Investigarea Criminalistica In Falsul de Bancnote Si Monede

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

1- ROLUL IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ÎN ACTIVITATEA JUDICIARĂ

Secțiunea 1.Criminalistică – „știința contra crimei”

Secțiunea 2. Locul identificării criminalistice în probațiunea judiciară

Secțiunea 3. Expertiza si constatare

Secțiunea 4. Competente în ridicarea urmelor și efectuarea constatărilor și a expertizelor criminalistice

CAPITOLUL II

2- TACTICA CONSTATĂRII SI EXPERTIZEI INFRACȚIUNII FLAGRANTE

Secțiunea.1. Rolul constatării si expertizei infracțiunii flagrante în prevenirea și descoperirea infracțiunilor

Secțiunea 2.Pregătirea în vederea constatării si expertizei infracțiunii flagrante.

Secțiunea 3.Activitățile care se întreprind cu ocazia constatării si expertizei infracțiunii flagrante.

Secțiunea 4.Materializarea rezultatelor constatării si expertizei infracțiunii flagrante.

CAPITOLUL III

3 – FALSIFICAREA DE MONEDĂ

Secțiunea.1 Scurt istoric

Secțiunea.2. Noțiunea falsului de monedă

Secțiunea.3. Cadru legislativ

1.Internațional

2. Intern

CAPITOLUL IV

4 – ELEMENTE DE SIGURANȚĂ PENTRU LEU, EURO, DOLAR. METODE DE CONTRAFACERE.

Secțiunea.1. Elemente de siguranță pentru momeda. Leu.

Secțiunea.2. Elemente de siguranță pentru moneda. Euro.

Secțiunea.3. Elemente de siguranță pentru Dolarul American.

Secțiunea 4. Metode de contrafacere.

CAPITOLUL V

5 – METODOLOGIA CERCETĂRII INFRACȚIUNILOR DE FALSIFICARE DE MONEDĂ.

Secțiunea 1. Cauze în care examinarea suportului documentelor și bancnotelor furnizează informații importante

Secțiunea.2. Căutarea, ridicarea în vederea refacerii și examinării documentelor și bancnotelor rupte sau tăiate

Secțiunea 3. Căutarea, ridicarea în vederea refacerii și examinării documentelor și bancnotelor arse

Secțiunea 4. . Examinarea fizico – chimică a suportului documentelor și bancnotelor

CAPITOLUL VI

6 – PRACTICA JUDICIARA – Falsificarea de valori străine. Înșelăciune

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT:

Examinarea criminalistică a documentelor stabilește formele de falsificare sau contrafacere a documentelor originale, rolul și condiționarea lor fiind în strânsă legătură cu structura și evoluția societății.

Problema falsificării actelor a fost și rămâne o problemă importantă care a luat amploare în condițiile societății moderne, în care noțiunea de act reprezintă orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în diverse moduri (xerox, laser, etc.) prin intermediul căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (cărțile de credit, cartelele telefonice, documente bancare, vize turistice).

Dacă până în 1989 modalitățile de falsificare constau doar în metode clasice (ștergere mecanică sau chimică a înscrisurilor), după 1989, datorită condițiilor socio – economice (infiltrarea trusturilor crimei organizate) și a poziției geostrategice (tranzitarea țării noastre de către imigranți) a fost înregistrată o evoluție semnificativă a documentelor (acte de identitate, pașapoarte, vize turistice, documente bancare, acte de tranzit comunitar, cărți de credit etc) și bancnotelor falsificate sau contrafăcute care servesc acestor scopuri.

În scopul relizării unor copii cât mai fidele originalului, formele de contrafacere și falsificare sunt acum mult mai ingenioase datorită sistemelor avansate de care dispun infractorii (imprimante, scanere, programe computerizate performante). Din acest motiv, examinarea criminalistică a documentelor are un rol deosebit de important dar totodată anevoios, având rolul de a depăși ingeniozitatea și tehnologia de ultimă oră de care dispun falsificatorii pentru a identifica modul de realizare a falsurilor (stabilirea tipului suportului și a materialelor scripturale utilizate, modul de realizare).

Cercetarea criminalistică a documentelor se deosebește de alte genuri de examinări criminalistice prin scopul pe care îl urmărește:

identificarea autorului unui înscris (grafoscopie judiciară);

examenul tehnic al documentelor;

examenul fizico – chimic al documentelor (analiza suportului și a materialului scriptural).

În lucrarea de față va fi prezentată importanța examinării fizico – chimice a suportului de hârtie al documentelor și bancnotelor suspecte de a fi falsificate sau contrafăcute.

Un alt aspect important care trebuie menționat este acela că, în rezoluțiile motivate sau ordonanțe se dispune efectuarea unei expertize sau constatări a documentelor sau bancnotelor “falsificate sau contrafăcute”, mențiune nejustificată deoarece această concluzie este fondată doar de rezultatul expertizării probelor în litigiu; până în momentul stabilirii falsificării sau contrafacerii este mult mai corectă utilizarea termenului de document ”suspect de a fi falsificat sau contrafăcut”.

CAPITOLUL I – ROLUL IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ÎN ACTIVITATEA JUDICIARĂ

Secțiunea.1.Criminalistică – „știința contra crimei”

Criminalistică (Forensic Science, Forensics) este știința multidisciplinară care elaborează mijloace și metode, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării constatărilor și expertizelor criminalistice, în scopul prevenirii și descoperirii infracțiunilor, identificării făptuitorilor și administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar. „Forensic science” înseamnă știința care se pune la dispoziția justiției pentru a răspunde la întrebări legate de examinarea și compararea urmelor biologice, microurmelor, impresiunilor (amprente papilare, urme de încălțăminte sau de cauciucuri), a substanțelor controlate, armelor de foc, balistică, traseologie etc. Termenul forensic se referă la forțele de aplicare a legii, la sistemul judiciar și la instanțele de judecată și apare la intersecția dintre acestea și știință. Chiar dacă ne-am putea aștepta ca parteneriatul dintre știință și lege să fie unul ușor și natural, adesea lucrurile stau altfel. Percepția generală este că atât știința, cât și sistemul judiciar există pentru a căuta adevărul, dar această descriere este incompletă.

Cuvântul „forensic” își are originea din cuvântul latin „forum”, care în vremea elenilor și romanilor, era locul public în care erau discutate și judecate diferitele infracțiuni și comportamentele suspecților implicați, în final fiind dat verdictul vinovăției sau nevinovăției. Atât persoană acuzată, cât și acuzatorul, susțineau un discurs, argumentându-și fiecare povestea din punctul lui de vedere. Persoana cu cea mai bună argumentare, cu cele mai iscusite abilități era învingătoare. Aceasta este sursa celor două înțelesuri moderne ale cuvântului „forensic” – atât ca formă a dovezilor legale, cât și ca formă a prezentării în public a argumentelor științifice.  Criminalistica are un rol deosebit în asigurarea bunei pregătiri profesionale a tuturor acelora care urmează să își desfășoare activitatea în domeniul juridic, deoarece ea pornește de la datele  pe care le furnizează diferite științe și de la experiența generalizată a organelor de urmărire penală, stabilind metodele  și mijloacele cele mai perfecționate pentru prevenirea infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și aflarea adevărului.

Fiind considerată o adevărată „știință contra crimei”, criminalistica deține o structură complexă alcătuită din trei ramuri distincte, dar strâns legate: tehnica criminalistică (ce reunește totalitatea metodelor de descoperire, fixare, ridicare și examinare de laborator a urmelor interesând fapta și făptuitorul), tactica criminalistică (ce formulează regulile de organizare și desfășurare a activității organelor de urmărire penală și de judecată) și metodologia criminalistică ( ce recomandă mijloace specifice de cercetare a infracțiunilor, în funcție de natura acestora).

 Prin sarcinile specifice care-i revin criminalisticii în domeniul prevenirii și combaterii criminalității, în întregul sistem probator din țara noastră, ea își aduce o contribuție esențială la realizarea acestor deziderate. Așadar, criminalistică, asigură conținutul științific al  activității de investigație, cercetare și expertiză criminalistică , la nivelul științei și tehnicii cele mai avansate, precum și la îndeplinirea cu competență a sarcinilor ce revin tuturor acelora aflați în prima linie de luptă împotriva infracționalității.

 Raportată la trăsăturile științei contemporane, criminalistică se impune ca știință actuală, modernă, adânc ancorată în realitățile sociale. În 1972,  profesorul Cămil Suciu afirma despre criminalistă: „Ea constituie o punte de legătură între științele naturii și științele juridice, prin intermediul metodele celei dintâi găsindu-și aplicare în procesul judiciar.” În acest context, ivirea unor discipline intermediare ca, fizica judiciară, medicina judiciară, psihologia judiciară, biocriminalistica, trebuie înțeleasă ca o consecință extrem de favorabilă în planul ocrotirii unor valori ca adevărul și dreptatea

Că știință de sine stătătoare criminalistică presupune elaborarea și aplicarea metodelor  și mijloacelor specifice de prevenire a comiterii de infracțiuni, totodată aceasta, elaborează și aplică în practică metodele și mijloacele științifice și tehnice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă.

Criminalistică elaborează și aplică metodele și mijloacele de ordin tactic prin care se asigură efectuarea organizată, operativă și oportună a activităților  de urmărire penală, precum și metodele specifice de cercetare a diferitelor genuri de infracțiuni cu respectarea strictă a tuturor normelor legale.

Sistemul criminalisticii cuprinde trei elemente definitorii  și anume : tehnică, tactica și metodica criminalistică, fiecare având sarcinile o motivație individuală precum și o serie de sarcini specifice.

Tehnica criminalistică, studiază, elaborează și aplică metodele și mijloacele  științifice specifice pentru descoperirea fixarea, ridicarea, conservarea și examinarea urmelor infracțiunilor, efectuarea constatărilor și a expertizelor criminalistice.

Din cadrul tehnicii criminalistice  fac parte: fotografia și filmul judiciar, traseologia judiciară, balistica judiciară, dactiloscopia, grafoscopia, examenul tehnic al actelor și documentelor, portretul vorbit ( și robot).

Tactica criminalistică, cuprinde un ansamblu de norme și reguli bazate pe date științifice și pe respectarea strictă a legii, rezultate îndeosebi din experiența generalizată a organelor judiciare care se aplică la: cercetarea locului  faptei, elaborarea versiunilor de lucru, prezentarea pentru recunoaștere, percheziție, confruntare, reconstituire, ascultarea învinuitului ( inculpatului), a martorului, ridicarea de obiecte și înscrisuri  și altele.

Metodica criminalistică, se ocupă cu particularitățile cercetării diferitelor genuri de infracțiuni în strictă concordanță cu legea și ținând seama de  regulile generale elaborate de tehnica și tactică criminalistică.

Metodele criminalistice au în vedere, în primul rând abordarea obiectivă  a oricărei probleme care apare cu ocazia descoperirii și cercetării infracțiunilor și să fie luate în considerare raporturile și legăturile care care sunt determinate, cu toate contradicțiile care apar.

Aceste metode le putem împărții în :

         metode generale, care se folosesc și de către alte științe (observare, comparare, măsurare etc. ) și pe care le folosește și criminalistică

         metode speciale, sunt cele elaborate de știința criminalisticii și care se folosesc  numai de către această în atingerea scopului specific, rezolvării sarcinilor acestei științe (metoda jaloanelor gradate, metoda portretului vorbit, metoda povestirii libere, metoda riglei gradate, metode de examinare microscopică, metoda de analiză spectrală, metode cromatografice, metoda electrolizei etc. )

Dintre metodele specifice folosite de criminalistică amintesc: examinarea comparativă, stabilirea apartenenței de gen, crearea modelelor experimentale, organizarea și folosirea cartotecilor, elaborarea și verificaafia și filmul judiciar, traseologia judiciară, balistica judiciară, dactiloscopia, grafoscopia, examenul tehnic al actelor și documentelor, portretul vorbit ( și robot).

Tactica criminalistică, cuprinde un ansamblu de norme și reguli bazate pe date științifice și pe respectarea strictă a legii, rezultate îndeosebi din experiența generalizată a organelor judiciare care se aplică la: cercetarea locului  faptei, elaborarea versiunilor de lucru, prezentarea pentru recunoaștere, percheziție, confruntare, reconstituire, ascultarea învinuitului ( inculpatului), a martorului, ridicarea de obiecte și înscrisuri  și altele.

Metodica criminalistică, se ocupă cu particularitățile cercetării diferitelor genuri de infracțiuni în strictă concordanță cu legea și ținând seama de  regulile generale elaborate de tehnica și tactică criminalistică.

Metodele criminalistice au în vedere, în primul rând abordarea obiectivă  a oricărei probleme care apare cu ocazia descoperirii și cercetării infracțiunilor și să fie luate în considerare raporturile și legăturile care care sunt determinate, cu toate contradicțiile care apar.

Aceste metode le putem împărții în :

         metode generale, care se folosesc și de către alte științe (observare, comparare, măsurare etc. ) și pe care le folosește și criminalistică

         metode speciale, sunt cele elaborate de știința criminalisticii și care se folosesc  numai de către această în atingerea scopului specific, rezolvării sarcinilor acestei științe (metoda jaloanelor gradate, metoda portretului vorbit, metoda povestirii libere, metoda riglei gradate, metode de examinare microscopică, metoda de analiză spectrală, metode cromatografice, metoda electrolizei etc. )

Dintre metodele specifice folosite de criminalistică amintesc: examinarea comparativă, stabilirea apartenenței de gen, crearea modelelor experimentale, organizarea și folosirea cartotecilor, elaborarea și verificarea  versiunilor de lucru.

Deși este o știință de sine stătătoare criminalistică presupune o serie de legături și cu alte domenii sau științe, legătura aceasta  presupunând o apreciere reală și obiectivă a acelor elemente ce pot fi preluate de criminalistică sau folosite din criminalistică.

Astfel există o strânsă legătură între criminalistică și dreptul procesual penal care constă în faptul că finalitatea activității criminalistice slujește realizării scopului procesual penal. Normele de procedură penală nu se aplică decât la fapte reale, concrete iar sarcina descoperirii  și stabilirii acestora revine criminalisticii.

Legătura criminalisticii ca știință cu dreptul penal rezidă din simplul fapt că, criminalistica este un mijloc de realizare a politicii penale a statului .

Referitor la legătura criminalisticii cu criminologia, trebuie spus că, criminalistica  furnizează date prețioase rezultate din activitățile criminalistice privind cercetarea infracțiunilor și studiază la  rândul său cauzele  determinante și condițiile  favorizante ale săvârșirii faptelor antisociale în scopul stabilirii de metode și procedee specifice de lucru  și al prevenirii în viitor a unor fapte asemănătoare.

Criminalistică este într-o legătură strânsă și cu chimia, aceasta constă în adaptarea  a mai multor metode și mijloace tehnice folosite în chimie, îndeosebi pentru analiza microurmelor descoperite la locul faptei.

Legătura fizicii cu criminalistica constă în aceea că sau preluat  mai multe metode și mijloace tehnice specifice fizicii în munca de criminalistică , de tehnică criminalistică în principal, de la lupa de mână până la cele mai complicate  aparate optice .

O strânsă legătură există între criminalistică și biologie, deoarece aceasta furnizează criminalistului o serie de date foarte valoroase, pe baza examinărilor urmelor de natură organică care se întâlnesc în câmpul infracțiunii.

Medicină legală este o știință care își definește legăturile cu criminalistica prin aceea că o mare parte din activitățiile de investigare se fac în comun de către medicul legist și specialistul ori expertul criminalist.

Psihologia și psihiatria judiciară, se leagă inevitabil de știința criminalisticii  prin laturile ei comune, de studiere a omului, a  legității proceselor și însușirilor  psihice ale persoanelor, respectiv, de studiu a efectelor bolilor psihice asupra comportamentului uman și implicit, descoperirea influențelor ce pot determina  comportamente deviante – infractoare, cu efecte directe asupra mediului în care se desfășoară activitatea infracțională.

În ultima perioadă, consecventă faptului de a prelua cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, criminalistica s-a apropiat tot mai mult de domeniul informaticii, iar strânsa legătură dintre aceste două științe este dată de aplicațiile criminalisticii clasice care au fost transferate analizei calculatoarelor. Cel mai elocvent exemplu este  sistemul de identificare a persoanelor după desenele papilare care este executat de un sistem informațional complex bazat pe tehnica de calcul de ultimă generație. Tot în acest domeniu trebuie amintit și fixarea  diferitelor activități criminalistice cu ajutorul camerelor foto digitale, aceste aparate pătrunzând aproape 100%  în munca curentă a criminaliștilor.

Secțiunea.2. Locul identificării criminalistice în probațiunea judiciară

În cursul derulării procesului judiciar, părțile implicate au dreptul și obligația de a aduce probe, în susținerea interesului lor, probe pe baza cărora magistratul își formează opinia și pronunță hotărârea.

Când un criminalist examinează o probă judiciară, în general acesta are trei ținte de atins: prima este identificarea, a doua este clasificarea probei (introducerea acesteia într-o anumită clasă) și în final individualizarea sau stabilirea sursei comune (plasarea probei într-o clasă cu un singur membru).

Pornind de la faptul că cercetarea criminalistică are întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei, evenimentul petrecut neputând fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea și interpretarea informațiilor conținute în reflectările sale, afirmația lui J. Mathyer este etern valabilă și de actualitate: „S-a spus despre arheolog că este detectivul trecutului: el încearcă să facă să „vorbească” vestigiile și urmele strămoșilor noștri; despre criminalistul contemporan, care în laboratorul său încearcă să facă să „vorbească” lucrurile, urmele sau substanțele, s-ar putea spune că este arheologul prezentului”.

Profesia de criminalist se deosebește de celelalte profesii, prin relația cu sistemul de aplicare a legii și prin importanța acordată examinărilor comparative în laboratoarele de analiză. În acest sens trebuie subliniat că numai rezultatele analizelor și expertizelor criminalistice sunt considerate de către instanțele judecătorești ca fiind probe materiale care pot fi luate în considerare pentru elucidarea unor fapte penale. Pe de altă parte, importanța acordată comparării în examinările criminalistice este definitorie, tot criminalistul fiind cel care interpretează datele rezultate din analizele comparative. Deoarece practic, două probe nu vor fi niciodată absolut asemănătoare, criminalistul știe care sunt toleranțele în interiorul cărora există identitate, deduse din propria sa experiență și din sinteza practicii criminalistice. Pluridisciplinaritatea și practica în domeniul cercetării științifice a probelor materiale conferă criminalistului nu numai un statut diferit de cel al altor specialiști, dar și autoritate profesională

Probă și mijloacele de proba se constituie proba orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistentei unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:

a)declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

b)declarațiile persoanei vătămate;

c)declarațiile partii civile sau ale părții responsabile civilmente;

d)declarațiile martorilor;

e)înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;

f)orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege .

Reglementarea în Vechiul Cod de Procedura Penală (din 1968)

Art. 62: Lămurirea cauzei prin probe

(1) În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanță de judecata sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.

Art. 63: Probele și aprecierea lor

(1) Constituie proba orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistentei unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

(2) Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanță de judecata în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Art. 64: Mijloacele de probă

(1) Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile partii vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările, constatările medico-legale și expertizele.

(2) Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Art. 69: Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului

(1) Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezulta din ansamblul probelor existente în cauză.

Art. 69: Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului

(1) Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezulta din ansamblul probelor existente în cauză.

Identificarea criminalistică reprezintă unul dintre mijloacele de probă admise de lege cu ajutorul căreia se stabilesc împrejurările de fapt. Probațiunea include identificarea ca pe una dintre componentele sale fără a se confunda cu aceasta și, cu atât mai mult, fără să se reducă la aceasta. Judecătorul își formează o convingere prin analiza totalității probelor administrate în cauză, evaluate critic, obiectiv și multilateral.

Expert criminalist autorizat reprezintă:

1) profesie reglementată, care necesită cel puțin 3 ani de studii superioare (diplomă a unei universități sau a unui colegiu universitar), autorizată de Ministerul Justiției (anexa 2, pct. A., lit. v  din Legea nr. 200/2004 modificată și completată prin Legea nr. 2/2011);

2) ocupație, cuprinsă în subgrupa majoră 34 „Alți specialiști în domeniul juridic, social și cultural ”, grupa minoră 341, grupa de bază 341102 „expert criminalist” ce presupune studii juridice, conform Ordinului comun al ministrului muncii și protecției sociale și al președintelui Institutului Național de Statistică privind aprobarea Clasificării Ocupațiilor din România (C.O.R.) nr. 1832/856/2011 cu modificările și completările ulterioare, respectiv Anexă la Ordinul nr. 132/150/01.02.2013 al ministrului muncii și protecției sociale și al președintelui Institutului Național de Statistică, publicat în Monitorul Oficial nr. 78/06.02.2013; își desfășoară activitatea în cadrul institutelor publice sau în cadrul laboratoarelor publice ori private de specialitate, constituite conform dispozițiilor legale.

3) subiect procesual ocazional, respectiv atunci când este numit, în condițiile legii, într-o cauză penală sau civilă, de către organul judiciar.

4) experți oficiali, în înțelesul prevederilor Codului de Procedură Penală în vigoare, adică acea categorie de experți care își desfășoară activitatea în condițiile, introducerii într-o cauză judiciară și consecutiv numirii de către un organ judiciar.

d) expert criminalist autorizat angajat al unui institut său laborator public

1) este persoana care desfășoară profesia sau ocupația de expert criminalist autorizat, fiind numită de Ministrul Justiției sau directorul INEC, în cadrul INEC sau laboratoarelor din subordinea acestui institut ; poate funcționa, de exemplu, și în sistemul M.A.I. – I.G.P.R. – Institutul de Criminalistică sau S.R.I. – Institutul de Tehnologie Avansată.

2) este funcționar public, angajat al Ministerului Justiției – ÎNEC.

3) este personal de specialitate criminalistică care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor interjudețene de expertize criminalistice, denumite în continuare INEC și LIEC, organizate potrivit Hotărârii Guvernului nr. 368/1998 privind înființarea Institutului Național de Expertize Criminalistice – I.N.E.C., cu modificările ulterioare, obligat ca, prin întreaga să activitate, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte normele deontologice ale profesiei și să participe la formarea profesională continuă.

Definiție
Conform atribuțiilor prevăzute în Legea nr. 156 / 2011, Ministerul Justiției a publicat pe site-ul său oficial și   în Monitorul Oficial al României nr. 4482 din 16 decembrie 2011, Partea a IV a „Tabelul nominal cu experții criminaliști autorizați, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 75 / 2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 488 / 2002, modificată și completată prin Legea nr. 156 / 2011”.

     Conform spiritului legilor susmenționate, acest Tabel ar trebui să fie un instrument util la dispoziția Instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală și a părților aflate în proces, pentru alegerea, încuviințarea, respectiv numirea experților criminaliști și implicit  pentru sporirea celerității actului de justiție.

      Modul în care a fost conceput și realizat evidențiază faptul că autorii acestuia  nu au respectat nici-un criteriu de grupare a experților înscriși, criteriu menit să ușureze alegerea acestora de către organele judiciare sau de părțile aflate în proces.

     Experții nu sunt grupați în ordine alfabetică, după județul de domiciliu sau după competența teritorială a Instanțelor.

     Tabelul nu prevede posibilitați moderne si rapide de contactare a expertului cum ar fi : telefon, E-mail, site, etc. Singurele informații în acest sens sunt o adresă postală nr. si seria carții de identitate.

      Nu se ține seama de compatibilitatea sau incompatibilitatea experților. De exemplu, în Legea nr. 156 / 2011, la art.V, al. 7 (SECTIUNEA a 2 a-Incompatibilități și interdicții), se prevede expres că „Experților criminaliști le este interzis: a) sa participe la efectuarea expertizelor criminalistice in perioada in care dețin calitatea de experți criminaliști in cadrul INEC; b) sa efectueze expertize criminalistice in afara celor realizate in cadrul INEC”.Dispoziții cu privire la incompatibilitatea experților criminaliști din Poliție  se regăsesc și in Legea nr. 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane actualizata prin Legea 60/2009 și în Legea privind statutul polițistului.

     Concret, tabelul cuprinde în proporție de peste 85%  angajați ai statului, fie ai Ministerului Justiției (Institutul Național de Expertize Criminalistice – INEC), fie ai Ministerului Administrației și Internelor (unități din subordinea Inspectoratului General al Politiei Române). În fața acestui Tabel cel care dorește să consulte ori să angajeje un expert criminalist autorizat, este dezinformat si descurajat.

    De exemplu pentru expertiza grafică sunt înscrise în tabel 234 de nume. Dintre acestea, 183 reprezintă experții angajați ai celor două ministere, deci incompatibili și doar  51, experți autorizați compatibili, care pot fi recomandați de părțile aflate în proces să participe la efectuarea expertizelor criminalistice dispuse de instanțe sau care pot sa le consilieze ori să efectueze expertize extrajudiciare.   

      Din relatările justițiabililor aflați în situația de a consulta Tabelul cu experți criminaliști autorizați  rezultă că șansele de a alege un expert compatibil sunt extrem de reduse datorită modului în care este întocmit tabelul.

     Până a ajunge la unul dintre cei compatibili, care sunt răspândiți  fără nicio regulă și în prima parte și la mijlocul și în ultima parte a tabelului, consultantul Tabelului va trebui sa telefoneze la INEC ori la Inspectoratele de politie, să ceară legătura cu expertul al cărui nume a fost ales din tabel, legătură care de cele mai multe ori este refuzată sub pretextul  respectării unor regulamente interioare. Dacă totuși reușește, expertul contactat îi va răspunde( după ce  înțelege despre ce este vorba ) că se află în incompatibilitate… Și încercările se vor repeta de „n” ori până când va nimeri expertul potrivit.

     Ținând seama de cele prezentate, se impune  demararea unei operațiuni de  restructurare a Tabelul nominal cu experții criminaliști autorizați, astfel încât acesta să devină cu adevărat un instrument de lucru  funcțional, atât pentru Instanțe cât și pentru justițiabili.

   În acest scop, compartimentul de specialitate din cadrul Ministerului Justiției  ar trebui să colaboreze cu Asociațiile profesionale ale experților criminaliști autorizați pentru găsirea celor mai bune formule de prezentare atât pe site-ul oficial al MJ, cât și la nivelul fiecărei Instanțe.

    După studierea  diferitelor liste si tabele cu practicanții unor profesii liberale cum ar fi: avocați, medici, psihologi, mediatori, experți tehnici judiciari, experți contabili, etc.

    Apreciem că modelul utilizat de mediatori ar fi cel mai potrivit cerințelor impuse de publicarea experților criminaliști.

     In Tabloul mediatorilor autorizați  se pot accesa rapid  numele și prenumele, in ordine alfabetică, total sau pe județe. La fiecare mediator există o rubrica intitulată „Detalii” unde se prezintă date referitoare la: sediul profesional, pregătire, vechime inprofesie, domenii de specializare, forma de practicare a profesiei, asociatii si organizatii profesionale unde este membru, date de contact(telefon, E-mail, Web).  Interesantă este posibilitatea rapidă de verificare a statusului celui înscris care prevede trei posibilități: „Are drept de exercitare”, „Nu are drept de exercitare” și „Suspendat”. 

Aprecierea rezultatelor examinării comparative și interpretarea acestora reprezintă stadiul cu cea mai mare răspundere, în care se hotărăște dacă caracteristicile constatate sunt suficiente calitativ și cantitativ pentru individualizarea obiectului și dacă această totalitate este unică, irepetabilă. În criminalistică nu există o „rețetă universală”, o formulă matematică sau standarde pentru evaluarea rezultatelor comparative. Datorită diversității probelor de analizat, în domeniile expertizelor criminalistice nu s-a fixat un număr de caracteristici necesare pentru individualizarea unui obiect după reflectarea sa și nici numărul minim de asemănări pentru afirmarea identității, problemele rezolvându-se de la caz la caz, iar concluziile fiind formulate de expert numai atunci când acesta este încredințat că elementele constatate sunt suficiente pentru atingerea certitudinii. Singurul domeniu în care s-a stabilit un criteriu de apreciere cantitativ este dactiloscopia, și anume „regula celor 12 puncte”, formulată de V. Balthazard.

Prin urmare, în identificarea criminalistică nu se pot elabora norme cu valabilitate universală, convingerea și concluzia expertului trebuind să se bazeze numai pe o examinare multilaterală și aprofundată a caracteristicilor, cu luarea în considerare a oricărui aspect de natură să explice geneza și valoarea lor identificatoare. Cercetările contemporane urmăresc să înlocuiască pe cât posibil aprecierile subiective cu determinări obiective prin aplicarea modelelor matematice și informatice în soft-uri computerizate, care ar putea determina exact frecvența caracteristicilor și calculă probabilitatea repetării lor, contribuind astfel la diminuarea erorilor. Expertul-om nu poate fi însă înlocuit cu expertul-computer, deoarece soft-ul poate facilita o apropiere a obiectelor comparate, indicând asemănările și deosebirile, dar nu poate aprecia valoarea lor probantă, nu poate identifica individual. În ultima vreme, pe plan mondial, se discută ca, după modelul expertizelor genetice judiciare, în toate genurile de expertiză criminalistică să dispară concluzia certă și în locul ei să se folosească teoria Bayes-iană a probabilităților. Aceasta îl absolvă într-o oarecare măsură pe expert de a comite o greșeală ce ar avea urmări nefaste, lăsând la decizia judecătorului dacă într-adevăr „este” sau „nu este”, coroborat cu toate celelalte probe existente la dosar. În literatura de specialitate însă se apreciază că, în majoritatea domeniilor criminalistice, metodele dezvoltate pe baza teoriei lui Bayes nu pot încorpora întreg spectrul de aspecte care pot apare într-un anume caz, experții fiind singurii care au experiența practică și cunoștințe teoretice pe baza cărora pot să evalueze toți acești factori, dar ajută foarte mult în prezentarea în justiție a rezultatelor expertizelor.

Concluzia la care se ajunge într-un raport criminalistic de expertiză poate fi considerată ca fiind un adevăr științific. Concluzia expertizei criminalistice nu se confundă însă cu adevărul judiciar, care reprezintă judecata logică finală a instanței, la care se ajunge în urma administrării tuturor probelor. Expertiza criminalistică este un mijloc de probă științific și, ca urmare, de natură să aibă o mare pondere în sistemul probatoriu. Chiar dacă se consideră că toate mijloacele de probă sunt egale între ele, aprecierea lor fiind lăsată la latitudinea judecătorului, în practică se constată că expertizele criminalistice, convingător întocmite, au o greutate aparte, cântărind mult în economia procesului.

Adevărul criminalistic are mai multe grade de certitudine. Sub acest aspect, se disting concluziile categorice (certe), concluziile de probabilitate și concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei. Fiecare dintre acestea au caracter științific și niciuna dintre ele nu trebuie minimalizată sau neglijată.

Concluzia certă – pozitivă sau negativă, este fără echivoc și răspunde categoric la problema identității. Necesitatea identificării și analizei cu mai multă acuratețe, rapiditate și cu detalii de înaltă rezoluție a probelor ridicate de la fața locului este în creștere, ca rezultat al mijloacelor din ce în ce mai sofisticate utilizate de criminali în înfăptuirea infracțiunilor și delictelor, precum și a noilor tipuri de probe judiciare, care impun performanțe superioare ale instrumentelor, tehnicilor și echipamentelor existente în criminalistică.

Secțiunea 3. Expertiza si constatare

Expertiza judiciară este rezultatul unei activități de cercetare științifică realizată de unul sau mai mulți experți, la cererea organelor judiciare în vederea prelucrării faptelor din anumite domenii ,pentru a le face accesibile activității judiciare.

Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, de determinare a anumitor însușiri ori schimbări intervenite în conținutul, structura, forma și aspectul lor.

Cu ajutorul expertizei se realizează lămurirea unor situații care necesită cunoștințe de specialitate în anumite domenii de activitate .

Genuri de constatări și expertize. Constatarea și expertiza criminalistică

Datorită sferei largi de domenii în care se solicită și se folosește sprijinul experților nu s-a stabilit un criteriu unic de clasificare a constatărilor și a expertizelor

În literatura de specialitate se folosesc următoarele criterii de clasificare :

a)-După natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertize

-Expertize tehnice –efectuate de experți tehnici

-Expertize contabile –efectuate de experți contabili

-Expertize medicale-efectuate de medici legiști sau alți medici abilitați să efectueze expertiza

-Expertize criminalistice –sunt expertizele cele mai des folosite de organele de poliție

b)După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei

-Expertize facultative-sunt dispuse de organele judiciare atunci când acestea socotesc că pentru lămurirea unor situații este necesară opinia unui expert

-Expertize obligatorii –cele a căror efectuare este expres prevăzută de lege(art 117 cpp)

c)După modul de desemnare al experților

-Expertize simple-pentru efectuarea expertizei expertul este numit de organul judiciar

-Expertize contradictorii-experții sunt numiți de către organele judiciare și de către părți.

-Expertize supravegheate-în acest caz părțile pot desemna un specialist autorizat care să controleze modul de efectuare a expertizei.

d)După modul de organizare al experților

-Expertize simple –efectuate de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate

-Expertize complexe-necesită pentru lămurirea faptelor cunoștințe din mai multe domenii ,deci vor fi efectuate de experți din mai multe domenii de activitate, cu specializări diferite

Definiție: Expertizele criminalistice sunt rezultatul activităților de cercetare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta.

În funcție de natura problemelor care sunt supuse expertului spre cercetare expertizele criminalistice se împart în:

Expertizele criminalistice ale scrisului și semnăturii.

Se mai numește expertiză grafică și are ca obiect descoperirea falsurilor, stabilirea autenticității unor înscrisuri a autorilor unor texte sau semnături .Trebuie făcută diferența între această expertiză și expertiza grafologică. Expertiza grafologică are ca obiect stabilirea temperamentului, a configurației caracteriale și a comportamentului subiecților autori ai scrisului.

Expertiza dactiloscopică –are ca obiect stabilirea autorului urmelor digitale găsite la fața locului.

Expertiza traseologică –are ca obiect identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmelor imprimate de către acestea în diferite locuri..respectiv urme de picioare, urmele lăsate de mijloacele de transport ,de instrumentele de efracție, urme de dinți, urme de buze, de urechi, păr, corpuri delicate în caz de incendiu.

Expertiza balistică-are ca obiect identificarea armelor de foc și a munițiilor după urmele rămase pe proiectile, focoase și alte elemente.

Expertiza bancnotelor –are ca obiect stabilirea bancnotelor false și modul de falsificare .

Expertiza chimică –are ca obiect identificarea substanțelor corp delict sau obiect al unei infracțiuni precum și al componentelor acestora .

Expertiza tehnică a documentelor.

Expertiza vocii .

Sectiunea 4 Competente în ridicarea urmelor și efectuarea expertizei

Prin metodele utilizate în laboratoarele de chimie judiciară ale Institutului de Criminalistică:

– se identifică substanțe organice sau anorganice: substanțe organice volatile în cazul incendiilor provocate, pesticide, substanțe explozive, benzodiazepine, metale, amestecuri pirotehnice;

– se determină caracteristici ale diferitelor materiale: indici de refracție pentru sticlă, caracteristici de distilare pentru produsele petroliere, concentrații alcoolice, conținutul de zaharuri și coloranți sintetici pentru băuturi alcoolice, compoziția fibroasă pentru hârtie;

– se analizează comparativ anumite caracteristici ale materialelor: culoarea fibrelor textile, natura materialelor scripturale, natura și compoziția produselor petroliere.

Metodele instrumentale de identificare, numite generic spectrometrice (moleculare, respectiv atomice) sunt direct legate de natura compușilor de analizat, cele mai utilizate fiind: spectrometria de absorbție moleculară în infraroșu (IR), spectrometria de absorbție moleculară în vizibil și ultraviolet (UV-Viz), spectrometria de masă (MS) și spectrometria de raze X (fluorescența de raze X și analiză prin microscopie electronică).

Teoria identificării criminalistice distinge mai multe criterii de clasificare a obiectelor identificării:

A. a) obiectul de identificat ale cărui caracteristici se examinează în vederea identificării sale; și

b) obiectul identificator care reflectă aceste caracteristici și pe baza cărora se poate realiza identificarea.

Obiecte de identificat sunt ființele și lucrurile; identificatoare sunt diversele reflectări ale celor dintâi în primul rând imaginile fixate material. Deci, obiectul care a produs urmele incriminate este de identificat, iar urmele ca atare, joacă rolul de obiect identificator . Obiectul identificator este legat de săvârșirea faptei, în timp ce l-a obiectul de identificat această legătură urmează a se constata; dacă identitatea nu se comprimă obiectul de identificat nu mai are nici o semnificație probatorie.

B. S. M. Potapov observă că „de identificat” este obiectul a cărui identificare constituie scopul cercetării, iar „identificator” este obiectul care servește ca mijloc. Depildă, arma cu care s-a tras în victimă este „obiectul-scop” și proiectilul extras din corpul ei este „obiectul-mijloc”.

Obiectul scop poate fi identificat , de regulă, prin intermediul mai multor obiecte mijloc: arma de foc după tub și proiectil, persoană după impresiuni digitale, palmare și plantare, după scris, voce, dantură, buze etc.

Este posibilă și situația inversă, în care un singur obiect mijloc conține informații despre mai multe obiecte scop: textul dactilografiat reflectă concomitent particularitățile mecanismului de imprimare al mașinii de scris, deprinderile de scriere ale dactilografului, gradul de cultură și stilul de redactare ale celui care a conceput textul. În primul caz, obiectul de identificat va fi mașina de scris, în al doilea dactilograful și în al treilea autorul textului.

O altă clasificare propusă în literatura de specialitate împarte obiectele în:

-obiecte de verificat, și

-obiecte de căutat

Obiectul de verificat, se presupune a fi cel căutat, dar este posibil ca investigațiile întreprinse să dovedească că nu este adevărat și că urmele provin de la un alt obiect. Concluzia unui astfel de raționament este că obiectul căutat este întotdeauna singur iar obiectele de verificat sunt întotdeauna multiple.

Obiectul de căutat evidențiază sarcina probațiunii, aceea de a stabili obiectul individual legat de evenimentul anchetat. Obiectul de căutat se află într-un raport direct cu infracțiunea. Corelând cele două clasificări, observăm că „obiectul de căutat” poate fi atât „obiectul de identificat” cât și „obiectul identificator”.

De obicei se caută obiectul de identificat (vehicolul care a lăsat urmele de anvelope, persoana care a lăsat impresiunile digitale), dar există cazuri în care obiectul căutat este obiectul identificator ca purtător al reflectărilor altui obiect (persoana pe corpul sau îmbrăcămintea căreia s-a imprimat imaginea unui obiect cu care a venit în contact). În sfârșit, obiectul de căutat poate fi concomitent de identificat și identificator, când obiectul creator de urme a primit la rândul său urmele altui obiect (în cadrul accidentului, vehiculul a produs vătămări victimei și, concomitent, a preluat de la aceasta sânge, păr, fibre, textile).

În literatura de specialitate este reținută o clasificare a obiectelor identificării criminalistice care are drept criteriu fenomenul reflectării generat de acțiunea unor obiecte asupra altora și le împarte în:

-obiecte reflectate

-obiecte care reflectă

Obiectele reflectate acționează și se imprimă asupra obiectelor care reflectă care, receptează acțiunea și le reflectă.

Orlov, unul dintre adepții acestui sistem, consideră criteriul reflectării mai sigur, întrucât este obiectiv, în timp ce criteriul corelării scopului și mijlocului ar fi în mare măsură mobil depinzând de ce s-a găsit mai întâi : obiectul care a acționat sau cel care a suportat acțiunea și conține reflectarea primului.

Apreciem că fiind valabile toate sistemele, chiar dacă rețin aspecte parțial diferite și nu sunt aplicabile tuturor situațiilor.

Cât privește identificarea obiectelor complex, obiectul identificator poate fi constituit dintr-un ansamblu de reflectări. De pildă, urmele de pe un tub de cartuș reproduc caracteristicile mai multor piese ale armei cu care intră în contact: lama ridicătoare a magaziei cartușelor, partea frontală a închizătorului, cuiul percutor, marginea ferestrei de ejectare. În asemenea cazuri componentele obiectului complex apar ca obiecte de identificat independente, cu condiția să conțină suficiente caracteristici pentru individualizare.

Identificarea armei după diverse urme create pe tubul de cartuș:

Cartușul incriminat;

Cartușul tras experimental;

Stânga sus : urmă creată de cuiul percutor;

Dreapta sus : urmă creată de ghiara extractoare;

Stânga jos : urmă creată de partea frontală a închizătorului;

Dreapta jos : urmă creată de peretele camerei cartușului;

În literatura de specialitate se întâlnesc și alte clasificării, cum ar fi cea propusă de Terziev, care împarte obiectele după rolul lor în procesul identificării, și anume:

-obiecte de determinat

-obiecte cu ajutorul cărora se determină cele dintâi

-obiecte de verificat

-modelele de comparație

Primele trei categorii își găsesc corespondent în clasificările precedente, modelele de comparație nu reprezintă probe materiale în sens procesual, chiar dacă reflectă caracteristicile obiectelor de verificat obținute pe cale experimentală. Ele constituie doar un termen al examenului comparativ de identificare, cu condiția să aibă o proveniență certă și să fie apte de comparație cu urmele incriminate.

În procesul identificării, examinarea se face prin aplicarea analizei și sintezei. Analiza făcută asupra obiectelor-mijloc și a obiectului-scop conduce la descoperirea detaliilor acestora, iar cu ajutorul sintezei se stabilesc trăsăturile comune, prin care obiectele respective se clasifică. Așa, de pildă, printr-un examen analitic făcut asupra urmei de deget găsită la locul faptei, se descoperă detaliile care individualizează desenul papilar. Cu ajutorul sintezei, însă, se rețin trăsăturile ce caracterizează tipul căreia îi aparține urma respectivă, pentru a fi clasificată.

Teoretizarea problematicii clasificării obiectelor identificării criminalistice, la prima vedere, pare un lucru arid, în realitate lucrurile au o percepție mult mai simplă pentru practicienii dreptului: pe de o parte, avem obiectul sau urma în litigiu (incriminată) și, pe de altă parte, obiectul sau urma de comparație. Această privire asupra problemei este îndestulătoare în majoritatea cazurilor. Acest lucru nu face a fi de prisos o analiză teoretică aprofundată a problemei care are menirea de a sesiza aspecte reale, a căror ignorare sau necunoaștere poate genera erori de interpretare.

CAPITOLUL II

2- TACTICA CONSTATĂRII INFRACȚIUNII FLAGRANTE

Secțiunea.1. Rolul constatării infracțiunii flagrante în prevenirea și descoperirea infracțiunilor

Infracțiunea flagrantă este definită ca fiind acea infracțiune descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire sau acea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

Organele cărora procedura penală le conferă dreptul și obligația de a constata infracțiunea flagrantă, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sunt:

a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;

b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;

c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

d) comandanții navelor și aeronavelor, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave.

Organele constatatoare ale infracțiunii flagrante au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă.

În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.

Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.

În cazul infracțiunii flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor, iar dacă făptuitorul a fost prins în aceste condiții, persoana care l-a reținut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum și cu obiectele și înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal.

Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.

Procesul-verbal încheiat de organele constatatoare constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrative.

Secțiunea 2.Pregătirea în vederea constatării si expertizei infracțiunii flagrante.

Constatarea si expertiza infracțiunii flagrante se face de către organul de urmărire penala sesizat despre săvârșirea unei astfel de fapte sau de către polițiștii aflați în timpul executării atribuțiilor de serviciu.

Modul cum se desfășoară constatarea si expertiza infracțiunii flagrante, activitățile concrete care se întreprind, diferă de la cauză la cauza.

Important este ca prin modul cum se desfășoară constatarea infracțiunii flagrante să se stabilească:

– existența infracțiunii;

– vinovăția făptuitorului;

– starea de flagrantă.

De asemenea, prin constatarea si expertiza infracțiunii flagrante se urmărește realizarea următoarelor obiective principale:

Pentru respectarea legalității, realizarea în bune condiții a acestor acțiuni și prevenirea evenimentelor negative, în cadrul executării acțiunilor de prindere în flagrant polițiștii trebuie să parcurgă obligatoriu următoarele etape:

a) activități preliminare realizării flagrantului;

b) activități preliminare realizării flagrantului;

c) realizarea flagrantului.

Polițiștii aflați în timpul executării atribuțiilor de serviciu în zona de siguranță publică, în timpul desfășurării activităților specifice poliției de proximitate sau în timpul liber, trebuie să fie pregătiți permanent pentru a putea acționa eficient în cazul în constatării directe sau în cazul sesizărilor făcute de către cetățeni, cu privire la existența unor infracțiuni flagrante.

În aceste situații, polițiștii trebuie să acționeze operativ, cu respectarea regulilor generale și specifice de tactica polițieneasca învățate, în cele mai multe cazuri neexistând timpul necesar pentru o pregătire temeinică a acestor acțiuni, așa cum se procedează în cazul în care acțiunea se desfășoară pe baza unor informații obținute de la agenți sau pe baza datelor rezultate din sesizările, plângerile sau denunțurile cetățenilor.

De exemplu, în cazul infracțiunilor spontane, cum sunt: furturi din locuințe, furturi de și din autoturisme, furturi din buzunare, ultraje contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, infracțiuni săvârșite la regimul circulației pe drumurile publice, la regimul substanțelor stupefiante etc., constatarea acestora în flagrant este obligatorie și nu se pune problema desfășurării unor activități pregătitoare.

Polițistul care se afla în executarea serviciului în zona de siguranță publică poate părăsi zona atunci când se afla în urmărirea persoanelor care au săvârșit infracțiuni flagrante.

În cazul în care polițistul executa serviciul în post pe care nu-l poate părăsi și este sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni al cărei autor a fost prins în flagrant, îl va legitima și îi va efectua controlul corporal și eventual controlul bagajelor, după care, fără a părăsi postul, va raporta de îndată, prin orice mijloc, șefului sau nemijlocit sau personalului de serviciu al unității de poliție. Până la sosirea ajutorului solicitat îl va opri pe făptuitor, iar o dată cu predarea acestuia va comunica datele constatate.

În situația în care se acționează pe baza unor date care motivează acțiunea de prindere în flagrant, respectiv informațiile obținute de la agenți sau cele rezultate din sesizările, plângerile sau denunțurile cetățenilor, conducerea unității de poliție va analiza toate aceste date pentru a stabili suportul logistic, resursele umane și variantele de acțiune.

În vederea constatării infracțiunii în flagrant, atunci când nu există altă posibilitate de întrerupere a activității ilicite trebuie să se desfășoare o temeinică activitate pregătitoare.

Activitățile preliminare constatării infracțiunii flagrante, în principiu, sunt următoarele:

–   aprecierea oportunității și a necesității constatării infracțiunii flagrante;

Această apreciere trebuie să aibă în vedere natura infracțiunii ce se desfășoară în acel moment ori este pe cale de a se desfășura, frecventa acestor fapte în loc și timp, împrejurările în care se comit, modul de operare al făptuitorilor, activitățile care le întreprind înainte sau după săvârșirea infracțiunii, precum și numărul lor.

–   cunoașterea locului, a zonei și a mediului unde se va desfășura acțiunea;

Se va proceda obligatoriu la cercetarea zonei unde se preconizează desfășurarea acțiunii de prindere în flagrant, pentru a se putea stabili locurile unde vor fi amplasate efectivele și modul de acțiune al acestora (pe baza unor fotografii, video-filme sau schițe ale locurilor de desfășurare a acțiunilor).

– cunoașterea unor date despre persoanele implicate sau grupurile de infractori care ar putea să fie participanți la comiterea infracțiunilor.

Despre persoana și activitatea acesteia trebuie cunoscute următoarele date:

– profilul moral al acesteia;

– dacă are antecedente penale;

– mediile pe care le frecventează;

– legăturile infracționale;

– anturajul, viciile, modul de viață;

– perioadele când lipsește de la domiciliu.

Aceste date vor fi coroborate și în raport de ele se vor stabili modalitățile concrete de acțiune, întocmindu-se în acest sens un plan de acțiune.

Înainte de momentul realizării dispozitivului se va efectua instructajul, ocazie cu care se va face o expunere amănunțită a situației de fapt, în așa fel încât fiecare polițist să cunoască ce activități va desfășura în ordinea cronologică a momentelor principale ale acțiunii. Cu această ocazie, conducătorul acțiunii va verifica și starea psiho-fizica a participanților.

Intrarea în dispozitiv se va face pe trasee diferite și în funcție de distanța față de locul de plecare, echipele se vor instala premergător în locuri, „inițiale” în apropierea zonei de intervenție.

Fiecare polițist participant va raporta șefului de echipa instalarea în dispozitiv și eventualele modificări survenite în situația operativă.

Tot în această fază se vor lua măsurile asigurătorii necesare pentru realizarea, în caz de necesitate a blocării cailor de acces pentru persoane suspecte sau autovehicule, după începerea acțiunii ori pentru reușita intervenției.

Dacă în această fază survin schimbări radicale ale situației operative, care depășesc posibilitățile de acțiune și nu concordă cu perspectivele de finalizare conform planului inițial, se vor solicita forțe suplimentare sau anularea acțiunii pentru un alt moment operativ prielnic.

Din momentul instalării efectivelor în dispozitiv și până în faza dinamică de realizare a flagrantului trebuie în mod obligatoriu îndeplinite cumulativ următoarele cerințe:

– acordarea priorității pentru asigurarea securității polițiștilor participanți la acțiune precum și a cetățenilor care tranzitează, domiciliază ori au locul de muncă în zona vizată;

– luarea tuturor măsurilor de protecție a polițiștilor care lucrează sub acoperire sau a informatorilor (când este cazul);

– protejarea și asigurarea materialelor, a bunurilor, a substanțelor sau a sumelor de bani folosite în combinațiile informativ-operative pentru a identifica elementele infractoare sau a rețelelor de traficanți.

Dacă cel puțin una din cele trei cerințe prezintă nesiguranță în privința realizării, acțiunea va fi anulată pentru alt moment prielnic.

b) realizarea flagrantului

Această fază reprezintă momentul cel mai important și cel mai delicat al acțiunii și implică eficacitate maximă din partea polițiștilor.

Aceștia vor acționa rapid și eficient pentru capturarea tuturor persoanelor implicate în comiterea infracțiunea, pentru identificarea și reținerea bunurilor, materialelor, substanțelor sau sumelor de bani, respectiv a obiectului infracțiunii ori pentru recuperarea prejudiciului.

Având în vedere practica existenta în domeniu, în funcție de fazele comiterii actului infracțional, există trei posibilități de intervenție pentru realizarea flagrantului:

– înainte de consumarea actului infracțional, ceea ce presupune că actele pregătitoare efectuate să permită constatarea tentativei incriminate legal sau ca intervenția să prevină posibilitatea comiterii unei infracțiuni cu un pericol social mai mare;

– pe parcursul comiterii faptei, ceea ce presupune că în timpul intervenției infracțiunea să fie în curs de derulare. În această fază polițiștii se expun celor mai mari riscuri, deoarece autorul sau autorii sunt concentrați la maximum pentru terminarea actului infracțional, fiind pregătiți chiar să riposteze în orice moment și cu orice mijloace pe care le au la îndemână. De asemenea, exista riscul mărit al rănirii unor persoane și chiar al luării de ostatici, generat de starea de panică în care poate intra infractorul;

– după consumarea actului infracțional, moment care este cel mai prielnic pentru acțiune. În această situație polițiștii dispun de avantajul factorului surpriză, întrucât făptuitorul trece printr-un moment de deconectare după derularea infracțiunii în bune condiții, deci poate fi, teoretic, reținut mai ușor. De asemenea, în această fază pot fi identificați toți participanții, împreună cu obiectele corp delict și poate fi înlăturat riscul producerii evenimentelor negative.

Organizarea flagrantului

Sesizarea este fie din oficiu sau prin denunț :

– din mediul familial al autorilor

– mediul profesional

– al celor antrenați în actul de corputie

Elemente de referință în pregătirea flagrantului

1) Sesizarea din oficiu: organul judiciar va verifica datele existente despre fapte sau făptuitori

2) Denunț: se audiază denunțătorul.

Problemele esențiale urmărite în realizarea flagrantului

– identitatea funcționarului, profilul personalității, calitatea oficială, locul de muncă

– locul în care s-a consumat sau unde urmează să se consume fapta ilicită

– determinarea modului de operare, a circumstanțelor în care se va comite infracțiunea

Alcătuirea echipei de prindere în flagrant

Stabilirea modului de acțiune al echipei care realizează flagrantul este o măsură importantă. Vor fi elaborate variante diverse acțiune în care se va ține cont de datele deținute, de comportamentul autorilor. În unele cazuri unii membrii ai echipelor nu tebuie să cunoască sarcinile celorlalți.

Fiecare caz presupune modalități particulare de pregatiere a constatirii infr. Totuși, se pot contura câteva măsuri ce trebuie luate pt derularea acțiunii:

·        supravegherea atentă a locului unde urmează să se deruleze infracțiunea;

·        protejarea participanților (denunțător);

·        stabilirea modalităților și mijloacelor de comunicare între membrii echipei;

·        apelarea la mijloace tehnice, logistice adecvate acțiunii

Pregătirea de capcane criminalistice și alte mijloace tehnice criminalistice

1) Se folosesc capcanele criminalistice cu substanțe fluorescente, ca de ex: scris MITA pe bani cu vopsea fluorescentă. Se pot folosi de asemennea capcane cu prafuri invizibile

2) Mijloace tehnice de înregistrare / supraveghere

Se pot utiliza mijl tehnice de înregistrare video sau audio pt a face posibilă documentarea directă a faptelor chiar în faza consumării infracțiunii de luare sau dare de mită. În cazul infactiunii de primire de foloase necuvenite, infracțiunea flagranta exista când funcționarul a îndeplinit deja un act în virtutea funcției sale și la care est obligat în temeiul acesteia.

După efectarea înregistrărilor organul de urmărire penală va efectua un proces-verbal ce va cuprinde:

·        autorizația data de procuror;

·        numele posturilor telefonice între care se poartă convorbirea;

·        numele persoanelor care poartă convorbirea;

·        dată, oră și durata fiecărei convorbiri;

·        numele, calitatea persoanei care a realizat înregistrarea;

·        numărul de ordine al casetei;

·        înregistrarea redată în formă scrisă.

Din punct de vedere tehnico-tactic criminalistic se vor avea în vedere:

–         specialistul însărcinat cu înregistrarea convorbirilor va transmite imediat mesajele cu valoare infracțională organului de urmărire penală;

–         alegerea mijloacelor de înregistrare video, fotografice în funcție de condițiile specifice;

–         stabilirea martorilor asistenți

Secțiunea 3. Activitățile care se întreprind cu ocazia constatării infracțiunii flagrante.

Intervenția fermă a polițiștilor față de autorii infracțiunilor constatate în flagrant este impusă de necesitatea asigurării climatului de ordine și siguranță civică în viața cotidiană a comunității.

În acest context, activitățile pe care le are de executat polițistul pot fi duse la îndeplinire numai dacă sunt întrebuințate cele mai eficiente metode și procedee. Necesitatea existenței unei anumite tactici de prindere în flagrant este determinată de faptul că dispozițiile legale ce ocrotesc valorile sociale, precum și cele ce stabilesc drepturile și îndatoririle polițiștilor, nu reglementează modul concret de acțiune pentru rezolvarea diferitelor situații întâlnite în activitatea practică cu ocazia constatării infracțiunilor flagrante. Intervenția, procedeele și metodele folosite de polițist depind de situația ivită.

Pentru constatarea infracțiunii flagrante, polițiștii vor desfășura următoarele activități:

– identificarea și supravegherea făptuitorului sau a făptuitorilor, pentru a percepe activitatea desfășurată în momentul intervenției;

Această activitate presupune identificarea vizuală a făptuitorului sau a făptuitorilor împotriva cărora se va acționa, precum și stabilirea activității ilicite desfășurate în momentul constatării.

– prezentarea clară a calității de polițist și luarea măsurilor de întrerupere a activității ilicite;

Prezentarea calității trebuie făcută în așa fel încât să fie auzită atât de făptuitor, cât și de persoanele din jur. Prin aceasta, cei prezenți conștientizează că polițistul acționează în virtutea atribuțiilor de serviciu.

Polițistul va folosi un ton ferm, calm și clar, precum și o atitudine corectă, dar intransigenta față de făptuitor.

– acordarea primului ajutor în cazul în care există persoane vătămate;

În funcție de natura activităților desfășurate și de urmările acestora, polițistul va acorda primul ajutor victimei, dispunând transportarea acesteia la cea mai apropiată unitate sanitară, nu înainte de a fi identificată (în raport de starea ei).

– identificarea martorilor oculari și eventual asigurarea sprijinului persoanelor de buna-credință prezente la fața locului;

Prin identificarea și ascultarea martorilor oculari, polițistul poate obține probe cu privire la activitățile desfășurate de către făptuitor, la persoanele care l-au ajutat, locurile unde au fost ascunse bunurile ce au servit sau provin din săvârșirea infracțiunii.

– stabilirea și identificarea martorilor asistenți;

Este obligatorie atunci când constatarea se face de către organele de cercetare penală. Aceștia vor fi aleși, de regulă, înaintea realizării flagrantului propriu-zis, pentru a li se acorda posibilitatea să observe activitățile desfășurate de către făptuitori, modul de acțiune al polițiștilor și constatările acestora.

– identificarea făptuitorului și efectuarea percheziției corporale, a autovehiculelor folosite, controlul bagajelor;

Autorul faptei va fi identificat pe baza actelor de identitate, reținându-se toate datele de stare civilă. Dacă făptuitorul nu are asupra sa actele de identitate vor fi menționate cele declarate de acesta, urmând a fi verificate, Percheziția corporală este obligatorie în toate cazurile și se efectuează cu prioritate pentru găsirea de obiecte, înscrisuri ori alte bunuri sau valori ce probează activitatea ilicită.

– ridicarea mijloacelor de comunicare mobila deținute de făptuitor;

– luarea măsurilor de imobilizare și transportarea în siguranță a infractorului sau infractorilor reținuți la sediul unității de poliție unde se va desfășura ancheta, precum și autovehiculelor folosite și a bunurilor ridicate;

– conducerea martorilor asistenți la sediul unității de poliție pentru audiere;

– efectuarea cercetării la fața locului;

– recuperarea tehnicii și retragerea echipelor din zona de acțiune;

– ascultarea martorilor asistenți, a persoanei vătămate și a făptuitorului;

– întocmirea procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante;

– efectuarea percheziției domiciliare (când se impune aceasta măsura).

Ordinea acestor activități se poate schimba, în funcție de fiecare caz.

Fixarea rezultatelor acțiunii se face prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a infracțiunii. Activitățile desfășurate și rezultatele obținute pot fi fixate și prin fotografii și filme judiciare, înregistrări pe banda video magnetică, schițe care se atașează la procesul-verbal de constatare.

Organul de urmărire penală sesizat întocmește un proces-verbal în care se consemnează următoarele:

a) data și locul unde este încheiat;

b) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

c) numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când exista;

d) descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;

e) numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;

f) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

În cazul infracțiunilor flagrante, în procesul-verbal de constatare se consemnează și declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane audiate (parte vătămată, martori asistenți).

Procesul-verbal se citește atât învinuitului, precum și persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenția că pot completa declarațiile sau că pot face obiecții cu privire la acestea.

Procesul-verbal se semnează de către polițiști sau de către organul de urmărire penala de către învinuit și persoanele audiate (parte vătămată, martori asistenți).

Trebuie reținut că procesul-verbal de constatare în flagrant constituie act de începere a urmăririi penale.

Secțiunea 4. Materializarea rezultatelor constatării infracțiunii flagrante.

Respectarea regulilor tactice are rolul să-l ferească de unele abuzuri și greșeli în intervenție, îi asigura reușita, succesul acțiunii, dominarea adversarului.

La constatarea infracțiunii flagrante vor fi respectate următoarele reguli tactice:

a) dispozitivul va fi ales înainte de intervenție și se va proceda astfel încât rolul fiecăruia să fie cunoscut de către toți;

Orice modificare survenită ulterior va fi adusă la cunoștința colegilor.

b) deplasarea la fața locului se va face cu multă discreție;

Nu trebuie neglijat faptul că, mai ales în timpul nopții, polițiștii care intervin pot fi văzuți și auziți cu multă ușurință.

c) se va avea grijă ca în cadrul acțiunii imediate fiecare dintre participanții la misiune să poată fi recunoscut ușor (de regulă se va purta uniforma);

d) se va comunica cu multă discreție (mai ales noaptea) cu toți ceilalți polițiști participanți la misiune, aflați la fața locului sau la distanță;

e) în cazul în care se intervine într-o zonă necunoscută, se va încerca să se afle, cu discreție, câteva informații cu privire la topografia locului, precum și unele date despre locuitori; f) supravegherea făptuitorului sau a făptuitorilor se va face dintr-un loc care să asigure protecția polițiștilor, pentru a putea stabili activitatea infracțională desfășurată în momentul constatării; Acesta este un moment extrem de important pentru asigurarea mijloacelor de probă, a vinovăției făptuitorului și a stării de flagrantă.

g) polițiștii nu vor rămâne niciodată grupați, înaintarea se va face, în general, sub forma arcului de cerc concav, pentru a evita situarea unui coleg pe direcția axei de tir;

h) nu se vor atinge și nu se vor deplasa obiecte de la locul lor;

Dacă este absolut necesar ca un obiect să fie deplasat din poziția în care a fost descoperit, la ridicare va fi marcat locul respectiv, pentru a putea fi pus în poziția inițială;

i) polițiștii își vor prezenta calitatea și vor atenționa persoanele prezente asupra măsurilor de întrerupere a activității ilicite;

Acest moment este foarte important, atât din punct de vedere procedural, cât și pentru prevenirea confuziilor și a evenimentelor negative (mai ales situațiile când se acționează în civil). Infractorii versați folosesc situațiile confuze pentru a-și asigura scăparea și distrugerea probelor, apelând, prin strigat public, la cetățeni, indicând polițiștii în civil ca fiind infractori ce comit asupra lor acte de violență sau, în alte situații, ripostează, motivând că nu au luat la cunoștință că cei care procedau la imobilizare erau polițiști.

j) înainte de intervenție se va soma făptuitorul să înceteze acțiunile ilicite și să se supună solicitărilor ce i se adresează; k) în cazul amenințării ori a ripostei din partea infractorilor, cu arme albe sau de foc, se va proceda la folosirea mijloacelor din dotare sau a armamentului, cu respectarea obligatorie a cazurilor legale de folosire;

l) în faza dinamică a intervenției, infractorul trebuie urmărit și oprit rapid, pentru a nu distruge, ascunde sau abandona corpurile delicte sau produsul infracțiunii;

Dacă infractorul abandonează obiecte de natura celor de mai sus și este posibil, acestea se vor ridica cu multă atenție, pentru a nu fi distruse eventualele urme, iar în caz contrar, vor fi lăsate la locul abandonării, asigurându-se securitatea lor până la sosirea echipei de cercetare la fața locului.

m) în situația realizării flagrantului și a prinderii infractorilor care se afla într-un autovehicul , este de preferat ca acțiunea sa se realizeze în momentul când mașina nu se afla în mișcare (este oprită în trafic aglomerat, la culoarea roșie a semaforului sau în parcări);

În acest caz, se vor lua măsuri simultane de blocare fata-spate-lateral și de acțiune imediată la toate ușile autovehiculului, pentru imobilizarea infractorilor. Dacă acțiunea se finalizează prin urmărirea autovehiculului, exista riscul producerii de accidente rutiere, de rănire a polițiștilor sau a altor participanți la trafic.

n) se va proceda la îndepărtarea curioșilor, prin degajarea rapidă a zonei, pentru a se preveni formarea de blocaje sau producerea unor evenimente negative, precum și pentru păstrarea și conservarea urmelor sau a altor mijloace de probă, de natură să ușureze munca de cercetare la fața locului;

o) când se acționează într-o clădire vor fi luate măsuri de blocare a intrărilor și a ieșirilor;

p) se va interzice accesul persoanelor în perimetrul câmpului infracțional, atât în interiorul, cât și în exteriorul unei clădiri;

q) în cazul infracțiunilor stradale sau din auto, polițistul îl va imobiliza pe autor, îl va încătușa și va executa controlul persoanei;

Percheziția corporală se va executa la sediul unității de poliție.

r) după imobilizare, făptuitorul va fi apărat de agresiunile martorilor sau ale altor persoane prezente la fața locului.

CAPITOLUL III

3 – FALSIFICAREA DE MONEDA

Sectiunea.1 Scurt istoric

În ceea ce privește noțiunea de fals, s-au încercat mai multe definiri a acestui fenomen. De exemplu, în ”Dicționarul limbii române moderne” prin fals se înțelege ”ceva contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat; care are numai aparențe adevărului; neautentic, imitat, artificial”. 

Însă cea mai cuprinzătoare definiție a fost considerată cea a lui Frank Arnau, conform căreia falsul reprezinta un lucru care se pretinde a fi altceva decât este el în realitate. 
Fiind considerat un pericol social grav și sancționat de-a lungul istoriei cu pedespse foarte aspre, ajungându-se să fie folosită chiar și pedeapsa capitală, totuși istoria falsului de bani însoțește constant istoria banului.

Despre primele falsificări ale banului se vorbește încă din timpul domniei lui Hammurabi, acesta întalnindu-se mai apoi și în timpul domniei lui Darius al perșilor când falsificarea se realiza prin poansonare. Acest fenomen a fost întâlnit și în timpul regelui Solon din Attica care practica pedeapsa cu moartea pentru falsificatori. În acest sens dictatorul Sulla a emis o lege numită ”Lex Cornelia de falsis” care prevedea ”că săvârșirea unei contrafaceri monetare prin orice procedeu atrage pentru omul liber exilul și confiscarea averii, iar pentru sclav moartea prin tortură.” Deși erau pedepse dure, juristul Ulpian preciza faptul că acestea erau doar pentru ”spețe mai simple, întrucât în cazul plăsmuirii monedelor de aur, făptuitorul, și dacă era om liber, se da spre sfâșiere fiarelor sălbatice.” 

În acest proces de falsificare a banilor a participat de foarte multe ori și statul, nu numai răufăcătorii. Astfel, pe vremea tiranului Hippias s-au emis niște monede a căror concentrație de metal prețios era mai mică decât cea normală, sau nu aveau greutatea specificată. Din acest motiv, mulți cercetători și-au pus întrebarea: ”primul falsificator a fost statul sau răufăcătorii?”. 
În ceea e privește moneda, aceasta ”are greutatea și aliajul stabilit de legea monetară a țării emitente. Pe față (avers) și pe verso (revers), moneda are relief (efigie) și inscripții (legende), iar pe muchie, de obicei, zimți sau inscripții, toate acestea în scopul apărării integrității materiale a monedei, al evitării deteriorării prin tăiere și roadere, pe care falsificatorii le efectuau în trecut în scopul extragerii unei părți din conținutul de metal prețios al monedei”. 
De-a lungul istoriei, falsificarea s-a realizat prin două metode: metode practicate cu ocazia baterii monedelor și metode practicate în timpul circulației. În ceea ce privește metodele inițiale (cu ocazia baterii monedei), ele constau fie în reducerea cantității de matal prețios, fie în micșorarea greutății monedei cu păstrarea aceleiași valori, fie prin ambele metode. În procesul circulației, monedele erau pilite sau le erau tăiate marginile, metalul astfel obținut fiind folosit la baterea de monede noi. Ambele metode, atât cele inițiale, cât și cele din timpul circulației , erau folosite de către falsificatorii particulari.

Schimbul monetar  pe actualul teritoriu al țării noastre apare la sfârșitul epocii bronzului. Procesul de adoptare a monedei metalice a fost destul de rapid și a fost stimulat de contactul puternic cu orașele elene de la Marea Neagră

Drahma de la Istros (cca. 480 î.Cr.) este cea mai veche emisiune monetară din spațiul românesc. Mai circulă: stateri și tetradrahme, kosoni, denari imperiali romani (sec. al II-lea î.Cr) etc. Pătrunderea monedei romane continuă în spațiul fostei provincii Dacia și în zonele extracarpatice adiacente și după retragerea administrației și armatei romane de la nord de Dunăre (271 d.Cr.).

Moneda bizantină, la îceputul evului mediu, preia funcția de instrument de schimb în ținuturile românești, rol îndeplinit până în secolul al XIV-lea. După anul 1000, tot aici au început să circule și monedele statelor suverane vecine.

Primele monede ale Țării Românești (1364-1377), erau de argint și se numeau ducați – cele mai mari, dinari – cele mijlocii și bani – cele mărunte. ÎnMoldova, primele monede – groșii de argint – au circulat intre anii 1378-1394. Monetăria transilvăneană funcționează de la începutul secolului al XIV-lea, dar Transilvania a emis monedă proprie ca Principat autonom sub suzeranitate otomană între anii 1551-1690, apoi sub suzeranitate austriacă, între 1690-1780.

În secolul al XVII-lea, circulația monetară în Țările Române a fost dominată detalerul-leu al Țărilor de Jos, monedă care pătrunde rapid și adânc în economia Principatelor, dar și în mentalitatea colectivă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după dispariția lui din circulație, talerul-leu a devenit monedă de calcul. Denumirea s-a încetățenit într-atât încât, la 1867a devenit unitatea monetară a Principatelor Unite (Țara Românească și Moldova). Leul a devenit moneda națională la 3 martie 1870, fiind împărțit în 100 de bani.

Unirea Principatelor a determinat instituirea sistemului monetar unic la nivel național, cu o monedă purtând denumirea de romanat, cu subdiviziunile:banul (1/10) și centima (1/100).

Primele bancnote românești – biletele ipotecare (emisiunea lor a fost garantată prin valoarea moșiilor la data respectivă) a generat o adevărată revoluție în toate domeniile de activitate, având rolul de a fi impulsionat preocupările băncilor, circulația mărfurilor și a schimburilor comerciale. Ele au circulat până în 1912.

Primul război mondial a fost cel care a desființat emisiunile de monedă din metale prețioase (aur și argint), acestea devenind excepții și fiind practicate numai cu ocazia unor evenimente cu totul deosebite din viața țării.

Având în vedere că fenomenul infracțional al falsului de monedă privește și afectează întreaga comunitate internațională și că numeroasele abuzuri și falsuri monetare produse atât în timpul, cât și după primul război mondial în scopul fraudării și al destabilizării unor state, în 1929 la Geneva, în cadrul unei conferințe, a peste 30 de state a fost adoptată Convenția asupra falsificărilor de monedă, acesta intrând în vigoare în februarie 1931.

Al doilea război mondial, pe lângă toate ororile pe care le-a produs, a însemnat de asemenea și un cataclism economic, o sărăcire a populației în toată Europa. Acest dezastru și-a pus amprenta și asupra circulației monetare din România. Inflația, prețurile exorbitante și posibilitățile cu totul limitate ale populației au dus la o creștere considerabilă a infracționalității monetare. Totuși, această perioadă a fost marcată de numeroase reforme monetare, însă necunoașterea de către populație a caracteristicilor noilor monede a favorizat încă o dată falsul.

În țările comuniste, deci și în România, a fost mult diminuată circulația bancnotelor străine, atât de restrânsă încât operațiunile cu mijloace de plată străine sau deținerea acestora era pedepsită de lege. Pe de altă parte era imposibilă folosirea lor chiar și pe plan extern. Această situație a făcut ca în menționata perioadă contrafacerea sau falsificarea de bancnote străine să nu prezinte aproape deloc interes.

Odată cu anul 1990, Europa Centrală și de Est începe să se reintegreze în procesul de liberă circulație a mărfurilor, a persoanelor și a valorilor cu toate consecințele ce decurg din aceasta asupra cursului monetar. Deținerea și operarea cu mijloace de plată străine nu mai constituie acum infracțiune, iar libera circulație a persoanelor determină și intensifică libertatea de mișcare a monedelor străine.

Dat fiind faptul că moneda românească s-a depreciat în continuu, ea nu a mai constituit un mijloc de tezaurizare, aceasta circulând permanent. Obiect al tezaurizării au început să-l formeze bunuri sau valori apreciate ca fiind stabile sau cotate mai bine în viitor. Atenția românilor se îndreaptă tot mai mult spre monedele străine, monede care se bucură de stabilitate și care au tendința unor creșteri continue în comparație cu monedele naționale.

Sectiunea.2. Noțiunea falsului de monedă

Prin fals se înțeleg mai multe lucruri, și anume: „ceva contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat, care are numai aparența adevărului, neautentic, artificial”; „denaturare/ denaturat, înșelare/ înșelător, contrafacere/ contrafăcut, plăsmuire, deformare, escamotare, neautentic, artificial, neadevărat, fabricat, schimbat, alterat, prefăcut, simulat, mincinos, fățarnic, ipocrit, înșelător, perfid, viclean, șiret”; „ceva care se pretinde a fi altceva decât este el în realitate” .

În Comuna Primitivă și ulterior în Antichitate, falsificarea era o modalitate frecvent utilizată de anumite persoane pentru a avea acces la bunurile economice. Motivele: lipsa reglementărilor în domeniu, a unor instrumente adecvate și mai ales a instituțiilor care să acționeze, să controleze și să sancționeze pe numeroșii falsificatori și escroci.

Intermediarii în procesul de schimb, obiectele premonetare, cum au fost argila, ceramica, scoicile și altele, puteau fi foarte ușor modificate prin diverse modalități de fasonare, vopsire, șlefuire. Apariția monedei lenticulare nu a redus încercările de falsificare, de contrafacere, ci, dimpotrivă, falsurile s-au înmulțit și perfecționat, primii autori de bani falși fiind persoane fizice, care operau izolat și artizanal, cu mijloace rudimentare și pe o scară restrânsă, cumotivații diferite și consecințe diferite. Acestora le-au urmat autorii de mari falsuri.

Numeroasele falsuri și contrafaceri, precum și mulțimea celor înșelați, au condus la primele reglementări oficiale (Grecia, Roma și Orientul Antic) care acordau numai statului dreptul de a bate monedă, precum și la apariția a numeroase legi prin care cei deprinși cu „arta” contrafacerilor monetare erau drastic pedepsiți, cum ar fi „Lex Cornelia de Falsis”.

Interesant este faptul că multe din marile fraude monetare au fost promovate chiar de către emitenți. În această situație s-a aflat conducătorul Atenei, Hippias, care a domnit intre 527 – 510 î. Hr. și care a fost autorul retragerii de pe piață a monedelor aflate în circulație.

. După opinia noastră acesta poate fi considerat precursorul practicilor legate de abuzurile monetare, de acoperire a deficitelor de producție a mărfurilor prin creșterea masei banilor sau a volumului de numerar în circulație, procedee, care alături de alți factori duc la inflație și depreciere monetară.

Circulația unor monede false a fost atestată atât în Dacia din perioada de dinaintea ocupației romane, (fapt dovedit de descoperirea a patru ștanțe cu care se băteau monede romane) cât și în timpul dintre domnia lui Burebista și cea a lui Decebal (monede geto – dacice, care imitau aproape perfect monedele romanice). Modalitățile de falsificare continuă să existe în timpul Imperiului Roman, precum și în perioada feudalismului când circulau în concomitent monede de argint și bronz (bilon), având aceeași valoare, mărime și chiar tipologie, metalul fiind însă cel care era diferit.

Utilizarea generalizată a monedei și mai târziu a bancnotei, aduce după sine în majoritatea statelor lumii o creștere a fenomenului infracțional, manifestându-se chiar o internaționalizare al falsificărilor (punerea în circulație de monedă contrafăcută), metodele evoluând tot mai mult, falsificatorii punându-și la punct tehnici de imitare și contrafacere din ce în ce mai performante.

Ruperea echilibrelor monetare, la începutul anilor ’20 când economia mondială a suferit o severă criză de reconversiune reflectând dificultatea de a readapta economia de război condițiilor de pace, a favorizat apariția falsurilor în masă ce au afectat si au provocat haos în multe state (Olanda, Portugalia, Germania, România). Aceste catastrofe care au afectat atât de puternic sistemele monetare, politico-economice din atât de multe țări au dus la încheierea mai multor tratate și convenții  privitoare la stoparea acestui flagel, tocmai pentru adoptarea unei legislații uniforme cu sancțiuni pe măsură.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial nu evidențiază o situație mai bună în privința infracțiunilor de fals. Europa postbelică, secătuită de ororile războiului, se confrunta cu probleme extrem de serioase în privința falsificărilor din domeniul monetar. Monede ca lira engleză, dolarul american, pesetas-ul spaniol, moneda elvețiana, belgiana, olandeză, germană, cunosc o recrudesceță a falsificării. Situația ajunsese cu atât mai acută cu cât falsul a fost ridicat la nivel de politică de stat  tocmai pentru a târî în mizerie economiile naționale ale unor țări importante ca putere din Europa (regimul hitlerist a tipărit 150 milioane de lire sterline urmărind ruinarea economiei Marii Britanii), și chiar din alte zone ale lumii (cazul Spaniei pe al cărei teritoriu afacerile cu falsuri de bancnote prospera, găsindu-și aici un mediu propice).

Urmând evoluția generală a omenirii, odată cu perfecționarea decontărilor fără numerar, hoția în domeniu a ajuns de la „diligențe și tezaure” atacate la fraudele electronice (persoane numite hack-eri, interceptează tranzacții comerciale și decontări ori pur și simplu sparg protecții la calculatoarele băncilor). Celebrele urmăriri de convoaie monetare și spargeri de bănci au rămas de domeniul trecutului și al filmului de suspans. Astăzi, rareori hoții de „clasă” se mai luptă cu grilaje, blindaje, sisteme de alarmă și echipaje umane de pază și protecție. Mai marii lumii interlope au trecut la sustragerea din conturile bancare prin intermediul card-urilor contrafăcute și plasate în diferite părți ale lumii, prefațând tendința de globalizare oficială a falsurilor, contrafacerilor și furturilor. Mai nou, în țările în care internet-ul este la modă,furtul electronic este și mai „acasă”.

Principalul efect pe care îl provoacă falsul de monedă este creșterea masei monetare din care decurge inflația, unul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale.

Pe parcursul evoluției fenomenului monetar, inflația s-a manifestat întâi sub forma devalorizării voite (falsificării) banilor metale prețioase (separarea conținutului nominal al monedelor metalice, mai mare, de conținutul lor real, mai mic, diminuat prin falsificări repetate și pe căi diverse). A urmat inflația banilor de hârtie convertibili sau nu în aur, ajungând în forma cunoscută la această dată.

În plan social inflația erodează puternic economiile populației, în contextul în care acestea nu sunt protejate prin dobânzi real pozitive, afectând mai grav categoriile de populație cu venituri fixe (pensionarii, bursierii, beneficiarii ajutoarelor sociale), comparativ cu alte categorii (salariați,, acționari, proprietari), ale căror venituri evoluează în același sens cu inflația, dar de regula mai lent decât aceasta. Agenții economici, sistemul bancar, investițiile, poziția financiara a statului, într-un cuvânt întreaga societate este puternic afectata în sens negativ de fenomenul inflatiei care erodeaza puterea de cumparare a monedei descurajând investitiile si cresterea economica.

În România, lupta împotriva inflației reprezintă obiectivul principal pentru o creștere economica sustenabila pentru bunăstarea cetățenilor, B.N.R fiind instituția însărcinata prin lege(312/2004) în această direcție.

B.N.R. si-a propus țintirea directa a inflației, care este privita drept o etapa superioara în stăpânirea fenomenului inflaționist si parte integranta a procesului de convergenta economica cu tarile Uniunii Europene. Un rol esențial în funcționarea acestui regim revine ancorării anticipațiilor inflaționiste la nivelul obiectivului de inflație stabilit de banca centrala, și stakeholders (guvern, sindicate, patronate, public).

Evoluția fenomenului criminalității economico-financiare se află în strânsă corelație cu dinamica întregului ansamblu economico-social, constituind o reflectare indirectă a disfuncționalității acestuia. Activitatea de prevenire și combatere a criminalității a impus realizarea unei strategii globale care include măsuri economice, sociale, tehnico-organizatorice și legislative referitoare la toate sferele economico-sociale.

În lupta împotriva criminalității organizate și a corupției sunt angrenate instituțiile statului de drept cu responsabilități în realizarea, protejarea și afirmarea intereselor fundamentale ale României. Ministerul Public, pilonul principal între instituțiile statului implicate în combaterea criminalității organizate, prin atribuțiile sale specifice are rolul de conducere și coordonare a întregii activități de cercetare penală efectuată în scopul reprimării acestui fenomen infracțional.

Sectiunea.3. Cadru legislativ

1.International

Falsificarea monedei euro și a altor monede rămâne o preocupare la nivelul întregii Uniuni Europene. Este deosebit de important să se asigure încrederea cetățenilor, a societăților și a instituțiilor financiare în autenticitatea bancnotelor și a monedelor. Falsificarea aduce prejudicii cetățenilor și agenților economici, cărora nu li se rambursează valoarea mijloacelor de plată contrafăcute, chiar dacă au acționat cu bună credință atunci când le-au primit.

Falsificarea face de asemenea să scadă gradul de acceptabilitate al bancnotelor și al monedelor.

Falsificarea euro este deosebit de îngrijorătoare din cauza importanței acestei monede. Euro este moneda unică folosită în comun de cele 28 state membre ale zonei euro și de 330 de milioane de persoane din această zonă. Moneda euro se folosește, de asemenea, pe scară largă în tranzacțiile comerciale internaționale și servește drept importantă valută de rezervă pentru țările terțe. Valoarea bancnotelor euro care circulă în întreaga lume este de aproape 913 miliarde de euro în ianuarie 2013, aproximativ egală cu cea a dolarilor americani sub formă de bancnote.

Circa un sfert din această valoare circulă în afara zonei euro, în special în regiunile învecinate. În prezent, euro este a doua monedă internațională ca importanță în întreaga lume.
Euro continuă să fie ținta unor grupuri infracționale organizate care se ocupă cu falsificarea de monedă. Falsificarea monedei euro s-a soldat cu daune financiare în valoare de cel puțin 500 de milioane EUR de la introducerea acesteia în 2002. Date provenind de la Banca Centrală Europeană (BCE) relevă existența unor vârfuri în materie de bancnote falsificate în perioada 2009-2010 și alte două vârfuri în a doua jumătate a anilor 2011 și 2012. BCE remarcă o creștere de 11,6 % în ceea ce privește cantitățile recuperate în a doua jumătate a anului 2012 comparativ cu lunile anterioare. Raportul anual pe anul 2011 al Centrului Tehnic și Științific European (CTSE) semnalează descoperirea în permanență a unor noi tipuri de monede euro falsificate și o creștere rapidă a numărului de monede falsificate cu metode sofisticate.

Europol consideră că există o tendință pe termen lung de creștere a nivelului infracționalității și atrage atenția că amenințarea infracțională rămâne gravă. Evaluarea realizată de Europol a fost confirmată de recentele confiscări pe scară largă de bancnote și monede euro falsificate și de desființarea în permanență a imprimeriilor și a monetăriilor ilegale în fiecare an.

Aceste evoluții arată că măsurile existente împotriva falsificării nu au atins nivelul necesar de disuasiune, fiind prin urmare nevoie de ameliorarea protecției împotriva falsificării. În particular, există diferențe considerabile în ceea ce privește nivelul sancțiunilor aplicabile în statele membre pentru formele principale de falsificare – producerea și distribuirea de monedă falsă.

În timp ce nivelul minim al pedepsei maxime pentru producerea de falsuri a fost armonizat în anul 2000 la opt ani de privare de libertate, situația este diferită în ceea ce privește nivelul minim al sancțiunilor pentru falsificarea monedei. În anumite state membre nu există sancțiuni minime sau dispozițiile legale prevăd doar amenzi, în timp ce sancțiunea minimă în altele poate ajunge la zece ani de privare de libertate. Aceste diferențe reprezintă un obstacol în calea aplicării legii și a cooperării judiciare la nivel transfrontalier.

În plus, datele colectate în cadrul unui studiu realizat de Grupul de experți în domeniul falsificării monedei euro (ECEG) arată că în ultimii nouă ani s-au descoperit un număr mare de imprimerii ilegale în statele membre care nu dispun de sancțiuni minime sau aplică pedepse minime constând doar în amenzi pentru falsificarea monedei, ceea ce sugerează că falsificatorii recurg la căutarea instanței celei mai favorabile. În fine, lipsa actuală a unui nivel minim și maxim al sancțiunilor pentru infracțiunea de distribuire de monedă reprezintă o amenințare gravă din punctul de vedere al distribuirii în Uniunea Europeană a bancnotelor falsificate produse în țări terțe, după cum reiese din numărul mare de imprimerii desființate în țări terțe (de exemplu Columbia și Peru) și din confiscarea aferentă a unor mari cantități de euro și de alte monede falsificate care erau gata să fie exportate sau distribuite în Uniunea Europeană. Prin urmare, se poate concluziona că stadiul actual al diferențelor dintre sistemele de sancționare ale statelor membre are un impact negativ asupra protecției euro și a altor monede împotriva falsificării prin măsuri de drept penal.

Nivelul actual al sancțiunilor este unul dintre motivele efectului disuasiv insuficient și al protecției inegale monedei euro la nivelul Uniunii Europene. Nivelul maxim al sancțiunilor penale constituie un instrument pentru procurori și judecători pentru stabilirea pedepsei care va fi aplicată unui infractor, dar acesta rămâne incomplet dacă nu este stabilit un nivel minim.

Întrucât în practică standardul minim pentru pedeapsa maximă este impus rar, o pedeapsă minimă poate fi considerată un instrument mai disuasiv și cu mai mare valoare practică pentru protecția monedei euro. Cunoașterea pedepselor posibile este cea care îi va descuraja pe cei tentați de falsificarea euro; de exemplu, diferența dintre o pedeapsă privativă de libertate pentru o anumită durată minimă și o amendă este evidentă. Astfel, sancțiunile minime contribuie la un sistem uniform la nivelul UE de protecție a euro.
Euro este moneda unică a uniunii economice și monetare instituite de Uniunea Europeană.

Prin aceasta este un veritabil „bun” comun al Europei, care ar trebui protejat într-o manieră uniformă la nivelul Uniunii Europene, în special prin stabilirea unui nivel minim al pedepselor pentru cazurile grave de infracțiuni legate de producere și distribuție.

Uniunea Europeană și statele membre ar trebui să prevadă o protecție cuprinzătoare a monedei euro și să combată pe baze comune infracțiunile împotriva monedei euro. În acord cu Convenția internațională privind stoparea falsificării de monedă („Convenția de la Geneva”) și principiul său de nediscriminare a altor monede, prevăzut la articolul 5, toate monedele vor avea de câștigat din această creștere a protecției euro.

2. Intern

Falsificarea de moneda cu valoare circulatorie se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi

Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza falsificarea unei monede, emise de catre autoritatile competente, inainte de punerea oficiala in circulatie a acesteia.

Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea platilor, sau a oricaror alte titluri ori valori asemanatoare, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.

Daca fapta prevazuta in alin. (1) priveste un instrument de plata electronica, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi .

Falsificarea de timbre de orice fel, marci postale, plicuri postale, carti postale sau cupoane raspuns international, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.

Punerea in circulatie a valorilor falsificate aratate in art. 314-316 precum si primirea, detinerea sau transmiterea acestora, in vederea punerii lor in circulatie, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea de falsificare prin care au fost produse.

Punerea in circulatie a valorilor falsificate aratate in art. 314-316, savarsita de catre autor sau un participant la infractiunea de falsificare se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea de falsificare prin care au fost produse.

Repunerea in circulatie a uneia dintre valorile aratate in art. 314-316, de catre o persoana care a constatat, ulterior intrarii in posesia acesteia, ca este falsificata, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea de falsificare prin care au fost produse, ale carei limite speciale se reduc la jumatate.

Fabricarea, primirea, detinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor aratate in art. 314, art. 315 alin.(1) si art. 316 se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.

Fabricarea, primirea, detinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plata electronica, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.

Nu se pedepseste persoana care, dupa comiterea vreuneia dintre faptele prevazute in alin. (1) sau (2), inainte de descoperirea acestora si inainte de a se fi trecut la savarsirea faptei de falsificare, preda instrumentele sau materialele detinute autoritatilor judiciare, ori incunostinteaza aceste autoritati despre existenta lor.

Confectionarea de moneda autentica prin folosirea de instalatii sau materiale destinate acestui scop, cu incalcarea conditiilor stabilite de autoritatile competente sau fara acordul acestora, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi .

Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza punerea in circulatie a monedei confectionate in conditiile alin. (1) precum si primirea, detinerea sau transmiterea acesteia, in vederea punerii ei in circulatie.

Dispozitiile cuprinse in acest capitol se aplica si in cazul cand infractiunea priveste monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plata emise in strainatate.

Solutia, promovata si de alte legislatii, se justifica prin pericolul diferit al celor doua fapte, reflectat si in pedepsele asociate acestora.

In cazul infractiunii de detinere de instrumente in vederea falsificarii de valori a fost consacrata o cauza de nepedepsire, incidenta atunci cand autorul faptei preda aceste instrumente autoritatilor sau incunostinteaza autoritatile de existenta lor, inainte de a se fi trecut la comiterea faptei de falsificare.

De asemenea, pentru a asigura transpunerea in dreptul intern a dispozitiilor Deciziei-cadru de la 14.06.2000, JOCE nr. 140 din 14.06.2000 a Consiliului Uniunii Europene, privind intarirea, prin sanctiuni penale, a prevenirii falsificarii de moneda, textele din acest capitol au fost completate cu noi modalitati normative si au fost introdusa o noua incriminare.

Astfel, in cuprinsul infractiunii de falsificare, a fost inclusa si modalitatea falsificarii unei monede deja emise, inainte de punerea efectiva in circulatie (art. 5 din Decizia-cadru). Tot astfel, in cazul infractiunilor de punere in circulatie de moneda falsificata si al detinerii de instrumente in vederea falsificarii au fost introduse noi modalitati de comitere (art. 3 din Decizia-cadru).

In fine, a fost inclusa o noua incriminare, emiterea frauduloasa de moneda, ce va opera atunci cand emiterea s-a facut chiar prin folosirea instalatiilor sau materialelor in mod legal pentru emitere de moneda, dar fara acordul autoritatile competente ori cu incalcarea conditiilor stabilite de acestea.

Solutia, promovata si de alte legislatii, se justifica prin pericolul diferit al celor doua fapte, reflectat si in pedepsele asociate acestora.

De asemenea, in cazul infractiunii de punere in circulatie a valorilor falsificate s-a prevazut explicit ca si autorul infractiunii de falsificare poate fi subiect activ al acestei fapte (nu insa si al faptei de detinere in vederea punerii in circulatie sau al celorlalte modalitati introduse in text) si, de asemenea, s-a revenit la solutia traditionala in dreptul nostru (art. 389 C. pen din 1936) si consacrata si de alte legislatii (art. 442-7 C. pen. francez, art. 242 C. pen. elvetian, art. 386 alin.(2) si 389 alin.(2) C. pen. spaniol, art. 457 C. pen. italian, art. 265 alin.(2) C. pen. portughez), potrivit careia repunerea in circulatie a unei valori falsificate de catre o persoana care a primit-o fara sa stie initial acest lucru, constituie infractiune, dar se sanctioneaza mai putin sever decat prima punere in circulatie.

In cazul infractiunii de detinere de instrumente in vederea falsificarii de valori a fost consacrata o cauza de nepedepsire, incidenta atunci cand autorul faptei preda aceste instrumente autoritatilor sau incunostinteaza autoritatile de existenta lor, inainte de a se fi trecut la comiterea faptei de falsificare. 

Dispozitia se impune din considerente de politica penala, fiind in interesul general ca aceste instrumente, fabricate sau detinute, sa fie anihilate inainte de a fi fost efectiv folosite in vederea comiterii unei infractiuni (a se vedea in acelasi sens, art. 271 alin.(3) C. pen. portughez, § 149 alin.(2) C. pen. german, § 240 C. pen. austriac, cu referire la § 239 C. pen. austriac).

De asemenea, pentru a asigura transpunerea in dreptul intern a dispozitiilor Deciziei-cadru de la 14.06.2000, JOCE nr. 140 din 14.06.2000 a Consiliului Uniunii Europene, privind intarirea, prin sanctiuni penale, a prevenirii falsificarii de moneda, textele din acest capitol au fost completate cu noi modalitati normative si au fost introdusa o noua incriminare. 

Astfel, in cuprinsul infractiunii de falsificare, a fost inclusa si modalitatea falsificarii unei monede deja emise, inainte de punerea efectiva in circulatie (art. 5 din Decizia-cadru). Tot astfel, in cazul infractiunilor de punere in circulatie de moneda falsificata si al detinerii de instrumente in vederea falsificarii au fost introduse noi modalitati de comitere (art. 3 din Decizia-cadru).
In fine, a fost inclusa o noua incriminare, emiterea frauduloasa de moneda, ce va opera atunci cand emiterea s-a facut chiar prin folosirea instalatiilor sau materialelor in mod legal pentru emitere de moneda, dar fara acordul autoritatile competente ori cu incalcarea conditiilor stabilite de acestea. 

CAPITOLUL IV

4 – ELEMENTE DE SIGURANTA PENTRU LEU, EURO, DOLAR. METODE DE CONTRAFACERE.

Sectiunea.1. Elemente de siguranta pentru moneda. Leu.

Monede și bancnote în circulație

Leul (sg. leu, pl. lei) reprezintă unitatea monetară a României, având ca subdiviziune banul (sg. ban, pl. bani).

La data de 1 iulie 2005, moneda națională a României, leul, a fost denominată astfel încât 1 leu nou (RON) echivalează cu 10 000 lei vechi. 

Elementele de siguranță ale bancnotelor în circulație

Fereastra transparentă

Fereastra transparentă se află în stânga aversului bancnotei și pentru fiecare cupiură în parte are forma conform tabelului de mai jos:

Filigranul

Filigranul este constituit din două componente poziționate în stânga aversului, pe zona neimprimată: portretul personalității de pe bancnotă și emblema BNR.

Filigranul este vizibil când bancnota este luminată din partea opusă privitorului.

Firul de siguranță

Toate bancnotele românești aflate în circulație au, în zona centrală, un fir ce devine vizibil când bancnota este luminată din partea opusă privitorului.

Elementul de suprapunere

Toate bancnotele românești în circulație au anumite fragmente ale unui element de design de mici dimensiuni imprimate în același loc pe ambele fețe, astfel că atunci când sunt privite prin transparență și luminate din partea opusă privitorului, elementul să fie văzut în întregime.

Acesta se află plasat, pe avers, sub denumirea băncii centrale de emisiune.

Banda iridescentă

Toate bancnotele românești în circulație au imprimată pe revers, în partea dreaptă, o bandă verticală de culoare transparent aurie care are înscrisă, pe verticală, de șapte ori, valoarea nominală.

Microtextul

Toate bancnotele românești în circulație au, pe avers și pe revers, zone imprimate cu caractere foarte mici, sub 1 mm înălțime, ce se pot vedea cu ajutorul unei lupe.

Imprimare vizibilă în lumină ultravioletă

Toate bancnotele românești în circulație au, pe revers, imprimat cu cerneală vizibilă numai în lumină ultravioletă, un patrulater ce conține valoarea nominală: "1", "5", "10", "50", "100", "200", "500".

Seria bancnotelor românești în circulație este formată din trei cifre și o literă, iar numărul din șapte cifre. Numărul fiecărei bancnote este unic. Seria și numărul tipărite cu cerneală neagră, pe verticală, în stânga, se văd de culoare verde, iar seria și numărul imprimate cu cerneală roșie, cu caractere de înălțime crescătoare, pe orizontală în dreapta, se văd de culoare portocalie în lumină ultravioletă.

Imprimarea aurie

Bancnotele de 10 lei, 50 lei, 100 lei, 200 lei și 500 lei au un element de design de pe aversul bancnotei imprimat cu cerneală de culoare aurie.

Imprimarea în relief

Bancnotele de 10 lei emisiunea 2005, 50 lei, 100 lei, 200 lei și 500 lei au imprimate în relief principalele elemente de design, pe ambele fețe.

Imaginea latentă

Imaginea latentă nu este percepută la examinarea directă, dar devine vizibilă când bancnota este privită razant.

Pe bancnotele de 10 lei emisiunea 2005, 50 lei, 100 lei, 200 lei și 500 lei, imaginea latentă este constituită din inițialele "BNR".

Microperforațiile

Bancnotele de 50 lei, 100 lei, 200 lei și 500 lei au, în zona elementului floral pe avers, înscrisă valoarea nominală prin perforații foarte fine. Acestea devin vizibile numai când bancnota este luminată din partea opusă privitorului.

Cerneala care își schimbă culoarea

Bancnotele de 50 lei, 100 lei, 200 lei și 500 lei au, pe avers, în partea stângă jos, elemente imprimate cu cerneală care își schimbă culoarea din auriu în verde, în funcție de unghiul din care este privită.

Sectiunea.2. Elemente de siguranță pentru moneda. Euro.

Fețele comune ale celor opt monede euro conțin elemente grafice diferite:

Monedele de 2 EUR, 1 EUR, 50 de cenți, 20 de cenți și 10 cenți prezintă fie Uniunea Europeană înainte de extinderea sa de la 1 mai 2004, fie, începând cu data de 1 ianuarie 2007, o hartă a Europei. Elementele grafice mai recente sunt reproduse pe monedele din Italia (inclusiv din Republica San Marino și Cetatea Vaticanului), Austria și Portugalia numai în cazul în care acestea au fost emise în anul 2008 sau ulterior.

Monedele de 5 cenți, 2 cenți și 1 cent ilustrează poziționarea Europei pe glob în raport cu Africa și Asia.

Diametru (mm): 25,75
Grosime la chenar (mm): 2,20
Greutate (g): 8,50
Formă: rotundă
Culoare: partea exterioară: argintiu; partea interioară: auriu
Compoziție: partea exterioară: cupru-nichel; partea interioară: trei straturi: nichel-alamă, nichel, nichel-alamă
Muchie: inscripționată, zimțată

Diametru (mm): 23,25
Grosime la chenar (mm): 2,33
Greutate (g): 7,50
Formă: rotundă
Culoare: partea exterioară: auriu; partea interioară: argintiu
Compoziție: partea exterioară: nichel-alamă; partea interioară: trei straturi: cupru-nichel, nichel, cupru-nichel
Muchie: cu grupe de zimți 

Diametru (mm): 24,25
Grosime la chenar (mm): 2,38
Greutate (g): 7,80
Formă: rotundă
Culoare: auriu
Compoziție: aur nordic
Muchie: cu crestături fine

Diametru (mm): 22,25
Grosime la chenar (mm): 2,14
Greutate (g): 5,74
Formă: floare spaniolă
Culoare: auriu
Compoziție: aur nordic
Muchie: netedă

Diametru (mm): 19,75
Grosime la chenar (mm): 1,93
Greutate (g): 4,10
Formă: rotundă
Culoare: auriu
Compoziție: aur nordic
Muchie: cu crestături fine 

Diametru (mm): 21,25
Grosime la chenar (mm): 1,67
Greutate (g): 3,92
Formă: rotundă
Culoare: roșiatic
Compoziție: oțel acoperit cu cupru
Muchie: netedă 

Diametru (mm): 18,75
Grosime la chenar (mm): 1,67
Greutate (g): 3,06
Formă: rotundă
Culoare: roșiatic
Compoziție: oțel acoperit cu cupru
Muchie: netedă, cu o canelură 

Diametru (mm): 16,25
Grosime la chenar (mm): 1.67
Greutate (g): 2,30
Formă: rotundă
Culoare: roșiatic
Compoziție: oțel acoperit cu cupru
Muchie: netedă 

Elementele de siguranță

Monedele euro includ elemente cu un nivel ridicat de siguranță, care pot fi citite cu ajutorul unor dispozitive speciale. Monedele euro pot fi folosite în distribuitoarele automate din zona euro – indiferent de statul în care au fost emise.

Pentru fabricarea monedelor de 1 EUR și 2 EUR au fost utilizate tehnologii elaborate (de exemplu, cele bimetaliste și cele specifice structurii pe straturi).

Monedele de 10, 20 și 50 cenți sunt realizate dintr-un aliaj unic (aur nordic), care este dificil de topit și este utilizat exclusiv pentru fabricarea monedelor.

Inscripționarea realizată pe muchia monedei de 2 EUR și utilizarea unei compoziții metalice speciale pentru monedele de 10, 20 și 50 cenți asigură o protecție eficientă împotriva falsificării. 

Sectiunea.3. Elemente de siguranță pentru Dolarul American.

Dolarul american pe parcursul a mai mult de 200 de ani a devenit cea mai tranzacționată și cea mai dominantă valută din lume. La moment sunt prezente în circulație bancnotele de 1$, 2$, 5$, 10$, 20$, 50$ și cele de 100$. Bancnotele mai mari de 100$ nu au mai fost printate din 1946 și au fost scoase din circulație în anul 1969. Bancnotele mai mari de 100$ au avut valoarea de 500$; 1,000$; 5,000$; 10,000$ și de 100,000$.

Prima apariție a dolarului american datează încă din 8 august 1786 unde acesta a fost autorizat de către Congresul Continental al SUA. Numele de “dolar” i-a revenit monedei cu referință de la dolarul spaniol care atunci era folosit ca monedă oficială pentru coloniile Regatului Spaniei.

Simbolul dolarului care a devenit cunoscut în toată lumea s-a format în rezultat la evoluția scrierilor abrevierilor pentru cuvântul “peso”. Inițial abrevierea se scria în felul următor ”ps”, însă eventual aceste două litere s-au transformat în semnul care a rămas și până în ziua de azi ”$”.

Istoria dolarului american a fost destul de complexă, de aceea istoricii nu pot răspunde până în ziua de azi la unele întrebări legate de crearea dolarului american. Până în ziua de azi sunt prezente sute de teorii conspirative față de dolarul american, însă nici una dintre ele nu a fost acceptată pe plan internațional.

Mulți istorici consideră că încă de la fondarea dolarului american moneda a fost standardizată la rată fixă în paritate cu argintul, însă nu există o evidență concretă despre o astfel de lege. Se presupune că în acel moment dolarul american din 1792 până în anul 1873 a avut o relație dintre argint față de aur la o rată de 15:1 după decizia lui Alexander Hamilton care era secretarul trezoreriei pe atunci. În anul 1834 paritatea a fost schimbată la rata de 16:1 datorită faptului că valoarea aurului a crescut în raport cu argintul. Aceasta schimbare a diminuat valoarea reală al dolarului cu 6% față de valoarea de până la schimbarea proporțiilor.

Monede[modificare | modificare sursă]

1 cent

1 cent

5 cenți

5 cenți

10 cenți

10 cenți

25 cenți

25 cenți

50 cenți

50 cenți

1 dolar

Sectiunea 4. Metode de contrafacere.

Prin contrafacere se întelege reproducerea unui document, a unui obiect, a unui preparat etc. în vederea prezentarii lui ca autentic, iar prin fals se înteleg mai multe lucruri, si anume: denaturare/ denaturat, înselare/ înselator, contrafacere/ contrafacut, plasmuire, deformare, neautentic, artificial, neadevarat, fabricat, schimbat, alterat, prefacut, simulat, mincinos, fatarnic, ipocrit, înselator, perfid, viclean, siret.

Prin particularizare, în domeniul banilor, contrafacerea este o multiplicare de moneda, prin reproducerea acesteia de catre infractori, iar falsificarea este o modificare de valoare nominala a monedei existente.

Contrafacerea si falsificarea monedei a preocupat si continua sa preocupe si astazi, atât în privinta savârsirii acestor infractiuni, cât si în privinta descoperirii si pedepsirii infractorilor în materie. În istorie, se cunosc numeroase cazuri de monede contrafacute si/sau falsificate. La început au fost contrafacute monedele confectionate dintr-o marfa-bani (aur) sau alta (argint); apoi, s-a trecut la modificarea si contrafacerea de semne banesti. Monedele false au avut si au ca autori diverse persoane fizice si chiar juridice, cu motivatii diferite si consecinte diferite. Primii autori de bani falsi au fost persoane fizice, care operau izolat si artizanal, cu mijloace rudimentare si pe o scara restrânsa. Acestora le-au urmat autorii de mari falsuri, în privinta carora exista dovezi de netagaduit.

Una dintre aceste dovezi îl vizeaza pe cunoscutul filozof grec al Antichitatii, Diogene (412-323 î.e.n.). În tinerete, acesta, aflându-se alaturi de tatal sau, Ikesios, la conducerea treburilor monetariei din Sinope, a recurs la batere de moneda cu mari oscilatii de greutate si cu incizii adânci, dupa obiceiul timpului, atunci când se încerca verificarea exemplarelor nesigure. Dupa unele surse, tatal ar fi fost chiar executat pentru contrafacerile savârsite, iar fiul a putut scapa doar cu fuga, mai întâi la Atena, unde a intrat în memoria contemporanilor prin învataturile sale; apoi, în Corint, ca învatator al copiilor stapânului care l-a cumparat ca sclav de la piratii ce l-au capturat în timpul unei calatorii. Dupa moartea sa, compatriotii au revenit asupra sentintei si chiar i-au ridicat o statuie ca omagiu acestui gânditor, socotit ca model de întelepciune. Si, ca o ironie a soartii, pe timpul stapânirii romane vor fi batute monede la Sinope având în efigie pe Diogene, cel condamnat cândva pentru falsificare de bani.

Se cunosc însa si cazuri de falsificare de moneda acceptate si altele doar criticate. Dintre falsurile acceptate, amintim fapta grecului Policrates, care, potrivit însemnarilor lui Herodot, a trimis spartanilor ce-i înconjurasera cetatea, o mare suma alcatuita din monede valoroase doar la înfatisare, fiind batute din plumb poleit cu un subtire strat de aur; apoi, fapta împaratului Teodosiu cel Mare, care a batut oficial piese false la monetaria din Constantinopol, anume pentru a fi date în folosinta popoarelor migratoare ce patrunsesera pâna în Scitia inferioara si Tracia.
De la fapte mai marunte sau mai mari de contrafacere de moneda de catre supusi s-au molipsit mai toti cârmuitorii de ieri si de azi, numai rareori într-un scop precum cel amintit.
Pentru Evul Mediu, tipic ramâne cazul lui Filip al IV-lea, zis si cel Frumos (1285-1314) rege al Frantei. Pentru a pune mâna pe bani si alte bogatii, el a desfiintat Ordinul Templierilor si a ars pe rug capetenia calugarilor-cavaleri, pe marele maestru Jaques de Molay, nu înainte de a fi auzit blestemul aruncat de acesta asupra papei Clement al V-lea, asupra sa si a ministrului sau Nogaret. 
Cele mai interesante cazuri au fost si ramân cele de contrafacere a monedelor straine.
Pe vremea împaratului Augustus Octavianus (27 î.e.n. – 14 e.n.), de pilda, au fost emisi dinari romani falsi care au fost plasati, prin negustori egipteni, pe piata din India, unde aveau mare trecere, deoarece localnicii nu se pricepeau în a distinge piesele autentice de cele trucate. 
În timpul celui de al doilea razboi mondial, nazistii au contrafacut o anumita bancnota engleza care a determinat guvernul Marii Britanii sa retraga moneda respectiva din circulatie.
Astazi, falsificarea si contrafacerea de semne banesti continua sa faca parte din galeria marilor afaceri necinstite.

În tara noastra, un fenomen specific Moldovei secolului al XV-lea îl reprezinta baterea concomitenta a unor monede din argint, bilon sau bronz având aceeasi greutate, marime si valoare nominala. Acest fenomen a fost considerat drept o falsificare oficiala a monedelor, fiind privit ca un mod de reglare si acoperire a unor deficite economice sau financiare. Autoritatile nu au stat nepasatoare în momentul în care acest fenomen a luat amploare, astfel în 1551 Gheorghe Martinuzzi ordona bistritenilor sa aresteze de urgenta toti monetarii din Rodna deoarece s-a descoperit ca bateau moneda falsa, iar în 1618 Dieta din Sibiu face o plângere de batere de monede false la Caransebes si Lipova. Cu timpul statul a realizat importanta ridicata pe care o au banii la nivelul economiei nationale, precum si cât de importanta este stabilitatea acestora pentru a asigura un nivel ridicat de dezvoltare economica, în primul rând prin atragerea investitiilor.

CAPITOLUL V

5 – METODOLOGIA CERCETĂRII INFRACȚIUNILOR DE FALSIFICARE DE MONEDĂ.

Sectiunea 1. Cauze în care examinarea suportului documentelor și bancnotelor furnizează informații importante

Examinarea fizico – chimică a suportului de hârtie în cazul documentelor, bancnotelor suspecte de a fi falsificate sau contrafăcute precum și al unor fragmente prelevate cu ocazia cercetării locului faptei, fragmente care aparent nu prezintă nici o relevanță, furnizează informații utile soluționării cauzei investigate; prin analiza comparativă se crează conexiuni între autor și probele în litigiu.

Sunt binecunoscute cazurile de spargere a locuințelor, cauze în care s-au prelevat de pe vizorul locuințelor învecinate bucăți de hârtie lipite, iar în locuința suspectului a fost regăsit același tip de hârtie. Coroborate cu analiza ADN a salivei autorului, salivă extrasă de pe aceste fragmente de hârtie, caracteristicile fizico – chimice ale hârtiei au condus la identificarea cu certitudine a autorului. Alte cauze în care examinarea suportului de hârtie sunt surse importante de informații:

falsificarea sau contrafacerea bancnotelor, actelor de identitate (certificate de naștere, buletine de identitate, pașapoarte, pașapoarte consulare), a documentelor bancare, a vizelor turistice, a documentelor de tranzit, a timbrelor de tranzit comunitar, a certificatelor de moștenitori, a testamentelor, a certificatelor de înmatriculare, a contractelor de vânzare – cumpărare;

distrugerea mecanică sau termică a unor documente ce pot incrimina autorii în cazul luărilor de mită (arderea bancnotelor ce conțin urme de substanță fluorescentă), în scopul ascunderii unor infracțiuni sau arderea neintenționată a unor documente și stabilirea provenienței acestora.

Sectiunea.2. Căutarea, ridicarea în vederea refacerii și examinării documentelor și bancnotelor rupte sau tăiate

Documentele, bancnotele rupte sau tăiate se pot preleva cu ocazia investigării locului faptei, cu ocazia efectuării perchezițiilor persoanelor sau locuințelor, proces minuțios care implică o bună cunoaștere de către expertul criminalist a următoarelor aspecte:

locurile diverse în care pot fi identificate (sertare, rafturi, în gunoiul menajer, în cenușa din sobe, în grupuri sanitare) și modul de distribuire al acestora (ascunse sau aruncate în același loc, împrăștiate pe o suprafață restrânsă, grupate în mai multe locuri);

prelevarea acestora se va efectua cu mănuși și pensete (pentru nealterarea unor eventuale amprente digitale) și trebuie să respecte reguli care constau în:

păstrarea ordinii în care au fost găsite;

ambalarea acestora în plicuri separate în funcție de grupa de documente din care fac parte.

reconstituirea documentelor rupte sau tăiate va fi efectuată doar de către expertul criminalist care va ține cont de caracteristicile fizico – chimice (fluorescență și absorbție în infraroșu a materialului scriptural), grafică (caracterele scrisului, liniile, cercurile, desenele, imprimate pe hârtie) și traseologică (cutele existente de-a lungul și de-a latul hârtiei, margini cu rupturi deosebite datorate deteriorărilor în timp a pliurilor de împachetare);

după refacere, documentul va fi pus între două plăci de sticlă sau folii transparente și va fi fotografiat pe ambele părți.

Sectiunea 3. Căutarea, ridicarea în vederea refacerii și examinării documentelor și bancnotelor arse

Identificarea și prelevarea documentelor arse în vederea stabilirii provenienței sau conținutului acestora reprezintă etape minuțioase și procedee speciale în cadrul investigării a locului faptei. Degradarea termică a documentelor și bancnotelor pe suport de hârtie prezintă două stadii: stadiul de carbonizare (arderea incompletă a documentului) și stadiul de scrumizare (arderea completă a documentului). Prelevarea documentelor arse se face diferit, în funcție de stadiul de degradare termică a hârtiei:

a) Pentru documente carbonizate (grad de coeziune medie, fiind posibilă sfărâmarea sub acțiunea unui agent extern):

se crează un ușor curent de aer cu o bucată de carton sau sticlă, care are drept scop ridicarea hârtiei arse, sub care se va introduce imediat o altă bucată de carton sau sticlă;

în spațiile închise, mici (exemplu: sobe), pentru prevenirea sfărâmării documentul ars, acesta va fi ridicat cu ajutorul unor cornete fabricate din hârtie.

b) Pentru documente scrumizate:

nu sunt folosite metodele de prelevare utilizate în cazul documentelor carbonizate;

acestea sunt pulverizate cu soluții speciale, care realizează unirea și refacerea integrității parțiale a documentelor în vederea examinării scrisului;

atât înainte, cât și după pulverizare se va documenta fotografic (fotografia de contrast, de reflexie, de umbre, separatoare de culori, în radiații UV, în radiații IR, în lumină polarizată).

Sectiunea 4. Examinarea fizico – chimică a suportului documentelor și bancnotelor

În cazul falsurilor sau contrafacerilor înscrisurilor oficiale sau bancnotelor, principalul suport pe care acestea sunt realizate este hârtia. În acest sens vor fi analizate proprietățile fizico – chimice ale hârtiei:

grosimea hârtiei;

greutatea specifică;

densitatea aparentă;

culoarea hârtiei, dată de natura coloranților utilizați precum și materialele de umplutură care sunt caracteristice fiecărui sort de hârtie;

identificarea materialului sau a amestecului de materiale din care este fabricată hârtia.

Este important de menționat că moneda actuală românească are suport din material plastic, polimeric, iar cea străină (euro, dolari etc.) are suport de hârtie, suport care prezintă caracteristici proprii de fabricație, fibre scurte cu fluorescență în UV răspândite neuniform în compoziția fibroasă precum și fibre de bumbac, care nu se regăsesc în componența hârtiilor comerciale folosite la falsificare sau contrafacere.

Aceste elemente de securitate sunt relevante deoarece complexitatea tehnicilor de realizare a bancnotelor contrafăcute (ingeniozitatea și tehnologia avansată de care dispun falsificatorii) fac uneori dificilă identificarea metodei de contrafacere. Astfel rolul examinării fizico – chimice este acela de a confirma sau infirma prezența elementelor de securitate intrinseci ale suportului de hârtie.

Compoziția fibroasă a hârtiei este caracteristică fiecărui sortiment de hârtie. La fabricarea hârtiei se folosesc paste de lemn, fibre textile, vegetale rare, păioase, bumbac, mătase, precum și amestecuri ale acestora. Bumbacul, mătasea și fibrele textile sunt folosite frecvent la realizarea hârtiilor suport ale bancnotelor autentice. Pe lângă aceste paste, în compoziția hârtiei, vor mai fi identificate materiale de umplutură, care asigură rolul de liant al fibrelor componente, înălbitori, uneori uleiuri speciale sau paste plastice speciale.

Înălbitorii sunt substanțe chimice utilizate în procesul de fabricație pentru a conferi hârtiei gradul de alb necesar. Pentru a obține o hârtie lucioasă, transparentă se folosesc uleiurile speciale, iar pentru realizarea unei rezistențe deosebite, diferite de cea a hârtiilor normale se folosesc paste speciale (spume plastice speciale), care acoperă hârtia sau pot fi componentă a masei de hârtie.

În cadrul examinării fizico – chimice a unui document sau bancnote suspecte de a fi falsificate sau contrafăcute va fi urmărită prezența sau absența proprietăților compoziționale, calitative, grosimii și densității aparente a acestora. Întotdeauna aceste examinări sunt efectuate comparativ cu un document autentic sau bancnotă specimen de comparație față de care să se stabilească aceste proprietăți fizico – chimice.

În prezent, în lume se fabrică aproximativ 600 sorturi de hârtie, plecând de la un număr mic de semifabricate foioase, majoritare fiind fibrele celulozice și minoritare (doar în cazuri speciale) fibrele de bumbac, fibrele sintetice. Fabricarea unui anumit tip de hârtie se realizează din mai multe compoziții fibroase alegând adecvat tehnologia de preparare a pastei din care se fabrică hârtia.

Clasificarea tipurilor de hârtie uzual întâlnite:

a) hârtie de scris (hârtie concept STAS 284-51, hârtie semivelină STAS 401-51, hârtie velină STAS 399-51, hârtie pentru corespondență STAS 4712-55, hârtie pelur STAS 1346-55, hârtie velină pentru registre STAS 400-49, hârtie pentru acte STAS 4526-54);

b) hârtie pentru tipar (hârtie de ziar STAS 260-56, hârtie pentru cărți STAS 285-56, hârtie semipelur STAS 1977-51, hârtie pentru ofset STAS 2662-56, hârtie pentru timbre – cu filigran, fără filigran – STAS 4304-54);

c) hârtie mătase;

d) hârtie de calc.

Examinarea compoziției fibroase a hârtiei

Analiza morfologică a documentelor și bancnotelor suspecte de a fi falsificate, contrafăcute, se efectuează cu ochiul liber, în lumină naturală, apoi la stereomicroscop (tip Carl Zeiss Jena cu oc.10x, ob.2,5x) în lumină naturală.

Pentru stabilirea compoziției materialului fibros din care sunt fabricate hârtiile care constituie suportul probelor, porțiuni prelevate din acestea se prepară sub formă de suspensii fibroase și tratate cu reactivi de culoare (reactiv Graff C, soluție acidă verde malachit) și analizate la stereomicroscop (tip Carl Zeiss Jena cu oc.10x, ob.2,5x), atât în lumină naturală cât și în lumină artificială (Nikon 80i cu oc.10x, ob.10x, 20x, utilizând programul Lucia Forensic – foto nr. 1).

Foto nr. 1

Tratarea suspensiilor fibroase cu soluție acidă verde malachit pune în evidență, prin colorații distincte, tipul de pastă – mecanică (pasta de celuloză prelucrată mecanic, netratată chimic) sau chimică (pasta de celuloză tratată chimic cu înălbitori, pentru a conferi gradul de alb necesar hârtiei, utilizat la fabricarea hârtei).

Pasta chimică înălbită poate avea în componență fibre celulozice din lemn de rășinoase, foioase, păioase, fibre vegetale, fibre de bumbac, toate aceste fibre putând fi diferențiate prin studiul la stereomicroscop după tratarea în prealabil cu reactivul de culoare Graff G.

În imaginile de mai jos (foto nr. 2 – 4) sunt prezentate etaloane ale pastei mecanice și pastei chimice:

Foto nr. 2 – Pastă mecanică Foto nr.3 – Pastă chimică din lemn Foto nr. 4 – Pastă chimică din de rășinoase lemn de foiose

A) Exemplu de caz de falsificare

Proba în litigiu este un certificat de înmatriculare suspect de a fi falsificat sau contrafăcut. Determinarea caracteristicilor fizico – chimice ale probei în litigiu presupune un studiu comparativ între certificatul de înmatriculare pus la dispoziție și un certificat de înmatriculare autentic (specimen aflat în colecția laboratorului).

Examinarea în lumină ultravioletă:

Examinarea în lumină ultravioletă a probei de comparație folosind lampa UV (la lungimea de undă de 366 nm), a evidențiat prin fluorescență albastră prezența elementelor de siguranță caracteristice astfel:

fibre scurte răspândite neuniform în compoziția fibroasă a hârtiei – pe față (paginile 1,4, aversul anexei) ;

Stema României și fibre scurte răspândite neuniform în compoziția fibroasă a hârtiei – pe verso (paginile 2, 3, revers anexă).

Examinarea în lumină ultravioletă a probei în litigiu (certificat de înmatriculare în litigiu) folosind lampa UV, a evidențiat prezența elementelor de siguranță caracteristice doar pe primul strat de hârtie (fața – paginile 1,4, aversul anexei); pe cel de-al doilea strat de hârtie (verso – paginile 2, 3, revers anexă) nu s-au evidențiat elemente de siguranță fluorescente.

Fluorescența diferită a suportului certificatului de înmatriculare în litigiu, precum și a elementelor grafice fluorescente reprezintă rezultatul acțiunii unei substanțe de natură chimică, cu ajutorul căreia au fost dezlipite cele două suporturi de hârtie care alcătuiesc documentul, pe de o parte, iar pe de altă parte din cauza fluorescenței mai mari a hârtiei înlocuite, cu datele de înmatriculare. Urmare a acestor acțiuni au fost afectați și pigmenții fluorescenți ai fibrelor inserate în masa hârtiei, aceste elemente de siguranță având o intensitate mai scăzută sub incidența radiațiilor ultraviolete (foto. nr. 5 și foto nr. 6).

Foto nr. 5 – Imagine obținută sub incidența razelor ultraviolete – fibre fluorescente

(la documentul în litigiu reacționează slab)

Foto nr. 6 – Absența fibrelor fluorescente și hârtie puternic fluorescentă

Examinarea compoziției fibroase a suportului certificatului de înmatriculare

Certificatul în litigiu a fost realizat prin detașarea suportului de hârtie care reprezentă paginile nr. 2 și 3 și aversul anexei certificatului de înmatriculare autentic și lipirea altei coli de hârtie care are înscrise rubricile specifice unui certificat de înmatriculare autentic și are completate datele autoturismului marca BMW 520 I, cu număr de înmatriculare și seria de șasiu. În dreptul rubricii „Deținătorul” este înscris numele posesorului.

Foto nr. 7 – Mod de contrafacere a certificatului de înmatriculare în litigiu

Pentru stabilirea compoziției materialului fibros din care sunt fabricate hârtiile care constituie suportul certificatelor de înmatriculare (litigiu și comparație), porțiuni prelevate din acestea au fost preparate sub formă de suspensii fibroase și tratate cu reactivi de culoare (reactiv Graff C, soluție acidă verde malachit) și analizate la stereomicroscop (tip Carl Zeiss Jena cu oc.10x, ob.2,5x) atât în lumină naturală cât și în lumină artificială (Nikon 80i cu oc.10x, ob.10x, 20x, utilizând soft-ul Lucia Forensic).

Aspectul morfologic al fibrelor din compoziția celor două straturi de hârtie care reprezintă suportul certificatului de înmatriculare – specimen:

Foto nr.8 Foto nr. 9

Aspectul morfologic al fibrelor din compoziția celor două straturi de hârtie ce reprezintă suportul certificatului de înmatriculare în litigiu :

Foto nr. 10 Foto nr. 11

Natura fibrelor determinată prin reacțiile de culoare și aspectului morfologic al acestora, corespund următoarelor compoziții fibroase :

PCÎR1 – pastă chimică înălbită din lemn de rășinoase

PCÎF2 – pastă chimică înălbită din lemn de foioase

M – majoritar, m – minoritar,

3 – Materialul de umplutură a fost analizat prin spectrometrie de absorbție în infraroșu pe un aparat FTIR tip Paragon 1000, în domeniul 4000-400 cm-1, rezoluție 4 cm-1.

Examinând comparativ rezultatele obținute, din punct de vedere al analizei suportului de hârtie, se constată următoarele :

proba în litigiu reprezentată de Certificat de înmatriculare și anexa, este fabricată din două straturi de hârtie lipite cu adeziv; în structura specimenului – proba de comparație, nu se pune în evidență adezivul;

din punct de vedere al proprietăților fizico – chimice (compoziția fibroasă, materialul de umplere și grosimea hârtiei) ale celor două straturi de hârtie care alcătuiesc suportul probei în litigiu se constată următoarele:

primul strat de hârtie (față – paginile 1,4, aversul anexei) prezintă aceleași caracteristici fizico – chimice cu cele ale originalului;

al doilea strat de hârtie (verso – paginile 2, 3, revers anexă) prezintă caracteristici fizico – chimice diferite de cele ale originalului.

ca urmare a studiului în lumină UV se constată că litigiul prezintă elementele caracteristice de identificare (fibre scurte răspândite neuniform în compoziția fibroasă a hârtiei) doar pe o parte a acestuia (prima foaie de hârtie – paginile nr. 1, 4, avers anexă);

materialul scriptural cu care a fost tipărită cea de-a doua foaie de hârtie (paginile nr. 2, 3, revers anexă) are caracteristicile materialelor scripturale folosite de imprimantele cu jet de cerneală;

Certificatul de înmatriculare în litigiu este falsificat prin următorul procedeu: de pe un certificat de înmatriculare autentic este îndepărtat cel de-al doilea strat de hârtie (paginile nr. 2, 3, revers anexă) care are inscripționate datele de identificare ale autoturismului și ale posesorului autoturismului; pe suportul astfel obținut a fost aplicat ulterior, cu ajutorul unui adeziv, al doilea strat de hârtie, pe care au fost inscripționate în totalitate elementele de identificare ale autoturismului și posesorului autoturismului, cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală.

CAPITOLUL VI

6 – PRACTICA JUDICIARA – Falsificarea de valori străine. Înșelăciune

Probele în litigu sunt reprezentate de 7 bancnote suspecte de a fi falsificate sau contrafăcute:

4 (patru) bancnote în cupiură de 50 euro, toate cu aceeași serie;

3 (trei) bancnote în cupiură de 100 RON, toate cu aceeași serie.

În vederea efectuării examinărilor comparative în lumină ultravioletă dar și pentru studiul traseelor grafice, au fost folosite o bancnotă SPECIMEN în cupiură de 50 euro cu seria X00000000002 și o bancnotă SPECIMEN în cupiură de 100 RON cu seria X00000000001, din colecția de documente a Institutului de Criminalistică.

Examinarea în lumină ultravioletă:

Deși bancnotele în litigiu prezintă texte, însemne și desene realizate și plasate asemănător cu cele ale bancnotelor autentice, acestea prezintă diferențe atât în privința fidelității grafice, a modului de realizare, cât și a elementelor de siguranță, reprezentative.

La examinarea în lumină ultravioletă a celor 4 (patru) bancnote în cupiură de 50 euro, folosind lampa UV (la lungimea de undă de 366 nm), prin fluorescență, nu au fost puse în evidență elementele grafice fluorescente specifice cupiurii SPECIMEN (de comparație):

– fibre scurte de culoare albastră, verde și roșie, răspândite neuniform în compoziția fibroasă a hârtiei;

– drapelul Uniunii Europene și cele 12 stele ale Uniunii Europene;

– firul de siguranță și filigranul.

La examinarea în lumină ultravioletă a celor 3 (trei) bancnote în cupiură de 100 RON nu au fost puse în evidență elementele grafice fluorescente specifice cupiurii SPECIMEN (de comparație):

– seria bancnotelor;

– imprimarea valorii nominale „100” de culoare ocru de pe reversul bancnotei.

Determinarea compoziției fibroase a hârtiei

Analiza morfologică a bancnotelor în litigiu s-a efectuat cu ochiul liber, în lumină naturală, apoi la stereomicroscop (tip Carl Zeiss Jena cu oc.10x, ob.2,5x) în lumină naturală. Examinările au evidențiat că suportul bancnotei SPECIMEN de 100 RON este constituit din material plastic, iar cel al bancnotelor în litigiu este din hârtie.

Pentru stabilirea compoziției materialului fibros din care sunt fabricate hârtiile ce constituie suportul probelor în litigiu, porțiuni prelevate din acestea au fost preparate sub formă de suspensii fibroase și tratate cu reactivi de culoare (reactiv Graff C, soluție acidă verde malachit) și analizate la stereomicroscop (tip Carl Zeiss Jena) atât în lumină naturală cât și în lumină artificială (Nikon).

Aspectul morfologic al fibrelor din compoziția hârtiei care reprezintă suportul bancnotelor în litigiu sunt prezentate în fotografiile nr. 12 – 18 după cum urmează:

Foto nr. 12 – Proba nr. 1 Foto nr. 13 – Proba nr. 2

Foto nr.

14 – Proba nr. 3 Foto nr. 15 – Proba nr. 4

Foto nr. 16 – Proba nr. 5 Foto nr. 17 – Proba nr. 6

Foto nr. 18 – Proba nr. 7

Proprietățile fizico – chimice (compoziție fibroasă, material de umplutură, grosime, gramaj) ale suportului de hârtie ale probelor în litigiu sunt prezentate în următorul tabel:

PCÎF1 – pastă chimică înălbită din lemn de foioase;

PCÎR2 – pastă chimică înălbită din lemn de rășinoase;

M – majoritar;

3 – Materialul de umplutură a fost analizat prin spectrometrie de absorbție în infraroșu pe un aparat FTIR tip Paragon 1000, în domeniul 4000-400 cm-1, rezoluție 4 cm-1.

Examinând comparativ rezultatele obținute se constată următoarele :

Din punct de vedere al analizei proprietăților fizico – chimice ale suportului de hârtie (compoziție fibroasă, material de umplere și grosime) ale probelor în litigiu se constată că toate sunt fabricate din același tip de hârtie (prezintă aceleași caracteristici fizico – chimice).

Coroborând rezultatele analizelor fizico – chimice a suportului de hârtie cu cele ale materialelor scripturale folosite în procesul reproducerii bancnotelor suspecte se concluzionează că cele 4 (patru) bancnote în cupiură de 50 euro, toate cu aceeași serie și cele 3 (trei) bancnote în cupiură de 100 RON, toate cu aceeași serie, sunt contrafăcute folosind același suport de hârtie.

Examinarea unor documente arse în vedera identificării provenienței

Probele puse la dispoziție în vederea identificării provenienței constau în 2 (două) lamele din sticlă, care conțin fragmente de hârtie arsă.

Examinarea în lumină UV a lamelelor a pus în evidență că pe una dintre cele 2 (două) lamele puse la dispoziție, care conțin resturi de hârtie carbonizată, se remarcă prezența, în spot de lumină ultravioletă de 312 nm, a unor elemente grafice din emblema Uniunii Europene. În mod normal, aceste elemente fluorescente, pot fi observate la o bancnotă autentică într-un spot de lumină ultravioletă de 365 nm. Însă, datorită arderii, deși o parte din proprietățile cernelii cu care aceste elemente au fost realizate s-au păstrat, pentru punerea lor în evidență a fost necesară utilizarea unui spot de lumină ultravioletă mult mai intens, respectiv 312 nm. Prin aceeași metodă au fost evidențiate și cifrele 1 și 0 (foto nr. 19-22).

Foto nr. 19 Foto nr. 20

Foto. 20

Foto nr. 21

Foto nr. 22

Aceste rezultate, coroborate cu rezultatele examinărilor comparative ale traseelor grafice și ale elementelor arhitecturale ale bancnotelor autentice și ale fragmentelor arse în litigiu, conduc la concluzia că fragmentele de hârtie arsă provin de la una sau două bancnote în cupiură de 100 Euro.

CONCLUZII

Cercetarea documentelor sau bancnotelor suspecte de a fi falsificate sau contrafăcute are loc în cadrul expertizei criminalistice sau a constării prevăzute de legea penală ca mijloace materiale de probă.

Rezultatele examinărilor fizico – chimice a suportului de hârtie al documentelor și bancnotelor suspecte sunt extrem de importante în cercetarea criminalistică a acestora, oferind informații semnificative pentru rezolvarea cauzei. Menționăm că în majoritatea cazurilor, aceste informații sunt utile numai cu coroborarea rezultatelor obținute prin analiza materialelor scripturale folosite la realizarea grafică sau olografă a documentelor examinate.

Totodată, în vederea analizării fizico – chimice a bancnotelor suspecte, examinarea acestora se realizează prin studii comparative cu bancnote SPECIMEN din colecția de documente a Institutului de Criminalistică.

BIBLIOGRAFIE

Berchesan V. – Cercetarea penală. Criminalistică – teorie și practică (îndrumar complet de cercetare penală), ediția a II-a , Ed. Icar, București 2002;

Berchesan V., Dumitrascu I.N. – Probele și mijloacele de probă (mic îndrumar de cercetare penală), Ed. Ministerului de Interne, București 1994;

Berchesan V., Ruiu M. – Tratat de tehnica criminalistică, Ed. Little Star, București, 2004;

Codul de procedura penală al României

Codul penal al României

Colecția Revista Romana de Criminalistică

Emilian Stancu–Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2010

Ioan Ștefu–Criminalistica–Elemente de bază în ancheta judiciară, Editura Psihomedia, Sibiu, 2010;

Ionescu L. Expertiza criminalistică a scrisului. Ed.2, CH BECK, 2010.

Lazăr Cârjan, Mihai Chiper–Criminalistică, Editura Fundației România de Mâine,București, 2009

Mihuleac E. – Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971;

Mircea I. Criminalistică– curs universitar. LUMINA LEX, 2010.

N.Văduva–Criminalistică. Tratat de tactică și metodică, Editura Era, București, 2010;

Stancu E. – Tratat de criminalistică, Ed. Actami, București, 2001;

Ștefu Ioan, Criminalistică, Curs realizat în tehnologia ID-IFR, Ed. FRM, 2012;

Ștefu Ioan, Criminalistică, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012;

Volonciu N. – Tratat de procedura penală

Vasile Lăpăduși, Iancu Ștefan, Dan Voinea și Lazăr Cârjan „Metode și tehnici de identificare criminalistică“, București, 2005.

Vasile Lăpăduși, Gheorghe Popa și Lazăr Cârjan „Rolul probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului“, București, 2006

Zamfirescu N.S. Tratat practic de psihocriminalistică– Autori și adevăruri necunoscute. UNIVERSUL JURIDIC, 2010.

BIBLIOGRAFIE

Berchesan V. – Cercetarea penală. Criminalistică – teorie și practică (îndrumar complet de cercetare penală), ediția a II-a , Ed. Icar, București 2002;

Berchesan V., Dumitrascu I.N. – Probele și mijloacele de probă (mic îndrumar de cercetare penală), Ed. Ministerului de Interne, București 1994;

Berchesan V., Ruiu M. – Tratat de tehnica criminalistică, Ed. Little Star, București, 2004;

Codul de procedura penală al României

Codul penal al României

Colecția Revista Romana de Criminalistică

Emilian Stancu–Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2010

Ioan Ștefu–Criminalistica–Elemente de bază în ancheta judiciară, Editura Psihomedia, Sibiu, 2010;

Ionescu L. Expertiza criminalistică a scrisului. Ed.2, CH BECK, 2010.

Lazăr Cârjan, Mihai Chiper–Criminalistică, Editura Fundației România de Mâine,București, 2009

Mihuleac E. – Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971;

Mircea I. Criminalistică– curs universitar. LUMINA LEX, 2010.

N.Văduva–Criminalistică. Tratat de tactică și metodică, Editura Era, București, 2010;

Stancu E. – Tratat de criminalistică, Ed. Actami, București, 2001;

Ștefu Ioan, Criminalistică, Curs realizat în tehnologia ID-IFR, Ed. FRM, 2012;

Ștefu Ioan, Criminalistică, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012;

Volonciu N. – Tratat de procedura penală

Vasile Lăpăduși, Iancu Ștefan, Dan Voinea și Lazăr Cârjan „Metode și tehnici de identificare criminalistică“, București, 2005.

Vasile Lăpăduși, Gheorghe Popa și Lazăr Cârjan „Rolul probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului“, București, 2006

Zamfirescu N.S. Tratat practic de psihocriminalistică– Autori și adevăruri necunoscute. UNIVERSUL JURIDIC, 2010.