andreei Lucretia Cozac.
Imag 4.Cadavrul Andreei Lucretia Cozac.
Imag. 5.Cadavrul Andreei Lucretia Cozac.
§6. Efectuarea unor acte de urmărire penală
§7. Cazul cadavrelor dezmembrate sau cadavrelor nedescoperite
Depesajul criminal este realizat prin ciopârțirea corpului omenesc în mai multe bucăți folosindu-se cel mai adesea toporul în secționarea articulațiilor (maini, picioare, gat) uneori chiar si sectionarea toracelui, pentru a ascunde sau distruge cadavrul. De cele mai multe ori se recurge la acest gest pe fondul unei boli mintale ori din dorinta de a scapa mai repede de cadavru, pentru a nu fi prins.
În analiza acestor răni trebuie să se țină seama de amprentele lasate pe os de către instrument, de instrumentul folosit (topor, satâr), de aptitudinile fizice ale autorului, dacă este dreptaci sau stângaci. Sunt binecunoscute cazurile bandelor chineze cu cadavre ciopârțite și transportate in diverse genti ori arse sau fierte.
Practica judiciară și literatura de specialitate scot în evidență faptul că autori ai unor astfel de fapte sunt, de regulă, fie soțul sau rudele victimei, fie alte persoane cu care acesta a avut anumite legături (concubini, vecini, relații de afaceri, anturaj).
În marea majoritate a cazurilor, omorul cu dezmembrarea cadavrului se săvârșește în mediul urban, fapt explicabil prin aceea că în aceste localități este mult mai ușoară transportarea unui cadavru fără ca acest lucru să fie sesizat de vreo persoană.
Se va relua cercetarea locului faptei si se va extinde mai mult acest perimetru in functie de câte părți din cadavru au fost descoperite, astfel încât, la final, să se contureze locul săvârșirii infracțiunii.
Esentiale în astfel de cazuri sunt urmele: piese sau părți de îmbrăcăminte, sfori sau materiale rămase pe părțile cadavrului sau care au servit la ambalarea lor , cu diferite legături sau noduri, ambalaje, hârtie, material plastic, cârpe, saci, scoci etc.
Examenul părții de cadavru poate pune în evidență atât leziuni, cât și anumite semne particulare precum cicatrici, tatuaje, dentiția ce au valoare deosebită pentru identificarea victimei.
În cazul găsirii de resturi și fragmente de țesuturi osoase, medicul legist va lamuri cu privire la: natura umană sau animală a oaselor; sexul, talia și vârsta aproximative ale victimei; semnele de violență, caracterul vital al leziunilor și instrumentul cu care au fost create, inclusiv dacă acestea au fost create post mortem sau în timpul vieții; succesiunea creării leziunilor, direcția și poziția agresorului în raport cu victima în momentul producerii lor; malformațiile osului, factorii de floră, faună care au acționat asupra lui.
Cauzele pentru care autorul a actionat prin depesarea corpului victimei sunt numeroase, incepand cu cele de natura psihologica, unii criminali actionand din placere, pe fondul unei gelozii, ure, dorinta de a ascunde de organele de politie cadavrul care reprezinta in fapt „proba” cea mai importanta, ce deschide drumul spre adevaratul autor.
In urma mediatizarii excesive (cazul Elodia) a unor cazuri cu cadavru nedescoperit dar si din cauza lipsei de celeritate a organelor de urmarire penala, intrucat in lipsa unui cadavru condamnarea pentru omor este destul de dificila, mai ales in lipsa unor probe certe, tot mai multi criminali urmaresc tipul crimei perfecte in dorinta de a scapa de pedeapsa.
Privind identificarea cadavrului dezmembrat se vor avea in vedere cateva aspecte.
Aprecierea vârstei se face cu probabilitate, deoarece intervin o serie de factori starea generală, felul de alimentație, condițiile de muncă și de locuit, mediul de viață, clima, boli care influențează înfățișarea persoanei.
Este necesar sa se audieze amanuntit persoanele care locuiesc in apropierea locului faptei, pentru a stabili daca ele au vreo cunostinta care are putea avea legatura, fie chiar si indirect, cu infractiunea.
Ca si in cazurile in care cadavrul nu a fost descoperit, este necesar sa se identifice cu ajutorul organelor de politie, persoanele disparute, intr-o perioada de timp care coincide cu data cand victima a fost omorata, data stabilita de raportul de expertiza medico-legala.
Semnalmentele persoanei disparute trebuie confruntate cu semnalmentele partilor descoperite ale cadavrului.
Imediat ce se vor obtine date care indica identitatea victimei sau locul savarsirii omorului, este necesar sa se efectueze o perchezitie in toate locurile in care se pot pastra urme ale infractiunii sau unde se pot afla probe materiale, referitoare la infractiune.
Cu prilejul efectuarii perchezitiei in incaperile in care, dupa toate probabilitatile s-a savarsit omorul si dezmembrarea cadavrului, trebuie sa se acorde o deosebita atentie urmelor de sange.
Cu ocazia cautarii urmelor de sange nu trebuie sa se piarda din vedere posibilitatea ca infractorul sa fi spalat, sa fi acoperit cu vopsea, sa fi lipit ceva peste aceste urme sau chiar sa le fi razuit, sa fi ars ori sa fi aruncat obiectele manjite cu sange. De aceea, cautarea urmelor de sange trebuie sa se faca cu cea mai mare atentie utilizandu-se toate mijloacele tehnico-stiintifice de care dispune cel care efectueaza perchezitia.
In cadrul perchezitiilor se pot descoperi carpe, sfori, si alte obiecte ce ar fi putut fi folosite la ambalarea partilor dezmembrate ale cadavrului.
Examinarea si compararea acestor probe materiale cu obiectele asemanatoare descoperite la locul faptei prezinta uneori o importanta hotaratoare pentru descoperirea infractorului.
V. Popov recomandă un număr de elemente pe baza cărora se poate deduce valoarea medie a vârstei: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrele capului, circumferința brațelor, circumferința coapselor, dimensiunile bazinului (la sexul feminin), dezvoltarea pilozității (la nivelul axilei, regiunii genitale, buzei superioare, bărbiei și obrazului), modificarea elasticității pielii (ridurile), modificarea vocii, starea și modificarea dentiției, pigmentarea regiunii perimamelonare (la femei), gradul de pigmentație al organelor genitale externe, forța musculară, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos.
Cel mai stabil element este dentiția care, prin constanța apariției, creșterii și uzurii, oferă criterii importante pentru determinarea vârstei.
Procedeele criminalistice de identificare a persoanelor dupa semnalmenete exterioare pot fi utile in cazul cadavrelor necunoscute. Metodele criminalistice de identificare a cadavrelor, utilizate mai frecvent in practica de specialitate, sunt urmatoarele: metoda supraproiectiei (proiectarea sau suprapunerea imaginii craniului necunoscut peste imaginea persoanei disparute, careia se presupune ca i-a apartinut craniul.), reconstituirea fizionomiei dupa craniu, identificarea dupa resturi osoase,identificarea dupa sistemul dentar si lucrari stomatologice asa cum am amintit mai sus.
§8. Strategia descoperirii autorilor necunoscuți
Potrivit autorului Spirea Zamfirescu „psihocriminalistica presupune studiul realizat prin observatie si rationament”, asupra activitatii criminale desfasurate de autorul necunoscut „pentru a-i determina reperele identificatoare, fizice, operationale si pozitionale”.
Psihocriminalistica studiaza actiunea suspectului la afrimarea alibiului sau asumarea actiunii.
De asemenea studiaza marturia si redimesioneaza operiunile anchetei judiciare pentru a le determina obiectivitatea.
Prin psihocriminalistica se sesizeaza „eroarea, violenta si dolul”.
Obiectul de studiu al acestei stiinte il constituie mijloacele de proba sau dovezile cauzei.
Potrivit autorului Spirea Zamfirescu Neculai suspectii se impart in doua categorii: suspectul recidivist si suspectul nericidivist.
Se stiu despre suspectii recidivisti ca sunt adevarati profesionisti ai crimei astfel se poate recunoaste mai usor existenta tipului profesionist la acei infractori.
Detentia lunga are ca rezultat faptul ca acestia se aseamana in modul de operare al multor infractiuni savarsite.
Banuielile pot fi date de existenta unor indicii deduse imediat sau ulterior comiterii infractiunii.
Sursa investigativa fiind locul unde victima si-a desfasurat activitatea in mod constant, precum locul de munca, scoala, anturaj, medii si locuri frecventate.
Pentru luarea unei masuri preventive de retinere fata de invinuit sunt necesare probe si indicii temeinice pentru justificarea unei asemeni masuri.
Concluzii
Omul in general este o fiinta complexa, cu un psihic complex, cu o diversitate de trairi si sentimente.
Omul parcurge etape complexe in dezvoltarea sa, ce pot influenta intregul comportament al sau si personalitate, din copilarie, adolescenta, maturitate, pana la finele vietii.
In procesul evolutiei sale, pot aparea evenimente marcante, cel mai adesea in copilarie.
O copilarie traumatizata are ca rezultat o personalitate dificila, un comportament agresiv, abuzurile sterg din afectivitate si emotii, in final, se formeaza prin faptele savarsite un real pericol pentru persoanele din jurul sau si nu numai.
De la caz la caz aceste tipuri de persoane pot dezvolta diferite graduri de periculozitate, in functie de faptele pe care le savarsesc. Cauzele si mobilul acestor fapte sunt generate de afectiunile si tulburarile psihice, de cele mai multe ori, mai ales in cazurile violatorilor criminali, care din punct de vedere statistic sunt in continua crestere, in cazurile de pruncucideri, in care intervin o disfunctionalitate de natura psihica post-natala, dar si in cazul criminalilor ce actioneaza pe fondul unei gelozii.
Tendinta criminala a violatorilor apare din sentimentul de necesitate de a obtine o satisfactie personala de natura sexuala. Acestia ajung sa-si ucida victima si in baza unor agresiuni severe prin supunerea victimei la torturi, avand ca pretext ca nu a dorit sa curme viata victimei. Aceasta afirmatie fiind o disimulare in dorinta de miscorare a pedepsei, intrucat este inevitabila survenirea mortii.
Crimele savarsite in scopul unui jaf sau talharii, sunt generate de o educatie precara, in primul rand, iar in al doilea rand, de o situatie economica foarte scazuta, al unui nivel de trai prost.
De cele mai multe ori se ajunge la crima, in dorinta de a ascunde fapta savarsita, de a nu fi prins, dominat de sentimentul de a exploata castigul, fara a fi denuntat, devenind astfel o profesie, principalul mod de a asigura traiul propriu sau al familiei sale.
Pe langa educatia precara sau lipsa de interes a parintilor fata de educarea minorilor, nivelul de trai scazut, dar si disfunctii de natura psihica sau sexuala, alte conditii favorizante savarsirii infractiunii de omor sunt: consumul excesiv de bauturi alcoolice, cel mai adesea in cazurile de violenta domestica, anturajul necorespunzator.
Analiza datelor statistice privind dinamica infractiunilor de omucidere are tendinta de crestere si diversificare.
In vederea reducerii infractiunilor de omor se propun cateva masuri printre care: cresterea pedepselor, mediatizarea consecintelor asupra criminalilor imediat savarsirii faptei, luarea unor masuri de siguranta fata de persoanele cu afectiuni psihice sau afectate de alcoolism cronic, care prezinta caracter violent, reorganizarea centrelor de reeducare si a Caselor de copii, prin programe eficiente de ocrotire si educare a minorilor, intrucat numarul minorilor ce abandoneaza scoala, implicandu-se in acte infractionale grave este din ce in ce mai mare.
Numarul recidivistilor este de asemenea intr-o continua crestere iar programele de reintegrare in societate sunt din ce in ce mai dificile in raport cu atitudinea acestora fata de aceste programe dar si de respingerea acestora justificata din partea societatii.
In concluzie criminalitatea i-a forma unor evenimente din ce în ce mai grave, complexe, profesioniste, greu de depistat și trebuie să înțelegem că formarea noastră în drept trebuie să aibă un fundament modern și cât mai aproape de realitățile cotidiene.
Însă existența dosarelor cu autor necunoscut stă la baza fie unui comportament profesionist al autorului faptei fie la baza unor lipse de cunoștințe din partea organului de urmărire penală sau sunt lăsate în baza timpului pentru soluționarea acestora, comparate cu fiecare omor înregistrat după aceasta, din punct de vedere al modului de operare.
Se poate considera că prin lucrarea de fața, se creează un plus de interes acordat, pentru ca practica și știința criminalisticii să-și afirme tot mai mult locul ce îi revine în înfăptuirea justiției.
Bibliografie
Aionițoaie, C.; Butoi, T.; Pălănceanu, E.; Sandu, I., E. – Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, ed. a. II-a, Editura Carpați, Oradea, 1992.
Butoi, T.; Butoi, T. – Psihologie judiciară, Curs universitar, Editura Fundației de mâine, București, 2003.
Buzatu, N. E. – Criminalistică, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013.
Ciopraga, A. – Criminalistică, Tratat de practică, Editura Gama, Iași, 1996.
Golunski, S. A. – Criminalistică, Editura Științifică, Bucuresti, 1961.
Iftenie, V. – Medicină Legală, Curs universitar nepublicat, Facultatea de Științe Juridice și Administrative din cadrul Universitații Creștine Dimitrie Cantemir, București, 2014.
Iftenie, V.; Dermengiu, D., Medicină Legală, Curs Universitar, Editura C. H. Beck, București, 2009.
Ion, M. – Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Ionescu, L. – Criminalistică – note de curs, Universitatea Creștină, Dimitrie Cantemir, 2003.
Neagu, I. – Tratat Drept procesual penal, Partea generala, Editura Global Lex, București, 2006.
Spirea Zamfirescu Neculai – Tratat practic de psihocriminalsitică, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Stancu, E. – Tratat de criminalistică, ed. a. IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2007.
Suciu, C. – Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.
Tănăsescu Gabriel, Metodica criminalistică, Editura Sitech, Craiova, 2011.
Văduva, N. – Criminalistică, Curs Universitar de Tactică si Metodică, ed. a. II-a, Craiova, 2006.
Www.andreipconstantin.wordpress.com
Www.criminalistic.ro
Www.curierulnational.ro
Www.gargarita31.blogspot.ro
Www.jurnalul.ro
Www.puterea.ro
Www.stiri.com.ro
Bibliografie
Aionițoaie, C.; Butoi, T.; Pălănceanu, E.; Sandu, I., E. – Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, ed. a. II-a, Editura Carpați, Oradea, 1992.
Butoi, T.; Butoi, T. – Psihologie judiciară, Curs universitar, Editura Fundației de mâine, București, 2003.
Buzatu, N. E. – Criminalistică, Editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2013.
Ciopraga, A. – Criminalistică, Tratat de practică, Editura Gama, Iași, 1996.
Golunski, S. A. – Criminalistică, Editura Științifică, Bucuresti, 1961.
Iftenie, V. – Medicină Legală, Curs universitar nepublicat, Facultatea de Științe Juridice și Administrative din cadrul Universitații Creștine Dimitrie Cantemir, București, 2014.
Iftenie, V.; Dermengiu, D., Medicină Legală, Curs Universitar, Editura C. H. Beck, București, 2009.
Ion, M. – Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Ionescu, L. – Criminalistică – note de curs, Universitatea Creștină, Dimitrie Cantemir, 2003.
Neagu, I. – Tratat Drept procesual penal, Partea generala, Editura Global Lex, București, 2006.
Spirea Zamfirescu Neculai – Tratat practic de psihocriminalsitică, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Stancu, E. – Tratat de criminalistică, ed. a. IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2007.
Suciu, C. – Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.
Tănăsescu Gabriel, Metodica criminalistică, Editura Sitech, Craiova, 2011.
Văduva, N. – Criminalistică, Curs Universitar de Tactică si Metodică, ed. a. II-a, Craiova, 2006.
Www.andreipconstantin.wordpress.com
Www.criminalistic.ro
Www.curierulnational.ro
Www.gargarita31.blogspot.ro
Www.jurnalul.ro
Www.puterea.ro
Www.stiri.com.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Investigarea Infractiunii de Omucidere (ID: 128322)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.