Investigarea Criminalistica a Unor Infractiuni cu Caracter Transfrontalier

Cuprins

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE…………………………………………………………………………………….3

1.1 Importanța libertății de circulație în sistemul drepturilor omului……………………………………………3

1.2 Instrumente internaționale cu privire la exercitarea dreptului la libera circulație a persoanelor……………………………………………………………………………………………………………………………7

1.3 Reglementarea juridică a trecerii peste frontieră a persoanelor………………………………………………9

1.4 Organe abilitate în derularea fluentă a traficului de persoane peste frontieră………………………………………………………………………………………………………………………………10

CAPITOLUL II

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND INVESTIGAREA

CRIMINALISTICĂ A UNOR INFRACȚIUNI CU CARACTER

TRANSFRONTALIER……………………………………………………………………………………………….14

2.1 Considerații de ordin general…………………………………………………………………………………………..14

2.2 Cercetarea infracțiunilor de trecere frauduloasă a frontierei………………………………………………..18

2.2.1 Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea………………………………………………..21

2.2.2 Activitățile ce se întrepind pentru administrarea problemelor……………………………………..22

2.2.3 Alte activități de investigare și acte de urmărire penală………………………………………………23

2.3 Cercetarea infracțiunilor de contrabandă…………………………………………………………………………..24

2.3.1 Cadrul juridic și aspecte pe care trebuie să le lămurească cercetarea acestor infracțiuni…………………………………………………………………………………………………………………………..24

2.3.2 Activități ce se întrepind pentru administrarea probelor…………………………………………….25

2.4 Investigarea criminalistică a infracțiunilor din domeniul traficului de droguri………………………………………………………………………………………………………………………………..26

2.4.1 Referiri privind reglementarea juridică……………………………………………………………………..26

2.4.2 Moduri și sisteme de operare folosite de traficanții de droguri……………………………………..28

2.4.3 Elemente metodologice aplicate în investigarea traficului de droguri …………………………..29

CAPITOLUL III

PARTICULARITĂȚI PRIVIND CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI A INFRACȚIUNILOR DE FRONTIERĂ…………………………………………………………………33

3.1 Aspecte generale privind cercetarea la fața locului……………………………………………………………..33

3.2 Fixarea, ridicarea, cercetarea și interpretarea urmelor la fața locului…………………………………….38

CAPITOLUL IV

ALTE ACTIVITĂȚI DESTINATE INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DIN DOMENIUL TRANSFRONTALIER……………………………………………………………….49

4.1 Expertize medico-legale………………………………………………………………………………………………….49

4.2 Expertize criminalistice…………………………………………………………………………………………………..51

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………55

ABREVIERI………………………………………………………………………………………………………………………58

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

1.1. Importanța libertății de circulație în sistemul drepturilor omului.

La începutul mileniului trei, mai mult ca oricând, omenirea este preocupată de a valorifica la maxim șansele oferite de nivelul de civilizație (de revoluția tehnologică).

Între realizările prezente care-și pun amprenta asupra modului de viață putem considera accesibilitatea tot mai largă a comunicațiilor și informaticii, precum și multiplele posibilități de deplasare optimă în orice direcție, a oamenilor.

Libera circulație a persoanelor, ca a informațiilor, favorizează comunicarea directă între oameni, mai buna cunoaștere între popoare, contribuind efectiv, atât la susținerea dezideratelor de pace și securitate mondială, cît și la consolidarea drepturilor omului.

În evoluția societății omenești, deplasarea oamenilor a cunoscut forme și implicații diverse. La început, în condițiile lipsei mijloacelor de transport, deplasarea oamenilor se efectua mai mult în situații extreme: calamități, epuizarea resurselor (posibilităților) de hrană, retragerea din calea agresorului, declanșarea anumitor epidemii (ciumă, holeră) etc.

Pe măsura dezvoltării societății, odată cu crearea primelor mijloace și forme de deplasare, crește și gradul de mobilitate al oamenilor, deplasările acestora devenind mai organizate, unele chiar permanentizate sau instituționalizate. Fenomenul migraționist care, din antichitate și până în prezent, a constituit unul dintre cele mai dinamice fenomene, și-a pus amprenta asupra formării multor popoare și conviețuirea pe lângă acestea a unor minorități naționale ori grupuri etnice (în diferite zone geografice).

Năzuința oamenilor pentru un trai mai bun este evidentă și în zilele noastre, una din formele ei de manifestare fiind afluxul de migranți spre acele zone ale globului cu condiții atmosferice și cu bogății naturale: America de Nord, Europa, etc., fiind părăsite sau evitate ținuturile cu condiții vitrege, precum: Antartica, Africa, Groenlanda, Asia, etc.

În acest context, este tot mai evidentă necesitatea găsirii unor soluții de ameliorare a acestor greutăți și inițiera unor măsuri și acțiuni temeinice care să vizeze nu doar stările de lucru, dar și cauzele care le-au determinat în vederea realizării unui echilibru firesc și durabil între modalitățile de dezvoltare, stabilitatea sau fluctuația colectivităților umane.

Din cele mai vechi timpuri, libertatea de circulație a fost considerată ca un corolar al drepturilor și libertăților oamenilor. Odată cu folosirea mijloacelor de transport, deplasarea/călătoria oamenilor a căpătat un caracter tot mai organizat (de la soliile diferitelor comunități/formațiuni prestatale ori statale, caravane comerciale, la permanentizarea unor linii de navigație), fapt ce a condus la convenirea unor reguli și norme de protejare a oamenilor în vederea desfășurării diferitelor activități, inclusiv posibilitatea de a călători.

Prima referire expresă la drepturile omului a fost făcută în anul 1789 (la 26 august) când Adunarea Constituțională a Franței a votat „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”.

În țara noastră, primele reglementări mai pertinente în materie de drepturi ale omului, respectiv exercitarea dreptului la libera circulație, pot fi considerate „Regulamentele organice” pe baza cărora erau conduse la acea vreme Țările Române: Moldova și Muntenia.

Regulamentul Organic al Valahiei (1831) prevedea la articolul 122: ”Pașaporturile peste hotarele Țării se dau fără nici o plată. Nimeni nu va putea trece granița sau Dunărea, fără a avea mai întăiu pașaport, afară de locuitorii sălășluiți pe hotarele Moldovei și a vecinătății Austriei, care vor trece pentru cele din toate zilele daraveni ale lor. Pașaporturile se vor pecetlui cu pecetea Domnului și apoi se vor închipui (elibera) pentru locuitorii orașului București de către Ministru Interiorului iar pentru locuitorii judeților – de către ocârmuitorii de județ”.

Consacrarea cea mai solidă a drepturilor omului s-a realizat în cadrul Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 prin adoptarea “Declarației Universale a Drepturilor Omului”, care a avut menirea de a proteja persoana umană împotriva oricăror pericole ce ar amenința-o. Astfel, la art. 13 se prevede: “orice persoană are dreptul să circule liberă și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat, orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv țara sa și să revină în țara sa”.

Circulația persoanelor, prin dinamismul și diversificarea pe care le cunoaște în ultimul timp, a devenit un factor important pentru desfășurarea și chiar impulsionarea relațiilor internaționale.

În acest context, din partea statelor și a altor organisme internaționale, au fost inițiate și adoptate mai multe reglementări (bilaterale sau multilaterale) pentru facilitarea călătoriilor persoanelor.

În România, prima reglementare expresă în materie a fost “Legea asupra pașapoartelor”, promulgată prin Decretul Regal nr. 1758/1912 care, prin art. 5, preciza: „pașapoartele sunt individuale. Cu toate acestea, soțul, soția și copiii legitimi minori pot figura pe același pașaport – nu însă și servitorii”.

În 1920 s-a desfășurat “Conferința Internațională privitoare la pașapoarte” (21 octombrie 1920) care a adoptat o Rezoluție, unde se statua:” în pașapoarte nu vor mai figura decât soțul, soția și copiii care nu au împlinit încă vârsta de 15 ani”.

Una dintre facilitățile mai evidente, pe linia simplificării ori reducerii formalităților la trecerea frontierei de stat, a constituit-o sistemul călătoriilor fără vize – începând din 1947 în țările vest–europene, ca treptat, să se extindă și la alte țări și regiuni geografice.

Consiliul Europei (întrunit la Roma la 4 noiembrie 1950) a adoptat “Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale”, pentru a cărei îmbunătățire s-au încheiat mai multe protocoale. Protocolul nr. 4 (Strasburg 1963) încurajează libertatea de circulație prin aceea că:

prevede expres dreptul la libera circulație sub forma libertății persoanei de a părăsi orice țară, inclusiv pe cea proprie, însă nu se menționează și libertatea de a se înapoia;

interzice expulzările colective ale străinilor, considerate ca fiind antidemocratice (trebuind să se bazeze pe analiza fiecărui caz și să nu se împiedice execitarea dreptului de a pleda cauza proprie).

În anul 1957, țările occidentale (Belgia, Danemarca, Franța , Suedia, Grecia, Turcia, Islanda, Germania și Austria) au adoptat în Consiliul Europei “Convenția europeană asupra regulilor care guvernează circulația persoanelor între statele membre ale Consiliului Europei”.

În protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intrat în vigoare în anul 1968, s-a consacrat libertatea de circulație a persoanelor ca principiu de bază a relațiilor între state.

În 1965, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat “Declarația privind azilul teritorial”, stabilind condițiile de bază în care acesta poate fi acordat.

În cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (din 1966) s-au adoptat punctele cu privire la drepturile civile și politice, la drepturile economice, sociale și culturale (care au intrat în vigoare după 10 ani, datorită tergiversării procesului de ratificare de către state).

Pactul referitor la drepturile civile și politice consacră categoric dreptul la libera circulație (“orice persoană este liberă să părăsească orice țară – inclusiv propria țară”).

Acordul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E. – Helsinki 1975) se distinge ca document complex menit să contribuie la rezolvarea problemelor omenirii prin aplicarea normelor dreptului internațional. În privința promovării dreptului la libera circulație, se proclamă dorința statelor participante de a-și amplifica cooperarea în dezvoltarea turismului și, respectiv, favorizarea călătoriilor turistice.

În practica internațională, libertatea de circulație a căpătat o tratare mai profundă, însușită de state în convenții internaționale. Astfel, un străin nu poate fi respins sau trimis într-un alt stat, nici chiar în țara sa, dacă dreptul său la viață sau libertatea individuală riscă să facă obiectul unei violări din cauza rasei, cetățeniei, religiei, condiției sociale sau a opiniilor politice.

Cele mai radicale și mai profunde îmbunătățiri, în planul drepturilor omului respectiv, libertății de circulație, au început în România dupa anul 1990.

Astfel, în perioada 25.12.1989 – 20.05.1990 (desfășurarea alegerilor generale), au fost emise peste 50 de acte normative cu caracter liberalizator, printre care s-a înscris și abrogarea a peste 200 de prevederi legislative care încălcau, direct sau indirect, drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

În acest sens, pe linia exercitării dreptului la libera circulație putem menționa:

schimbarea domiciliului din alte localități în orașe mari;

regimul pașapoartelor și al vizelor;

abrogarea infracțiunii de trădare prin refuzul înapoierii în țară, etc.

Condițiile exercitării libertății de circulație au fost reglementate prin decretul nr. 10/1990, privind regimul pașapoartelor și al călătoriilor în străinătate.

În anul 1991, prin adoptarea noii Constituții, s-au creat baze solide pentru funcționarea statului de drept, fiind consființite drepturile și libertățile cetățenești. Astfel, dreptul la libera circulație, prevăzut inițial prin decretul Lege nr. 10/1990, este consolidat și nuanțat prin art. 25 din Constituție.

Din analiza și interpretarea modului de reglementare, în țara noastră, a libertății de circulație, consacrat atât de Constituție, cât și de Legea nr. 216/1998, reiese în mod evident asigurarea drepturilor tuturor cetățenilor, fără nicio discrimare, de a se deplasa în străinătate, sens în care au fost desființate și vizele de ieșire din țară. Mai mult, Constituția prevede imperativ că: “Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.

Pe baza acestor reglementări s-a desfășurat un larg evantai de măsuri având ca scop declarat aprofundarea sistemului libertății de circulație la nivel internațional și ridicarea calității serviciilor prin care se asigură exercitarea acestui drept .

În plan internațional, un pas deosebit de important în direcția îmbunătățirii condițiilor de exercitare a dreptului la libera circulație, l-a constituit Acordul de la Schengen. La 14 iunie 1985 guvernele Franței, Germaniei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului au semnat în localitatea belgiană Schengen “Acordul privind reducerea graduală a controalelor la frontierele comune”, completat de o convenție de aplicare semnată la 19 iunie 1990. Convenția prevede:

desființarea controalelor la frontierele interne (între statele semnatare), măsură compensată prin intensificarea controalelor la frontierele externe;

armonizarea politicii de vize prin instituirea unei vize uniforme (pentru toate statele semnatare);

străinii care intră cu viză și permis de ședere eliberat de o țară semnatară pot circula liber pe teritoriul oricărei țări care a aderat la Convenție.

Spațiul Schengen este o zonă de liberă circulație a persoanelor care este formată din 26 de state membre, ultimul stat care a aderat fiind Principatul Liechtenstein (19 decembrie 2011).

Un alt progres înregistrat, pe linia libertății de circulație, s-a materializat la Consiliul European de la Mastricht (1991), unde s-a stabilit instituirea unei cetățenii comunitare, care să funcționeze complementar cu cetățenia națională, având menirea de a facilita dreptul la libera circulație și sejur pe teritoriul intercomunitar (a tuturor cetățenilor statelor comunitare).

Primirea României în Consiliul Europei (1993), acceptarea noastră ca membru asociat al Uniunii Europene (1 februarie 1995) și integrarea cu drepturi depline în Uniunea Europeană în anul 2007, au reprezentat o încurajare nu numai pentru statul român, cât mai ales pentru cetățenii acestuia în vederea promovării valorilor democrației și, implicit, în planul respectării drepturilor omului.

Prin urmare, pentru ca drepturile fundamentale cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului să fie efectiv și eficient afirmate, este necesar ca libera circulație să se manifeste ca o necesitate înțeleasă și tratată ca atare, atât la nivel individual, cât și de către ansamblul autorităților publice.

1.2. Instrumente internaționale cu privire la exercitarea dreptului la libera circulație a persoanelor

Libertatea de circulație este garantată de documente și instrumente juridice internaționale pertinente, atât la nivel mondial, cât și internațional.

A. Instituții internaționale:

în plan mondial, ONU;

în plan regional, Consiliul Europei.

Uniunea internațională a Transporturilor Rutiere (IRU- Internatinal Road Union),

asociație neguvernamentală constituită la inițiativa asociațiilor naționale ale transporturilor din opt tări europene: Belgia, Danemarca, Franța, Anglia, Norvegia, Olanda, Suedia și Elveția în prezent cuprinde saizeci de membri activi și douăzeci și șase asociați. Această organizație a pus bazele Acordului cu privire la restricțiile și libertățile circulației rutiere- consacrat sub numele „Libertățile rutiere de la Geneva”, iar țara noastră s-a afiliat la IRU în anul 1963.

Organizația Internațională a Asociației Civele ( ICAO ) înființată în 1944, iar din

1947 a devenit instituție specializată a ONU- numărând, în prezent, peste 120 de state membre.

Organizația Internațională Maritimă (IMO).

B. Instrumente juridice

1. Asigurarea deplasării cu mijloace de transport rutier:

Convenția Internațională asupra circulației rutire (Viena- 18.11.1968 ), ratificată de

România prin Decretul numărul 318/1980.

Acordul European privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi

rutiere internaționale ( AETR )- încheiat la Geneva în 1970 și ratificat de România.

2. Asigurarea deplasării pe calea ferată:

Convenția privind Transporturile Feroviare Internaționale (C.O.T.I.F) la care participă

toate țările europene, precum și unele tări din Asia ( Turcia, Siria, Iran și Irak ).

Acordul european privind marile linii de transport internațional combinat – încheiat la

Geneva în anul 1991.

Acordul dintre Comisia Economică pentru Europa a Națiunilor Unite (C.E.E/O.N.U) și

guvernele participante la proiectul „Calea Ferată Trans Europeană” (T.E.R) – încheiată în 17.12.1992 la Geneva.

3. Asigurarea transportului pe cale aeriană:

Convenția referitoare la infracțiuni și alte acte săvârșite la bordul aeronavelor(încheiată la

Tokio în 1993 – ratificată de România prin Decretul numărul 627/1973).

Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (încheiat la Haga la 16

decembrie 1970, ratificată de România prin Decretul numărul 143/1972).

Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile

(încheiată la Montreal la 23 septembrie 1971, ratificată de România prin Decretul numărul 66/1975).

Convenția Internațională Eurocontrol privind cooperarea pentru securitatea navigației

aeriene (Geneva 1994 ).

4. Asigurarea transportului naval

Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime

(încheiată la Roma la 10 martie 1988 ).

Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (încheiată la Jamaica la 10 decembrie

1982 ) și Acordul de aplicare a Convenției (încheiat la New-York la 28 iulie și ratificată de România prin Legea numărul 110/1996).

Convenția internațională privind căutarea și salvarea pe mare (adoptată la Conferința

Organizației Maritime Internaționale la 27 aprilie 1979, la care România a aderat prin Ordonanța Guvernului numărul 115/1998).

Protocolul la Acordul European din 1991 privind marea, liniile de transport internaționale

combinate și interconexe (A.G.T.C) privind transportul combinat pe căi navigabile internaționale, (adoptat la Geneva la 17 ianuarie 1997 și ratificat de România prin Ordonanța Guvernului numărul 574/1998).

Convenția – cadru Europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau

autorităților teritoriale (adoptată la Madrid în 21 mai 1980 și ratificată de România prin prin Ordonanța Guvernului numărul 120/1998, publicată în Monitorul Oficial numărul 329/31.08.1998).

1.3. Reglementarea juridică a trecerii peste frontieră a persoanelor

În doctrina de specialitate, s-a învederat opinia conform căreia dreptul la circulație este un drept subiectiv al personalității care este valorificat conform propriului sistem de trebuințe, atunci când se crede de cuviință. Din acest punct de vedere, dreptul la liberă circulație se prezintă ca o latură a dreptului personalității, poziție din care nimic nu trebuie să-l împiedice pe cel în cauză să-l exercite, desigur, prin mijloace licite.

Dreptul la libera circulație se interferează cel mai mult cu dreptul persoanelor de a-și alege reședința, dreptul de azil, dreptul la asistență și protecție diplomatică, precum și dreptul la informare. În mod colateral, acesta influențează regulile de aplicare a instituțiilor extrădării și expulzării.

În prezent, exercitarea libertății de circulație, de către cetățenii români, îmbracă mai multe forme de manifestare, precum: călătorii turistice, călătorii oficiale, deplasarea pentru a lucra temporar în străinătate, deplasări pentru studii, participări la conferințe sportive internaționale, manifestări culturale, emigrare, repatriere etc.

În România, reglementarea juridică a trecerii peste frontieră a persoanelor este asigurată, în principal, de următorul cadru legislativ:

1. Ordonanța de Urgență nr. 104 din 27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, aprobată prin Legea nr. 81 din 26.02.2002;

2. Ordonanța de Urgență nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr. 243 din 29.04.2002;

3. Hotărârea nr. 445 din 9 mai 2002, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență nr. 105/2001;

4. Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul Polițistului;

5. Hotărârea nr. 991 din 25 august 2005 pentru Aprobarea Codului de etică și deontologie a Polițistului;

6. Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind Regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate;

7. Ordonanța de Urgență nr. 96 din 29 noiembrie 2006 pentru Modificarea și Completarea Legii nr. 248/2005;

8. Ordonanța de Urgență nr. 194/2002 privind Regimul străinilor în România, modificată și aprobată prin Legea nr. 357 din 11.07.2003;

9. Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal al României, Partea specială – Titlul III – Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat.

1.4. Organe abilitate în derularea fluentă a traficului de persoane peste frontieră

În anul 2001 au fost legiferate două acte de o deosebită importanță pentru reglementarea problematicii frontaliere și transfrontaliere:

a) Ordonanța de Urgență nr. 104 din 27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, aprobată prin Legea nr. 81 din 26.02.2002;

b) Ordonanța de Urgență nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr. 243 din 29.04.2002.

În reglementările în vigoare sunt explicate o serie de expresii, precum:

zona de competență – suprafața din teritoriul național constituită din zona de frontieră, suprafața

și imobilele porturilor și aeroporturilor deschise traficului internațional, Dunărea maritimă, apele maritime interioare, marea teritorială, zona contiguă, zona economică exclusivă, Canalul Dunăre-Marea Neagră și Canalul Sulina situat în afara zonei de frontieră, în care Poliția de Frontieră Română își îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege;

polițist de frontieră – funcționarul public cu statut special, înarmat, care poartă, de regulă,

uniformă și exercită atribuțiile stabilite prin lege în sarcina Poliției de Frontieră Române.

Poliția de Frontieră Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor, fiind instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la: supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat și respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență în condițiile legii.

Potrivit articolului 3 din Legea nr. 39 din 21.01.2003, activitatea Poliției de Frontieră constituie serviciu public, desfășurându-se în interesul persoanei, al comunității și în sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii. În toate acțiunile pe care le desfășoară în zona de competență, personalul Poliției de Frontieră Române are obligația să prevină și să combată stările de pericol la adresa României, determinate de criminalitatea transfrontalieră și de migrația ilegală.

În îndeplinirea atribuțiilor care îi revin, Poliția de Frontieră cooperează cu celelalte instituții

ale statului ce au atribuții privind asigurarea ordinii de drept, colaborând în acest sens cu cetățenii, în condițiile legii.

Poliția de Frontieră Română se organizează la nivelul județelor care, potrivit organizării

administrative a teritoriului României, au ca limită frontiera de stat și/sau litoralul Mării Negre. În județele din interiorul țării, în care funcționează aeroporturi sau porturi deschise traficului internațional de persoane și mărfuri, Poliția de Frontieră Română se organizează la nivelul punctelor de trecere a frontierei de stat.

Acest organism statal este structurat organizatoric pe: direcții teritoriale, inspectorate județene,

sectoare, puncte, instituții de învățământ etc.

În zona de competență, Poliția de Frontieră Română are următoarele atribuții principale:

a) execută supravegherea și controlul la trecerea frontierei de stat a României, previne și combate

migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră în zona de competență, precum și orice alta încălcare a regimului juridic al frontierei de stat;

b) apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea publică și privată, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și comunității;

c) realizează controlul documentelor pentru trecerea frontierei de stat în punctele de trecere deschise traficului internațional, la intrarea în și la ieșirea din zonele libere, în punctele de mic trafic și treceri simplificate sau în alte locuri, după caz, potrivit legii;

d) asigură derularea fluentă, corectă și civilizată a traficului de călători și mărfuri prin punctele de trecere a frontierei de stat, împreună cu celelalte autorități care au, potrivit legii, competențe de control privind trecerea frontierei de stat;

e) asigură controlul trecerii peste frontiera de stat, în condițiile legii, a armelor, munițiilor, armelor de panoplie și de autoapărare, munițiilor aferente acestora, substanțelor explozive și a dispozitivelor încarcate cu substanțe toxice ori radioactive;

f) supraveghează, prin observare directă permanentă, spațiul aerian adiacent frontierei de stat și mării teritoriale;

g) asigură aplicarea prevederilor tratatelor, acordurilor, convențiilor și protocoalelor cu privire la frontiera de stat și la controlul trecerii frontierei, încheiate de România cu statele vecine, cu alte state, cu organizații internaționale sau regionale;

h) încheie tratate, prin Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, și documente de cooperare internațională, cu autorități similare din alte state, în domeniile specifice de activitate, cu respectarea legislației interne și a normelor de drept internațional relevante;

i) asigură supravegherea, întreținerea și controlul semnelor de frontieră;

j) organizează și realizează cooperarea, în domeniile specifice de activitate, cu organele similare ale statelor vecine, ale altor state sau comunități de state, conform înțelegerilor bi sau multilaterale la care România este parte;

k) organizează acțiuni pentru descoperirea și identificarea persoanelor care au încălcat sau despre care se dețin date că intenționează să încalce normele regimului juridic al frontierei de stat, precum și alte prevederi legale stabilite în competență;

Dispoziții speciale privind efectuarea cercetării penale de către polițiștii de frontieră

Prin dispoziția Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, sunt desemnați polițiști de frontieră care efectuează cercetarea penală într-o cauză deferită justiției spre soluționare.

În îndeplinirea activităților de cercetare penală, polițistul de frontieră are competența teritorială corespunzătoare unității Poliției de Frontieră din care face parte. În caz de continuare a unei măsuri sau activități specifice, polițistul de frontieră poate acționa și în zona de competență teritorială a altor unități de poliție, comunicând în prealabil unității competente.

În punctele de trecere ale frontierei de stat, în apele de frontieră, pe Dunărea interioară, canalul Sulina și brațul Tulcea, în apele maritime interioare, marea teritorială, în zona contiguă și în zona economică exclusivă, organele de cercetare ale poliției judiciare din cadrul Poliției de Frontieră efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de urmărire penală.

Potrivit articolului 25 din Ordonanța de Urgență nr. 104 din 27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, atunci când anumite acte de urmărire penală în cazul infracțiunilor de frontieră trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Poliției de Frontieră Române pot să efectueze ele însele aceste acte pe întregul teritoriu național.

În exercitarea atribuțiilor care îi revin în zona de competență, polițistul de frontieră este investit cu exercițiul autorității publice, având următoarele drepturi:

a) să legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispozițiile legale privind frontiera de stat ori a căror prezență în zona de frontieră este suspectă și să ia măsurile legale ce se impun;

b) să conducă la sediul poliției de frontieră pe cei care prin acțiunile lor periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori ale statului de drept, persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale la frontiera de stat, persoanele a căror identitate nu a putut fi stabilită, precum și urmăriții general și internațional; să verifice situația acestora și să ia, după caz, măsurile legale în cel mult 24 de ore, cu respectarea dreptului la apărare;

c) să cerceteze suprafețele de teren, căile de comunicații și construcțiile izolate, să intre, pentru îndeplinirea atribuțiilor, în incinta agenților economici și a instituțiilor publice, indiferent de deținător sau de proprietar, la bordul navelor și aeronavelor române sau străine, cu respectarea dispozițiilor legale; accesul în instituțiile care desfășoară activități în legătură cu siguranța națională se face cu aprobarea șefilor instituțiilor respective;

d) să invite la sediul poliției de frontieră persoanele a căror prezență este necesară pentru îndeplinirea atribuțiilor poliției de frontieră, prin aducerea la cunoștința acestora, în scris, a scopului și motivului invitației;

e) să efectueze controlul persoanelor și al bagajelor, precum și al autovehiculelor, mijloacelor de transport feroviare, navelor sau aeronavelor, atunci când există indicii temeinice că săvârșirea unei infracțiuni la regimul frontierei de stat este iminentă și că persoana sau bunurile căutate se află în zona controlată;

f) să folosească orice mijloc de transport și de telecomunicație, indiferent de proprietar sau de deținător, cu excepția celor aparținând Corpului diplomatic sau consular, pentru luarea unor măsuri legale ce nu suferă amânare și care nu pot fi aduse la îndeplinire altfel; cheltuielile ocazionate de folosirea acestor mijloace vor fi achitate ulterior, la cererea proprietarilor, și vor fi suportate din fondurile Poliției de Frontieră Române, urmând să fie recuperate, potrivit legii, de la persoanele care au determinat intervenția;

g) să folosească gratuit mijloacele de transport în comun, mijloacele de transport feroviare și navale, în timpul serviciului, pentru executarea unor misiuni care nu pot fi îndeplinite altfel; folosirea mijloacelor de transport se face pe baza legitimației de serviciu.

CAPITOLUL II

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND INVESTIGAREA

CRIMINALISTICĂ A UNOR INFRACȚIUNI CU CARACTER

TRANSFRONTALIER

2.1. Considerații de ordin general

Dreptul la liberă circulație, ca drept constituțional, trebuie exercitat cu bună credință, dat fiind faptul că, în majoritatea cazurilor, exercitarea efectivă a acestui drept presupune prezența persoanei pe teritoriul altui sau altor state. Rezultă că, pentru exercitarea dreptului de liberă circulație, „principiul bunei credințe capătă semnificația de numitor comun între interesele individului care călătorește și autoritățile (implicit populația) țării care oferă condiții optime vizitatorilor sau celor care tranzitează teritoriul acelei țări”.

În articolul 57 din Constituția României, este stipulat faptul că: „cetățenii români, cetațenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”.

În ceea ce privește modul de exercitare a dreptului la libera circulație, articolul 25 din legea constituțională prevede: „Dreptul la libera circulație, în țară și în stăinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară”.

În zilele noastre, mulți dintre cei care călătoresc pe alte meridiane ignoră sau minimalizează cerințele formulate de legiuitor, convenite și recunoscute unanim pe plan internațional, abuzând de posibilitățile oferite de acest drept – comportament care culminează inevitabil cu comiterea de infracțiuni, deci fapte cu caracter ilicit.

Exercitarea cu rea credință a dreptului la liberă circulație nu poate fi privită ca un fenomen singular, separat de restul faptelor și fenomenelor care derivă în delicvență și infracționalitate, ci se află în corelație cu o serie din faptele cele mai grave, unele dintre ele depășind prin sfera de acțiune sau prin consecințe, teritoriul României. Prin urmare, abordarea poziției subiecților în actul de exercitare a dreptului la liberă circulație necesită o analiză multidimensională:

raportul direct între nivelul civilizației și gradul de satisfacere a dreptului la liberă circulație;

influența factorilor de natură economică, administrativă, socială, morală etc. asupra modului de percepere de către individ a dreptului la liberă circulație și stabilirea unui mobil corespunzător pentru exercitarea acestui drept;

lipsuri în corelarea poziției statelor față de problematica exercitării dreptului la liberă trecere are drept rezultat faptul că, unele persoane, fără a urmări scopuri ilicite, recurg la mijloace frauduloase în încercarea de a-și exercita dreptul la liberă circulație (refugiații);

anumite trăsături și carențe din educație sau comportamentul unora dintre persoanele care își exercită dreptul la libera circulație, imprimă acestora spirit de aventură sau acceptarea cu ușurință a anumitor propuneri sau servicii tentante dar și riscante;

în zilele noastre, exercitarea dreptului la liberă circulație are loc în contextul unei interacțiuni multiple de cauze și condiții, ceea ce face ca exercitarea cu rea-credință a dreptului la liberă circulație să se transpună într-o mare diversitate de forme de manifestare cum ar fi:

 trecerea frauduloasă a frontierei de stat și traficul de migranți;

 traficul cu „carne vie”;

 traficul ilicit de droguri;

 traficul ilicit de arme, muniții, substanțe explozive și alte materiale periculoase (prohibite);

 contrabanda;

 traficul de mașini furate;

 traficul ilicit de obiecte de artă și alte bunuri din Patrimoniul Cultural Național;

 traficul de valută;

 terorism internațional;

 alte manifestări organizate, întâlnite ca scop sau mijloc în exercitarea cu rea-credință a libertății de circulație (fals de documente de călătorie, excrocherie, etc.).

Pentru a ilustra complexitatea problematicii trecerilor ilegale peste frontieră a persoanelor, bunurilor etc., vor fi prezentate o serie de date din statistica înregistrată la nivelul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră în anul 2013, respectiv în intervalul 1.01.2013 – 25.12.2013. Astfel:

• valorile de trafic înregistrate în punctele de control trecere, în comparație cu perioada similară a anului 2012, au fost cu 13,2% mai mari (23.529.739 persoane, din care 12.647.478 români, 10.882.261 străini și 6.281.309 mijloace de transport). Traficul românilor înregistrat în 2013 a crescut cu 12,5% comparativ cu anul 2012;

• în ceea ce privesc procedurile întreprinse pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, inclusiv a migrației ilegale, în perioada de referință, Poliția de Frontieră Română a întreprins măsurile legale față de 1.304.998 de persoane (1.219.124 români și 85.874 străini), de 2,6 ori mai mult în comparație cu anul 2012 (când au fost luate măsuri față de 509.666 persoane – 441.135 români și 87.531 străini);

• au fost constatate 102.323 fapte ilegale (8.984 infracțiuni și 93.339 contavenții), cele mai multe înregistrându-se în domeniul migrației ilegale, contrabandei de larg consum și braconajul piscicol; comparativ cu 2012 s-a constatat o creștere cu 18,9% a numărului actelor ilegale depistate de polițiștii de frontieră la granițele României.

În ceea ce privesc procedurile legale întreprinse față de cetățenii români:

• din totalul românilor care intenționau să iasă din țară (7.707.144 de persoane), la 1.210.062 români nu s-a permis continuarea călătoriei de către polițiștii de frontieră, ca urmare a faptului că nu îndeplineau condițiile prevăzute de legislația în vigoare (de 2,9 ori mai mult comparativ cu anul 2012, când nu s-a permis ieșirea din țară la 417.654 de cetățeni români);

• printre motivele pentru care nu s-a permis ieșirea din țară a cetățenilor români se numără: lipsa asigurărilor medicale, nu posedau bilet de călătorie dus-întors, lipsa cărții verzi a autoturismului, lipsa mijloacelor de întreținere, pașapoarte/vize false ori falsificate în număr de 351 cazuri, 68 infracțiuni economico-financiare, 145.259 suspectați că au săvârșit fapte ilegale în spațiul Schengen;

• la frontiera verde, s-a constatat o scădere semnificativă a numărului românilor care au încălcat regimul juridic al frontierei de stat; astfel, în perioada de referință, au încercat să iasă ilegal din țară prin trecerea frauduloasă peste frontiera verde 214 de cetățeni români și au încercat să intre ilegal în România 67 de persoane, cu 6,3% mai puțin decât în anul 2012;

• în perioada 1.01.2013 – 25.12.2013, s-au întreprins măsuri legale (inclusiv dosare penale întocmite pentru diverse fapte infracționale), față de 21.869 de români returnați, cu 32% mai mulți comparativ cu perioada similară a anului 2012, când s-au îtreprins măsuri față de 14.857 de români returnați.

Nu s-a permis intrarea în Romînia, din diferite motive legale, a unui număr de 80.332 de străini. Motivele au fost, spre exemplu: lipsa mijloacelor de întreținere, probleme vamale, nereguli în documentele de călătorie, refuzul plății vamale, 106 infractori descoperiți în zona de responsabilitate, 50 de cazuri de contrabandă calificată, 43 cazuri de falsuri în înscrisuri oficiale, 23 infractori ascunși în mijloace de transport, 12 infracțiuni de natură economico-financiară etc.

La frontiera verde, au fost depistați 790 de cetățeni străini, din care 552 de persoane au încercat să intre ilegal în România și 238 de persoane au încercat să iasă prin trecere frauduloasă a frontierei.

Migrația ilegală și traficul de „carne vie”

•sunt folosite în continuare, de către cetățenii străini proveniți din țări cu potențial de migrare ridicat (irakieni, afgani, indieni, etc.), pentru a ajunge în Occident, rutele Afganistan-Iran-Irak-Turcia-Bulgaria-România sau Afganistan-Iran-Irak-Turcia-Bulgaria-Serbia-Croația, rămânând active (la nivel mai redus) și rutele estice;

•s-a accentuat modalitatea mascată de migrație ilegală practicată de către cetățenii turci de origine kurdă, în sensul că, după intrarea legală în România (ocazie cu care declară scopul turistic al călătoriei), încearcă, prin intermediari-cetățeni români și turci- să iasă ilegal din țară, în special pe la frontiera cu Serbia;

•principalele state de unde provin persoanele care au acționat ilegal la nivelul frontierelor române (atât pe intrare cât și pe ieșire) sunt: India, Irak, Somali, China, Pakistan, Turcia, Columbia, etc.;

•solicitanții de azil în Romînia sunt depistați în continuare în tentativă de trecere ilegală a frontierei, la granița cu Serbia și Ungaria;

•referitor la cetățenii români, se menține tendința unor conaționali de a ajunge în Occident pentru a munci la negru sau pentru a cerși;

•în ceea ce privește traficul de „carne vie”, se constată faptul că, în continuare, este practicată metoda legală pentru a ieși din țară (declarându-se scopul turistic al călătoriei), persoanele traficante fiind cetățene române sau din Republica Moldova, iar proxeneții-cetățeni români, sârbi, italieni, germani, etc.;

•în 2013, au fost dipistate 53 filire de migrare ilegală, 1.276 de persoane implicate, 26 filiere de trafic de „ carne vie”, cu 77 traficanți (12 străini și 53 români), peste 600 femei traficante pentru prostituție și 480 persoane traficante pentru cerșetorie.

Traficul ilegal de droguri

În perioada de referință -2013- a fost descoperită o cantitate de 1.937,208 kilograme stupefiante și 75,027 kilograme precursori, fiind întocmite dosare penale față de 40 de persoane. Comparativ cu perioada similară a anului 2012, când s-au descoperit 557,186 kilograme droguri, s-a constatat o creștere aproximativă de trei ori a cantității de stupefiante descoperite.

În prima parte a anului 2014, au fost consficate 405,96 kilograme droguri, fiind anihilate 236 de filiere de traficanți de droguri 52

Traficul cu autoturisme furate

În anul 2013 au fost descoperite în punctele de trecere a frontierei 45 autoturisme de lux furate din străinătate, fiind întocmite dosare penale față de 46 de persoane.

Au fost descoperite 11 filiere de trafic cu autoturisme furate (Poliția de Frontieră Română în colaborare cu parteneri europeni și reprezentanți ai instituțiilor române abilitate, are în prezent în atenție alte aproximativ 1000 de autoturisme de lux declarate furate după introducerea ilegală în România, în care sunt implicate peste 400 de persoane provenite din România, Italia, Bulgaria, Turcia.

Traficul ilegal cu armament și muniție

Au fost descoperite, la frontieră, 46 de arme, 16.907 de cartușe, 4 grenade, 17,297 kilograme exploziv și 9 spray-uri paralizante, fiind întocmite dosare penale unui număr de 69 de persoane.

Traficul cu bunuri de larg consum, metale prețioase și obiecte de patrimoniu

În perioada de referință, au fost depistate bunuri de contrabandă în valoare totală de 700 000 lei, din care: mărfuri ascunse și nedeclarate în valoare de 500 000 (acestea au fost reținute în vederea confiscării), iar cele care depășeau plafonul vamal admis, în valoare de 100 000 lei, au fost înapoiate, nefiind permisă intrarea cu ele în România. Mărfurile costau în cafea, țigări, produse alimentare, produse electronice și electrocasnice, confecții etc.

La frontieră, au mai fost depistate: 42,716 kilograme de aur, 33,263 kilograme de argint, 5,170 kilograme mercur, valută falsă- 5900 euro și 3055 dolari, valută nedeclarată- 908333 dolari și 92545 euro, 184 obiecte din Patrimoniul Național (9 tablouri, 2 icoane, 12 cărți rare, 96 flori de mină, 65 alte obiecte). S-au întocmit dosare penale față de 1818 persoane, care au fost învinuite de șăvârșirea de infracțiuni economico-financiare.

Au fost depistate 865 persoane date în urmărire generală, din care 49 străini și 816 cetățeni români.

În ceea ce privește cercetarea penală, au fost înregistrate 8090 lucrări și cauze penale, cu 33% mai mult față de anul 2012 și s-au efectuat cercetări față de 10697 persoane, cu 22% mai mult decât în anul precedent.

2.2. Cercetarea infracțiunilor de trecere frauduloasă a frontierei

Reglementarea trecerii peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, a mărfurilor și a altor bunuri este realizată de statul român prin legislația sa internă, în conformitate cu principiile unanim admise de dreptul internațional, precum și cu tratatele, acordurile, convențiile și protocoalele încheiate în acest domeniu cu statele vecine.

Pentru asigurarea unității în reglementarea infracțiunilor, era necesară includerea în Codul Penal a unor infracțiuni care erau prevăzute în legi speciale, având o mare frecvență în practica judiciară.

Aceste incriminări formează un grup omogen de infracțiuni unite prin obiectul juridic de grup. Specialiștii și practicienii din domeniul frontalier au ajuns la concluzia că aproape toate infracțiunile transfrontaliere se circumscriu cadrului crimei organizate.

Stabilindu-se faptele care sunt interzise în zona de frontieră și în apropierea liniei de frontieră, fiecare stat poate lua pe teritoriul său măsurile pe care le crede de cuviință pentru prevenirea acestora.

Trecerea frauduloasă a frontierei de stat

Această infracțiune a fost introdusă în Codul Penal de Ordonanța de Urgență a Guvernului

numărul 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Prezentarea textului incriminator și a regimului sancționator

Potrivit articolului 262 din Codul Penal:

(1) intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită:

a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate;

b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de ședere în țară, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Tentativa se pedepsește.

(4) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită de o victimă a traficului de persoane sau de minori, nu se pedepsește.

Obiectul juridic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale în cadrul cărora autoritatea de stat se exercită, în special cu privire la supravegherea și controlul ce se efectuează de organele competente (Poliția de frontieră) asupra frontierei sau traficului la frontieră.

Subiectul activ al infracțiunii nu e circumstanțiat, putând fi orice persoană care îndeplinește condițiile răspunderii penale. Participația penală este posibilă doar în forma instigării sau a complicității. Infracțiunea nu se poate săvârși în coautorat, fiecare autor săvârșind o infracțiune distinctă.. Subiectul pasiv îl constituie statul, ca un garant al apărării atributelor fundamentale referitoare la suveranitatea și inviolabilitatea frontierelor.

Elementul material constă în acțiunea comisivă de intrare sau iesire în/din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat. Modalitățile concrete de săvârșire a elementului material constau în:

intrarea sau ieșirea din țară prin alte locuri decât prin punctele de control legal stabilite și amenajate în acest scop;

intrarea sau ieșirea din țară prin punctele de control, dar cu documente false sau fără niciun document de trecere;

prin parașutarea din avion pe teritoriul țării noastre.

Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru autoritatea statului și a organelor competente.

Legătura de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei.

Locul săvârșirii infracțiunii este porțiunea de teren, de apă sau de aer care constituie frontiera de stat a României. Când trecerea se realizează prin alte locuri decât prin punctele de control, aceasta se poate realiza în diferite moduri. Sunt cunoscute, în practică, procedee „inedite” folosite de infractori.

Latura subiectivă prevede doar modalitatea intenției, ca formă a vinovăției, în ambele forme (directă sau indirectă). Săvârșirea trecerii ilegale din culpă nu constituie infracțiune. Actele de pregătire pot fi de natură materială sau intelectuală. Reprezintă acte de pregătire materială: procurarea unor mijloace de orientare, procurarea de alimente/apă potabilă în cazul evaziunii pe mare etc. Tentativa este posibilă și este incriminată.

Traficul de migranți

Prezentarea textului incriminator și a regimului sancționator

(1) Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Când fapta a fost săvârșită:

a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;

b) prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea migrantului;

c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tentativa se pedepsește.

În cazul acestei infracțiuni, preluată din articolul 71 din Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 105/2001, Codul Penal prevede o formă agravantă suplimentară, aceea a săvârșirii faptei în scopul obținerii, în mod direct sau indirect, unui folos patrimonial. În actuala reglementare s-a renunțat la incriminarea faptei într-o formă mai severă în cazul decesului migrantului.

Facilitarea șederii ilegale în România

Prezentarea textului incriminator și a regimului sancționator

(1) Fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracțiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranți, care nu are cetățenia română și nici domiciliul în România, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(2) Când fapta a fost săvârșită:

a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;

b) de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Articolul în cauză este nou introdus în Codul Penal. Exista în legislația specială o infracțiune cu un conținut asemănător. Anterior, fapta era incriminată în articolul 141 din Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 194/2002 privind Regimul străinilor în România.. Textul transpune în legislația națională articolul 1 al Directivei numărul 2002/90/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2002, în care sunt definite noțiuni precum: „facilitarea intrării”, „tranzitul” sau „șederea neautorizată”. Nu s-au preluat în Codul Penal ipotezele care în legea specială constituiau forme calificate, deoarece, în acest caz, potrivit actualei reglementări, se vor aplica regulile de la concursul de infracțiuni.

2.2.1. Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea

În principal, aceste probleme se referă la:

a) Metodele și mijloacele de săvârșire a infracțiunilor legate de trecerea frauduloasă a frontierei

O primă sarcină a organelor de cercetare penală este aceea de a stabili în ce a constat activitatea de încălcare a regimului frontierei și care au fost mijloacele folosite pentru aceasta.

Astfel, atunci când trecerea frontierei a fost făcută prin alte locuri decât cele legal prevăzute, trebuie stabilite acele locuri și modalitățile de trecere. Dacă trecerea s-a făcut prin locurile stabilite, trebuie descoperite modalitățile frauduloase folosite pentru eludarea dispozițiilor legale. Dintre acestea, pot fi menționate: folosirea unor documente falsificate, lipsa documentelor, folosirea unor documente aparținând altor persoane, ascunderea în diverse mijloace de transport etc.

În aceste situații, trebuie stabilită proveniența documentelor folosite, unde și cum au fost confecționate ori falsificate, sau cine, când și cum a amenajat locurile de ascundere în mijloacele de transport folosite pentru trecerea frauduloasă a frontierei.

b) Scopul activității ilicite desfășurate : această problemă presupune că trebuie să se stabilească ce s-a urmărit prin săvârșirea infracțiunii, pentru a se observa dacă prin trecerea frauduloasă s-a urmărit vreunul dintre scopurile care atrag forma agravantă a răspunderii penale. Astfel, trebuie stabilit dacă cel care a trecut fraudulos frontiera era condamnat, ce pedeapsă avea de excutat, dacă a săvârșit infracțiunea tocmai pentru a se sustrage de la executarea pedepsei. Acest lucru este relativ facil datorită existenței bazelor de date de la punctele de control.

c) Calitatea și contribuția fiecărui suspect la săvârșirea infracțiunii: trebuie stabilită identitatea fiecărui suspect, apoi calitatea și contribuția pe care a avut-o fiecare la săvârșirea infracțiunii.

d) Existența concursului de infracțiuni: de obicei, infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei este săvârșită în concurs cu alte infracțiuni, precum falsul material în înscrisuri oficiale, uzul de fals, ultrajul judiciar, infracțiuni de dare de mită etc.

2.2.2. Activitățile ce se întreprind pentru administrarea probelor

Principalele activități care se întreprind pentru dovedirea existenței infracțiunii și a răspunderii penale sunt următoarele:

a) Constatarea infracțiunii flagrante: potrivit Legii privind frontiera de stat a României, printre atribuțiile principale care revin organelor Poliției de Frontieră, se află și cele de descoperire, reținere și cercetare a persoanelor care săvârșesc infracțiuni privind regimul juridic al frontierei de stat. Poliția de Frontieră are atribuții atât pe linia descoperirii și cercetării infracțiunilor privind regimul juridic al frontierei de stat, cât și a altor infracțiuni constatate în raza lor de competență. Prin punctele de control trebuie să se înțeleagă nu doar cele de control rutier, ci și stațiile CFR de frontieră sau pe parcurs între frontieră și o stație interioară, porturile, aeroporturile etc.

Oricare ar fi modurile de acțiune și momentul ales pentru intervenție, organele constatatoare trebuie să efectueze mai întâi percheziția corporală asupra suspectului, să asigure paza celor depistați, să identifice martorii oculari, să execute fotografii asupra locurilor special amenajate pentru ascundere sau să ridice diferite înscrisuri.

b) Cercetarea la fața locului: de obicei, cercetarea la fața locului se efectuează în situația în care trecerea frauduloasă a frontierei s-a realizat prin violarea fâșiei de protecție, ori când infracțiunea s-a săvârșit prin forță sau prin atacarea polițiștilor de frontieră ori a lucrătorilor vamali. Cu ocazia cercetării fâșiei de protecție a frontierei, vor fi căutate, fixate și ridicate urme de încălțăminte, cărări de urme etc. Cercetările vor fi extinse spre zonele limitrofe, în interiorul țării, în vederea descoperirii locurilor unde s-au ascuns suspecții (păduri, puncte de lucru, case izolate etc.).

În locurile respective pot fi descoperite, fixate și ridicate diverse categorii de urme, precum: resturi de ambalaje, de alimente, obiecte uitate sau abandonate, urme papilare relevate pe sticlă, diferite înscrisuri etc. Se recomandă folosirea câinelui de urmă pentru prelucrarea urmei de miros. Interpretarea corectă a urmelor descoperite la fața locului și corelarea cu alte date conduc la determinarea timpului comiterii faptei penale și luării măsurilor operative de urmărire și prindere a suspecților.

c) Verificarea și ridicarea de înscrisuri: înscrisurile ce urmează a fi verificate și ridicate pot fi găsite asupra persoanei, la punctele de control sau la unități ori organizații publice. Astfel de înscrisuri pot demonstra activitățile desfășurate de suspecți anterior trecerii sau încercării de trecere frauduloasă a frontierei.

d) Identificarea și ascultarea martorilor: martorii care pot furniza date referitoare la activitatea infracțională a suspectului, sunt identificați, de regulă, din următoarele categorii de persoane – locuitorii din zona de frontieră, participanți la vânători organizate în zona de frontieră, personalul navelor/aeronavelor sau pasagerii acestora, persoana care se ocupă cu pășunatul în zona de frontieră etc.

e) Asculatarea suspecților sau a inculpaților: această activitate trebuie să genereze clarificarea următoarelor probleme – motivul, numărul participanților, proveniența bunurilor, modul în care au forțat trecerea frontierei, persoanele pe care le-au racolat sau legătura cu aceștia etc.

2.2.3. Alte activități de investigare și acte de urmărire penală

Aceste activități se pot concretiza în:

a) Dispunerea expertizelor medico-legale;

b) Dispunerea expertizelor criminalistice;

c) Elaborarea versiunilor de urmărire penală;

d) Evaluarea de tip profiling privind personalitatea suspectului.

În vederea parcurgerii acestor activități, polițiștii de frontieră trebuie să aibă în vedere dispozițiile articolelor 172-191 din Codul de Procedură penală.

2.3. Cercetarea infracțiunilor de contrabandă

2.3.1. Cadrul juridic și aspectele pe care trebuie să le lămurească cercetarea acestor infracțiuni

Infracțiunea de contrabandă, în legislația vamală română, este incriminată în Legea numărul 86/2006 privind Codul Vamal al României.

Astfel, în articolul 270 din legea anterior menționată este precizat faptul că: „(1) Introducerea sau scoaterea din țară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal constituie infracțiunea de contrabandă și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Constituie, de asemenea, infracțiunea de contrabandă și se pedepsește potrivit alin. (1) introducerea în sau scoaterea din țară prin locurile stabilite pentru control vamal, prin sustragerea de la control vamal, a bunurilor sau mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sustrase este mai mare de 20.000 lei.”

Articolul 271 din Legea 86/2006 incriminează infracțiunea de contrabandă calificată, constând în „introducerea sau scoaterea din țară, fără drept, de arme, muniții, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanțe radioactive, substanțe toxice, deșeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase, constituie infracțiunea de contrabanda calificata și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, dacă legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare.

În cazul în care faptele incriminate în articolele 270, respectiv 271, sunt săvârșite de angajați sau de reprezentanți ai unor persoane juridice care au ca obiect de activitate operațiuni de import-export ori în folosul acestor persoane juridice, se poate aplica pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi, prevăzută în articolul 54 din Codul Penal.

Obiectul juridic al acestor infracțiuni este reprezentat de relațiile sociale referitoare la existența regimului juridic vamal. Regimul vamal constituie, potrivit articolului 1 din Codul vamal, ansamblul dispozițiilor normative cuprinse în Codul vamal sau în Regulamentul vamal.

Obiectul material al infracțiunii de contrabandă este format, în principiu, din orice bun supus controlului vamal aflat în sfera patrimonială a suspectului și pentru care legea prevede un regim vamal la trecerea peste frontiera de stat.

Subiectul activ nu este circumstanțiat, iar subiectul pasiv îl constituie statul român, ca persoană juridică, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a Vămilor.

Elementul material al infracțiunii de contrabandă constă în activitatea de trecere a mărfurilor și bunurilor peste frontiera de stat. Prin trecerea peste frontiera de stat se ințelege atât introducerea, cât și scoaterea din țară a unor bunuri sau mărfuri. Cerința esențială pentru existența infracțiunii privește locul prin care se realizează trecerea peste frontieră, acesta fiind „alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal”.

Latura subiectivă constă în vinovăție sub forma intenției în ambele modalități (directă sau indirectă). În cazul infracțiunii de contrabandă calificată, forma de vinovăție poate fi doar intenția directă. Mobilul nu este o condiție subiectivă necesară pentru existența infracțiunii de contrabandă.

2.3.2. Activitățile ce se întreprind pentru administrarea probelor

Pentru a proba vinovăția suspecților, organele de cercetare penală desfășoară următoarele activități:

a) Documentarea cu privire la regimul juridic vamal și al desfășurării activității în punctele vamale, interesând cunoașterea legislației, a sistemului de control vamal, a documentelor privind existența și mișcarea bunurilor care au constituit obiectul infracțiunii.

b) Verificarea și ridicarea de înscrisuri – trebuie să fie o activitate prioritară pentru a se evita distrugerea sau pierderea lor. Informațiile solicitate autorității vamale se pot referi fie la aplicarea reglementărilor vamale, fie la aplicarea tarifului vamal. Cererea trebuie să fie redactată în limba română și să conțină numele, adresa, respectiv denumirea și sediul solicitantului.

c) Efectuarea de percheziții, fiind vizate: bunurile trecute peste frontieră prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, bunurile expres și limitativ prevăzute de lege trecute peste frontieră fără autorizație, precum și bunurile pentru care legea stabilește un regim juridic la trecerea peste frontieră (metale, pietre prețioase etc.). Perchezițiile vor fi efectuate atât la domiciliile și reședințele persoanelor în cauză, cât și la locurile de muncă ale acestora.

d) Ascultarea suspecților sau a inculpaților despre activitatea desfășurată pentru trecerea bunurilor peste frontieră, metodele și mijloacele folosite, unde au fost valorificate sau depozitate bunurile în vederea ridicării și confiscării acestora. Datele rezultate din relatările acestora vor fi verificate operativ, astfel încât să fie exclusă posibilitatea luării legăturii cu alte persoane.

Serviciul de prevenire și combatere a criminalității economico-financiare efectuează urmărirea penală, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea numărul 508/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și în alte legi speciale care prevăd infracțiuni de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Potrivit articolului 11 din Legea numărul 508/2004, urmărirea penală se efectuează de către procuror în cauze privind infracțiunea de contrabandă și celelalte infracțiuni prevăzute de Codul vamal, atunci când sunt conexe sau indivizibile cu infracțiuni date în competența serviciului, respectiv atunci când acestea sunt conexe sau indivizibile cu infracțiuni economico-financiare date prin lege în competența Serviciul de Prevenire și Combatere a Criminalității economico-financiare.

2.4. Investigarea criminalistică a infracțiunilor din domeniul traficului de droguri.

2.4.1. Referiri privind reglementarea juridică

Mondializarea traficului ilicit și a consumului de droguri face ca, în prezent, niciun stat din lume să nu se mai poată considera ferit de pericolul creat de aceste substanțe. În lupta împotriva acestui fenomen, de dimensiuni planetare, sunt angajate, în diferite măsuri, toate statele lumii, inclusiv ONU care a redimensionat decisiv politica internațională în materie, prin adoptarea, în 1988, a Declarației Conferinței Internaționale privind abuzul și traficul de droguri, precum și a Schemei complete multidisciplinare pentru activitățile viitoare cu privire la lupta împotriva abuzului de droguri. Tot în anul 1988 a fost adoptată și Convenția Unită împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope. Începând cu anul 1990, România a intrat în atenția traficanților de droguri, în principal datorită poziției sale geografice, dar și ca potențială piață de desfacere.

În vederea îndeplinirii măsurilor specifice vizând descoperirea traficanților de droguri, a activităților infracționale din domeniu, a obținerii mijloacelor de probă destinate tragerii la răspundere penală a infractorilor „morții albe”, a fost adoptată Legea numărul 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. La 20.12.2000 a fost adoptat Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii numărul 143/2000 , iar în anul 2005 a intrat în vigoare Hotărârea de Guvern numărul 860/2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare.

Diversificarea incriminărilor pentru acțiuni diferite, precum consumul sau traficul ilicit de droguri, distincții între categorii de droguri (de risc sau de mare risc) nu numai că reflectă realitățile sociale pe care le găsim în ceea ce a devenit din păcate, fenomenul reprezentat de droguri, dar se circumscrie și legislației internaționale care sancționează traficul și consumul ilicit de droguri.

Astfel, ceea ce este specific acestor infracțiuni prevăzute în Legea nr. 143/2000, sub aspectul ocrotirii juridice, este faptul că obiectul juridic principal îl constituie relațiile sociale referitoare la sănătatea publică a cărei ocrotire depinde și de respectarea strictă de către destinatarii legii penale a dispozițiilor care reglementează regimul drogurilor în România, iar obiectul juridic secundar, îl constituie relațiile sociale privitoare la sănătatea persoanei fizice.

Obiect material este format din drogurile supuse controlului național care sunt prevăzute în articolul 1 din lege, precum și în tabelele anexă care fac parte integrantă din acest act normativ.În concepția acestei legi, drogurile supuse controlului național sunt clasificate în: droguri de mare risc și droguri de risc, clasificare ce s-a făcut în raport cu criteriul pericolului pe care îl prezintă pentru sănătatea persoanei, consumul ilicit al acestora.

Această clasificare prezintă importanță, deoarece încadrarea juridică a faptelor de trafic de droguri și aplicarea pedepsei depind de tabelul în care figurează acestea. Natura drogului traficat (de mare risc sau de risc) exprimă gravitatea faptei și în consecință greutatea pedepsei în cazul săvârșirii unor fapte.

În cazul acestor infracțiuni, subiect activ este orice persoană, care îndeplinește condițiile legale de tragere la răspundere penală, iar participația penală este posibilă în toate formele sale.

Referitor la subiectul pasiv al acestor infracțiuni, în principal, acesta este statul, iar în secundar, persoana care suferă consecințele traficului, precum și al altor operațiuni ilicite cu substanțe aflate sub control național.

Elementul material al laturii obiective al infracțiunilor de trafic ori alte operațiuni ilicite cu substanțe aflate sub control național, constă într-o acțiune care se poate înfățișa sub forma cultivării, preparări, producerii, fabricării, experimentării, transformării, importului, exportului, vânzării, etc. Existența acestui element material al infracțiunilor prevăzute în articolele 2-4, presupune drept cerință esențială, ca activitățile ce-l compun să fie comise „fără drept” adică de persoane care nu au dreptul să le efectueze.

Urmarea imediată a acestor infracțiuni, constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică, adică în existența unei stări obiective de a se vătăma sănătatea uneia sau a mai multor persoane, care achiziționează ilicit substanțe aflate sub control național spre a le consuma, iar în secundar faptele prevăzute în articolele 2, 6-8 și 11 pot avea ca urmare moartea victimei.

Toate infracțiunile privind regimul drogurilor, implică din partea subiectului activ, intenție directă sau indirectă sub forma vinovăției, cu anumite particularități. Important pentru existența acestor infracțiuni, este ca persoana care trafică aceste produse sau substanțe să cunoască faptul că sunt substanțe aflate sub control național.

Actele pregătitoare sunt posibile și se pedepsesc fiind asimilate ca regim juridic sancționator tentativei

Infracțiunile se consumă, în momentul când executarea oricăreia dintre acțiunile incriminate este dusă până la capăt, producându-se urmarea imediată, adică starea de pericol pentru sănătatea publică.

În cazul agravantei prevăzută de articolul 12, infracțiunile de la articolele 2-7 și 11, se consumă în momentul producerii rezultatului cerut de norma de incriminare, respectiv moartea victimei.

2.4.2. Modalități și sisteme de operare folosite de traficanții de droguri

Traficul de produse și substanțe stupefiante se supune regulilor comerciale, bazate pe legea cererii și a ofertei. Deosebit de important este faptul că se vând atât en-gros cât și en-detail, în funcție de momentul în care are loc tranzacția. Punctul final al drogurilor îl reprezintă consumatorii.

Infracțiunea de contrabandă cu stupefiante îmbracă două aspecte diferite, în funcție de calitatea persoanelor ce participă la traficul ilicit:

traficul derulat de amatori, ale căror cantități de droguri sunt minime și sunt destinate fie

folosinței personale a respectivului sau prietenilor săi, fie procurării unei anumite sume de bani, necesară derulării unor afaceri urgente. În prezent, se constată o creștere constantă a aplicării acestei metode;

traficul internațional vizând, în general, mari cantități de opiu, heroină, cocaină, cannabis etc.

În acest caz, marfa este transportată sub supravegherea de către veritabili experți în domeniul contrabandei, care fac parte din filiere internaționale specializate în acest gen de probleme.

În ambele situații, ingeniozitatea folosită în ascunderea drogurilor este nelimitată. Aproape

întotdeauna traficanții studiază condițiile economice, politice, sociale și autoritățile abilitate în prevenirea și combaterea acestui fenomen, în România fiind vorba despre Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Problema organizatorilor traficului, ținând cont de realitățile existente, nu se situează, în prezent, la nivelul producției sau vânzării. Adevărata problemă constă în „transportul” drogurilor de la producător la consumator, fără ca acestea să fie interceptate pe parcurs de polițiile statale. Un prim pas în această direcție îl constituie stabilirea căii (terestre, aeriene, marine) pe care să se facă deplasarea, ținându-se seama de distanța de parcurs, de natura și volumul stupefiantelor transportate sau de anumite criterii de rentabilitate.

„Istoria luptei” împotriva traficanților de droguri face referire la cele mai variate mijloace de transport cu care aceștia au adus marfa la destinație: vapoare de linie, vapoare de pescuit, aeronave ale liniilor aeriene regulate, curse charter, autocamioane, autoturisme etc.

Uneori, drogurile au fost parașutate pe sol sau pe mare, fiind recuperate ulterior de către cei cărora le-au fost destinate. Alteori, pachetele cu droguri au fost scufundate în mare, în locuri balizate. Numeroase sunt și cazurile de expediere a drogurilor prin folosirea serviciilor poștale.

2.4.3. Elemente metodologice aplicate în investigarea traficului de droguri

Problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea infracțiunilor de trafic ilicit cu stupefiante sunt următoarele:

Aspecte pe care le îmbracă activitatea ilicită

Investigarea criminalistică trebuie să conducă la determinarea modalităților de comitere a faptei și încadrarea lor în modalitățile prevăzute de Legea numărul 143/2000, interesând, în special: traficul propriu-zis, înlesnirea traficului, favorizarea traficului și a consumului.

Reglementarea în materie sancționează, în articolul 2 din Legea 143/2000, cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele prevăzute la articolele 1 și 3 au ca obiect droguri de mare risc, pedepsele sunt mai mari, respectiv de la 10 la 20 de ani.

Acțiunile de cultivare, producere, fabricare, experimentare, culegere, preparare, transformare, cumpărare sau deținere de droguri pentru consumul propriu, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 ani la 5 ani.

B. Produsele sau substanțele stupefiante care au făcut obiectul activității ilicite

De regulă, natura substanțelor stupefiante se stabilește prin constatările tehnico-științifice sau prin expertizele care se dispun în cauză. Până în punctul respectiv, organele de urmărire penală trebuie să dispună de un minim de cunoștințe despre astfel de substanțe.

Potrivit prevederilor Legii 143/2000, drogurile se împart în două categorii:

a) droguri de mare risc (heroină, morfină, amfetamină, codeină etc.)

b) droguri de risc (cannabis, diazepam, meprobamate etc.)

C. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Modurile de operare folosite

Locul comiterii faptei constituie punctul de plecare pentru identificarea martorilor, suspecților sau a toxicomanilor. În ceea ce privește timpul, acesta interesează pentru a se stabili perioada în care suspectul și-a desfășurat activitatea, stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat, precum și asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare a faptelor comise.

În legătură cu locurile și mijloacele de ascundere a drogurilor, s-a constatat în practică că traficanții sunt foarte inventivi, amenajând locuri disimulate în mijloace de transport auto, feroviare, navale etc. Spre exemplu, Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală, împreună cu ofițeri de poliție din cadrul I.G.P.R. – D.G.C.C.O. – Direcția Antidrog și cu sprijinul Autorității Naționale a Vămilor au procedat la destructurarea unei grupări infracționale organizate, specializată în traficul de droguri de mare risc..

În fapt, membrii grupării, cetățeni români și străini, au introdus în România, cantitatea de 200 Kg. cocaină, cu o puritate de peste 80 %, drogurile de mare risc fiind disimulate într-un container ce transporta sucuri naturale, provenind din Peru. Drogurile au fost identificate și capturate în portul Agigea Sud Constanța, iar procurorii D.I.I.C.O.T. au procedat la efectuarea unei livrări supravegheate cu substituirea totală a mărfii.

D. Suspecții, calitatea acestora, contribuția lor la săvârșirea infracțiunii

Suspecții pot proveni din următoarele categorii de persoane: cetățeni străini veniți ca turiști/sportivi/la studii; marinari; cetățeni străini care se deplasează des în străinătate; personalul vamal etc.

Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală, au dispus reținerea pentru 24 de ore a inculpaților Deaconu Petru Alexandru, 29 de ani și Onciulencu Orlando, 33 de ani, din municipiul București, pentru săvârșirea infracțiunilor de Constituire a unui grup infractional organizat, faptă prev. de art.7 alin.1 și 3 din Legea 39/2003, Infracțiuni informatice, fapte prev. de art.48 – 49 din Legea 161/2003, Fals privind identitatea, faptă prev. de art.293 C.p. și Trafic de droguri de risc, faptă prev. de art.2 alin.1 din Legea 143/2000.

În fapt, se reține că inculpații Deaconu Petru Alexandru și Onciulencu Orlando au constituit un grup infracțional organizat, la care au aderat și alte persoane, obținând beneficii financiare substanțiale din săvârșirea de înșelăciuni prin acte de comerț electronic, prin utilizarea frauduloasă a însemnelor site-ului www.eBay.com.

E. Existența concursului de infractiuni

De cele mai multe ori, infracțiunile privind traficul de droguri se comit în concurs cu alte fapte, prevăzute fie de Codul Penal, fie de alte legi speciale, fapte cum ar fi: contrabanda, fals material sau intelectual, uzul de fals etc.

Spre exemplu, la data de 04 octombrie 2010, procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală, au dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaților – cetățeni turci – Karaman Haci, de 46 de ani, și Besli Osman, de 37 de ani, pentru infracțiunea de trafic internațional de droguri de mare risc.

Cercetările efectuate în cauză au stabilit faptul că, în perioada 2009 – 2010, inculpatul Karaman Haci a organizat, condus și finanțat una din cele mai puternice grupări transfrontaliere, specializată în traficul internațional de heroină pe relația Turcia – România – Europa de vest. De asemenea, ca activitate infracțională cu caracter adiacent, a fost reținută în sarcina inculpaților și comiterea infracțiunii de contrabandă constând în aceea că au introdus pe teritoriul României, prin sustragere de la controlul vamal, cantitatea de 8 kg bijuterii din aur, în valoare totală de 1.050.128 lei.

F. Constatarea infracțiunilor flagrante

Polițiștii antidrog, pe langă faptul că trebuie să cunoască temeinic legislația în vigoare, trebuie să beneficieze și de o agentură bine aleasă, instruită și dirijată, pentru a putea duce la bun sfârșit sarcina de a repera și apoi „de a neutraliza traficanții de droguri și laboratoarele clandestine”.

Dispoziții procedurale prevăzute în Legea numărul 143/2000 tratează instrumentele moderne și utile puse la dispoziția organelor judiciare angrenate în combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în special folosirea investigatorului sub acoperire, livrările supravegheate, autorizarea procurării de droguri, substanțe chimice esențiale sau precursori de către investigatorul acoperit și colaboratorii săi, posibilitatea accesării sistemelor de telecomunicații sau informatice, autorizarea efectuării unor investigații medicale etc.

Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.) – Biroul Teritorial (B.T.) Hunedoara, împreună cu polițiști de la Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate Hunedoara, au prins în flagrant doi traficanți de droguri de risc care transportau cu un autoturism de lux, în prezența unui minor, cantitatea de aproximativ două kilograme de cannabis. Autoturismul înmatriculat în Irlanda a fost oprit în trafic la intrarea în municipiul Deva, sensul dinspre Arad, în noaptea de 29 spre 30 iunie, ora 2,30. Cu prilejul percheziționării autoturismului a fost depistată, disimulată, cantitatea de aproximativ două kilograme de cannabis, ambalată în patru pachete.

G. Efectuarea de percheziții, verificarea și ridicarea de obiecte și înscrisuri

La efectuarea perchezițiilor asupra mijloacelor de transport, este recomandabil să se apeleze la specialiști, în vederea descoperirii ascunzătorilor special amenajate, existând riscul degradărilor datorită necunoașterii modului de demontare sau de asamblare.

La aceste activități este recomandat a se folosi câinele dresat special pentru depistarea stupefiantelor. Odata cu stupefiantele vor fi ridicate și alte corpuri delicte, cum ar fi, spre exemplu, fiole, agende telefonice, hărți etc.

Astfel, potrivit articolului 165 din Codul de Procedură penală, percheziția unui vehicul se dispune în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea acestui procedeu probatoriu vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză.

H. Ascultarea persoanelor implicate în traficul de droguri

Ascultarea se va face în funcție de situația concretă a fiecărei persoane implicate. Astfel, toxicomanii nu sunt considerați infractori în sensul legii penale, iar din ascultarea lor se pot obține date cu privire la filierele de traficanți, existența altor consumatori, sursele de aprovizionare cu droguri, prețul dozelor, locurile de comercializare etc.

Suspecții sau inculpații trebuie ascultați pornindu-se de la împrejurarea concretă în care au fost prinși pentru a se stabili din ce loc, zonă, țară provin și de la cine le-au procurat, metodele și mijloacele folosite pentru procurarea lor, unde, când, cum și cui trebuiau sa predea stupefiantele, prețul plătit, precum și alte informații de acest gen.

CAPITOLUL III

PARTICULARITĂȚI PRIVIND CERCETAREA

LA FAȚA LOCULUI A INFRACȚIUNILOR DE FRONTIERĂ

3.1. Cercetarea la fața locului a infractiunilor de frontiera

Procedeul probator, reglementat de Codul de Procedură penală în articolele 192-195, cercetarea la fața locului- cunoscut în legislațiile occidentale și ca „cercetarea scenei infracțiunii sau scena crimei”, cum este cazul sistemului judiciar de tip anglo- saxon ori american – reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită: omucideri, violuri, tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe ori accidente grave, infracțiuni din domeniul crimei organizate, respectiv traficul de migranți, etc.

Acest act inițial de urmărire penală presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis fapta penală. Conform prevederilor Codului de Procedură penală, cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.

Referitor la înțelesul termenului „fața locului” sau „loc al săvârșirii faptei”, așa cum este folosit, uneori, în practică sau în literatura de specialitate, trebuie făcută precizarea că, prin această expresie se au în vedere nu doar locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere ale autorului din câmpul infracțional.

Scopul cercetării la fața locului, dedus din conținutul noțiunii, poate fi rezumat astfel:

• cercetarea la fața locului permite examinarea criminalistică și fixarea procesuală a locului săvârșirii infracțiunii;

• această activitate oferă posibilitatea căutării, relevării, fixării, ridicării și interpretării urmelor și mijloacelor materiale de probă, inclusiv fixarea acestora din punct de vedere procesual;

• rezultatele obținute prin examinarea locului unde s-a comis infracțiunea constituie punctul de plecare în elaborarea versiunilor de urmărire penală (denumite și versiuni de anchetă), cu privire la natura faptei săvârșite, suspecții, condiții de loc și timp, mobilul și scopul activității infracționale, etc.;

• cercetarea la fața locului contribuie la stabilirea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au determinat, favorizat ori facilitat săvîrșirea infracțiunii, cu efect pe linia prevenirii comiterii pe viitor a unor fapte similare.

Importanța cercetării la fața locului rezidă în faptul că organul de cercetare penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acționat suspectul, obiectele de care s-a folosit în punerea în executare a rezoluției infracționale, obiectele pe care aceste le-a atins în câmpul infracțional, căile de acces și de părăsire a locului unde a fost comisă fapta etc. Se afirmă de specialiști că cercetarea la fața locului este condiția de bază și punctul de plecare în investigarea criminalistică a infracțiunilor.

În doctrină s-a învederat opinia conform căreia locul unde s-a săvârșit infracțiunea, unde s-au produs consecințele activității ilicite ori care, în orice mod, conservă urmele acesteia, constituie sursa celor mai fidele informații ce pot fi valorificate pentru aflarea adevărului.

Funcția, condițiile și valoarea probatorie a cercetării la fața locului

Pornind de la noțiunea și caracterul cercetării la fața locului- ca prevedere probatorie ce servește la administrarea unor mijloace de probă- funcția acesteia este aceea de a permite organelor de cercetare penală sau a celorlalte organe judiciare (în speță, Polițiștilor de frontieră) să cunoască mai exact locul unde s-a comis infracțiunea, urmele pe care le-a lăsat făptuitorul, obiectele rămase în câmpul infracțiunii, poziția acestora în ambianța locului unde s-a comis fapta, pentru a fi în măsură să formuleze o concluzie justă atât cu privire la modul și împrejurările săvârșirii, cât și cu privire la identitatea celui care a săvârșit fapta investigată.

În același timp, pentru a proceda la efectuarea cercetării la fața locului, organele de cercetare penală trebuie să țină cont de condițiile de ordin substanțial și formal prevăzute de legea procesuală penală, astfel:

• cercetarea la fața locului să fie necesară și oportună. Astfel spus, cercetarea la fața locului este necesară, neputând fii înlocuită prin nicio altă activitate de urmărire penală, atunci când natura faptei săvârșite și modul de comitere lasă în mod normal urme în câmpul infracțional;

• efectuarea activității să fie impusă de necesitatea verificării ori precizării unor date sau împrejurări de fapt;

• cercetarea la fața locului să fie efectuată numai după ce s-a dispus începerea urmăririi penale. Este firesc să fie așa, atât timp cât datele ce rezultă din actul de sesizare, nu permit să se tragă o concluzie certă referitoare la natura faptei, încadrarea juridică a acesteia, suspecții și contribuția lor la comiterea infracțiunii.

În contextul celorlalte procedee probatorii, cercetarea la fața locului capătă o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal. Valoarea ei probatorie dobândește substanță numai în măsura în care rezultatele sale se coroborează cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.

Reguli generale și speciale ce trebuie respectate cu prilejul cercetării la fața locului

Indiferent de natura faptei comise, cu ocazia efectuării cercetării la fața locului trebuie respectate anumite reguli de ordin general, care se găsesc nominalizate în tactica criminalistică, conturând fie trăsăturile caracteristice ale acestei activități, fie sarcinile ce revin celor care au ajuns primii la locul infracțiunii, fie modul de desfășurare și consemnare a rezultatelor. Astfel:

• fiind o activitate inițială, cercetarea la fața locului precede în timp toate celelalte activități desfășurate a cauză;

• cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie, în sensul că nu poate fi înlocuită cu nici o altă activitate, indiferent de natura acesteia;

• caracterul imediat al cercetarii la fața locului impune efectuarea de urgență a acestei activități, orice întârziere având drept rezultat modificarea ambianței locului unde s-a săvârșit infracțiunea și pierderea sau distrugerea din motive obiective sau subiective a mijloacelor de probă;

• de regulă, cercetarea la fața locului nu se poate repeta, ceea ce impune efectuarea ei la un înalt nivel calitativ și în strictă conformitate cu prevederile legii procesuale penale și regulile instituite de tactica criminalistică.

Organul care a ajuns primul la locul unde s-a săvârșit o infracțiune trebuie să țină cont de următoarele:

• trebuie salvate victimele și acordat primul ajutor – acestea sunt sarcini cu caracter prioritar, chiar cu riscul de a modifica aspectul inițial al locului faptei și a distruge anumite urme și mijloace de probă; viața unei persoane nu poate veni niciodată în concurs cu alte interese;

• cel sosit primul la fața locului este obligat să noteze și să procedeze la marcarea poziției inițiale a obiectelor în câmpul infracțiunii, schimbările survenite, persoanele care le-au făcut și în ce scop, condițiile meteorologice existente în momentul sosirii;

• identificarea martorilor oculari trebuie să stea tot timpul în cercetarea atenției, știindu-se că mărturiile lor- neviciate de factori de ordin obiectiv sau subiectiv- pot avea un rol decisiv în desfășurarea ulterioară a cercetărilor;

• protejarea și conservarea urmelor existente la fața locului constituie motivul principal pentru care acesta s-a deplasat la fața locului, înaintea echipei de cercetare;

• sesizarea organelor de poliție în a cărei rază teritorială s-a petrecut fapta trebuie făcută cu maximă operativitate, primul sosit la fața locului având obligația să precizeze, pe cât posibil, natura faptei, întinderea locului unde s-a săvârșit infracțiunea, persoanele implicate, consecințele faptei, etc.;

Cu ocazia examinării propriu-zise a locului faptei trebuie avute în vedere următoarele:

• orientarea locului faptei trebuie să fie făcută atăt din punct de vedere topografic cât și criminalistic;

• ori de câte ori situația permite, trebuie folosit câinele de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman;

• la început, în câmpul infracțiunii nu pătrunde decât șeful echipei și specialistul criminalist, acestuia din urmă revenindu-i sarcina de a marca poziția urmelor și obiectelor existente, precum și traseul pe care îl vor urma ceilalți membrii ai echipei;

• toate urmele și mijloacele de probă descoperite trebuie descrise amănunțit, evidențiindu-se caracteristicile acestora, dimensiunile, culoarea, amplasarea în spațiu, etc., fotografierea lor urmând a fi făcută la mărimea etalon;

• după căutarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și obiectelor -respectându-se întocmai regulile tehnicii criminalistice- acestea trebuie ambalate, sigilate și transportate în condiții de maximă siguranță, pentru a evita distrugerea ori modificarea compoziției lor;

• măsurătorile efectuate la fața locului trebuie să fie riguroase -și să se regăsească în schița locului faptei- de cele mai multe ori, acestea fiind hotărâtoare în elucidarea mecanismului procedurii infracțiunii și al formarii urmelor.

Activitatea de cercetare la fața locului, parcurge două faze succesive denumite „faza statică” și „faza dinamică”, în raport cu aceste două faze se desfășoară următoarele activități:

a) În faza statică:

• observarea locului faptei și parcurgerea acestuia;

• orientarea locului unde s-a comis infracțiunea, atât din punct de vedere topografic, cât și din punct de vedere criminalistic;

• executarea fotografiilor de orientare a locului faptei, după regulile, metodele și procedeele stabilite de tehnica criminalistică;

• executarea fotografiei schită;

• marcarea drumului de acces în perimetrul ce urmează a fi examinat din punct de vedere criminalistic;

• stabilirea și marcarea locurilor unde se află urmele și obiectele despre care se presupune că au legătură cu cauza;

• stabilirea locurilor unde ar putea exista microurme;

• prelucrarea urmei de miros uman prin folosirea câinelui de urmărire.

b) În faza dinamică:

• executarea fotografiilor obiectelor principale, a urmelor și a cadavrului;

• examinarea minuțioasă a urmelor și obiectelor descoperite, relevate și fixate;

• examinarea microurmelor;

• executarea fotografiilor în detaliu;

• ambalarea, etichetarea și sigilarea urmelor descoperite, relevate și fixate și ridicate;

• efectuarea tuturor măsurătorilor necesare;

• întocmirea schiței locului faptei;

• consemnarea rezultatelor obținute în procesul verbal de cercetare la fața locului.

Tot în această fază, în raport cu situația concretă de la fața locului, se poate proceda la ascultarea sumară a martorilor oculari, persoanei vătămate ori a făptuitorului și înregistrarea declarațiilor acestora pe bandă magnetică sau video magnetică.

Materializarea rezultatelor cercetării la fața locului se face prin:

• proces – verbal

• schița locului faptei;

• fotografii judiciare;

• înregistrări sau filmări pe bandă, respectiv pe bandă video magnetică sau pelicule de film;

• desene, schițe, crochiuri ale obiectelor descoperite, etc;

Particularitățile cercetării la fața locului în cazul infracțiunii de trafic ilicit de droguri

Prin specificul său, traficul ilicit de droguri este susceptibil să se comită în diferite locuri, dar indiferent de acest lucru, cercetarea locului faptei trebuie să se facă după regulile tacticii criminalistice cunoscute.

În faza statică a cercetării la fața locului se vor avea în atenție următoarele aspecte:

• luarea măsurilor de prevenire a intoxicațiilor cu stupefiante și de salvare a eventualelor victime;

• fotografierea și filmarea stupefiantelor, a locurilor unde au fost ascunse;

• descoperirea obiectelor corp delict și a urmelor vizibile;

• efectuarea percheziției corporale asupra persoanelor implicate sau găsite la fața locului;

• darea spre prelucrare a urmei de miros câinelui de urmă;

În faza dinamică a cercetării la fața locului se vor întreprinde următoarele:

• examinarea amănunțită de către medic a persoanelor suspectate că sunt sub influența drogurilor în vederea recoltării probelor de sânge și de urină, luării măsurilor medicale ce se impun;

• examinarea îmbrăcămintei, a bagajelor și coletelor, examinarea conținutului real al unor cutii de conserve, alimente, sticle de băuturi, etc.;

• efectuarea de fotografii sau filmări îndeosebi asupra urmelor de injecții, a resturilor pulberilor de substanță, a mucurilor de țigară, a pachetelor de țigări, a documentelor ce interesează cauza;

• controlarea autovehiculelor, inclusiv a rezervoarelor de carburanți, pentru depistarea locurilor unde ar putea fi ascunse.

O atenție deosebită se va acorda modului de ridicare și ambalare a corpurilor delicte. Materialele folosite pentru ambalarea drogurilor, trebuie să fie perfect curate, iar recipientele etanșe, pentru a nu influența calitatea produsului.Toate constatările vor fi consemnate detaliat, în procesul verbal de cercetare a locului faptei.

Particularitățile cercetării la fața locului în cazul infracțiunilor de trecere frauduloasă a frontierei de stat

De obicei, cercetarea la fața locului se efectuează în situația în care trecerea frauduloasă a frontierei s-a realizat prin violarea fâșiei de protecție, ori când infracțiunea s-a săvârșit prin forță sau prin atacarea polițiștilor de frontieră, sau a altor organe cu atribuții în punctele de trecere a frontierei de stat.

Cu ocazia cercetării fâșiei de protecție, vor fi căutate, fixate și ridicate urme de încălțăminte, plantare și cărări de urme. Cercetările vor fi extinse spre zonele limitrofe, spre interiorul țării, în vederea descoperirii locurilor unde s-au ascuns făptuitorii (păduri, puncte de lucru, case izolate, etc.) înainte ori după trecerea frauduloasă a frontierei.

În locurile respective pot fi descoperite, fixate și ridicate diverse categorii de urme cum ar fi:resturi de ambalaje, de alimente, obiecte uitate sau abandonate, urme papilare relevate de pe sticle, cutii de conserve, urme de natură biologică, urme ale mijloacelor de transport, diferite înscrisuri, etc.

Se recomandă folosirea câinelui de urmă pentru prelucrarea urmei de miros, care de multe ori dă rezultate pozitive.

Interpretarea corectă a urmelor descoperite la fața locului și corelarea cu alte date conduce la determinarea timpului comiterii faptei și luării măsurilor operative de urmărire și prindere a făptuitorilor. În cazurile în care se constată, după interpretarea urmelor, că infractorii au ieșit din țară, se impune conlucrarea cu organele similare ale statelor vecine.

Procesul verbal de cercetare a locului faptei va avea conținutul conform cu cerințele legale, cu diferențieri referitoare la locul comiterii faptei, împrejurările concrete în care au acționat făptuitorii, modul de operare folosit și urmările produse prin activitatea infracțională.

3.2. Fixarea, ridicarea, cercetarea și interpretarea urmelor de la fața locului

Identificarea unor obiecte sau persoane, în sens larg, reprezintă pentru multe domenii ale științei, elementul definitoriu al investigațiilor criminalistice. Prin „rezonanța sa practică, acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice”.

Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoașterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături care îl fac identic numai cu sine însuși.

Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, a unui obiect sau fenomen de a-și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebește de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor.

Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode stiințifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

Obiectul identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături,precum:

• obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, ființă sau lucru, orice element al lumii materiale care se manifestă în spațiu și timp, succeptibil de a fi identificat după urmele create în câmpul infracțional;

• obiectul identificat este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci și prin însuși raportul cauzal cu fapta concretă.

Principiile identificării criminalistice

Sistemul principiilor identificării criminalistice este alcătuit din:

a) Principiul identității – care presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret, identității îi este comună și deosebirea astfel încât identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul;

b) Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării și obiecte mijloc de identificare;

c) Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare (stabilitatea se raportează, în principal, la intervalul de timp cuprins între momentul descoperirii urmelor și momentul efectuării examenelor comparative;

d) Principiul dinamității caracteristicilor de identificare de la data săvârșirii infracțiunii și până în momentul analizei propriu-zise, mai ales dacă acest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esențiale ale ființelor și obiectelor, dintre care unele sunt firești (îmbolnăvirea persoanei, alterarea urmelor materiale de natură organică, uzura obiectelor de folosință curentă, influența factorilor meteorologici asupra urmelor, etc.), în timp ce alte modificări au la origine încercarea autorului faptei ilicite de a înlătura urmele infracțiunii (ștergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat, etc.)

Mijloace tehnico științifice utilizate în cercetarea la fața locului

A. Trusele criminalistice universale

Acestea dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se pot efectua principalele operațiuni de cercetare la fața locului, fiind împărțit în mai multe compartimente:

1) Compartimentul traseologic care este destinat descoperirii, fixării și ridicării urmelor de mâini, de picioare, de dinți, de instrumente de spargere, etc. Din aceasta fac parte : substanțe pulverulente, pensule de păr de veveriță sau din pene de struț, pensulă magnetică, pulverizatoare sau spray-uri pentru relevarea urmelor latente, pulverizatorul cu iod, plicuri cu folii abrazive pentru transferarea urmelor papilare, sursele de lumină (vizibilă și ultravioletă), materiale pentru executarea mulajului urmelor de adâncime.

2) Compartimentul pentru executarea măsurătorilor și marcarea obiectelor principale, precum și a zonei cercetată, compus din: ruletă, bandă metrică, jetoane numerotate de la 1 la 10 și cretă forestieră.

3) Compartimentul necesar executării desenelor și schițelor locului faptei care conține: riglă gradată, busolă, hârtie milimetrică, hârtie de calc, creioane colorate, șablon tip pentru lucru pe hartă, etc.

4) Instrumentarul de amprentare a persoanelor și cadavrelor la fața locului: tușieră, rulou, placă etc;

5) Instrumente ajutătoare, precum: diamant pentru tăiat geamul, magnet, șurubelnițe, briceag universal, clește, patent etc;

6) Compartiment pentru aparatură foto, deși pentru executarea fotografiilor judiciare se folosește o trusă independentă cu diverse tipuri de obiective sau de dispozitive.

B. Trusele criminalistice specializate

1) Trusa pentru testarea stupefiantelor în care se găsesc tuburi cu reactiv ce permit identificarea unor substanțe stupefiante, precum marijuana, LSD, hașiș, substanțe din grupa opiaceelor, amfetaminelor, etc. Testarea se realizează prin introducerea unei cantități de substanță suspectă într-un tub de cauciuc sau plastic care conține fiola cu reactiv. Prin presarea pereților tubului se sparge fiola, reactivul intrând în reacție cu substanța de identificat. Tipul stupefiantului se determină în funcție de modul de colorare a reactivului.

2) Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanțe florescente sau chimice, în scopul prevenirii sau descoperirii unor infracțiuni. Frecvent, se folosește în descoperirea sustragerilor. De asemenea, poate fi folosită în surprinderea în flagrant și în infracțiuni de genul luării de mită, șantajului, etc. Trusa mai conține, în afara substanțelor de marcare (aflate sub formă de prafuri, de lichide sau unguente) și instrumente precum pensule, mojarul de porțelan, pulverizatorul, cilindrul gradat, mănuși chirurgicale, precum și un detector de radiații ultraviolete.

3) Trusa pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiații de tip laser portabilă, concepută să execute atât descoperirea urmelor, cât și fixarea lor fotografică în condiții de maximă acuratețe.

4) Truse cu destinație specială.

Noțiunea de urmă a infracțiunii

Prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzută de legea penală, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate.

Domeniul tehnic al investigației criminalistice care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut sub denumirea de Traseologie. În sensul său larg, termenul traseologie circumstanțiază îndeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea construcției exterioare a corpurilor sau obiectelor (urme de mâini, de picioare, ale instrumentelor de spargere, ale armelor etc.). În sens restrâns, examinările traseologice vizează urmele de instrumente sau agenți vulneranți.

În literatura noastră de specialitate, urmele sunt împărțite în două categorii :

A. Urme formate prin reproducerea construcției obiectelor, precum: urme de mâini, de picioare, îmbrăcăminte și instrumente de spargere;

B. Urme formate drept resturi de obiecte și de materii organice sau anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de vopsea, pete organice etc.).

În doctrină, s-au identificat următoarele criterii de clasificare a urmelor:

a) După factorul creator de urmă, distingem factorii care au determinat apariția urmei (om, animale etc.) și factorii primitori de urmă (om, obiect, animale etc.)

b) După criteriul tipului sau natura urmei, se disting: urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, urme sub formă de pete, sau resturi de materii organice ori anorganice, urme sonore, urme olfactive, urme vizibile, urme latente.

c) După modul de formare al urmelor, se distinge: urme statice, urme dinamice, urme de suprafață, urme de adâncime.

După primii pași ai lui Alphonse Bertillon, unul dintre fondatorii poliției științifice, creator al sistemului de înregistrare antropometrică, în lumea justiție s-a impus un nou sistem de identificare bazat pe particularitățile desenului papilar al fiecărui individ.

În urma cercetărilor întreprinse asupra caracteristicilor desenelor papilare și a utilității lor în identificarea persoanelor, s-au pus bazele unei ramuri importante a științei criminalistice, cunoscută în doctrină sub denumirea de dactiloscopie.

Dactiloscopia este ramura criminalisticii ce se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, cu scopul identificării persoanelor. Desenele papilare specifice corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor palmei și tălpii piciorului, numite și dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare separate între ele de șanțurile papilare. Impunerea desenului papilar printre cele mai importante elemente de identificare a persoanei este datorată următoarelor proprietăți:

– unicitatea desenului papilar – desenele papilare se disting prin formă și prin detaliile specifice, al căror număr și varietate fac imposibilă întâlnirea a două amprente identice;

– fixitatea desenului papilar- constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la forma sa, în luna a 6-a de viață intrauterină, și până la moartea persoanei. Unica modificare o reprezintă creșterea în dimensiune a amprentei pe măsura dezvoltării corpului, fără influență asupra caracteristicilor crestelor papilare.

– inalterabilitatea- reprezintă o proprietate importantă, determinată de faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi alterat sau înlăturat.

Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de mâini

Operația de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului este realizată în funcție de modul în care s-au format aceste urme.

Urma papilară se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafață, fie cu un obiect aleatoriu. În funcție de modul de formare, urma se prezintă astfel:

– Urme de mâini statice sau dinamice

– Urme de suprafață sau de adâncime

– Urme de mâini vizibile sau latente întâlnite la urmele de suprafață formate în urma stratificării

Descoperirea urmelor de mâini reprezintă un proces de căutare sistematică a acestora, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire al faptei. În literatura de specialitate , s-a învederat următorul aspect: „ căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică care necesită o atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă răbdarea și intuiția unui mare artist”.

Stabilirea vechimii urmei de mâini este o problemă esențială de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al relevării urmelor crestelor papilare. Urmele de porțelan, sticlă și suprafețele netede se pot păstra ani de zile, spre deosebire de hârtie care le păstrază câteva ore, în funcție de calitatea ei. De asemenea, trebuie luați în considerare și factorii de alterare a urmelor, precum: căldura, lumina solară, ploaia etc. În condițiile unei ploi ușoare sau a zăpezii, unele urme se păstrează foarte bine.

În condiții complexe de căutare a urmelor papilare, având in vedere urmele latente, se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe, precum: rapiditatea în efectuarea cercetării, perseverența, răbdarea, calmul în căutarea și revelarea urmelor.

Descoperirea și revelarea urmelor papilare pot fi caracterizate drept cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice. În acest sens, sunt semnificative noile metode chimice de descoperire și revelare bazate pe dispersia luminii, inclusiv a laserului.

A. Revelarea prin metode fizice

Se realizează prin pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulație fină pe obiectele sau suprafețele purtătoare de urme. Pe langă finețea lor, aceste substanțe de pulverizare trebuie să îndeplinească condițiile:

-să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma

-să prezinte o aderență selectivă

Dintre substanțele întrebuințate, în practică se folosesc frecvent ceruza, negrul de fum, rosul Sudan 3, pulberea de aluminiu, miniul de plumb, oxidul de cupru, praful de xerox etc.

Relevarea urmelor papilare de pe suprafețele multicolore se realizează cu substanțe fluorescente de tipul pulbere galbenă fluorescentă, activată sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.

B. Relevarea prin metode chimice

Se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației. În funcție de particularitățile substanțelor, metodele se clasifică în următoarele categorii: relevare cu vapori de iod și relevare cu reactivi chimici propriu-ziși (un caz particular este reprezentat de urmele de mâini formate prin urme de sânge în care revelarea se face cu soluții care determină o fluorescență specifică).

C. Relevare cu metode optice

Sunt metode bazate pe tehnici de vârf care utilizează laser-ul. Radiația de tip laser este proiectată lateral-oblic, sub un unghi de 45 de grade, determinând apariția unei fluorescențe specifice anumitor substanțe secretate de glandele sebacee. Fluorescența poate fi întărită prin tratare cu ninhidrină .

O altă metodă optică constă în dispersia luminii unei raze incidente proiectată pe suprafețele purtătoare de urme. Imaginea urmei se obține cu ajutorul unor filtre electronice. Avantajele metodei sunt permiterea fixării imediate pe fotografie sau o bandă video-magnetică a urmei, nefiind distructivă.

Fixarea și ridicarea urmelor de mâini constituie a doua etapă a cercetării urmelor de mâini, constând în fixarea și ridicarea urmei de la fața locului.

Sub aspect procedural, instrumentul juridic de fixare a urmelor îl constituie procesul verbal , în care se consemnează precis și detaliat urmele și metodele de relevare utilizate.În procesul verbal, agenții de frontieră mai menționează fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau pe mulaje, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini.

Sub raport tehnic criminalistic, fixarea se face prin fotografierea urmelor, atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice. Fotogragrafiile trebuie să însoțească procesul verbal, iar organele de urmărire penală și instanța de judecată vor verifica dacă afirmațiile din procesul verbal corespund cu imaginile fotografice.

Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Ea vizează însă obiectele mici, transportabile, care sunt purtătoare de urmă.

Transferarea pe peliculă adezivă (numită și folio), se face după revelare și fotografierea urmelor, atunci când la fața locului nu se permite fotografierea de detaliu a urmelor.

Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează la urmele de adâncime după fotografierea prealabilă a lor. La prelevarea urmelor caracterizate prin finețea detaliilor, se recomandă să se utilizeze materiale folosite în stomatologie: gips dentar, alginatul, stomalgină, etc.

Transportarea obiectelor de urmă se face cu respectarea cerințelor de manipulare și ambalare care vizează prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. În raport procedural, mai întâi se face marcarea și fotografierea obiectelor, apoi la ridicarea lor acestea se prind de margine și se ambalează. După ambalare obiectelor, coletele se sigilează cu sigilul organului judiciar și vor fi etichetate. Etichetele vor fi numerotate și vor conține mențiuni cu privire la locul, data, conținutul, etc.

Interpretarea la fața locului a urmelor de mâini se face cu concursul specialistului criminalist și are drept scop obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de acesta, ca și succesiunii operațiilor.

Interpretarea urmelor de la fața locului vizează următoarele aspecte:

• Stabilirea locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului;

• Modul lor de grupare și de dispunere;

• Date despre persoana suspectului: înălțimea sa aproximativă, constituția sa fizică, eventual sexul și vărsta și numărul aproximativ al autorilor.

Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

Urmele de picioare, în accepțiunea sa largă, se pot clasifica: plantei piciorului (ale piciorului gol), piciorul semiîncălțat sau urmele de ciorap, de încălțăminte.

Urmele plantei piciorului sunt cele mai valoroase deoarece caracteristicile sale papilare și particularitățile morfofiziologice pot servi la identificarea certă a individului. Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte: regiunea metatarsofalangiană-cea mai valoroasă sub raportul identificării, regiunea metatarsiană, regiunea tarsiană și regiunea călcâilui.

Urmele de încălțăminte, dacă sunt formate în condiții corespunzătoare, pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deși conțin elemente particulare mai puține.

Urmele de picioare pot fi sub formă statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime, vizibile sau latente. Ele se mai pot întâlni sub formă izolată sau sub forma unei cărări de urme. O urmă a piciorului aflat în mișcare este mai puțin lungă decât o urmă formată într-un repaus relativ (stând pe loc). Când viteza de deplasare crește se scurtează și urma, astfel încât la o urmă formată prin alergare va apărea o arcuire mai pronunțată a fundului urmei și formele regiunilor metatarsofalangiană, metatarsiană, și a vârfurilor încăltămintei vor fi mai pregnante.

Urmele de picioare se caută printre primele la fața locului, mai ales la infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei peste fâșia arată. La interior, urmele de picioare se caută prin cercetarea suprafețelor pe care este probabil să se calce (parchet, covoare, linoleum, etc.).

Căutarea urmelor de picioare poate fi asociată cu căutarea și prelucrarea urmelor de miros de către câinele urmărire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare. Descoperirea și relevarea urmelor piciorului gol nu diferă prea mult de cercetarea urmelor de mâini în alternativa formării lor ca urme latente. Urmele de încălțăminte, atunci cînd nu sunt vizibile, se vor descoperii cu ajutorul razei incidente de lumină.

Conservarea urmelor, în cazul ploii și a vântului, vor fi acoperite cu folie de polietilenă sau de cort, pentru a fi protejate.Măsurarea urmelor, în ipoteza piciorului gol, se face bidimensioanal: se determină lungimea acestora, lațimea în regiunea metatarsiană și tarsiană, lățimea călcâiului, poziția degetelor, etc. La urma de încălțăminte se vor lua în considerare anumite caracteristici de uzură care conduc la identificări de gen sau de grup.

Procesul verbal de cercetare la fața locului cuprinde o detaliere a numărului și tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei și particularităților acestora, a naturii suportului în care s-a format și a elementelor cărării de urme, dacă ele există. Se mai menționează modul de relevare, de fotografiere, de ridicare de mulaj, de ambalare, etc.

Fotografierea urmelor de picior impune fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme și fixarea imaginii urmei. Se recomandă ca înaintea fotografierei să se facă o pregătire a urmei, mai ales la cele de adâncime, constând în scoaterea frunzelor cu o pensetă și a apei folosind pipeta sau sugativă. Această pregătire se face cu mare atenție pentru a evita distrugerea detaliilor.

La fotografierea urmelor de zăpadă este necesară folosirea filtrelor galbene sau pudrarea ușoară a lor cu praf de grafit pentru a se evită strălucirile prea puternice. Dacă urma nu are un contrast suficient față de fond, atunci se recomandă ca fotografierea să se facă cu utilizarea filtrelor complementare culorii urmei. Urmele de suprafață insuficient de bine conturate pot fi marcate cu cretă albă de jur împrejur, pentru o evidențiere mai clară.

Ridicarea prin mulaj a unei forme de adâncime se realizează în următoarea manieră:

• Urma se pregătește, se înconjoară cu o bandă de tablă, pentru a preveni revărsarea pastei peste mulaj, mai ales dacă urma nu este suficient de adâncă;

• Se prepară compoziția, prin turnare treptată a prafului de ghips într-un vas de cauciuc sau plastic;

• Compoziția de consistența smântânii se toarnă astfel încât să acopere toate detaliile, după care se armează cu bețișoare și se adaugă și o bucată de sfoară pentru prinderea etichetei cu date despre mulaj;

• Se adaugă praf de ghips în vas pentru a mări consistența compoziției și se toarnă această compoziție în urmă până când mulajul ajunge la o grosime de peste 3 centimetri;

• După întărirea ghipsului, se scoate cu grijă mulajul, se spală cu jet de apă călduță și se usucă.

În condițiile formării urmelor pe nisip, pe pământ zgrunțuros sau moale sau în zăpadă, se impune luarea unor măsuri speciale:

• Urmele formate pe nisip se vor întării prin pulverizarea unui strat subțire de șarlac sau colodin și pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj se pulverizează ulei.

• La urmele formate pe pământ zgrunțuros, se astupă prin presare de parafină răzuită, care se încălzește și se întinde uniform, oprind scurgerea pastei de ghips în pământ.

• Urmele care prezintă prea multă umiditate sunt întărite prin presărarea unui strat foarte subțire de ghips, după care se pulverizează un strat fin de ulei de urmă, pentru prevenirea aderării la mulaj a unor bucăți de pământ.

• După urmele în zăpadă se poate efectua un mulaj de sulf topit, datorită proprietății acestuia de a se răci rapid, fără a-și pierde prea mult fluiditatea. Urma de zăpadă se poate ridica și cu un mulaj de ghips sau cu materiale plastice. O altă metodă constă în pulverizarea unui strat de talc, întărit ulterior prin pulverizare de colodion sau fixativ de păr, operația se repetă până când se obține o peliculă a cărei consistență poate suporta un mulaj de ghips.

Cărarea de urme constituie obiectul unei cercetări atente la fața locului, deoarece pe baza ei se poate face o reflectare a caracteristicilor individuale ale persoanei. Aceste caracteristici pot oferi indicii prețioase cu privire la persoana infractorului, chiar și atunci când urmele nu s-au format în condiții bune. De exemplu, autorul unui omor a fost identificat exclusiv pe baza elementelor cărării de urme, formate pe piciorul semiîncălțat, pe cimentul unui culoar.

Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urmă sau mersul unei persoane sunt:

• Direcția de mișcare sau axa cărării de urme indică direcția de deplasare și reprezintă linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de pași;

• Linia mersului este o linie frântă, formată din segmente care unesc părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul. Lungimea pasului reprezintă distanța dintre două urme consecutive, măsurată la partea din spate sau din fața lor;

• Lațimea pasului este distanța cuprinsă între partea exterioară sau interioară a urmelor piciorului stâng și drept, de regulă luîndu-se în calcul extremitatea interioară a călcâiului;

• Unghiul de mers se măsoară între axa de urme și axa longitudinală a tălpii.

Interpretarea urmelor de picioare atât urmele luate izolat sau întreaga cărare de urme este foarte importantă, deoarece se pot desprinde date importante referitoare la numărul de persoane, sexul, talia vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare, etc.

Cărarea de urme mai poate identifica caracteristicile mersului, unele defecte anatomice, starea psihofizică, etc. De exemplu, lungimea pasului la bărbați este mai mare decât la femei cu circa 20 cm, iar unghiul pasului este mai mic la femei, copii și bătrâni, spre deosebire de persoane obligate, prin natura preocupărilor, să-și mențină echilibrul (marinari, constructori).

Neregularitățile apărute în mers pot indica starea psihică sau patologică dar și încercări de derutare a cercetărilor (de exemplu, mersul cu spatele se poate deduce din lungimea și unghiul mic al pasului). De asemenea, se mai poate stabili dacă persoana cunoștea locul, dacă s-a folosit de lumină, dacă a stat la pândă, etc.

Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge

Descoperirea urmelor sanguinolente reprezintă o activitate importantă, dificultatea descoperirii constă în special acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică sau cele care prezintă o culoare asemănătoare cu acea a suportului.

Căutarea urmelor de sânge se face în funcție de particularitățile locului sau a suportului cercetat și este orientată în câteva direcții principale:

a) Îmbrăcămintea și corpul persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau suspect). În ciuda manoperelor de înlăturare a petelor sanguinolente de către autor, trebuie reținut că aceste pete pot rămâne în profunzimea țesăturii, îmbrăcămintei și lenjeriei, la cusături, în manșete, în interiorul buzunarelor, pe rama pantofului, sub unghii, în păr, pe diverse obiecte personale de uz personal, etc.

b) Porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt: covoarele, încheieturile parchetului, ale dușumelei, diversele obiecte de mobilier, zidurile, ușile, ferestrele, solul, vegetația, etc.

c) Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii (cuțite, topoare), alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții.

d) Instalațiile sanitare, vasele, alte obiecte ce au putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.

Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face cu surse de lumină care dispun de filtre de culoare capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi ascuțit, folosind lampa de radiații ultraviolete. După descoperirea petelor suspecte este necesară să se aplice metode biologice pentru a stabili dacă pata este de sânge.

Metodele biologice au la bază aplicarea unor reactivi specifici și oferă informații cu caracter orientativ sau de probabilitate. De exemplu, apa oxigenată care provoacă o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge. Luminolul împrăștiat pe urmele de sânge și sub acțiunea radiațiilor ultraviolete provoacă o efervescență particulară. Alți reactivi utilizați: reactivul pe bază de benzidină numit Adler și reactivul pe bază de verde leuco-malahit numit Medinger.

După descoperirea urmelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor prin descrierea lor în procesul verbal, prin fotografiere pentru punerea în evidență a urmelor. Ridicarea urmelor de sînge de pe obiectele care nu pot fi transportate prezintă unele particularități. De exemplu, dacă petele sunt uscate, ele se pot răzui sau racla împreună cu o porție din suport. Dacă se prezintă sub forma unei bălți, se pot absorbi cu pipeta sau cu hârtie de filtru. Urmele dispuse pe suprafețe ce nu se pot răzui sau așchia, acestea se solubilizează și se ridică folosind hârtie de filtru, dar se vor analiza cu maximă urgență. Urmele formate pe zăpadă se ridică prin introducerea sub aceasta a unei hârtii, a unui tifon sau hârtie de filtru. Crengile, frunzele, în general vegetația se taie. Pământul, nisipul ce conțin asemenea pete se ridică cu totul.

Ambalarea și transportarea urmelor de sânge trebuie făcute cu respectarea instrucțiunilor date de medicii legiști sau biologi în sensul de a nu se ambala obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă și mai ales în material plastic. Dacă nu se respectă această cerință, poate ca examinarea biologica să se facă mai greu neputându-se să se mai determine grupa sanguină sau chiar natura petei.

De aceea obiectele ude sunt lăsate să se usuce, apoi se ambalează separat, coletul ce conține urmele de sânge trebuie să fie etichetat, iar pe etichetă se menționează data și locul ridicării urmei, persoana care a recoltat și mijloacele folosite la descoperirea lor.

În funcție de modul de interpretare a urmelor de sânge se poate face o clarificare ulterioară a împrejurărilor săvârșirii faptei. După forma picăturii de sânge se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei sunt cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. Urma de sânge creată de o persoană în mers are o formă mai alungită, asemanatoare cu cea a semnului de exclamare, cu partea ascuțită în direcția deplasării. După forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene. Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sânge. În același context, există posibilitatea determinării grupelor de sânge ale autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sânge aparținând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. De asemenea, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator și numai rareori cu certitudine.

CAPITOLUL IV

ALTE ACTIVITĂȚI DESTINATE INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DIN DOMENIUL TRANSFRONTALIER

4.1. Expertize medico-legale

Potrivit articolului 189 din Codul de Procedură penală, examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor și a consecințelor unei infracțiuni se efectuează conform legii speciale.

Astfel, în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra suspectului sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal căruia îi revine competența, să efectueze această constatare.

Având în vedere importanța acestui act medico-legal în soluționarea cauzei cercetate, este recomandabil ca necropsia să se efectueze, pe cât este posibil, de însuși medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea la fața locului, ori să i se pună acestuia la dispoziție procesul verbal al cercetării locului faptei, precum și fotografiile sau înregistrările video.

Expertiza medico-legală are un aport în rezolvarea următoarelor probleme:

Stabilirea cauzei și naturii morții, precum și a datei la care a survenit aceasta;

Diferențierea leziunilor vitale de cele post mortale și explicarea mecanismelor de producere;

Determinarea agentului vulnerant, a intensității și succesiunii loviturilor;

Depistarea eventualelor urme de substanțe toxice sau a stupefiantelor;

Stabilirea sexului, vârstei, grupei sangvine;

Pentru acestea, se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul și îmbrăcămintea

cadavrului, cum sunt, spre exemplu, urme biologice, firele de păr etc. Uneori, ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar de la fața locului.

Aceste prelevări se efectuează mult mai bine în condițiile sălii de autopsie, ceea ce impune

transportarea cadavrului la unitatea medico-legală, luându-se măsuri de prevenire a distrugerii urmelor, măsuri printre care se numără și introducerea corpului, a mâinilor sau a picioarelor în saci de plastic. Cadavrul se transportă urgent la morgă mai ales dacă este protejat în saci de plastic, în care urmele de sânge sau cele de țesuturi se degradează rapid.

Examinarea necropsică, ridicarea urmelor de pe cadavre, a măștii mortuare și eventual

amprentarea, dacă aceasta nu s-a făcut la fața locului faptei, se realizează de medicul legist împreună cu procurorul criminalist, care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat.

Stabilirea cauzei morții se face cu ajutorul datelor puse la dispoziție de medicina legală,

constatarea efectuată de către medicul anatomopatolog fiind determinantă pentru clarificarea „diagnosticului juridic” al decesului: moarte violentă sau moarte patologică.

În cazul în care datele obținute converg spre o moarte violentă, care poate fi consecința unei

omucideri sau a unui accident, va fi necesară clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească la încadrarea juridică corectă a faptei. Determinarea acestor elemente se face, în mod firesc, prin coroborarea tuturor datelor obținute pe baza expertizelor medico-legale, expertizelor criminalistice, precum și a actelor de urmărire penală efectuată în cauză.

Această cerință este evidentă, mai ales în condițiile insuficienței datelor necesare stabilirii

cauzei reale a morții. În acest mod se evită posibilitatea apariției unei erori de ordin subiectiv în aprecierea situației de fapt.

Determinarea legăturii de cauzalitate dintre actele de agresiune și decesul victimei, mai ales în

împrejurarea în care acestea pot fi asociate cu o serie de afecțiuni preexistente ale victimei, reprezintă o problemă deosebit de importantă, fiind esențială pentru încadrarea corectă a faptei în categoria omorului, a loviturilor cauzatoare de moarte ori a vătămărilor corporale.

Pentru delimitarea exactă a legăturii de cauzalitate, potrivit opiniilor exprimate în literatura de

specialitate, este necesar să fie luate în calcul patru categorii de factori, aceștia fiind: victima, instrumentul sau substanța vulnerantă, circumstanțele în care a fost săvârșită fapta, precum și autorul. În privința autorului, se va ține seamă de modul în care a conceput și pregătit actul, a prevăzut și acceptat urmările, precum și scopul urmărit.

Dificultățile în stabilirea cauzei morții apar frecvent din cauza caracterului contradictoriu al

leziunilor, a stării de putrefacție a cadavrului sau a unor deficiențe în efectuarea necropsiilor.

Din analiza unei bogate practici existente în materie, s-a putut deduce că problemele principale

referitoare la clarificarea naturii juridice a morții vizează trei direcții principale, acestea fiind:

a) diferențierea omuciderii de moarte naturală.

Spre exemplu, polițiștii de frontieră bănățeni au găsit o persoană decedată, cu hainele ude pe

malul unui râu din Caraș Severin, aproape de granița cu Serbia. Pe malul râului Liubcova, la o distanță de aproximativ 1.500 metri față de linia de frontieră, se afla un bărbat decedat. În urma expertizei medico-legale dispuse de procurorul de serviciu, s-a constatat că victima în cauză a decedat din cauza hipotermiei, în urma unui accident care s-a sondat cu plonjarea autovehiculului condus de victimă în râu.

b) diferețierea omuciderii de sinucidere – situație întâlnită destul de des în practica de specialitate din cauza încercărilor unor infractori de a-și masca fapta prin „regizarea unei sinucideri”.

c) diferențierea omuciderii de moarte prin accident – aceasta devine dificilă din cauza caracterului contradictoriu al leziunilor. La această ipoteză se adaugă încercările autorului de a-și disimula fapta printr-un accident, spre exemplu, cele de genul căderii de la înalțime.

4.2. Expertize criminalistice

A. Dispunerea de constatări tehnico-științifice și expertize în cazul traficului de droguri

Constatările tehnico-științifice sau expertizele sunt indispensabile în cercetarea unor astfel de

fapte, deoarece ele constituie principalele modalități științifice de dovedire a existenței stupefiantelor sau a precursorului.

Evidențierea proprietăților stupefiantelor se face prin folosirea unor metode fizico-chimice sau

toxicologice.

Printre întrebările la care trebuie să răspundă specialistul se numără:

Dacă substanța este sau conține stupefiante, iar în caz afirmativ, despre ce stupefiant este vorba;

Să se stabilească puritatea, concentrația, umiditatea, greutatea stupefiantelor și dacă acestea au fost sau nu falsificate;

Care este originea stupefiantelor și dacă au acceași compoziție chimică cu cele produse în unități de specialitate;

În urma examinărilor făcute, specialiștii pot formula următoarele concluzii:

Cert pozitive, de exemplu: „substanța supusă examinării este heroină”;

Cert negative, de exemplu: „substanța supusă examinării este sau nu stupefiant”;

De probabilitate: „substanța supusă examinării este sau nu opiu”;

De imposibilitate: „nu se poate stabili dacă substanța supusă examinării este stupefiant”.

B. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor în cazul cercetării infracțiunilor de contrabandă

Această activitate se execută în funcție de particularitatea cauzei, de metodele și mijloacele folosite de contrabandiști.

În cercetarea infracțiunilor de contrabandă pot fi folosite o mulțime de constatări tehnico-științifice și expertize, care, evident, se dispun de procuror în raport cu particularitățile cauzei. De regulă, acestea privesc bunurile introduse ilegal în țară și documentele folosite pentru trecerea lor peste frontieră. Constatările tehnico-științifice și expertizele grafice permit stabilirea falsurilor produse în documentele de transport sau în documentele de identitate.

În cazul trecerii peste frontieră a produselor sau substanțelor psihotrope, constatarea tehnico-științifică sau expertiza judiciară toxicologică trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

Dacă substanțele sau produsele supuse examinării fac sau nu parte din categoria stupefiantelor,

precursorilor ori substanțelor chimice esențiale, iar, în caz afirmativ, despre ce produse sau substanțe este vorba;

Care este concentrația în substanța activă a stupefiantelor în cauză și dacă se pot constitui în doze

letale;

Dacă se poate aprecia sursa de proveniență drogurilor, în raport cu numărul și natura compușilor

existenți.

În situația în care infracțiunea de contrabandă a avut ca obiect arme, muniții, materiale

explozive sau radioactive, prin expertiză se poate stabili:

Dacă dispozitivele prezentate pentru examinare sunt sau nu arme de foc, în sensul legii, tipul și

modelul acestora, dacă sunt în stare de funcționare sau nu, seriile de fabricație, modelele, felul cartușelor, starea lor calitativă și dacă au fost confecționate industrial sau artizanal;

Dacă substanțele sau dispozitivele descoperite fac sau nu parte din categoria materialelor

explozive, nucleare ori radioactive, natura și compoziția acestora.

În raport de natura urmelor descoperite, pot fi dispuse și alte constatări tehnico-științifice sau

genuri de expertize, respectiv, grafice, traseologice, merceologice, chimice etc.

Expertizele contabile sau tehnico-contabile se dispun pentru stabilirea metodelor și mijloacelor

folosite pentru săvârșirea infracțiunii, precum și a cuantumului prejudiciului cauzat.

C. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor în cazul infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei de stat

În funcție de natura urmelor descoperite la fața locului sau cu ocazia constatării infracțiunii flagrante, de la caz la caz, se vor dispune anumite genuri de expertize sau constatări tehnico-științifice.

Cu ocazia cercetării acestei infracțiuni, poate fi întâlnită toată gama de constatări tehnico-științifice, precum: grafice, traseologice, examen tehnic al documentelor, balistice, chimice, dactiloscopice etc.

Un loc important este ocupat de expertiza tehnică a documentelor și expertiza grafică. Cu ajutorul acestui gen de expertize pot fi clarificate o serie de probleme, precum:

Continuitatea liniară a amprentei ștampilelor sau a timbrului sec;

Urmele de violare privind aplicarea fotografiei;

Metodele și mijloacele folosite pentru falsificarea documentelor;

Modificările care reprezintă scrisul prin care sunt completate datele de identitate, semnalmentele, perioada de valabilitate sau țara care le-a eliberat;

Scrisul inițial care a completat actul supus examinării și care poate fi falsificat prin reparare, imitare, ștergere sau adăugare.

Constatarea tehnico-științifică sau expertiza grafică vizează identificarea persoanelor care au

completat scrisul depus pe documentele falsificate.

Bibliografie

I. Cursuri, tratate, lucrări monografice

1. Antoniu George, „Explicații preliminare ale Noului Cod penal – vol.I”, Editura Universul Juridic, București, 2013;

2. Antoniu George, „Explicații preliminare ale Noului Cod penal – vol.III”, Editura Universul Juridic, București, 2013;

3. Alecu Gheorghe, „Manual de educație antidrog”, Editura C.N.A.P.M, Constanța, 2002;

4. Alecu Gheorghe, „Investigarea criminalistică a locului faptei”, Editura Luceafărul, București, 2004;

5. Aioanițioae Cristian , „Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992;

6. Alecu Gheorghe, „Criminalistică”, Editura ExPonto, Constanța, 2002;

7. Aurescu Bogdan, Năstase Adrian, Jura Cristian, „Drept Internațional Public”, Editura All Beck, București, 2010;

8. Aelenei Victor, Neagu Aurel , „Dreptul frontierei de stat”, Editura Pro Transilvania, București, 2002;

9. Bercheșan Valentin, „Drogurile și traficanții de droguri”, Editura Paralela, Pitești, 1998;

10. Boroi Alexandru, „Drept penal – partea specială”, Editura C.H.Beck, București, 2014;

11. Boroi Alexandru, Voicu Costică, Gorunescu Mirela, „Drept penal al afacerilor”, ediția a IV-a, Editura C.H.Beck, București, 2008;

12. Boroi Alexandru, Neagu Norel, Sultănescu Radu, „Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri”, Editura Rosetti, București, 2001;

13. Ceacanica Daniel, „Elemente criminalistice și de investigare ce contribuie la diferențierea crimelor de morți accidentale”, culegerea de referate „Școala Românească de Criminalistică”, Serviciul cultural al M.I., București;

14. Chilea Dragoș , „Dreptul Uniunii Europene”, Editura Europolis, Constanța, 1999;

15. Dumitru Sandu, Lucian Ionescu, „Identificarea criminalistică”, Editura Științifică, București, 1990;

16. Dongoroz Vintilă, „Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală Român-Parte Generală”, vol. I-II, Editura Academia Română, București, 2003;

17. Fuerea Augustin, „Manualul uniunii europene. Editia a V-a, revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona(2007/2009)”, Editura Universul Juridic, București, 2011;

18. Fecioru Ionel, „Libertatea de circulație între deziderat și realitate”, Editura Ministerului de Interne, București, 2000;

19. Molcuț Emil, Emil Cernea, „ Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Universul Juridic, București, 2011;

20.Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, „Drept penal-parte specială”, Editura All Beck, București, 2002.

21. Ovidius Stancu, Vasile Morar, „Teme, acte procedurale și acte normative pentru polițiștii de frontieră”, Editura Treira, Oradea, 2004.

22.Stancu Emilian, „Tratat de criminalistică”, Editura Universul Juridic, București, 2010;

23.Suciu Cristian, „Criminalistică”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;

24. Tudor Georgiana, „Infracțiunea de contrabandă”, Editura Hamangiu, București, 2011;

25. Udroiu Mihail, „Fișe de drept penal – partea specială”, Editura Universul Juridic, București, 2014;

26. Udroiu Mihail, „Fișe de drept penal – partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2014;

27. Udroiu Mihail, „Fișe de procedură penală– partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2014.

28. Văduva Nicolae, „Criminalistică – curs de tactică și metodică”, Editura Universitaria, Craiova, 2002.

II. Legislație

1. Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în M.Of. nr.50 din 24 iulie 2009;

2. Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010;

3. Ordonanța de Urgență nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr. 243 din 29.04.2002;

4. Hotărârea nr. 445 din 9 mai 2002, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență nr. 105/2001;

5. Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul Polițistului;

6. Hotărârea nr. 991 din 25 august 2005 pentru Aprobarea Codului de etică și deontologie a Polițistului;

7. Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind Regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate;

8. Ordonanța de Urgență nr. 194/2002 privind Regimul străinilor în România, modificată și aprobată prin Legea nr. 357 din 11.07.2003;

9. Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, publicată în M.Of. nr.254 din 3 iulie 2006;

10. Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, publicată în M.Of. partea I nr. 362 din 03.08.2000;

III. Reviste de specialitate, studii, articole

1. Revista „Frontiera”, editată de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, date statistice și spețe din practică, nr.11/2013;

2. Revista „Curierul judiciar”, Ioan Argeșeanu , „Stabilirea legăturii de cauzalitate între actele de agresiune și deces în cazul victimelor cu unele afecțiuni preexistente”, nr.5/1985;

3. Revista „Curierul judiciar”, Gheorghe Scripcaru, „Problemele expertizei medicale legale în infracțiunile săvârșite cu violentă”, , nr.4/1985;

4. „Revista de Drept penal”, George Antoniu, Reforma penală și sistematizarea dispozițiilor penale”, nr.4/1997.

Listă abrevieri