Investigarea Criminalistica A Urmelor Produse DE Explozii

Plan de expunere

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Noțiunea și importanța cercetării la fața locului

1. Noțiune.

2. Considerații privind reglementarea procesual penală.

3. Importanța și obiectivele cercetării la fața locului.

4. Elementele tactice specifice pregătirii cercetării la fața locului.

4.1. Pregătirea echipei de cercetare a scenei infracțiunii.

4.2. Pregătirea mijloacelor tehnico-științifice criminalistice.

Secțiunea a II-a Reguli tactice ale cercetării la fața locului

1. Cadrul tactic general al cercetării la fața locului.

2. Măsuri premergătoare cercetării la fața locului.

3. Reguli tactice specifice cercetării la fața locului.

4. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

CAPITOLUL II CERCETAREA URMELOR DE INCENDII ȘI EXPLOZII

Secțiunea I Considerații generale

Secțiunea a II-a Cercetarea urmelor de explozii

1. Generalități.

2. Cercetarea la fața locului și expertiza urmelor de explozii.

Secțiunea a II-a Cercetarea urmelor de incendii

1. Cauzele incendiilor.

2. Cercetarea Ia fața locului a urmelor de incendiu.

3. Expertiza criminalistică a urmelor de incendiu.

Secțiunea a III-a Cercetarea la fața locului în cazurile post-explozie a dispozitivelor

explozive

1. Efectele Unei Explozii.

2. Efectele unei undei de șoc.

3. Componența echipei de cercetare la fața locului în cazurile post-explozie a dispozitivelor explozive.

4. Probleme ce trebuie lămurite de către echipa care efectuează cercetarea la fața locului.

5. Executarea cercetării la fața locului în cazurile post-explozie.

5.1. Faza statică.

5.2. Faza dinamică.

CAPITOLUL III CERCETAREA ACCIDENTELOR AVIATICE SOLDATE

CU EXPLOZII

Secțiunea I Cercetarea la fața locului

1. Generalități.

2. Particularități ale cercetării la fața locului.

CAPITOLUL IV CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL

ACCIDENTELOR FEROVIARE SOLDATE CU EXPLOZII

Secțiunea I Generalități

Secțiunea a II-a Sesizarea evenimentului

Secțiunea a III-a Declanșarea cercetării la fata locului

Secțiunea a IV-a Cercetarea propriu-zisă

Bibliografie

77 pagini

=== Cercetarea exploziilor ===

INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR PRODUSE DE EXPLOZII

Plan de expunere

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Noțiunea și importanța cercetării la fața locului

1. Noțiune.

2. Considerații privind reglementarea procesual penală.

3. Importanța și obiectivele cercetării la fața locului.

4. Elementele tactice specifice pregătirii cercetării la fața locului.

4.1. Pregătirea echipei de cercetare a scenei infracțiunii.

4.2. Pregătirea mijloacelor tehnico-științifice criminalistice.

Secțiunea a II-a Reguli tactice ale cercetării la fața locului

1. Cadrul tactic general al cercetării la fața locului.

2. Măsuri premergătoare cercetării la fața locului.

3. Reguli tactice specifice cercetării la fața locului.

4. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

CAPITOLUL II CERCETAREA URMELOR DE INCENDII ȘI EXPLOZII

Secțiunea I Considerații generale

Secțiunea a II-a Cercetarea urmelor de explozii

1. Generalități.

2. Cercetarea la fața locului și expertiza urmelor de explozii.

Secțiunea a II-a Cercetarea urmelor de incendii

1. Cauzele incendiilor.

2. Cercetarea Ia fața locului a urmelor de incendiu.

3. Expertiza criminalistică a urmelor de incendiu.

Secțiunea a III-a Cercetarea la fața locului în cazurile post-explozie a dispozitivelor

explozive

1. Efectele Unei Explozii.

2. Efectele unei undei de șoc.

3. Componența echipei de cercetare la fața locului în cazurile post-explozie a dispozitivelor explozive.

4. Probleme ce trebuie lămurite de către echipa care efectuează cercetarea la fața locului.

5. Executarea cercetării la fața locului în cazurile post-explozie.

5.1. Faza statică.

5.2. Faza dinamică.

CAPITOLUL III CERCETAREA ACCIDENTELOR AVIATICE SOLDATE

CU EXPLOZII

Secțiunea I Cercetarea la fața locului

1. Generalități.

2. Particularități ale cercetării la fața locului.

CAPITOLUL IV CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL

ACCIDENTELOR FEROVIARE SOLDATE CU EXPLOZII

Secțiunea I Generalități

Secțiunea a II-a Sesizarea evenimentului

Secțiunea a III-a Declanșarea cercetării la fata locului

Secțiunea a IV-a Cercetarea propriu-zisă

CAPITOLUL I

DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I

Noțiunea și importanța cercetării la fața locului

1. Noțiune.

Procedeul probator, denumit în Codul român de procedură penală cercetarea la fața locului (art. 129) – cunoscut în legislațiile occidentale și ca cercetarea scenei infracțiunii sau scena crimei, cum este cazul sistemului judiciar de tip anglo-saxon, ori american – reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită: omucideri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracțiuni din domeniul crimei organizate ș.a.

În baza unei bogate jurisprudențe, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act inițial de urmărire penală are o evidentă semnificație în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze penale. El presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis fapta penală.

Conform prevederilor cuprinse în titlul III, capitolul II, secțiunea XII, art. 129 al Codului de procedură penală, cercetarea la fața locului se efectuează arunci când sunt necesare:

Constatarea situației locului săvârșirii infracțiunii.

Descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii.

Stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care a fost comisă infracțiunea.

Referitor la înțelesul termenului de fața locului sau de loc al săvârșirii faptei, așa cum este folosit, uneori, în practică ori în literatura de specialitate (sau de scenă a infracțiunii, în Occident), trebuie făcută o precizare: prin această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere a autorului din câmpul infracțional.

În legătură cu termenul analizat, există și o interpretare legală potrivit căreia, prin „locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia (art.30 alin.4 C.pr.pen.).

Obiectivele imediate ale cercetării locului faptei sunt următoarele:

a. Descoperirea urmelor și evidențierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea făptuitorului, la clarificarea circumstanțelor în care s-a săvârșit infracțiunea, la descoperirea corpurilor delicte.

b. Obținerea de către organul de anchetă și de către magistrat a unor date exacte, corecte, prin cunoașterea și studierea nemijlocită a scenei infracțiunii, referitoare la modul de săvârșire a faptei și la persoana infractorului, aspect de natură să evidențieze principala funcție a cercetării la fața locului.

2. Considerații privind reglementarea procesual penală.

Cercetarea la fața locului, ca și celelalte acte ori activități de investigare a faptelor penale, se face numai în strictă conformitate cu reglementările referitoare la acest procedeu probator. Astfel, potrivit cu prevederile art.129 alin.l C.pr.pen., cercetarea la fața locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu probator.

În faza de urmărire penală.

În această fază, cercetarea la fața locului este dispusă printr-o rezoluție motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale. Cercetarea se efectuează în prezența martorilor asistenți, cu excepția cazurilor în care această prezență nu este găsibilă. De asemenea, dacă se consideră necesar, la cercetare pot participa și părțile, o eventuală neparticipare a părților încunoștințate nefiind de natură să împiedice efectuarea cercetării.

Învinuitului sau inculpatului, dacă nu poate fi adus la cercetare, în cazul în care este reținut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea.

Referitor la acest ultim aspect, atragem atenția asupra modificărilor aduse art.172 C.pr.pen., prin Legea 32/1990, potrivit cărora apărătorul, ales de învinuit sau de inculpat, poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci și la cercetarea la fața locului.

În faza de judecată.

În această etapă a procesului penal, cercetarea la fața locului este dispusă de către instanță, printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătorești. Potrivit art.129 alin.4 C.pr.pen., instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.

Privitor la specificul acestei activități, așa cum se învederează în doctrina procesual penală și cum, de altfel, însăși practica o demonstrează, cercetarea la fața locului, efectuată de instanța de judecată, nu are nici întinderea și nici adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire penală. Cu toate acestea, semnificația este la fel de mare, întrucât instanța are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracțiunea și să cântărească mai exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.

3. Importanța și obiectivele cercetării la fața locului.

Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual penală, cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului.

Deplasarea organului judiciar la fața locului este „una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze direct locul săvârșirii faptei și să evalueze consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să-l identifice pe autor – prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.

Iată de ce, pe bună dreptate, se afirmă despre cercetarea la fața locului că aceasta nu este un simplu act inițial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanță cu caracter imediat și de neînlocuit, în multe situații fiind aproape imposibil de repetat, în aceleași condiții și cu aceleași rezultate.

De altfel, în infracțiuni de genul celor menționate, îndeosebi la omucideri, examinarea locului faptei este „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”. Explicația constă în aceea că locul săvârșirii unei fapte penale este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia, așa că, de modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți participanți la comiterea faptei penale.

Potrivit unei bogate experiențe practice în materie, reluată și în literatura de specialitate, atât din țară noastră, cât și din străinătate, pot fi scoase în evidență principalele sarcini care revin cercetării la fața locului, în esență acestea fiind următoarele:

a. Cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată a scenei infracțiunii sau a locurilor înscrise în categoria „locului faptei”.

Iată, de pildă, prevederile Codului de instrucție criminală al Belgiei, referitoare la sarcinile principale ale cercetării la fața locului, care indică printre obiective: constatarea corpurilor delicte, a stării lor, a locului faptei, ridicarea armelor și a altor obiecte ce pot servi ascultării, identificării persoanelor.

Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită „scena” sau „ambianța” locului infracțiunii, servește la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, la determinarea poziției și distanței dintre obiectele principale, ș.a..

b. Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la fața locului, este de natură să ofere indicii, cel puțin cu caracter general, cu privire la natura faptei și chiar la persoana autorului.

c. Obținerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracțiunii. Din cercetarea la fața locului se poate deduce modul în care s-a desfășurat activitatea infracțională, începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat și terminând cu retragerea sa.

d. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcție de condițiile concrete ale locului și momentului săvârșirii faptei, se poate stabili dacă, și în ce măsură, activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece nu sunt puține cazurile în care sunt găsiți imediat martori ai evenimentului.

e. Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvârșirea acesteia, cel puțin cu caracter provizoriu. Sarcinile cercetării la fața locului sunt, în fond, obiective ale anchetei, după cum vor fi ele detaliate în capitolul consacrat organizării anchetei penale.

4. Elementele tactice specifice pregătirii cercetării la fața locului.

4.1. Pregătirea echipei de cercetare a scenei infracțiunii.

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri specifice, de către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea – măsuri cunoscute în literatura sau practica de specialitate și sub denumirea de acțiuni premergătoare sau pregătitoare – pentru organizarea promptă și eficientă, sub raport tehnico-tactic, a cercetării. Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ca atare a cercetării locului faptei se desfășoară în două direcții:

a. Pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la fața locului, în vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât și tehnic- criminalistic;

b. Dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la fața locului, pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica sub o formă sau alta etc. Dar asupra acestor măsuri vom reveni în secțiunea următoare.

Cercetarea la fața locului presupune, mai întâi, ca organul de urmărire penală să fie sesizat despre săvârșirea unei fapte penale, într-unui din modurile prevăzute de art.221 C.pr.pen., respectiv plângere, denunț sau sesizare din oficiu (când se află pe orice cale de comiterea unei infracțiuni).

La primirea sesizării, organul de urmărire penală – indiferent că este sau nu competent – are datoria să întreprindă de îndată următoarele:

Identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul, dacă sesizarea s-a făcut pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru prevenirea unor eventuale dezinformări.

Determinarea locului, naturii, gravității și a oricărui alt element care să servească la formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.

Dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare cercetării la fața locului, măsuri pe care le va lua organul de cercetare (de regulă, acesta este un lucrător de poliție) care se deplasează imediat la locul indicat sau care se află deja acolo. În cazurile deosebite, se deplasează un echipaj cu un laborator mobil de criminalistică.

Organul de urmărire penală trebuie să își verifice competența, procedând, după caz, fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului de urmărire penală competent și obligat să efectueze urmărirea, dar va efectua actele de cercetare care nu suferă amânare. Art.213 C.pr.pen. obligă la efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare, chiar și pe cei care nu au în competență specială acest lucru.

În ipotezele prevăzute de art.209 alin.4 C.pr.pen., urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul competent să exercite supravegherea (de exemplu, omuciderea, infracțiunile contra libertății persoanei prevăzute de art.189, 190, 191 C.pen. (sau art.201, 202, 203 N.C.pen.), violul, tâlhăria și pirateria, luarea și darea de mită, traficul de stupefiante). Echipa de cercetare este alcătuită potrivit aceluiași criteriu. De pildă, în cazul unui omor, alături de procuror, de conducătorul echipei, precum și de ofițerii de poliție, inclusiv de specialiștii criminaliști, participă și medicul legist. În ipoteza incendiilor, este firească participarea organelor de cercetare ale pompierilor.

4.2. Pregătirea mijloacelor tehnico-științifice criminalistice.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, o atenție deosebită va fi acordată verificării și pregătirii mijloacelor tehnico-științifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării.

Pentru cercetările care nu presupun o desfășurare de mijloace deosebite sunt necesare:

Trusa criminalistică universală, care va trebui să aibă instrumentarul complet din compartimentele pentru executarea măsurătorilor și marcajelor, pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor și schițelor.

Trusa foto va dispune de aparate, obiective și materiale fotosensibile, inclusiv de dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor.

Trusele criminalistice specializate (pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor biologice, a accidentelor de circulație, a incendiilor, exploziilor, pentru descoperirea stupefiantelor).

Pentru efectuarea unor cercetări cu un grad de complexitate mai mare se apelează la laboratoarele criminalistice mobile, laboratoare care se află în dotarea unităților Ministerului de Interne și, în perspectivă, ale Parchetului. Laboratoarele criminalistice mobile – cum sunt cele de fabricație germană, aflate la dispoziția poliției române – dispun, pe lângă trusele criminalistice, de următoarele mijloace tehnico-științifice mai importante:

a. Aparatură de înregistrare fotografică și video, analogică sau digitală pentru obținerea de imagini de la cercetarea locului faptei, ca și a declarațiilor victimelor, martorilor sau a persoanelor suspecte.

b. Aparatură diversă de detecție, și anume:

Detectoare de metale, utilizate pentru descoperirea obiectelor metalice ascunse sau îngropate.

Detectoare de cadavre, cel mai cunoscut fiind detectorul Bansgrad, care funcționează pe principiul reacției dintre gazele de putrefacție (hidrogen sulfurat) și un reactiv chimic.

Detectoare cu radiații invizibile, cum sunt cele infraroșii, ultravioletele și roentgen. Dintre acestea se detașează camerele de termoviziune sau transformatoare electronooptice.

Detectoare de substanțe explozive, de substanțe radioactive (radiometre), sau de diverse substanțe toxice, inclusiv droguri.

c. Mijloace tehnice de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare, de tipul „Identi-kit-ului” sau „Mimicompozitorului”, iar mai nou, calculatoare pentru efectuarea de portrete robot computerizate.

d. Aparatură de comunicații radio pentru menținerea unei legături operative cu unitățile de bază ale organelor judiciare.

e. Surse proprii de energie electrică, utilaje de prelucrat materialele fotosensibile, truse de prim-ajutor, costume de protecție ș.a.

În funcție de necesități, echipa de cercetare poate să apeleze și la alte mijloace, inclusiv la specialiști din diverse ramuri de activitate, familiarizați cu specificul domeniului în care s-a săvârșit fapta penală. De exemplu, în cazul unui incendiu la o instalație petrochimică se apelează la sprijinul specialiștilor petrochimiști, sau, în ipoteza unui accident de mină, este firesc să se includă în echipa de cercetare și specialiști din domeniul minier.

Secțiunea a II-a

Reguli tactice ale cercetării la fața locului

1. Cadrul tactic general al cercetării la fața locului.

Cercetarea propriu-zisă la fața locului presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus. În acest sens, este remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate de a desprinde și sintetiza, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli care trebuie respectate în efectuarea acestui act procedural. În lucrările de specialitate, enunțarea regulilor generale ale cercetării la fața locului diferă, desigur firesc, de la un autor la altul, fără a se omite, însă, aspectele esențiale.

Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt, în esență, următoarele:

Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență. Este de la sine înțeles că cercetarea Ia fața locului trebuie să fie făcută cu maximă urgență, practic, imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni. Această cerință, de o importanță deosebită, este obligatorie cel puțin sub două aspecte:

a. Prin scurgerea timpului, exista pericolul producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acțiunea autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci și de acțiunea unor factori neutri, cum sunt condițiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele biologice, precum și intervenția unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat.

b. Prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului se creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii.

Urgența cercetării la fața locului este, în fond, o reflectare a principiului operativității aplicat la întregul proces, dar și Ia activitățile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat.

Această cerință trebuie dublată de obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. De exemplu, în ipoteza unei morți violente cu aparență de sinucidere, este necesar ca cercetarea să nu se rezume la surprinderea elementelor ce pot confirma această versiune, ci să se aprofundeze cercetarea pentru a se stabili cu precizie dacă nu este un omor disimulat printr-o sinucidere.

Subliniem, în aceeași idee, necesitatea de a se acorda atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, bineînțeles, fără a se insista asupra amănuntelor care, în mod evident, nu au legătură cu fapta. Atragem atenția că această regulă, vizând minuțiozitatea investigațiilor, impune echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale:

a. Descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente, a celor biologice precum și a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor. Descoperirea urmelor biologice și a microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere, și multă răbdare din partea persoanelor ce efectuează cercetarea, precum și o tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de urme.

b. Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a „neconcordanței” dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare (vezi, de pildă, lipsa urmelor de sânge, care normal, ar fi trebuit să existe) este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.

Conducerea și organizarea competentă a cercetării la fața locului.

Organizarea și conducerea eficientă a activității echipei de cercetare la fața locului constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Tactic, această cerință se materializează prin:

Cercetarea în echipă care presupune, în primul rând, o conducere unică. De exemplu, în ipoteza cercetării la fața locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din procuror, inspectori și agenți de poliție din formațiile de criminalistică și judiciare, precum și din medicul legist. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului.

Conducerea unitară este determinată de importanța pe care o reprezintă, în general, cercetarea la fața locului, în special, de caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea aceasta se supune următoarelor cerințe:

Conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetate sau de investigație.

Informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obținute.

Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membrii echipei că activitatea sa este cea mai importantă și că numai prin aportul său cazul poate fi rezolvat. Viața demonstrează cu prisosință că aflarea adevărului este, în fond, rezultatul activității mai multor factori antrenați în soluționarea cauzei penale, chiar dacă unii au o contribuție semnificativă.

Anchetatorii orgolioși, vanitoși trebuie să facă un efort, să-și controleze aceste trăsături de personalitate; în fond, este o regulă elementară de deontologie profesională.

Organizarea activității este privită sub dublu aspect:

a. Fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini con crete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral și cât mai operativ posibil.

b. Organizarea desfășurării activităților de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită, într-o succesiune firească, și anume:

Orientarea în zona în care se află situat locul faptei.

Determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei.

Căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale.

Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

Succesiunea acestor activități trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că, așa cum se va vedea, între activitățile menționate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere. Spre pildă, după descoperirea sau revelarea urmelor are loc fixarea acestora prin fotografiere și, numai după aceea, sunt ridicate obiectele purtătoare de urme, sau urmele ca atare, acestea fiind în funcție și de etapa în care se află cercetarea la fața locului.

Luarea unor măsuri de ordine la fața locului.

Acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv membrii echipei și chiar superiorii acestora, care, fără a participa efectiv la cercetare, vin să se informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicații, cu toate că nu întotdeauna sunt specializați în domeniu.

Față de unele realități ale practicii de specialitate, pentru reușita cercetării locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsați să acționeze în liniște, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, și mai ales, oportun.

Evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite.

Se constată uneori, în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile, distrugerile cu consecințe grave ș.a., că, la fața locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente și alte persoane cu anumite responsabilități din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii. Acestora li se adaugă tot mai frecvent ziariștii. Câteodată, aceștia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-și face o idee despre ce s-a întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu privire la natura și gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile cercetării la fața locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simț, cum ar fi evitarea creării de noi urme, atingerea sau modificarea poziției unor obiecte etc.

Reprezentanții presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleași condiții de ordine și corectitudine la actele de investigație, dar în afara perimetrului scenei infracțiunii. Față de aceștia, magistratul și membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate dacă jurnaliștii sunt excesiv de curioși, furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza inițială a anchetei, fără să influențeze negativ evoluția investigațiilor, să trezească anumite ecouri nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmații neconforme cu realitatea sau care, pur și simplu, să servească făptuitorilor.

Fixarea integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării.

Fixarea integrală, obiectivă, a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului, este o altă cerință de maximă importanță în efectuarea unei cercetări la fața locului de bună calitate.

În primul rând, potrivit prevederilor art. 131 C.pr.pen., după efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal. Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar. Este descrisă amănunțit și cu precizie situația locului faptei, a urmelor descoperite, a obiectelor examinate și a celor ridicate în vederea cercetării, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă etc.

Mențiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării, folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element util stabilirii adevărului, precum și evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări. Este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, clare și riguroase, potrivit specificului cercetării.

Consemnările se vor limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării, iar nu la aspecte inexistente în acel moment. Nu este permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine schimbarea poziției unor obiecte, a cadavrului etc. Aceste aspecte sunt menționate separat, urmând ca stabilirea situației inițiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza declarațiilor martorilor, învinuitului, victimei, ca și prin procedee probatorii de genul reconstituirii.

Modalitățile tehnice de fixare sunt: executarea de schițe, de fotografii, de înregistrări pe bandă video-magnetică, modalități care sunt menite să asigure evidența probatorie și să confere un plus de obiectivitate cercetărilor la fața locului.

2. Măsuri premergătoare cercetării la fața locului.

De regulă, măsurile preliminare sunt luate de polițiștii care se deplasează la fața locului înaintea echipei de cercetare, formată din organul de urmărire penală competent în cauză, din specialiști criminaliști etc. Aceștia sunt obligați să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză care nu este de competența lor și să ia măsurile ce se dovedesc absolut necesare.

Sintetizând principalele direcții tactice de acțiune prin luarea primelor măsuri, considerate la fel de importante ca și cercetarea propriu-zisă a locului faptei, constatăm că acestea pot fi grupate în câteva mari categorii.

Determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor.

Menținerea aspectului inițial al locului faptei, precum și conservarea urmelor este o măsură esențială pentru evitarea unei posibile acțiuni distructive a persoanelor curioase (așa-numitul „val al curioșilor”), a amatorilor de senzații tari care, numai în câteva momente, pot schimba înfățișarea locului faptei sau distruge urmele infracțiunii. Este total contraindicat să se atingă sau să se modifice poziția unor obiecte, dacă situația nu o impune cu necesitate (salvarea victimelor sau înlăturarea unor pericole).

Prin stabilirea exactă a perimetrului scenei infracțiunii se previne o eventuală încercare a autorului infracțiunii de a șterge urmele faptei sale. Măsura se impune și pentru prevenirea acțiunii unor factori cu caracter obiectiv, cum sunt, de exemplu, condițiile meteorologice, mai ales dacă fapta a fost comisă într-un loc deschis.

Fixarea tuturor împrejurărilor care, cu timpul, se pot modifica sau pot dispărea.

În funcție de situația concretă, organului de urmărire penală îi revine o sarcină dificilă, în sensul că va fi obligat să rețină o multitudine de împrejurări, unele dintre ele cu caracter trecător. Astfel:

Ora exactă a sosirii organelor de cercetare penală.

Poziția și starea ușilor, ferestrelor și perdelelor.

Prezența unor mirosuri deosebite și, în general, caracterul acestora;

Starea în care se găsea lumina (stinsă, aprinsă).

Poziția mobilei și a altor obiecte din încăpere.

Funcționarea unor aparate sau instrumente casnice.

Poziția telefonului, a agendei telefonice ș.a.

Pe lângă acestea, mai trebuie observată ora indicată de ceasul aflat la locul faptei ori la mâna victimei; starea ușilor, dacă sunt închise, deschise sau încuiate și de ce parte este cheia; atmosfera din încăperi; caracterul mirosului (de țigări, gaz, mâncare, substanțe toxice sau explozive etc.).

Acordarea primului ajutor victimelor.

Prima măsură ce se întreprinde la fața locului este, în fapt, acordarea primului ajutor victimelor, dacă acestea mai sunt în viață sau dacă nu există certitudinea instalării morții. În ipoteza transportării victimelor la spital, va fi fixată poziția inițială a acestora, de regulă prin desenare cu creta, precum și poziția obiectelor din apropiere. Cu alte cuvinte, vor fi reținute aceleași împrejurări menționate, prevenindu-se orice fel de modificări ale „scenei” infracțiunii.

Dacă starea victimei o permite, aceasta poate fi întrebată ce s-a întâmplat și dacă cunoaște persoanele antrenate în săvârșirea faptei. De asemenea, nu trebuie omis să se rețină starea îmbrăcămintei și a eventualelor urme de pe hainele sau încălțămintea acesteia.

Prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente.

În diverse împrejurări, se impune deseori luarea de măsuri vizând înlăturarea unor pericole, cum ar fi, de pildă, incendiile, exploziile, inundațiile etc. În cazul unor accidente grave de muncă, al accidentelor de trafic, feroviare, navale sau aeriene, se impune degajarea rapidă a victimelor, prevenirea extinderii pagubelor ș.a.

Majoritatea acestor activități vor crea anumite dificultăți cercetării locului faptei prin modificările pe care le produc, în mod firesc, dar nu poate fi avută în vedere nici o altă alternativă. Prin urmare, organele judiciare prezente primele la fața locului au datoria de a reține, de a fixa cât mai multe aspecte care să servească la stabilirea situației inițiale, apelându-se la fotografieri sau înregistrări video.

Identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte.

Această operație, care numai aparent se situează într-un plan mai îndepărtat al măsurilor preliminare, poate avea o pondere deosebită în stabilirea adevărului. Astfel, martorilor care au perceput direct un anumit act infracțional le sunt încă foarte proaspete în memorie o serie de date ce pot fi redate cu destulă exactitate, nefiind alterate decisiv de diverși factori subiectivi sau obiectivi.

Pe de altă parte, însuși eventualul autor al faptei are posibilități mult mai reduse de a preveni identificarea sa prin distrugerea urmelor, debarasarea de obiectele de care s-a servit în comiterea faptei, crearea de alibiuri false. Reținerea sa, precum și a oricărei persoane suspecte este absolut necesară, însă în condițiile legii.

3. Reguli tactice specifice cercetării la fața locului.

Primele măsuri luate de organul competent să efectueze cercetarea.

O dată sosită echipa însărcinată să efectueze cercetarea la fața locului, conducătorul acesteia are obligația să inițieze câteva măsuri destinate pregătirii cercetării propriu-zise. Aceste măsuri vor fi diferențiate în funcție de natura cazului cercetat, precum și de eventuala prezență la locul faptei a unui organ de cercetare penală care a întreprins deja unele activități cu caracter preliminar, înaintea sosirii echipei.

În ipoteza în care nu a fost luată nici o astfel de măsură, este de la sine înțeles că vor fi desfășurate acele activități care reclamă o maximă urgență, menționate anterior și asupra cărora nu mai revenim.

În situația în care cercetarea propriu-zisă a fost precedată de acțiuni premergătoare, atunci pregătirea cercetării efective va consta în:

a. Completarea măsurilor vizând salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor și conservarea urmelor.

b. Examinarea rapidă a locului faptei, delimitarea sa exactă și întărirea măsurilor de pază.

c. Îndepărtarea tuturor persoanelor inutile și reținerea celor care au făcut sesizarea, a martorilor, a persoanelor suspecte, precum și a tuturor celor care pot fi selecționați în calitate de martori asistenți. Se recomandă ca martorii să nu comunice între ei, pentru a nu se influența reciproc, iar persoanele suspecte să stea separat, desigur, sub pază.

d. Stabilirea precisă a sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei și indicarea ordinii în care vor fi îndeplinite activitățile de cercetare.

e. Obținerea unor prime informații referitoare la faptă, la locul în care a fost săvârșită, ca și la persoanele antrenate în comiterea ei, inclusiv cu privire la identitatea celor reținuți la fața locului, indiferent de calitatea lor.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei se va face cu respectarea strictă a regulilor tactice generale enunțate la începutul acestei secțiuni. Bineînțeles, aplicarea regulilor în discuție se face și în funcție de specificul zonei cercetate (locuri închise sau deschise), de modificările aduse. De asemenea, în organizarea activității, șeful echipei de cercetare va trebui să aibă în vedere și aplicarea altor reguli tactice specifice cercetării ca atare:

a. Limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul necesar. În faza de pregătire, la locul faptei va pătrunde numai șeful echipei, însoțit, eventual, de un ajutor sau de medicul legist, dacă infracțiunea s-a soldat cu victime omenești. În continuare, dacă se consideră necesar și posibil, va fi folosit câinele de urmărire, după care își vor începe activitatea ceilalți membri ai echipei.

b. Prevenirea oricărei modificări în starea sau poziția lucrurilor, paralel cu conservarea urmelor și evitarea creării altor urme care pot dezorienta cercetarea. Pentru aceasta, se va indica curățarea încălțămintei de noroi, praf, resturi vegetale etc, se va interzice fumatul și aducerea de obiecte ce nu servesc operațiilor de cercetare.

c. Fixarea căilor de acces și de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului faptei, precum și în locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale de probă descoperite, a altor obiecte ce urmează să fie ridicate și transportate la laboratoarele de specialitate.

d. Purtarea echipamentului de protecție (costum, mănuși, mască) pentru protejarea urmelor și prevenirea contaminării acestora, mai ales în cazul urmelor biologice.

e. Interzicerea comentariilor, aprecierilor sau discuțiilor privind natura faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, starea urmelor ș.a., pentru a nu influența, într-un mod sau altul, desfășurarea cercetării, ca și pe martorii prezenți la fața locului.

Cercetarea în faza statică.

În faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât și pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia.

Cercetarea poate începe de la centru și continua spre marginea locului faptei, sau de la obiectul principal, cum ar fi de exemplu, corpul victimei, focarul unui incendiu, o casă de bani spartă etc. În locurile închise, cercetarea se poate desfășura de-a lungul pereților încăperii, iar, în locurile deschise, pe porțiuni de teren bine delimitate de la centru spre margine sau invers. Nu se exclude posibilitatea efectuării cercetării, ținându-se seama de drumul presupus a fost urmat de autorul infracțiunii. Dintre activitățile mai importante desfășurate în faza statică a cercetării, menționăm următoarele:

a. Stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă, a urmelor vizibile, a urmelor materie ș.a., așa cum au fost găsite de echipa de cercetare;

b. Măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și urme sau locuri de acces, aspect de natură să servească la clarificarea unor împrejurări ale cauzei.

c. Executarea de fotografii de orientare, schiță și fotografii ale obiectelor principale, precum și fixarea prin înregistrare videomagnetică.

d. Determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare. Se recomandă ca, pentru stabilirea operativă a schimbărilor intervenite în câmpul infracțiunii, să se recurgă la ajutorul unui martor care cunoaște bine locul faptei sau care a asistat la producerea evenimentului.

În funcție de particularitățile locului faptei – cum ar fi, de exemplu, un apartament, magazie, hală de uzină, curte, drum public etc. – organul judiciar are obligația să fixeze imaginea exactă a întregului tablou al faptei, prin stabilirea stării și poziției ușilor și ferestrelor, a mobilierului, a aparatelor și instalațiilor (casnice și industriale), a celor mai diverse obiecte, a urmelor, ș.a.

Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigații cu elementele deduse din modificările aspectului normal al locului faptei și consecințele propriu-zise ale actului infracțional, pot fi obținute date importante referitoare la natura faptei, la timpul și împrejurările în care a fost săvârșită și chiar la făptuitor. De exemplu, pot fi obținute unele date din interpretarea modului în care a pătruns într-o încăpere, a modului în care a fost primit, ca o cunoștință sau ca un intim.

În legătură cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era familiarizat cu locul faptei, dacă a acționat singur sau împreună cu alte persoane. De exemplu, în cercetarea unei morți violențe, a fost descoperit cadavrul unui bărbat, de vârstă mijlocie, cântărind cea. 90 kg, spânzurat într-un pod. Mobila din încăperea în care locuia singur era în acea neorânduială specifică luptei dintre mai multe persoane, iar în bucătărie erau începute pregătirile de servire a mesei. Prima ipoteză formulată pe baza acestor date inițiale a fost formulată în sensul că fapta a fost săvârșită de cel puțin două persoane și că nu poate fi vorba de o sinucidere.

Cercetarea în faza dinamică.

Faza dinamică este cea mai complexă și laborioasă etapă a cercetării la fața locului, întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor. Acest moment al cercetării presupune:

Examinarea amănunțită a corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea poziției lor.

Totodată, o atenție deosebită este acordată descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii, potrivit tipului și naturii acestora (urme de mâini, de picioare, urme biologice, urme ale instrumentelor de spargere, microurme etc), în această categorie incluzând și mijloacele materiale de probă.

Se impune respectarea cu strictețe a regulilor tehnice criminalistice de protejare corespunzătoare a acestora, de etichetare și de sigilare a coletelor.

În executarea fotografiilor și înregistrărilor video de detaliu, a măsurătorilor fotografice bidimensionale, se finalizează schița locului faptei și se începe redactarea procesului-verbal.

De asemenea, se fac investigații pentru obținerea de date cât mai complete, încă din această fază, în legătură cu victima (preocupări, cerc de relații, rude), cu locul în care s-a săvârșit infracțiunea, cu posibilii făptuitori ș.a., organul judiciar evitând însă orice fel de comentarii cu privire la aspectele cunoscute.

Se iau primele declarații martorilor și victimei, dacă mai este la fața locului, inclusiv persoanelor suspecte. Declarațiile vor fi luate, firește separat, fără a se face aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influența persoanele ascultate într-un anumit mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Este recomandabil ca declarațiile să fie înregistrate pe bandă de magnetofon. În ipoteza în care la fața locului s-au făcut și înregistrări videomagnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reușită.

Clarificarea împrejurărilor negative determinate de neconcordanța dintre situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs, de absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să existe la fața locului. De pildă, la fața locului a fost descoperit un cadavru cu plăgi tăiate profund, fără ca în jur să fie vreo urmă de sânge, în timp ce ușa încăperii era încuiată cu cheia pe dinăuntru, iar ferestrele închise și fără urme de forțare.

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument pentru examinarea amănunțită a fiecărei porțiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparență, nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu își găsesc o justificate imediată.

În multe cazuri, împrejurările negative relevă intenția autorilor unor infracțiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur și simplu, de a deruta cercetările. Astfel, cu prilejul cercetării la fața locului, cadavrul unei persoane a fost găsit pe calea ferată, prezentând multiple traumatisme, inclusiv secționarea unei părți a capului. Pe baza interpretării datelor obținute inițial, s-a conchis că moartea s-a datorat unui accident. Ulterior, au fost obținute noi date, cadavrul a fost deshumat și supus unei noi expertize medico-legale stabilindu-se că moartea a fost cauzată de o lovitură de topor aplicată în cap. Prima versiune a fost formulată eronat și din cauza faptului că, în momentul cercetării locului faptei, s-a trecut cu vederea absența urmelor de sânge specifice unui asemenea accident.

4. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

Potrivit prevederilor art.131 C.pr.pen. despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală. Procesului-verbal i se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice.

Procesul-verbal.

Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului se numără printre mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea cauzei penale. El va trebui să corespundă anumitor cerințe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.

Din punctul de vedere al formei și cuprinsului, procesul-verbal va conține următoarele mențiuni, indicate în art.91 C.pr.pen.:

Data și locul unde este încheiat.

Numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie.

Numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există.

Descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate.

Numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile acestora.

Mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. Raportându-ne la structura procesului-verbal – formată dintr-o parte introductivă, o parte descriptivă și o încheiere – subliniem ponderea părții descriptive, însăși legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile respective (art.131 C.pr.pen.). Procesul-verbal trebuie redactat în termeni clari și preciși, „astfel încât lectura sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului”.

Pe plan tactic criminalistic, este necesar, mai întâi, ca la redactarea părții descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:

a. Descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunțit, interesând aspectul de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia sa și dispunerea față de punctele cardinale, precum și față de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile și căile de acces, alte particularități.

b. Descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate și ridicate va fi efectuată detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, precum și metodele tehnico-științifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora.

Sunt cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar menționarea urmelor descoperite din diverse motive, uneori crezându-se că acestea nu sunt utile soluționării cauzei, alteori fiind socotite ca dificil de examinat, ceea ce subminează bunul mers al anchetei.

c. Menționarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării, elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative. În această alternativă nu trebuie omisă menționarea acțiunilor întreprinse în direcția clarificării și explicării lor.

Dacă există anumite observații ale experților sau martorilor asistenți cu privire la consemnarea celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul-verbal. În legătură cu acest ultim aspect, ținem să precizăm că nu trebuie consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin activitatea infracțională, pentru a nu fi subminat, cel puțin în parte, caracterul obiectiv al procesului-verbal.

Frecvent, se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul infracțional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări tehnico-științifice;

e. Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privind consecințele sau pagubele produse de faptele infracționale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.

Se va menționa ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului, după care procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar și de către martorii asistenți, pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind barate.

Referitor la conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal, considerăm necesar să subliniem că acesta, pentru a-și îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie redactat, nu numai potrivit legii, ci și în conformitate cu anumite cerințe. Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-verbal, menționăm:

a. Prezentarea obiectivă, completă și clară a rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducțiile, diversele interpretări ale stării locului sau raportarea la anumite afirmații ale martorilor ori victimelor.

b. Folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis, a unei terminologii uzuale, accesibile și unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, iar în ipoteza că aceștia nu vor putea fi, totuși, evitați, se va proceda la explicarea lor.

c. Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea la fața locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite nici un amănunt. În cazurile deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate face și la sediul organului judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul cercetării, apelându-se și la imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică.

Schița locului faptei.

Schița locului faptei, denumită și plan-schiță sau desen-schiță, este destinată fixării și prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele și urmele infracțiunii, precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea. Principalul rol al schiței locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracțiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înțelese.

Referitor la terminologia folosită în practică – schiță, plan-schiță – considerăm că se impune o mai mare unitate de vederi, pentru a se diferenția schița executată la scară de desenul simplu. De pildă, în literatura străină se folosesc termenii de plan (schiță executată la scară) și crochiu (desen).

Din punct de vedere al tehnicii, modalitățile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice.

Planul-schiță, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporțiile dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor etc. și reprezentările acestora din plan.

Scara la care se ridica planul este în funcție de suprafața și de natura locului faptei. De exemplu, în cazul încăperilor, în general al locurilor închise, nu însă cum sunt halele industriale, scara poate fi de 1/50 sau 1/100, spre deosebire de locurile deschise, în care scara poate depăși 1/500, mai ales în ipoteza accidentelor aeriene sau feroviare.

Desenul schiță se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și prezentate în schiță.

La efectuarea schiței, mai ales a locurilor deschise, trebuie să se respecte, în primul rând, orientarea acesteia (stabilită cu ajutorul busolei aflate în trusa criminalistică), după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcția nord-sud. Totodată, în mod firesc, este necesară măsurarea cât mai exactă a dimensiunilor, a distanțelor, ca și a unghiurilor sub care sunt dispuse diversele obiecte sau urme.

Pentru fixarea poziției unui obiect în plan, se recurge la mai multe metode, stabilite în funcție de întinderea și de complexitatea locului faptei. Astfel, acestea sunt:

a. Vizarea încrucișată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două puncte diferite, denumite și puncte de stație. Punctele sunt indicate la baza planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectul vizat, locul de întretăiere al celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.

b. Metoda triangulației, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere a obiectelor aflate la fața locului sunt determinate pe baza distanței față de o axă de referință și a unor puncte fixe de reper, după care se formează o rețea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren. În criminalistică, metoda este aplicată, mai frecvent, în cercetarea accidentelor de circulație.

În ceea ce privește schița locurilor închise, a încăperilor, aceasta poate consta fie numai în reprezentarea suprafețelor orizontale și a obiectelor aflate pe suprafețele respective, fie în reprezentarea și a suprafețelor dispuse în plan vertical, apelându-se, în acest caz, la metoda planului de rabatare, metodă constând în desfășurarea pe orizontală a pereților și a tavanului unei camere.

Fotografiile și înregistrările video judiciare.

Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-verbal. Fotografia la fața locului include, așa cum s-a văzut în prima parte, fotografia de orientare, fotografiile schiță, foto grafia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.

a. Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea.

b. Fotografiile schiță servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată. De pildă, fotografia schiță unitară, foto grafia schiță panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiță pe sectoare, fotografia schiță încrucișată.

c. Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei, armele sau instrumentele folosite de autor în săvârșirea infracțiunii, mijloacele materiale de probă ș.a.

d. Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor caracteristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii.

Înregistrarea video judiciară se înscrie printre metodele moderne de fixare a rezultatelor cercetate la fața locului, devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor, distrugeri provocate de explozii și incendieri, accidente feroviare, aeriene etc).

Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai ușor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația o impune.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă video presupune, ca și în cazul fotografiei judiciare, înregistrări video de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.

Alte reguli privesc modul de executare a cadrajului și panoramărilor, de realizare a diverselor planuri (plan de orientare, plan schiță, prim-plan, plan detaliu ș.a), a travelling-ului sau transfocării etc.

Înregistrările foto și video digitale, vor deveni, în scurt timp, un mijloc generalizat nu numai de fixare a imaginilor, ci și de examinare efectivă. Ne referim Ia folosirea tehnicilor informatice care conduc la creșterea operativității, inclusiv în identificări de persoane sau de obiecte.

CAPITOLUL II

CERCETAREA URMELOR DE INCENDII ȘI EXPLOZII

Secțiunea I

Considerații generale

Cercetarea urmelor de incendii și de explozii, a urmelor specifice accidentelor feroviare, navale și aeriene, denumite și catastrofe (în funcție de consecințele produse), este o activitate care se desfășoară în împrejurări complexe. Investigarea sub raport criminalistic este realmente dificilă, deoarece în aceste situații devin prioritare acțiunile și măsurile de salvare a victimelor, dar și restrângerea pe cât posibil a pagubelor și înlăturarea pericolelor de extindere a dezastrului.

Aceste dificultăți sunt și mai mari în cazul exploziilor urmate deseori de incendii, din cauza distrugerii sau alterării unui număr important de urme pe baza cărora se poate stabili cauza incendiului și identificarea persoanelor vinovate. De aceea, în cazurile sus-menționate, se impune începerea fără întârziere a cercetării, împreună cu organele de specialitate ale pompierilor, imediat ce este posibilă pătrunderea la fața locului sau în zona în care se bănuiește că se află focarul incendiului.

Nu trebuie să se permită începerea lucrărilor de degajare, de înlăturare a obiectelor și instalațiilor distruse, până la terminarea cercetărilor întreprinse de către organele judiciare, împreună cu organele de protecție a muncii și specialiști din domeniul în care s-a produs avaria. Acestea trebuie efectuate cu maximă operativitate fără a provoca alte neplăceri sau dificultăți în plan social-economic.

Secțiunea a II-a

Cercetarea urmelor de explozii

1. Generalități.

Explozia constă dintr-o reacție foarte rapidă, de natură fizică sau chimică, însoțită de formarea și de degajarea violentă a unei mari cantități de gaze, cu efecte mecanice, termice și luminoase asupra obiectelor sau persoanelor care se găsesc în raza sa de acțiune.

Un exemplu tipic de explozie de natură fizică este cel al exploziei unei butelii, rezervor sau recipient, determinat de excesul de presiune a gazului lichefiat pe care-l conține, ori de un defect de construcție. La rândul lor, exploziile de natură chimică sau fizico-chimică sunt determinate, alături de substanțele explozive propriu-zise, de cauze diferite, cum sunt, de pildă, contactul dintre mai multe substanțe chimice periculoase, ca și amestecul aerului, într-o anumită proporție, cu gaze, vapori inflamabili sau prafuri combustibile.

În privința exploziilor de natură chimică, clasificarea este mult mai complexă, autorii de specialitate făcând distincție între disocierea simplă și combustie, între deflagrație (ardere explozivă care se propagă cu o viteză relativ mică, de ordinul metrilor pe secundă) și detonație (reacție chimică sau ardere, propagată cu viteză foarte mare, ajungând la 10.000 m/secundă).

Printre gazele care formează amestecuri explozive cu aerul, se numără metanul, butanul, propanul, hidrogenul, precum și vaporii de benzină, eter, benzen, acetilenă, amoniac etc. Prafurile sau pulberile combustibile, dispersate în aer sub formă de aerosoli, într-o anumită concentrație, sunt și ele de natură diversă, de exemplu, praful de faină, de textile, de zahăr, de metale, de cărbune, ultimul formând în mină, în amestec cu aerul, gazul grizu. Exploziile se clasifică în accidentale și premeditate. Raportat însă la anumite particularități determinate de urmele formate, în literatura criminalistică distincția se face după caracterul difuz sau concentrat al exploziei.

Exploziile difuze, de regulă cu caracter accidental, sunt specifice amestecului aerului cu gaze, vapori sau prafuri combustibile. Se datorează în special neglijenței, nerespectării regulilor de protecție a muncii, defectelor de fabricație și uzurii instalațiilor.

Caracteristic pentru urmele acestui gen de explozii este faptul că ele se întind mai mult sau mai puțin uniform pe întreaga suprafață afectată, fără a exista un crater sau focar central. Apar astfel urme de dislocare, distrugere, afumare a pereților, tavanului, ușilor, ferestrelor. Uneori, pe lângă explozia centrală, apar și explozii secundare, în funcție de concentrarea și gradul de răspândire a atmosferei explozibile, ceea ce face ca obiectele sau victimele să fie culcate în direcții diferite, nu ca în cazul unei singure unde de șoc, întregul loc al faptei oferind o imagine de dezordine, de neorânduială.

Exploziile concentrate sunt tipice atât pentru exploziile de natură fizică, cât și pentru cele de natură chimică, rezultate din contactul accidental a două substanțe periculoase (întâlnite în industria chimică, petrochimică și în laboratoare). Cel mai adesea ele sunt provocate de substanțe explozive cum sunt. de exemplu, praful de pușcă, dinamita sau trinitrotoluenul (TNT), nitroglicerina și diverși explozivi plastici. Exploziile concen trate se produc prin deflagrație sau prin detonare.

La rândul lor, explozivii detonați pot fi progresivi, brizonați, sau explozivi de amorsare. Pe lângă substanțele explozive ca atare, se mai află explozivele accesorii, de amorsaj, denumite și artificii pirotehnice sau electrice (fire sau fitile detonante de tip Bickford, detonatori, explozori și contactori).

În privința modului de fabricare a substanțelor sau materialelor explozive, acestea pot fi de tip industrial, cu destinație civilă sau militară și de tip artizanal. De asemenea, se mai pot clasifica în bombe cu explozie imediată și cu explozie întârziată.

În literatura de specialitate se subliniază caracterul lor preponderent premeditat. Nu trebuie exclusă nici ipoteza producerii accidentale, cu atât mai mult cu cât aceste cazuri dețin ponderea cea mai mare în practica noastră de specialitate. Însă, atunci când se investighează o explozie concentrată, trebuie avută în vedere, în primul rând, ipoteza folosirii lor în scopuri criminale.

Caracteristice pentru exploziile de tip concentrat ori asimilat acestora sunt prezența unui crater sau focar central, precum și dispunerea concentrică sau radială a efectelor (distrugeri, arderi, afumări, ruperi, răsturnări de obiecte) care se reduc pe măsura depărtării de epicentru, în funcție și de puterea exploziei. De asemenea, printre urmele specifice, se găsesc schijele, resturile de materiale folosite în amorsare, care nu se distrug în totalitate (capse, detonatoare). Caracteristic este și mirosul lăsat de anumite substanțe explozive.

2. Cercetarea la fața locului și expertiza urmelor de explozii.

Cercetarea la fața locului a urmelor de explozii – etapă esențială în procesul de elucidare a cauzelor, naturii și eventual de identificare a autorului faptei – presupune căutarea și descoperirea atât a urmelor propriu-zise lăsate de explozie, cât și a altor urme, în primul rând ale omului, necesare stabilirii legăturii cauzale dintre rezultat și acțiunea sau prezența sa la locul faptei.

Activitățile întreprinse la fața locului se apropie destul de mult de cercetarea urmelor de incendiu, cu atât mai mult cu cât o explozie este urmată deseori de incendiu.

În funcție de caracterul exploziei, difuz sau concentrat, de consecințele produse, este necesară o căutare sistematică a urmelor, pornindu-se, dacă este posibil, din centrul exploziei. Se cercetează instalațiile, conductele, rezervoarele, tablourile și circuitele electrice. Se ridică urme sub formă de resturi de obiecte sau de materie, cenușă, funingine, schije ș.a. Atragem atenția asupra importanței căutării eventualelor urme ale mecanismelor de detonare, mai ales dacă există indicii referitoare la provocarea unei explozii în scop criminal.

Consemnarea în procesul-verbal impune, alături de efectuarea de fotografii-schiță, a obiectelor principale și de detaliu, completată, în cazurile deosebite, cu filmări sau înregistrări pe bandă videomagnetică. Ultimul procedeu s-a dovedit a fi deosebit de util în înregistrarea de aspecte semnificative ale cercetării de avarii sau evenimente grave din industria petrochimică.

Expertiza criminalistică a urmelor de explozii este necesară pentru de terminarea cauzelor și naturii exploziei, a tipului de material exploziv, a mecanismului de producere a exploziei. Se poate stabili, de asemenea, dacă o explozie difuză este sau nu consecința folosirii unui material exploziv.

Expertizele sunt complexe în ipoteza exploziilor produse în sectoarele industriale, al instalării de „mașini infernale” la bordul avioanelor, vehiculelor rutiere, navelor ș.a.

Secțiunea a II-a

Cercetarea urmelor de incendii

1. Cauzele incendiilor.

Sub raport fizico-chimic, incendiul constituie un fenomen de ardere a unei substanțe combustibile (în prezența oxigenului sau aerului), care se propagă, de regulă, din cauza efectului flăcărilor, fără ca acestea să reprezinte întotdeauna cauza primară a incendiului.

Printre principalii factori specifici unui incendiu se numără emisia de căldură, de gaze și de fum, temperatura de ardere și viteza de propagare a flăcărilor. Acești factori sunt însă dependenți direct de gradul de inflamabilitate al substanțelor și materialelor combustibile, de cantitatea de oxigen, de intensitatea și direcția curenților de aer, de temperatura aerului și umiditatea mediului.

În funcție de cauzele care le provoacă, incendiile se împart în:

Incendii provocate de cauze naturale, printre cele întâlnite frecvent în practică numărându-se:

a. Trăsnetul este un fenomen fizic natural care, în funcție de categoria obiectului atins, lasă urme mecanice de zdrobire, despicare, rupere, ardere, topire sau volatilizare. De pildă, arborii pot fi despicați, unele metale se topesc la suprafață, își schimbă culoarea, se oxidează sau se volatilizează, depunându-se sub formă de picături pe obiectele din jur, pe corpul persoanelor electrocutate. Metalele magnetizate pot fi demagnetizate, în timp ce altele se magnetizează. Unii pereți sunt dislocați, iar cărămizile și țiglele atinse capătă un aspect sticlos. Afectate, uneori până la volatilizare, sunt antenele de televiziune și radio, precum și instalațiile electrice.

Un aspect important de menționat îl constituie faptul că trăsnetul poate produce aprinderi simultane în mai multe locuri, element ce trebuie avut în vedere la eventuala formulare a unei versiuni de incendiu provocat premeditat de o anumită persoană.

b. Razele solare pot provoca incendii în anumite împrejurări, cu totul particulare, datorită concentrării acestora, prin intermediul unor obiecte transparente ce pot îndeplini rolul unor lentile convergente (vase pline cu apă, ochelari, cioburi de sticlă) sau al unor oglinzi parabolice. Focalizarea întâmplătoare a razelor solare conduce la aprinderea de materiale sau substanțe caracterizate printr-un grad ridicat de inflamabilitate.

c. Electricitatea statică acumulată, în principal, prin frecarea a două corpuri izolate electric, prin scurgerea unor lichide slabe conducătoare de electricitate pe conducte sau în diverse recipiente, poate determina apariția unei scântei de descărcare electrică destul de slabă, însă suficientă pentru declanșarea aprinderii, într-un mediu de gaze ușor inflamabile.

d. Autoaprinderea este un fenomen de natură fizico-chimică sau biologică. Astfel, se pot autoaprinde, prin oxidare, uleiurile, mai ales cele sicative, grăsimile animale sau vegetale depozitate în condiții proaste de ventilație, precum și semințele de plante oleaginoase (in, bumbac, ricin) sau reziduurile de extracție a uleiurilor. Prin oxidare se aprind și cărbunele, din cauza acelorași condiții improprii de depozitare, bumbacul comprimat în baloturi etc..

Autoaprinderile de natură biologică sunt întâlnite în cazul fermentării substanțelor vegetale sub acțiunea bacteriilor, îndeosebi în cazul înmagazinării acestora în condiții de umiditate și lipsă de ventilație, ca de exemplu, în depozite de furaje (fân, lucerna), de hârtie etc.

Există substanțe sau materiale care se autoaprind în contact cu aerul (fosforul alb, praful de aluminiu, zinc și magneziu), după cum pot fi întâlnite incendii din cauza descompunerilor spontane, specifice îndeosebi îngrășămintelor mixte (superfosfat amestecat cu gunoi de grajd), ori atunci când acestea sunt depozitate în cantitate mare, de exemplu superfosfații, se pot autoaprinde la o temperatură de cea. 25°C.

Incendii provocate accidental de cele mai diverse cauze, a căror enumerare este practic imposibilă. Astfel, printre cauzele întâlnite mai des în practică se numără: manipularea defectuoasă sau neglijentă a instalațiilor de iluminat și de încălzit, așezarea de substanțe sau obiecte ușor inflamabile în apropierea surselor de căldură, improvizarea de instalații de încălzire, de recipiente pentru depozitarea combustibililor lichizi și gazoși, folosirea inadecvată a unor substanțe cu grad mare de inflamabilitate în activitățile casnice, curent practicându-se spălarea cu neofalină fără a se lua precauțiile necesare evitării aprinderii vaporilor de neofalină prin electricitate statică, uitarea mașinilor de călcat sau a reșourilor în priză etc.

Acestora li se adaugă aprinderea de focuri în locuri cu grad înalt de pericol, practicată de turiști, copii, unele soldate cu pagube deosebite.

Frecvent, incendiile mai sunt provocate de scurtcircuite electrice, ipoteză în care conductorii capătă forme de perlare din cauza topirii metalului. Apar afumări, modificări în structura firelor scurtcircuitate, sesizabile prin analize metalografice. În acest context, menționăm și incendiile având drept cauză uzura instalațiilor electrice. Aceasta conduce la supraîncălzirea conductorilor și, de aici, la incendiu.

Incendiile premeditate, întâlnite în practică și în ultima perioadă de timp, au o gravitate deosebită din cauza pagubelor materiale pe care le aduc avutului public și personal, dar, mai ales, pericolului pe care-l prezintă pentru viața și sănătatea oamenilor. Mobilul unui asemenea act poate fi răzbunarea, ura, ascunderea sau favorizarea altei infracțiuni. Încendiile mai sunt provocate și de persoane cu dizarmonii psihice, de genul piromaniei.

Potrivit modului în care sunt declanșate, aceste incendii pot fi clasificate în incendii cu aprindere imediată și incendii cu aprindere întârziată. Așa cum se subliniază în literatura de specialitate, ca și din concluziile desprinse din practica judiciară, incendiile cu aprindere imediată se întâlnesc, de regulă, în locurile izolate sau mai puțin păzite și lasă aparent un număr redus de urme.

Incendiile cu aprindere întârziată sunt declanșate astfel încât să asigure autorului posibilitatea îndepărtării de la locul faptei, pentru a-și crea un alibi și, totodată, să lase impresia unui incendiu accidental. Manoperele, mijloacele întrebuințate de autor demască – fără dificultate pentru specialist – natura și caracterul premeditat al incendiului, dat fiind numărul sporit de urme în aceste cazuri. De exemplu, în funcție de modul de aprindere, pot fi întâlnite urme de benzină, de gaz lampant, resturi de textile, fire de nichelină, fosfură de calciu, sodiu și potasiu metalic. O parte din urme pot fi întâlnite și sub formă de dâre, destinate să propage focul spre mai multe focare.

2. Cercetarea Ia fața locului a urmelor de incendiu.

Primele date cu privire la un incendiu le oferă însuși modul de desfășurare a acestuia, respectiv intensitatea și culoarea flăcărilor, a fumului, mirosul și viteza de propagare. O dată cu stingerea incendiului, importantă este identificarea focarului (sau focarelor), cercetarea acestuia conducând la obținerea de date preliminare referitoare la cauza incendiului.

Căutarea urmelor se extinde, în continuare, la celelalte zone în care s-a propagat incendiul, în multe cazuri ele conservându-se în condiții mulțumitoare prin prăbușirea plafoanelor, a zidurilor, a altor obiecte capabile să reducă efectele focului. Organul judiciar trebuie să cerceteze cu atenție toate punctele care prezintă pericol de incendiu ori care îl pot întreține: tablourile și circuitele electrice, instalațiile și conductele de combustibil, intrările și ferestrele, acestea putând prezenta și urme de forțare.

Fixarea urmelor impune o descriere detaliată în procesul-verbal a acestora, precum și a tuturor constatărilor făcute pe parcursul cercetării referitor la starea obiectelor și instalațiilor, a ușilor și ferestrelor, la natura materialelor și produselor de ardere descoperite, la condițiile meteorologice, la urmele descoperite și ridicate.

Înregistrările foto și video se recomandă să se execute încă din timpul incendiului, pe material fotosensibil color, întrucât astfel vor reda și culoarea flăcărilor și fumului:

fumul alb este specific obiectelor umede sau materialelor cu un conținut mare de fosfor;

fumul roșu-cenușiu este specific lemnului, hârtiei;

fumul negru denotă lipsa de aer sau prezența uleiului (uleiurilor) mineral(e). Petrolul arde cu o flacără roșie, iar alcoolul cu flacără galbenă. Culoarea flăcării este în funcție de temperatura de ardere (roșu închis, până la 500 grade C, roșu deschis până la 1000 grade C și gălbuie la peste 1500 grade C).

Fotografiile obiectelor principale și cele de detaliu trebuie să se facă potrivit mențiunilor din procesul-verbal.

La ridicarea urmelor este indicat să participe expertul criminalist, ca și specialistul formațiunii de pompieri. Se recoltează în cantități suficiente resturi carbonizate de lemn, metal, țesături, conductori electrici, mostre de cenușă din focar și din alte zone, urme pulverulente de sol, de praf, fiecare ambalându-se separat, în vase etanșe de sticlă, pentru a se preveni eventuala evaporare a produselor incendiare. Ele se mențin astfel intacte, crescând posibilitățile de efectuare a unor expertize calitative fizico-chimice.

3. Expertiza criminalistică a urmelor de incendiu.

Efectuarea expertizei criminalistice a urmelor de incendiu necesită metode și mijloace tehnico-științifice complexe, un loc important ocupându-l analizele spectrale și gazcromatografice, ultimele deosebit de utile în identificarea produselor petroliere.

Specialistul criminalist poate să dea răspunsuri la întrebări cu privire la natura și proprietățile substanțelor incendiare, la posibilitățile de autoaprindere sau de declanșare prin alte mijloace a incendiului etc. Totodată, se poate stabili dacă materialul incendiar se găsea în mod normal la locul faptei (depozitat, folosit în procesul de producție ori la treburile casnice) sau a fost adus special la locul incendiului.

În ipoteza în care incendiul a fost provocat de dispozitive destinate acestui scop, se determină natura instalației, modul său de funcționare, elemente care oferă indicii referitoare la profesiunea sau pregătirea de specialitate a autorului, cunoașterea de către acesta a locului faptei, participarea mai multor persoane la provocarea incendiului etc.

Secțiunea a III-a

Cercetarea la fața locului în cazurile post-explozie a

dispozitivelor explozive

Pentru a efectua în mod corespunzător cercetarea la fața locului, în cazurile post-explozie a dispozitivelor explozive, este necesar ca echipa care efectuează această activitate să dețină cunoștințe minime în domeniu.

Astfel, în funcție de cauzele care produc exploziile, acestea pot fi:

explozii mecanice;

explozii chimice;

explozii nucleare.

În secțiunea de față va fi tratată cercetarea la fața locului efectuată ca urmare a exploziilor de natură chimică, întrucât sunt cele mai numeroase evenimente cu care se confruntă forțele de ordine, având ponderea cea mai mare ca folosire atât de lumea interlopă, cât și de grupările teroriste pentru comiterea de acte criminale.

Explozivii de natură chimică intră atât în componența dispozitivelor explozive improvizate cât și a celor militare, efectele folosirii lor reprezentând o periculozitate deosebită care perturbă și impietează asupra desfășurării normale a vieții economice și sociale, provoacă și răspândesc spaima, teroarea și insecuritatea, tulbură ordinea și liniștea publică, produc numeroase victime omenești și incalculabile pagube materiale.

Datorită pericolului pe care îl reprezintă săvârșirea unor asemenea fapte, legiuitorul Ie-a încadrat distinct ca acte de terorism, în art. 1-(1), litera d din O.U.G. nr.141/25.10.2001.

Efectele distrugătoare ale unor astfel de explozii sunt determinate de următoarele faze:

unda de șoc;

efectul fragmentării;

efectul termic incendiar.

1. Efectele Unei Explozii.

UNDA DE ȘOC reprezintă rezultanta eliberării de gaze, la temperaturi foarte înalte, într-un interval de timp egal cu 1/10.000 dintr-o secundă, care exercită o presiune de aproximativ 108.52 tone/cm2 asupra atmosferei din jurul punctului de detonare, circulând cu viteze de pană la 20,917km/h, comprimând astfel aerul din zona înconjurătoare a exploziei.

Această masă de gaze se propagă din punctul în care a avut loc explozia, spre exterior, sub forma unor unde sferice care cresc spre exterior, având o putere echivalentă cu greutatea a mii de tone care distruge orice obiect aflat în raza sa de acțiune.

Unda de șoc este urmată de FAZA PRESIUNII POZITIVE, care este constituită din presiunea atmosferei imediat înconjurătoare a punctului de detonație, fiind cunoscută și sub numele de EXTREMITATEA FRONTALĂ A UNDEI DE ȘOC. Faza presiunii pozitive durează numai o fracțiune de secundă și are ca principal efect, dislocarea parțială sau totală a obiectelor din zona de acțiune în direcția în care se propagă respectiva undă.

Ca urmare a dislocării aerului din imediata apropiere a locului de detonare de către unda de presiune pozitivă, în jurul acestuia se formează un vacuum parțial, care îl putem denumi ca FAZA PRESIUNII NEGATIVE, care face ca atmosfera înconjurătoare comprimată și dislocată să-și inverseze propagarea și să fie absorbită spre interior pentru a echilibra presiunea aerului din zona de vacuum, o dată cu care va disloca obiectele aflate în raza de acțiune, dar de data aceasta spre interior, având o putere mai mică decât presiunea pozitivă și o durată de trei ori mai mare.

2. Efectele unei undei de șoc.

EFECTUL FRAGMENTĂRII: în momentul detonării explozibilului, nu numai unda de șoc va produce pagube materiale sau/și victime omenești, ci și fragmentele sfărâmate ale dispozitivului exploziv, care, datorită detonației, vor fi aruncate cu o viteză aproximativ de 823 m/s spre exterior, elemente care se vor înfige sau vor ricoșa în momentul în care vor lovi alte obiecte.

În funcție de tipul explozibilului folosit la confecționarea unui dispozitiv exploziv, ca de exemplu „o bombă țeava", în momentul exploziei, fragmentele rezultate din aceasta pot avea o configurație alungită contorsionată și subțire datorită temperaturii și presiunii extreme, efecte ce se produc în cazul folosirii unui exploziv de mare putere, iar în contrast cu cele descrise folosirea pentru detonarea aceluiași tip de dispozitiv a unui exploziv de putere mică (pulbere neagră), va produce fragmente mai mari care pot avea dimensiuni și greutăți relativ similare.

Concomitent cu fragmentele desprinse dintr-un dispozitiv exploziv mai pot fi aruncate cuie, bile, rulmenți, scoabe, etc, care pot fi amplasate în interiorul sau pe exteriorul bombei, având același scop și efecte asupra bunurilor materiale și omului.

Distrugerile produse de schijele desprinse din bombă pot fi făcute prin tăiere, despicare, perforarea obiectelor sau corpurilor omenești aflate în imediata apropiere a locului unde s-a produs explozia. Datorită temperaturii foarte mari din timpul exploziei, fragmentele desprinse preiau o parte din această temperatură, care, combinată cu forța de aruncare, pot străpunge sursele de combustibil aflate în apropierea traiectoriei acestora, aprinzându-le, putând provoca alte explozii în lanț sau aprinde obiectele ușor inflamabile (iarba uscată, haine sintetice etc).

Efectul termic incendiar produs de detonarea dispozitivelor explozive atât militare cât și improvizate, care conțin explozivi de mare sau mică putere, este neglijabil, dacă în componența acestora nu sunt introduse și materiale combustibile care să contribuie la incendierea și răspândirea focului. In caz contrar, efectele termice incendiare produc în comparație cu celelalte rezultate ale exploziei, cele mai mici pagube materiale și umane.

Consecințele fazelor enumerate deteriorează în mare parte urmele fizice și chimice, fiind practic aproape imposibile relevarea și ridicarea urmelor de natură biologică și făcând ca cercetarea zonei în care s-a produs explozia să prezinte un grad sporit de dificultate.

3. Componența echipei de cercetare la fața locului în cazurile post-explozie a dispozitivelor explozive.

lucrătorul din cadrul formațiunii A.E.S.T.;

specialistul criminalist;

grupa pirotehnică.

In cazul în care s-au produs victime omenești, din echipă vor mai face parte:

lucrătorul din cadrul formațiunii judiciare;

medicul legist;

procurorul criminalist, caz în care va fi și șeful echipei;

alți specialiști, în funcție de situația constatată la fața locului (pompieri, geniști, chimiști, experți din cadrul S.R.I., M.Ap.N., Protecție Civilă, etc.)

Ceea ce este de noutate cu privire la componența echipei de cercetare la fața locului, este faptul că din aceasta va face parte, în mod obligatoriu, grupa pirotehnică, obligativitate ce este susținută de experiența S.U.A. și a altor state pe teritoriul cărora s-au produs asemenea evenimente, din care rezultă necesitatea verificării locului faptei, pentru a identifica și dezamorsa dispozitivele explozive secundare rămase neexplodate, care, prin detonare, ar putea produce alte victime omenești și pagube materiale însemnate.

Participarea echipei pirotehnice la efectuarea cercetării la fata locului are, pe lângă avantajele enumerate anterior, și un dezavantaj major, care se manifestă prin aceea că, în timpul cercetării zonei, pentru a descoperi și dezamorsa alte dispozitive explozive neexplodate, pot distruge urme importante, rezultate din consumarea actului infracțional, care ar putea duce la identificarea autorului. De aceea, este necesar ca această activitate să se desfășoare cu maximă seriozitate și responsabilitate.

4. Probleme ce trebuie lămurite de către echipa care efectuează cercetarea la fața locului.

Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului în cazurile post-explozie trebuie lămurite mai multe aspecte care să ducă la identificarea autorului și la probarea vinovăției sale, după cum urmează:

Locul săvârșirii faptei – prin aceasta înțelegându-se identificarea exactă a coordonatelor unde s-a produs explozia cât și întinderea acesteia;

Ce tip de dispozitiv exploziv a putut provoca explozia (militar sau civil);

Ce tip de substanță explozivă (de mică sau mare putere) a fost folosită;

Dacă în urma exploziei au rezultat incendii sau explozii în lanț;

Data și ora la care a fost detonat dispozitivul exploziv;

Motivul săvârșirii faptei (din răzbunare, atac terorist pentru eliminarea fizică a unor persoane « incomode » sau pentru a provoca distrugeri anumitor obiective sau instituții);

Care ar putea fi persoanele care au săvârșit fapta, (dacă acestea fac parte din grupările lumii interlope sau teroriste; autorii sunt bărbați sau femei etc);

Care sunt persoanele care au putut auzi, vedea explozia sau da relații despre autori și victime;

Care sunt persoanele vătămate și gradul vătămării acestora;

Care este prejudiciul cauzat prin explozie;

Modul în care infractorul a săvârșit fapta (trimiterea dispozitivului prin colet poștal, printr-o persoană interpusă la persoana vizată sau aruncarea directă a dispozitivului exploziv).

5. Executarea cercetării la fața locului în cazurile post-explozie.

Cercetarea la fața locului în cazurile post-explozie se desfășoară cu respectarea normelor procesual penale și a regulilor tactice criminalistice, fiind o activitate organizată și nelimitată în timp. Pentru ca rezultatele cercetării la fața locului în asemenea cazuri, să aibă un aport sporit la identificarea autorilor și probarea activității lor infracționale, aceasta trebuie efectuată cu responsabilitate, folosindu-se cu maximă eficiență aparatura și tehnica criminalistică adecvată ridicării urmelor și elementelor componente ale dispozitivelor explozive, întrucât această activitate este îngreunată de faptul că, în majoritatea cazurilor, probele sunt distruse de efectele exploziei.

Cercetarea criminalistică a locului unde s-a produs explozia începe după verificarea locului faptei din punct de vedere pirotehnic, prin stabilirea, de către conducătorul echipei, a modului cum va fi efectuată, urmărindu-se identificarea tuturor mijloacelor materiale de probă. în timpul cercetării se va pune accent pe recuperarea și examinarea atentă a fragmentelor dispozitivului pentru stabilirea surselor de unde au fost procurate elementele constitutive ale acestuia în vederea ușurării muncii de identificare a autorului.

Activitatea de cercetare, în cazurile post-explozie, se desfășoară în doua etape.

faza statică;

faza dinamică.

5.1. Faza statică.

Aceasta începe cu delimitarea locului unde s-a produs explozia ținându-se seama atât de natura și topografia terenului, care poate fi închis sau deschis (străzi, zone de parcare, parcuri, curți, instituții de învățământ, locuințe, hoteluri) cât și de direcția în care suflul exploziei s-a propagat în momentul declanșării dispozitivului exploziv (stabilită ca urmare a distrugerilor constatate cu ocazia deplasării la fata locului și a declarațiilor martorilor oculari).

Marcarea zonei unde s-a produs explozia va fi efectuată concomitent cu delimitarea acesteia, în vederea interzicerii accesului în primetrul de cercetare a persoanelor neautorizate.

După stabilirea și marcarea locului unde s-a produs explozia, se va trece la cercetarea pirotehnică a zonei, în vederea identificării și neutralizării eventualelor dispozitive explozive, neexplodate o dată cu prima explozie.

În această fază, se vor efectua fotografiile judiciare de orientare, schița locului și a obiectelor principale care pot fi vizualizate în mod corespunzător iar, în funcție de posibilitățile tehnice, se va asigura și filmarea zonei unde s-a produs deflagrația, ridicându-se, totodată, și caracteristicile topografice de relief, care vor fi introduse în schița locului faptei.

Pentru buna desfășurare a cercetării în toate cazurile post-explozie, șeful echipei de cercetare la fața locului va întocmi schițe care să cuprindă împărțirea pe zone a perimetrului unde s-a produs explozia, stabilind modul de pătrundere și efectuare a cercetării acestuia, precum și consecințele produse.

În funcție de configurația terenului (deschis sau închis ) și a locului unde s-a produs explozia (locuință, cameră de hotel, autostradă, drum național, autoturism, parcuri, curți), se va întocmi schița de cercetare a perimetrului, după cum urmează:

După întocmirea și prezentarea schiței de cercetare a zonei și a modului de pătrundere în aceasta, echipa de cercetare își va îndrepta atenția asupra descoperirii și fixării poziției fiecărei părți componente a dispozitivului exploziv și a mecanismului de declanșare, prin descriere, fotografiere, filmare și executarea de schițe și desene. Activitatea menționată prezintă importanță foarte mare pentru aprecierea de ansamblu a modului cum s-a produs explozia și a felului de cercetare a zonei.

Înainte de pătrunderea echipei de cercetare la fața locului în zona unde a avut loc explozia, șeful echipei va instrui membrii acesteia cu privire la eventualele pericole ce pot apărea pe parcursul efectuării cercetării, (prăbușiri ale clădirilor sau ale părți din acestea, existența unor emanații de gaze, scurgeri de produse petroliere, fire electrice neizolate sau cu privire la existenta altor capcane).

5.2. Faza dinamică.

În această fază se vor executa următoarele activități:

Atunci când se efectuează cercetarea la fața locului pentru a descoperi elementele componente ale unui dispozitiv exploziv trebuie ținut seama că orice obiect care are un aspect neobișnuit poate fi un element din care a fost confecționat acesta.

De asemenea trebuie ținut seama că probabilitatea de a descoperi elementele componente ale unui dispozitiv, care să semene cu reprezentarea stereotipică de "bombă", este aproape inexistentă. Singurul numitor comun al bombelor este că ele sunt concepute, proiectate și confecționate în scopul de a exploda.

Căutarea, examinarea și fixarea în detaliu a elementelor disparate ale dispozitivului exploziv, ale mecanismului de declanșare și ale urmelor create de acestea, trebuie marcate cu stegulețe și numerotarea lor se face în funcție de momentul descoperirii. Această activitate va asigura individualizarea urmelor, estimarea puterii de distrugere a dispozitivului și identificarea substanțelor explozive folosite.

Fotografierea, filmarea și descrierea amănunțită a caracteristicilor părților componente ale dispozitivului exploziv ce vor fi transcrise în mod corespunzător în procesul-verbal de cercetare la fața locului iar cu ajutorul acestora se vor putea stabili felul dispozitivului exploziv folosit, tipul căruia îi aparține (militar sau confecționat artizanal), pulberea folosită (de mică sau mare putere) și elementele de declanșare a acestuia.

De asemenea, se vor cerceta toate locurile de intrare și ieșire din zona exploziei, pentru a se constata dacă în cadrul acestora sunt urme de pași, cauciucuri (pe stradă), haine sfâșiate, sânge, păr, amprente sau alte probe care ar putea să dovedească existența unei legături între suspecți și locul exploziei.

În cazul în care detonația s-a produs pe teren deschis, atât locul în care s-a produs cât și cel din imediata apropiere vor fi cercetate inclusiv prin cernerea pământului și a materiilor organice cu o sită ale cărei orificii să aibă un diametru cât mai mic cu putință, verificându-se amănunțit inclusiv clădirile, autovehiculele și copacii din apropiere, colaborându-se în acest sens cu unitățile de pompieri, în vederea descoperirii fragmentelor care au fost aruncate de suflul exploziei în aceste locuri.

În cazul în care bomba a fost trimisă victimei printr-un colet la a cărui ambalare s-a folosit bandă adezivă, acesta va fi examinat cu atenție, în vederea descoperirii urmelor papilare, firelor de păr sau urmelor de sânge.

Totodată, se va acorda o atenție deosebită poziției victimelor avută în momentul exploziei, precum și elementelor care Ie-a provocat rănirea sau moartea, colaborându-se în acest sens cu medicul legist.

Ridicarea și ambalarea elementelor dispozitivului exploziv, a urmelor create de acestea și a celorlalte probe de natură chimică, fizică și biologică se vor face pe măsura ce vor fi fixate și înregistrate individual, grupându-le pe categorii, (trecându-se, totodată, mărimea, adâncimea și forma craterului urmelor create de aceste elemente, precum și pagubele produse), probe ce vor fi trimise de urgență serviciilor sau institutului de criminalistică pentru efectuarea de constatări tehnico-științifice și expertize.

Se vor stabili și audia martorii oculari, iar în baza informațiilor furnizate se va trece la realizarea portretului vorbit al persoanelor care au fost semnalate înaintea și în timpul producerii exploziei în zona cercetată, în vederea identificării lor după semnalmente.

Când se constată că cercetarea la fața locului nu se mai poate efectua, din motive obiective, aceasta se va întrerupe și se va relua conform regulilor cunoscute.

Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului se va face prin întocmirea unui proces-verbal la care vor fi anexate, conform art.131.C.p.p., planșe cu fotografii judiciare, schița locului faptei, rapoarte de constatare tehnico-științifică și înregistrarea video (în cazuri în care există posibilitatea).

Față de datele cunoscute ce se înscriu în procesul-verbal, acesta va mai cuprinde descrierea activităților efectuate de către echipa pirotehnică și rezultatele acestora, indicându-se dacă la cercetare au mai participat și experți din cadrul M.Ap.N., S.R.I., etc, menționându-se dacă o dată cu explozia s-au produs incendii, proporția și pagubele produse.

Foarte importantă, pentru soluționarea cauzei, este descrierea direcției de propagare a undei de șoc și a elementelor dispozitivului exploziv, a structurii și culorii substanțelor explozive găsite la locul exploziei.

Trebuie precizat faptul că, în funcție de urmele ridicate de la fața locului și de modul în care acestea vor fi interpretate, se vor obține informații cu privire la timpul scurs de la producerea exploziei, drumul parcurs și activitățile desfășurate de infractor, tipul de dispozitiv exploziv folosit și gruparea din care făptuitorul face parte.

Neefectuarea în mod corespunzător a activității de cercetare la fața locului, prin nerespectarea cerințelor procedurale, cu ocazia fixării și ridicării elementelor componente ale dispozitivului exploziv, a părților mecanismului de declanșare a acestuia, a urmelor lăsate de explozie și de altă natură (biologice, chimice etc), precum și folosirea necorespunzătoare a tehnicii și tacticii criminalistice, pot duce la imposibilitatea valorificării probelor, îngreunând identificarea autorului și influențând negativ rezolvarea unor asemenea cazuri.

CAPITOLUL III

CERCETAREA ACCIDENTELOR AVIATICE SOLDATE CU EXPLOZII

Secțiunea I

Cercetarea la fața locului

1. Generalități.

În literatura de specialitate există puține studii privind cercetarea la fața locului accidentelor aviatice, majoritatea autorilor oprindu-se la accidentele rutiere, cel din construcții, din domeniul petrochimic, minier, feroviar și uneori naval.

Explicația ar trebui căutată fie în frecvența redusă a accidentelor aviatice, fie în lipsa unor cunoștințe suficiente în domeniul respectiv, domeniu cu o istorie nu prea îndelungată în raport cu celelalte, fie în absența unor traduceri în limba română ale reglementărilor aeronautice internaționale, Autoritatea Aeronautică Română evitând traducerea acestor documente, pentru a păstra intactă autenticitatea textelor.

Lucrarea de față nu-și propune o prezentare exhaustivă a cercetării la fața locului în cazul accidentelor de aviație, ci relatarea unor particularități ale urmăririi penale, în această fază, cercetarea la fața locului urmând a se desfășura potrivit regulilor tactice generale examinate în tratatele de criminalistică.

Precizăm și faptul că, față de diversitatea modalităților și a cauzelor accidentelor aviatice, raportăm prezentarea particularităților care individualizează cercetarea în acest domeniu la un caz ipotetic, dar cel mai des întâlnit, de accident al aeronavei de pasageri în zbor, în spațiul aerian național, ce a avut ca urmare prăbușirea și coliziunea acesteia cu solul.

Înainte de prezentarea propriu-zisă a specificului cercetării la fața locului, în cazul accidentelor de aviație, trebuie făcute însă unele precizări referitoare la spațiul aerian, locul cercetării faptei, investigația tehnică, accident și incident de aviație. înălțime și altitudine de zbor etc, precizări de natură să înlăture eventualele confuzii generate de accepțiunea lor diferită în limbajul de specialitate.

a) Astfel, prin loc al săvârșirii faptei, ce urmează să facă obiectul cercetării la fața locului, simultan ori succesiv, se înțelege atât aeronava distrusă, zona de teren unde sunt răspândite resturile aeronavei, corpurile pasagerilor, ale echipajului și bunurile transportate; cât și aeroportul de decolare sau aterizare; zonele limitrofe, turnul de control; sediul operatorului aerian și uneori uzina constructoare.

Considerăm că pentru o cercetare la fața locului completă, această activitate judiciară ar trebui să se desfășoare simultan cel puțin asupra aeronavei, aeroportului , zonei de impact și limitrofe aeroportului, precum și sediul operatorului aerian (companiei de aviație).

b) Spațiul aerian al României este constituit din coloana de aer ce se ridică deasupra solului și spațiului acvatic, fiind delimitat lateral prin frontierele terestre fluviale și maritime stabilite prin lege, iar în sus până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic ( art. 1 din Legea nr. 257/2001 privind modul de acțiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spațiul aerian al României.)

Orice activitate de zbor în spațiul aerian al României se desfășoară pe baza unei autorizări date de una din următoarele instituții:

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului (M.T.C.T.), pentru aeronave române și străine;

M.T.C.T., cu avizul obligatoriu al Ministerului Apărării Naționale (M.Ap.N.), pentru aeronavele civile străine care transportă trupe armament, tehnică de luptă, materiale periculoase și alte tipuri de încărcătură care, prin natura lor, pot afecta siguranța națională a României;

M.Ap. N., pentru toate aeronavele de stat române și străine;

M.Ap.N., pentru toate aeronavele care survolează capitala la înălțimi mai mici de 3000 metri.

În conformitate cu dispozițiile art. 16 din Codul aerian, faptele și actele juridice petrecute la bordul aeronavelor înmatriculate în România, precum și statutul juridic al încărcăturii aflate la bordul acestora, în timpul unui zbor internațional, sunt reglementate de legislația română, dacă prin acordurile și convențiile internaționale la care România este parte contractantă nu s-a stabilit altfel.

c) Potrivit art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian, accidentul de aviație este un eveniment legat de operarea unei aeronave, care se produce între momentul în care o persoană se îmbarcă la bordul acesteia cu intenția de a efectua un zbor și momentul în care toate persoanele aflate la bord sunt debarcate și în cursul căruia:

1. o persoană este rănită grav sau mortal datorită faptului că se găsește:

în aeronavă;

în contact direct cu aceasta sau cu un obiect care este fixat de aeronavă;

în contact direct cu o parte oarecare a aeronavei, inclusiv cu părțile care se detașează din aceasta;

expuse direct aspirației sau suflului motoarelor ori elicelor;

aeronava suferă deteriorări, avarii sau cedări structurale, care îi alterează caracteristicile de rezistență sau performanțele de zbor, necesitând o reparație importantă care nu poate fi făcută în mod normal cu mijloacele existente la bord;

aeronava a fost distrusă;

aeronava a dispărut sau este total inaccesibilă. Aeronava este considerată dispărută atunci când căutările s-au încheiat oficial și epava nu a fost localizată.

Potrivit aceluiași text de lege, prin act de intervenție ilicită se înțelege orice act produs în mod ilegal, constând în:

violență împotriva uneia sau mai multor persoane la bordul unei aeronave aflate la sol sau în zbor, dacă acel act poate să pericliteze siguranța aeronavei respective;

distrugerea unei aeronave în serviciu sau provocarea de avarii unor astfel de aeronave, care o fac indisponibilă pentru zbor sau care îi pot periclita siguranța în zbor;

amplasarea sau favorizarea amplasării prin orice mijloace a unui dispozitiv sau a unei substanțe care poate distruge o aeronavă aflată în serviciu sau care îi poate provoca avarii care să o facă indisponibilă pentru zbor;

distrugerea sau avarierea mijloacelor de navigație aeriană sau modificarea parametrilor lor, dacă un asemenea act poate periclita siguranța aeronavelor în zbor;

comunicarea intenționată a unor informații false, punând astfel în pericol traficul aerian;

folosirea ilegală a oricărui dispozitiv, substanță sau armă pentru:

a) producerea unui act de violență împotriva uneia sau mai multor persoane, care provoacă rănirea gravă sau moartea acestora pe un aeroport;

b) distrugerea sau avarierea gravă a facilităților care aparțin aviației sau aeronavelor care nu sunt în serviciu, dar se află pe acel aeroport, dacă un asemenea act pune în pericol sau poate periclita siguranța aeroportului.

c) în înțelesul prevederilor Codului aerian, o aeronavă se consideră a fi în zbor din momentul în care îmbarcarea fiind terminată, toate ușile exterioare au fost închise și până în momentul în care una din aceste uși a fost deschisă în vedea debarcării; în caz de aterizare forțată se consideră că zborul se continuă până când autoritatea aeronautică competentă preia aeronava, persoana și bunurile de la bord (art. 104).

O aeronavă se consideră a fi în serviciu din momentul în care personalul de la sol sau echipajul începe să o pregătească în vederea unui anumit zbor și până la expirarea unui termen de 24 ore după aterizare.

Perioada de serviciu cuprinde în orice caz și întreaga perioadă în care aeronava se află în zbor.

Rămânând în sfera precizărilor privind limbajul aeronautic, prin altitudine se înțelege distanța pe verticală între aeronavă și nivelul mării în condiții atmosferice standard (presiune = 1.013 milibari și temperatură = 15°C), iar noțiunea de înălțime definește distanța pe verticală între aeronavă și suprafața de relief pe care o survolează, aceasta din urmă fiind măsurată de un radioaltimetru, care funcționează pe principiul reflectării undelor radio de suprafețele pe care le întâlnește.

Prin zbor la vedere (V.F.R. – visibility flight rules) se înțelege zborul efectuat prin vizualizarea reperelor terestre și confruntarea lor cu harta locului de survolat, fără un control riguros al organelor de trafic aerian, iar prin zbor e instrumental (I.F.R. – instrumental flight rules), cel efectuat numai după informațiile arii furnizate de aparatele și instrumentele de bord și cu respectarea strictă a de dispozițiilor date de organele de dirijare și control

d) Accidentul nu se confundă cu evenimentul sau incidentul de aviație. Potrivit Ordinului 1846/2001 al M.T.C.T., prin care s-a aprobat "Reglementarea aeronautică civilă română privind raportarea evenimentelor de aviație civilă", prin eveniment se înțelege orice întâmplare importantă având drept cauze:

funcționarea defectuoasă a tehnicii sau fenomene care aduc sau sunt susceptibile să aducă atingeri siguranței sau securității transporturilor aeriene civile, acțiuni care au determinat sau au fost susceptibile să determine întreruperea traficului aerian, producerea unor pagube materiale, rănirea mortală sau gravă a unor persoane".

Incidentul este definit, prin același act normativ, ca fiind un eveniment, altul decât accidentul, care, asociat cu exploatarea unei aeronave, afectează sau poate afecta siguranța exploatării aeronavei.

Principalele cauze ale producerii accidentelor aviatice în zbor sunt:

defecțiuni de natură tehnică, generate de greșeli în proiectare, construcție, ori survenite ca urmare a uzurii materialelor;

producerea unor incendii sau explozii la bordul aeronavei prin acte teroriste ori depresurizări ale cabinei în urma folosirii ilicite a sistemelor de largare a ușilor ori a armelor de foc;

erori în tehnica pilotajului sau în navigația aeriană, ce pot conduce la ruperea aeronavei la decolare sau aterizare ori la coliziuni în zbor, precum și la impactul cu formele de relief deasupra cărora se zboară în condiții V.F.R.;

fenomenele meteorologice nefavorabile, de cele mai multe ori în concurs cu o greșită apreciere privind evoluția și depășirea lor;

rezolvarea greșită sau incompletă a unor cazuri speciale, ca urmare a unor pregătiri profesionale deficitare;

erori în dirijarea și controlul traficului aerian.

În raport de cauza producerii accidentului aviatic, de înălțimea la care s-a aflat aeronava, de viteză, direcție, derivă, temperatură, viteză verticală și alte elemente de zbor, precum și de natura locului unde s-a prăbușit (sol, munte, apă, pădure,), de precipitații și anotimp, se poate estima suprafața pe care s-au răspândit fragmentele din avion și din corpurile umane și se va stabili prioritatea identificării unor urme esențiale în stabilirea adevărului.

2. Particularități ale cercetării la fața locului.

Cercetarea la fața locului a unui accident de aviație este o activitate deosebit de complexă, la care participă organele de urmărire penală, de cele mai multe ori constituite în echipă, o echipă tehnică desemnată de M.T.C.T., unul sau mai mulți medici legiști (după caz), cadre și criminaliști din Ministerul Administrației și Internelor, specialiști în securitate aeriană din Inspectoratul de stat în aviație civilă și, uneori, reprezentanți ai autorităților aeronautice străine, precum și specialiști din alte țări, dacă aeronava sau victimele aparțin acelui stat.

În situația în care prin accidentul de aviație s-a produs moartea sau rănirea unor persoane ori aeronava a dispărut, cercetarea la fața locului este condusă, în mod obligatoriu de procuror, care asigură coordonarea activității tuturor celorlalte echipe și căruia i se raportează permanent stadiul cercetărilor și primele concluzii la care s-a ajuns.

Dacă s-au produs doar deteriorări, avarii sau distrugeri ale aeronavei, procurorul solicită și așteaptă raportul preliminar al investigației tehnice, pentru ca, în funcție de concluziile acestei investigații, să decidă cu privire la existența sau inexistența unor fapte de natură penală și să procedeze potrivit art. 228 și următoarele din Codul de procedură penală.

în conformitate cu art. 87-89 din Codul aerian, M.T.C.T. este autoritatea publică centrală care are competență în reglementarea, organizarea și desfășurarea investigației tehnice. Scopul acestei investigații îl reprezintă determinarea reală a cauzelor și împrejurărilor care au condus la producerea accidentului, precum și stabilirea măsurilor preventive tehnice și metodologice corespunzătoare.

Investigația tehnică a accidentelor și incidentelor din aviația civilă se desfășoară conform prevederilor O.G. nr. 51/1999, iar a celor din aviația militară potrivit regulamentelor A.V.-5/1981 și A.V.-6/1982 ale Forțelor Aeriene Române. Aceste investigații nu urmăresc stabilirea de vinovății sau responsabilități (art. 5 alin. 2), ci factorii care au condus sau au favorizat producerea accidentelor respective.

Cercetarea la fața locului a accidentului de aviație se desfășoară într-o echipă complexă și reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de obținere a datelor necesare stabilirii cu exactitate a cauzelor reale ale accidentului respectiv și ale condițiilor care l-au favorizat, pentru determinarea naturii penale sau extrapenale a faptei.

Activitatea de cercetare se desfășoară pe baza regulilor tactice generale cunoscute, sub conducerea procurorului și cu participarea directă a organelor de cercetare penală ale poliției, medicilor legiști și a specialiștilor în domeniul construcțiilor aeronautice și investigării tehnice a accidentelor din cadrul M.T.C.T. și Inspectoratului de stat în aviația civilă, așa cum am menționat și anterior, paza și securitatea zonei fiind asigurată, uneori, de importante forțe ale Ministerului Administrației și Internelor.

O cerință deosebită impusă cercetării este aceea a acționării cu maximă operativitate pentru înlăturarea imediată a pericolelor, salvarea vieții victimelor, stingerea incendiilor produse la sol, prevenirea extinderii lor la zonele învecinate și împiedicarea sustragerii de bunuri.

Particularitățile cercetării la fața locului, în cazul unui accident de aviație, sunt determinate de următoarele elemente:

a) Caracteristicile fizice și topografice ale locului accidentului și posibilitățile de acces în zonă.

Accidentul poate avea loc fie în zbor, la diferite altitudini, fie la sol, fie în faza de decolare sau aterizare, fie deasupra unor întinderi de apă sau suprafețe de teren și, în funcție de aceste elemente, aria de cercetare va fi mai mare sau mai mică, implicând o mobilizare proporțională de forțe, care să delimiteze și să asigure paza zonei de unde pot fi ridicate și conservate mijloacele de probă.

Dacă accidentul a avut loc în procedura de decolare sau aterizare, primele forțe care vor interveni sunt echipele de pompieri și cele de salvare, care există în mod permanent în stare de alertă la fiecare aeroport, principala lor sarcină fiind stingerea incendiilor provocate de impactul aeronavei cu solul (incendii ce pot fi devastatoare la decolare, când rezervoarele de combustibil sunt pline) și salvarea vieții persoanelor aflate la bord sau împrăștiate pe teren.

Un accident ce a avut loc în zbor, deasupra unei suprafețe de apă, presupune mobilizarea navelor de salvare și a elicopterelor, după stabilirea, prin cercetarea aeriană, a locului prăbușirii aeronavei. Și cercetarea la fața locului în munți sau zone împădurite este foarte anevoioasă, precum și în zonele populate sau industriale, peste care s-a prăbușit aeronava.

Potrivit art. 86 din Codul aerian, toate autoritățile publice, precum și persoanele fizice și juridice solicitate, au obligația de a acorda asistență în cazul operațiunilor de căutare și salvare, urmărindu-se prioritar salvarea vieților omenești, prevenirea amplificării daunelor și conservarea dovezilor esențiale pentru anchetarea adecvată a accidentelor. în conformitate cu art. 83 din același cod, în spațiul aerian național, operațiunile de căutare și salvare a aeronavelor aflate în primejdie și a supraviețuitorilor unui accident de aviație se realizează prin sistemul național de căutare și salvare.

Caracteristicile topografice și topometrice ale suprafețelor de impact sunt esențiale în luarea deciziei cu privire la alegerea tipurilor și numărului mijloacelor de deplasare și de intervenție în zonă, precum și a forțelor de ordine ce trebuie dislocate în scopul asigurării pazei.

b) Tipul, categoria și încărcătura aeronavei.

Potrivit destinațiilor lor, aeronavelor se clasifică în aeronave de transport pasageri, de transport marfă, de căutare și salvare, de stingere a incendiilor, aeronave sanitare, utilitare, speciale și aeronave de luptă.

Încărcătura aeronavei (pasageri, marfă, animale, bunuri explozive etc.) determină categoria și volumul mijloacelor tehnice și auto destinate să intervină cu prioritate, numărul autovehiculelor de pompieri și ale autosalvărilor, precum și mijloacele speciale pe care le reclamă situația concretă (elicoptere sau avioane de cercetare căutare, elicoptere sanitare, utilaje de descarcerare, corturi și paturi de campanie, alimente și medicamente, utilaje de decontaminare etc), iar în ceea ce privește cercetarea judiciară, componența echipei de urmărire penală, tipul și numărul truselor criminalistice necesare, respectiv al aparaturii audio-video.

În funcție de aceste elemente, organele de urmărire penală trebuie să aprecieze și să solicite M.Ap.N., M.A.I., sau M.T.C.T. avioane, elicoptere sau nave pentru reperarea zonei în care se găsesc resturi de aeronavă și corpurile victimelor, precum și elicoptere sanitare pentru transportarea de urgență a răniților la spital.

c) Aeroportul, operatorul aerian și naționalitatea aeronavei.

În cel mai scurt timp de la producerea accidentului trebuie cunoscut: deținătorul și operatorul aeronavei, naționalitatea sa, numărul membrilor echipajului și al pasagerilor, numele proprietarului mărfii transportate și al chiriașului, pentru a se dispune măsuri imediate în scopul ridicării documentelor în care au fost consemnate activitățile tehnice de întreținere și alimentare premergătoare decolării, a se lua probe de petrol din cisterna de alimentare, a se ridica planul de zbor depus la biroul briefing al aeroportului, plan în care sunt trecute elementele ce trebuie respectate pe traiectul de zbor, respectiv viteza, altitudinea, direcția, culoarul etc, precum și sigilarea benzii magnetice pe care au fost înregistrate convorbirile și frazeologia de navigație între echipaj și organele de trafic.

Datorită diversității și complexității activității , se recomandă ca cel puțin un membru al echipei de urmărire penală să se deplaseze la locul coliziunii, altul la aeroportul de decolare sau de aterizare și un altul, dacă este cazul, la sediul operatorului aerian, pentru identificarea, ridicarea și conservarea mijloacelor materiale de probă ce pot ajuta la stabilirea cauzelor accidentului aviatic și pentru a împiedica ascunderea, distrugerea ori modificarea lor.

Toate operațiunile ce se execută la o aeronavă înainte de decolare se consemnează în fișe tehnice și în condici de pregătire preliminară și nemijlocită, în care se menționează persoanele care le-au executat, rezultatul testelor și al verificării combustibilului utilizat, defecțiunile identificate și modul de remediere a lor, persoanele responsabile de calitatea lucrărilor respective etc.

Înainte de orice decolare, la biroul briefing al aeroportului are loc o scurtă pregătire a echipajului și o informare asupra fenomenelor meteo ce pot fi întâlnite pe traiectul de zbor, după care, la același birou, se depune un plan de zbor (flight plan) în formular tipizat, în care sunt consemnate, în limba engleză, aeroportul de decolare și de destinație, de rezervă, aeroporturile de escală sau alimentare, tipul, înmatriculare și categoria aeronavei, altitudinea și viteza de zbor, punctele de schimbare a traiectului de zbor, numărul pasagerilor și al membrilor echipajului, numele comandantului, mijloacele de salvare și identificare, precum și mijloacele radiotehnice de la bord, numărul aprobării pentru zbor și autonomia aeronavei în zbor.

Față de cele prezentate mai sus, se poate ușor observa că cercetarea la fața locului se desfășoară în același timp în mai multe locuri, simultaneitatea și celeritatea acestor activități fiind esențiale în stabilirea tuturor cauzelor accidentului și în identificarea persoanelor responsabile penal.

Numele constructorului și tipul aeronavei prezintă importanță pentru investigația tehnică, în sensul desemnării persoanelor calificate sau specializate respectivului tip de aparat de zbor, iar naționalitatea aeronavei, pentru informarea țării de înmatriculare asupra accidentului, țară care, alături de constructor, în majoritatea cazurilor își manifestă dorința de a participa efectiv la investigația tehnică și, uneori, chiar judiciară, în baza unor convenții internaționale sau acorduri, bilaterale, sau măcar de a asista la efectuarea lor de către organele competente ale statului în care se desfășoară.

d) Numărul și numele pasagerilor și al membrilor echipajului

Numele membrilor echipajului prezintă importanță pentru verificarea stării lor fizice înainte de decolare și respectarea de către aceștia a pregătirii nemijlocite pentru zbor, iar numărul pasagerilor interesează, în primul rând, autoritățile cu atribuții în salvarea lor, iar în al doilea rând instituțiile medico-legale, pentru constituirea echipei de specialiști în cercetarea victimelor accidentului.

Dacă prin accident s-a produs moartea unor persoane, este necesară amprentarea și toaletarea cadavrelor și apoi confruntarea datelor cu lista de pasageri (ce se solicită aeroportului de decolare, respectiv serviciului de checking al companiei aeriene transportatoare), în vederea identificării lor. Nu trebuie omisă consemnarea semnalmentelor și îmbrăcăminții acestora.

Numele și/sau naționalitatea pasagerilor pot conduce la identificarea unor persoane suspecte, care ar fi putut sta la originea accidentului aviatic. Țările ai căror cetățeni au fost victimele accidentului de aviație trebuie anunțate pe cale diplomatică asupra celor întâmplate și a măsurilor imediate întreprinse pentru salvarea și îngrijirea lor, precum și cu privire la conservarea cadavrelor și la locul depunerii acestora;

e) Înălțimea, altitudinea și viteza de zbor.

Aceștia sunt factorii care determină raza de împrăștiere la sol a părților aeronavei, în situația în care a avut loc o explozie la bord în zbor.

Plecând de la aceste elemente, se poate estima necesarul de forțe care să îngrădească zona ce urmează a fi cercetată, numărul și tipul mijloacelor de transport al supraviețuitorilor și răniților.

Fiecare aeronavă de transport pasageri este dotată obligatoriu cu un înregistrator de parametri sau "cutie neagră", astfel construit încât să reziste la șocuri mecanice și factori termici de valori foarte mari. Aceste aparate înregistrează continuu temperatura externă, înălțimea, viteza de croazieră, direcția de zbor, viteza ascensională, altitudinea, turația sau puterea motoarelor, tangajul, presiunile și temperaturile instalațiilor hidraulice, ale instalațiilor de ulei, convorbirile radio dintre membrii echipajului sau dintre aceștia și organele de trafic aerian și informațiile primite de la unele indicatoare de bord sau de la pilotul automat, precum și alte elemente, în funcție de performanțele înregistratorului respectiv.

Căutarea înregistratorului de parametri reprezintă o prioritate pentru organele ce efectuează cercetarea la fața locului. "Cutia neagră" se sigilează și trebuie trimisă de urgență la laboratoarele speciale ale autorității aeronautice pentru "citirea" sa.

Prin urmare, în funcție de circumstanțele în care s-a produs accidentul, este necesar să se clarifice dacă acesta putea fi sau nu evitat, aspect cu rezonanță în exercitarea acțiunii penale și în stabilirea răspunderii civile.

În prezent, toate aeronavele de pasageri sunt dotate cu radare meteo performante, care le furnizează informații despre fenomenele meteo aflate la diferite distanțe pe traseul lor de zbor, precum și cu detectoare de givraj.

Cercetarea la fața locului a accidentelor de aviație reprezintă unul dintre cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat și necesar, de modul în care este efectuată depinzând direct soluționarea cauzei.

Ca și în cercetarea altor accidente, cercetarea la fața locului a accidentelor de aviație este orientată în două direcții importante:

stabilirea împrejurărilor de loc, timp și mod în care s-a produs, identificarea factorilor de natură obiectivă și subiectivă care l-au favorizat;

descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor formate cu ocazia producerii accidentului.

Pe baza informațiilor obținute prin cercetarea la fața locului a zonei de impact, a condițiilor meteo existente la data producerii lui, a informațiilor luate de la aeroportul de decolare și de la operatorul aerian, cercetare în care se include și ascultarea persoanelor implicate în accident și a martorilor oculari, procurorul are posibilitatea să formuleze primele versiuni referitoare la natura accidentului, urmând ca actele de urmărire penală ulterioare, expertizele medico-legale, investigația tehnică și expertiza tehnică complexă să confirme versiunea reală. Primele măsuri la locul accidentului sunt luate de organele de poliție și jandarmerie care se deplasează operativ în zona respectivă, solicitând chiar de la sesizarea din oficiu sau pe altă cale intervenția pompierilor și a medicilor de pe ambulanțe.

Atribuțiile forțelor de ordine publică, care au sosit la locul accidentului aeronautic, sunt următoarele:

acordarea primului ajutor victimelor;

asigurarea accesului în zonă a mijloacelor auto de pompieri și ambulanțelor;

găsirea și trimiterea de urgență a răniților la spital;

acordarea de sprijin pompierilor în stingerea incendiilor provocate de combustibilul revărsat din rezervoarele aeronavei;

îndepărtarea persoanelor care au pătruns în zonă din curiozitate sau pentru a culege "amintiri" constând în fragmente de avion, unii dintre aceștia având tendința de a sustrage bunuri din bagajele pasagerilor sau din marfa transportată;

asigurarea pazei locului și luarea măsurilor necesare de conservare a urmelor accidentului;

raportarea imediată a accidentului, raportare prin care să se precizeze căile de acces, suprafața ce trebuie asigurată, prezența altor forțe în zonă, primele măsuri luate și, pe cât posibil, numărul de înmatriculare a aeronavei, categoria acesteia, numărul aproximativ de victime, condițiile meteo, pagubele produse, suprafața incendiată, evoluția incendiilor și alte elemente pe care le consideră necesare;

identificarea martorilor oculari și, dacă este cazul, a persoanelor implicate în accident;

luarea măsurilor de descongestionare, în măsura posibilităților, și de înlăturare a unor pericole iminente create de producerea accidentului;

delimitarea cât mai exactă a locului faptei;

obținerea unor prime informații cu privire la împrejurările producerii accidentului aviatic.

Cercetarea locului accidentului aviatic de către organele de urmărire penală începe efectiv după intervenția echipelor de salvare. Procurorul trebuie să solicite urgent trimiterea în zonă a unor echipe de criminaliști din cadrul M.A.I., a unei echipe de investigație tehnică din cadrul M.T.C.T. și de medici legiști, a căror activitate urmează să o coordoneze, stabilind obiectivele fiecăreia dintre acestea.

Membrii echipelor trebuie să-și distribuie sarcinile, potrivit cu competența și atribuțiilor care le revin în cadrul acestora. Specialiștii criminaliști vor efectua activitățile tipice cercetării în faza statistică, prioritare fiind fixarea prin fotografii judiciare și înregistrări video a aspectelor de ansamblu și a unor detalii, precum și conservarea urmelor și mijloacelor de probă.

Trebuie subliniată necesitatea fixării prin fotografii judiciare a componentelor aeronavei, a structurii acesteia, capotelor și, separat, a poziției lor față de fuselajul din care s-ar fi putut desprinde, precum și fotografierea interiorului din cabina echipajului, insistându-se asupra poziției manetelor, a panourilor cu butoane și contacte și a instrumentelor de bord.

Paralel cu activitățile tehnice criminalistice de cercetare, organele de urmărire penală, după delimitarea exactă a locului faptei și verificarea modului în care se asigură paza zonei respective, după ce s-au informat cu privire la măsurile de limitare și prevenire a altor pericole, vor acorda atenție obținerii primelor date cu privire la accident, identificând și audiind martorii oculari și eventual victimele.

În faza dinamică a cercetării, se procedează la examinarea minuțioasă a locului faptei, pentru descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă. O prioritate în această fază o constituie căutarea și conservarea înregistratorului de zbor (flight recorder), care poate furniza principalele elemente de zbor ale aeronavei din ultimele 60, 90, 120, 180, etc, de minute (în funcție de performanțele acestuia), până în momentul accidentului, informații ce vor permite reconstituirea și simularea în condiții de laborator a zborului, a poziției avută în aer și a unghiului de impact, a manevrelor sale și comenzilor date de echipaj, a modului de funcționare a instrumentelor, instalațiilor și motoarelor.

Totodată, organele judiciare se vor ocupa de ridicarea probelor de la sol în care s-au impregnat petrol, ulei sau lichid hidraulic, pentru supunerea acestora unor expertize tehnico-științifice ulterioare.

Examinându-se aeronava în exterior și a resturile sale, se va proceda la identificarea și evaluarea părților care s-au desprins ori s-au rupt, ale îndoiturilor și torsionărilor ce s-au produs la impactul cu solul sau obstacolul cu care au venit în contact ori care s-ar fi putut produce în aer ca urmare a unei explozii la bord. Prin interpretarea acestor urme se pot obține date referitoare la fenomenul care a produs dezintegrarea aeronavei; locul de unde a început și gradul de fărâmițare a celulei (corpului), precum și succesiunea dezmembrărilor; locul de impact și funcționarea motoarelor la acel moment. Urmele create în celula aeronavei (pe învelișul și părțile sale componente), respectiv pe aripi, fuselaj, angrenaje, tren de aterizare etc. trebuie căutate, înregistrate și selectate, pentru ca, împreună cu celelalte părți rupte din celulă, să facă posibilă reconstituirea sa și stabilirea momentului, locului și a factorilor care le-au produs.

De asemenea, se ridică toate corpurile străine existente între manetele și cablurile de comandă, care le-ar fi putut face impracticabile. În analiza acestor urme se are în vedere, în raport și de informațiile ce se solicită transportatorului (companiei aeriene) și aeroportului, încărcătura, natura și repartizarea acesteia în aeronavă.

Se va reține poziția tijelor, cablurilor, amplificatoarelor hidraulice, amortizoarelor, articulațiilor, frecărilor, a compensatoarelor, eleroanelor și frânelor aerodinamice, a crăpăturilor, știrbiturilor, arsurilor și marginilor (răsfrânte, în interior sau exterior), esențiale în stabilirea focarului exploziei și în efectuarea unei expertize tehnice complexe.

Se va verifica starea rezervoarelor de combustibil, ulei și dacă mai au aceste lichide, se ridică probe în vederea efectuării expertizelor fizico-chimice. Se reține starea și poziția rezervoarelor suplimentare, stabilindu-se momentul desprinderii lor de aeronavă.

În cabina de pilotaj se verifică poziția aparatelor de bord, indicațiile acestora și valorile la care au rămas blocate, poziția manetelor de comandă ale motoarelor, poziția manetelor de comandă ale trenului de aterizare, flapsurilor și eleroanelor, urmele de arsuri, rupturi etc. În funcție de poziția contactelor se stabilește care din aparatele radio și din sistemele de navigație erau pornite și dacă radarul și mijloacele speciale de avertizare erau în sarcină și funcționau în momentul accidentului.

Toate aceste urme, precum și cele identificate de echipa de specialiști la motoare, instalații electrice, instalații hidraulice, sisteme de alimentare, ce urmează să fie valorificate ulterior la investigațiile tehnice, precum și informațiile înregistrate de "cutia neagră", trebuie să furnizeze expertizei tehnice complexe datele necesare pentru stabilirea defecțiunilor de proiectare sau de construcție; stabilirea cauzelor incendiului sau exploziei produse la bordul aeronavei; stabilirea cauzelor nefuncționării sistemelor electrice de navigație, avertizare și a instalațiilor de bord; verificarea rezistenței în sarcină a aparatelor, motoarelor și subansamblurilor suspectate de a fi produs catastrofa; stabilirea faptului dacă accidentul s-a datorat givrajului; stabilirea corectitudinii indicațiilor de zbor primite de la sol și dacă ele au fost respectate, sens în care se ridică și sigilează banda magnetică de la turnul de control sau de la alte organe de dirijare a traficului aerian; stabilirea erorilor de pilotaj.

Ridicarea urmelor de sânge, a resturilor umane și amprentarea cadavrelor, ce se efectuează concomitent cu celelalte activități specifice acestei faze, vor fi necesare pentru efectuarea expertizelor medico-legale și stabilirea identității victimelor. Expertizele medico-legale trebuie să stabilească și starea de sănătate a membrilor echipajului înainte de decolare și la momentul accidentului.

În afară de expertize, se mai pot dispune, ulterior, efectuarea în laboratoarele de specialitate a unor teste, reconstituiri, simulări ale ultimelor minute de zbor, precum și alte operațiuni menite să elucideze pe deplin cauzele accidentului.

După cum s-a subliniat anterior, organele de urmărire penală ce s-au deplasat la aeroport sau/și la sediul operatorilor aerian (recomandat fiind ca cercetarea să se facă simultan), vor pune accent pe identificarea documentelor referitoare la aeronava distrusă prin accident și la ridicarea acestora (manual de zbor, manual de întreținere tehnică, fișe tehnice, registrul cu lucrările regulamentare efectuate), pentru a fi examinate și a se verifica concordanța activităților efectuate cu reglementările aeronautice și metodologia stabilită de constructor pentru acel tip de aeronavă. Totodată, se vor ridica probe de petrol din cisterna care a alimentat aeronava înainte de decolare, pentru ca, prin expertiza fizico-chimică, să se stabilească tipul și calitatea petrolului utilizat, prezența apei sau a unor impurități care ar fi putut afecta funcționarea normală a motoarelor. Se va proceda la ridicarea planului de zbor (flight plan) depus de echipaj la biroul briefing al aeroportului, precum și la verificarea stării de sănătate a piloților prin consultarea registrului medical în care s-a consemnat controlul medical al acestora înainte de decolare.

Fixarea rezultatelor cercetării se face prin proces-verbal, însoțit de planșe fotografice color, de schițe, desene, crochiuri ale traiectelor de zbor, de relevări etc. în privința fotografiilor judiciare operative, apreciem că este indicat să se efectueze, alături de fotografii panoramice și schița unitară, fotografii aeriene, inclusiv înregistrări video din aer pentru ilustrarea raportului de poziție dintre principalele părți ale aeronavei, desprinse din aceasta în zbor sau la impactul cu solul, precum și urmele sau urma lăsată pe suprafața terestră de aparatul de zbor și orientarea lor, petele rămase în urma arderii combustibilului, etc.

Procesul-verbal trebuie să cuprindă și constatările și rezultatele cercetării efectuate de echipele de specialiști ce compun echipa complexă, însoțite de tabelele, planșele și anexele redactate de aceștia.

Având în vedere că redactarea raportului de investigație tehnică durează uneori foarte mult (2-10 ani), datorită specificului și complexității acestei activități, se solicită specialiștilor din domeniul aeronautic, care au participat la cercetarea la fața locului, un raport preliminar și sintetic cu privire la unele constatări certe la care au ajuns sau cu privire la excluderea unor condiții favorizante sau cauze ale accidentului.

Organele de urmărire penală trebuie să consulte specialiști din domeniul aeronautic și de securitate a zborului și să se informeze, concomitent cu acțiunile prezentate mai sus, asupra particularităților activității de zbor, întreținere tehnică și navigație aeriană și apoi să studieze toate actele normative interne (Codul aerian, Legea 257/2001, Legea nr. 130/2001, O.G. nr. 51/1999, Ordinul 1846/2001 al M.T.C.T.) și dacă se impune pe cele externe (Anexa 13 la Convenția de la Chicago din 1944 privind aviația civilă), reglementările aeronautice, instrucțiunile și manualele tehnice de exploatare, etc.

CAPITOLUL IV

CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL ACCIDENTELOR FEROVIARE SOLDATE CU EXPLOZII

Secțiunea I

Generalități

Domeniul cercetărilor infracțiunilor comise în sectorul transporturi și prin excelență, în sectorul feroviar, are caracteristici proprii ce nu pot fi ignorate numai în virtutea unicității metodologiei de cercetare criminalistică, fapt pe care articolul de față va încerca să o dovedească.

Diferența ce există între noțiunea de „loc al faptei” în cercetarea infracțiunilor comise în unități teritoriale și noțiunea de „loc al faptei” în privința faptelor de natură penală comise în sectorul feroviar este evidentă, în prima categorie, locul faptei este circumscris într-o anumită zonă a locuinței devalizate ori a clădirii și împrejurimilor acesteia, unde autorii infracțiunilor și-au desfășurat activitatea. Aceasta, într-un fel, ușurează eforturile echipei care desfășoară cercetarea la fața locului, zona putând fi încă de la început conturată.

Cam același lucru se produce și în cazul incendiilor ce au loc în stațiile de cale ferată, magazii, remize ori alte puncte fixe ce constituie obiective feroviare.

Când, însă, incendiul se produce într-un vagon de marfă ori de călători, în timp ce trenul se află în mers lucrurile se schimbă, noțiunea de „loc al faptei” luând o dimensiune mult mai nuanțată, ceea ce include locul propriu-zis în care s-a declanșat incendiul, zona în care a staționat convoiul de vagoane pentru primele măsuri de stingere, cât și zonele adiacente vizând locurile, în care infractorii s-au refugiat, au transportat ori unde au depozitat bunurile sustrase din vagoane.

lată, deci, câtă diferență față de „locul faptei”, clar delimitat în cazul spargerii de locuință, de magazie ori comiterea unei crime într-o încăpere ori alături de aceasta.

De aici, și nu doar, încep diferențele ce trebuie avute în vedere la pregătirea și perfecționarea pregătirii celor ce se vor destina cercetării faptelor comise în sectorul transporturi feroviare, cu predilecție a celor care cercetează incendiile obiectivelor feroviare, precum și a materialelor ce concură la buna desfășurare a transportului feroviar.

Înainte de a aprofunda specificul temei lucrării de față, se cuvine a menționa faptul că Societatea Națională a Căilor Ferate este o instituție cu vechi tradiții și care posedă o serioasă organizare internă, în care se includ și temeinice măsuri de prevenire și stingere a incendiilor produse în sistem. în acest context nu poate fi ignorată nici serioasa dotare cu mijloace tehnice distribuite la nivelul tuturor regionalelor de cale ferată, în vederea evitării daunelor cauzate de incendii.

Alături de o dotare corespunzătoare, se înscrie totodată și Corpul de pompieri civili, bine instruiți, cât și colaborarea deosebit de fructuoasă cu pompierii militari din toate zonele parcurse de calea ferată.

Cunoscând toate acestea, încă de la început, cei ce vor studia această lucrare va trebui să înțeleagă că „locul faptei”, în cazul incendiilor de vagoane, fie ele de marfă ori de călători, cuprinde:

– zona în care s-a declanșat incendiul, cunoscând că trenul se afla în mișcare, de la sesizarea incendiului până la oprirea și izolarea vagoanelor incendiate;

– locul în care s-a oprit trenul și s-au luat măsurile de stingere a incendiului, cât și împrejurările acestuia.

– locul unde au fost tractate și depozitate vagoanele afectate de incendiu;
Uneori, în „locul faptei” poate fi inclus și locul în care infractorul a început acțiunea sa ilegală, cât și desfășurarea celorlalte activități menite să întrețină focul.

Dacă cercetarea incendiilor produse la vagoanele ce se află staționate este mai simplă cercetarea incendiilor la vagoanele aflate în mers este mal dificilă și, de fapt, lucrarea de față este îndreptată acestui scop.

Nici o cercetare nu este ușoară, cea din urmă menționată în alineatul precedent ridică însă în fața echipei de cercetare probleme mai complexe ce trebuie corect interpretate în contextul celor ce se constată.

Pagubele ce se produc vagoanelor incendiate în mers sunt categoric mai mari decât a celor aflate în staționare în gări, halte ori puncte de oprire, dinainte cunoscute.

Cât privește victimele umane, acestea sunt mult mai rare în cazul vagoanelor aflate în mers decât a celor aflate în staționare.

Când incendiul se declanșează în mers, de obicei, călătorii se refugiază urgent în vagoane alăturate, neafectate de incendiu, abandonându-și unele bagaje, când focul este deosebit de intens. Identic, se petrec lucrurile și când vagoanele sunt în stare de staționare. Pot rămâne însă în vagoane copii ori adulți adormiți, cât și persoane aflate sub influența băuturilor alcoolice, care înăbușite de fum pot deceda, iar cadavrele pot fi afectate ulterior de acțiunea flăcărilor, ceea ce va îngreuna posibilitatea identificării lor.

În ceea ce privește vagoanele de marfă incendiate, se cuvine să menționăm că cele ce conțin încărcătura în sticle cu conținut lichid, dacă acestea sunt afectate total sau parțial, cantitatea de sticle poate fi stabilită, după stingerea incendiului, cu minimă aproximație, prin numărarea capsulelor sau a gâturilor de sticlă rămase după incendiu.

Când numărul de capsule este mai mare ori mai mic decât cantitatea înscrisă în documentele de transport se pune problema corectitudinii declarațiilor făcute de furnizor în dauna C.F.R., evaluarea pagubelor putând suporta modificări stabilite în procesul civil ce se va naște.

În cazul incendiilor survenite la vagoanele în care sunt transportate vietăți (păsări ori animale), cercetările se vor îndrepta și în direcția stabilirii comportamentului personalului furnizorului sau beneficiarului, care a însoțit transportul.

Uneori, mai ales în sezonul rece, acești paznici-însoțitori fac foc în vagoane pentru a se încălzi, neglijând cele mai elementare reguli de prevenire a incendiului și provocând extinderea focului la întreaga încărcătură încredințată la transport.

În contextul celor enunțate cu referire la noțiunea de loc al faptei, trebuie reținut, în concluzie, faptul că, în cazul incendiilor produse la nivelul unor clădiri (stații, depozite, șantiere, etc), remize de vagoane, depouri, hale de reparații ori chiar diferite cabine C.F.R., locul faptei este cel aflat în zona evenimentului.

Aceeași interpretare trebuie păstrată și în cazul incendiilor produse la vagoanele aflate detașate și staționate pe linii retrase, degajamente ori în stații lăturalnice liniei curente.

În rest, când incendiul privește unui sau mai multe vagoane de marfă ori destinate călătorilor și chiar în cazul locomotivelor cuprinse de incendiu, în parcurs, noțiunea de loc al faptei se extinde corespunzător de la limita zonei în care s-a declanșat incendiul până unde au fost tractate și depozitate locomotiva ori vagoanele afectate de foc.

Menționăm că, în cazul incendiului criminal produs prin aruncarea de sticle ori alte mijloace de acest gen asupra garniturilor de tren aflate în mers ori staționate, este de la sine înțeles că, în cadrul locului faptei, va fi cuprins și terenul din care s-au aruncat aceste mijloace incendiare. De fapt, aceste locuri trebuie stabilite întrucât operațiunile procesual-penale prin reconstituire ori conducerea în teren vor concura benefic la betonarea ansamblului probator din dosar.

În consecință, locul faptei în cazul incendiilor la vagoanele de marfă, vagoanele destinate transportului de călători ori a locomotivelor, se stabilește de echipa de cercetare de îndată ce aceasta a sosit în zonă, după primele estimări. Oricum, nu poate fi nimeni învinuit pentru că ar fi evaluat prea larg locul faptei căci, pe măsură ce investigațiile de desfășoară, cadrul real al acestuia se conturează mai exact. Dimpotrivă, atunci când evaluarea inițială a câmpului faptei este mai mică decât cea reală, rezultatele pot influența negativ cercetarea.

Pe măsură ce datele obținute indică zona reală a locului faptei, cercetările se pot extinde cu posibilități certe de a descoperi urme cu valoare probantă în evidențierea cauzelor ce au determinat producerea incendiului.

Secțiunea a II-a

Sesizarea evenimentului

În privința incendiilor din stații, precizăm că acestea sunt sesizate, fie de călători, persoane aflate întâmplător pe peroane ori în apropierea acestora, cât mai ales de personalul C.F.R. care alertează pompierii și unitățile de poliție transporturi, de regulă prin intermediul telefonului. Despre producerea incendiilor la locomotive ori vagoane în parcurs aflăm, tot telefonic, ca urmare a comunicațiilor prin stațiile de emisie-recepție folosite de mecanicii locomotivelor, care au în dotare asemenea mijloace.

Ofițerul de serviciu care recepționează un asemenea apel trebuie să-l consemneze rapid și clar, menționând numărul trenului, locul unde se află obiectivul (locomotiva, vagoanele, etc), cuprinse de incendiu, cât și persoana ce face sesizarea. Imediat și fără nici-o întârziere, prin toate mijloacele tehnice de care dispune ofițerul de serviciu, verifică veridicitatea sesizării, prin contactul audio cu reprezentanții căii ferate, aceștia fiind alertați, grație stațiilor de emisie-recepție, ce stau permanent deschise și supravegheate de personal cu înaltă calificare. Evident, când sesizarea este făcută chiar de asemenea șefi de tură ori persoanele de serviciu la aceste stații, verificarea sesizării nu se mai impune.

De obicei, odată cu sesizarea poliției feroviare, personalul C.F.R. precizează și ce unitate de pompieri a fost anunțată, fapt ce trebuie reținut de ofițerul de serviciu care a consemnat sesizarea.

Nota privind sesizarea evenimentului se prezintă, de îndată, comandantului unității de poliție feroviară, ori celui aflat la comandă, concomitent cu alertarea echipei operative aflate de serviciu .

Secțiunea a III-a

Declansarea cercetarii la fata locului

Când incendiul afectează clădiri, anexe, depouri, remize, hale, etc, cercetarea la fața locului se efectuează conform regulilor de tactică criminalistică cunoscute și, bineînțeles, cu respectarea strictă a normelor de procedură penală.

Deși, în esență, și la incendiile de locomotive și vagoane aflate în parcurs ori în staționare, regulile de tactică criminalistică sunt aceleași, metodica cercetării la fața locului în asemenea cazuri are caracteristici proprii care trebuie bine stăpânite de polițiștii feroviari.

Aceasta cu atât mai mult cu cât echipa operativă ce se deplasează la fața locului nu are cu cine să se mai consulte în câmp, procedurile pe care le va folosi, urmând a fi cele mai corespunzătoare pentru a ajuta la stabilirea adevăratelor cauze ce au determinat incendiul.

În vederea stabilirii cauzelor ce au determinat producerea incendiilor ce se ivesc în stațiile de cale ferată, remize, terminale, complexe de revizie, clădiri anexe ori cele ce afectează vagoanele de marfă sau destinate călătorilor, organele de poliție.

Atenția polițiștilor ce asigură perimetrul cel mai larg față de locul faptei trebuie să fie permanent trează, ea vizând nu doar persoanele, bagajele acestora, expresia feței, cât și starea de spirit a acestora, și vizual, trebuie controlat și terenul din privire, existând posibilitatea descoperirii unor urme de mare valoare pentru soluționarea cauzei ce a produs sau întreținut incendiul.

Prezența în zonă a unor persoane ce emană miros puternic de fum, benzină, motorină ori alte substanțe, trebuie sesizată de îndată de cei aflați la datorie. De asemenea, trebuie semnalată și fixată cu ajutorul martorilor prezența în zonă a unor recipiente goale cu miros de substanțe inflamabile, abandonate, ca bidoane, damigene, canistre, sticle sau pungi din plastic.

Existența în zonă a unor cărări de rumeguș, fragmente de lumânări, bețe de chibrituri arse, așezate grupat, efecte textile arse, trebuie luată în seamă și menționată în notițe pentru a fi consemnată în procesul-verbal de constatare.

Practica citează sărăcia de urme depistate în incendiul unei magazii de mărfuri, unde focul mistuie totul, care a putut fi completată de depistarea, la ieșirea din zona afectată, a unui bărbat ce prezenta arsuri ale manșetei de la palton, urme ce s-au dovedit, ulterior, a fi provenit de la focul ce l-a surprins în apropierea unui colet pe care-l violase și care conținea un flacon cu tiner (interzis la transportul de mesagerie), care s-a aprins la contactul cu chibritul folosit de infractor pentru a-și asigura vizibilitatea în timpul acțiunii infracționale.

Activitățile tactice necesare a fi întreprinse, în soluționarea dosarelor ce privesc incendiile produse în sectorul feroviar, în general, nu se diferențiază de cele folosite la cercetarea incendiilor din alte domenii de activitate. Ele diferă însă în funcție de specificul locului unde s-a declanșat incendiul, fiindcă una este tactica la cercetarea incendiului unei magazii de mărfuri, alta este cea folosită la incendiul produs în incinta unei stații de cale ferată și cu totul alta la cercetarea incendiului vagoanelor de călători.

Tactica presupune desfășurarea cercetărilor, începând din faza inițială și până la finalizarea dosarului, potrivit unui plan care se concretizează odată cu terminarea cercetării la fața locului și în care își găsesc locul activități concrete, legale, menite să conducă la stabilirea cauzelor ce au determinat producerea incendiului.

Așadar, planul de cercetare se întocmește de către colectivul stabilit a lucra în dosar, sarcinile fiind formulate clar și concret, cu responsabilități precise și date de executare cât mai scurte față de începerea cercetărilor. Forma și modelul acestui plan nu constituie baza de discuție, cert rămâne faptul că el trebuie să cuprindă ipoteze reale, vizavi de datele și probele administrate încă din momentul cercetării, efectuate la fața locului. în formularea ipotezelor prinse în plan, se va ține neapărat seama de primele concluzii ale pompierilor, dar în funcție de datele obținute pe parcursul cercetărilor, chiar ipoteza-concluzie a pompierilor poate fi abandonată, dacă este contrazisă de realitate.

Dată fiind operativitatea cu care trebuie să se desfășoare cercetările în aceste dosare, opinăm că acestea trebuie să se grefeze și să se execute încă de la început, concomitent pe mai multe (dar nu prea numeroase) ipoteze. De altfel, acest lucru, este posibil datorită colectivului de cercetare ce se impune a conține cel puțin 4-5 polițiști de specialități diferite, aflați toți sub o comandă unică. Acțiunile zilnice efectuate vor fi reținute în note scrise care vor constitui baza analizelor ce se vor face, cât mai des posibil, chiar la 2-3 zile o dată, iar săptămânal, în prezența șefului unității și cu asistența procurorului.

Ipotezele ce se dovedesc a nu fi realiste față de rezultatele primelor verificări în teren și sunt contrazise în totalitate de membrii grupului de cercetare vor fi abandonate, materialele administrate păstrându-se într-o mapă separată ce va rămâne în așteptare, după aprobarea dată de șeful unității în urma analizei făcute în colectiv.

Rezultă, deci, că în abordarea tuturor ipotezelor, atât în faza inițială, cât și pe parcursul cercetărilor, întreg grupul angrenat la soluționarea cauzei are obligația de a se pronunța, zilnic, cu privire la cele ce sunt necesare în continuare, nici o părere nefiind catalogată ca de neluat în seamă. Nu suntem adepții teoriei succesului, pe baza gândirii colective, ci considerăm, în baza experienței practice că, gândirea și judecata individuală, a fiecărui polițist din grup, poate deschide căi noi în direcția corectei rezolvări a cauzei aflate în lucru.

De menționat că, o dată cu izolarea locului faptei, fie el stație de cale ferată, depou, zonă aflată în linie curentă, etc, se va organiza paza acestui loc, interzicând intrarea oricăror persoane străine echipei de cercetare.

Atragem atenția, în mod deosebit, asupra obligativității respectării acestei interdicții, deoarece practica ne demonstrează că la evenimentele denumite incendii, există tendința ca în zonă să se deplaseze, în scop de documentare, diverse oficialități însoțite de șoferi, cunoscuți, ziariști, reporteri de televiziune și alte persoane, care, efectiv, nu ajută cu nimic, mișcarea lor în zonă îngreunând cercetările, distrugând eventualele urme și deconectând nedorit membrii echipei de cercetare pentru acțiuni protocolare.

O atenție deosebită trebuie acordată prezenței la fața locului a reporterilor, ziariștilor și cameramanilor, dornici de a culege date pe care, adesea, le transmit crude și nefiltrate prin contextul general al constatării, situații care fac mai mult rău decât bine evoluției cercetărilor.

Pentru a evita asemenea stări de fapt, încă de la început se va stabili un loc anume, dacă se poate „gen țarc”, situat la oarecare distanță de zona cercetată, unde celor acreditați din timp, șeful echipei de cercetare ori ofițerul însărcinat cu legătura cu presa îi poate informa cu privire la stadiul cercetărilor și, eventual rezultatul acestora.

În relația cu aceste persoane se cere polițiștilor ce asigură paza locului faptei să dea dovadă de calm și multă hotărâre, nelăsându-se influențați de insistența cu care se cere a se pătrunde la locul incendiului.

De asemenea, se va manifesta atenția deosebită și față de persoanele care, sub motiv că-și caută bagajele din vagoane ori persoanele ce le însoțeau, încearcă să pătrundă în zona supusă cercetării. Când se apreciază ca necesară pătrunderea acestor persoane în zonă, ele vor fi identificate și însoțite de polițiștii aflați în subordinea șefului echipei de cercetare.

Este interzisă cu desăvârșire, în timpul cercetării la fața locului, pătrunderea în zona incendiului a unor polițiști străini de unitatea care este îndreptățită să soluționeze cauza aflată în lucru.

Întreaga grupă de cercetare, cât și efectivele ce asigură paza zonei ce interesează cercetarea se vor abține de la comentarii ori emiterea de păreri în raporturile cu martorii sau persoanele ce încearcă forțarea de intrare în zonă.

Practicienii trebuie să rețină că atunci când autorul incendiului este surprins la locul faptei ori identitatea sa este stabilită încă de la început, trebuie să i se asigure acestuia asistența juridică prin participarea apărătorului ales, ori din oficiu.

Așa fiind, este indicată deci participarea – în măsura posibilităților – a apărătorului la desfășurarea activităților de cercetare la fața locului, acesta semnând totodată cuvenitul proces-verbal ce se întocmește.

Secțiunea a IV-a

Cercetarea propriu-zisă

Cercetarea la fața locului este deci, operațiunea ce se desfășoară, în scopul stabilirii cauzelor ce au determinat declanșarea incendiului, ea vizând examinarea întregului câmp ce interesează cauza, inclusiv locul faptei extins, așa cum am arătat, până la limita zonei adiacente căii ferate pe care a avut loc evenimentul.

Modul în care se desfășoară această cercetare este comun cerințelor tehnicii și tacticii criminalistice, cu unele particularități, ce nu pot fi negate în practica muncii de poliție.

Dacă, potrivit normelor de tactică criminalistică, cercetarea locului faptei unde s-a comis o infracțiune poate începe din lateral, spre centru, ori din centru spre lateral, în cazul incendiului la vagoane și locomotive, regula rămâne definitiv stabilită „totul începe de la centru spre lateral”.

Și dacă lucrurile stau așa cum am afirmat, grupa de cercetare a unui asemenea eveniment, in corpore, va începe examinarea pornind de lângă vagonul sau locomotiva afectată de incendiu, reținând toate amănuntele ce-i apar în față, având însă atenția și față de ceea ce se observă în lateral ori fața câmpului ce i-a atras inițial atenția.

Rezultă, de aici, că grupa de cercetare a locului faptei trebuie să cuprindă ofițeri și subofițeri caracterizați printr-o capacitate deosebită de a sesiza tot ceea ce se observă în jurul lor.

Urmărim, deci, nu doar urmele de spărturi, topituri de geamuri ori rame de ferestre, scursuri de motorină, topiri de linie aeriană, etc, ci și comportamentul și aspectul vegetației din preajma liniei ferate (lateral dreapta și stânga), atitudinea locatarilor din zona limitrofă, compoziția solului, precum și urmele de fum și funingine ce se pot depista pe anexele ori acoperișul gospodăriilor.

Nu sunt de neluat în seamă nici cauzele decesului unor animale din gospodăriile de lângă calea ferată, care pot dovedi existența unor compuși chimici rezultați în timpul incendiului ce pot indica adevărata identitate a materialelor transportate, dar care în documente n-au fost declarate real.

Așadar cercetarea locului faptei, în cazurile enunțate mai sus, începe de la centru, adică acolo unde se află vagonul sau locomotiva afectată de foc.

Se observă și se reține, în scris, aspectul vagonului, al ferestrelor acestuia, căci totul se privește din afară, aspectul cutei metalice a vagonului, atât în partea de jos, cât și în porțiunea de sus, se privește sub vagon și se examinează legăturile vagonului, apoi stadiul garniturilor de cauciuc de la capetele vagonului, gradul de afectare a garniturilor ignifugare din lateralul ușilor vagoanelor de călători. Nu ignorați lateralul căii ferate și cele aflate sub vagon.

Se va observa stadiul de afumare a tuturor secțiunilor vagonului distrus de incendiu și descrieți direcția în care fumul este depus în strat mai gros.

Nu neglijați gradul de exfoliere și zona în care vopseaua vagonului a fost arsă, descriindu-i forma și culoarea lambourilor aflate pe sub vagon.

Se va descrie aspectul ramelor de fereastră și al geamurilor (topite cu scursori sau doar sparte), precum și urmele de spumă ale extinctoarelor folosite și nu neglijați a descrie eventualele deformări ale părții superioare ale cutiei metalice de vagon.

Nu trebuie neglijată descrierea stării în care se află exteriorul locașului lămpilor de poziție ale vagonului și starea tuburilor de cauciuc a conductelor de aer, etc. Privind în sus, descrieți starea cuatenarei (filtru aerian), precum și a suportului de la locomotiva ce-l contactează.

Organele de poliței trebuie să privească și să examineze cu atenție, fără grabă, tot ceea ce văd, stând la 2-3 m de vagonul ori locomotiva afectată de foc. De asemenea, va trebui să descrie fidel aspectul jumătății de jos a vagonului, ca aspect și să nu uite să studieze atent zona locașului în care sunt implantate bateriile (acumulatorii).

Va trebui să se descrie stadiul barelor de urcare în vagon, precum și a scărilor, dar nu trebuie neglijate nici geamurile cabinelor de WC.

În cazul incendiului stins al vagoanelor-restaurant, se va descrie tot ceea ce sare în ochi, vizând compartimentul bucătăriei, dar și al zonei din dreptul ferestrelor vecine cu acest compartiment. Atenție la cum apar ca aspect ușa de lângă acest compartiment, scara și bara de urcare în vagon. În aceste cazuri, nu se va neglijai studierea prin observare a zonei superioare a vagonului, mai ales în zona unde există bucătăria vagonului.

La locomotivele incendiate, se va descrie direcția de scurgere (prelingere) a fumului, precum și culoarea cenușei, fără a neglija stadiul de ardere a bornelor și scărilor. Se vor face mențiuni și cu privire la aspectul feței locomotivei, precum și cel al lateralului metalic al acesteia.

Existența unor crăci de copaci, cârpe ori alte obiecte nu trebuie neglijată în a fi descrisă. Nu se va ignora, în nici un caz, descrierea stării pantografului (căzut, rupt, ars, arcurile moarte, etc).

Nimic din ceea ce există în acest moment al cercetării statice nu trebuie neglijat, inclusiv mirosul ce se degajă în zonă, precum și manifestările de moment ca trăsnete, scântei, explozii ori alte manifestări ale materialului rulant ori ale instalațiilor din locomotivă ce pot fi observate din afară.

Nu se va neglija nici poziția grătarului de salvare, ori a urmelor vizibile aflate pe bandajul roților de locomotivă.

Totul, dar absolut totul trebuie reținut în vederea menționării în procesul-verbal de cercetare a locului faptei.

Bibliografie

A. Ciopraga, Criminalistica tactică, Universitatea din Iași, 1986;

A. Ciopraga și I. Iacobuță, Criminalistica, Ed.Chemarea, Iași, 1997;

Ana Lupulescu, Nicolae Lupulescu, Investigarea accidentelor aviatice, Ed. Luceafăru, București 2005;

A. Swenson, O.Wendel, Descoperirea infracțiunilor – metode moderne de investigație criminalistică, Stockholm, 1954;

C.Chevet și Ph. Marano, Criminalistique, sub redacția lui P.F.Cecaldi, editată de Laboratorul de identificare judiciară al Procuraturii poliției din Paris, 1980;

Carmen Leu, Cercetarea la fața locului în cazul producerii catastrofelor feroviare, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București 2003;

C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

C.E. O'Hara, Principii de bază ale cercetărilor penale, ediția a IV-a. Ed. Charles C. Thomas. Springfield, Illinois, S.U.A., 1976;

Emilian Stancu, Criminalistica. Tratat, Ed. Universul Juridic, București 2004;

G. Antoniu și colectivul, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Partea generală, vol.I, Ed. Academiei Române, București, 1975;

G. Bălan, Elemente de teorie și practică criminalistică în cercetarea evenimentelor aviatice, în Buletinul de informare juridică;

G.Theodoru și L.Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;

Ilie Cornaciu, Considerații privind metodica cercetării criminalistice a incendiilor în sectorul feroviar, în Realități și perspective în criminalistică, Ed. Luceafăru, București 2003;

I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei Române, București, 1988;

J.G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, Stuttgart, Germania, 1974;

J.A.Radley, Photography in crime detection, Ed. Chapman Hali Ltd., Londra. 1948;

K. Geza, Cercetarea incendiilor; în Rev. Belugyi Szemle, nr.6,1965;

L. Anghelescu, Considerații asupra locului cercetării faptei, în R.R.D. nr. 11/1973;

L. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

L. Lambert, Formulaire des officiers de police judiciere, Librairie generale de droit et jurisnrudence, Paris, 1979;

L. Prevost, Enquete criminel, Ed.Modulo, Mont-Royal (Quebec), Canada, 2000;

M. Anioniu, Metodologia de cercetare a accidentelor și catastrofelor de aviație, în Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie nr. 2/2003, București;

M.J.Palmiotto, Criminal investigation, Ed.Nelson-Hall Publishers, Chicago, Illinois, SUA, 1994;

Nicolae Lupulescu, Particularitățule cercetării la fața locului a accidentelor aviatice, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București 2004;

O. Năstase, V. Greblea, Prelegeri la cursurile de perfecționare a procurorilor criminaliști, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a României, București, 1992;

P. Chabon, Le juge d'instruction, Theorie et practique de la procedare, ediția a 3-a, Ed.Dalloz, Paris, 1985;

R.Lechat, La technique de l'enquete criminelle, tome I, Ed. Moderna, Bruxelles, 1959;

N.Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideia, București, 1994;

T. Balulescu, V. Macriș, Prevenirea incendiilor, Ed. Tehnică, București, 1979;

Ticu Marian, Cercetarea la fața locului în cazurile post-explozie a dispozitivelor explozive, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București 2003;

V. Bercheșan, Cercetarea penală – îndrumar complet de cercetare penală, Ed.Icar, București, 2001;

V. Dongoroz, Gh. Darângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeș, M. Popovici, P. Sîrbulescu, V.Stoican, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1969;

V. Stoica, Cercetarea la fața locului, în „P.P.C.”, nr.2/1981;

V. Stoica, Cercetarea evenimentelor deosebite (incendii și explozii), în PCC nr.3-4, 1985.