Investigarea Criminalistica A Infractiunilor DE Fals In Inscrisuri Prin Alterarea Scrisului

INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNILOR DE FALS ÎN ÎNSCRISURI PRIN ALTERAREA SCRISULUI

CUPRINS :

Aspecte introductive privind investigarea criminalistică a infracțiunilor de fals în înscrisuri prin alterarea scrisului.

CAPITOLUL 1

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNILOR DE FALS ÎN ÎNSCRISURI PRIN ALTERAREA SCRISULUI.

Reglementarea juridică a incriminării infracțiunilor de fals în înscrisuri prin alterarea scrisului în lumina noilor reglementări ale Codului penal român.

Reglementarea juridică anterioară a incriminării infracțiunilor de fals în înscrisuri prin alterarea scrisului.

Istoricitatea combaterii prin mijloace istorice și modern a infracțiunilor de fals săvârșite prin alterarea scrisului.

Problematica actuală a investigării infracțiunilor săvârșite prin alterarea scrisului ca urmare a apariției unor noi modalități de scriere.

Importanța din punct de vedere juridică a stabilirii existenței falsurilor prin alterarea scrisului și consecințele sale juridice.

Noțiuni generale privind metodele de cercetare tehnica criminalistică a înscrisurilor sau documnentelor.

Noțiuni generale privind elemente de grafoscopie judiciară.

Noțiuni generale privind cercetarea criminalistică a a falsului material in inscrisuri.

Noțiuni generale privind cercetarea textelor dactilografiate și a altor categorii de falsuri.

CAPITOLUL 2

EXPERTIZA CRIMINALISTICA SI CONSTATAREA TEHNICO STIINTIFICA

A. METODE DE CERCETARE TEHNICĂ CRIMINALISTICĂ A ÎNSCRISURILOR SAU DOCUMENTELOR.

Noțiuni generale privind cercetarea criminalistică a înscrisurilor sau documnentelor .

Refacerea și reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse.

Stabilitatea autenticitatii unui înscris.

Cercetarea criminalistică a hârtiei și a cernelurilor.

B. ELEMENTE DE GRAFOSCOPIE JUDICIARĂ.

Noțiuni generale privind grafoscopia judiciara .

Caracteristicile de identificare a scrisului de mana

Identificarea persoanei dupa scris pe baza expertizei grafoscopice.

C. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI .

Noțiuni generale privind cercetarea criminalistică a falsului material in inscrisuri.

Cercetarea falsului prin inlaturare de text.

Stabilitatea autenticitatii unui înscris.

Cercetarea falsului prin adaugare de text.

Cercetarea falsului prin imitarea si deghizarea scrisului.

D. CERCETAREA TEXTELOR DACTILOGRAFIATE SI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI.

Cercetarea textelor dactilografiate.

Cercetarea altor categorii de falsuri.

E. RAPORTUL DE EXPERTIZA CRIMINALISTICA A INSCRISURILOR FALSE.

F. CONCLUZIILE RAPORTULUI DE CERCETARE CRIMINALISTICA.

Concluzii cert positive

Concluzii cert negative

Concluzii de probabilitate

Concluzii de imposibilitate

CAPITOLUL 3

MIJLOACE TEHNICO-STIINTIFICE UTILIZATE IN CERCETAREA CRIMINALISTICA A FALSULUI IN INSCRISURI

Miloace tehnico-stiintifice utilizate la cercetarea la locul faptei.

Trusele criminalistice.

Laboratoarele criminalistice mobile.

Miloace tehnico-stiintifice utilizate la cercetarea falsului in inscrisuri, in laborator.

CAPITOLUL 4

ÎNTREBĂRILE CARE SE PUN EXPERTULUI SAU SPECIALISTULUI

Când există un document falsificat.

Când nu există un document falsificat.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNILOR DE FALS ÎN ÎNSCRISURI PRIN ALTERAREA SCRISULUI.

Aspecte introductive: Criminalistica este o disciplica judiciara care are drept scop aflarea adevarului intr-o cauza penala astfel incat nicio persoana care a savarsit o infractiune sa nu scape de pedeapsa si deasemenea, nici o persoana nevinovata sa nu fie pedepsita pe nedrept. 1. Astfel, spre deosebire de criminologie care incearca sa descopere sis a motiveze procesele mentale care au determinat trecerea la act a unui infractor criminalistica raspunde la intrebarea cine este autorul unei fapte penale si deasemenea ce probe descoperite la fata locului, fixate, ridicate si analizate pot confirma aceasta ipoteza. Criminalistica este in aceasta privinta o stiinta a investigatiilor penale2 Emilian Stancu Tratat de criminalistica

Criminalistica s-a cristalizat ca stiinta catre finele secolului al 19lea, denumita fiind de catre 3Hans Gross, citat de Gabriel Noghi in “Criinalistica, fundamente”, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2014 : “O stiinta a starii de fapt in procesul penal”, iar o alta definitie a acestei stiinte se bazeaza pe faptul ca elaboreaza metode tacticesi mijloace tehnico-stiintifice de descoperire si identificare a infractiunilor. 4 Ion Mircea – Criminalistica, Editura Lumina LEx =, Bucuresti 2010, pag. 2.

Criminalistica asimileaza in mod constant toate descoperirile tehnico= stiintifice din toate stiintele pentru a se putea luprta in mod concret si efficient cu provocarile starii infractionale care a vedenit polivalenta in sensul ngativ si care solicita un raspuns adecvat din paertea societatii, a statului , aorganelor de urmarire penala si judiciare de prevenire si combatere a infractionalitatii. Cu alte cuvinte prin preluarea din alte stiinte de metode si mijloace proprii de identificare si intterpretare a urmelor descoperite la fata locului in cazul savarsirii de infractiuni pe care le adapteaza in scopul eficientizarii sale dar, totodata elaboreaza noi metode si mijloace de cercetare in vederea contracarari criminalitatii.

Criminalistica este un system omogen constituit din trei module, bine armonizat si care pe baza expertizei positive a organelor judiciare s-a structurat astfel : tehnica, tactica si metodologia.

Tema aleasa pentru lucrarea de licenta se regaseste in tehnica criminalistica, ceea ce presupune ca ea trebuie tratata in mod coherent, respectand pe de o parte principii, criteriile de identificare a falsurilor in inscrisuri, expertizarea criminalistica a acestora ori constatarea lor tehnico-stiintifice.

Astfel organale decercetare penala sunt chemate sa stabileasca un inscris a fost falsificat prin alterarea scrisului si prin aceasta a dat nastere unui nou raport juridic, a modificat sau a stins o obligatie ori dimpotriva adat nastere altor efecete juridice aducand atingere ordinii de drept.

Aceasta activitate criminalistica de a stabilii daca un inscris official sau sub semnatura private nu corespunde, din anumite considerente adevarului presupune, pe de o parte determinarea modificarilor aduse inscrisului si identificarea scriptorului.

Iata ce considerente improtante au condus ca in cazul tehnicii criminalistice sa se nasca cercetarea unor asemenea inscrisuri avand ca principal scop urmatoarele:

5 Gabriel Noghi in “Criinalistica, fundamente”, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2014, pg. 197

În cadrul acestei lucrări se prezinta o cercetare pluridisciplinara a infracțiunilor de fals în înscrisuri și a evoluției practicii în materie în acest domeniu, am încercat prezentarea cadrului legislativ intern, arătând aspectele comune ale infracțiunilor de fals, dar și cele specifice fiecăreia în parte, urmărind evidențierea unor probleme de drept și aspecte considerate importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică.

Lucrarea încearcă să sintetizeze aspecte teoretice ce privesc infracțiunile de fals în înscrisuri tratate în decursul anilor, evidențiind totodată practica judiciară cristalizată de-a lungul timpului, cu expunerea unor cazuri concrete.

Infracțiunile de fals au fost sancționate încă din antichitate prezentând o serie de nuanțări determinate de evoluția socială și economică, având modalități de sancționare diferite în funcție de politica penală a fiecărui stat.

Este de reținut că de-a lungul istoriei, în forme variate, aceste infracțiuni au fost prezente începând cu legile romane și continuând cu pravilele din perioada feudală ori Tripartitul lui Werboczi, ca ulterior să fie sancționate prin Codurile penale, începând cu cel al lui Știrbei Vodă și continuând cu cel din perioada lui Alexandru Ioan Cuza, urmat de Codul lui Carol și nu în ultimul rând cel din zilele noastre.

Problema falsificării actelor a fost și rămâne o problemă de actualitate care a luat amploare în condițiile societății moderne, în care noțiunea de act reprezintă orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în diverse moduri (xerox, laser, etc.) prin intermediul căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (cărțile de credit, cartelele telefonice, documente bancare, vize turistice).

Au existat numeroase preocupări și există în continuare pentru cercetarea fenomenului falsului, dat fiind implicațiile sale în societate, consecințele și necesitatea descoperirii celor mai eficiente măsuri de prevenire și contracarare, îndeosebi în plan legislativ.

La o examinare amănunțită a fenomenului infracțional privind infracțiunile de fals reținem că acesta se manifestă sub două aspecte, pe de o parte îl găsim prezent în rândul organizațiilor criminale specializate în infracțiuni grave: înșelăciune, deturnare de fonduri, folosindu-se frecvent falsurile în înscrisuri pentru realizarea activităților infracționale menționate anterior, pe de altă parte regăsim infracțiunile de fals prezente în special în rândul funcționarilor ce săvârșesc aceste infracțiuni pentru a-și ascunde activitatea defectuoasă ori modul în care și-au exercitat profesia în vederea obținerii unor profituri nemeritate.

În prezent organele de cercetare se confruntă cu diferite forme de manifestare a criminalității ce vizează în special domeniul economico-financiar, respectiv falsuri în acte ce atestă importul, exportul, introducerea în țară a unor autoturisme având identitate falsificată, mărfuri contrafăcute prin falsificarea unor documente de achiziționare a mărfurilor, falsificare unor înscrisuri de proveniență a mărfii, falsificare documente de transport, înființarea de firme fantomă prin intermediul cărora se valorifică produsele falsificate.

Studiile întreprinse și analiza practicii de expertiză au arătat împrejurările de natură tehnică și organizatorică ce înlesnesc săvârșirea falsului în acte care se pot grupa după forma necorespunzătoare a actelor, modul defectuos de întocmire a acestora, folosirea unor materiale de scriere necorespunzătoare, absența mijloacelor speciale de protecție, insuficienta instruire a funcționarilor care lucrează cu acte și evidența și păstrarea necorespunzătoare a actelor.

Desfășurarea relațiilor sociale dintre oameni au la bază prezumția de adevăr asupra celor afirmate, existența unei anume încrederi, care, atunci când este înșelată produce grave prejudicii cu consecințe îndelungate pe plan social, moral și economic.

În acest context dreptul penal înțelege să sancționeze faptele indivizilor care alterează adevărul și produc prejudicii semenilor lor, în titlul VI al părții speciale a Codului Penal fiind grupate potrivit criteriului „Obiectul juridic” infracțiunile de fals.

Legiuitorul a dorit să realizeze o sistematizare a infracțiunilor de fals și le-a împărțit după natura entității asupra căreia se acționează, creându-se astfel trei subgrupe: falsificarea de monedă, timbre sau alte valori – capitolul I, falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare – capitolul II și falsul în înscrisuri – capitolul III.

Fiecare din aceste grupe de infracțiuni are, în felul său, o anumită omogenitate, determinată de caracterul omogen al entităților cu privire la care se alterează adevărul. Desigur, această omogenitate nu este deplină, deoarece din fiecare subgrupă fac parte nu fapte de fals propriu-zis, ci alte fapte legate de acestea, ceea ce explică existența chiar și în cadrul subgrupelor a unor diferențieri privind atât conținutul infracțiunilor, cât și modul lor de sancționare.

Faptele incriminate sub denumirea de „infracțiuni de fals” constituie o categorie bine particularizată și extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite ca fiind social periculoase. Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului și încrederii care trebuie să dmanifestă sub două aspecte, pe de o parte îl găsim prezent în rândul organizațiilor criminale specializate în infracțiuni grave: înșelăciune, deturnare de fonduri, folosindu-se frecvent falsurile în înscrisuri pentru realizarea activităților infracționale menționate anterior, pe de altă parte regăsim infracțiunile de fals prezente în special în rândul funcționarilor ce săvârșesc aceste infracțiuni pentru a-și ascunde activitatea defectuoasă ori modul în care și-au exercitat profesia în vederea obținerii unor profituri nemeritate.

Faptele incriminate sub denumirea de „infracțiuni de fals” constituie o categorie bine particularizată și extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite ca fiind social periculoase. Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului și încrederii care trebuie să determine formarea și desfășurarea relațiilor dintre oameni. Orice relație socială privește și se grefează pe o anumită realitate pe care subiecții relației o au în vedere și a cărei existență implică o reciprocă bună credință și încredere din partea acestor subiecți; fără îndatorirea de respect față de adevăr și fără sentimentul de încredere că adevărul este efectiv respectat, relațiile sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase precauțiuni și cu inevitabile riscuri. De aceea, legea penală a socotit că este necesar ca, pentru ocrotirea relațiilor sociale, pentru asigurarea normalei formări și desfășurări a acestor relații, să fie încriminate faptele prin săvârșirea cărora, alterându-se adevărul se creează un grav pericol sau se aduce o vătămare anumitor relații sociale.

CAPITOLUL 2

EXPERTIZA CRIMINALISTICA SI CONSTATAREA TEHNICO STIINTIFICA

PrOBLEMA CENTRALA a criminalisticii este identificarea criminalistica, activitate stiintifica care se bazeaza pe stabilirea trasaturilor comune ale fiintelor, obiectelor, fenomenelor cat si pe insusirile care le deosebesc pe unele de altele prin ordonarea lor in tipuri, grupuri, subgrupe, astfel incat sa se poata ajunge la concluzia ca fiintele, obiectele si fenomenele sunt identice numai cu sine insasi. Mircea Ion Op. Cit, Pagina 210

Altfel spus prin procesul de identificare criminalistica trebuie sa se stabileasca fara dubiu, identificarea fiintelor, obiectelor si fenomenelor care sunt identice numai cu sine insesi, in scopul obtinerii unor probe care pot servi la aflarea adevarului in cadrul priocesului penal.

In acest context care vizeaza solutionarea problemelor de natura faptice, care au legatrura directa cu savarsirea unei infractiuni are ca suport posibilitatea identificarii fiintelor, obiectelor si fenomenelor pe caracteristicile acestora de a ramane relativ neschimbate pe o anumita perioada de timp precum si pe reflectivitatea lor.

Activitatea de identificare este un proces mental care presupune initial stabilirea insusirilor caracteristice ale fiintelor, obiectelor si fenomenelor care exista, la momentul respectiv atat in spatiu cat si in timp si care se disting in od categoric de celelalte fiinte, obiecte si fenomene care se manifesta de asemenea in acelasi spatiu si in acelasi timp.

Ca atare identitatea este resultanta unei individualizari stabilite in mod concret prin metode si procedee stiintifice si care nu paote sa fie combatuta in afara acestei activitati criminalistice de o deosebita importanta.

Pentru a putea dovedi identitatea fiintelor, obiectelor si fenomenelor care pot constitui probe menite sa contribuie efectiv la lamurirea unor fapte sau imprejurari ale unei cauze penale, organul de urmarire penala poate dispune prin ordonanta efectuarea unei expertize criminalistice ori a unei constatari tehnico stiintifice, iar daca respectiva cauza se afla pe rolul instantelor de judecata aceasta dispune prin incheiere, in acelasi sent

Legiuitorul roman a reglementat si prin noul cod de procedura penala intrat in vigoare la data de 1 Feb 2014 efectuarea expertizei criminalistice cand se impune pentru constatarea clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert prin articolulul 172 din Noul Cod de Procedura Penala

A. METODE DE CERCETARE TEHNICĂ CRIMINALISTICĂ A ÎNSCRISURILOR SAU DOCUMENTELOR.

Art. 172

(1) – Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.

(2) – Expertiza se dispune, în condițiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.

(3) – Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

(4) – Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.

(5) – Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale.

(6) – Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.

(7) – În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative

(8) – La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali. la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător .

Constatarea tehnico stiintifica se impune atunci cand :

(9) – Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări.

(10) – Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

(12) – După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.

Art. 173

(1) – Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.

(2) – Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din discipline distincte, situație în care desemnează doi sau mai mulți experți.

(3) – Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se face de către acea instituție, potrivit legii.

(4) – Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanță, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.

(5) – Expertul, instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la alte instituții sau avizul acestora.

(6) – Instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.

Art. 174

(1) – Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările și concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă.

(2) – Nu poate fi desemnată ca expert persoana care a avut această calitate în aceeași cauză, cu excepția situației în care aceasta este recomandată de părți sau de procuror.

(3) – Abrogat.

(4) – Dispozițiile art. 66—68 se aplică în mod corespunzător.

Art. 175

(1) – Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei.

(2) – Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.

(3) – Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate.

(4) – Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.

(5) – Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcție de natura și complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituția medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condițiile prevăzute de legea specială.

(6) – Expertul poate beneficia și de măsuri de protecție, în condițiile prevăzute la art. 125.

(7) – Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat și de a-și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanța organului de urmărire penală sau în încheierea instanței. Termenul-limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.

(8) – Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum și răspunderea civilă a expertului sau a instituției desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate.

Art. 176

(1) – Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat.

(2) – Înlocuirea se dispune prin ordonanță de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de către instanță, după citarea expertului, și se comunică asociației sau corpului profesional de care aparține acesta.

(3) – Expertul este, de asemenea, înlocuit când este admisă declarația sa de abținere sau cererea de recuzare ori în cazul în care se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.

(4) – Expertul înlocuit trebuie, sub sancțiunea prevăzută la art. 283 alin. (4), să pună de îndată la dispoziția organului judiciar toate actele sau obiectele încredințate, precum și observațiile cu privire la activitățile desfășurate până la momentul înlocuirii sale.

Art. 177

(1) – Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat.

(2) – La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali și a expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze.

(3) – Expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei și expertizei profesionale.

(4) – Părțile și subiecții procesuali principali sunt încunoștințați că au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.

(5) – După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți, de subiecții procesuali principali și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza încunoștintându-l dacă la efectuarea acestuia urmează să participe părțile sau subiecți procesuali principali.

(6) – Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispozițiile art. 173 alin. (3), nefiind necesară prezența expertului în fața organului judiciar.

Art. 178

(1) – După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consemnate într-un raport.

(2) – Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile separate se motivează în același raport.

(3) – Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

(4) – Raportul de expertiză cuprinde:

a. partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;

b. partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate;

c. concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

(5) – În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților procesuali principali, aceștia sau avocatul lor sunt încunoștințați cu privire la întocmirea raportului de expertiză și cu privire la dreptul la studierea raportului.

Art. 179

(1) – În cursul urmăririi penale sau al judecății, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanță, la cererea procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului.

(2) – Dacă expertiza a fost efectuată de o instituție medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituția va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanță.

(3) – Audierea expertului se efectuează potrivit dispozițiilor privitoare la audierea martorilor.

Art. 180

(1) – Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.

(2) – Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.

Art.181.

(1) – Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

(2) – Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condițiile legii.

Art. 181 1

(1) – Organul de urmărire penală stabilește prin ordonanță obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

(2) – Raportul de constatare cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor și echipamentelor utilizate și concluziile constatării.

Art. 182 – În cazurile privitoare la infracțiunea de falsificare de monedă ori de alte valori, organul de urmărire penală sau instanța poate cere lămuriri institutului de emisiune.

Art. 183

(1) – În cauzele privind infracțiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune să fie prezentate scripte de comparație.

(2) – Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autoritățile în drept sunt obligate a le elibera.

(3) – Dacă scriptele se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanța îi pune în vedere să le prezinte.

(4) – Scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală sau de președintele completului de judecată și se semnează de acela care le prezintă.

(5) – Organul de urmărire penală ori instanța poate solicita suspectului sau inculpatului să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare.

(6) – Dacă suspectul sau inculpatul refuză, se face mențiune în procesul-verbal. Refuzul de a se conforma solicitării organului de urmărire penală sau instanței nu poate fi interpretat în defavoarea suspectului sau inculpatului.

2.1. Considerații preliminare

Expertiza documentelor datează încă din antichitate, reprezentând probabil unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune cu caracter tehnic la care s-a apelat în procedurile judiciare, ceea ce dovedește că odată cu circulația mai intensă a actelor scrise au apărut și primele falsuri.

Ca urmare a progreselor științelor exacte, mai ales ale fizicii și chimiei, s-a lărgit mult și aria de investigare a documentelor în vederea depistării falsurilor. Astfel, aplicarea procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut repercursiuni însemnate în ce privește cercetarea actelor sub aspect tehnic. Cu privire la însemnătatea cercetării tehnice a actelor scrise, se impune faptul că, alături de cercetarea grafică a înscrisurilor și cercetarea falsului de bancnote, monede, timbre și alte valori, aceasta are menirea să pună în evidență rolul criminalisticii nu numai în soluționarea cauzelor penale, ci și a celor civile.

În activitatea de cercetare a actelor scrise, o serie de atribuții îndeplinesc organele judiciare. Astfel, organele de urmărire penală sunt primele care iau cunoștință de existența unor acte ce pot conține date necorespunzătoare realității. Instanța se confruntă mai rar cu asemenea fapte, fie în procesul civil, fie în procesul penal.

Ori de câte ori în cursul dezbaterilor judiciare într-un proces civil se pune la îndoială realitatea datelor cuprinse într-un act scris, instanța este obligată să suspende judecarea cauzei și să trimită actul organelor de urmărire penală pentru cercetări.

Până la dispunerea efectuării unei cercetări tehnico-ștințifice sau a unei expertize criminalistice, organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri de ridicare și conservare a actelor, să facă primele investigații, pentru a clarifica natura falsului, apoi să pregătească actele pentru a fi trimise expertului spre examinare.

În acest domeniu, sarcini de mare răspundere revin și experților criminaliști, care au calificarea impusă de specificul acestei activități și mijloacele tehnico-ștințifice necesare elaborării unor concluzii ștințifice fundamentale, atât cu privire la natura modificărilor suferite de actul incriminat, cât și în ceea ce privește conținutul scrisului sau compoziția chimică a cernelurilor folosite pentru redactarea înscrisului.

2.2. Manipularea înscrisurilor. Refacerea și reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse.

Manipularea înscrisurilor

Pentru a proceda la ridicarea și conservarea înscrisurilor trebuie să existe un minimum de informații cu privire la existența unui fals, informații rezultate în urma activității de investigare și de identificare a înscrisurilor suspecte de fals.

Manipularea înscrisurilor care ar putea conține sau purta o urmă a unei infracțiuni, face parte dintre operațiile care impun organului judiciar, încă de la primul său contact cu aceste mijloace materiale de probă, respectarea unor cerințe minime de precauție necesare păstrării și conservării înscrisului în starea în care a fost găsit ori ridicat.

Astfel, în cadrul acestei activități trebuie avute în vedere următoarele reguli:

Înscrisurile presupuse purtătoare de urme de mâini, ale persoanei care le-a redactat sau folosit, dacă prezintă interes pentru identificarea acesteia, sunt prinse

de colțuri cu o pensetă, o clamă sau cu mâna înmănușată.

Înscrisurile trebuiesc protejate de acțiunea factorilor care le-ar putea altera, de exemplu, umezeala, căldura, lumina puternică, în special cea solară.

Pe înscrisuri nu se fac nici un fel de sublinieri, de mențiuni și precizări referitoare la conținutul, la aspectele și locurile asupra cărora trebuie să-și concentreze atenția expertul.

Înscrisurile nu se capsează, nu se cos la dosar și nu se pliază, decât în situația în care este absolut necesar, iar, în acest caz, numai în limita urmelor de îndoire deja existente.

Metodele de cercetare cu caracter distructiv, care sunt de natură să altereze forma sau conținutul înscrisului, nu se aplică decât de expertul criminalist, în urma unei examinări prealabile, cu aprobarea organului care a dispus expertiza și numai după fixarea fotografică, de regulă în culori, a imaginii inițiale a actului scris.

Refacerea și reconstituirea inscrisurilor deteriorate sau distruse

Nu întotdeauna documentele puse la dispoziția specialistului pentru examinare se prezintă în forma și starea lor inițială. Deteriorarea lor se poate datora diverșilor factori, fie de natură obiectivă, fie de natură subiectivă: acțiunea unor agenți fizici sau chimici, neglijență în păstrare ori acțiuni intenționate.

Pentru a fi supuse examinării criminalistice, înscrisurile deteriorate sau distruse trebuie refăcute. Astfel, reconstituirea înscrisurilor deteriorate face parte din preocupările expertizei criminalistice, incluzându-se în obiectul de studiu al acesteia. Ea cuprinde operațiile de refacere a hârtiei rupte sau tăiate, de recondiționare a hârtiei alterate sub inmfluența umidității, luminii, arderii, precum și cele de redare a cuprinsului actului devenit ilizibil din pricina factorilor menționate ori a intervențiilor de falsificare.

Acțiunea de refacere a documentelor deteriorate este prevăzută de dispozițiile legii penale, ale legii procesuale penale, precum și ale legii procesuale civile. Este vorba de normele penale care incriminează infracțiunile de distrugere în înscrisuri, precum și cele procesual penale și procesual civile în cere reglementează procedura specială în cazul dispariției înscrisurilor judiciare.

Problema refacerii înscrisurilor se pune și în cauze extrajudiciare, întâlnite, de exemplu, în ipoteza degradării documentelor de către inundații, incendiu sau a conservării improprii a acestora.

Prin urmare, se poate constata, că sfera conceptului de reconstituire a actelor deteriorate este relativ largă. Problemele de ordin tehnic care se impun a fi rezolvate pot fi grupate după cum se referă la întregirea înscrisurilor rupte sau tăiate, refacerea celor arse ori a celor supuse la acțiunea apei sau la relevarea scrisului și a altor elemente ale înscrisurilor.

Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate

Înscrisurile rupte sau tăiate se încadrează de regulă, în categoria distrugerilor provocate de acțiunea intenționată a unei persoane. Resturile de documente rupte ori tăiate pot fi descoperite cu prilejul efectuării diverselor activități de urmărire penală și de tactică criminalistică cum ar fi: cercetarea la fața locului, efectuarea perchezițiilor, constatarea infracțiunii flagrante, efectuarea reținerii și arestării preventive ș.a.

Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate este o operație care se efectuează în mai multe etape.

În primul rând, fragmentele de hârtie, mai ales când se presupune că ele ar proveni de la mai multe acte, se sortează în funcție de caracteristicile lor generale, cum ar fi natura sau calitatea cernelii, caracteristicile grafice generale ale scrisului, precum și după alte semne ori ștampile imprimate pe hârtie. Această sortare este urmată de împărțirea fiecărei grupe în bucăți de hârtie lipsite de margine și bucăți de hârtie cu margine.

În situațiile în care actul s-a rupt în mai multe bucăți, refacerea propriu-zisă începe de la colțurile și marginile actului, după care se continuă cu celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a direcției rândurilor, a urmelor de pliere, a conținutului ori a altor elemente grafice care permit stabilirea locului, a succesiunii fragmentelor de hârtie. Fiecare din aceste fragmente se întinde ușor și se ține un timp sub presă, după care se îmbină și se așează între două plăci de sticlă sau două coperți de plastic transparent care se lipesc pe margini cu o bandă adezivă transparentă. În nici unul din cazurile de reconstituire a înscrisurilor rupte sau tăiate nu este permisă lipirea directă a bucăților de hârtie sau folosirea benzilor adezive.

Imediat după încheierea operațiunii de refacere, documentul trebuie fotografiat pe ambele părți, după regulile cunoscute.

Refacerea documentelor arse

Principalul scop al refacerii actelor sau hârtiilor de valoare arse este acela de a pune în evidență conținutul lor. Reproducerea textului ori a desenului are loc în condiții de laborator, fiind necesar ca în prealabil piesa arsă să fie ridicată de la locul incendiului și transportată la sediul instituției de specialitate.

Toate etapele manipulării înscrisului ars impun o atenție deosebită, atât din partea organului judiciar cât și din partea expertului criminalist.

Ridicarea de la fața locului se face în funcție de starea înscrisului ars. Astfel, o primă măsură care trebuie luată de către organul judiciar în situațiile în care se constată că înscrisul încă mai arde, este întreruperea focului, prin împiedicarea alimentării cu oxigen, într-un mod care să nu accentueze starea de degradare a acestuia.

În situația în care înscrisul arde pe podea, el se acoperă imediat cu un vas mai mare, și în nici un caz nu este indicată aruncarea cu apă peste înscris sau acoperirea lui cu o pătură. Concomitent, se iau măsuri de închidere a tuturor surselor de curenți de aer, respectiv ferestre, uși etc.

Dacă starea hârtiei o permite, după stingere, înscrisul se ridică prin apucarea cu un clește cu buzele late.

Mai indicat este să se procedeze în prealabil la crearea unui curent de aer cu o bucată de carton acționată ca evantai. Datorită curentului format, hârtia arsă se înalță, iar în acel moment sub ea trebuie introdus un suport din carton sau sticlă.

Ridicarea se poate face și cu ajutorul unei plăci de celuloid electrizate prin frecare, operație ce dă rezultate mai ales în cazul hârtiilor arse de dimensiuni reduse.

Înscrisul ars poate fi și absorbit cu ajutorul unui tub de sticlă prevăzut la unul din capete cu o pară de cauciuc.

În cazul înscrisurilor aflate în fază avansată de carbonizare, ridicarea se face numai după o prealabilă întărire prin pulverizare atentă, cu o soluție se șerlac, sau, la nevoie, prin folosirea unui lac fixativ pentru păr.

Înscrisul ars, ridicat prin unul din aceste procedee, se așează într-o cutie în care se află vată, și se transportă de îndată și cu toată atenția la organul de expertiză.

În cadrul laboratorului de specialitate se procedează la refacerea înscrisului, în vederea examinarii ce are ca scop relevarea conținutului său,iar în final se iau măsuri de conservare durabilă. Refacerea prealabilă vizează consolidarea hârtiei și obținerea unei elasticități care să permită întinderea acesteia. Atunci când este necesar și există mijloace corespunzătoare, operația se efectuează înainte de transportarea actului la expertiză.

Elasticitatea hârtiei arse poate fi obținută în primul rând prin menținerea ei într-un mediu umed sau prin pulverizare cu vapori de apă și ulei de ricin. De asemenea, hârtia se poate umecta cu soluție de acid boric și hidroxid de sodiu, tratându-se după uscare cu o soluție de formol. Hârtia înmuiată și ușor consolidată se întinde și se așează între două bucăți de geam sau între două coperți de plastic transparent. Unele hârtii semiarse se pot îndrepta și pune între plăci de sticlă fără a mai fi tratate cu vreo soluție.

O altă modalitate de conservare a înscrisului în bune condiții, constă în formarea la suprafața hârtiei a unei pelicule transparente. Aceasta se formează prin pulverizarea suprafeței hârtiei arse cu soluții speciale, mai eficiente fiind cele pe bază de polimeri. Sunt întrebuințate de asemenea, soluțiile de gelatină albă, de celuloid în acetonă, de acetat de celuloză în acetonă, precum și soluția alcoolică de șerlac.

În ceea ce privește relevarea scrisului, aceasta se face, în primul rând, în funcție de gradul de ardere a hârtiei și de rezistența la temperaturi înalte a materialelor ori de imprimare.

Dintre metodele de relevare a grafismului, se remarcă acelea care iau în considerare contrastul de culoare ce poate exista între fondul hârtiei și trăsăturile de pe înscris, diferența de reflexie a luminii dintre hârtie și scris, precum și eventualele urme de presiune lăsate în masa hârtiei de instrumentul scriptural. În aceste situații se folosesc fascicule de lumină orientate asupra înscrisului sub diferite unghiuri pentru crearea contrastului de umbră.

Rezultate bune sunt obținute în același timp cu ajutorul fotografiei de reflexie, procedeu care și-a dovedit eficiența în practică.

Capacitatea diferită de reflexie și de absorbție a fondului de hârtie și a materialelor cu care este scris sau imprimat înscrisul, se evidențiază și cu ajutorul radiațiilor infraroșii. Această metodă este eficientă îndeosebi atunci când grafismul s-a imprimat cu cerneală tipografică ori la mașina de scris, sau când este executat fie cu tuș negru, fie cu creion de grafit, deoarece razele infraroșii nu penetrează astfel de materiale.

O altă metodă folosită este cea a indicatorilor fluorescenți. Aceasta constă în prelucrarea hârtiei arse cu diferite pulberi, printre care carbonatul de plumb, sau cu soluții de uleiuri minerale. După tratarea cu aceste substanțe, hârtia se expune sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, scrisul evidențiindu-se datorită fluorescenței care se formează.

Scrisul de pe actele complet carbonizate mai poate fi relevat și printr-un procedeu care constă în întinderea hârtiei între două plăci de sticlă specială și arderea ei până la stadiul de scrumizare. În urma acestui procedeu porțiunile scrise apar mai închise la culoare, pe un fond gri – cenușiu al hârtiei arse.

Prin urmare, nici una dintre aceste metode nu este considerată universal valabilă. Unele dintre ele se pot completa reciproc, însă în orice situație trebuie respectată regula potrivit căreia mai întâi se aplică procedeele care nu afectează integritatea sau aspectul înscrisului examinat și apoi cele care prezintă un probabil risc în această privință.

Refacerea înscrisurilor supuse la acțiunea apei

Această operație este posibilă în funcție de mai mulți factori, cum ar fi, de exemplu, calitatea hârtiei și cernelii cu care s-a scris, timpul cât înscrisul a stat în apă și vechimea generală a actului. Pe lângă acești factori se va ține seama și de compoziția apei, gradul său de poluare,aciditatea etc.

Rezistența hârtiei și cernelii la acțiunea apei este în funcție de gradul de solubilitate al acestora, de compoziția apei și de viteza de curgere a acesteia.

Pasta de hârtie încleiată, rezistă mai bine decât cerneala, iar dintre cerneluri, mai rezistentă este cea fotografică, folosită în trecut, spre deosebire de cernelurile actuale pe bază de coloranți organici care se dizolvă ușor. Un scris proaspăt, insuficient uscat, este ușor de îndepărtat de apă.

Pentru refacerea înscrisurilor supuse la acțiunea apei este necesar, mai întâi să se dezlipească foile de hârtie și să se usuce separat, la o temperatură constantă, ferite de lumina soarelui. Apoi, scrisul este îndepărtat prin presare și fixat între două plăci de sticlă.

Evidențierea scrisului este posibilă numai în condițiile în care, în masa hârtiei, au rămas urme de cerneală sau din substanța folosită la scriere. În astfel de condiții relevarea scrisului se face prin fotografia de contrast, ori separatoare de culori, prin amplificare electronică, prin teleexaminare și fotografiere, în radiații invizibile. Folosirea reactivilor chimici se recomandă după epuizarea celorlalte metode de relevare.

Stabilirea autenticității și vechimii înscrisurilor

Stabilirea autenticități a unui înscris sau a unui document

Operația de determinare a autenticității unui înscris este efectuată în mod curent de către organele de urmărire penală, de către instanțele de judecată, de alte autorități sau reprezentanți ai unor instituții publice sau private.

Frecvent se solicită stabilirea autenticitățiui documentelor sau buletinelor de identitate, a legitimațiilor de serviciu, a permiselor de acces în diverse locuri, sau de exercitare a anumitor profesiuni, a actelor de stare civilă, a adeverințelor, certificatelor, documentelor contabile. La acestea se adaugă documente cu caracter fiduciar, cum ar fi de exemplu, moneda de hârtie, diferite titluri, cecuri diverse, titluri de credit.

Sub aspectul stabilirii autenticității unui înscris sau document se verifică forma și conținutul actului, dacă actul se mai află în termenul d valabilitate înscris chiar în cuprinsul său, dacă fotografia din actul de identitate, corespunde cu persoana ce prezintă actul pentru verificare și dacă se observă urme de intervențiue asupra elementelor de protecție sau de securitate destinate să împiedice falsificarea ori contrafacerea actului.

Până la verificarea acestor elemente de către expert, organul de urmărire poate să constate dacă acestea au suferit intervenții ale unor factori fizici sau chimici, ori chiar încercări de înlocuire.

Astfel, în vederea prevenirii falsificării sau contrafacerii înscrisurilor, sunt utilizate unele măsuri de securitate.

O primă măsură constă în securitatea hârtiei, care se realizează prin modificări ale compoziției pastei hârtiei și prin filigranare, denumită securitate pasivă, sau prin încorporarea în masa hârtiei a unor fibre colorate, pastile fluorescente, tipice cecurilor de călătorie, ori a unor fire de securitate, inclusiv asigurarea unui fond de protecție, operație denumită securitate activă, care înlocuiește filigranarea.

Imprimarea de securitate este o măsură concepută în funcție de natura imprimării, dar și prin grafica elementelor imprimate, ce sunt realizate într-o formă deosebit de variată.

O altă măsură de protecție o reprezintă perfecționarea elementelor succesorii de identificare. Aceasta, în privința documentelor de identitate, are în vedere îmbunătățirea modului de capsare a fotografiilor și de aplicare a ștampilelor sau a timbrelor seci. În prezent se recurge la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub vid, procedeu aplicat de exemplu la pașapoarte.

La efectele bancare se generalizează protecția magnetică, folosindu-se benzi și cerneală magnetică, precum și imprimarea fotografiei posesorului pe documente fiduciare sau de identitate, inclusiv pașapoarte.

Toate aceste măsuri de securitate aplicate în ultimii ani sunt destinate să descurajeze încercările de contrafacere și să permită o mai sigură stabilitate a autenticității lor.

Stabilirea vechimii unui înscris

Necesitatea stabilirii vechimii actelor apare când nu se cunoaște data întocmirii lor sau când asupra datei menționate există dubii.

De realitatea datei unui act depind, în totalitate sau în parte, consecințele juridice preconizate în momentul întocmirii sale. Nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic consemnat în formă scrisă este adesea direct legată de data pe care o poartă actul, stabilirea acesteia fiind, prin urmare, de o însemnătate deosebită.

Problema stabilirii datei întocmirii unui act se pune foarte rar în cazul actelor originale, însă apare frecvent în cazul actelor contrafăcute.

Atât stabilirea datei întocmirii înscrisului cât și cea a vechimii acestuia au în vedere în fapt același aspect, cu mențiunea că, stabilirea datei presupune determinarea timpului precis, exprimat în termeni calendaristici. Sunt însă situații când nu interesează data, întrucât este suficient să se stabiliească neconcordanța perioadelor pentru a atrage nulitatea unui înscris. Astfel, organul de urmărire penală examinând conținutul înscrisului poate constata dacă s-au folosit termeni, date, nume de locuri, străzi, persoane, denumiri de localități ce nu corespund cu perioada la care se pretinde că s-a întocmit înscrisul neconcordanțele dintre data pe care se pretinde că o are documentul și vechimea reală a înscrisului sunt întâlnite în literatura de specialitate sub denumirea de anacronisme. Acestea pot fi relevate de numeroase elemente cum ar fi: proprietățile hârtiei și a materialelor de scriere, instrumentul scriptural folosit, ortografia, evoluția și aspectul scrisului, conținutul actului, caracterele dactilografice, impresiunea de ștampilă, timbrul aflat pe act ș.a.

Analiza chimică a hârtiei evidențiază uneori faptul că fibra respectivă sau alți constituienți nu se foloseau la data la care este înscrisă pe act. De asemenea, se poate constata aplicarea unor tehnici de fabricație sau procedee de finisare necunoscute la data indicată în înscris.

Astfel, o îmbunătățire a aspectului hârtiei, datând din perioada postbelică, a constat în introducerea unei mici cantități de material fluorescent incolor, care mărește gradul de albire al acesteia. Prezența unui astfel de material într-o hârtie pe care este scris un act datat înainte de 1945 va constitui un anacronism.

Formatul hârtiei de scris diferă și el de la o perioadă la alta, și astfel s-ar putea observa că hârtia cu dimensiunile celei pe care s-a întocmit actul suspect de fals nu exista la data inserată în el.

Filigranele din hârtie constituie indicii prețioase pentru demonstrarea faptului că actul nu putea fi întocmit la data pe care o poartă. În acest scop se iau în calcul forma și conținutul filigranului, precum și procedeul tehnic de formare a acestuia în stratul de hârtie. Un element similar, ce poate fi luat în considerare, îl constituie timbrul sec, a cărui formă, conținut și mod de formare, se confruntă cu data actului și se constată dacă în perioada respectivă se aflau în circulație hârtii cu asemenea timbre.

Imprimările tipografice de pe acte, straturile și alte elemente protectoare aplicate pe acestea, oferă uneori indicii de apreciere asupra vechimii actului, prin constatarea existenței sau inexistenței lor la data trecută în act.

În ce privește materialul de scriere sau instrumentul scriptural folosit la întocmirea înscrisului supus examinării, este posibil ca acesta să nu fi fost fabricat la data pe care acesta o poartă. Spre exemplu, un act scris cu stilou cu bilă și datat înainte de anul 1943 este un act contrafăcut, întrucât instrumentul respectiv a fost produs pentru prima oară, în străinătate, în acest an, iar la noi în țară a apărut mai târziu.

Frecvente sunt anacronismele dintre data înscrisului și conținutul său, în sensul că faptele și împrejurările cuprinse în înscris nu avuseseră loc sau ele nu puteau fi cunoscute la pretinsa dată a acestuia. Un caz de anacronism între dată și conținutul înscrisului este spre exemplu, o chitanță – contract care are înscrisă data de 15 octombrie 1942 și conține mențiunile „raionul”, „regiunea”, „Sovrom”despre care nu se putea face precizare într-un act sub semnătură privată în anul 1942, întrucât în acea perioadă nu existau sovromuri, iar România nu era împărțită în raioane și regiuni.

Un alt criteriu de apreciere asupra vechimii întocmirii unui act este scrisul, gradul său de evoluție, modul de executare, stilul scrierii, folosirea unei anumite ortografii etc. Totodată, în cazul înscrisului care cuprinde multe pagini, se pot lua în considerare, pe lângă elementele menționate și procedeul de legare, tipul capselor, sistemul de perforare, fiecare dintre acestea însemnând dovezi de contrafacere în cazul în care se constată că nu erau încă utilizate la data trecută în acel înscris.

Stabilirea vechimii înscrisurilor se face și în raport de modificările în timp ale hârtiei și ale materialelor de scriere.

Vechimea hârtiei, ca material suport este dată de aspectul exterior al decolorării, gradul de elasticitate, diferite urme create prin păstrarea și folosirea ei.

Schimbarea nuanței de culoare a hârtiei se produce pe măsura trecerii timpului. Acest proces este influențat de compoziția chimică a hârtiei și de condițiile de păstrare. Hârtia a cărei substanță de bază este din masă lemnoasă se îngălbenește mai repede decât cea cu bază de in sau cânepă, iar hârtia păstrată în loc ferit de lumină și alți agenți va suferi un proces de îngălbenire mai lent față de același sortiment păstrat la lumină.

În ce privește materialele aplicate prin scriere pe hârtie, îndeosebi cernelurile, oferă o serie de indicii de constatare a vechimii înscrisurilor. Ele sunt susceptibile de transformări odată cu trecerea timpului, însă aceste transformări depind și de alți factori.

Printre elementele de natură să ofere informații asupra timpului de când cerneala este aplicată pe hârtie, se pot lua în considerare:

– gradul de oxidare;

– migrarea culorilor sau sulfaților în stratul de hârtie;

– solubilitatea;

– viteza de reacție, etc.

Referitor la procesul de oxidare, acesta determină modificări ale nuanței de culoare a cernelei, în funcție de condițiile de păstrare, adică de lumină, căldură, umiditate, cât și ca urmare a trecerii timpului. Aceste modificări sunt și în funcție de tipul de cerneală folosit, în general culoarea stabilizându-se după un interval de 1 până la 2 ani. Tot astfel, se are în vedere și faptul că nerespectarea întocmai a procesului tehnologic de fabricare a cernelii duce la oxidarea prematură a acesteia.

Gradul de migrare, de pătrundere în masa hârtiei a componentelor de clor și sulf din cerneală este un indiciu important al vechimii înscrisurilor. Migrarea clorurilor durează aproximativ 2 ani, în timp ce a sulfaților se întinde pe o perioadă ce depășește 10 ani.

Solubilitatea cernelii din actul scris, de asemenea, diferă în funcție de timp, dar și de condițiile de păstrare a actului în cauză și compoziția chimică a cernelii utilizate. Cu cât actul este mai vechi, cu atât cerneala din scrisul său se dizolvă mai greu.

Vechimea aproximativă a scrisului se poate aprecia și după viteza de reacție a cernelii tratate cu diverși reactivi chimici. Cerneala mai veche va avea o reacție mai întârziată decât una proaspătă, aplicată recent, prin scriere pe hârtie. Observarea reacției are loc sub lupă sau microscop, rapiditatea cu care se desfășoară putându-se cronometra.

2.4. Stabilirea materialului suport al înscrisurilor și a substanței cu care au fost scrise și cercetarea acestora

2.4.1.Materialul suport pentru întocmirea înscrisului

Din categoria materialelor care servesc ca suport pentru textele sau desenele înscrisurilor, hârtia este materialul cel mai des folosit.

În forma ei obișnuită, hârtia este o pastă de celuloză cu un anumit grad de încleiere și cu câteve substanțe auxiliare, care-i asigură elasticitatea, netezimea suprafaței și rezistența la ruptură.

În comerț hârtia se găsește sub formă de diferite sortimente, după procedeul folosit în fabricare și după materialele compoziției ei. Astfel sunt: hârtia de împachetat lucioasă pe o singură parte, hârtia de maculatură, semivelină, satinată, de calc, de filtru, hârtie parafinată, hârtie de șlefuit, hârtie fotografică, etc.

Din punct de vedere criminalistic, hârtia interesează în măsura în care ea însăși formează o probă materială, fie sub forma unui înscris, fie sub o altă formă, ca urmă a infracțiunii. Pentru a stabilii caracteristicile hârtiei, se determină greutatea hârtiei, grosimea, raportul dintre grosime și greutatea hârtiei, culoarea, elasticitatea, transparența, filigranarea, compoziția chimică.

Greutatea hârtiei se stabilește pentru diferențierea sorturilor de hârtie și se face prin cântărirea unor eșantioane egale și cu același grad de umiditate. Cu cât eșantioanele de hârtie sunt mai mari, cu atât stabilirea greutății lor se face mai ușor. Pentru bucățile mai mici de 1 dm2, cântărirea trebuie făcută la balanța analitică. Greutatea hârtiei nu depinde atât de grosimea ei pe unitatea de suprafață cât, mai ales, de substanțele auxiliare folosite ca umplutură.

Pentru compararea greutății, este necesar ca hârtia în litigiu să fie ținută un timp în aceleași condiții ca hârtia de referință.

Grosimea hârtiei ajută la stabilirea sortimentului din care face parte. Diferențele izolate de grosime contribuie la descoperirea porțiunilor acoperite cu diferite substanțe străine, a regiunilor subțiate prin ștergerea mecanică a scrisului. Grosimea generală a hârtiei se stabilește cu ajutorul sferometrului.

Raportul dintre grosimea și greutatea hârtiei este denumit de specialiști și „mâna” hârtiei. De pildă, o hârtie care are „mână” este aceea care, la pipăit pare foarte densă, fiind subțire în raport cu greutatea sa.

Culoarea hârtiei este un element prin care se pot stabili sortimentul, vechimea și uneori compoziția chimică a hârtiei.

Nuanțele de culoare ale hârtiei variază în funcție de natura coloranților și a celorlalte substanțe care intră în compoziția sa, dar și în funcție de acțiunea luminii și condițiile de depozitare.

Cele mai multe sorturi de hârtie au o nuanță ușor gălbuie, determinată de culoarea celulozei și a gomajului. Această nuanță a unei culori de bază este corectată la sorturile superioare de hârtie prin adăugarea unor substanțe încă în procesul de fabricație. O primă culoare a hârtiei se face cu scopul de a obține așa-numita hârtie albă. Pentru obținerea nuanței de alb se folosesc o serie de coloranți albaștrii, ori substanțele incolore, care au proprietatea de a absorbi radiațiile ultraviolete și a le reda într-o fluorescență albăstruie, care cu galbenul celulozei dau senzația de alb.

Pentru colorarea hârtiilor formate din pastă de cârpe sau din fire de in, bumbac, materiale plastice se folosesc pigmenți organici care dau nuanțe saturate de culoare foarte strălucitoare, dar care nu rezistă la lumină.

Majoritatea coloranților sunt introduși chiar în pasta de celuloză, alții însă acoperă numai suprafața hârtiei, fiind aplicați prin imersie sau imprimare.

Culoarea inițială a hârtiei se pierde nu numai sub acțiunea factorilor de mediu, ca umiditate, temperatură, lumină sau sub acțiunea anumitor substanțe chimice, ci și în urma reacției cu substanțele introduse în pasta de celuloză ca umplutură.

Elasticitatea este o proprietate ce se imprimă hârtiei încă din momentul fabricării, în funcție de destinație. Compoziția chimică este hotărâtoare pentru gradul de elasticitate.

Sunt anumite sorturi de hârtie, fabricate în scopuri industriale, cu un grad înalt de elasticitate și rezistență, îndeosebi hârtiile prelucrate cu materiale plastice sau numai acoperite cu acestea. De asemenea, elasticitatea și rezistența hârtiei, este mai mare la bancnote și la alte genuri de hârtie folosită la înscrisurile de valoare, față de sorturile obținute de hârtie, pentru a rezista manipulării și pentru a fi mai ușor recunoscută prin pipăire. Pentru măsurarea elasticității și rezistenței hârtiei se folosesc aparate speciale.

Transparența hârtiei este dată de compoziția chimică, culoarea și grosimea hârtiei. Ea se stabilește prin măsurare fotometrică, prin fotografiere în transparență și sub aspect comparativ cu ajutorul hârtiei fotografice.

Filigranarea se face în procesul fabricării și constă în rărirea fibrelor din pasta de celuloză înainte de finisare cu ajutorul unor cilindri filigranori. Prin filigranare hârtia nu-și pierde din grosime, rezistență, culoare și elasticitate.

Filigranarea se face la sortimentele de hârtie cu destinație specială, pentru biletele de bancă, actele de identitate, de stare civilă, diplomele școlare sau pentru tipărirea unor ediții speciale de cărți.

Scopul filigranării este prevenirea falsificării documentelor și împiedicarea multiplicării.

Compoziția chimică a hârtiei depinde de natura materialului din care se obține celuloza și de substanțele complementare, care au rolul de a-i da o anumită elasticitate, consistență, grad de încleiere, nuanță de culoare, netezime.

Hârtia este formată dintr-o masă de celuloză, căreia i se adaugă o anumită cantitate de clei și materii de umplutură. Pentru fabricarea pastei de celuloză se folosesc: lemnul (brad, molid, plop, mesteacăn, salcie), plante industriale (cânepă, in, bumbac, urzică, stuf), resturi de cereale (paie, grâu, orz, ovăz).

Pentru decolorarea celulozei se folosește în proporții diferite, în funcție de destinație, hipocloritul de calciu.Compoziția chimică a hârtiei se stabilește prin examenul microscopic, analiza chimică, cercetarea sub raze ultraviolete și cu izotopi radioactivi.

Cercetarea cernelurilor și a altor materiale de scriere

Expertiza criminalistică a cernelurilor se impune ori de câte ori este necesar să se stabilească diferențele dintre tipurile de cerneală întâlnite în falsul material prin adăugare de text, vechimea unui înscris, compoziția cernelurilor sau tușurilor folosite în contrafacerea de bancnote, cecuri și alte hârtii de valoare.

Cernelurile se deosebesc între ele după compoziția chimică și nuanța de culoare. În compoziția cernelurilor intră și diverși coloranți, mai frecvent utilizați fiind coloranții organici, precum și alte substanțe care asigură fluiditatea și fixarea cernelii în masa hârtiei. Coloranții organici pot fi acizi sau bazici, cei acizi asigură o fixare mai bună prin migrarea în masa hârtiei.

Examinarea criminalistică de laborator a trăsăturilor de cerneală este efectuată prin metode fizice și chimice analitice.

În primul rând, se recurge la examinarea fotometrică microscopică a trăsăturilor de cereneala și la diferențierea culorii prin metode fotometrice. Examinarea fotometrică se face atât în lumină vizibilă, cât și în radiații ultraviolete sau infraroșii. Iluminarea trăsăturilor de cerneală examinată constituie o problemă tehnică importantă, care trebuie rezolvată în funcție de natura cercetărilor. Lumina poate fi folosită sub un anumit unghi de incidență, sau să fie transmisă prin materialul cercetat. Iluminarea se poate face cu întreaga componență a unui fascicul de lumină sau numai cu anumite lungimi de undă ale fasciculului, folosind filtre de culoare sau un monocromator.

Examinarea trăsăturilor de cerneală în lumina transmisă se face pentru studierea pigmentației cernelii și pentru identificarea corpurilor străine cum sunt urmele de praf de diferite proveniențe. În unele cazuri, praful pătruns în cerneală sau depus în trăsătură în timpul scrierii ajută la stabilirea locului unde cerneala a fost păstrată sau unde s-a scris textul.

Analiza chimică a componentelor unei cerneli se realizează după separarea lor cromatografică, iar identificarea acestora se efectuează îndeosebi prin analize spectrale, teoretic putându-se recurge la bombardarea cu neutroni. Această examinare se aplică numai în cazurile când alte metode de examinare nu sunt la îndemână, sau când alterarea în parte a înscrisului nu periclitează rolul de probă materială a acestuia.

În ce privește materialele de scriere se au în vedere și pastele pentru stilourile cu bilă sau cu fibre, care sunt fabricate, ca și cernelurile după rețete deosebit de variate, cu toate că au apărut acum câteva decenii.

Distingerea dintre scrisul cu pastă și cel cu cerneală se poate face și cu ochiul liber. Pasta nu pătrunde în hârtie și adesea se pot observa ușoare întreruperi, iar linia scrisului nu este uniform colorată și prezintă o ușoară urmă de adâncime în masa hârtiei.

Fiind supuse unor analize de laborator asemănătoare cernelurilor, și la paste se diferențiază nuanțele de culoare și conținutul lor chimic.

Examinarea trăsăturilor de creion, prin specificul său, poate fi înclusă tot în categoria cercetării substanțelor de scriere, alături de cernelurile propriu-zise și de tușuri.

Elementele caracteristice ale urmei de creion sunt determinate de: compoziția minei creionului, felul suportului pe care se scrie și gradul de apăsare.

Trăsătura de creion se cercetează pornindu-se de la compoziția minei acestuia, în funcție de care creioanele se împart în:

creioane de grafit care sunt împărțite în mai multe sorturi după duritatea minei;

creioane chimice, împărțite în copiative și necopiative;

creioane grase sau dermatografice.

Deplasarea creionului pe suprafața hârtiei cu o anumită apăsare determină detașarea din mina creionului a unor particule ce se depun pe hârtie formând traseul sau linia trasă. În cazul creioanelor chimice copiative, dacă hârtia este umedă, o parte din colorant se fixează de hârtie prin pătrunderea în țesutul aceteia, trăsătura nemaiputând fi înlăturată prin frecare. Trăsătura de creion conținând grafit durează nelimitat pe suprafața hârtiei, fără a determina reacții chimice cu hârtia ca trăsătura de cerneală, dar poate fi înlăturată prin frecare.

Examinarea de laborator a trăsăturilor de creion ca și în cazul cernelurilor se face prin observarea la microscop și pe baza unor reactivi chimici.

B. ELEMENTE DE GRAFOSCOPIE JUDICIARĂ.

2.1. Conținutul noțiuni de scris în criminalistică

Comunicarea dintre oameni se realizează atâ pe cale verbală, cât și prin intermediul scrisului,care constă în reprezentarea sunetelor ci cuvintelro dintr- o limbă prin semne grafice.(1- Ionescu Carte pagina 15)

Cuvântul exprimat verbal sau în scris ajunge la nivelul scoareței cerebrale sub semnificația sa lingvistică,deci sub raportul informației pe care oconține, semnul grafic sau grupele de semne ca atare,nu exprimă direct gândul,ci se limitează la rolul de simboluri ale elementelor sonorea ale limbajului oral. Scrisul ca și limba s-a dezvoltat odată cu evoluția societății omenești; la început au existat moduri de notare pictografice și ideografice ale noțiunilor respective :hieroglife egiptene,mexicare și chineze.

Scrisul interesează discipline variate cum a r fi: caligrafia, desenul, arhivistica,arheologia si criminalistica.

Conform unei teze larg raspandite, criminalistica se împarte în trei mari module:

tehnica criminalistică,

tactica criminalistică

metodica specială de investigare a diferitelor genuri de infracțiuni.

Tehnica criminalistică elaborează procedee tehnice pentru descoperirea,fixarea și examinarea probelor materiale, concretizate prin urme,menite să conducă la identificarea obiectului creator de urme, fie la reconstituirea obiectului în întregime. Scrisul este și el o urmă, dar de un gen aparte.

Dacă urmele de topor pot fi realizate printr-o mulare într-o masă primitoare(lemn,pământ etc.),sau prin depunere de substanțăâ(sânge,grăsimi secretate de glandele sudoripare etc.), scrisul matealizat în formele grafice ale unui manuscris, este urmarea activității nervoase și musculare a omului, tradusă printr-un complexde mișcări sau de deprinderi tehnice.

Două texte sau două semnături aparținând aceleiași persoane, chira dacă au fost trasate în același moment nu vor corespunde niciodată perfecet în toate elementele grafice, se exclude copierea, mecanică a unui model.

Cu toate acestea identificarea persoanei de la care provine un scris este posibilă, datorită celor două proprietăți fundamentale:

individualitatea și

stabilitatea sa relativă.

Operația de identificare comportăun examen comparativ,utilizându-se ca probe de referință mostre de scris emanănd în mod cert de la persoana presupusă a fi autor.

Reținem deci că teoria generală a identificării este întru totul valabilă și pentru scris, a cărui specificitate justifică existența unui gen autonom de expertiză: expertiza criminalistică a scrisului,denumită „grafoscopie judiciară” sau „expertiza grafică”.

Obiectul nemijlocit al acestei expertize îl constituie identificarea scriptorului și în practică se concretizează următoarele situații:

– verificarea faptului dacă un test sau o semnătură provine realmente de la scriptorul nominalizat în act (de exemplu , dacă un contract de vânzare-cumpărare a fost semnat de către cel care figurează ca vânzător);

– identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură ce s-au dovedit a nu aparține titularului respectiv(false) ori provin de la un autor necunoscut (scrisori anonime, acte pe nume fictive, adăugiri etc.).

Determinarea autenticității înscrisului, nu în sensul legal definit mai sus, ci în sensul că acesta nu contrafăcut, se realizează prin constatările și aprecierile expertului,dar urmează a fi reținută sau respinsă numai decătre organul judiciar,prin interpretarea concluziilor expertizei.

Uneori scrierae și semnarea actului de către titular echivalaează cu însăți autenticitatea lui,cum ar fi cazul unui testament întocmit persoanal de testator.

Alteori situația este mai complicată. De exemplu, semnătura de pe o chitanță aparține într-adevăr persoanei pe numele căreia a fost executată, ceea ce nu înseamnă în mod automat căși actulk este autentic întrucât semnătura putea fi dată „ în alb” ori „furată” prin intermediul hârtiei copiative,iar textul adăugat ulterior.În alte cazuri scrisul provine de la cel îndreptățit să-l execute, deci aparent actul este autentic și cu toate acesta avem de-a face cu un fals, de pildă în cazul în care peo foaie de parcurs șoferul modifică numărul de kilometri parcurși,tonajul , localitățile de destinație etc.

Formele grafice ale scrsirurilor expertizate sunt :

texte(documete, scrisori, cereri,însemnări, formulare completate de mână etc.,o rezoluție,un număr și o dată de înregistrare, câtave cuvinte , „Am primit” „Bun și aprobat”, „De acord”, sau chiar un sisngur cuvânt: „Văzut”, Confirm);

semnăturile, indiferent dacă sunt sau nu descifrabile, acestea reprezintă tot mișcările grafice ale unei anumite persoane și încă de maximă individualitate;

semnele grafice neliterale, cum ar fi semnele de punctuație, semnele care însoțesc cifrele de numerotare a paginilor, semnele de continuare sau de finalizare ale acestora etc. Asemănarea, dar mai ales deosebirea lor în două scrisuri comparative pot furniza prețioase indicii de apreciere.

trăsăturile unui desen, fiind de dorit ca desenele comparate să provină din aceeași perioadă, întrucât maniera de a desena se poate modifica la un pictor de la o perioadă de creație la alta.

scrisul concretizat doar în urme de adâncime, produse ca urmare a transmiterii prin presiune, pe o altă foaie, a unui scris executat în condiții normale;

în ceea ceprivește materialul suport pecare se”depune” scrisul,în majoritatra cazurilor de expertiză se examinează scrisuri pe hăîrtie, adică actede tipul celor menționate

Uneori scrisul în litigiu, de obicei cu conținut injurios,se află pe diverse obiecte,cum ar fi uși, pereți, garduri, table,geamuri etc. Aceste „înscrisuri” sunt asimilate cu documentele, căci scrisul respectiv se pretează la o cercetare comparativă cu scrisuri de proveniență certă, realizate de preferință în aceleași condiții.

2.2 Caracteristicile de identificare a scrisului de mână

Modalitățile de falsificare a unii act indiferent de procedeele utilizate,se reduc în fond la două posibilități:

1) alterarea unui înscris;

2) confecționarea unui înscris fictiv.

În primul caz, este modificat un act valabil întocmit,fie prin înlăturarea unor mențiuni,fie prin adăugarea altora.Adăugirile efectuate pot reprezenta un plus față de datele deja înscrise sau o înlocuire a unor date, după ce acestea au fost în prealabil înlăturate.

În al doilea caz se alcătuiește în întrgime un actfals, prin contrafacerea scrisului, a semnăturilor, a ștampilei, mai rar a formularului respectiv, sau prin utilizarea frauduloasă a unora.

În ambele situații, examinarea în vederea determinării autenticității se referă pe de o parte la scris ca expresie a unei deprinderi personale,iar pe de altă parte la o serie de elemente materiale ale scrisului, cum ar fi substanțele de scriere(cerneală, creion tuș,paste), suportul scrieii(hârtia).

În consecință știința criminalisticii împarte cercetarea actelor în două ramuri disticte:

expertiza scrisului(o examinare comparativă a formelor scripturale din scrisulîn litigiu și din scrisul persoanei bănuite a fi autorul).

Expertiza tehnică a actelor(se recurge la investigații fizico-chimice și traseologice, în scopul depistării urmelor materiale proprii contrafacerii sau modificării actelor)

Un exemplu tipic de examinare tehncă îl reprezintă determinarea ștersăturilor.

Expertiza scrisului constă într-o examinare comparativă a formelor scripturale din scrisul în litigiu și din scrisul persoanei bănuite a fi autorul privind:

vechimea unui înscris,c’ând se iau în calcul:

a) neconcordante între continutul textului si perioada la care se pretinde cã a fost redactat;
b) propritãtile hârtiei;

c) examinarea cernelurilor;

Falsul prin înlãturare de text se realizeazã prin alterare pe cale mecanicã, alterare prin acoperire, alterare pe cale chimicã;

Caracteristici generale ale scrisului sunt: gradul de evolutie, forma, dimensiunea, viteza;

Caracteristici particulare ale scrisului sunt:morfologia semnelor grafice; forma elementelor constructive; directia predominantã a miscãrilor;

Falsul prin imitarea scrisului se realizeazã prin: imitare liberã, copiere directã, copiere prin transparentã.

In cadrul procesului judiciar expertizarea scrisului reprezinta un mijloc de proba. Examinarea scrisului este de competenta criminalisticii care se ocupa si cu efectuarea altor tipuri de analize: dactiloscopica, traseologica, balistica, chimica, expertizarea bancnotelor, expertize tehnice si,mai nou acum,expertizarea vocii.

Incontestabil, dupa cum o arata si statisticile laboratoarelor de criminalistica, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului cunoscuta si sub denumirea de expertiza grafică (1).

Expertiza grafică are ca obiect examinarea scrisului de mana, sub forma de text sau de semnatură. Scrisul dactilografiat, tipografiat, sau altele în afara celui de mana, fac obiectul unui alt tip de examinare si anume expertiza tehnica a documentelor

Frecventa cu care se apeleaza la cercetarea scrisului se explica prin faptul ca actualele relatii social-economice implica circulatia extrem de intensa a inscrisurilor de tot felul, "epoca noastra, pe care ne place s-o desemnam prin termeni ca: era atomica, era cercetarii spatiale, nu este de fapt, mult mai prozaic vorbind, decat era hartiilor, era formularelor in mai multe exemplare, secolul documentului" (J.MATHYER).

1.2.Expertiza scrisului

Organele judiciare pot solicita efectuarea de constatari tehnico-stiintifice sau a unor expertize atunci cand o anumita conjunctura determina luarea acestei masuri. (art. 172, Cod Proc.Pen.)

Constatarea tehnico-stiintifica este un mijloc de proba prevăzut expres de legea procesual penala si folosit in exclusivitate de organele de urmarire penala in situatiile in care exista pericolul disparitiei unor probe sau cand este necesara lamurirea urgenta a unor aspecte dintr-o cauza. Urgenta explicatiilor face inoportuna solutia efectuarii unei expertize care implica, in general, operatii complexe, de durata. Sunt indrituiti sa efectueze constatari tehnico-stiintifice, specialistii si tehnicienii criminalisti care functioneaza in cadrul institutiei organului de urmarire penala .

Cand obiectul constatarii tehnico-stiintifice il constituie scrisul, problemele ce pot fi rezolvate sunt urmatoarele:

daca doua sau mai multe texte sunt scrise de aceeasi persoana;

daca un text cu autor cunoscut a fost realizat de catre persoana ce i se atribuie;

în cazul unui text anonm, stabilirea autorului dintr-un cerc de suspecti;

daca in continutul sau un text a cunoscut adaugiri sau inlaturari de mentiuni;

daca o semnatura a fost executata de catre titular, cu alte cuvinte, daca este autentica;

daca o semnatura falsificata a fost executata de persoana presupusa a fi autor.

Constatarea tehnico-stiintifica prezinta atat asemanari cat si deosebiri cu expertiza. Dintre asemanari: ambele sunt efectuate de specialisti ( expert in cazul expertizei), ambele se concretizeaza intr-un raport, au o metodologie si un obiect comun. Dintre deosebiri, esential este faptul ca o constatare tehnico-stiintifica poate fi solicitata doar in cursul urmaririi penale, de organele de ancheta, in timp ce expertiza poate fi solicitata si in faza judecatii de catre instanta.

Potrivit dispozitiilor art. 172, Cod Proc.Pen. Dispozițiile efectuării expertizei sau a constatării:

2.CONTINUTUL NOTIUNII DE SCRIS IN CRIMINALISTICA

2.1. Definirea notiunii de scris. Comunicarea dintre oameni se realizeaza pe cale verbala, prin mijloace sonore, cat si prin intermediul scrisului. Acesta consta in reprezentarea sunetelor dintr-o limba prin semne grafice. "Semnul grafic sau grupele ca atare (aspectul morfologic) nu exprima direct continutul gandului , caci nu se aseamana cu obiectul real pe care il desemneaza- cum se intampla, de exemplu, in cazul hieroglifelor – ci se limiteaza la rolul de simbol pentru elemente- le sonore din limbajul oral (AL. ROSCA)" (1). Combinarea mai multor astfel de semne, dupa regulile lingvisticii, da nastere la cuvinte, care ajunse la nivelul scoartei cerebrale- ca informatie vorbind- capata semnificatie, desemnand diferite notiuni din lumea inconjuratoare.

2.2.Scrisul ca mijloc de identificare in criminalistica.Criminalistica este alcatuita, conform unei teze larg raspandite in present, din trei mari ramuri:

tehnica criminalistica,

tactica criminalistica si

metodica speciala de anchetare a diferitelor infractiuni.

Tehnica criminalistica cuprinde procedee folosite in scopul descoperirii, fixarii si examinarii probelor materiale, de natura sa conduca la depistarea infractiunilor si a autorilor. Probele materiale constau in urme ce pot servi la identificare, fie prin determinarea obiectului creator (de ex. degetul care a lasat amprenta), fie prin reconstituirea obiectului din care a facut parte un fragment ridicat de la locul faptei.

Scrisul este si el o urma, dar de un gen cu totul aparte.

Urmele lasate de obiecte cum ar fi: un topor, un pantof, etc., sunt realizate prin mulare intr-o masa primitoare (lemn, pamant, etc.) sau prin depunerea unei substante (sange, pete de grasime sau substanta chimica). Scrisul apare materializat in forme grafice ca urmare a unei activitati nervoase si musculare executate de om. In consecinta, scrisul- spre deosebire de celelalte categorii de urme- trebuie privit ca o realitate dinamica si nu statica, fixa, asa cum apare la prima vedere.

O alta distinctie notabila: urmele lasate de obiecte sunt identice, identificarea acestuia se obtine pe baza identitatii caracteristicilor urmei din litigiu si a celor pe care le lasa obiectul suspectat. In schimb, in cazul scrisului se poate observa ca doua texte, cu un continut similar si executate de aceeasi persoana (sau doua semnaturi), nu vor corespunde niciodata perfect in toate elementele grafice (dimpotriva, suprapunerea a doua grafisme pana la identitate este un veritabil indiciu al contrafacerii prin copiere,aspect ce va fi detaliat intr-un capitol viitor). Scrisul prezinta alte calitati fundamentale ce permit identificarea scriptorului,

(1) A.FRATILA, SCRISUL, OGLINDA PERSONALITATII, Editura Colosseum, Bucuresti, 1995, pag. 23.

acestea sunt: individualitatea si stabilitatea sa relativa (2).

2.3. Formele de manifestare ale scrisurilor expertizate.

Scrisul de mana se poate prezenta sub forma de text (fie mai intins, fie mai restrans, reducandu-se uneori la un grup de cuvinte, cum ar fi: "Bun si aprobat", "De acord", "Am primit", sau chiar la un singur cuvant: "Vazut", "Confirm" etc.), sau poate imbraca forma unei semnaturi (indiferent ca sunt sau nu indescifrabile, acestea pot prezenta elemente de maxima individualitate).

În notiunea de scris sunt incluse si elemente grafice neliterale ce însotesc un text, sau uneori o semnatura, cum ar fi : semnele de punctuatie, sublinieri s.a.

Scrisul nu trebuie redus numai la materializarea gesturilor inscriptorilor prin trasaturi de cerneala, creion, pasta pix, etc. Exista cazuri, ce-i drept foarte rare, în care obiectul expertizei îl formeaza un scris concretizat doar in urme de adancime, produse ca urmare a transmiterii caracterelor, prin presiune, de pe act pe suprafata unei foi aflata dedesubt in momentul scrierii. Iata un caz edificator in acest sens : inculpatul, acuzat de infractiunea de trafic de influenta, a promis unei persoane ca, prin relatiile pe care le are, ii va procura o locuinta, in acest scop redactandu-se o cerere la domiciliul acestuia. In cursul procesului persoana respectiva prezinta o foaie alba ce se aflase sub cerere la momentul intocmirii. Prin fotografierea urmelor de presiune si intoarcerea cliseului fotografic s-a obtinut imaginea pozitiva a scrisului, care a fost comparat cu scrisul inculpatului si a rezultat identitatea acestuia ca autor al celor doua texte.

3. DIFERENTIEREA EXPERTIZEI CRIMINALISTICE A SCRISULUI DE ALTE GENURI DE EXAMINARE

Simpla enuntare a obiectului expertizei criminalistice a scrisului nu este suficienta pentru definirea precisa a acestui gen de analiza. Putin cunoscuta este distinctia dintre expertiza criminalistica a scrisului si grafologie. Și mai rar se stie, în afara specialiștilor, despre deosebirea dintre expertiza grafică și expertiza tehnica a actelor.

3.1.EXAMINAREA TEHNICA A ACTELOR .

Expertiza tehnica se ocupa de analiza, in primul rand,a scrisului dactilografiat si tipografiat, expertiza grafica se limiteaza strict la studierea scrierii de mana. Confuzii pot sa apara atunci cand expertiza tehnica are ca obiect un document scris de mana, asa ca, sublinierea distinctiei se va reduce, in continuare doar la actele respective.

Actele scrise de mână sunt singurele care se pretează atat unei examinari grafice cat si tehnice. 2. In cazul acestora deosebirea se face conform cu alte doua criterii: procedeul propriu si scopul urmarit.

În raport cu primul aspect, expertiza scrisului presupune un examen comparativ între scrisul litigios și cel ce aparține persoanei pretinse sau bănuite a fi autor, examinarea tehnică recurge la alta metodologie de lucru bazată pe analize fizico-chimice sau traseologice. Cele doua examinari au scopuri in principiu diferite: expertiza grafica se solicita atunci cand se urmareste identificarea autorului unui text (sau a unei semnaturi), indirect se poate ajunge la depistarea unui fals, examinarea tehnica are ca unic scop depistarea falsurilor materiale de orice fel.

Documentul ce prezinta elemente ale scrisului de mana se poate analiza in felul urmator: din punct de vedere grafic se studiaza: modul de scriere a literelor, cifrelor, semnelor de ortografie si de punctuatie, elementele si alte caracteristici stricte ale grafismului, din punct de vedere tehnic se poate analiza suportul scrisului: materialul, dimensiunile, substanta provenita de la instrumentul scriptural (creion, cerneala, etc.), daca prezinta stersaturi, adaugiri, s.a.

Exemple de expertize tehnice:

1). Un caz tipic îl reprezintă determinarea ștersăturilor (fals prin alterare). Radierea sau răzuirea unui scris atrage după sine o deteriorare a hârtiei prin subțierea ei și afectarea fibrelor din stratul superior. Ștersăturile pot fi puse în evidența prin diferite procedee cum ar fi: examinarea microscopica, iluminarea actului cu ajutorul unei surse situate sub acesta, expunerea la vapori de iod sau examinarea cu ajutorul radiațiilor. Uneori plastografii prefera în locul înlăturarii mecanice ștergerea chimică sau acoperirea prin hașurare. În primul caz tratarea actului cu ajutorul razelor ultraviolete poate face ca zona atacată să capete o fluorescența diferită de restul actului,ceea ce demonstrează falsul.

Al doilea caz poate fi rezolvat în situatia în care compoziția substanțelor folosite la scriere reacționeaza diferit la radiațiile infraroșii astfel: scrisul adăugat să absoarbă radiațiile, iar cel anterior să respingă fluxul, ceea ce va determina vizualizarea spațiilor acoperite.

2).În alte situații este necesară depistarea inserării de mențiuni noi în cuprinsul unor texte preexistente, operate chiar de către autorii textelor inițiale. Aceasta pentru ca metoda comparativa ce sta la baza expertizei grafice nu se poate aplica decat atunci cand mentiunile introduse sunt scrise de alta persoana decat autorul textului, in baza diferentei caracteristicilor grafice a celor doua deprinderi, falsul ar putea fi depistat. In situatia data se poate aplica insa o examinare tehnica, grafismul rezultat ar trebui sa prezinte urmatoarele simptome: datorita imposibilitatii scriptorului de a se incadra perfect in ansamblul grafic existent, adaugirile dau nastere la neconcordante, materializate in dezalinieri, diferente de dimensiune, inclinare si presiune. Ritmul miscarilor inscriptorii devine in general lent, imprimand scrisului un aspect cautat. Adeseori un rand adaugat, fiind inghesuit din lipsa de spatiu, are tendinta de a ocoli alte mentiuni sau semnatura. Uneori s-a sesizat o ordine anormala de scriere a diverselor parti din act. In mod firesc randul care urmeaza are trasaturile peste cele ale randului precedent sau semnatura trece peste trasaturile randului final. O succesiune inverse a trasaturilor intersectate denota o scriere ulterioara, de exemplu: daca trasaturile semnaturii sunt sub cele ale textului inseamna ca fie semnatura a fost "data in alb" -adica actul a fost completat pe o foaie deja semnata, fie ca s-a intercalat ultimul rand intre textul initial si semnatura.

3). Acestui gen de examinare îi revin sarcini vizând și alte elemente ale documentelor: stabilirea datei reale a unui act, examinarea scrisurilor dactilografiate în vederea identificarii mașinii de scris și a dactilografului, identificarea ștampilelor după impresiuni sau a timbrelor refolosite, descifrarea documentelor carbonizate, etc.

Desi examinarea scrisului și examinarea tehnică a actelor au un profil diferit, acestea se află într-o strânsă interdependenta, expertul fiind obligat, chiar atunci când problema pusă de organul judiciar are un caracter strict grafic, să procedeze la o examinare a actului și din punct de vedere tehnic.

3.3. GRAFOLOGIA.

Cel puțin ca termen grafologia este frecvent confundată cu expertiza criminalistică a scrisului.

Grafologia se ocupă, ca disciplină, cu stabilirea unei metodologii pe baza careia sa se poata stabili personalitatea omului cu ajutorul scrisului. Teoria pe care se fundamenteaza are la baza ideea ca între trasăturile psihologice ale unei persoane și scrisul sau exista un raport de cauzalitate.

Cu o bază mai mult sau mai putin științifică, grafologia are atat adepți cât și susținători, cert este ca examinarea grafologică se deosebeste de expertiza grafica, cele doua noțiuni fiind foarte diferite. Dacă analiza scrisului are ca scop identificarea autorului,în cadrul expertizei grafice de multe ori întâmplându-se ca scrisurile prezentate sa fie deghizate sau contrafacute, examinarea grafologică are ca obiect un scris sincer și cert, scopul acestuia fiind cu totul altul: sublinierea dimensiunii psihologice a autorului scrisului studiat. (1). E. MINULEAC, EXPERTIZA JUDICIARA, Ed. Stiintifica, Bucuresti,1971, pag. 51.

Intocmirea portretului grafologic cuprinde doua faze:

1). Studierea scrisului si determinarea caracterelor sale obiective, denumite și "dominante grafice"- lucru pe care îl realizează și expertiza scrisului;

2). Stabilirea semnificatiilor psihologice corespunzatoare acestor dominante.

Coincidența primei faze cu o anumită etapa proprie expertizei scrisului a determinat o serie de specialiști grafici să se inspire din grafologie.

Influenta grafologiei asupra expertizei criminalistice a scrisului a cunoscut cea mai mare amploare în cazul școlii germane.

4. BAZELE STIINTIFICE ALE IDENTIFICARII PERSOANEI DUPA SCRIS

4.1. MECANISMELE FIZIOLOGICE ALE EXECUTARII SCRISULUI

Scrierea, ca mijloc de comunicare și fixare a ideilor constituie o deprindere. Potrivit teoriei pavloviene, la nivelul scoartei cerebrale, procesele nervoase fundamentale sunt permanent sistematizate. Datorita anumitor procese fiziologice are loc un fenomen de stabilire, de "bătătorire" a căilor nervoase ale unei anumite acțiuni. În acest fel se formează un stereotip dinamic, adica un complex de legături temporare, care se manifestă sub forma unor reacții stabile cu un caracter unitar. Stereotipul dinamic nu se naște dintr-o dată, ci necesită numeroase repetari și exerciții, în așa fel încat, cu timpul, are loc un proces de fixare, iar efectuarea acțiunii respective devine automatism. Principiile expuse se aplică întru totul actului scrierii.La depriderea scrierii concură diferite sisteme: sistemul aferent, compus din analizatori auditivi (pentru ca în momentul scrierii unei litere să existe conștiința sunetului pe care îl reprezintă), vizuali (pentru a putea fi memorate formele semnelor grafice), tactili, kinestezici, care transmite influxul nervos de la receptorii periferici spre sistemul nervos central, respectiv sistemul eferent, care efectuează procesul invers de transmitere a influxului nervos de la centru spre organele efectoare.

Organul efector – mana, inclusiv bratul – este pus în mișcare și controlat de către sistemul nervos central prin intermediul tonusului muscular.Principalele mișcări ale mușchilor din timpul scrierii sunt: flexiunea, extensiunea, abductia si aductia (primele două cuprind mișcări efectuate în sus și în jos – în plan vertical, ultimele două cuprind mișcări ce se desfașoară în plan orizontal ).

În cursul formarii deprinderii de a scrie, controlul conștient se diminuează treptat. La început scrierea este greoaie, cu toate că semnele sunt percepute vizual, mâna se contractă întâmpinându-se mari dificultăți la reproducerea semnelor. Acțiunea devine, într-o etapa mai avansată, un automatism. Se constată că elementul "conștiință" nu este atât de absent ca în cazul actelor instinctive.

S-au întreprins o serie de studii de către neurofiziologi și psihologi pentru a se constata dacă există sau nu, la nivelul scoarței cerebrale, localizat un centru grafic. Chestiunea ar prezenta importanța pentru experții criminalisti căci lezarea acestui eventual centru ar avea repercursiuni directe asupra scrisului. Rezultatul studiilor nu a fost unitar, însă majoritatea cercetatorilor au opinat ca,în cazul scrisului, nu se poate vorbi despre un centru preformat.

4.2. PROPRIETATILE SCRISULUI NATURAL

4.2.1. Individualitatea scrisului. Identificarea persoanelor dupa scris este posibila datorita calitatii acestuia de a fi individual. Individualitatea constă în particularitățile caracteristicilor de ansamblu și de detaliu ale scrisului, care fac ca scrisul unei persoane să se diferențieze de cel al oricărui alt individ. Fiecare dintre aceste caracteristici grafice, luate în considerare izolat, pot fi întălnite în scrisurile mai multor persoane, dar combinația lor – așa cum rezultă din scrisul unui anumit autor- este irepetabilă, întocmai ca la impresiunile digitale.

În cursul procesului de învătare a scrierii, cu toate că pentru toți elevii dintr-o clasă, condițiile de asimilare sunt, teoretic, aproximativ egale (vârsta similară, același profesor, aceeași sală, etc.) totuși, de la început, se observă diferențe evidente de execuție. Încă de la acel moment nu exista doi elevi a caror scrisuri sa prezinte aceleasi caracteristici grafice. Dupa numeroase exercitii, ritmul de scriere crește, semnele grafice nu mai sunt imitate ci memorate și redate, materializarea lor în scris îndepărtându-se tot mai mult de modelul inițial, adică cel caligrafic. Într-un final atenția elevului se va deplasa spre conținutul textului, o dată cu aceasta, apar noi forme de construcție a literelor și diferite feluri de imbinare, cat mai comod de executat, in virtutea legii efortului minim. Datorita acestui tip de proces de formare ce caracterizeaza scrisul, se poate explica imposibilitatea fiziologică de executare a două scrisuri identice.

Factorii ce determina individualitatea scrisului sunt: particularitatile anatomice ale musculaturii mâinii și brațului, trăsăturile funcționale ale sistemului nervos, modelul caligrafic urmat, particularitățile tipului temperamental, modalitatea în care se ține instrumentul scriptural.

4.2.2.Stabilitatea relativa a scrisului. Identificarea persoanei după scris este posibilă nu numai datorită însușirii acestuia de a fi individual ci și proprietății sale de a fi stabil. Prin stabilitatea scrisului se înțelege faptul că, o dată instaurate în grafismul unei persoane, caracteristicile generale și majoritatea formelor scripturale rămân constante toata viața.

Explicația știintifica este de ordin fiziologic: "deprinderea, ca succesiune stereotipizată a legăturilor temporare, constituie un sistem ireversibil, dirijat în sens unic" (AL. ROSCA). (1)

Aceasta stabilitate nu este absolută ci una relativă. Scrisul suferă modificări de la o execuție la alta, de obicei fără repercursiuni notabile asupra posibilităților de identificare a scriptorului.

Stabilitatea relativă determină principiul cunoscut sub numele de variabilitatea naturala a scrisului. Conform acestui principiu nu există execuții naturale identice în domeniul scrisului, aceasta pentru ca mecanismele fiziologice ce fac posibilă scrierea – cel muscular, nervos și celelalte – nu se vor afla niciodată în condiții identice, la modul ideal, în momentul a două execuții diferite (aceasta pentru două execuții ale aceluiasi autor, căci pentru două specimene de scris ale unor autori diferiți este foarte normal, ținând cont de complexitatea factorilor participanți, ca scrisurile să fie diferite).

La unele personae variația scrisului este slabă reducându-se cel mult la trasarea anumitor litere în mai multe feluri. Exista si persoane ce poseda un scris cu variatie mare, la prima vedere punandu-se chiar sub semnul intrebarii provenienta comuna a doua executii ale unui astfel de scriptor.

Variabilitatea nu trebuie confundată cu așa-numitul scris variabil sau schimbător, acela în care caracteristicile grafice diferă de la un document la altul, lucru explicabil datorită capacității anumitor personae de a folosi concomitent mai multe variante de scris.

5. INFLUENTE ASUPRA SCRISULUI NATURAL

Chiar și după ce scrisul s-a format acesta suferă o serie întreaga de modificări, unele de moment, altele de durată, modificări determinate de o varietate de factori. Practica de expertiză face referire la cei mai cunoscuti:

5.1. Modificari provocate de factori fiziologici.

1). Varsta. Înaintarea în vârsta a scriptorului produce asupra scrisului modificări ale aspectului , acesta apărând ca dezorganizat, dezaliniat sau disproporționat. Caracteristica pentru scrisul acestor persoane este și prezenta tremurăturilor ce constau în oscilații ritmice de mică amplitudine, constante, sesizabile la nivelul întregului grafism. Acesta este tremuratul fiziologic care se diferențiază de alte genuri de tremuraturi, cum ar fi: tremuratul patologic,caracteristic persoanelor ce suferă de anumite boli sau tremuratul datorat unei operații de falsificare. {(1) Este vorba despre psihologul Al. Rosca, professor universitar la Cluj si Director al Institutului de Psihologie din Bucuresti (1965-1971).}

Tremuratul fiziologic influențează: forma scrisului, coeziunea, repartizarea, poziția punctului de atac, trasăturile incipiente la diferite litere și finalizarile literelor.

2). Pierderea vederii. Orbirea nu duce la pierderea deprinderilor grafice, în schimb se vor observa o serie de modificări, devieri de la un grafism executat în condiții normale.

De scrisul orbilor s-au ocupat și doi experti români, H. STAHL si A. BOIA.

Ca aspect general scrisul unui orb va prezenta aceleași caracteristici cu scrisul specific perioadei când era văzător, dar va fi evident marcat de fenomenul de dezorganizare cauzat de condițiile deosebite în care se realizează executia.

Dupa A. BOIA, principalele dominante ale scrisului cursiv al orbilor sunt următoarele:

încetinirea și șovăirea scrisului;

pierderea rândurilor și încălcarea lor datorită lipsei de control vizual;

distanțele dintre rânduri sunt inegale, spațierea este exagerată;

omisiuni de litere, cuvinte, datorită neconcordanței dintre gândire și ritmul încetinit de transcriere a acesteia;

puncte de odihna și legare a cuvintelor, pentru a nu pierde contactul cu hârtia sau cu rândul;

scrierea în alb, cerneala sau pasta se termină și orbul nu sesizează, scriind în continuare litere și cuvinte întregi care nu se mai imprimă;

uneori se poate observa omisiunea anumitor trăsături grafice: punctul minusculei " i " sau bara minusculei " t ".

3). Mana. Un prim aspect care intereseaza este cel al "conducerii mâinii de către alta persoana". Persoanele foarte bolnave sau în vârsta solicită ajutorul altora pentru a întocmi un act, situație des întălnită la realizarea testamentelor, știind că valabilitatea celor olografe este condiționată de executarea scrisului cu propria mână, testatorul își lasă mâna ghidată de către o persoană străină, ceea ce se reflectă în aspectul grafismului astfel obținut. Nu este obligatoriu ca scrisul tuturor persoanelor în vârsta sa prezinte tremurături fiziologice:" Vârsta la care se atinge acest stadiu variază de la un scriptor la altul; astfel am întălnit persoane peste 75-80 de ani al căror scris, reflectând o constituție robustă și o perfectă conservare a facultăților mintale, nu prezenta aproape nici o modificare, singurul semn observat fiind o ușoara zigzagare a trăsăturilor, aproape imperceptibilă și, uneori, un număr sporit de întreruperi.Bolile grave nu antrenează schimbări fundamentale ale scrisului, decât în structura literelor(dr. Rene Restin), astfel că identificarea scriptoruli este perfect posibilă, chiar pe baza unor scrisuri de comparație realizate în condiții normale." (1) L. IONESCU, op cit., pag 47.

Funcție de gradul de cooperare a celor doi scriptori se disting doua situatii, denumite in literatura de specialitate in felul urmator: "mana inerta" si "mana ajutata".

3.1.Mana inertă se întâlnește în cazurile de afecțiuni foarte grave, în care subiectul este în agonie sau se dovedește a fi lipsit de orice forță. Mâna autorului actului ține sau mai bine zis se sprijină pe instrumentul scriptural și este lăsată liberă – "moarta", fiind condusă de mână celeilalte persoane. Prima este pasivă, iar a doua este activă, în aceste condiții este firesc ca scrisul rezultat să se asemene cu scrisul celui ce a jucat rolul de ghid. Tot în această categorie se poate include și persoana sănătoasă, dar total analfabetă, procedeul este același, dar consecințele de ordin grafic diferă putin datorita producerii unui fenomen de rezistenta involuntara care se manifesta datorita rigiditatii mainii conduse.

3.2.Mana ajutată, constituie o modalitate de cooperare între o persoană bolnavă, însă în stare să execute unele gesturi grafice și o altă persoană care acceptă să o asiste. Simptomele de ordin grafic ale unui astfel de grafism sunt următoarele: (2)

adiționarea forțelor este perfectă la trăsăturile drepte descendente;

dezacordurile se vor manifesta la trăsăturile curbe sau la trasarea anumitor litere – atunci când unul din scriptori sare "mintal" o literă dintr-un cuvânt;

neînțelegeri de execuție se ivesc la trasarea unor litere de la țnceputul cuvintelor, fiecare scriptor "trăgând" spre pozi-ia care îi este familiară, ceea ce generează numeroase rateuri și reluări.

În continuare, o speță ce relevă un caz de "mâna inertă": G.D. cheamă în judecată pe D.M. pentru ca, prin hotărâre judecătorească, sa poata beneficia de spațiul locativ la care D.M. renunță în baza unei declarații. D.M. însă contestă declarația menționand că este analfabetă neștiind decât să semneze, totodată ea pretinde că actul ar fi fost întocmit de soția reclamantului, care sub pretextul unui împrumut și al redactarii chitanței doveditoare, i-a purtat mâna executând declarația din litigiu. Într-adevăr, în urma examinării grafice s-a observat că numeroase construcții din scrisul numitei G.E., soția reclamantului, erau prezente în conținutul scrisului incriminat, situația țn fapt prezentând toate simptomele unui scris cu mâna condusă ( fig.3,4,5, ANEXA 2).Sesizarea acestor cazuri, rar întâlnite în practica, ajută la soluționarea chestiunilor privind consimțământul titularului la anumite clauze introduse independent de voința acestuia. Depistarea acestor situații este dificilă datorită faptului că, la nivel grafic,se manifestă prin producerea unor consecințe similare

Primul care s-a ocupat cu studiul acestora celor datorate falsului prin imitatie. a fost Edmond LOCARD la Laboratorul de Criminalistică al Poliției din LYON începand cu anul 1922.

Un alt aspect în legătură cu influențele ce pot afecta organul efector, îl reprezintă pierderea mâinii drepte, când persoana este nevoită să scrie cu mâna stângă.

În practica de expertiză au fost surprinse și alte cazuri de modificare a grafismului de acest gen: mâna înghețată, mana înmănușata și mâna forțată.

5.2.Modificari provocate de factori patologici .

Bolile grave dar în special cele mintale, cu și fără lezarea centrilor nervoși, afectează profund scrisul. Modificările determinate de bolile mintale sunt sesizabile la nivelul grafismului și cunosc o mare varietate: aspect haotic, tremurături accentuate (în special în boala lui Parkinson), rânduri orientate în toate sensurile, omisiuni de litere, uneori grafismul capată o agrafie partială sau totală, ceea ce poate face ca scrisul să devină indescifrabil ( fig. 6, ANEXA 2 ).

Aceste modificări interesează sfera examinărilor grafice în ceea ce privește două aspecte:

pentru a le deosebi de modificarile produse cu ocazia contrafacerii unui scris și,

pentru a putea folosi un scris de comparatie adecvat, adica executat in conditii similare. De menționat este faptul că modificările produse datorită bolilor, fiind sincere și naturale, întăresc ideea de autenticitate a unui scris, de aici și necesitatea aprecierii diferențiate făță de modificările inerente unei contrafaceri, care dimpotrivă,o dată sesizate și calificate astfel, tradează o operațiune de fals.

5.3. Modificari provocate de factori mecanici.

Categoria factorilor mecanici include: suportul actului (ce poate prezenta o suprafață plină- adecvată scrisului sau cu asperități), poziția de scriere, instrumentul scriptural, etc. Uneori datele obținute în urma analizei acestor parametrii au permis depistarea unor falsuri, așa cum s-a întâmplat și în cazul următor: urmele de adancime ale textului și semnăturii de pe un act reținuseră, pe verso-ul acestuia, culoarea neagră a suprafeței pe care s-a aflat documentul la momentul întocmirii, în timp ce data nu prezenta pe verso aceasta trăsătura, ceea ce a determinat concluzia că a fost adaugată ulterior.

5.4. Modificari provocate de anumite stări ale scriptorului.

Modificări ale scrisului pot fi determinate nu numai de stări fizice deosebite cât și de alte stări, cum ar fi cea psihică sau emoțională. Astfel, poate fi vorba despre starea psihică deosebit de puternică a unui sinucigaș dinaintea comiterii gestului, de emoții puternice: furie, frica și altele, sau pur și simplu despre o stare de indispoziție, oboseala, graba, etc. Toate acestea se repercutează, într-o măsura mai mare sau mai mică, asupra execuțiilor grafice.

O situație deosebită întâlnim în cazul scrierii sub influența stării de ebrietate. Beția alcoolică ocazională involuntară este uneori invocată de persoane care contestă un înscris, urmărind anularea actului respectiv, pe motivul lipsei de discernământ (de exemplu, un inculpat acuzat de bigamie a susținut că a fost dus beat la oficiul stării civile și că a semnat în registrul de căsătorii fără să-și dea seama ce face). Ori, aceste împrejurari trebuiesc verificate și apreciate.

În urma unor studii efectuate în condiții de laborator s-a constatat că degradarea grafismului diferă proporțional cu gradul de beție. Gradul mic și mediu permit identificarea autorului, scrisul necunoscând modificări esențiale care să-l faca impropriu unei examinari grafice, beția totală, însă, lasă foarte puține șanse de reușita.

Stadiul avansat de alcoolemie determină alterarea funcțiilor nervoase sși a capacității organelor de simț, ceea ce conduce la aprecierea greșită a distanțelor, perceperea eronată a formelor obiectelor, iar gesturile fizice sunt nesigure, toate traducându-se la nivelul grafismului obținut în asemenea condiții printr-o descompunere a acestuia. Un grafism descompus constă în: construcția simplificată a literelor, coordonarea scazută a mișcărilor și un ritm lent de execuție, ajungându-se chiar la scrierea incompletă a unor litere sau la realizarea unor semene indescifrabile.

Efecte similare produce asupra scrisului otrăvirea cu arsenic sau consumul de droguri.

Toate aceste cauze, care supun scrisul la modificari, au fost expuse din rațiuni determinate de faptul ca, în timpul examinărilor comparative, deosebirile care apar la scrisul incriminat și cel de comparație trebuiesc explicate sub aspectul cauzei generatoare de corecta interpretare a deosebirilor depinde chiar formularea concluziei.

6.Modificarea intenționată a scriului

6.1. Deghizarea scrisului însemnnă o modificare voită a scrisului.principalele modalități de deghizare ale unui scris, a căror particularități nepropunem să le analizăm în continuare, sunt următoarle:

6.1.1denaturarea caracteristicilor grafice;

6.1.2.scrierea cu litere tipografice;

6.1.3.scrierea cu mâna stângă.

6.1.1.Denaturarea caracteristicilor grafice;

Această categorie de modificcare a scrisului este cea mai cuprinzătoare,întrucâtvizează alterarea celor maimulte elemente grafice.Totuși trebuie observat că nu oricare dintre caracteristicile scrisului pot fi schimbat cu ușurință.

Deși mulți credcă schimbarea scrisului este o operație simplă, în realitate eaeste destul de anvoiaosă, necesitând un effort deosebit din partea scriptorului.Desigur că pentru un singur cuvânt sau câteva cuvinte modificarea propriilor deprinderi de scriere este un lucru relative, putându-se într-adevăr împiedicarea autorului. Sarcina menținerii constant acaracteristicilor adoptate artificial crește însă în dificultate proporțional cu lungimea textului.

Controlul visual lacare este în permanență scriptorul pentru arealizascrisul alterat în maniera propusă dinainte atrage după sine o stare de oboseală și de scădere intermitentă a atenției.

Exceuția controlată atrage nu numai modificarea unor caracteristici special –mai ales forma literelor–, ci și o încetinire a vitezei de scriere, trăsăîturile pierzând din spontaneitate și siguranță.Astfel cu cât efortul și concentrația necesară deghizării vor fi mai mari, cu atâtscrisul obținut va fi mai îndepărtat de cursivitatea și ritmul inițial.

Cu toate acestea scrisul deghizat nu va fi decalitatea celui inițial, dat fiind că noile mișcări nu au devenit reflexe automatizate. În consecință scriptorul nu se poate dispensa de controlul visual. Chiar dacă mișcările sunt efectuate cu mai multă facilitate, anumite particularități nu vor fi abandonate și vor reapare în text, mai ales în partea finală.

6.1.2. Modificarea gradului de evoluție al scrisului

Modificarea gradului de evoluție al scrisului poate fi realizată numai în sens regresiv,adică de la superior la inferior.

Deghizarea unui scris inferior va provocaaparițiaunui grafism atât de neregulat, de deformat și de inconstant, încât identificarea autorului devine imposibilă, mai ales când scrisul în litigiu este redus cantitativ.Această concluzie degajată din practica de expertiză concord cu observațiile lui Edmond Locard potrivit căreia” deghizările cele mai periculoase sântcele ale semianafabeților” pentru că scrisulk lor normal este foarte dificil de identificat.

6.1.3. Simularea scrisului infantil.

Modificarea se va axape utilizarea unor construcții caligrafice, școlărești, caracteristice formei primare a scrisului.Scrisul astfel obținut va căpătalizibilitte și un aspect destul de armonios.

De asemenea, încetinirea vitezei de scriere va pune în evidență artificialitata scrisului.Scrisul deghizat ni va mai avea spontensaitatea caracteristică acestui stadiugrafic și cu siguranța că un text mai lung va conține trăsături proprii scrisurilor evaluate (gesture fine, dinamice, simplăficări etc.)

Un semn important de contrfacere îl constituie modul delegasre allierelor:

În scrisurile realmenteșcolărești predomină execuțiaseparată – decicu oprire – atrăsăturilor incipiente ți finale ale literelor, caresunt juxtapose corpului principal al acestora,pecând scrisurileevoluatedeghizate mișcările vot fi continuie.

6.1.4. Modificarea demensiunii scrisului

Procedu de denaturare este destul de răsăândi,răspunnd nu numai dorinței scriptorului de a rămâne necunpscut și și scopului de afi vizibil de departe.Acesta este cazul afișelor sau biletelor cu conținut calomnios prinse pe garduri, atârnate deuși sau ferestre, aruncate în curți etc

6.1.5.Modificarea unor aractersitici special ale scrisului , constă în deformarea literelor,precum și în schimbări,voite sau derivate, privind legarea scrisului.

6.1.6. Scrierea cucaractere tipografice

Există personae careutilizează în mod obițnuit,ăn scrierea lor, caractere tipografice , fie în exclusivitate, – fie mai des – ca o variant ascrisului lor.În modcurentforma pură, adică numai lietre detipar , esterară, mai frecvent fiind amesteculk de litere detipar cu literecursive.

Faptulcălitereeld e tipoar suntdin punct de vedere morphologic șablonizate, ăi determinăpeunii să creadă că prin imitarea lor arputeafi utilizatecu success ladeghizare.Nimic mai greșit.

Majoritatea personaleor consideră că sunt capabile să scrie tipografic, deși nu au învățata acaestăp sceriere, cu excepția celor care au o pregătire tehnică sau artistică.

6.1.7. Scrierea cu mâna stângă

Multiplele modificări pe care lesuferă aspectul general și, parțial caracteristecile special ale scrisului, ca o consecință a folosirii mâinii stângi , atrag uneori atenția celor cecaută să deghizeze scrisul. Scrierea cu mână stângă sau sinistrografia, cum mai este denumită de către specialițti, poate fi clasificată în mai mult categorii:

Sinistrografie naturală sau congenitală;

Sinistrogafie obișnuită, format prin reânvățarea scrierii cumânastângă, datorităpierderii mâinii drepte;

Sinistrografie dobândită prin exercițiu;

Sinistrografie ocazională.

O caracteristică important pentru scrisurile executate ocazional cu mâna stângă a reprezintă inversarea direcției de trasare acercurilor și ovalelor,și anumede ladreapta sprestângă și de susîn jos.De asemenea, se remarcî tendința de a lăsa ovalele deschise și de ale doistanța de bastonata însoțitoare(de exemolu,la minusculele a și d).

Contrafacerea scrisului

7.1. Copierea

Copierea reprezintă un proicedeu de falsificare specific semnăturilor,în cazul textelor întâlnindu-se în mod cu totul excepțional.

Procedeul – cel mai utilizat constă în reprooducerea unui model fieprin transparența, fiecu ajutorul unei hârtiide calc saua hârtiei copiative(hârtie carbon, plămbagină,indigo)

Uneori copiereaesteasociată cu imitația.Astfleo parte dintrecuvintewle ceapar în actulincriminat,pentru care falsificatorul a găsit modele, sunt copiate, iarpartesunt desenate.

7.2. Imitarea

Imitarea constă în esență în reproducerea scrisul altei personae, prin desenarea dupăun model aflat în față sau învățat pe dinafară.Într-o accepțiune mai largă,imitația, ca de altfel și copierea, constituie tot un mod de deghizare,întrucât sistemul propriu de scriereal autorulii este viciat, denaturant.

Operația imitării unui scris străin este foarte dificilă,obținera unui scris care să semene într-adevăr în mod plauzibil cucel utilizat ca model este extreme de anevoioasă.În practică se întâlnesc situațiile:

Imitareaîn totalitate a unui model dat, la care eventual s-a o mică modificare.

Imitarea unor scurte mențiuni care însoțeau semnături contrafăcute.

Imitarea unor mențiuni adăugate în cadrul unor texte autentice:se recurge lamitarea mențiunilor literale sau cifrice executate ulterior,pentru a nu se înregistra diferențe în text.

EXPERTIZA SEMNĂTURILOR

8.1. Semnătura ca obiect al cercetării criminalistice

Prin semnătura se înțelege imaginea grafică a numelui executată personal decătretitularul respective, prin care atestă că este autorul actului în cauză sau că aprobă conținutul acestuia.

Semnăturile ca semn de certificare a jucat un rol important,dar mai cu seamă în zilele noastre utilizarealor a luat o amploare deosebită, ca urmare a consfințirii largi a diferitelor relații sociale și juridice în documente scrise. Se poate afirma că nu există persone,în special cele încdrate într-un sectored activitate, care să nu se afle în situația cotidiană de asemna o serie de acte cum ar fi documente de serviciu,state de plată, contracte, foi de depunbere și restituire, mandatepoștale, taloane de pensie,cereri de tot felul, CEC-uri etc.În consecinț,este aplicabiă necesitatea frecventă de a se proba utencitatea semnăturilor, de unde și numărul mare deexpertize ăn acest domeniu.

Semnăturile constituie desigur tot un scris,fiind alcătuite din elemente grafice ca și textile, dare le secaracterizează printr-o serie de particularități, ceea ce le confer un anumit specific.Prin urmare, semnăturile reprezintă o varietate a scrisului demână,lucru cepoate fi mai lesne înțeles din modul în care acestea se formează.

Expertiza criminalistică a semnăturilor este destinată să răspundă la două întrebări esențiale și anume:

dacă semnătura în litigiu esteautentică sau falsă, adică dacă aparține titularuli respectuiv sau dacă estecontrafăcută de o altă persoană;

cine anume a contrafăcut o semnătură falsă sau a executat o semnătură fictivă(titularul este inexistent)

Aceste două probleme constituie totodataă și fazele cercetării semnăturilor,succesiune care corespunde de altfel etapelor de effectuate a oricăror expertise criminalistice.

Uneori examinare sepoate limita la prima fază, cazurile cele mai frecvente de acest gen,fiind expertizele dispuse în pricinile civile,unde există doar interesul de a dovedi, cu acte originale, pretențiile formulate.Odată stabilită autenticitatea sau falsificarea actului –mai exact a semnăturilor, căci acestea certifică conținutul – se procedează în consecință,admițându-se ori respingându-se acțiunea.Cu excepția procesului penal, ca urmare a înscrierii în fals, instanțele nu se preocupă întotdeauna și de identifiucarea autorului falsului, ceea ce ni se pare o gravă lipsă de rol actival judecătorilor.

8.2. Procedeee de falsifcare a semnăturilor

8.2.1. Semnăturile executate prin copiere

Copierea, denumită și calchiere, poate fi realizată în mai multe feluri, și anume:

Copierea directă, constă în executarea dintr-o dată pe actul în litigiu a semnăturii model. În acest scop foia pe care se va întocmi actul fraudulos se suprapune peste actul care poartă semnătura de copiat.

Transparența necesară seobține fie prin folosirera unei hârtiei cu o asemenea proprietate sau prin tratarea specială a acesteia (de exemplu, umectare cu benzină), fie prin așezarea actelor pe un geam,utilizându-se lumina naturală sau artificială, cum ar fi folosirea unei instalații simple compuse dintr-o placă desticlă și un bec. Caprocedee mai mnoderne notăm proeicatrae semnăturii modelcu ajutorul unui sistem optic ( cu prismesau oglinzi) saau utilizarea unui pantograf.În toate cazurile menționate semnătura estecopiată cucerneală sau cu crerionul, în prima situasțioe intervenind de cele mai multe ori repararea cucerneală;

Copierea indirectă, necesită o inversare a poziției actelor:cel cu semnătura model este deasupra,iarcel pecare trebuie să apară semnătura se pune dedesubt. Între acestea se interpune o hârtie copiativă (carbon, plombagină, indigo)și semnătura autentică esteretrasă cu un creion ori pix sau doar cu un vârf ascuțit.Semnătura obținută este din nou repasată cucerneală pentru a se masca trăsăturile imprimate de hîrtia copiativă.

În practică s-a întâlnit încă un procedeu de copier indirect, interesant prin aceea că nu a fost semnalat în nici una dintre lucrările de specialite de care avem cunăștință,și anume conturul semnăturiieste marcat prin înțepare cuacul,iar orificiile rezultate sunt unite printr-olinie continuă cu cerneală.

Este aedevărat că în acest fel (procedeu) seînlăturăinconvenientul unor trăsături suprapuse, dar în schimb se vescaltele: orificiile se inundă cucerneală și astfel semnpturaapare punctual, lucru ușor de observat cu o lupă simplă.

În afara acestor tipuri de copiere expuse, mai sunt unele desuete, cum ar fi utilizarea unor parafe, cum mai folosesc medicii, și altele ținând cont de adaptarea tehnicii moderne în scopul contrafacerii actelor scrise, cum ar fi: utilizarea unor xeroxuri,multiplicatoare de birou,imprimante black și color.

8.2.2. Semnăturile executate prin imitație servilă

Procedeul imitației servile constă în reproducerea semnăturii autentice pe care falsificatorul o are în față, străduindu-se să execute sau mai exact, să deseneze trăsătură cu trăsăturăsemnătura model.Ca urmare, semnătura realizată prin imitație servilă corespunde din punct de vedere formal cu semnătura imitată, dar va prezenta toate caracteristicile unui desen lipsit de spntaneitate ,la acerse adauga desori alte indicia, cum ar fi întreruperi neoportune, reluări, corecturi etc.

La baza acestui procedieu stă pede o parte percepția vizuală,prin care se analizează particularitățile mișcărilor,forma literelor și a legăturilor din din semnătura mode,iarpedealtă parte reproducerea acestora, prin care scriptorulîncearcă să redea grafismul străin; aceasta îlobligă să-și controleze permanent propriile grafice, comparand cu modelul, de unde și denumirea de “servilă” dataăa cetui gene de imitație.

Semnăturastefle obținută poate fi utilizată direct în scopul propus, adică lăsatăașa cum a fost executată, darpoate fi și repasată. În ultimul caz, falsificatorul preferă să-și traseze un “tipar”, adicăo semnătură prealabilă slab vizibilă, pecare apoi s-o definitiveze prin acoperire cucerneală. Rațiunea introducerii acestei trepte intermediare este aceea de a avea posibilitatrea să imprime mișcărilor un ritm accelerat, evitând în acest mod tremurăturile inerente unei execuțiidirecte.

8.2.3.Semnăturile executate prin imitație liberă

Semnătura model este învățată pedinafară, prin numeroase exerciții, constând în copier și imitații servile succesive. Atunci când falsificatorul consider că a dobândit suficientă abilitate trece la executarea ei din memorie, fără să mai urmărească vizual semnătura originală. Exactitatea reproducerii va depinde în mare măsură de spiritul de observație al falsificatorului, de puterea sa de reprezentare și de îndemânarea grafică pecare o posedă, combinate cu durata și intensitatea antrenamentului efectuat.

Deexemplu,în cazul ilustrat mai jos, contabilul șef al unei intreăprinderi a scos ăn mai multe rânduri diverse sume de bani sdin bancă,chipurile pentru acțiuni cu character obștesc, semnând în cecuri pe președibntele comitetului syndical,numituklS.P.. semnăturileî litigiu dintre careuna este reprodusă în figura 89a, deși corespundeformal cu semnbpturile titularului S.P.(fig.89b)prezinăși diferențe, cum ar fi supradimensionarea,presiunea maimare, bucla de bază a majusculei S, orientarea voluteimajusculei P. Semnăturile incriminate sunt evident imitate prinmemorarea semnăturii titularului, o dovadă în acestsens constituindu-l chiar ceculăn alb, gasit în biroul contabilului,pe care apar diverse exerciții de învățare(fig.89c).

Semnăturile imitate liber, pot fi luate drept bune cu destulă ușurință, datorită facturii lor spontane.În schimb ele reproduce cu mai puțină precizie detaliile modelului folosit, ineaxctități pe care adeseori numia un exepert le poate sesiza. Nu s-a întâmplat să vedem pe înșiși titularii semnăturilor respective fiind în dubiu sau chiar convinșți că se află în fața prpriilotlor semnături!

C. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI .

Înlăturarea sau ștergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită frecvent în practica judiciară, penală și civilă, ea realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de adăugarea altui text, situație în care ne aflăm în prezența unui fals prin substituire.

Cercetarea înlăturarii propriu-zise are de soluționat o serie de probleme privind în special modul în care s-a operat. Astfel:

a. Înlăturarea mecanică, efectuată prin răzuirea textului cu o lamă, un ac ori un alt obiect ascuțit sau prin radierea cu o gumă, cu miez de pâine ș.a.

b. Înlăturarea chimică, prin corodarea sau spălarea cu anumite substanțe chimice a unui text, în întregime sau numai parțial, având ca rezultat decolorarea sa și, uneori, chiar înlăturarea definitivă a textului.

c. Acoperirea unui text, ori a unor semne grafice prin hașurarea ori prin pătarea cu diverse substanțe de scriere ori de altă natură este o formă aparte a acestei modalități de falsificare.

Examinarea criminalistică a textelor șterse se desfășoară în două faze:

stabilirea locului alterării și,

refacerea textului înlăturat.

2.1.1. Stabilirea locului alterării

Această etapă este relativ ușoară, de obicei se observă cu ochiul liber porțiunea de înscris alterat, sau printr-o iluminare a documentului sub un unghi anumit sau observarea prin transparență. În alte cazuri mai complexe, se impune depistarea locului alterării din document se impune folosirea unor metode speciale.

Mai întâi, se procedează la o examinarea optică la streomicroscop, sub lumina incidentă fiind pusă în evidență scămoșarea hârtiei, pierderea luciului acestuia, diferențe de culoare, alterarea unor trăsături învecinate textului șters sau liniaturii hârtiei.

Identificarea porțiunii alterate este posibilă prin tratarea cu soluții de iod în apă a porțiunii alterate a înscrisului, locul răzuit colorându-se într-o nuanță gălbuie datorită reținerii iodului.

Un alt procedeu, este pudrarea hârtiei înscrisului cu grafit, care se este reținut mai bine de suprafața scămoșată. Aceste două metode servesc inclusiv la relevarea urmelor de mâini formate pe suprafața documentului.

O altă metodă folosită îndeosebi în cazurile în care după înlăturarea textului și a stratului de încleiere de la suprafața hârtiei, constă în turnarea unei picături de benzină lângă locul răzuit.

Benzina se va propaga pe suprafața hârtiei, având tendința să ocolească zona afectată, ulterior, în cele din urmă revărsându-se în aceasta. Atât la tratatrea cu soluții de iod, cât și în cazul folosirii metodei „picăturii de benzină”, este necesar să se recurgă imediat la fixarea fotografică a rezultatului obținut.

Porțiunea din care a fost înlăturat textul, mai ales în cazurile de spălare chimică, poate fi depistată cu ajutorul radiațiilor ultraviolete, fluorescența hârtiei modificându-se în porțiunile alterate. Se mai poate folosi procedeul fotografiei de constrast sau cel al separării culorilor.

2.1.2.Refacerea textului înlăturat

Refacerea textului înlăturat este în primul rând, în funcție de natura materialului de scriere (cerneală, tuș, creion ș.a.) și apoi cea a suportului pe care s-a scris, inclusiv de vechimea scrisului și de condițiile în care a fost păstrat.

2.1.3. Refacerea textelor acoperite

În falsul realizat prin acoperirea textului ori a unor semne grafice (litere, cifre), fie prin hașurare cu cerneală, creion, tuș, fie prin pete de cerneală sau cu alte substanțe, pentru revelarea textului se recurge la metode specifice. Revelarea textului se poate face, în primul rând, prin examinarera înscrisului prin transparență, într-o lumină puternică. Totodată este posibilă recurgerea la fotografia separatoare de culori. Frecvent se folosește aparatură care funcționează pe bază de radiații invizibile îndeosebi radiații infraroșii și röentgen.

2.2. Cercetarea falsului prin adăugare de text

Falsul prin adăugare de text, ca și prin înlăturare, este, de regulă, tipic pentru falsurile parțiale. Această categorie de fals poate fi executată prin simpla modificare a unei litere sau cifre (8 din 3, 9 sau 6 din 0 etc.), din adăugări de cifre, de cuvinte, ajungându-se la rânduri întregi. Dintre variantele falsificării prin adăugare de text frecvente sunt transferui de litere, cuvinte sau cifre, eventual rânduri întregi, după un înscris autentic. Practic ne găsim în situația unei copieri.

Falsul prin adăugare poate fi efectuat atât de persoana care a întocmit inițial înscrisul, ori de către altă persoană, falsificatorul apelând la un instrument scriptural similar celui folosit inițial sau la altul asemănător. Firește că și intervalul de timp dintre momentul redactării și cel al falsificării poate fi mai mare sau mai mic.

Funcție de modul de falsificare cercetarea criminalistică va parcurge mai multe etape.

2.2.1.Cercetarea caracteristicilor grafice

Prima etapă a cercetării o reprezintă studiul caracteristicilor grafice ale textului, începând cu continuitatea logică a scrisului, cu distanța dintre rânduri și dintre cuvinte și terminând cu caracteristicile grafice particulare. Printre elementele grafice de natură să indice falsul prin adăugare de text, se numară.

a. Îngrămădirea ori prescurtarea nefirească a cuvintelor din textul în litigiu, separarea lor incorectă.

b. Micșorarea distanței dintre rânduri, însoțită și de reducerea dimensiunii literelor pentru a încăpea între rânduri.

c. Modificarea sau orientarea diferită a liniei de bază, a rândurilor raportată la rândurile exterioare.

Alături de diferențele de ordin grafic, apar și modificări determinate de schimbarea suportului, pe care a fost așezat înscrisul, de exemplu, dacă inițial hârtia pe care s-a scris a fost așezată pe o suprafață pefect netedă, ulterior în momentul falsificării, înscrisul a fost așezat pe o suprafață cu asperități.

Schimbarea instrumentului scriptural trebuie observată și evidențiată, precum și condițiile concrete de scris, chiar dacă se execută de către aceeași persoană, oferă indicii pentru descoperirea falsului.

2.2.2.Cercetarea materialului de scriere

Sunt situații în care indicii de fals sus-amintiți devin insuficienți pentru stabilirea falsului. De aceea, se procedează, într-o a doua etapă, la examinarea fizico-chimica a materialului cu care s-a scris (cerneala, tuș, creion etc.).

2.2.3.Studierea modului de intersectare a trăsăturilor.

Depistarea falsului prin adăugare de text mai poate fi posibilă pe baza datelor desprinse din examinarea trăsăturilor intersectate.

Constatarea succesiunii trăsăturilor începe, firesc cu investigarea optică a locului de intersectare a acestora. De pildă, la trăsăturile executate cu cerneală, se constată tendința cernelii din trăsătura nouă de a difuza în trăsătura veche (cu condiția ca aceasta să fie uscată) sau de a întrerupe traseul anterior. Examinarea traseelor intersectate se aplică nu numai scrisul dactilografiat, ci impresiunilor de ștampile. Pentru determinarea cu precizie a acestor trasee se utilizează steromicroscopia cu iluminare în contrast de culoare, studierea fluorescenței, iluminiscenței.

2.3. Cercetarea falsului prin imitarea și prin deghizarea scrisului

2.3.1.Falsul prin imitarea scrisului.

Aceasta categorie de falsuri se înscrie printre falsurile întâlnite mai frecvent în practica, mai ales în cazul semnăturilor, al mențiunilor ori textelor de mai mică intindere. Ca modalitate de realizare, imitarea poate fi liberă sau servilă.

2.3.1.1. Falsul prin imitare liberă.

Acest tip de fals se execută în majoritatera cazurilor cu modelul în față, dar după memorie. Aparent o semnătură, sau un scris contrafăcut se apropie în linii mari de originale, mai ales în ipoteza exersării sale de către plastograf. Imitarea devine oarecum mai ușoară în cazul scrisurilor cu un grad de evoluție inferior scrisului falsificatorului și în cazul semnăturilor simplificare.

Depistarea falsului prin imitare este posibilă datorită mai multor indici de plastografiere, cei mai frecvenți fiind următorii:

a. Prezența caracteristicilor propriului scris al plastografului, datorită deprinderilor sale grafice speciale și mai ales generale.

b. Ignorarea modului de executare și de dispunere a semnelor diacritice și de punctuație, inclusiv textului în pagină, atenția plastografului fiind concentrată asupra executării literelor sau cifrelor.

c. Depistarea unor caracteristici de ordin particular, cum ar fi orientarea mișcărilor, modul de legare a literelor, presiunea scrisului sau viteza mai scăzută de execuție, specifice scrisului autentic, sunt imposibil de redat în scrierea contrafăcută. Indicii de diferențiere inertă sunt mai pregnanți imitarea din memorie, situație în care particularitățile grafice ale plastografului sunt și mai numeroase, în timp ce caracteristicile scrisului imitat sunt mult mai reduse.

2.3.1.2. Falsul prin imitare servilă

Falsul prin imitare servilă se execută prin urmărirea strictă de către plastograf a modelului scrierii originale, pe care acesta îl are în față. Falsificarea mai poate fi realizată prin copierea directă a textului sau semnăturii, acest procedeu fiind considerat, ca o modalitate de sine stătătoare, datorită prezenței unor indici caracteristici de contrafacere, de exemplu:

a. Lipsa de spontaneitate în executarea gramelor, nesiguranța traseului și întreruperile, care nu sunt specifice scrisului original.

b. Grosimea uniformă a trăsăturilor, precum și presiunea de asemenea uniformă.

c. Viteza scăzută de scriere, reluările și retușurile traseelor pentru rectificarea formei gramelor. Acest mod de falsificare este precedat de o executare a scrisului cu creionul, după care se procedează la repasarea sa cu cerneală, sau relevarea grafitului la fotografierea cu radiații IR

D. CERCETAREA TEXTELOR DACTILOGRAFIATE SI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI.

. Cercetarea textelor dactilografiate și a altor categorii de falsuri

2.6.1.Cercetarea textelor dactilografiate

Expertiza criminalistică a documentelor scrise poate avea ca obiect, în multe împrejurări și examinarea unor texte dactilografiate, expertiza fiind destinată atât identificării mașinii la care a fost bătut textul, cât și identificării persoanei dactilografului.

În prezent, la aceastea se adaugă și identificarea de aparatură de tipărire electronică.

2.6.1.1. Identificarea mașinii de scris

Expertiza criminalistică destinată identificării mașinii de scris este o activitate care se desfasoară, ca și în celelalte cazuri ale identificării criminalistice, în două etape principale:

a. În prima etapă se determină tipul sau modelul mașinii de scris, pe baza unor caracteristici generale, care sunt, de exemplu, tipul caracterelor semnelor grafice, pasul mașinii, distanța dintre rânduri, complexitatea semnelor grafice cu care este dotată mașina de scris. De exemplu, trierea mașinilor se poate face după mărirea pasului mașinii, raportată la100 de bătăi, după simetria barei minusculei „t”, față de corpul literei și după forma cifrelor, după desenul și dimensionarea literelor și cifrelor, gradul lor de aliniere, de înclinare și de finisare a suprafeței literelor.

Înainte de 1989, stabilirea mărcii și modelului mașinii de scris, deci identificarea de grup, era simplu de realizat, pe baza datelor deținute de către organele de specialitate, în cartoteca mașinilor de scris existentă la nivelul INTERPOL-ului și al polițiilor naționale. În România s-a practicat așa-zisa înregistrare a mașinilor de scris, mai mult să intimideze, decât să servească la identificarea ca atare, operație posibilă numai pe bază de modele de comparație recente.În prezent, specialiștii recomandă să fie luate în calcul două caractersitici pentru identificare spațiul ET, sau pasul și caracterele ROMAN (35 caractere la 10 cm), PICA(38/40 la 10 cm) și ELITE (44/50 la 10 cm) cărora li se adaugă variantele moderne.

b. În etapa a doua se urmărește identificarea propriu-zisă a mașinii prin compararea textului în litigiu cu probele de comparație luate de la mașinile suspecte sau cu cele din fișier.

Una dintre formulele propuse de INTERPOL pentru identificarea și cartarea fișelor mașinii de scris, este concepută pe baza luării în calcul a lungimii, în milimetri, a spațiului ocupat de 100 semne, forma cifrelor, particularitățile barelor literelor ”t” și „f”, etc.

În prezent, mașinile de scris au fost înlocuite în proporție de 90% de computere cu imprimante, deși expertizele se fac numai pentru documentele mai vechi, suspectate de fals.

2.6.1.2. Identificarea dactilografului

Identificarea persoanei care a dactilografiat un text, deși mai dificil de realizat, este posibilă pe baza studierii elementelor oferite de tehnica de dactilografiere, a caracteristicilor topografice (amplasarea titlurilor, mărimea paginii și a alineatelor, sublinierile ș.a.), frecvența anumitor greșeli și modul lor de corectare, respectarea regulilor gramaticale, etc.

2.6.1.3. Expertiza criminalistică a falsului în înscrisuri dactilografiate

Expertiza falsului în cazul înscrisurilor dactilografiate se face potrivit acelorași reguli și cu ajutorul metodelor și mijloacelor ștințifice utilizate în cazul manuscriselor.

Problemele pe care trebuie să le soluționeze expertul sunt:

stabilirea vechimii înscrisului dactilografiat;

existența falsului prin adăugare sau înlăturare de text, etc.Dintre elementele tipice falsului prin adăugare de text sau prin înlăturare de text și apoi adăugare de litere, cifre sau cuvinte, menționăm:

modificarea distanței dintre litere sau cuvinte,

schimbarea direcției liniei de bază a rândurilor.

Practic este imposibil ca o literă să fie adăugată exact în locul în care ar fi trebuit, să se găsească în mod normal, după scoaterea colii de hârtie din mașină, falsul se vede cu ochiul liber.

Diferențele mai greu sesizabile cu ochiul liber, la o examinare cu microscopicul optic sau pe fotograme realizate la o scară ceva mai mare (de exemplu 2/1) nepotrivirile devin evidente.

Cercetarea grafică propriu-zisă a unui fals în înscrisul dactilografiat este completă și examinarea tehnică, constă în determinarea eventualelor diferențe de vechime sau de calitate ale trăsăturilor ca și a naturii tușeului de pe banda mașinii de scris.

În ipoteza unui fals prin înlăturare de text se impune și refacerea textului inițial, apelându-se la metodele specifice cercetării criminalistice a acestui fals, prin procedeele deja menționate.

Cercetarea altor categorii de falsuri

2.7.1.Falsificarea impresiunilor de ștampile

Această formă de fals, destinată să completeze un fals total sau parțial, este întâlnită deseori în practica judiciară, îndeosebi în cazul documentelor de identitate (legitimatii, pașapoarte, permise), al unor documente destinate producerii de efecte juridice, inclusiv administrative etc.

2.7.2.Principalele modalități de realizare a falsului de ștampile

desenarea acestora direct pe înscris,

copierea sau transferarea și,

mai ales, scanarea unei impresiuni aflate pe un înscris autentic și confecționarea unei ștampile după modelul celei originale.

Indiciile care conduc la descoperirea falsului sunt în funcție de modul de falsificare.

Astfel în cazul ștampilelor desenate, apar elemente evidente de falsificare, tipice unui fals prin imitare servilă, ca și în cazul copierii sau transferării, alături de elementele specific copierii.

În cazurile de contrafacere a ștampilei, respective a confecționării unei dubluri, apar elemente evidente de falsificare, constând în lipsa de simetrie și de neuniformizare a literelor și cifrelor, a intervalelor dintre acestea, realizarea defectuoasă a stemei, a altor semne din structura ștampilei.

Perfecțiunea unei ștampile poate atrage atenția unui ochi versat, deoarece prin folosire, la o ștampilă autentică apar uzuri specifice ori încărcări cu scame de hârtie,etc.

Ca forme particulare de falsificare a impresiunilor de ștampile amintim:

răsucirea unei ștampile relativ asemănătoare, în momentul aplicării astfel încât mențiunile să fie ilizibile;

suprapunerea a două impresiuni;

aplicarea unei ștampile, după îndoirea prealabilă a hârtiei pentru a nu se imprima toate elementele din ștampila folosită de falsificator.

2.8. Falsificarea sigiliilor

Falsificarea sigiliilor este diferită funcție de natura materialul din care este confecționat: plastlină, ceară roșie, plumb, materiale termoplasstice.Sigiliile aplicate în plastilină, frecvent la sigilarea ușilor, pot fi dezlipite, dacă nu sunt bine fixate. De asemenea, după ele se poate face un mulaj cu care se contraface sigiliul original.

Procedee asemănătoare se întâlnesc la sigiliile aplicate în ceară roșie, specifice trimiterilor poștale. Violarea acestora este posibilă, prin desprinderea sigiliilor cu o lamă încinsă, după care plicul poate fi relipit.

Sigiliile bătute în plumb, așa cum s-a mai arătat, pot fi lărgite ori înlocuite cu alte plumburi pe care se aplică un sigiliu contrafăcut, sau chiar sigiliul autentic, dacă violarea se face cu complicitatea persoanei autorizate să folosească sigiliul.

Expertiza criminalistică a sigiliilor falsificate presupune descoperirea urmelor substanțelor folosite de infractor la contrafacere (ghips, plastilină), a urmelor de lipire, tipice pentru sigiliile aplicate într-un strat prea gros de ceară, precum și studierea atentă a desenului sau reliefului sigiliului, în ipoteza contrafacerilor putând fi surprinse elemente certe de diferențiere.

2.9. Expertiza criminalistică a falsului de documente de identitate.

Falsificarea documentelor de identitate, buletine, pașapoarte, permise de conducere auto, legitimații diverse a devenit frecventă și în practica noastră judiciară, raportându-ne la documentele emise de autoritățile române și mai ales străine, obiectul falsificării făcându-l, în primul rând, pașapoartele, documentele auto, documentele însoțitoare de mărfuri.

Astfel se procedează la falsificarea unor documente autentice, furate sau pierdute, prin înlocuirea fotografiilor, modificarea numelor și aprenumelor, a numărului documentului.

Deasemenea legată de falsificarea documentelor de identitate este falsificarea vizelor.

De regulă, aceste falsuri sunt simplu de descoperit, datorită măsurilor de protecție, activă sau pasivă, cu care sunt prevăzute documentele, orice intervenție mecanică sau chimică, conducând, de pildă, la alterarea fondului de protecție, ușor sesizabilă sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.

Posibilitațile tehnice de depistare a falsului de pașapoarte, tot mai frecvent în prezent, ca și al documentelor similare, s-au lărgit prin apelarea la tehnici radiografice (vezi sistemul american Porta Ray sau Philips MG-20).

2.10. Falsificarea bancnotelor

Expertiza criminalistică a falsului de bancnote, precum și al altor documente de valori, ocupă un loc semnificativ în activitatea laboratoarelor de specialitate, dar și a Organizației Internaționale de Poliție Criminală (INTERPOL), a poliției naționale.

Față de amploarea falsului de bancnote (îndeosebi americane și germane), s-a impus crearea unui organism specializat, Oficiul Central Internațional pentru Combaterea Falsului de Monedă, de pe lângă Secretariatul General al Interpolului, care controlează toate datele în această materie, contribuie la formarea specialiștilor sau experților în acest gen de fals, ține de colecțiile de falsuri, asigură schimbul de informații între organismele naționale.

2.10.1.Modalități de falsificare a bancnotelor

Abordând pe scurt problematica falsului de bancnote, se impune sublinierea că, dincolo de procedeele de falsificare parțială, pe care „profesioniștii” le apreciază ”nerentabile”, organele judiciare nu trebuie să excludă din calcul, o posibilă încercare de falsificare totală, respectiv o contrafacere a bancnotelor ori a altor valori, cu „concursul” unor instituții specializate. Teoretic, pentru realizarea unui fals total perfect de bancnote, ar trebui să se folosească o hârtie identică cu cea originală, având aceeași compoziție, același mod de prelucrare și de filigranare, să se folosească cerneluri, cu compoziție identică, iar imprimarea să se facă în condiții și forme similare, la care trebuie adăugate celelalte măsuri auxiliare de securitate specifice bancnotelor, or, în condiții normale, acest lucru este practic imposibil.

De cele mai multe ori falsurile sunt grosiere, obținute prin fotografiere, gravură sau zincografie, la care se alătură celor obținute prin imprimare.

Măsurile de protecție luate de instituțiile emitente, vizând prevenirea falsificării sau contrafacerii bancnotelor vizează următoarele elemente:

a.Hârtia,destinată bancnotei trebuie să fie de calitate foarte bună „să aibă mână”, cât mai subțire, cu o compoziție deosebită și să conțină fibre țesute într-un mod anumit, fibre de protecție din material plastic, textil sau metal, pastile colorate, toate având o fluorescență specifică;

b.Filigaranul, măsură de protecție greu de contrafăcut. Tehnic, filigranul autentic se realizează cu cilindri cu filigranori, prin mulaj sau prin tratarea chimică, la fabricărea hârtiei;

c. Desenele de pe bancnotă, realizate în culori diferite, în forme deosebit de variate, presupune utilizarea mai multor clișee (cel puțin 6), aplicate într-o anumită ordine, fiecare pentru o culoare, marginile desenelor intersectându-se cu multă finețe, greu de sesizat;

d. Cerneala folosită la imprimare are o compoziție specială, de diverse culori, care asigură stabilirea imprimării și face imposibilă contrafacerea ei.Unele cerneluri conțin și particule magnetice sau substanțe fluorescente;

e. Imprimarea, bancontelor, își are și ea particularitățile sale, reprezentând o combinație de tipărire, prin metode de genul tiparului plan (litografie sau offset), tiparului înalt (fotozincografie) sau adânc (tiefdruk), inclusiv prin procedee fotografice, cum ar fi fotogravură.

f. Bancnote confecționate pe suport de polimer (cum sunt și cele românești de 50 lei), reprezintă practic o noutate în materie prevenirii falsurilor.Ele au proprietăți vizuale și tactile care confirmă autenticitatea lor, sau, în caz de contrafacere, îl pot alerta pe cel care le manipulează. Aceste bancnote dispun, printre altele, de ferestre transparente sau semitransparente, unele purtând și o imagine intermediară greu de falsificat prin reprografie.

Bancnotele de polimer conțin și un element de securitate complex de genul „hologramei virtuale”, imprimate în fereastra transparentă, imposibil de contrafăcut.

2.10.2.Expertiza criminalistică a bancnotelor falsificate sau contrafăcute

În prima fază, un examen comparativ cu bancnotele autentice, folosindu-se metoda suprapunerii, a juxtapunerii sau “grătarului”, cu ajutorul căruia se localizează principalele elemente ale contrafacerii grafice. În a doua etapă, se trece la examinarea calitativă a hârtiei examinând dimensiunile, elasticitatea, transparența, compoziția, filigranarea, precum și cernelurile, modul de imprimare și de contrafacere, a celorlalte măsuri de securitatea activă.

E. RAPORTUL DE CERCETARE CRIMINALISTICA A INSCRISURILOR FALSE.

3.6.Tactica efectuării expertizelor criminalistice

3.6.1. Efectuarea propriu-zisă a expertizelor

Cerința esențială, de ordin deontologic, în efectuarea expertizelor, ca de altfel a oricărei alte expertize judiciare, inclusiv a constatărilor tehnico-științifice, o reprezintă corectitudinea și probitatea profesională a expertului.

Considerăm necesară această precizare, deoarece, concluziile expertizelor criminalistice pot influența pozitiv sau negativ soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată.

Alte principii de bază, menite să guverneze întreaga activitate de investigare tehnico-științifică criminalistică, constau în operativitatea și limiatarea strictă la obiectul indicat prin actul despunere a expertizei.

Practica bogată a materialelor rezulatte din expertize, a permis autorilor de specialitate să concluzioneze că expertiza criminalistcă parcurge 3(trei)etape, constând în:

Cunoașterea obiectului și materialului expertizei.

Examinarea separată a fiecărei categorii de materiale.

Compararea elementelor caracteristice, în vederea identificării.

3.6.2. Redactarea raportului de expertiză

3.6.2.1.Părțile Raportului de expertiză criminalistică

Raportul de expertiză criminalistică prezintă rezultatele investigațiilor științifice și cuprinde trei părți, potrivit art.178, alin. (4) Cod procedură penală:

a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștiințării părților, dacă au participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizeii, data întocmirii raportului de expertiză;

b) partea expozitivă, prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate;

c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

Raportul de expertiză se redactează în termeni clari și preciși, evitându-se formulări incomplete, echivoce sau tehniciste, astfel încât ele să reflecte temeinicia științifică a cercetării.

Din conținutul și modul de redcatare trebuie să rezulte următoarele:

Respectarea de către expert a prevederilor legale și limitarea strictă la sarcinile indicate în actul de dispunere a expertizei.

Examinarea compeltă și riguroasă întregului material trimis spre expertiză de către organul judiciar.

Folosirea celor mai moderne și adecvate metode și mijloace tehnico-științifice de examinare din doemniul de specilaitate al expertului.

Fundamentarea științifică a rezulatelor cercetării și concordanța între constatările făcute pe parcursul examinării și concluziile raportului.

Raportul de expertiză va conține și o ilustrare adecvată:fotografii,schițe,desene, diagrame, plașe,etc. cu cele mai semnificative aspecte desprinse în cadrul examinării criminalistice.

F. CONCLUZIILE RAPORTULUI DE CERCETARE CRIMINALISTICA.

Modalități de prezentare a concluziilor

O deosebită importanță pentru atingerea scopului urmărit prin expertiză criminalistică o are formularea răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar.În funcție de rezultatele la care a ajuns examinarea, concluziile pot fi certe, probabile sau de imposibilitate a rezolvării problemei.

Concluziile categorice sau certe, reflectă nu numai convingerea fermă a expertului privind soluționarea problemei în cauză, ci în primul rând,rezultatele științifice categorice la care s-a ajuns. Concluziile pot fi pozitive sau negative, în sensul că pot da fie un răspuns net afirmativ la întrebare, clarificând sau stabilind existența unui fapt, a identității unei persoane sau obiect ș.a., fie negativ, ceeace poate echivala cu excluderea persoanei sau obiectului din cercul de bănuiți, cu respingerea unor afirmații sau susțineri privind un anumit fapt sau o înmprejurare. De exemplu, o concluzie cert pozitivă este aceea prin care se precizează că urmele digitale descoperite la fața locului aparțin persoanei „X”, în timp ce concluzia că, semnătura de pe actul în litigiu nu aparține persoanei „Y”, este cert negativă.

Concluziile de probailitate, sunt consecința existenței unui anumit grad de îndoială, incertitudine, determinat de insuficiența calitativă sau cantitativă a elementelor caracteristice ale materialului cercetat, de limitele posibilităților tehnico-științifice de cercetare, dar și de considerente subiective. Prin conținutul lor, aceste concluzii sunt relativ apropiate de cele certe, fără a se confunada cu acestea.

Concluziile de imposibiliate a rezolvării problemei, sau prescurtat ”n.s.p.”, care nu trebuie confundate cu o concluzie certă negativă, sunt determinate de calitatera cu totul nesatsifăcătoare a elementelor caracteristice de identificare a obiectelor cercetate, ca și de lipsa unor mijloace tehnico-științifice adecvate de investigare. Imposibilitatea formulării unei concluzii, poate fi și consecința modului defectuos de relevare, fixare și ridicare a urmelor și a corpurilor delicte de la fața locului, sau de expedierea incorectă a acestora către laboaratoarele de expertizew, îbndeosebi ăn cazulurmelor biologice.Acestea se motivează la fel de clar și complet, ca și în situația rezolvării problemei.

CAPITOLUL 3

MIJLOACE TEHNICO-STIINTIFICE SI MODALITATI TACTICE UTILIZATE IN CERCETAREA CRIMINALISTICA A FALSULUI IN INSCRISURI

Constatarea tehnico-științifică, aspecte procesual penale

Constatarea tehnico-științifică și expertiza se înscrie printre mijloacele specifice ale legislației actuale procesual–penale, reglementată de Noul cod de procedură penală, în CAPITOLUL VII, Expertiza, art. 172-191.

Constatatrea tehnico-științifică are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă de existența pericolului dispariției unor mijloace materiale de probă sau de schimbarea unor situații de fapt. În cazurile ugente, la care se impune lămurirea fără întârziere a faptelor și împrejurărilor cauzei, organul de urmărire penală are posibilitatea să folosească cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, fie din oficiu, fie la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice asupra materialelor și faptelor pe care le pune la dispoziție sau le indică specialistului. De regulă, constatarea tehnico-științifică este efectuată de către specialiști – tehnicieni criminaliști – care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de cercetare sau de urmărire penală,fără ca aceștia să-și însușească atribuții de organ de urmărire penală. Spre deosebire de expertiza criminalistică, constatarea tehnico-științifică se dispune numai în cursul urmăririi penale, exceptând cazul refacerii sau completării acesteia, când poate fi dispusă și de instanța de judecată (art.172).Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării Aliniatele 9-12 se referă exclusiv la constatarea tehnico-științifică.

(1) Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea,clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară opinia unui expert.

(2) Expertiza se dispune, în condițiile art.100,(Administrarea probelor), la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății, se dispune de instanță, prin încheiere motivată.

(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

(4) Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori experți independenți autorizați din țară sau din străinătat,în condițiile legii.

(5) Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale.

(6) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza precum și instituția ori experți desemnați.

(7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.

(8) La efectuarea expertizei pot partiipa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali.

(9) Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări.

(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

(11) Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.

(12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.

3.2.Expertiza criminalistică, aspecte procesual penale

Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare ce constituie un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentale pe date și metode științifice „expertul aduce la cunoștință organului judiciar concluzii motivate științific la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate”.

Expertiza criminalistică reprezintă o cercetare științifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală, cu fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă, conținut sau structură.

Pentru clarificarea noțiunii de expertiză criminalistică, amintim că aceasta se efectuează de către specialiști din diverse ramuri ale științei și tehnicii, nu este justificată concluzia unor opinii, că există o expertiză proprie criminalistice.

În practica judiciară, alături de expertizele criminalistice și medico-legale, se întâlnesc frecvent expertize contabile, tehnice, agrotehnice, zootehnice, merceologice etc. În cauzele de Drept procesual civil expertiza criminalistică are un rol important în lămurirea unor situații, tipice procesului civiul, în care metodele criminalistice sunt tot atât de utile ca și în procesul penal.

Spre deosebire de constatarea tehnico-științifică, la efectuarera expertizei poate participa, alături de expertul numit de organele judiciare și un expert recomandat de părți.

Cu toate diferențele de ordin procesul, în principal cele determinate de momentul procesual al dispunerii (expertiza putându-se efectua numai după punerea în mișcare a acțiunii penale) și de participarea unor experți recomandați de părți (imposibilă la constatarea tehnico-științifică), între cele două mijloace de probă există și asemănări evidente, dar numai pe plan tehnico-criminalistic.

Deși constatarea tehnico-științifică are un caracter aparent mai restrâns decât expertiza criminalistică, mijloacele și metodele de efectuare sunt aceleași. Prin urmare, în tratarea problemelor generale privind expertiza criminalistică, precum și a specificului unor categorii de expertize, cum sunt cele dactiloscopice, traseologice, balistice, expertiza înscrisurilor ș.a., vom avea în vedere inclusiv constatarea tehnico-științifică, acolo unde este necesar făcând, bineînțeles, mențiunile cuvenite referitoare la unele diferențe.

Expertiza complexă

Conturarea domeniului de cercetare al fiecărui categorii de expertize judiciare – expertiza simplă, după cum e denumită în literatura de specialitate, este determinată de obiectul cercetării și de metodele proprii de investigare. Sunt frecvente situațiile în care nu se mai poate vorbi de o expertiză simplă criminalistică, medico-legală, tehnică sau artistică, elementele de fapt și împrejurările cauzei reclamând o cerere multidisciplinară, cu participarea experților din domenii diferite cum ar fi: infracțiuni împotriva persoanelor, al accidentelor auto sau de muncă, al expertizelor operelor de artă etc.

În literatura de specialitate s-a evidențiat existența unor elemente de interferență, îndeosebi între criminalistică și medicina-legală, ce impun o strânsă colaborare între criminaliști și medicii legiști, concretizată în efectuarea unei expertize complexe. După cum se cunoaște, expertiza complexă nu este reglementată ca atare de actuala legislație procesuală, de aceea s-au avansat și propuneri de lege ferenda,referitoare la o reglementare proprie, autonomă a acestei expertize.

Expertiza- constatare tehnico-științifică a unor documente falsificate

Pentru demonstrarea falsificării documentelor o importanță deosebită o au expertizele fizico-chimice a falsurilor și a contrafacerilor de cărți de identitate și de bancnote o au metodele de examinare fizico-chimică asupra cernelurilor și a pastelor, a hârtiei și a materialelor din care sunt produse documentele, coroborată cu examenul tehnic al documentelor, alături de investigarea criminalistică a scrisului. Acest domeniu este foarte complex.,,

Documentele de identificare: cărți de identitate, pașapoarte, permise de conducere.

Documentele de călătorie.

Documentele personale (certificatul de naștere, certificatul de căsătorie, certificatul de dovadă a cetățeniei etc.), emise de o autoritate.

Documentele vehiculelor (certificate de înmatriculare, cărți de identitate etc.

Documente imprimate, cu valoare monetară (ordine de plată, obligațiuni bancare, bonuri de tezaur, bancnote etc.) etc.

Mai fac obiectul unor astfel de examinări dispozitivele și instrumentele de creare a textului, accesoriile de birotică și produse imprimate, cu rol de materiale model de comparație, dintre care cel mai des sunt întâlnite:

Imprimantele (laser, cu jet de cerneală).

Copiatoare.

Dispozitive de printare altele decât imprimantele, de exemplu offset, plottere.

Materiale conexe (hârtie, carton, folii, carduri,cartușe, ribboane, tonere etc.).

Examinarea criminalistică a documentelor stabilește formele de falsificare sau contrafacere a documentelor originale. În cazul examinării fizico-chimice a documentelor și bancnotelor suspectate de a fi falsificate sau contrafăcute este urmărită prezența sau absența proprietăților compoziționale, calitative, grosimea și densitatea suportului de hârtie al acestora. Întotdeauna aceste examinări sunt efectuate comparativ cu un document autentic, sau bancnotă specimen de comparație, față de care să se stabilească aceste proprietăți fizico-chimice.

Examinarea criminalistică a documentelor presupune de asemenea și examinarea fizico-chimică a materialelor scripturale: cerneluri, paste de pix, creioane, tușuri negre, tușuri colorate, cerneală pentru inprimante cu jet, cerneală, tonere pentru imprimante laser, fotocopiatoare etc.

La examinarea bancnotelor suspectate a fi falsificate, un rol important îl are realizarea ferestrelor transparente ale acestora.

Astfel în cazul contrafacerii bancnotelor românești pe suport de hârtie, s-a observat că pentru limitarea ferestrelor transparente caracteristice bancnotelor autentice românești, se procedează la decuparea unei zone din suportul de hârtie pentru a permite lipirea a două folii din material plastic transparent cu un strat adeziv, de cele mai multe ori poliacrilat.

În cazul contrafacerii bancnotelor românești pe suport din material plastic, cele mai uzuale tipuri de materiale plastice utilizate sunt:

Politereftalat

Policlorură de vinil.

Polietilenă.

Polipropilenă.

Bancnotele specimen sunt realizate din polipropilenă.

În interiorul ferestrelor transparente ale bancnotelor contrafăcute sunt create trasee grafice de substanță albă – vopsea acrilică -, care imită elementele caracteristice bancnotelor autentice.

Materialele scripturale folosite la realizarea bancnotelor autentice sunt diferite de cele existente în comerț și tipografii, având proprietăți fizice și chimice proprii (sunt insolubile în apă, alcool, solvenți). Aceste cerneluri conferă bancnotei o anumită elasticitate, claritatea desenelor și durabilitate.

Prin analiza coloranților din compoziția materialelor scripturale cu care se realizează imprimarea bancnotelor contrafăcute, precum și a documentelor emise de diverse instituții (cărți de identitate, certificate de înmatriculare auto etc.), se identifică zone corespondente în care să se regăsească cele trei culori de bază: albastru, galben, roșu-bordo (cyan, yellow, magenta), care astfel identificate se supun unor încercări de solubilizare în diverși solvenți.

Pentru comparare, se prelevează eșantioane de cerneală color din diverse imprimante (când acestea sunt puse la dispoziție), care se supun solubilizării, în aceleași condiții ca și zonele decupate din bancnotele/documentele contrafăcute.

Soluțiile obținute se analizează prin cromatografie pe strat subțire, iar cromatoplăcile se vizualizeazuă atât în lumină vizibilă, cât și în lumină ultravioletă. În majoritatea cazurilor se constată că materialele scripturale folosite la realizarea bancnotelor/documentelor contrafăcute sunt de tipul cernelurilor folosite de imprimantele color.

Rezultă că metodele de analiză fizico-chimică comparative ale traseelor scripturale sunt sunt distructive și nedisutructive.

Metodele nedistructive, permit o primă vizualizare a tușurilor și tonerelor direct pe suprafața documentelor, fără a modifica integritatea sau proprietățile fizico-chimice ale materialului scriptural examinat, cum ar fi.

Microscopia de reflexie.

Spectrometria de absorbție moleculară în ULTRAVIOLET și VIZIBIL.

Spectrometria de absorbție moleculară în INFRAROȘU.

Spectrometria RAMAN.

Metodele distructive, necesită atât prelevarea unei mici porțiuni din suprafeța a documentului pe care se află un fragment de traseul scriptural (afectarea întregului document), cât și degradarea ireversibilă a acestuia (alterarea proprietăților inițiale ale traseului scriptural). Ca metode distructive folosite sunt:

Cromatografie în strat subțire.

Cromatografie de gaze sau lichide.

Spectrometria de raze X.

Microscopie electronică de baleaj(SEM)

Practic examinarea documentului în litigiu începe cu metode optice simple, care permit observarea în domeniul ultraviolet (UV), vizibil (VIS) sau infraroșu (IR).

Prin aceste metode se analizează culoarea și luminiscența cernelurilor pe hârtie. Aceste metode permit și vizualizarea înscrisurilor ascunse, a ștersăturilor și discriminările între înscrisurile realizate cu cerneluri care par să fie de aceeași culoare.

Morfologia traseelor scripturale realizate cu cerneală pe hârtie este examinată cu ajutorul microscopiei optice, care utilizează lumina vizibilă pentru iluminare și lentile de sticlă pentru mărire și focalizare.

Microscopia electronică cu baleaj (SEM) este utilizată pentru examinarea microparticulelor de cerneală depusă pe hârtie, mărirea imaginii până la nivel de nanometri, evidențiind succesiunea depunerilor de material scriptural.

4.5. Noțiuni generale despre lumină

Pentru înțelegerea modului de examinarea a documentelor cu metodele fizice bazate pe lumină redau în continuare câteva noțiuni generale despre lumină, ca fenomen fizic .

Lumina vizibilă cuprinde spectrul de oscilații electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 400 și 700 nm așa cum se prezintă în figura 4.2.

Figura 4.2. Spectrul VIZIBIL

Natura luminii poate fi caracterizată prin următoarele aspecte:

a) Lumina este o formă de energie radiantă cu vibrații armonice, perpendiculare pe direcția de propagare cu frecvența situată între 41014 și 7.51014 secunde–1, la care corespund lungimile de undă cuprinse între 400 și 700 nm.

b) În spațiul undelor electromagnetice, vectorii electrici corespund undelor studiate de teoria armonicelor.

c) Energia luminoasă este redată în formă de particule elementare numite fotoni sau cuante de lumină. Energia unui foton este proporțională cu frecvența radiației.

În colorimetrie, la măsurarea culorii suprafețelor colorate și a surselor de lumină, se utilizează ambele aspecte ale luminii: proprietatea de undă și de particulă.

Când lumina cade pe un corp, o anumită fracțiune este absorbită, iar când suprafața este neagră, corpul care absoarbe lumina se încălzește.

Lumina zilei care apare albă se compune din mai multe radiații, diferit colorate și poate fi descompusă în radiațiile monocromatice componente.

Spectrofotometrele utilizate în instalațiile colorimetrice permit măsurarea cantității de lumină reflectate de un obiect în funcție de cantitatea de lumină incidentă pe toate lungimile de undă alese.

În colorimetrie, este suficient să se efectueze 31 măsurători cu un pas de 10 nm în spectrul vizibil între 400 – 700 nm. Această metodă îndepărtează foarte mult lumina albă reflectată de stratul superficial al suprafeței colorate. Pentru o mai mare concordanță a datelor experimentale obținute, CIE a recomandat în anul 1967 producătorilor unor asemenea instrumente respectarea următoarelor condiții de iluminare / observare a unei suprafețe.

Difuz / normal. Mostra este iluminată difuz folosind o sfera integratoare.

Unghiul format între normala la mostră și axa fascicolului de lumină, nu trebuie să depășească 100. Sfera integratoare are diametrul standardizat de 156 mm, astfel că suprafața totală a fantelor să nu depășească 10% din suprafața interioară reflectantă a sferei.

Normal / difuz. Mostra este iluminată cu un fascicol a cărei axă nu formează un unghi mai mare de 100 cu normala la suprafață.

Valorile măsurate sunt numite grade de reflectanță spectrală sau grade de remisie.

Factorul de reflectanță (reflexie) spectrală sau gradul de remisie se poate exprima sub forma de procentaj între 0 – 100% și în unele cazuri și peste 100%. Dacă se înscriu într-un grafic gradele de reflectanță (reflexie) spectrală (gradele de remisie) măsurate la diferite lungimi de undă în funcție de lungimea de undă, se obține o curbă caracteristică pentru fiecare vopsire, numită curba de remisie sau curbă de reflectanță (reflexie) spectrală.

Dacă un eșantion ar reflecta întreaga lumină incidentă, curba de reflectanță (reflexie) spectrală, sau curba de remisie ar fi o dreaptă cu 100% remisie și eșantionul ar putea fi calificat alb ideal.

Dacă eșantionul ar fi un negru ideal, ar da o dreaptă cu gradul de remisie 0%, căci el ar absorbi toată lumina pe toate lungimile de undă.

Factorul de reflectanță (reflexie) spectrală, denumit și gradul de remisie, este independent de sursa luminoasă utilizată în aparatul de măsură, căci el nu exprimă decât raportul dintre cantitatea de lumină incidentă și cea reflectată.

Acest lucru este valabil atât timp cât nu există fluorescență. Pentru eșantioanele fluorescente – eșantioane azurate de exemplu, factorul de reflectanță (reflexie) spectrală, denumit și grad de remisie, depinde enorm de repartizarea energetică și de intensitatea sursei luminoase a spectrofotometrului. Pentru a fi măsurate, eșantioanele azurate trebuie, în mod imperativ, să fie luminate de o sursă similară cu lumina de zi.

În Figura 4.3 sunt redate curbele pentru culorile fundamentale: roșu, verde și albastru.

– pentru roșu x, o curbă cu 2 maxime: unul între 400-500 nm, al 2-lea la 600 nm;

– pentru verde y, o curbă cu maximul între 500 – 600 nm;

– pentru albastru z, o curbă cu cel mai puternic maxim în jurul valorii 500 nm.

3.4.Sistemul unităților și laboratoarelor de expertiză criminalistică

În subordinea Ministerului Justiției funcționează Institutul Național de Expertize Criminalistice (INEC), înființat pri HG nr.368 /03.07.1998, care are în subordine Laboratoarele interjudețene de Expertize criminalistice la București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara.

În cadrul Ministerului Public, activitatea de investigație criminalistică, este condusă și îndrumată de Serviciul de Criminalistică din cadrul Secției de Urmărire Penală penală și Criminalistică a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. La unitățile subordonate Parchetului General de pe lângă ÎCCJ, respectiv în cadrul Parchetelor de pe lângă Curțile de Apel și Tribunalelel Județene, își desfășoară activitatea Cabinetele de criminalistică.

În cadrul Ministerului de Interne își desfășoară activitatea Institutul Național de Criminalistică, din cadrul Inspectoratului General al Poliției, precum și laboratoare de criminalistice din unitățile teritoriale ale poliției.

În prezent dotatea Institutului Națonal de Criminalistică al IGP este de un nivel tehnic deosebit de performant, inclusiv cu sisteme informatice de identificare pe baza urmelor papilare de tipul AFIS – 2000, care se adaugă la cele de analiză fizico-chimică, la aparatură de descoperire a falsurilor materiale în înscrisuri, de documente de identitate sau bancnote, până la laboratoare criminalistice mobile.

Începând din anul 2006 până în prezent Institutului Național de Criminalistică a implementat Standardul ISO 17025/2005, care cuprinde și elemente din ISO 9000, privind controlul calității. Acest standard a fost asimilat și de către organismul național de standardizare pentru activitatea de determinări în laboratoare(ASRO), precum și de grupul ILAC G – 19, care a formulat o variantă pentru laboratoarele forensic.

3.5. Reguli tactice aplicate în dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice

Eficiența constatărilor tehnico-știinșifice și a expertizelor criminalistice, ca de altfel a oricărei expertize judiciare, depinde, în bună măsură, de modul în care organele de urmărire penală și instanțele de judecată dispun efectuarea acestora. Respectarea prevederilor legale, dar și a unor reguli sau cerințe privind oportunitatea și stabilirea obiectului expertizei, formularea întrebărilor și calitatea materialelor trimise expertului este de natură să influențeze direct rezultatele expertizelor..

3.5.1.Oportunitatea expertizei

Asigurarea oportunității expertizei constituie o primă cerință ce trebuie avută în vedere de către organele judiciare. În funcție de probele, datele sau materialele existente în cauză, este necesar să se aprecieze dacă și în ce măsură o expertiză este utilă, astfel încât nici să nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cazului.

Oportunitatea expertizei se raportează și la momentul dispunerii, acesteia, mai ales în ideea că o dispunere prematură, ca și întârzierea acesteia, pot avea consecințe negative asupra soluționării cauzei.

3.5.2.Stabilirea corectă a obiectului expertizei

Obiectul expertizei judiciare constă în lămurirea unor fapte sau împrejurări de fapt, ce reclamă cunoștințe speciale din diverse domenii.

3.5.3. Formulara clară a întrebărilor adresate expertului

La dispunerea expertizei criminalistice este important să se acorde atenția cuvenită modului de formulare a întrebărilor la care va răspunde expertul.

3.5.4.Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză

În vedrea efectuarea lucrărilor indicate de organul judiciar, expertul va trebui, de regulă, să aibă la dispoziție, pe de o parte, urmele, obiectele ce se constituie mijloace materiale de probă, iar pe de altă parte, modele de comparație sau obiectele presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul infracțional.

Prima cerință pe care trebuie să o îndeplinească aceste materiale este aceea a cunoașterii cu certitudine a provenienței lor. Regula privește atât urmele sau mijloacele materiale de probă, dar mai ales modelele tip ori obiectele suspecte trimise expertului.

A doua cerință importantă se referă la calitatea pe care trebuie s-o prezinte materialele, în sensul că ele trebuie să conțină sau să reflecte suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă identificarea.

Este necesar ca urmele, mijloacele materiale de probă, să fie însoțite de impresiunile modelele de comparație sau de obiectele presupuse a fi format urmele la fața locului. Expertului i se va menționa cărei categorii îi aparțin fiecare obiect (litigiul sau comparația) și apartenența sa. De exemplu, se trimite înscrisul în litigiu, însoțit de înscrisurile de comparație luate persoanelor bănuite, în condiții apropiate de cele în care se presupune că s-a redactat înscrisul incriminat. Totodată, la expedierea materialelor este absolut necesar să se țină seama de natura acestora, de factorii care le pot deteriora, altera sau care pot duce la distrugerea elementeloer caracteristice de identificare.

Referitor la la numirea expertului, la drepturile acestuia, inclusiv posibilitatea părților de a cere un expert numit de ele să participe la efectuarea expertizei, nu eate cazul să insist, fiind suficient de clare prevăzute în prevederile Codului de procedură penală, art. 173-176.

3.6.Tactica efectuării expertizelor criminalistice

3.6.1. Efectuarea propriu-zisă a expertizelor

Considerăm necesară această precizare, deoarece, concluziile expertizelor criminalistice pot influența pozitiv sau negativ soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată.

Practica bogată a materialelor rezulatte din expertize, a permis autorilor de specialitate să concluzioneze că expertiza criminalistcă parcurge 3(trei)etape, constând în:

Cunoașterea obiectului și materialului expertizei.

Examinarea separată a fiecărei categorii de materiale.

Compararea elementelor caracteristice, în vederea identificării.

Bibliografie

1. Codul de procedura civilă, Editura Moroșan – Editura Pedro,2013

2. Codul penal, Editura Moroșan – Editura Pedro,2014

3. Lucian Ionescu. Expertiza criminalistică a scrisului.Editura Junimea IAȘI,1973.

4. E. MINULEAC, EXPERTIZA JUDICIARA, Ed. Stiintifica, Bucuresti,1971, pag. 51.

5. Emilian STANCU TRATAT DE CRMINALISTICĂ, Ediția aV-a revăzută și adăugită, Universul Juridic București,2010.

6. Ion Mircea. CRIMINALISTICA.LUMINA LEX, Buucrești 2010 ?…

7. Dumitru SANDU. FALSUL ÎN ACTE. DESCOPERIRE ȘI COMBATERE PRIN MIJLOACE CRMINALISTICE. LUMINA LEX, București 1994,pag.165-177.

8. ADRIAN FRĂȚILĂ, ANDEEA+DIANA VASILESCU.CONCLUZIA RAPORTULI DE EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ:Editura CONNTINENT XXI, București 2001,Editor G.I.GHIZBAIAN, ISBN: 073-9330-19-3.

9. DUMITRU SANDU. FALSUL ÎN ACTE.- DESCOPERIRE ȘI COMBATERE PRIN MIJLOACE CRIMINALISTICE. EDITURA LUMINA LEX, București 1994, isbn 973-95805-8-0

10. Miahi DIANU.Inițiere în grfaologie. Editura CH Beck București 2008.

11. Ioan DASCĂLU,Florin COTEA – METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR. Editura SITECH, Craiova 2010.

12. Nelu Viorel CĂTUNS.Criminalistică. Editura CH Beck București 2008.

13. Gheorgeh ALECU. CRIMINALISTICA. NOȚIUNI TEORETICE ȘI PRACTICE PENTRU UZUL STUDENȚILOR Editura Europolis 2204.

14. Jenică DRĂGAN.CRIMINALISTICA MABUAL DE INSTRUCȚIE JUDICIARĂ. EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MĂINE, UNIVERSITATEA SPIRU HARET,2014.

15. Camelia Grigore, SCRISUL TIPOGRAFIC, A FI SAU A NU FI – PARTEA I. REVISTA DE CRIMINALISTICĂ NR.(88),AUGUST 2013, VOL.XIV, pag. 1417-1419.

16. Oana Florentina ISPAS, UNELE REFLECȚII ASUPRA LEGĂTURII DREPTULUI CIVIL CU ȘTIINȚA CRIMINALISTICII ÎN MATERIA EXPERTIZEI TESTAMENTULUI. REVISTA DE CRIMINALISTICĂ NR.(88),AUGUST 2013, VOL.XIV, NR. 5(77), OCTOMBRIE 2011, VOL. XI, pag. 835-840.

17. X X X Noul cod civil,INTRAT IN VIOSARELA 1.OCTOMBRIE 2011.

18. X X X Noul Cod de procedură civilă intrat ăn vigoare de la 15.02.2014.art.301-308.

19. Daniela Laura FERARU, Adriana MATEI. EXAMINĂRI FIZICO-CHIMICE DISTRUCTIVE ȘI NEDISTRUCTIVE ALE TRASEELOR SCRIPTURALE. REVISTA DE CRIMINALISTICĂ NR.5 (71), OCTOMBRIE 2010, VOL.XI, pag.508-510.

20. Daniela Laura FERARU, Adriana MATEI. EXPERTIZA FIZICO-CHIMICĂ A FALSULUI DE MONEDĂ – UN FACTOR IMPORTANT ÎN COMBATEREA CRIMEI ORGANIZATE. REVISTA DE CRIMINALISTUCA NR.1(67), FEBRUARIE 2010, VOL.XI, pag.318-322.

21. Maria Georgeta STOIAN, Daniela Laura FERARU, Institutul Național de Criminalistică, Serviciul Expertize Fizico-Chimice. EXPERTIZA FIZICO-CHIMICĂ – MIJLOC DE PROBARE A FALSURILOR ȘI CONTRAFACERILOR DE CĂRȚI DE IDENTITATE ȘI DE BANCNOTE, REVISTA DE CRIMINALISTUCA NR.1(85), FEBRUARIE 2013, VOL.XIV, pag.1226-1232.

22. Viorel-Dan BRATOSIN. LABORATORUL DE TEHNICĂ DOCUMENTELOR SUB LUPĂ EUROCONFORMIZĂRII – IMPLEMENTAREA STANDARDULUI ISO 17025. CRIMINALISTICA NR. 3, IULIE 2008, ANUL X, pag.34.

112

23. Radu MIHAI,Laurențiu FILIP, IDENTIFICAREA SCRISULI PREEXISTENT CU AJUTORUL APARATULUI DOCUBOX DRAGON. CRIMINALISTICA NR. 6, DECEMBRIE 20072005,ANUL IX, pag.15-16.

24. Viorel Dan BRATOSIN, Adriana MATEI, Daniela FERARU, IGPR – Institutul de Criminalistica. EXAMINAREA CRIMINALISTICĂ A PERMISELOR ȘI CERTIFICATELOR DE ÎNMATRICULARE FALSIFICATE SAU CONTRAFACTE. CRIMINALISTICA NR. 5,OCTOMBRIE 2008,ANUL X, pag.44-47.

25. Maria Georgeta STOIAN, Elena GALAN. VALIDAREA METODELOR ANALITICE ÎN CHIMIA JUDICIARĂ. CRIMINALISTICA NR. 5(77),OCTOMBRIE 2011,VOL. XI, pag. 15-21.

26. Radu CONSTANTIN. CONGRSUL NAȚIONAL DE GRAFOLOGIE – BOLOGNA 2005,

CRIMINALISTICA NR. 3,MAI 2005,ANUL VII, pag.26-28.

27. Niculae SAVU, Nicoleta TRANDAFIR,Viorel bRATOSIN. Institutul de Criminalistică, Inspectoratul General al poliției Române, PUTEREA DE CONVINGERE A EXPERTIZELOR. REVISTA DE CRIMINALISTICA NR. 5(71), OCTOMBRIE 2010, VOL.XI, pag.505-507.

28. Mihaela TILEA. CONSIDERATIUNI PRIVIND PROCESUL DE FORMARE A SEMNĂTURII.CRIMINALISTICA NR. 3,MAI 2005,ANUL XII, pag.19-20.

29. Gheorghe GOLUBENCO. CONSIDERA’II PRIVIND CONTRIBU’IA METODELOR GRAFOSCOPICE LA IDENTIFICAREA PERSOANELOR. CRIMINALISTICA NR. 3,MAI 2005, ANUL XII, pag.19-20.

30. Valentin STĂNESCU, EXPERTIZA GRAFOSCOPICĂ.IMPORTANȚA SCRIPTELOR DE COMPARAȚIE. CRIMINALISTICA NR. 2(62),APRILIE 2009,VOL XI, pag.62-64.

31. Crișan-Mucenic LĂZUREANU. IDENTIFICAREA FALSULUI ÎN DOCUMENTE, MĂSURĂ DE CONTRACARARE A VULNERABILITĂȚII SPAȚIULUI DE LIBERTATE,SECURITATE ȘI JUSTIȚIE. CRIMINALISTICA NR. 6(90),DECEMBRIE 2013,VOL XIV, pag.1497-1499.

32. Sorin DĂNILĂ, Ionel NANE. CONCLUZIILE RAPOARTELOR DE EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ ÎN CAUZELE PRIVIND PERMISELE DE CONDUCERE AVÂND CA EMITENT AUTORITĂȚILE DIN REPUBLICA MOLDOVA. CRIMINALISTICA NR.1(73), FEBRUARIE 2011,VOL. XI, pag.621-623.

33. Ciprian Constantin IORGOVICI. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A DOCUMENTELOR FALSE DE TRECERE A FRONTIEREI.Asociația Criminaliștilor din România, București, 2010, ISBN 978 – 973 – 0 – 08274 – 6. Compartinentul E.D.C.C. – I.J.P.F. Timiș.pag.289-294.

34. Sorin PASCARI, Ionuț GRIGORE. IDENTIFICAREA IMPRIMANTEI LASER COLOR. CRIMINALISTICA NR. 2(86),APRILIE 2013,VOL XIV, pag.1273-1275.

35. Daniela Laura FERARU, Adrina MATEI. EXPERTIZA FIZICO-CHIMICĂ A FALSULUI DE MONEDĂ – UN FACTOR IMPORTANT ÎN COMBATEREA CRIMEI ORGANIZATE Asociația Criminaliștilor din România, București, 2010, ISBNN978 – 973 – 0 – 08274 – 6, pag.322-328

36. X XX LEU NOU CARACTERISTICILE., CRIMINALISTICA NR.3.2005, Anul VII,pag.24-25

37. X X X BANCNOTAde 200 lei, CRIMINALISTICA NR: 6, DECEMBRIE 2006, Anul VIII, pag.24-25

38. Elena GEORGESCU. CONSIDERAȚII PRIVIND BANII ȘI FALSIFICAREA ACESTORA. EFICACITATEA SUPRAVEGHERII PRUDENȚIALE A

113

INSTITUȚIILOR DE CREDIT ÎN ACEST DOMENIU. CRIMINALISTICA NR.4(76),AUGUST 2011, VOL.XI,pag.789-795.

39. Crișan –Mucenic LĂZUREANU. INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A FALSURILOR FILATELICE. CRIMINALISTICA NR.6,DECEMBRIE 2006, Anul VIII,pag.26.

40. TEȘAN Nicolae Radu, BABA George Adrian. ELEMENTUL DE SIGURANȚĂ FLUORESCENT NU GARANTEAZĂ ÎNTOTDEAUNA AUTENCITATEA UNUI DOCUMENT. CRIMINALISTICA NR. 1(91),FEBRUARIE 2014,VOL. XV, pag.1568-1569.

41. ȚÂRLEA Maria Marcela. COLORIMETRIE APLICATĂ LA VOPSIREA ȘI FINISAREA PIEILOR ȘI BLĂNURILOR.Editura CERTEX 2007, ISBN 978-973-1716-27-5s,pag.9-14.

42. GUȚ Marius Anghel, BOTA Andrei, BUȚERCHI Andreea. PULBEREA FLUORESCENȚĂ VS. PULBEREA FOSFORESCENTĂ.- CRIMINALISTICA NR. 5(89),OCTOMBRIE 2013,VOL. XIV, pag.1428-1430.

43. Claudia MOȘOARCĂ, Călin COJOCARU, Cristian ROTARU, Longin POPA. DESPRE ȘTAMPILA ȘI IMPRESIUNI DE ȘTAMPILE. CRIMINALISTICA NR. 4(70),AUGUST 2010,VOL XI, pag.476-483.

44. Ioan HURDUBAIE.MAPAMOND CRIMINALISTIC.CRIMINALISTICA NR.3,MAI 2005, Anul II, pag.7-8.

45. Florin ȘERBĂNESCU,SANDU Bădele Cosmin.ASPECTE SPECIFICE PRIVIND CONTRAFACERREA ȘI PUNEREA ÎN CIRCULAȚIE DE MONEDĂ METALICĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI. CRIMINALISTICA NR.2(86), APRILIE 2013, VOL.XIV,pag.1291-1293.

46. IONIȚĂ Gheorgje – Iulian. PRINCIPALELE PROCEDURI, GHIDURI, PRACTICI DEZVOLTATE ÎN DOMENIUL CERCETĂRII INFRACȚIUNILOR DIN SFERA CRIMINALITĂȚII INFORMATICE. CRIMINALISTICA NR. 5(77),OCTOMBRIE 2011,VOL XI, pag. 840-847.

47. Alexandra CONSTANTIN.RECOMANDĂRI ÎN INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ INFORMATICĂ. CRIMINALISTICA NR. 6,DECEMBRIE 2006,Anul VIII, pag. 28-30.

48. Iulian STĂNEL, Dionezie BOJIN, Violeta CIOFU, Viorel BRATOSIN.EXPERTIZA FIZICO- CHIMICĂ ȘI TRAFICUL DE OBIECTE DE COLECȚIE ȘI NUMISMATICĂ. CRIMINALISTICA NR.3(69),IUNIE 2010, VOL. XI,pag.419-421.

49. Crișan –Mucenic LĂZUREANU. INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A FALSURILOR FILATELICE. CRIMINALISTICA NR.6,DECEMBRIE 2006, Anul VIII,pag.26.

50. Adrian FRĂȚILĂ, Gheorghe PĂȘESCU.Expertiza criminalistică a scrisului și semnăturii de cuantum redus. Editura PRO – UNIVERSITARIA,2008.

51. Nicolae BUZATU, Gheorghe POPA. EXPERTIZAREA BANCNOTELOR ȘI A ALTOR INSTRUMENTE DE PLATĂ. CRIMINALISTICA NR.5,SEPTEMBRIE 2005, Anul VII, pag.9.

52. Gabriela MATEI,FACULTATEA DE DREPT,Universitatea Ecologică București, CRITICA PE TEXT, PROCEDURA DE STABILIRE A AUTENTICITĂȚII DOCUMENTELOR, REVISTA DE CRIMINALISTICA NR.1(73), FEBRUARIE 2011, VOL.XI, pag.624-628.

53. Maxim DOBRINOIU. Analiza juridică a infracțiunii de falsinformatic

54. Athanasiu, Andrei, Tratat de grafologie. Cunoașterea personalității prin scris, Editura Humanitas, București, 1996

114

55. CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ NOU intrat în vigoare de la 15.02.2014,la în CAPITOLUL II – Judecata §5. Expertiza,art.330 -344.

56. În CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ,proba cu EXPERTIZĂ este prevăzută în CAPITOLUL VII. Expertiza și constatarea, art. 172-191.

57. ORDIN Nr. 1322/C din 21 iunie 2000 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și procedura de desfășurare a examenelor de atribuire a calității de expert tehnic judiciar și de testare a specialiștilor

58. Cârjan, Lazăr; Chiper, Mihai, Criminalistică. Tradiție și modernism, Editura Curtea Veche, București, 2009;

59. Frățilă, Adrian; Pășescu, Gheorghe, Expertiza criminalistică a scrisului și semnăturii de cuantum redus, Editura Pro Universitaria, 2008;

60. Mircea, Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 2001;

61. Tamaș, Laurențiu, Curs de tehnică criminalistică, Vol. IV. Procuratura Generală, Cursul de perfecționare a lucrătorilor operativi, 1962;

62. Stahl, Henri, Grafologia și expertizele în scrieri. Anonimul-falsul, cu 204 autografe și documente grafologice, București, Editura Cartea Românească, S.A.,1926;

63. Suciu, Camil, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

64. SILVIO LENA, Profesor de grafologie la Universitatea din Urbino,Italia

65. Crépiex-Jamin Jules (1971), ABC-ul grafologiei, Paris, PUF.

66. Moretti Girolamo (1942), Tratat stiintific de expertize grafice pe baza grafologica, Verona, L’Albero (Copacul) (republicat de Institutul Moretti din Urbino).

67. Moretti Girolamo (1955), Tratat de grafologie, Padova, Messaggero.

68. Nezos Renna (1994), Grafologia judiciara, Londra, Scriptor Books.

69. Torbidoni Lamberto (1998), Grafologia. Text teoretico-practic, Brescia, La Scuola.

70. Vettorazzo Bruno (1987), Grafologia judiciara si expertiza grafica, Milano, Giuffré.

71. Vettorazzo Bruno (1998), Metodologia expertizei grafice pe baza grafologica, Milano, Giuffré.

72. Vinals Francisco, Puente Maria Luz (2001), Expertiza caligrafica judiciara, Barcelona, Herder.

73. Sorin Alamoreanu și Daniel Mureșan, Revista de Criminologie, de Criminalistica și de Penologie 3/2006.

74. Asociația Criminaliștilor din România, București, 2010, ISBNN978–973–0–08274–6.

Conf.univ.dr.Gheorghe PĂȘESCU, Paul CHENDE. EXPERTIZELE CRIMINALISTICE ȘI LICITAȚIILE CU OPERE DE ARTĂ,pag.329-332.