Investigarea Furtului Prin Efractie

INTRODUCERE

Am ales ca temă ”Furtul prin efracție. Modalități de investigare” deoarece tema reprezintă subramura tactică a științei criminalistice, și am structurat-o pe 4 capitole, urmate de concluzii și o bibliografie vastă în domeniu cercetat.

Scopul lucrării presupune analiza practicii privind investigarea furturilor prin efracție, a legislației, literaturii de specialitate și elaborarea pe această bază a unor recomandări de perfecționare a cercetării locului faptei, examinarea locului furtului din apartamente.

Noutatea științifică a lucrării de față presupune tratarea problemelor cercetării locului faptei în cauzele privind furturile din apartamente.

Primul capitol intitulat ”Considerații generale ale dreptului penal potrivit infracțiunilor de furt” cuprinde elemente referitoare la rolul dreptului penal în protejarea proprietății, precum și aspectele legislative de protecția a domiciliului. La finalul capitolului sunt redate elemente generale și particularitățile specifice infracțiunii de furt.

Cel de-al doilea capitol intitulat ”Analiza probelor pentru stabilirea furtului prin efracție” cuprinde aspecte specifice determinării bunurilor mobile și stabilirea locului și momentului săvârșirii faptei. După care este specificată identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii precum și făptuitorului și a participanților la săvârșirea furturilor. La finalul capitolului sunt exemplificate trăsăturile specifice identificării persoanei vătămate și stabilirea modului de săvârșire a infracțiunii.

Cel de-al treilea capitol intitulat ”Aspecte teoretice privind modalitatea de investigare a furtului prin efracție” cuprinde analiza infracțiunii flagrante și cercetarea la fața locului. Ulterior sunt redate trăsăturile specifice interogării persoanei vătămate și a martorilor, dar și efectuarea perchezițiilor și identificarea și prinderea făptuitorului. La finalul capitolului sunt redate caracteristicile specifice mijloacelor de investigare a furtului prin efracție, mai exact ascultarea învinuiților sau inculpaților și efectuarea prezentărilor pentru recunoaștere și a reconstituirilor.

Ultimul capitol presupune o analiză a unui studiu concret, mai exact două speță referitoare la infracțiunea de furt prin efracție la domiciliu și la sediul unei firme. În primul caz s-au comis două infracțiuni, de violare de domiciliu și de furt calificat, la individualizare se constată pericolul social concret al faptelor, recunoașterea lor, suma pagubei și starea de recidivă a inculpatului, condamnat anterior la o durată de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiuni identice. În cea de-a doua situație este redată infracțiunea de furt săvârșită pe timp de noapte și prin efracție dintr-un magazin, în afara programului de funcționare, complet nelegală, avându-se în vedere că la acel moment accesul publicului era înterzis și imposibil.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE ALE DREPTULUI PENAL POTRIVIT INFRACȚIUNILOR DE FURT

1.1. Rolul dreptului penal în protejarea proprietății

Legea penală prevede pedepsele aplicate infractorilor și măsurile luate în cazul în care s-au săvârșit aceste fapte, doar după ce a constata care fapte reprezintă infracțiuni.

Faptele pedepsite de lege cu închisoare de până la 4 ani sunt: pătrunderea fără drept într-un imobil, fără consimțământul proprietarului, sau refuzul de a părăsi acel imobil la cererea proprietarului.

În situațiile în care pătrunderea se realizează pe timpul nopții, prin minciuni, de mai multe persoane, sau de o persoană care deține o armă, legea prevede pedepse cu închisoarea cuprinde între 3 și 10 ani.

Libertatea economică conferă proprietarului dreptul de a lua propriile decizii personale în acțiunile specifice problemelor sale de natură economică, ea se bazează pe exercitarea deplină a atributelor dreptului de proprietate.

Potrivit naturii subiective, proprietatea aparține indivizilor, grupurilor cu interese comune și statului, în calitate de producător și consumator și nu ca factor politic, de putere.

În decursul istoriei, proprietatea a ființat, există și se va dezvolta sub forma proprietății privat-particulare și a celei de stat, publice.

Promovarea gândirii moderne cu privire la formele de proprietate are ca scop transformarea acestora într-o sursă reală de motivații pentru subiecții dreptului de proprietate de a avea un comportament economic adecvat, benefic, rentabil, atât pentru ei, cât și pentru întreaga societate.

Legislațiile penale de-a lungul timpului din toate clasele sociale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva averii particulare.

Legislațiile penale categoria claselor exploatate nu au incriminat faptele prin care minoritatea exploatatoare sustrage munca, care reprezenta singura avere – a celor exploatați.

Pentru a elimina spolierea celor exploatați, activitățile infracționale împotriva patrimoniului spoliatorilor au luat forma asociațiilor organizate în bande, denumite în diferite moduri.

Limitarea cadrului infracțiunilor împotriva avutului în legiuirile penale din perioada sclavagistă, a determinat o creștere exagerată în perioada capitalistă care, în domeniul infracțiunilor patrimoniale a oferit și oferă puternici factori criminogeni.

Toate legiuirile penale din categoria clasele de exploatare prevedeau pedepse de o asprime fără margini pentru infracțiunile comise. Astfel în majoritatea cazurilor se aplica pedeapsa cu moartea chiar de la prima faptă sau în anumite situații în caz de recidivă.

Legiuirile penale moderne au menținut unele pedepse severe pentru anumite categorii de infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului, însă au extins cadrul incriminărilor la o serie de fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

Din punct de vedere al obiectului juridic generic, infracțiunile patrimoniale s-au grupat în:

a) infracțiuni contra avutului public sau privat (proprietății socialiste);

b) infracțiuni contra avutului personal și particular (proprietate privată).

Această clasificare era necesară pentru a consolida avutul obștesc.

Cu timpul noul Cod penal a eliminat acele infracțiuni care nu priveau în principal relațiile sociale de ordin patrimonial, fiind scoase din sfera dreptului penal sau grupate în altă categorie juridică. Ulterior s-au introdus faptele care privesc în principal relațiile sociale de ordin patrimonial:

a) fapta de distrugere prin incendiere, explozie sau alte mijloace care produc pericol public săvârșită cu intenție sau din culpă;

b) fapta de tăinuire de bunuri ( o stânjenire în desfășurarea cursului justiției).

Codul penal actual este mult mai restrâns față de celelalte coduri, în cadrul categoriilor de infracțiunii contra avutului personal sau particular. Această restrângere nu a avut ca bază o discriminare a cadrului infracțional, ci o concentrare a acestora în texte mai cuprinzătoare și o încadrarea mai exactă.

În concluzie în cazul infracțiunilor de furt prin efracție, pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda, iar sub aspect procesual, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ulterior împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

1.2. Aspectele legislative de protecția a domiciliului

Infracțiunile contra proprietății publice, al celei personale sau particulare au ca obiectiv juridic comun totalitatea relațiilor patrimoniale privitoare la existența și integritatea lor.

Inviolabilitatea domiciliului nu a fost justificată în baza dreptului de proprietate, a posesiei sau a interesului ordinii publice, deci incriminarea faptelor de violare a locuinței se regăsește printre infracțiunile împotriva persoanei.

Încă din trecut, oamenii priveau propria locuință ca pe un refugiu, iar fapta de pătrundere prin violență în locuința unei persoane era pedepsită foarte aspru de lege.

De-a lungul timpului legislația denumește locuința unei persoane ca fiind:

– ”fortăreața unei persoane” conform britanicilor;

– ”un loc inviolabil” conform francezilor.

Aceste aspecte redau importanța acordată locului de domiciliul al unei persoane, astfel necesitatea asigurării și garantării acestui drept constituie o problemă a organizațiilor internaționale care au adoptat o serie de acte în acest sens, nu numai o problemă a statelor.

Inviolabilitatea domiciliului era adoptată de Declarația Universală a Drepturilor Omului sub egida Organizației Națiunilor Unite, fiind consacrată și în Pactul drepturile civile și politice.

Ulterior Comunitatea Europeană adoptă Convenția europeană a drepturilor omului care,

consacră dreptul individului de a avea un domiciliu, mai exact un loc unde își poate desfășura viața personală, ferit de toți ceilalți.

Se constată că legislația română răspunde în cea mai mare parte exigențelor Convenției, ea consacră inviolabilitatea domiciliului ca fiind un drept fundamental al ființei umane și care reprezintă, alături de celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului, valori supreme și garantate ale societății.

Potrivit dreptului constituțional, inviolabilitatea domiciliului exprimă interdicția pătrunderii în domiciliul sau reședința unei persoane, interdicție impusă de necesitatea apărării ordinii de drept și realizării justiției.

Excepțiile specifice acesteia sunt grupate în 2 categorii conform:

a) pătrunderea în locuință a persoanelor învestite cu exercițiul autorității publice determinată de o atitudine ilegală și obstrucționistă, ipoteză în care se încadrează:

– executarea unui mandat de arestare;

– a unei măsuri asiguratorii asupra bunurilor;

– executarea unei hotărâri judecătorești;

b) pătrunderea oricăror persoane, particulare sau oficiale determinate de o stare de necesitate, în următoarele situații:

– pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

– pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;

– pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

Aceste situații presupun limitări legale ale dreptului la inviolabilitatea domiciliului absolvă de răspundere penală, agenții publici ori persoanele particulare care pătrund în contra voinței subiectului pasiv, dar, cu respectarea dispozițiilor legale în domiciliul acestuia.

O prevedere legislativă presupune că perchezițiile efectuate în timpul nopții sunt interzise, cu excepția delictului flagrant.

Preocuparea legiuitorului privind apărarea inviolabilității domiciliului rezidă din reglementarea formelor infracțiunii, prevăzute în alin. 2 art. 192.

Violarea de domiciliu a fost incriminată și în Codurile Penale anterioare.

În actualul Cod penal, violarea de domiciliu este reglementată în art. 192 în Titlul al II-lea, intitulat „Infracțiuni contra persoanei”, Capitolul al II-lea care cuprinde „Infracțiuni contra libertății persoanei”.

Însă în noul Cod penal care v-a intra în vigoare la data 24 iulie 2012 violarea de domiciliu este reglementată în Partea specială în art. 224 în Titlul al IX-lea, intitulat „Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private”, articol care se regăsește intitulat pe 3 alineate, astfel:

– alin. 1, art. 224 modifică prevederile codului penal anterior, de la pedeapsa de 6 luni la 4 ani la o pedeapsă de 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

– alin 2, art. 224 renunță la săvârșirea de infracțiuni de mai multe persoane și modifică perioada pedepsei, de la 3 la 10 ani în vechiul Cod penal, la 6 luni la 3 ani sau amendă în noul Cod penal.

– alin. 3, art. 244 prevede aceeași reglementare ca vechiul cod, însă renunță la înlăturarea răspunderii penale prin împăcare părților.

În concluzie noul Cod penal care v-a fii aplicat în iulie 2012 este foarte mult deosebit de actualul cod.

1.3. Elemente generale și particularitățile specifice infracțiunii de furt

1.3.1. Aspecte generale specifice infracțiunii de furt

Conținutul infracțiunii reprezintă totalitatea condițiilor legislative, pentru ca o faptă să constituie infracțiune, comiciliul acestuia.

O prevedere legislativă presupune că perchezițiile efectuate în timpul nopții sunt interzise, cu excepția delictului flagrant.

Preocuparea legiuitorului privind apărarea inviolabilității domiciliului rezidă din reglementarea formelor infracțiunii, prevăzute în alin. 2 art. 192.

Violarea de domiciliu a fost incriminată și în Codurile Penale anterioare.

În actualul Cod penal, violarea de domiciliu este reglementată în art. 192 în Titlul al II-lea, intitulat „Infracțiuni contra persoanei”, Capitolul al II-lea care cuprinde „Infracțiuni contra libertății persoanei”.

Însă în noul Cod penal care v-a intra în vigoare la data 24 iulie 2012 violarea de domiciliu este reglementată în Partea specială în art. 224 în Titlul al IX-lea, intitulat „Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private”, articol care se regăsește intitulat pe 3 alineate, astfel:

– alin. 1, art. 224 modifică prevederile codului penal anterior, de la pedeapsa de 6 luni la 4 ani la o pedeapsă de 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

– alin 2, art. 224 renunță la săvârșirea de infracțiuni de mai multe persoane și modifică perioada pedepsei, de la 3 la 10 ani în vechiul Cod penal, la 6 luni la 3 ani sau amendă în noul Cod penal.

– alin. 3, art. 244 prevede aceeași reglementare ca vechiul cod, însă renunță la înlăturarea răspunderii penale prin împăcare părților.

În concluzie noul Cod penal care v-a fii aplicat în iulie 2012 este foarte mult deosebit de actualul cod.

1.3. Elemente generale și particularitățile specifice infracțiunii de furt

1.3.1. Aspecte generale specifice infracțiunii de furt

Conținutul infracțiunii reprezintă totalitatea condițiilor legislative, pentru ca o faptă să constituie infracțiune, condiții cerute prin norme incriminatoare. De exemplu, art. 208, respectiv 228 din Noul Cod penal, infracțiunea de furt se realizează atunci când o persoană ia un bun mobil din posesia sau detenția alteia, fără consimțământul acesteia, cu scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Potrivit art. 192 Codul penal, reprezintă infracțiune pătrunderea fără drept și în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără de avea acordul proprietarului, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.

Studiul infracțiunii de violare a locuinței impune o analiză a mai multor aspecte:

– stabilirea obiectului juridic și obiectului material al infracțiunii;

– stabilirea subiectului activ și a subiectului pasiv;

– analiza conținutului constitutiv al infracțiunii.

Fiecare infracțiune contra proprietății deține un obiect juridic special, nemijlocit, care o deosebește de celelalte infracțiuni.

Astfel obiectul juridic special al infracțiuni de violare a locuinței, constituie sfera de relații sociale a căror existență și securitate sunt condiționate de asigurarea libertății persoanei de a-și desfășura viața privată într-un loc ales în mod liber, la adăpost de intervențiile abuzive ale altora. Fiecare persoană deține dreptul de a avea o locuință care să nu fie afectată sau fortață de anumite persoane.

Pe lângă obiectivul juridic, infracțiunile contra proprietății mai deține și un obiectiv material, cu caracter pozitiv pentru persoana căruia se îndreaptă acțiunea periculoasă.

Obiectivul material este format din bunurile corporale (bunuri materiale care reprezintă o anumită valoare economică). Deci dacă cu același prilej o persoană afectează atât relațiile sociale privind proprietatea publică, cât și avutul personal, sau particular, stârnind un concurs de infracțiuni.

În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii de violare de domiciliu, în doctrină părerile sunt împărțite:

– unii spun că acțiunile făptuitorului se răsfrâng asupra unui drept subiectiv al persoanei – dreptul la libertate, sub aspectul vieții private, infracțiunea nu are obiect material.

– alți susțin că infracțiunea ar avea un obiect material, și anume locuința, dependința, locul împrejmuit asupra căruia se îndreaptă acțiunea făptuitorului.

Corectă este prima relatare, deoarece legiuitorul, incriminând violarea de domiciliu a inclus-o în categoria infracțiunilor contra libertății persoanei, deoarece valoarea socială amenințată reprezintă dreptul persoanei la libertate și nu o entitate materială.

Majoritatea infracțiunilor contra avutului are ca subiect activ orice persoană fizică, responsabilă, însă infracțiunile precum delapidarea și gestiunea frauduloasă, privește subiectul activ, ca un mod de îndeplinire a condițiilor cerute de lege.

Subiectul pasiv al infracțiunilor contra avutului presupune persoana fizică sau juridică care a suferit prejudiciu prin săvârșirea uneia din aceste infracțiuni.

Infracțiunile contra proprietății privite din perspectiva naturii lor, pot fi săvârșite de o singură persoană (participație proprie), sau de un grup (participație improprie-coautorat, instigare, complicitate).

Privită ca orice infracțiune, latura obiectivă a infracțiunilor contra avutului, este formată dintr-un element material, o urmare și desigur o legătură de cauzalitate care există între ele.

Formele elementului material sunt:

a) forme simple: însușire, folosire, traficare, luare, dispunere, inducere în eroare, distrugere, etc.

b) forme complexe: delapidare, tâlhărie (însușire și traficare, deposedare și vătămare) etc.

Cea de-a doua componentă a laturii obiective, presupune paguba materială provocată în patrimoniul persoanei fizice sau juridice. Relația dintre elementul material, privit ca acțiune, și ca urmarea produsă este una de natură cauzală, mai exact un raport de cauzalitate. În concluzie acțiunea infracțională reprezintă cauza urmării imediate, care la final se răsfrânge asupra avutului, producându-i acestuia o pagubă.

Sub aspectul elementului material, infracțiunea se poate realiza prin doua modalități:

– prin acțiunea de a pătrunde, fără drept, într-o locuință la celelalte locații.;

– prin acțiunea de a refuza părăsirea locuinței și celelalte locații la cererea persoanei care le folosește.

În primul rând pentru prima modalitate este necesară o acțiune de pătrundere, care să fie efectivă, cu întreg corpul. Dacă se introduce doar capul pe fereastră, pe acoperiș sau se realizează un spionaj de la distanță, nu se poate considera existența unei violării a domiciliului, însă se i-a în considerare doar atunci când se pătrunde complet și fără drept în locuința unei alte persoane.

Spre deosebire de Codul penal anterior, în actualul Cod penal, nu redate mijloacele susceptibile a fi folosite de făptuitor, ci este cuprinsă expresia „în orice mod”. Astfel pentru existența infracțiunii, este indiferent, dacă făptuitorul s-a folosit de violență, amenințare, escaladare, efracție etc. și dacă acțiunea s-a săvârșit pe față sau pe ascuns.

Latura subiectivă a acestor infracțiuni au ca formă de vinovăție intenția, deoarece sancționarea infracțiunilor de distrugere se realizează și în cazurile când se săvârșește din culpă.

Pot fii enumerate ca infracțiuni cu caracter de praeterintenție: săvârșirea acțiunii de tâlhărie, piraterie și distrugere calificată. Pe lângă aceste aspecte se mai include în mod special și scopul urmărit de făptuitor ( intenția sa de furt sau de înșelăciune).

Din punct de vedere al fazele de desfășurare sau de săvârșire, infracțiunile contra avutului sunt:

a) actele pregătitoare, care sunt analizate, potrivit Codului penal general cât și special, pe baza principiului nesancționării.

b) tentativa, principalul său caracter reprezintă ”posibilitatea”, potrivit legii se sancționează doar o parte a acesteia (delapidare, furt, tâlhărie, înșelăciune, etc.).

c) infracțiunea consumată, se constată atunci când se execută și se finalizează acțiunea, care are ca urmări periculoase.

Toate infracțiunile contra avutului pot fi săvârșite în orice formă naturală sau legală a infracțiunii, exceptând formele din obicei.

Sistemul de sancționare este diferit, el se aplică în funcție de natura bunului, dacă face parte din avutul personal, particular sau public. Însă cu toate acestea sancțiunile diferă de la o infracțiune la alta, deoarece unele sancțiuni sunt pedepsite prin amendă și închisoare (furtul simplu), altele doar cu închisoarea (furtul calificat), iar altele sunt sancționate cu închisoarea, urmată de interzicerea unor drepturi, confiscarea unei părți din averea proprie, sau în cazuri grave închisoare pe viață și confiscarea întregii averii.

Toate aceste fapte au în comun faptul că sunt pedepsite grav, în situațiile în care infracțiunile au fost urmate de consecințe uriașe sau deosebit de grave creând o pagubă materială mai mare de 200.000 lei, adică au afectat realizarea planului de stat sau al unității, au produs o stânjenire importantă activității unității sau au cauzat alte asemenea urmări, conform reglementărilor art. 146 din Codul penal.

Legislația în domeniu specifică formelor sau modalităților agravate ale unor infracțiuni contra avutului, prevede pedepse complimentare confiscării averii și interzicerea unor drepturi.

Deci aceste dispoziții trebuie să fie corelate cu celelalte modificări aduse procedurii plângerii prealabile deoarece se urmărește ca pe viitor faptele săvârșite să fie de competența instanței de judecată, plângerea prealabilă urmând să fie adresată direct acesteia, de fiecare dată când acțiunea penală se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Furtul reprezintă una din infracțiuni specifice proprietății, el are diverse forme, fiind una din cele mai vechi fapte infracționale îndreptate împotriva patrimoniului. Acesta a fost pedepsit de legi de la apariția sa până la momentul actual, deoarece prezintă un pericol social. Pedepsele erau aplicate pentru încercarea de a diminua săvârșirea acestuia în repetate rânduri.

Comparativ cu celelalte infracțiuni, furtul deține cea mai mare pondere în dauna relațiilor patrimoniale, depășind cu mult infracțiunile ca: piraterie sau gestiunea frauduloasă.

În legislația noastră penală, așa cum se cunoaște, furtul în forma simplă și calificată, tâlhăria, precum și celelalte infracțiuni contra patrimoniului, sunt incriminate în Titlul III din partea specială a Codului penal sau Titlul II al Noul Cod penal.

Actuala reglementare nu mai face distincție între proprietatea publică sau privată, cu incriminări distincte. Prin Legea nr. 140/1996, au fost abrogate art. 223-235 C.pen., respectiv Titlul IV al părții speciale a Codului penal, deoarece aveau conținut identic, dinstincția era realizată prin natura obiectivului special (avutul obștesc).

Potrivit art. 208 din Codul penal și prevederile din art. 228 din Noul Cod penal, furtul, reprezintă luarea unui bun mobil sau imobil, din posesia sau detenția cuiva, fără acordul proprietarului, cu scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Potrivit art. 209 lit. a –i din Codul penal și prevederile din art. 229 din Noul Cod penal, furtul calificat reprezintă săvârșirea săvârșirea de două sau mai multe persoane împreună, într-un loc public, în timpul nopții sau al unei calamități, prin efracție, escaladare etc..

Alte forme ale furtului calificat, sancționate cu aceeași pedeapsă, sunt cele prevăzute în alin. 2, literele a-b, mai exact furtul unui bun din patrimoniul național, al unui act de stare civilă sau de identitate. În alin.3, lit. a-g, sunt incriminate alte forme de furt calificat: de țiței, din sisteme de irigații, rețele electrice ș.a.

1.3.2. Absorția infracțiunii de domiciliu în cea de furt calificat

În legătură cu ideea absorbției infracțiunii de violare de domiciliu în cea de furt calificat s-au formulat trei opinii diferite, astfel:

a) În mod natural furtul absoarbe violarea de domiciliu, indiferent dacă este săvârșit în condițiile art. 208 sau ale art. 209 din actualul Cod penal, existând o „complexitate naturală”. Se susține faptul că violarea de domiciliu reprezintă treapta esențială în desfășurarea activității specific elementului material al infracțiunii de furt, astfel „infracțiunea de furt se înglobează în conținutul și obiectivul violării de domiciliu, fapt pentru care nu se poate constata într-o asemenea situație existența concursului real de infracțiuni”.

Din moment ce furtul nu poate fi comis, decât prin violarea domiciliului, rezultă că furtul absoarbe în mod natural violarea de domiciliu. Conform literaturii de specialitate această opinie nu are temei legal.

b) Furtul calificat săvârșit în condițiile art. 209 lit. i din actualul Cod penal (prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase) absoarbe în mod natural infracțiunea de violare de domiciliu, iar dacă furtul este comis în alte împrejurări (art. 208 sau art. 209 lit. a, b, c, d, e, g, h și alin. 2 lit. b și c) va exista concurs de infracțiuni. Deci, va exista o complexitate naturală numai dacă conținutul legal al infracțiunii absorbante rezultă, că săvârșirea acestei infracțiuni este imposibilă, ea fiind posibilă în momentul în care se comite întotdeauna și o altă infracțiune. Se ajunge la concluzia că furtul potrivit actualului Cod penal, nu implică în mod necesar și întotdeauna comiterea unei violări de domiciliu.

Astfel incriminarea potrivit reglementărilor art. 209 lit. i Codul penal nu vizează furtul comis într-un loc anume ci orice furt prin efracție etc. indiferent de locația unde a fost comis și indiferent de alte împrejurări concrete.

Numai furtul prin efracție etc. ar conduce la o absorbție naturală, ipoteză care constituie un caz particular al furtului potrivit legislației menționate.

În aceste limite, efracția încuietorilor unei locuințe, etc. ca mijloc de săvârșire a furtului implică, datorită specificului acțiunii, și o violare de domiciliu, în sensul art. 192 actualului Cod penal, furtul săvârșit în aceste condiții agravante fiind de neconceput fără violarea domiciliului persoanei vătămate.

Autorii care susțin că există concurs de infracțiuni argumentează astfel:

– când efracția, etc. au loc cu prilejul pătrunderii într-o locuință, etc. există într-adevăr o legătură între furtul calificat și violarea de domiciliu, însă legătura nu decurge din conținutul legal al infracțiunii de furt calificat prevăzut în art. 209 lit. i Codul penal.

– legătura de fapt dintre cele două infracțiuni este repetabilă, dar numai dacă furtul calificat este comis în condițiile aceleiași circumstanțe concrete.

– legătura dintre furtul calificat și violarea de domiciliu nu este necesară nici chiar în cazul în care efracția, escaladarea etc. au loc la intrarea într-o locuință, deoarece aceasta furnizează doar o prezumție relativă că făptuitorul nu avea acordul de a pătrunde în acel loc.

c) Furtul calificat presupune o infracțiune complexă, care absoarbe în conținutul său, ca circumstanță agravantă, infracțiunea de violare de domiciliu. Dacă furtul ar fi comis în alte circumstanțe decât cele arătate mai sus, ar exista concurs de infracțiuni.

În literatura de specialitate, s-a susținut acceptarea absorției naturale sau legală a violării de domiciliu în furtul calificat ori în tâlhăria săvârșită într-o locuință sau dependințe ale acesteia, fără a fii îndeplinite cerințele unor atare soluții. Deci în cadrul ipotezelor analizate, dacă se constată existența unei infracțiuni de violare de domiciliu cu furtul calificat, implicit va coexista și cu infracțiunea de tâlhărie; atunci se v-a constata un concurs de infracțiuni.

1.3.3. Particularitățile investigării infracțiunilor de furt în alte situații

Pentru soluționarea cauzelor de furt, organul judiciar trebuie să raporteze principalele particularități și împrejurări care au condus la săvârșirea fiecărei fapte. În general, particularitățile cercetării furtului sunt determinate de locul și modul în care se operează.

Furtul din locuințe.

Furtul din locuințe este constatat a fii săvârșit în cele mai neașteptate forme, iar preocuparea principală a făptuitorilor este de a nu fii observați sau prinși în momentul desfășurării faptei.

Făptuitorul analizează locul, știind exact numărul de persoane din interiorul locuinței, programul acestora, obiceiurile etc. Ei își procură informațiile de pe lista de locatarii în funcție de plata lunară, de la persoanele din bloc pe baza unor scuze banale de investigare, de pe ușa apartamentului (firmă, numele familiei, profesia etc.) și alte mijloace.

Organele de poliție acordă o atenție majoră problemelor cu descoperirea și cercetarea urmelor specifice instrumentelor de spargere folosite de infractor.

Furtul din buzunare.

Furtul din buzunare este cel mai des întâlnit, presupune o „specializare” a infractorilor. Locul preferat este cel aglomerat, precum: mijloacele de transport în comun, sălile de spectacol, magazinele, stadioanele, piețele, gările etc. persoanele vizate sunt cele: dau impresia că au bani asupra lor, cele neatente, obosite, preocupate, cele de sex feminin, bătrâni, bolnavi, provinciali.

Asimilat furtului din buzunare, este și furtul din sacoșe sau poșete, cu același mod de operare.

Furtul din și de autoturisme.

Această categorie de furt este într-o continuă creștere relativ proporțională cu creșterea numărului de autovehicule. Principalul scop al infractorilor presupune sustragerea de bunuri aflate în autoturism. În prezent mașinile de lux și cele noi, sunt cele preferate de hoți, ele sunt furate pentru a fi revândute în alte zone sau pentru piese de schimb. Eficiența combaterii furtului de mobile poate fi semnificativă numai prin colaborarea cu polițiile străine.

Alte forme de furt.

Literatura de specialitate, prevede și alte forme de furt, precum furtul de bagaje și de obiecte de îmbrăcăminte, din gări, trenuri, aeroporturi etc.;

În practică se întâlnesc chiar și situații amuzante, de exemplu „furtul între hoți”.

Multe dintre formele de furt amintite mai sus capătă un caracter violent, fapt care conduce la trăsăturile unei tâlhării, urmând să fie cercetată ca atare.

Pentru a înțelege cât mai bine noțiunile generale specifice infracțiunii de furt calificat nu am putea finaliza prezentul capitol fără o relatate a aspectelor codul penal și ale noului Cod penal.

În actualul Cod penal, furtul poate fii făcut: de două sau mai multe persoane împreună; de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică; de către o persoană mascată, deghizată sau travestită; asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra; într-un loc public; într-un mijloc de transport în comun; în timpul nopții; în timpul unei calamități; prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

În Noul Cod penal actual furtul poate fii făcut: într-un mijloc de transport în comun; în timpul nopții; de o persoană mascată, deghizată sau travestită; prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

CAPITOLUL II

ANALIZA PROBELOR PENTRU STABILIREA FURTULUI PRIN EFRACȚIE

2.1. Determinarea bunurilor mobile și stabilirea locului și momentului săvârșirii faptei

Infracțiunea de furt a fost pedepsită de toate legile, datorită pericolului său social, cât și frecvenței cu care a fost și este săvârșită.

Cercetarea furtului și a tâlhăriei, în paguba proprietății private și publice, presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constitutive ale acestor infracțiuni. Principalele probleme care se cer a fi rezolvate sunt, în esență, următoarele:

Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenția legitimă a unei persoane ori a unei unități din cele prevăzute de art. 145 Codul penal (sau art. 159 din Noul Cod penal). De rezolvarea acestei probleme depind atât încadrarea faptei în prevederile art. 208 (furtul) sau 211 (tâlhăria) din Codul penal (sau art. 249 – furtul și art. 252 – tâlhăria din Noul Cod penal), dar și stabilirea calității, cantității și valorii bunurilor furate, în vederea estimării cuantumului prejudiciului cauzat și a recuperării sale.

Dacă bunurile furate sunt determinate precis, atunci se oferă posibilitatea urmării acestora, pentru a identifica și recuperării lor, dar și prinderea infractorului.

Dacă locul și momentul săvârșirii infracțiunii se stabilește corect, atunci aceasta are mai multe semnificații juridice multiple.

Importanța de a determinarea momentului săvârșirii faptei este dată de a încadra fapta în categoria furtului, dacă un bun ce aparține total sau parțial făptuitorului, dar el se regăsește în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane (art. 208 C. pen. sau art. 249 din Noul Cod. pen.). Pe lângă aspectul menționat mai sus, se mai ține cont și de timpul de comiterea al faptei, astfel dacă fapta se realizează în timpul nopții atunci conduce la încadrarea acesteia în categoria furtului calificat.

Prin locul faptei se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită și s-au produs rezultatele acesteia. Deci locul săvârșirii infracțiunii diferă de la caz la caz în raport cu natura faptei săvârșite, cu urmările activității ilicite desfășurate de făptuitori.

Stabilirea exactă a locului și momentului furtului prezintă interes pentru cercetarea criminalistică a faptei, deoarece pentru urmele ce pot fi descoperite la fața locului și care pot conduce la identificarea autorului, mai există posibilitatea de delimitare exactă a cercului de bănuiți, verificarea modului în care și-au petrecut timpul (situații când se invocă alibiuri), selecționarea martorilor din rândul persoanelor care ar fi putut percepe actele infracționale ș.a.

În funcție de locul din care s-a comis furtul poate fi simplu sau calificat (furt dintr-un loc public sau mijloc de transport în comun).

Infracțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detentia altuia, fără a deține sau primii consimțământul acestuia, cu scopul de a-l însuși pe nedrept, este pedepsită cu închisoare de la unu la 12 ani.

Energia care are o valoare economică, precum și înscrisurile sunt considerate și ele bunurile mobile.

Constituie infracțiune de furt fapta în care bunul aparține în întregime sau parțial făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane. Pe lâmgă cele menționate, infracțiune de furt este și luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept.

Conform art. 209 din Codul penal furtul săvârsit în următoarele împrejurări, este considerat furt calificat:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoana având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;

c) de către o persoana mascată, deghizată sau travestită;

d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra;

e) într-un loc public;

f) într-un mijloc de transport în comun;

g) în timpul nopții;

h) în timpul unei calamități;

i) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și furtul privind:

a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Furtul privind următoarele categorii de bunuri:

"a) țiței, gazolina, condensat, etan lichid, benzina, motorina, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisterna;

b) componente ale sistemelor de irigații;

c) componente ale rețelelor electrice;

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferata, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri prin însușirea cărora se pune in pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații se pedepsește cu închisoare de la 4 la 18 ani. Furtul care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Conform specialistului Barry A. J. Fisher probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în soluționarea anchetei. Un exemplu în această situație reprezintă, urmele de forțare și lipsa unor bunuri la furt prin efracție.

Conform literaturii de specialitate, specialiștii în dreptul penal și în criminalistică sunt de acord cu ideea că cercetarea la locul faptei este importantă deoarece presupune un procedeu probator care are ca scop aflarea adevărului.

Deplasarea organului judiciar la fața locului este „una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”.

Organul de urmărire penală și instanța de judecată, au posibilitatea să analizeze direct locul săvârșirii faptei și să evalueze consecințele infracțiunii, după care să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal, trecând la identificarea autorului – prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.

Cercetarea la fața locului nu este un simplu act inițial de urmărire penală, ci o activitate importantă cu caracter imediat și de neînlocuit, uneori imposibil de repetat, în aceleași condiții și rezultate.

Locul săvârșirii unei fapte penale deține urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia, în concluzie modul de cercetare, căutare și ridicare a urmelor, urmat de fixarea rezultatelor, va depinde de soluționarea cazului, identificarea autorului și a participanților care au comis fapta penală.

Cercetarea propriu-zisă la fața locului presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus.

Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt, în esență, următoarele:

1. Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență. Cercetarea trebuie făcută cu maximă urgență, imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni. Prezintă două aspecte:

a. Prin scurgerea timpului, exista pericolul producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor.

b. Prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului se creează posibilitatea identificării unor martori, chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii.

Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat.

Această cerință trebuie dublată de obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat.

Se constată necesitatea de acordare a atenției fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, fără a se insista la amănuntelor care nu au legătură cu fapta.

Această regulă, vizând minuțiozitatea investigațiilor, impune echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale:

a. Descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente, a celor biologice precum și a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor. b. Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a „neconcordanței” dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.

Pentru reușita cercetării locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsați să acționeze în liniște, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, și mai ales, oportun.

Se are în vedere evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite. Acestora li se adaugă tot mai frecvent ziariștii.

Fixarea integrală și obiectivă, a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului, este o altă cerință importantă în efectuarea unei cercetări la fața locului de bună calitate.

Potrivit art. 131 Codul procesual penal, după efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar. Se descrie clar și cu precizie situația locului faptei, a urmelor descoperite, a obiectelor examinate și a celor ridicate în vederea cercetării, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă etc.

Mențiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării, cu fraze clare, precise, concise, din care să rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, element util stabilirii adevărului.

În procesul verbal se vor scrie doar constatările referitoare la organul de urmărire penală în timpul cercetării. Nu este luată în calcul consemnarea unei stării ireale în momentul cercetării, indiferent dacă martorii afirmă cu tărie schimbarea poziției unor obiecte, a cadavrului etc. Astfel stabilirea situației inițiale a locului faptei se realizează în timpul urmăririi penale, pe baza declarațiilor martorilor, învinuitului, victimei, ca și prin procedee probatorii de genul reconstituirii.

2.2. Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii precum și făptuitorului și a participanților la săvârșirea furturilor

Mijloacelor și metodelor în săvârșirea infracțiunii sunt utilizate pentru încadrarea juridică a faptei în două categorii, și anume prima categorie face referire la furtul simplu ori calificat, iar cea de-a doua categorie face referire la tâlhăriei. Mijloacele sunt folosite, la examinarea locului faptei, la cercetarea urmelor, analiza substanțelor, de către organele de urmărire penală atât pe terne cât și în laborator.

Aceste mijloace și metode reliefează modul de operare, care pentru organele de urmărire penală în alcătuirea cercului de suspecți, pentru identificarea infractorilor de locuințe, sau alte bunuri mobile și imobile, se apelează la deghizări etc. Astfel este importantă identificarea făptuitorului și a participanților la săvârșirea furtului, pentru conturarea formelor calificate ale furtului și pentru stabilirea exactă a răspunderii penale care este raportată la gradul de implicare în demararea infracțiunii sau la favorizarea infractorului.

Regulile tactice specifice cercetării la fața locului.

Primele măsuri luate de organul competent să efectueze cercetarea. La locul faptei, conducătorul echipei de cercetare stabilește anumite măsuri pentru demararea cercetării specifice cazului de față. În situațiile în care nu sunt impuse măsuri se aplică cele desfășurate în cazuri de maximă urgență.

Dacă cercetarea a fost precedată de acțiuni premergătoare, atunci pregătirea cercetării efective va consta în:

a. Completarea măsurilor de salvare a victimelor, înlăturarea pericolelor și conservarea urmelor.

b. Examinarea și delimitarea locului faptei în timp util, și întărirea măsurilor de pază.

c. Eliberarea locului și păstrarea persoanelor care au făcut sesizarea, a martorilor, a persoanelor suspecte.

d. Stabilirea sarcinilor și momentele de îndeplinire a activității de cercetare specifice fiecărui membru al echipei.

e. Obținerea informațiilor cu privire la infracțiunea realizată.

Cercetarea locului faptei este realizată pe baza unor reguli tactice generale, a căror aplicare se face în funcție de specificul zonei cercetate și de modificările aduse. Șeful echipei de cercetare trebuie să aibă în vedere și aplicarea altor reguli tactice specifice cercetării ca atare:

a. Limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul necesar. Inițial doar șeful echipei, iar în anumite situații speciale medicul legist sau câinele de urmărire, iar la final ceilalți membri ai echipei.

b. Este necesar prevenirea modificărilor privind poziția lucrurilor sau crearea altor urme care pot dezorienta cercetarea.

c. Stabilirea traseului impus membrilor echipei în perimetrul locului faptei și în locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale de probă descoperite.

d. Obligativitatea la folosință a echipamentului de protecție pentru protejarea și prevenirea contaminării urmelor,

e. Interzicerea opiniilor verbale indiferent de natura lor, comentariilor, aprecierilor sau discuțiilor, cu privire la infracțiune, pentru a nu se influența martorii prezenți.

Cercetarea în faza statică.

În analiza fazei statice a cercetării se are în vedere examinarea atentă a locului faptei, fără a se aduce nici o modificare acestuia. Cele mai importante activități desfășurate în faza statică a cercetării, sunt:

a. Determinarea poziției și stării mijloacelor materiale de probă, etc..

b. Măsurarea distanței dintre obiectele principale și urme sau locuri de acces.

c. Realizarea fotografiilor și a schițelor pentru orientare ulterioară.

d. Identificarea posibilelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare, prin interogarea martorilor.

Potrivit acestor aspecte se pot obține date importante referitoare la natura faptei, la timpul și împrejurările în care a fost săvârșită și chiar la făptuitor.

Cercetarea în faza dinamică

Cea mai complexă fază a cercetării locului faptei o reprezintă faza dinamică, deoaece presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor, mai exact:

– se examinează detaliat corpul victimelor, având posibilitatea atingerii sau schimbării poziției acestuia.

– se respectă regulile tehnice criminalistice de protejare, etichetare și sigilare a coletelor.

– se finalizează schița locului faptei și se începe redactarea procesului-verbal.

– se iau primele declarații martorilor și victimei, dacă mai este la fața locului, inclusiv persoanelor suspecte.

La final se constată natura morții, pe baza interpretărilor obținute.

2.3. Identificarea persoanei vătămate și stabilirea modului de săvârșire a infracțiunii

Identificarea persoanei vătămate, operație care trebuie privită sub două aspecte: identificarea posesorului unor bunuri furate și descoperite asupra autorului și identificarea persoanei vătămate.

Stabilirea săvârșirii infracțiunii presupune o sarcină cu un caracter preventiv, deoarece se sprijină și se îndrumă pentru luarea măsurilor eficace de asigurare a securității. Deseori infractorii sunt invitați pentru a realiza acțiunea de furt, prin neglijența proprietarilor. În cazul furtului din locuințe, nu se impun măsurile de siguranță minime, astfel se află extrem de ușor ce bunuri sunt, care este programul proprietarilor și a celor care locuiesc acolo.

Conform art. 131 Codul procesual penal, la finalizarea activității de cercetare a locului faptei se întocmește procesul-verbal, privit ca mijloc procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală, el poate avea anexat fotografii, schițe, rolele de film sau benzile videomagnetice.

Proces-verbal

Un mijloc de proba folosit în soluționarea cauzei penal este procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului, el corespundă cerințelor impuse de legiuitor.

Din punctul de vedere al formei și cuprinsului, pocesul-verbal conține:

– Data și locul unde este încheiat.

– Numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie.

– Numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există.

– Descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate.

– Numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile acestora.

Procesul-verbal trebuie redactat în termeni clari și preciși, „astfel încât lectura sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului”.

Redactarea procesului-verbal se realizează atât în normele legale cât și în conformitate cu anumite cerințe.

În situații excepționale, întocmirea procesului-verbal se face și la sediul organului judiciar, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul cercetării.

Schița locului faptei

Schița locului faptei este destinată fixării și prezentării locului faptei, a urmelor infracțiunii, a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea. Rolul schiței locului faptei presupune facilitarea formării unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracțiunii, pentru ca constatările din procesul-verbal să fie clar înțelese.

Din punct de vedere al tehnicii, modalitățile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, mai exact dacă se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice.

Fotografiile și înregistrările video judiciare

Fotografia judiciară executată la fața locului reprezintă cel mai important mijloc de fixare a rezultatului cercetării. Ea reprezintă o ramură a criminalității care adoptă metode și mijloace tehnice din tehnica fotografică la cerințele cercetării faptelor ilicite.

Fotografia la fața locului include, fotografia de orientare, fotografiile schiță, foto grafia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.

a. Fotografia de orientare – fixează locul întreg al faptei, raportat la unele puncte de reper pentru identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea.

b. Fotografiile schiță servesc la redarea locului faptei, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată.

c. Fotografia obiectelor principale, de exemplu, obiecte lăsate de victimă, mijloacele materiale de probă ș.a.

d. Fotografiile de detaliu, se pun în evidență urmele, modul de așezare pe suprafața obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii.

Pe viitor înregistrările foto și video digitale vor reprezenta un mijloc generalizat de fixare a imaginilor și de examinare efectivă, prin utilizarea tehnicilor informatice care conduc la creșterea operativității, inclusiv în identificări de persoane sau de obiecte.

Analiza datelor statistice și a informațiilor din literatura de specialitate demonstrează că furturile prin efracție se comit mai mult în centrele urbane, fapt pentru care infracțiunile pot fi catalogate la cele "orășenești".

Prin urmare, pentru a afla adevărul despre faptele și împrejurările cauzei, dar și informațiile despre persoana făptuitorului, conform reglementărilor din art. 3 Codul procesual penal este necesar să se apeleze la mijloacele tehnico-științifice și tactice, cu condiția ca folosirea lor, de către organele speciale, să se facă într-un mod eficient, organizat, printr-o planificare judicioasă.

Organizarea anchetei penale servește la identificarea persoanei care a săvârșit o infracțiune, pentru a fii pedepsită conform faptelor sale. Această organizare se realizează prin determinarea direcțiilor și întinderii cercetărilor necesare înțelegerii din toate punctele de vedere, a faptelor incriminate de lege.

Conform informațiilor din literatura de specialitate și analizând modurile de pătrundere, infracțiunile sunt:

a) săvârșite pe calea accesului liber. Privește intrarea liberă prin ușile și ferestrele lăsate deschise, cu consimțământul victimei în baza unor relații de încredere sau prin înșelăciune. b) săvârșite prin învingerea clandestină a diferitor obstacole. Presupune aplicarea unor mijloace tehnice de efracție a ușilor, ferestrelor, podurilor, etc., deschiderea lacătelor și altor încuietori, pătrunderea prin geamul scos al ferestrei.

Planificarea urmăririi penale presupune procesul trecerii de la gândirea practică la acțiunea concretă de anchetă, de la începutul și până la sfârșitul acestuia.

Stabilirea infracțiuni și a vinovăției autorului, într-o cauză penală, presupune cunoașterea exactă necesită determinarea obiectivelor sau direcțiilor cercetării, pe baza rezultatelor existente în cauză la un moment dat.

Planul de urmărire penală este constituit dintr-o structură unitară de elemente componente, care oferă eficiență activității de urmărire penală. Principalele elemente constitutive ale acestuia sunt versiunile, ele privesc activitățile desfășurate pe baza metodelor științifice criminalistice cu ajutorul cărora se rezolvă aceste probleme. Trebuie precizat, că planul mai cuprinde termenele de rezolvare, verificarea versiunilor și a persoanele care urmează să participe la soluționarea lor.

Versiunile au o poziție centrală în stabilirea și clarificarea faptelor. Celelalte elemente ale planului definesc clarificarea cauzei, evidențiind caracterul unitar al planului de urmărire penală, deci fiecare dintre elementele structurii planului se află în strânsă interdependență.

Desfășurarea cercetărilor prezintă și anumite consecințe negative precum întârzierea întocmirii planului, aspect care împiedică desfășurarea unor activități organizate în stabilirea faptelor și împrejurărilor.

În concluzie conținutul unui plan de urmărire penală urmărește determinarea problemelor ce trebuie clarificate în anchetă într-un moment dat. La nivelul planului de anchetă, versiunile de urmărire penală au o poziție centrală, astfel metodele tactice fundamentale orientează toată activitatea către stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzei, mai exact către aflarea adevărului.

Dacă se confirmă prin verificări ale organelor judiciare – ipoteza experimentată se transformă într-o cunoștință certă. Deci versiunea de urmărire penală, reprezintă o presupunere, o supoziție (ipoteză), care este elaborată pe baza unor informații deținute într-un anumit moment al urmăririi penale, potrivit cărora faptele și împrejurările unei cauze pot fii explicate.

Specialiștii din domeniu, știu că versiunile de urmărire penală nu reprezintă rezultatul unor închipuiri și nu pot fi elaborate pe baza unor impresii sau a unor împrejurări deduse din situații faptice, cu totul incerte.

Sursa datelor specifice unei versiunii este în majoritatea cazurilor de natură procesuală, obținute prin administrarea de probe, ele provin din cercetările la fața locului, din declarațiile martorilor, din expertize, înregistrări, înscrisuri sau diverse mijloace materiale de probă. Însă elaborarea de versiuni pe baza unor date rezultate din investigații, fără alte verificări, duce la orientarea greșită a cercetărilor, la pierdere de timp și la concluzii neconforme cu realitatea.

Conform aspectelor menționate anterior organele de urmărire penală folosesc metode de analiză, precum observația și experimentul, reprezentând cercetarea la fața locului, ascultarea martorilor, reconstituirea, efectuarea de expertize etc.

După elaborarea versiunilor de urmărire penală urmează etapa de delimitare a procesului de trecere de la probabilitatea fiecăreia dintre versiuni la certitudinea faptei și a vinovăției sau nevinovăției făptuitorului. Verificarea versiunilor are un caracter complex, astfel pentru a-și atinge scopul se impune stabilirea problemei ce va fi clarificată, a fiecărui detaliu dintr-o versiune sau alta. Sunt precizate activitățile de urmărire penală, metodele tehnico-științifice sau tactice criminalistice, prin care sunt rezolvate.

În cazurile în care probleme dețin un element comun cu mai multor versiuni, se impune gruparea lor separată. În situația în care nici planul pe episoade nu face față complexității cauzei, se trece la ajutorul schemelor.

În cazurile în care există mai mulți inculpați, se recomandă întocmirea unei fișe pentru fiecare participant, care conțin date cu privire la poziția sa procesuală, cu contribuția sa infracțională, acte procedurale și alte activități care urmează a fi efectuate, data efectuării etc.

Furtul comis prin efracție presupune sustragerea pe ascuns a bunului. Obiectul efracției trebuie să fie real și nu simbolic, însă nu are importanță capacitatea sa de a proteja bunul. Dacă înlăturarea apare ca necesară și dacă s-a făcut prin violență, fapta constituie efracție.

CAPITOLUL III

ASPECTE TEORETICE PRIVIND MODALITATEA DE INVESTIGARE A FURTULUI PRIN EFRACȚIE

3.1. Analiza infracțiunii flagrante, cercetarea la fața locului și obținerea informațiilor prin interogare

Indiferent de natura și modul de săvârșire a infracțiuni de furt, după sesizare sau plângerea prealabilă, organule de urmărire penală efectuează în timp util următoarele acte procedurale:

Constatarea infracțiunii flagrante.

Importanța cercetării la fața locului este un subiect detaliat atât de literatura de specialitate, de dreptul procesual penal, cât și criminalistică, conform căruia toți cercetătorii din domeniu constată faptul că în prezent acest procedeu probator este cu adevărat semnificativ în aflarea adevărului.

Dacă se descoperă furtul în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, cazul este soluționat relativ simplă. Aceste situații se întâlnesc frecvent, în cazul infracțiunilor săvârșite în locuri publice, atunci când se urmărește sau se prinde infractorul de strigătul martorilor sau de informațiile furnizate de aceștia.

Stabilirea condițiilor care au favorizat sau înlesnit săvârșirea infracțiunii de furt reprezintă o sarcină cu caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept să ia măsuri eficace de asigurare a securității, a pazei bunurilor, aparținând patrimoniului public sau privat. Datorită neglijenței sau unui elementar simț de prevedere deseori infractorii sunt “invitați” să săvârșească furtul1.

Infracțiunea de furt prin efracție este realizată în momentul în care o anumită persoană, denumită ulterior infractor, preia un bun mobil din proprietatea sau posesia unei alte persoane, fără consimțământului acesteia, cu scopul de a-l însuși pe nedrept.

În concluzie autorul infracțiuni de furt este reținut imediat, el va fi percheziționat și interogat pentru fapta comisă iar în anumite situații se analizează și locul faptei.

Cercetarea la fața locului.

Fiind cunoscut ca un act procedural indispensabil în cercetarea infracțiunilor de furt, utilizat pentru soluționarea cauzei penale.

Prin cercetarea locului se înțelege a fii locul unde s-a comis infracțiunea de furt, dar și căile de acces la locul respectiv, drumul parcurs de infractor și locul de exercitare a violențele sau amenințările asupra persoanei vătămate, precum și cel de ascundere a bunurilor.

Prin această cercetare, se obțin date importante, care fac referire la metodele și mijloacele folosite în infracțiunea de furt, la numărul de infractori și la timpul de operare, dar și la traseul parcurs de aceștia și la bunurile furate.

Cu ocazia cercetării locului, se vor descoperii, fixa și ridica urmele lăsate de infractori și instrumentele de spargere folosite de aceștia. Ulterior se pot identifica deprinderile profesionale ale infractorului, gradul său de „specializare” și gradul de cunoaștere a topografiei locului sau amplasării obiectelor sustrase.

Deci în funcție de locul din care s-a comis furtul poate fi simplu sau calificat (dintr-un loc sau într-un mijloc de transport).

Se acorda atenție deosebită obiectelor pierdute sau abandonate de făptuitor, dar și urmelor lăsate de acesta sub diferite forme, precum:

a. microurme, care pot fi descoperite și pe îmbrăcămintea sau corpul infractorului.

b. olfactive, care sunt descoperite cu ajutorul câinelui de urmărire din proprietatea organului de urmărire penală.

c. biologice, care sunt exemplificate prin fire de păr, urme de sânge, datorate râniri infractorului la fața locului prin spargerea unui geam, a unei uși metalice sau forțarea unui lacăt etc..

Organul de urmărire penală poate concluziona modul de operare a infractorului, chiar din momentul efectuării cercetării locului faptei. El poate elabora și ipoteza specifică naturii faptei și a posibililor făptuitori.

Locul săvârșirii fapte penale este cel mai săvârșit în urmele sau datele care fac referire la acțiunea de infracțiune și la infractor, deci redă modul în care s-a efectuat întreaga cercetare, identificare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, precum și la fixarea rezultatelor, care unite conduc la soluționarea cazului, identificarea autorului, a complicilor săi pentru comiterea faptei penale.

În concluzie locul și timpul săvârșirii infracțiunii de furt prin efracție formează ansamblul elementelor preexistente infracțiunii respective, fără de care nu se poate concepe săvârșirea vreunei infracțiuni, deoarece locul și timpul apar ca o condiție în conținutul infracțiuni, de care depinde existența infracțiunii, ele sunt elemente circumstanțiale, de realizarea căreia nu depinde existența infracțiunii ci doar realizarea variantei calificate a acesteia.

Interogarea persoanei vătămate și a martorilor

Interogarea persoanei vătămate are în vedere obținerea de informații specifice bunurilor furate, prezentarea exactă a imaginii locului din care au fost sustrase bunurile respective, imaginea detaliată înainte și după săvârșirea infracțiunii de furt.

Nu sunt omise și detaliile cu privire la potențialele persoane care aveau cunoștință de existența bunurilor respective, dar și posibilitatea de a avea acces la acestea, fapt pentru care se constituie o listă cu potențialele persoane care ar putea fi realizat infracțiunea de furt.

Audierea martorilor are scopul de a stabilii împrejurările în care s-a comis furtul și identificarea autorului, din lista de persoane incluse în cercul de potențiali infractori, pe primul loc fiind cei care au fost văzuți la locul infracțiunii, în momentul săvârșirii acesteia, prin prezentarea lor spre recunoaștere.

În cazul în care se constată existența martorilor oculari, organul judiciar are în vedere pentru identificarea infractorului, aplicarea procedeului tactic în cazul ascultării victimei. Însă audierea martorilor poate fi diferențiată, deci unii martori au văzut direct faptele infracționale săvârșite de autor, pe care l-au surprins asupra faptului, în timp ce alții martori au văzut bunurile sustrase de infractor, la alte persoane, ori le-au achiziționat ei înșiși.

În situația în care au fost martori direcți, ei pot furniza informațiile necesare asupra numărului și semnalmentelor infractorilor, a timpului și a modului de operare, a cantităților și caracteristicilor bunurilor furate, dar și referitoare la atitudinea victimei în timpul săvârșirii faptei, dacă a opus rezistentă ori a simulat, dacă a solicitat ajutor, dacă mai erau și alte persoane etc. În cea de-a doua situație, martorii oferă informațiile necesare cu privire la caracteristicile bunurilor și la semnalmentele persoanelor care le avea în posesie, ori de la care au cumpărat respectivele bunuri.

În situația în care sunt audiați martorii, organele competente nu omit poziția acestora față de infracțiunea de furt și a raporturilor pe care le are cu persoana vătămată sau cu făptuitorii, deoarece în cele mai multe cazuri se constată faptul că potențiali martori sunt chiar complici ai infractorului.

3.2. Efectuarea perchezițiilor și identificarea și prinderea făptuitorului

Efectuarea perchezițiilor constituie activitatea procedurală utilă și necesară, care oferă posibilitatea de a descoperii bunurile furate, dar și identificarea mijloacelor materiale de probă care au scopul de a elucida cauza.

În situația infracțiunilor flagrante, se trece la percheziția corporală a făptuitorului, la domiciliul acestuia, sau la acele persoane unde infractorul a ascuns o parte din bunurile furate, inclusiv a locului în care a fost prins.

Locuința poate fi percheziționată cu scopul de a identifica acele bunuri care aparțin autorului faptei, pentru a servii la acoperirea prejudiciului cauzat prin furt sau tâlhărie, bunuri sau valori ce vor fi indisponibilizate prin instituirea unui sechestru asigurător.

În concluzie pe lângă această acțiune de percheziție, este necesar ca organul de cercetare penală să facă investigații la magazinele de consignație, în zone publice precum piețe, târguri sau locuri de genul „talciocurilor”, sau la acele persoane care se ocupă cu vânzarea sau cumpărarea de produse.

Prin activitatea sa, complicele nu săvârșește fapta prevăzută de legea penală, ci ajută infractorul să comită mai ușor, repede și sigur infracțiunea propusă. El creează autorului condiții optime pentru desfășurarea activității infracționale etc.

Condițiile complicității sunt realizate:

– între obiectul juridic al faptei prevăzute de legislația penală săvârșită de autor și obiectul juridic al actelor de complicitate, care în mod normal trebuie să existe identitate.

– sub raportul subiecților, existente între autor și complicele său. Complicele este persoana sau persoanele care îndeplinesc condițiile pentru a fi un subiect activ al infracțiunii.

– sub aspectul laturii obiective se solicită fapta autorului la care complicele a executat acte de înlesnire sau de ajutare.

– din punct de vedere subiectiv, complicele trebuie să acționeze cu intenție directă sau indirectă cu privire la sprijinul acordat autorului în comiterea faptei prevăzute de legea penală.

În concluzie dacă complicitatea este prezentă, atunci are relevanță dacă a existat sau nu o înțelegere între autor și complice său, nici dacă, în momentul săvârșirii infracțiunii, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat.

Identificarea și prinderea infractorului presupune activitatea principală a organelor competente de urmărire penală, asupra căreia ele pun accentul din prima clipă a cercetării.

În concluzie se folosesc toate datele desprinse din cercetarea la fața locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor oculari, dar și informațiile din constatările tehnico-științifice, din expertizele criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.

În infracțiunea de furt printre posibilitățile de identificare, se aduc la cunoștință și cele efectuate pe baza modului de operare. Deci acest gen de identificare, a impus organizarea unui sistem adecvat de evidență, potrivit căruia sunt înregistrate și diverse moduri sau procedee specifice de săvârșire a furturilor ce reprezintă adevărate „amprente” ale autorilor lor.

După ce infractorul a fost prins, și după compararea modului de operare a acestuia cu procedeele înregistrate în cartoteca „m.o.s.”, se poate stabilii exact și alte fapte, săvârșite de aceeași persoană sau același grup de persoane, dintre care unele rămase până în acel moment cu autori necunoscuți.

3.3. Alte mijloace de investigare a furtului prin efracție

Ascultarea învinuiților sau inculpaților

Cele mai importante acte procedurale la nivelul acțiunii de urmărire penală, cele mai întâlnite în cercetarea furturilor sunt:

– Ascultarea învinuitului (inculpatului) se axează pentru obținerea informațiilor, care cuprind maniera de concepere și pregătire a infracțiunii de furt. Este analizat și procedeul aplicat în săvârșirea faptei, cu modul în care s-a folosit de bunurile și valorile furate, precum și în legătură cu persoanele complice sau care i-au oferit informațiile despre obiectele sustrase și posibilitățile de pătrundere în locurile respective.

În mod normal, învinuiții sau inculpații neagă săvârșirea furtului, deoarece dacă au alibiuri, organul judiciar competent este obligat să insiste asupra modului declarat de petrecere a timpului liber, în momentul săvârșirii faptei infracționale de furt, asupra provenienței bunurilor sau valorilor, descoperite cu prilejul perchezițiilor.

În concluzie interogarea atentă a învinuiților sau inculpaților presupune principalul avantaj al unei posibile descoperiri în persoana celui interogat, a autorului altor fapte penale, în aceste cazuri este vorba de infracțiuni împotriva patrimoniului și contra persoanei.

Efectuarea prezentărilor pentru recunoaștere și a reconstituirilor

Prezentarea pentru recunoaștere de persoane și de obiecte este realizată pentru identificarea infractorului de către martorii oculari sau de către persoana vătămată, cât și a identificării bunurilor și valorilor ce au constituit obiectul faptei infracționale.

Procedeul pentru recunoaștere, servește la identificarea altor participanți care ar fi putut săvârșii infracțiunea de furt, a mijloacelor folosite de făptuitor, a autoturismelor sau altor mijloace de deplasare.

Efectuarea de reconstituiri reprezintă activitatea procedurală utilă pentru verificarea declarațiilor învinuiților sau inculpaților, ca și ale martorilor ori ale persoanei vătămate.

Analizând învinuiți sau inculpați, reconstituirea faptei constituie modalitatea de a verifica principalele posibilități de săvârșire a acțiunii în unele condiții concrete. Prin reconstituirile în care sunt antrenați și martorii se verifică principalele posibilitățile de percepție, pe episoade sau pe întreaga faptă, inclusiv cele ale victimei furtului. Deci este posibil să se determine veridicitatea declarațiilor și o eventuală înscenare a infracțiunii, cu scopul de a ascunde o faptă penală, lucru care este luat în vedere la stabilirea sincerității declarațiilor părții vătămate.

Dispunerea de expertize judiciare

Alături de celelalte acte de urmărire penală, rolul cel mai important pentru stabilirea adevărului îl constituite constatările tehnico-științifice și expertizele criminalistice fiind necesar identificarea infractorilor și instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, pe baza urmelor descoperite în câmpul infracțiunii.

CAPITOLUL IV

JURISPRUDENȚĂ – INFRACȚIUNEA DE FURT PRIN EFRACȚIE

4.1. Speță – infracțiunea de furt calificat prin efracție

În cazurile de furt prin efracție, se cunoaște o singură infracțiune – completă – de furt calificat, și anume infracțiunea de violarea de domiciliu, care este absorbită în mod natural în conținutul acesteia.

Acțiunea de efracție, privită ca mijloc de săvârșire a furtului, constituie acțiunea care învinge obstacolele, iar consecințele sale pot consta uneori, în lezarea substanței lucrului, iar alteori în înlăturarea unui obstacol sau dispozitiv de închidere.

Prin sentința penală nr. 353 din 24 aprilie 2011, Judecătoria Gorj l-a condamnat pe inculpatul I. C. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în baza art. nr. 192 alin. 2 din Codul penal cu art. 37 lit. a Codului penal și la 4 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 lit. g din Codul penal cu art. 37 lit. a Cod penal. Astfel, după contopirea pedepselor s-a dispus executarea celei mai mari pedepse, mai exact 4 ani închisoare prin privare de libertate. Revocându-se și beneficiul liberării condiționate pentru restul de 367 zile neexecutate, rezultate dintr-o pedeapsa anterioară de 3 ani și 6 luni de închisoare.

În concluzie în seara de s-a retinut ca în noaptea de 9/10 iunie 2011, inculpatul I.C., se afla sub influența băuturilor alcoolice, astfel a intrat pe poarta de acces asigurată a persoanei vătămate P.C. și a furat un cal, creând astfel un prejudiciu în valoare de 900 lei.

S-a apreciat de către Instanța de fond, faptul că s-au comis două infracțiuni, de violare de domiciliu și de furt calificat, la individualizare se constată pericol social concret al faptelor, recunoașterea lor, suma pagubei și starea de recidivă a inculpatului I.C., condamnat anterior la o durată de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiuni identice.

Tribunalul Gorj, prin decizia penală nr. 177 din 14 iulie 2011, a respins apelul inculpatului I.C., pe motivul că este nefondat, făcând mențiunea că pedepsele au fost corect individualizate atât sub aspectul cuantumului cât și al modalității de executare, iar încadrarea juridică adoptată a fost apreciată ca fiind exactă în concordanță cu probatoriul administrat.

Pentru această decizie, inculpatul I.C. a declarat recurs, reiterând critica de netemeinicia hotărârii, cale de atac care a fost admisă prin decizia penală nr. 145 din 17 august 2011, dar pentru alte considerente.

După analiza actului de sesizare precum și după starea de fapt reținută în considerentele hotărârilor, s-a constatat că inculpatul I.C. a pătruns pe poarta de acces în domiciliul părții vătămate P.C., în condițiile în care aceasta era asigurată cu un dispozitiv de închidere – drug – pe care l-a îndepărtat.

În concluzie, pătrunderea inculpatului I.C. în domiciliul părții vătămate P.C., face parte din latura obiectivă a infrațiunii de furt calificat, prin efracție, așa încât nu mai poate fi reținută ca infracțiune diferită, prevăzută de art. 192 alin. 2 din Codul penal, deci s-a trecut la reîncadrarea faptelor într-o singură infracțiune de furt. Analizând cuantumul pedepsei specifică inculpatului I.C., s-a apreciat că acesta este bine individualizat în raport de împrejurarea ca în antecedente a mai săvârșit același gen de infracțiuni.

4.2. Speță – infracțiunea de furt prin efracție la magazin

Infracțiunea de furt săvârșită pe timp de noapte și prin efracție dintr-un magazin, în afara programului de funcționare, este complet nelegală, iar exigențele prevăzute la art. 152 din Codul penal nefiind întrunite, avându-se în vedere că la acel moment accesul publicului era înterzis și imposibil.

Prin sentința penală nr. 29/03.07.2011 pronunțată de Judecătoria Gorj în dosarul penal nr. 514/42/2011, au fost condamnate inculpatele:

– M.O. la 1 an pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e, g, i, din Codul penal cu art. 41 alin. 2 din Codul penal, art. 74, 76, 37 lit. a, b din Codul penal.

– N.C. la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 alin. 1, 209 lit. a, e, g, i din Codul penal cu art. 41 alin. 2 din Codul penal, 74, 76 lit. „c”, art. 37 lit. a, b din Codul penal.

În considerentele hotărârii prima instanță a reținut în esență că în perioada noiembrie-decembrie 2011, inculpatele M.O. și N.C. au comis un număr de 4 acte materiale de furt calificat în dauna unor societăți comerciale.

Împotriva hotărârii a declarat apel inculpata M.O., aducându-i critici pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând achitarea sa, întrucât acuzațiile aduse nu au putut fi probate.

Prin decizia penală nr. 542/A/2012 Tribunalul Dolj a admis apelul inculpatei M.O. și extinzând efectele acestuia și asupra inculpatei N.C. și a desființat în parte hotărârea atacată cu consecința achitării inculpatelor de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1, 209 lit. a, e, g, i din Codul penal în dauna părții vătămate S.C. „X” S.R.L.

Ulterior s-a dispus înlăturarea din conținutul pedepsei, accesorii aplicate inculpatelor M.O. și N.C. a dispozițiilor lit. „c” a art. 64 din Codul penal.

Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, argumentând că soluția de achitare a inculpatei N.C. este netemeinică, fundamentându-se pe o gravă eroare de fapt.

Hotărârea a fost criticată și sub aspectul încadrării juridice greșite a faptei prin reținerea circumstanțelor prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. „e” din Codul penal.

Recursul este fondat, sub aspectul încadrării juridice reținute de instanțele inferioare.

Faptele au fost săvârșite de inculpata M.O. în urma pătrunderii prin efracție în interiorul unor magazine în timpul nopții, în afara programului de funcționare al S.C. „X” S.R.L. atunci când accesul publicului era strict interzis și complet imposibil, nefiind întrunite exigențele prevăzute de art. 152 din Codul penal și care reglementează noțiunea de faptă săvârșită în public.

În consecință, recursul a fost admis, iar hotărârile atacate casate, cu consecința înlăturării calificării juridice prevăzută de art. 209 alin. 1 lit. „e” reținute în sarcina inculpatei M.O.

CONCLUZII

Libertatea economică conferă proprietarului dreptul de a lua propriile decizii personale în acțiunile specifice problemelor sale de natură economică, ea se bazează pe exercitarea deplină a atributelor dreptului de proprietate.

Legislațiile penale de-a lungul timpului din toate clasele sociale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva averii particulare.

În concluzie în cazul infracțiunilor de furt prin efracție, pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda, iar sub aspect procesual, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ulterior împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Infracțiunile contra proprietății publice, al celei personale sau particulare au ca obiectiv juridic comun totalitatea relațiilor patrimoniale privitoare la existența și integritatea lor.

Inviolabilitatea domiciliului nu a fost justificată în baza dreptului de proprietate, a posesiei sau a interesului ordinii publice, deci incriminarea faptelor de violare a locuinței se regăsește printre infracțiunile împotriva persoanei.

Legislația în domeniu specifică formelor sau modalităților agravate ale unor infracțiuni contra avutului, prevede pedepse complimentare confiscării averii și interzicerea unor drepturi.

Furtul reprezintă una din infracțiuni specifice proprietății, el are diverse forme, fiind una din cele mai vechi fapte infracționale îndreptate împotriva patrimoniului. Acesta a fost pedepsit de legi de la apariția sa până la momentul actual, deoarece prezintă un pericol social. Pedepsele erau aplicate pentru încercarea de a diminua săvârșirea acestuia în repetate rânduri.

Numai furtul prin efracție etc. ar conduce la o absorbție naturală, ipoteză care constituie un caz particular al furtului potrivit legislației menționate.

În literatura de specialitate, s-a susținut acceptarea absorției naturale sau legală a violării de domiciliu în furtul calificat ori în tâlhăria săvârșită într-o locuință sau dependințe ale acesteia, fără a fii îndeplinite cerințele unor atare soluții. Deci în cadrul ipotezelor analizate, dacă se constată existența unei infracțiuni de violare de domiciliu cu furtul calificat, implicit va coexista și cu infracțiunea de tâlhărie; atunci se v-a constata un concurs de infracțiuni.

Infracțiunea de furt a fost pedepsită de toate legile, datorită pericolului său social, cât și frecvenței cu care a fost și este săvârșită.

Cercetarea furtului și a tâlhăriei, în paguba proprietății private și publice, presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constitutive ale acestor infracțiuni.

Prin locul faptei se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită și s-au produs rezultatele acesteia. Deci locul săvârșirii infracțiunii diferă de la caz la caz în raport cu natura faptei săvârșite, cu urmările activității ilicite desfășurate de făptuitori.

Constituie infracțiune de furt fapta în care bunul aparține în întregime sau parțial făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane. Pe lâmgă cele menționate, infracțiune de furt este și luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept.

Conform literaturii de specialitate, specialiștii în dreptul penal și în criminalistică sunt de acord cu ideea că cercetarea la locul faptei este importantă deoarece presupune un procedeu probator care are ca scop aflarea adevărului.

Locul săvârșirii unei fapte penale deține urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia, în concluzie modul de cercetare, căutare și ridicare a urmelor, urmat de fixarea rezultatelor, va depinde de soluționarea cazului, identificarea autorului și a participanților care au comis fapta penală.

Mijloacelor și metodelor în săvârșirea infracțiunii sunt utilizate pentru încadrarea juridică a faptei în două categorii, și anume prima categorie face referire la furtul simplu ori calificat, iar cea de-a doua categorie face referire la tâlhăriei. Mijloacele sunt folosite, la examinarea locului faptei, la cercetarea urmelor, analiza substanțelor, de către organele de urmărire penală atât pe terne cât și în laborator.

Identificarea persoanei vătămate, operație care trebuie privită sub două aspecte: identificarea posesorului unor bunuri furate și descoperite asupra autorului și identificarea persoanei vătămate.

Furtul comis prin efracție presupune sustragerea pe ascuns a bunului. Obiectul efracției trebuie să fie real și nu simbolic, însă nu are importanță capacitatea sa de a proteja bunul. Dacă înlăturarea apare ca necesară și dacă s-a făcut prin violență, fapta constituie efracție

În situația în care sunt audiați martorii, organele competente nu omit poziția acestora față de infracțiunea de furt și a raporturilor pe care le are cu persoana vătămată sau cu făptuitorii, deoarece în cele mai multe cazuri se constată faptul că potențiali martori sunt chiar complici ai infractorului.

.

BIBLIOGRAFIE

Bercheșan V. Cercetarea Penală. Ediția a II-a rev. și adăug. București: Icar, 2002.

Bogdan, D., Arestarea preventivă și detența în jurisprudența CEDO, Editura Hamangiu, București, 2008.

Boroi Al., Ghe. Nistoreanu. Drept Penal – Partea Generală , Ed. All. Beck, București 2004.

Boroi, G., Rădescu, D., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura A.L.L. București, 2011.

Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală. Editura All București 1997.

Bulai C., Filipaș A., Mitrache C., Instituții de Drept penal, Editura Trei, București, 2001.

Brădilă Sandu Mircea, Criminalistică, Târgu-Mureș, 2010.

Cârjan Lazăr, Compediu de criminalistică, ediția a-II-a, revizuită și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.

Crânguș Ion, Nițu Adrian, Dragomir Ilie, Drept penal: partea generală: culegere de lecții, ediția a –II-A, București: Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2006.

Crișu, A., Drept procesual penal. Partea specială, Editura Hmangiu, București, 2009.

Deleanu I., Muraru I., Constantinescu M., Iorgovan A., Vida I., Vasilescu F., Constituția României comentată și adnotată, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1992.

Dobrinoiu Vasile, Nicolae Conea, Drept Penal – Partea specială, Editura LUMINA LEX, București, 2000.

Dongoroz Vintilă, Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roșca V., Explicații teoretice ale codului penal român, Editura Academiei R.S.R, București 1971.

Dongoroz V. și colab, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Editura Academiei, București, 2001.

Dragu Crețu, Elemente de drept penal și procesual penal,Galați, 2008.

Duvac Constantin, Violare de domiciliu și furt calificat, RDP nr. 4, 1998.

Gorgăneanu Ion Gh., Infracțiunea de înșelăciune, Casa de Editură și Comerț „Scaiul” S.R.L., București, 1993.

Griga Ioan, Drept procesual penal partea generala teorie, jurisprudență și aplicații practice, Editura Oscar Print, București, 2004.

Gugu A. ,Considerații privind caracteristica criminalistică a furturilor din apartamente. Analele ULIM, Chișinău, 2007, vol. 7.

Jidovu Nicu, Bică Gheorghe, Drept procesual penal, Editura Fundației României de Mâine, București, 2007.

Ionaș Al., Măgureanu Ilie, Noul Cod Penal comentat – Brașov: Romprint, 2004.

Mândru Iancu, Amnistia și grațierea, Editura All Educational, București, 2003.

Mitrache Constantin, Drept penal. Partea generală, Editura “Casa de Editură și Presă “Șansa”” , București 2002.

Moldovan Aurel Teodor, Drept penal. Partea generală, Editura Lux Libris, Brașov, 2009.

Moldovan A. T., Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Editura All Beck București 2004.

Morăreanu Ș. C., Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2009.

Neagu I., Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București 2006.

Neagu, I., Tratat de procedură penală. Parte generală., Editura Universul Juridic, București, 2009.

Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, București, 2002.

Nistoreanu Gheorghe, Molnar Ioan, Boroi Alexandru, Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Lazăr Valerică, Drept Penal – partea specială, Editura Continent XXI, București, 1995.

Păvăleanu, V,. Drept procesual penal. Partea generală., Editura Lumina Lex, București, 2001.

Stancu Emilian, „Tratat de criminalistică”, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, 2007.

Streteanu Florin, Radu Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Rosetti, București, 2002.

Tănăsescu Iancu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal general”, Editura All Beck, București, 2002.

Theodoru Gr. Gr., Teoria și practica recursului penal (editia a II-a revizuită) Editura Hamangiu, București, 2007.

Theodoru, Gr. Gr., Teoria și practica recursului penal, Editura Hamangiu, București, 2006.

Țuculescu Alexandru, Garanțiile inviolabilității domiciliului. Percheziția domiciliară. Revista „Dreptul” nr. 2/1996.

Vasiliu I. Antoniu G. ș.a., Codul Penal comentat și adnotat, partea specială, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

Vasiliu Al., Teoria generală a actelor de procedură penală, Editura All Beck, București, 2003.

Văleanu C., Cazurile de casare în recursul penal, Editura Hamangiu, București, 2007.

*** Codul penal actualizat 2012 – până la data de 20.01.2012, cuprinde și Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

*** Codul Penal al României, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 510 din 24/07/2009, care va intra în vigoare la data de 24 iulie 2012.

*** www.cjo.ro.

*** www.avocatura.com