Investigarea Criminalistica a Infractiunii de Talharie

CUPRINS

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Conceptul de patrimoniu și necesitatea protecției penale a patrimoniului

1.1.1. Conceptul de patrimoniu

Importanța necontestată pe care o prezintă în societatea românească de tranziție patrimoniul care, ca fascicul de interese, se află în același plan cu drepturile fundamentale ale omului contemporan, justifică de ce infracțiunile contra patrimoniului se impun a fi așezate în sistemul părții speciale a noului Cod penal român, imediat după categoria infracțiunilor contra persoanei.

Noțiunea de “patrimoniu” în dreptul penal nu are același înțeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluabile în bani care aparțin unei persoane. Drepturile și obligațiile patrimoniale pot fi analizate fiecare separat, în individualitatea lor, sau în totalitatea lor ca o sumă de valori active și pasive, ca universalitate juridică aparținând unei persoane fără considerare la individualitatea fiecărui drept și fiecărei obligații.

Drepturile și obligațiile fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori, iar nu un ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănească alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligațiilor tot în expresia lor bănească formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ și un pasiv.

Patrimoniul nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului în momentul când voința care îi dă caracterul de unitate, se stinge.

Conceptul de patrimoniu are un conținut și o sferă mult mai largă decât conceptul de proprietate, patrimoniul potrivit științelor juridice contemporane cuprinzând toate drepturile reale principiale (dreptul de proprietate, uz, abitație, servitute, superficie) și drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, de ipotecă, privilegiile, etc.), toate obligațiile, precum și orice situație de fapt care prezintă numai o aparență de drept (de exemplu, posesia fizică a unui bun mobil aflat în detenția unei persoane).

Aceste drepturi reale principale și accesorii presupun un subiect activ determinat (ut singuli) și un subiect pasiv nedeterminat (universal) reprezentat de una sau alta din persoanele fizice sau juridice ale societății. Drepturile reale arătate sunt opozabile tuturor (erga omnes).

Noțiunea de patrimoniu în dreptul penal are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, tăinuite, gestionate fraudulos etc.

Infracțiunea n-ar putea fi niciodată săvârșită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta din urmă va exista indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori are numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu decât ca infracțiuni contra patrimoniului.

Patrimoniul ca universalitate fiind o abstracție nu poate fi stins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial. Pasivul patrimonial nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru aceia care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul e cuprins în această noțiune.

Incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei. Infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este ținută să facă dovada că avea calitatea de proprietar, posesor ori detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.

Pentru a ocroti patrimoniul trebuie apărate situațiile de fapt existente, întrucât orice modificare a acestora prin săvârșirea de fapte ilicite duce la o dificilă ocrotire a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Dacă bunul și-a schimbat situația de fapt prin însușire, sustragere, ascundere, distrugere etc., orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă. De aceea, legea penală pedepsește uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acțiunea sa contribuie la schimbarea situației de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane (de exemplu, distrugerile prevăzute de art. 217 alin. 2-4 C. pen. sau furtul incriminat în art. 208 alin. 3 C. pen.).

În categoria infracțiunilor contra patrimoniului se află bunurile susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului în raport cu formele de proprietate.

Constituția României prevede în art. 136 alin. 1 că “proprietatea este publică sau privată”, ceea ce înseamnă că alte forme de proprietate sunt de neconceput. Normele constituționale nu menționează în mod direct categoriile de bunuri care aparțin proprietății private, ci numai pe cele care formează patrimoniul public.

Art. 136 alin. 3 din Constituție prevede că bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

De asemenea, prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar sunt enumerate și alte bunuri ce aparțin proprietății publice.

Natura bunurilor sau afectarea lor unei utilități publice sunt principalele criterii prevăzute în legile menționate pentru delimitarea bunurilor ce aparțin proprietății publice. Potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, statul sau unitățile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele și în condițiile legii.

Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean sau local. Dacă legea specială nu prevede altfel, închirierea sau concesiunea ar putea fi făcută fie unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat, fie oricărei societăți comerciale. Proprietatea publică este inalienabilă, adică bunurile din această categorie nu pot ieși pe nici o cale din sfera proprietății publice.

Bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietății publice. Proprietatea privată o poate avea atât statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice. Bunurile regiilor autonome, cu excepția celor care fac parte din proprietatea publică și date lor spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. Potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, în exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu.

Art. 35 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale arată că bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia. Așadar, bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale sunt proprietate privată și nu publică, chiar dacă la o societate comercială statul deține capitalul majoritar. Fac excepție numai bunurile care aparțin proprietății publice și care, potrivit art. 136 alin. 4 din Constituție, au fost încredințate regiilor autonome spre administrare, iar societăților comerciale sub formă de concesionare sau închiriere.

1.1.2 Necesitatea protecției penale a patrimoniului

Patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit și prin

mijloacele legii penale. Ca în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, această ocrotire se realizează prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni contra patrimoniului și ele sunt prevăzute în Titlul al III-lea al părții speciale a Codului penal.

Prosperitatea oricărei persoane fizice sau juridice este legată de patrimoniu, de posibilitatea păstrării integrității acestuia, stimularea, cointeresarea, motivația muncii fiecărei persoane fiind determinate de ocrotirea și garantarea a ceea ce agonisește cinstit, legal în procesul muncii sale.

Potrivit legislației penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat așa cum a fost anterior. Asta înseamnă că, în limitele legale de sancționare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să trateze mai aspru pe aceia care aduc atingere proprietății publice. În perspectivă, legiuitorul va trebui să acorde o atenție sporită ocrotirii bunurilor proprietății publice care satisfac un interes general al societății. De altfel, în perioada dintre cele două războaie mondiale, când patrimoniul public a fost apărat diferențiat de cel privat, exista o lege specială pentru apărarea patrimoniului public.

Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire (chiar dacă nu în cadrul unor secțiuni separate ale Codului penal) pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri. O atare ocrotire ar putea fi extinsă într-o perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor aparținând regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în prezent aceste bunuri au caracter privat, iar potrivit art. 44 alin. 2 din Constituție, proprietatea privata este garantată si ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Aceasta va atrage o ocrotire specială a bunurilor încredințate unei regii autonome sau unei societăți comerciale cu aportul majoritar de stat (de exemplu, spre a fi transportate pe calea ferată, poștă, navigația navală, aeriană, ori păstrate sau spre a fi vândute etc.). În toate aceste situații, capitalul societății care face astfel de operații fiind al statului, adică provenind din contribuțiile tuturor cetățenilor, bunurile aparținătoare explicit ori implicit acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca și bunurile aparținând proprietății publice.

Aceasta s-ar putea realiza chiar sub forma unor agravante la incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice (pe lângă posibilitatea unei individualizări judiciare a sancțiunii mai severe în raport cu bunurile la care ne referim și care poate fi realizată și în prezent) de ocrotire a bunurilor a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate și nu numai persoana fizică sau juridică proprietară nemijlocit a bunului.

1. 2. Precedente legislative privind protecția penală a patrimoniului

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi înșelăciunea, abuzul de încredere și gestiunea frauduloasă care erau considerate drept delicte civile.

În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tres furtileus). Dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt. Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor; împotriva unor asemenea fapte, stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.

Sistemele de drept penal moderne, deși au eliminat unele din exagerările anterioare au menținut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracțională îndreptate împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul incriminărilor și la alte fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și ale lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.

Codul penal român din 1864, deși copiat în mare parte după codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la “Crime și delicte contra proprietăților” numeroase incriminări inspirate de această dată din Codul penal prusac (art. 306 – 380), privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal român din 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat “Infracțiuni contra patrimoniului” sistematizat în 5 capitole astfel:cap. I – Furtul; cap. II – Tâlhăria și pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; cap. IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății; cap. V – Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice. Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești, toate infracțiunile contra patrimoniului grupându-le pe despărtăminte în funcție de obiectul juridic.

Paralel cu prevederile Codului penal din 1864, cât și de la 1936 au existat și anumite infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiției Militare, în Codul comercial, în Codul silvic, în Codul Marinei comerciale și altele.

În perioada anilor 1944 -1989 s-au produs unele schimbări legislative importante în toate domeniile dreptului. În dreptul penal, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existența proprietății, existau reglementări similare cu ale celorlalte țări comuniste. În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de “obștesc” și implicit și aceea de “avut obștesc”. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea “Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privința agravării pedepselor. Acest act normativ a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obștesc”.

Codul penal din 1968 menține aceeași concepție și prevede în Titlul III infracțiunile contra avutului particular, iar în Titlul IV infracțiunile contra avutului obștesc. Comparând aceste reglementări cu cele ale Codului penal anterior observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în texte corespunzătoare, așa încât unele fapte care în Codul penal anterior se încadrau în texte multiple și diferențiate, în actualul cod sunt prevăzute în același text.

Reglementarea distinctă a “infracțiunilor contra avutului obștesc” era neștiințifică și nejustificată, atâta vreme cât “infracțiunile pereche” (cum erau denumite la cel timp) aveau conținuturi și structuri identice, distanțându-se doar prin natura patrimoniului afectat și prin regimul sancționatoriu mai aspru pentru cele din urmă.

Constituția României din 1991 prevede în conținutul său și norme constituționale cu caracter de principiu referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite formele fundamentale de proprietate și anume: publică și privată, proprietatea publică aparținând statului sau unităților administrativ – teritoriale și principiul potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de proprietarul ei.

Parlamentul României a adoptat Legea nr. 140/1996 de modificare și completare a Codului penal prin care se prevede o nouă reglementare în materia infracțiunilor contra patrimoniului. Astfel, Titlul III a primit denumirea de “Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV, care reglementa infracțiunile contra avutului obștesc a fost abrogat în întregime. Infracțiunea de delapidare reglementată în Codul din 1969 în cadrul Titlului IV este reformulată și trecută printre incriminările care fac parte din Titlul III al Codului penal.

1.3. Elemente de drept comparat

Toate legislațiile moderne cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății, consecință firească a importanței pe care o capătă relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individului la progresul societății.

1.3.1. Franța

Legea penală franceză, în Cartea a III-a, împarte infracțiunile contra proprietății în două mari categorii:

Însușirea frauduloasă de bunuri (furtul, extorcarea, înșelăciunea, deturnarea de fonduri);

Alte atingeri aduse bunurilor (tăinuire, distrugere, degradare, agresiuni contra sistemului de tratament al datelor informatice).

Potrivit codului penal francez (art. 311 – 1), furtul înseamnă “sustragerea frauduloasă a lucrului altuia”, iar sustragerea în sens propriu e definită în doctrina penală ca actul material prin care are loc trecerea posesiei unui obiect din mâna deținătorului legitim în aceea a autorului infracțiunii.

La lit. “d”) art. 311 – 4, furtul e sancționat mai grav dacă e precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra altuia, fără ca să producă victimei o incapacitate totală de muncă.

Dacă furtul s-a săvârșit cu violențe ce au atras o incapacitate totală de muncă, timp de cel mult 8 zile, pedeapsa e de până la 7 ani închisoare plus 700.000 franci francezi amendă. Dacă incapacitatea de muncă e mai mare de 8 zile, pedeapsa e închisoarea până la 10 ani și un milion de franci amendă.

Dacă furtul a fost precedat, însoțit sau urmat de violențe grave ce au produs o mutilare sau o infirmitate permanentă, pedeapsa e închisoarea până la 15 ani și 1 milion franci amendă, iar dacă a produs moartea victimei ori a fost urmat de torturi sau acte de barbarie, pedeapsa e închisoarea pe viață și 1 milion de franci amendă.

1.3.2. Italia

Legea penală italiană distinge infracțiunile contra patrimoniului după cum au la bază violența contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda. Cei mai mulți autori italieni clasifică infracțiunile contra patrimoniului în :

Infracțiuni de agresiune unilaterală (furt, tâlhărie, abuz de încredere, abuz asupra imobilului altuia etc.);

Infracțiuni săvârșite în cooperare cu victima (șantaj, sechestrare de persoane în scop de șantaj, camăta etc.);

Infracțiuni de producere și consolidare a daunei patrimoniale (tăinuirea, reciclarea banilor provenind din infracțiuni).

Infracțiunea de tâlhărie este reglementată sub 2 modalități: tâlhăria proprie (acela care pentru a-și procura lui sau altuia un profit injust prin violență sau amenințare asupra persoanei trece în posesia sa un lucru mobil al altuia, sustrăgându-l de la cel care îl deține), și tâlhăria improprie (acela care folosește violența sau amenințarea imediat după sustragerea bunului pentru a-și asigura lui sau altuia posesia lucrului sustras ori pentru a-și înlesni lui sau altuia nepedepsirea.

Infracțiunea de tâlhărie (rapina) este considerată ca o infracțiune complexă compusă din furt și violență fizică sau psihică, făptuitorul lezând nu doar interese patrimoniale, dar și integritatea fizică și libertatea persoanei (F. Mantovani).

1.3.3. Germania

Legea penală germană nu cuprinde un capitol anume cu incriminări privind faptele contra patrimoniului.

Doctrina penală clasifică însă infracțiunile contra patrimoniului în infracțiuni contra proprietății (furtul, sustragerea, tâlhăria, distrugerea); infracțiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul etc.); infracțiuni contra patrimoniului ca totalitate (șantajul, înșelăciunea în activitatea de asigurări, înșelăciunea prin calculator, spălarea banilor etc.).

Potrivit legii penale germane, comite infracțiunea de tâlhărie – Raub – acela care prin constrângerea unei persoane sau prin amenințarea cu un pericol actual pentru viața sau integritatea corporală sustrage un lucru mobil al altuia cu scopul însușirii pentru sine sau pentru altul. Pedeapsa este închisoarea nu mai mică de 1 an.

O altă infracțiune cu caracter de tâlhărie este cea din art. 252 și e denumită “furt tâlhăresc”. Este ipoteza când folosirea constrângerii sau amenințării cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viața altei persoane are loc pentru a păstra bunurile furate. În acest ca, făptuitorul va fi pedepsit ca și autorul unei tâlhării.

Tot ca o formă de tâlhărie e considerată în doctrina germană infracțiunea de agresiune tâlhărească asupra conducătorului unui autovehicul.

Legea germană incriminează în art. 255 șantajul tâlhăresc, atunci când șantajul e comis prin forță sau prin amenințare cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viața unei persoane.

1.3.4. Statele Unite ale Americii

Codul penal model american enumeră sub titlul “Infracțiuni contra proprietății” toate incriminările ce au ca obiect juridic relațiile sociale privind proprietatea.

Așa cum reiese din art. 222.1, constituie tâlhărie (Robbery) fapta aceluia care în cursul săvârșirii unui furt:

Provoacă seriase vătămări corporale altei persoane;

Amenință pe altul sau cu intenție provoacă temerea că îi va produce victimei, imediat, serioase vătămări corporale;

Săvârșește sau amenință să comită imediat o crimă de I sau de al II-lea grad.

Un act este considerat ca fiind săvârșit în timpul comiterii unui furt dacă are loc în cadrul încercării de a comite furtul sau în timpul retragerii după încercarea sau comiterea faptei.

Asemenea fapte constituie o crimă de gradul II sau o crimă de gradul I dacă în timpul comiterii furtului făptuitorul a încercat să ucidă pe cineva sau cu intenție i-a provocat sau a încercat să-i provoace grave vătămări corporale.

1.3.5.China

Codul penal al R.P. Chineze, în capitolul V – Infracțiuni contra avutului – este incriminată tâlhăria într-o formă simplă și alta agravată. Tâlhăria în formă simplă este sancționată cu închisoare între 3 și 10 ani, iar tâlhăria cu circumstanțe agravate sau care a provocat leziuni grave ori moartea se pedepsește cu închisoare de peste 10 ani, închisoare pe viață sau condamnarea la moarte, putându-se confisca și avutul.

1.3.6.Ungaria

Legislația penală din Ungaria reglementează tâlhăria, indiferent dacă aceasta este comisă contra avutului public sau privat într-o formă simplă, alta asimilată și mai multe forme agravate. Varianta asimilată există atunci când făptuitorul surprins asupra faptului folosește violența ori amenințarea directă cu moartea ori vătămarea integrității corporale în scopul menținerii lucrului. Variantele agravante există atunci când au fost săvârșite de o persoană înarmată, asupra unei valori importante ori în asociație criminală sau în grup.

1.3.7. Rusia

Codul penal rusesc, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997, sancționează furtul (art.158) în forma simplă cu mai multe pedepse alternative, printre care se află munca obligatorie pe un termen cuprins între 80 și 240 ore, arest de la 4 la 6 luni sau închisoare până la 3 ani, iar art.164 sancționează sustragerea obiectelor ce au o valoare deosebită. Tâlhăria (art.162) constă în atacul în scopul sustragerii unui bun, atac săvârșit cu folosirea sau amenințarea cu folosirea violenței și se pedepsește cu închisoarea între 3 și 7 ani, cu sau fără confiscarea avutului. Tâlhăria este gravă dacă se săvârșește în grup, după o înțelegere prealabilă sau cu folosirea armelor sau a altor asemenea obiecte, pedeapsa fiind închisoarea între 7 și 12 ani și confiscarea avutului. Tâlhăria este mai gravă dacă este săvârșită de o grupare organizată sau de către o persoană ce a fost condamnată de două sau mai multe ori pentru furt sau înșelăciune, pedeapsa fiind privarea de libertate între 8 și 15 ani și confiscarea avutului.

Capitolul 2. Aspecte de drept penal material, drept procesual penal și criminologie privind infracțiunea de tâlhărie

2.1. Aspecte de drept penal material

2.1.1.Concept și caracterizare

Tâlhăria este incriminată în art. 211 C. pen. într-o variantă tip și trei variante agravate.

Tâlhăria în varianta tip constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârșită în următoarele împrejurări:

a) de o persoana mascata, deghizata sau travestita;

b) în timpul nopții;

c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport

A doua variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârșită în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă;

c) într-o locuință sau în dependințe ale acesteia;

d) în timpul unei calamități;

e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

A treia variantă agravantă există atunci când tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

Din cele ce preced rezultă că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă, întrucât, în conținutul său sunt reunite, potrivit voinței legiuitorului, două fapte distincte, dar legate între ele prin aceeași rezoluție infracțională.

Faptele reunite sunt, pe de o parte, furtul, iar pe de altă parte, violența sau amenințarea care, deși sunt incriminate distinct de Codul penal, totuși, atunci când violența sau amenințarea a fost folosită pentru săvârșirea furtului ori a urmat acestuia, între aceste două componente există o strânsă legătură, ceea ce a determinat considerarea acestor activități distincte din punct de vedere material, drept o unitate infracțională.

Tâlhăria este un furt comis cu violență, deoarece, aceasta face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, deși conținutul său complex include, pe lângă acțiunea ce constituie fapta de furt și acte de violență, amenințare sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei.

Furtul constituie acțiunea principală, de bază în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acțiunii principale.

Întrucât în acest conținut complex, acțiunea de furt constituie manifestarea principală, tâlhăria este privită de legea penală ca o infracțiune contra patrimoniului; acțiunea îndreptată împotriva persoanei având un rol adiacent, ea nu schimbă caracterizarea de grup a infracțiunii de tâlhărie, ci servește numai ca element de particularizare față de infracțiunea de furt.

După cum se observă, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță ca viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei ca fiind adiacente în cazul tâlhăriei față de relațiile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Se pornește de la considerentul că infractorul, în principal, urmărește realizarea furtului, iar violența este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.

În literatura juridică s-a ridicat problema dacă în prezent mai putem accepta această ierarhizare a valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul infracțiunii trecând pe locul secundar valori ca libertatea, viața și sănătatea persoanei care în orice situație rămân mai importante decât patrimoniul. Ne aflăm în fața unor infracțiuni mijloc (violențe) și a unei infracțiuni scop (furtul), situație care, în principiu, se rezolvă după regulile concursului de infracțiuni, cu excepția cazurilor în care legiuitorul prevede că se aplică o calificare unitară.

Furtul poate fi săvârșit prin folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de natură să ducă la același rezultat, sau poate fi urmat de folosirea unor asemenea mijloace în scopul păstrării bunului furat, a înlăturării urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Deși violența sau amenințarea au fost folosite pentru săvârșirea furtului, ori a urmat acestuia, între furt, pe de o parte și violență sau amenințare, pe de altă parte, există o strânsă legătură, ceea ce l-a determinat pe legiuitor să facă din aceste activități distincte din punct de vedere material, o singură infracțiune, o unitate infracțională.

Această unitate infracțională sub forma unei infracțiuni complexe este prevăzută în art. 211 C. pen. sub denumirea de “tâlhărie”.

În conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării ori a celorlalte mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită de cea a furtului. Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal este săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, deși aduce atingere și relațiilor sociale referitoare la viață, integritate corporală sau libertatea persoanei, tâlhăria a fost totuși inclusă de legiuitor în categoria de patrimoniu și nu în cea a infracțiunilor contra persoanei.

2.1.2. Condiții preexistente

A. Obiectul ocrotirii penale

a) Obiectul juridic

Infracțiunea de tâlhărie fiind sub raportul caracterizării sale de grup o infracțiune contra patrimoniului, obiectul juridic generic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari.

Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic special principal și anume relațiile sociale referitoare la patrimoniu și a căror dezvoltare este condiționată de menținerea poziției fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere (întocmai ca la infracțiunea de furt) și dintr-un obiect juridic adiacent și anume relațiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.

În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private ori publice îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri.

În ceea ce privește obiectul juridic adiacent (secundar), acesta va fi determinat de felul acțiunii adiacente (violențe, amenințare) și de valoarea socială ocrotită și lezată prin această acțiune (libertate, integritate corporală, sănătatea, viața, onoarea persoanei).

După cum se observă, în cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță (viața, integritatea corporală, sănătatea persoanei) ca fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Această răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se explică prin aceea că infractorul, în principal urmărește realizarea furtului, violența fiind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop.

Unii autori au obiectat împotriva acestei soluții legislative care rezervă un rol secundar valorilor sociale legate de persoana umană și care ar

trebui considerate mai importante decât cele referitoare la patrimoniu.

Infracțiunea “mijloc” este după natura ei mai periculoasă decât infracțiunea “scop” și tocmai de aceea în prezent tâlhăria este considerată din punct de vedere criminologic o infracțiune de violență, pentru că deși infractorul urmărește o deposedare a victimei de un bun mobil, el săvârșește violența cu intenție acceptând cel puțin consecințele mai grave ce se găsesc în urmarea caracteristică a modalității simple de tâlhărie.

.

b) Obiectul material

Tâlhăria, fiind o infracțiune complexă, obiectul ei material poate fi privit atât în raport cu acțiunea principală, adică acțiunea de furt, cât și în raport cu acțiunea adiacentă de violente, amenințări sau alte constrângeri.

În raport cu acțiunea principală, obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este exact același ca și la infracțiunea de furt, adică un bun mobil, un lucru cu valoare patrimonială, susceptibil de a fi sustras, bun mobil aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se execută acțiunea de luare.

Prin bun mobil se înțelege bunul care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în altul. Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Banii și hârtiile de valoare sunt considerate bunuri mobile și, în consecință, pot constitui obiect material principal al tâlhăriei.

Dacă un bun imobil este de neconceput a fi obiect material al furtului, în schimb părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare, pot constitui obiect material al infracțiunii de tâlhărie.

Corpul omului și părți ale acestuia cât omul este în viață nu pot fi obiect material principal al tâlhăriei, însă dacă o persoană folosește anumite adaosuri detașabile, ca de pildă proteză, perucă, ochi de sticlă, acestea pot forma obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie. De asemenea, pot constitui obiect material al tâlhăriei orice alte bunuri ce pot forma obiectul material al furtului.

Bunul mobil, pentru a constitui obiect material al tâlhăriei trebuie să se afle, în momentul săvârșirii faptei, în posesia sau detenția altei persoane.

Obiectul material al acțiunii adiacente poate fi, după caz și în funcție de natura acestei acțiuni, fie un lucru, fie corpul unei persoane (violența poate consta în ruperea hainelor, smulgerea ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; amenințarea poate consta în demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum, sau în stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc). Incluzând însă în afara furtului, folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de anihilare a voinței persoanei, tâlhăria poate avea ca obiect material și corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă această activitate secundară a făptuitorului. Dacă tâlhăria are întotdeauna ca obiect material un bun mobil, în schimb, corpul persoanei nu apare ca obiect material al acestei infracțiuni decât în acele cazuri când activitatea secundară a făptuitorului este exercitată în mod direct asupra corpului persoanei (de exemplu, pentru a înfrânge rezistența victimei, făptuitorul săvârșește asupra ei acte de violență).

B. Subiecții infracțiunii de tâlhărie

a) Subiectul activ. Participația penală

Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare de a răspunde penal și chiar dacă aceasta avea vreun drept (total sau parțial) asupra bunului sustras prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra. Ca urmare, subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 211 alin. 1 C. pen. asupra unui bun mobil care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.

Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi o singură persoană; în genere însă tâlhăria se săvârșește de mai multe persoane, cooperând ocazional sau fiind organizați în bandă. Sunt socotiți ca subiecți activi ai tâlhăriei toți cei care și-au dat contribuția la comiterea faptei, chiar dacă unii au efectuat, ca autori sau complici, numai acțiunea de furt, iar alții numai acțiunea adiacentă.

Participația penală la infracțiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip, cât și la cele calificate (agravate).

Sunt subiecți activi nemijlociți (autori) ai infracțiunii de tâlhărie toți participanții la comiterea faptei, indiferent dacă unii dintre aceștia doar au molestat victima, iar alții s-au limitat la deposedarea acesteia de bun. În cazul în care două persoane, după o prealabilă înțelegere, atacă o persoană – unul săvârșind actele de violență, iar celălalt, concomitent, sustrage bunuri aflate asupra părții vătămate – amândouă au calitatea de autori ai infracțiunii de tâlhărie, indiferent dacă, așa cum s-a arătat, actele caracterizând latura obiectivă a infracțiunii au fost săvârșite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori.

Având în vedere dispozițiile art. 211 C. pen. potrivit cărora săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane împreună constituie un element circumstanțial al primei variante agravante a tâlhăriei, participația la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul săvârșirii faptei. De aceea, participația penală la tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen. este posibilă, dar numai în forma instigării și complicității materiale sau morale anterioare. De exemplu se va reține complicitate la tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen. în situația în care complicele furnizează anumite date cu privire la timpul și locul săvârșirii tâlhăriei ori îi promite autorului că va tăinui bunurile provenite din comiterea faptei atâta vreme cât complicele nu mai desfășoară activitatea de ajutor concomitent cu executarea faptei. Va exista coautorat la infracțiunea de tâlhărie dacă unii participanți au săvârșit numai fapta de furt sau numai cea de violență, dacă fiecare dintre ei a cunoscut că sustragerea se comite cu violență.

În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când unii dintre participanți au contribuit direct numai la realizarea actelor de violență sau amenințare, iar alții numai la sustragerea bunurilor, deoarece atât folosirea violenței sau a amenințării, cât și sustragerea bunurilor fiind incluse în conținutul tâlhăriei, prin săvârșirea oricăreia dintre aceste activități se realizează în parte latura obiectivă a infracțiunii.

Fapta unei persoane de a fi prezentă la săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie fără a contribui nemijlocit la comiterea actelor de violență și de a primi de la unul dintre coinculpați un bun aparținând victimei, pe care ulterior îl înstrăinează, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire și nu pe acelea ale infracțiunii de tâlhărie.

Pentru existența complicității este indiferent dacă autorul a săvârșit furtul în modalitatea avută în vedere de complice – de exemplu prin punerea victimei în stare de inconștiență – sau în altă modalitate de realizare a laturii obiective a infracțiunii a tâlhăriei – de exemplu prin întrebuințarea de violență, deoarece în acest caz din urmă, complicele a știut că autorul va comite o tâlhărie și a vrut să contribuie prin acte de ajutor la săvârșirea infracțiunii.

În încadrarea juridică a contribuției participanților la săvârșirea infracțiunii, trebuie să se țină seama nu de rolul pe care aceștia și l-au atribuit prin înțelegerea prealabilă, ci de rolul jucat efectiv de către ei la săvârșirea faptei.

Participația sub forma coautoratului e dată de activitatea făptuitorului și nu de convingerea pe care o au ceilalți participanți în sensul că luarea și însușirea bunului mobil prin violență se realizează prin corelarea activității lor.

Participarea la plănuirea infracțiunii, sfătuirea unuia dintre participanți în legătură cu atragerea părții vătămate la locul unde a fost agresată și participarea la folosul realizat prin săvârșirea tâlhăriei sunt elemente ce caracterizează complicitatea prin contribuția morală la fapta prevăzută de legea penală.

b) Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie este necalificat: poate fi orice persoană față de care s-a săvârșit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei, ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea).

În sensul art. 211 C. pen., victimă a acțiunii de tâlhărie poate fi nu numai persoana împotriva căreia s-a săvârșit furtul, ci și oricare altă persoană care a intervenit pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru a prinde sau deposeda pe făptuitor. Atâta vreme cât, după ce a săvârșit furtul exercitând violențe asupra victimei, inculpații au lovit din nou victima, precum și pe tatăl acesteia – plecați în urmărirea lor – , fapta săvârșită de ei constituie infracțiunea de tâlhărie.

În cazul unei pluralități de subiecți pasivi, deposedați de bunuri printr-o acțiune unică de violență, vor exista tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, câte persoane au fost vătămate – fizic și / sau psihic.

2.1.3. Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă

a) Elementul material

Ca expresie a caracterului de infracțiune complexă, elementul material al acestei infracțiuni este format din două acțiuni conjugate și anume: acțiunea de furt, fiind principală și acțiunea de constrângere, fiind o activitate adiacentă.

Acțiunea principală în cuprinsul elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în acțiunea de furt, ceea ce implică un act de deposedare și un act de imposedare. La tâlhărie, ca și la infracțiunea de furt, bunul mobil este luat din sfera patrimonială a victimei, fără consimțământul acesteia; ceea ce apare însă ca specific infracțiunii de tâlhărie este că luarea bunului de către făptuitor ia, deseori, forma remiterii silită făcută acestuia de către victimă.

Este de observat că infracțiunea de tâlhărie, spre deosebire de infracțiunea de furt, se caracterizează și prin predarea (remiterea) bunului de către victimă în urma constrângerii la care a fost supusă. Când bunul este remis de victimă ca urmare a constrângerii, tâlhăria săvârșită în aceste condiții se aseamănă într-o oarecare măsură cu infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 C. pen. Aceste două infracțiuni se deosebesc totuși atât prin obiectul generic care este diferit, cât și prin aceea că, în cazul tâlhăriei, pericolul creat prin violență sau amenințare este iminent, pe când în cazul infracțiunii de șantaj pericolul nu este actual, ci urmează a se produce în viitor.

Constatarea că inculpatul nu a scos personal bunurile din buzunarul persoanei vătămate, ci a determinat-o pe aceasta să i le dea ea însăși, amenințând-o cu moartea este irelevantă sub aspectul încadrării juridice a faptei sus-menționate care, în ambele situații, constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu aceea de șantaj.

Acțiunea principală poate privi oricare din modalitățile de furt: simplu sau calificat, cu scopul de însușire sau de folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situația în care furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi consumată, cât și în împrejurarea când furtul a rămas în forma tentativei, ipoteză în care va exista o tentativă la tâlhărie.

Acțiunea adiacentă din alcătuirea complexă a elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în întrebuințarea de violențe sau amenințări,

ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Pentru existența acțiunii adiacente este suficientă întrebuințarea unuia dintre mijloace; întrebuințarea lor cumulativă nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, dar se va ține cont la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei.

Violența, amenințarea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra realizează activitatea secundară a elementului material al infracțiunii de tâlhărie, numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea făptuitorului. Tocmai existența acestei legături dintre folosirea violenței sau a amenințării, ori dintre punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra și furt, a făcut ca legiuitorul să unească aceste activități cu incriminări distincte în Codul penal, în conținutul aceleiași infracțiuni complexe de tâlhărie.

Potrivit prevederilor art. 211 C. pen., constituie infracțiune de tâlhărie furtul urmat de întrebuințarea unor violențe pentru păstrarea bunului furat.

Dacă însă violențele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul, faptele nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci infracțiunea de furt și lovire în concurs real.

De aceea nu se poate reține existența tâlhăriei, de pildă, dacă amenințarea s-a produs cu mult timp după ce făptuitorul și-a însușit bunul.

De observat că legiuitorul în conținutul incriminării faptei de tâlhărie enumeră exhaustiv modalitățile prin care se realizează tâlhăria. Prin “amenințare” înțelegem infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. Amenințarea va constitui acțiunea adiacentă a elementului material numai dacă aceasta constituie un mijloc pentru săvârșirea furtului. Fapta inculpatului de a fi tras la o parte victima la ieșirea ei dintr-un local public și de a fi constrâns, prin amenințarea cu cuțitul, să-i dea haina cu care era îmbrăcată, constituie infracțiunea de tâlhărie.

Prin noțiunea de “violență” înțelegem orice altă infracțiune prin intermediul căreia se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra persoanei, chiar dacă acele violențe nu s-ar încadra în art. 180 C. pen. sau art. 193 C. pen. Acțiunea adiacentă tâlhăriei va fi realizată când violențele folosite au fost săvârșite în condițiile arătate în art. 180 – 182 C. pen. modificate prin Legea nr. 197/2000 și art. 189 C. pen.

Pentru existența laturii obiective a tâlhăriei, violențele trebuie să fie exercitate direct împotriva persoanei fizice, violențele față de lucruri pot constitui însă, uneori, o amenințare (de exemplu, ruperea legăturii telefonice, lovirea fundului unei ambarcațiuni pentru a o face să se scufunde, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un autocamion cu scopul de o incendia).

Pentru a contura infracțiunea de “tâlhărie”, violența trebuie să fie efectivă, nu un vicleșug, un șiretlic, prin care victima e surprinsă sau pusă în fața unui fapt împlinit,încât practic nu poate reacționa în nici un mod eficient sau să se mai opună sustragerii bunului.

Violența efectuată față de lucruri, dar care nu constituie o amenințare, nu poate realiza acțiunea adiacentă și nu întregește conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie. De exemplu, smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de ebrietate și dormind care nu numai că nu a opus rezistență, dar nici măcar nu putea simți că este deposedată de bunul său, nu prezintă trăsăturile caracteristice ale laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie, ci ale aceleia de furt.

Se realizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie și în împrejurarea în care făptuitorul, lovind victima pentru un alt motiv, în condițiile acestei stări de fapt, acesta o deposedează de un bun al său. Fapta va constitui tâlhărie chiar dacă bunul este predat făptuitorului de către victimă datorită unei constrângeri efectuate asupra acesteia. Aceeași soluție se impune și atunci când în urma violențelor, victima pierde contactul cu bunul pe care făptuitorul și-l însușește imediat. Constituie infracțiunea de tâlhărie fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenția de a o jefui.

Prin “punerea victimei în stare de inconștiență” se înțelege aducerea acesteia în situația de a nu-și da seama, de a nu percepe ca urmare a folosirii de narcotice sau alte substanțe. Pentru a se realiza acțiunea adiacentă a tâlhăriei prin această modalitate, se impune ca starea de inconștiență a victimei să fie rezultatul activității făptuitorului.

În ipoteza că victima se afla într-o asemenea stare datorată propriei voințe (este în stare de inconștiență datorită consumului voluntar de băuturi alcoolice ori de stupefiante) sau datorită acțiunii întreprinse de alte persoane, iar autorul doar a profitat de acea stare preexistentă intervenției sale, fapta nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci aceea de furt. Nu constituie infracțiunea de tâlhărie fapta inculpatului care, după ce un alt inculpat, cu care nu avusese o înțelegere prealabilă, a săvârșit acte de violență față de persoana vătămată, s-a apropiat de aceasta – căzută pe stradă, în timpul nopții, în stare de inconștiență – și i-a desfăcut ceasul de la mână, însușindu-și-l, întrucât acest inculpat nu a exercitat violențe asupra persoanei vătămate, ci doar a profitat de situația creată pentru a-și însuși ceasul, fapta constituind infracțiunea de furt calificat.

Prin “punerea victimei în neputința de a se apăra” se înțelege aducerea acesteia în situația de a nu putea folosi posibilitățile de apărare, ca urmare a acțiunii de imobilizare, dezarmare, punerea unui căluș, etc.

Prin victimă a acțiunii adiacente se înțelege fie persoana împotriva căreia se săvârșește furtul, fie orice altă persoană în mâinile sau în paza căreia se află bunul care urma să fie furat (cărăuș, paznic) sau care ar interveni fie pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru prinderea sau deposedarea făptuitorului.

Este necesar ca victima să fie prezentă la locul săvârșirii furtului, deoarece numai violențele, amenințările, etc. săvârșite cu această ocazie și în scopurile prevăzute de art. 211 C. pen. realizează activitatea secundară a infracțiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu este prezentă la locul săvârșirii furtului, violența, amenințarea etc. constituie o altă infracțiune (lovire sau alte violențe, amenințare).

În literatura juridică, unii autori, pornind de la interpretarea restrictivă a art. 211 C. pen., și-au exprimat opinia potrivit căreia violența, ca acțiune adiacentă a tâlhărie, nu poate precede furtul, ci ea trebuie să fie concomitentă ori posterioară acestuia.

Alți autori promovează ideea că violența se poate săvârși și anterior furtului dacă se pregătește, iminent, posibilitatea producerii sustragerii, existând relația de conexitate dintre infracțiunea mijloc și infracțiunea scop.

Deosebirea dintre cele două opinii este numai aparentă. Tâlhăria presupune prin concept ca sustragerea să aibă loc prin violență, adică odată cu începerea actelor de executare a furtului. Dacă se lasă victimei o pauză mai mare de reflecție între momentul violenței și luarea bunului, aceasta va constitui infracțiune de șantaj și nu de tâlhărie.

Infracțiunea de tâlhărie nu intră în concurs cu violarea de domiciliu atunci când făptuitorul se află fără drept în locuința din care urmărește să sustragă bunuri, violarea de domiciliu fiind absorbită în conținutul tâlhăriei agravate, dar intră în concurs cu infracțiunea de ultraj atunci când victima violenței este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, sau cu infracțiunea de ultraj asupra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice când sunt îndeplinite condițiile necesare.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie trebuie să fie îndeplinite anumite cerințe, adică anumite condiții care marchează aspectele specifice ale elementului material.

Cerințele referitoare la acțiunea principală (acțiunea de furt) din conținutul complex al elementului material al infracțiunii de tâlhărie, sunt în număr de trei și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane, iar acțiunea de luare să fi avut loc fără consimțământul celui deposedat.

Cerința esențială referitoare la acțiunea adiacentă (întrebuințarea de violențe, amenințări, etc.) constă în condiția ca această acțiune adiacentă să fi servit ca mijloc pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a asigura scăparea făptuitorului.

Dacă întrebuințarea de violențe, amenințări, etc. nu a survenit sau nu a fost efectuată pentru a servi ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor faptei sau scăparea făptuitorului, ea nu mai constituie o acțiune adiacentă, ci o acțiune de sine stătătoare și deci nu va fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie, și nu va exista această infracțiune, ci eventual un concurs de infracțiuni (de exemplu, în urma unor certuri, A îl lovește pe B care cade amețit de lovitură; în cădere i se desprinde ceasul –brățară care a alunecat în direcția lui A; acesta profită de această împrejurare și fură ceasul; în acest caz există concurs între infracțiunea de loviri și cea de furt, iar nu infracțiunea de tâlhărie).

În cazul în care prin acțiunea adiacentă se urmărește de către făptuitor o altă finalitate decât cele arătate în dispoziția art. 211 C. pen., conținutul acțiunii adiacente nu este realizat și prin consecință nici latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie. Astfel, s-a statuat în practica judiciară că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie atunci când inculpatul a folosit violențele pentru a lua niște bunuri aparținând altuia, dar nu în scopul însușirii lor pe nedrept, ci în scopul de a constrânge în acest mod victima, care era debitorul făptuitorului, de a-și achita datoria pe care o avea față de el.

b) Rezultatul socialmente periculos și legătura de cauzalitate

La infracțiunea de tâlhărie, urmarea (rezultatul socialmente periculos) constă, ca și la infracțiunea de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acțiunea principală care intră în componența elementului material al infracțiunii de tâlhărie.

În ce privește urmarea acțiunii adiacente, ea variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (de exemplu, prin violență se poate cauza o suferință fizică sau o vătămare a sănătății ori integrității corporale a acestuia – art. 180 alin. 2, art. 181 C. pen.). În unele modalități agravante ale tâlhăriei, urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori moartea victimei sau în producerea unor consecințe deosebit de grave.

Întrucât la infracțiunea de tâlhărie, rezultatul se realizează prin activitatea care formează conținutul acțiunii principale, legătura de cauzalitate trebuie să existe, ca și la furt, între acțiunea de luare a bunului și trecerea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului.

B. Latura subiectivă

a) Vinovăția

Infracțiunea de tâlhărie se săvârșește cu intenție directă: făptuitorul prevede și urmărește să săvârșească furtul prin violență sau amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și prin folosirea vreunuia din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea.

Hotărârea făptuitorului de a comite tâlhăria poate fi luată de la început sau poate să apară în timpul săvârșirii sau după consumarea furtului, în funcție de intervenția unor împrejurări pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu, împotrivirea victimei).

În cazul în care furtul a fost urmat de folosirea unuia dintre mijloacele indicate în art. 211 C. pen., rezoluția făptuitorului de a săvârși tâlhăria apare, de regulă, după consumarea furtului, deoarece numai în măsura în care intervine o persoană pentru a-l prinde, făptuitorul se hotărăște să folosească violența ori amenințarea.

Din punct de vedere subiectiv la variantele agravate ale tâlhăriei care au avut ca urmare o vătămare corporală sau moartea victimei, implică, ca formă de vinovăție, praeterintenția.

Dacă făptuitorul a acționat cu intenție în ceea ce privește producerea urmării, adică prevăzând-o a urmărit sau a acceptat survenirea ei, răspunderea sa penală se stabilește nu pentru modalitatea agravantă a tâlhăriei, ci pentru un concurs de infracțiuni alcătuit din infracțiunea de tâlhărie și infracțiunea de vătămare corporală gravă (când s-a produs vreuna din urmările prevăzute de art. 182 C. pen.) sau va fi alcătuit din infracțiunea de tâlhărie varianta tip și omor deosebit de grav (art. 176 lit. d C. pen.) când s-a produs moartea victimei.

Dacă întrebuințarea de violențe, amenințări etc. nu a servit sau nu au fost efectuate pentru a servi ca mijloc pentru săvârșirea furtului, atunci nu mai avem de-a face cu o acțiune adiacentă, ci cu o acțiune de sine stătătoare și deci nu va fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie și nu va exista această infracțiune ci, eventual, un concurs de infracțiuni (de regulă, infracțiunea de loviri și cea de furt).

În speță, inculpatul, supărat pe victimă pe care el o consideră implicată în desfacerea contractului său de muncă, a lovit-o pe aceasta și apoi, profitând de acest fapt, I-a luat victimei o haină care îi aparținea.

Deci, întrebuințarea de violențe, amenințări etc. efectuate anterior și în alt scop decât furtul, nu constituie o acțiune adiacentă acțiunii de furt, ci o acțiune distinctă de infracțiunea de furt, adică o infracțiune separată sau cel mult conexă.

b) Mobilul

Orice acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior, constând într-o necesitate, dorință, pasiune, sentiment, emoție etc., care a inspirat făptuitorului ideea de a o comite.

Asemenea impulsuri interne, susceptibile a sta la baza săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, pot fi: tendința de îmbogățire fără muncă, sentimente de ură și răzbunare.

c) Scop

Latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie, include în afara scopului specific furtului și scopul folosirii violențelor exercitate asupra victimei de infractor, cu intenția de a o jefui.

Așa de exemplu, constituie infracțiunea de tâlhărie fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână, ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenția de a o jefui.

Scopul specific furtului constă în însușirea pe nedrept a bunului sustras sau folosirea pe nedrept a acestuia, iar folosirea violenței sau amenințării trebuie realizată în scopul păstrării bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Nu sunt întrunite trăsăturile constitutive ale infracțiunii de tâlhărie atunci când inculpatul, deși a folosit violențe, totuși nu a făcut-o în scopul însușirii pe nedrept a unor lucruri aparținând altuia, ci în scopul de a constrânge partea vătămată, care era debitorul inculpatului de a-și achita datoria pe care o avea față de el.

De aceea, fapta va putea primi altă calificare penală în raport cu natura și gravitatea violențelor exercitate de făptuitor.

Scopul însușirii pe nedrept trebuie să existe, ca și în cazul furtului în momentul săvârșirii faptei, fără a fi însă necesară realizarea sa efectivă. Dacă acest scop lipsește, nu se realizează activitatea principală a tâlhăriei (furtul) și, în consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 211 C. pen.

2.1.4. Formele infracțiunii

a) Tâlhăria, fiind în complexul ei o infracțiune de comisiune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii. Actele pregătitoare (preparatorii) la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pot privi atât acțiunea principală, cât și cea adiacentă. Ele pot fi atât de natură materială (de exemplu, făptuitorul procură anumite mijloace necesare comiterii furtului sau arme, narcotice pentru executarea violenței, amenințării) sau de natură morală (culege anumite date sau informații cu privire la locul săvârșirii faptei ori cu privire la victimă).

Actele pregătitoare, indiferent de natura sau modalitatea sub care apar, nu sunt incriminate de lege și nu constituie o formă pedepsibilă a infracțiunii de tâlhărie. În cazul în care s-a trecut la acte de executare, actele preparatorii se vor îngloba în activitatea infracțională a autorului și vor avea relevanță în stabilirea în concret a pericolului social al faptei.

Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană și folosite de autor la săvârșirea infracțiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioară la comiterea tâlhăriei.

b) La tâlhărie, tentativa este posibilă, iar legea prevede sancționarea ei (art.222 C. pen.). Coroborând dispozițiile art. 20 C. pen. în care se reglementează conținutul tentativei, cu cele ale art. 211 C. pen. unde este prevăzut conținutul tâlhăriei, vom putea reține faptul că tentativa la tâlhărie poate să apară numai în modalitatea tentativei întrerupte(când executarea a fost întreruptă) sau a tentativei relativ improprii (când urmarea nu s-a produs datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află). Astfel, la tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă.

Față de cele ce preced, putem spune că există, în primul rând, tentativa la tâlhărie atunci când executarea faptei a început, dar a fost întreruptă. Executarea faptei, față de conținutul complex al tâlhăriei, înseamnă atât executarea acțiunii principale (a furtului), cât și executarea activității secundare (a violenței, amenințării, punerii victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra).

Există tentativă întreruptă la infracțiunea de tâlhărie ori de câte ori după începerea executării furtului, cu condiția să se fi folosit violența sau amenințarea și până în momentul în care executarea furtului a fost dusă până la capăt, intervine o cauză de întrerupere a realizării în întregime a acțiunii principale.

Dacă până în momentul întreruperii sau neizbutirii acțiunii principale nu intervenise încă acțiunea adiacentă, atunci fapta comisă constituie tentativă de furt, iar nu o tentativă de tâlhărie.

Există tentativă la infracțiunea de tâlhărie, respectiv infracțiune consumată și în cazul în care violențele se exercită în scopul sustragerii unui vehicul pentru a-l folosi pe nedrept. Astfel, furtul săvârșit prin violență constituie infracțiunea de tâlhărie, indiferent de modalitatea sustragerii și de obiectul său material. Luarea unui autovehicul, în scopul de a-l folosi pe nedrept, deci în condițiile art. 208, alin. 4 C. pen., constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 C. pen.

Prin urmare, există tentativa la tâlhărie atunci când făptuitorul a început executarea furtului prin violență, amenințare, etc., dar această executare a fost întreruptă datorită unei împrejurări independente de voința sa. Întreruperea se poate datora intervenției posesorului sau detentorului bunului ori altei persoane.

De asemenea, există tentativa întreruptă la infracțiunea de tâlhărie și în situația în care executarea furtului fiind întreruptă, datorită unei împrejurări independente de voința făptuitorului (de exemplu, a fost surprins), acesta folosește violența sau amenințarea pentru a șterge urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. În acest caz este suficient să se fi recurs la violență sau amenințare, indiferent dacă acestea au avut sau nu o desfășurare completă ori dacă și-a atins sau nu scopul.

c) Consumarea. Infracțiunea de tâlhărie se consumă când executarea acțiunii principale (furtul) s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea imediată prin intermediul acțiunii adiacente, adică prin întrebuințarea de violență sau de amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau în imposibilitatea de a se apăra.

Pentru existența infracțiunii de tâlhărie nu are relevanță dacă scopul deposedării victimei de un anumit bun a fost urmărit înainte de exercitarea violențelor sau amenințării, ori dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalități, deoarece, potrivit art. 211 C. pen., constituie tâlhărie orice furt săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări.

Dacă activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie a recurge la acțiunea adiacentă, fapta consumată este infracțiune de furt, iar nu de tâlhărie.

Tâlhăria este, de asemenea, consumată când făptuitorul, după săvârșirea acțiunii principale efectuate fără intervenția acțiunii adiacente, a recurs imediat după consumarea acțiunii de furt la întrebuințarea de violențe, amenințări etc., pentru a păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. În această ipoteză, infracțiunea de tâlhărie este consumată chiar dacă făptuitorul nu a reușit, prin folosirea de violență, amenințări etc., să păstreze bunul, să înlăture urmele faptei ori să-și asigure scăparea, fiindcă legea consideră aceste finalități ca scop al acțiunii adiacente și nu ca rezultat al ei.

Textul legii, prevăzând varianta folosirii de violențe, amenințări etc., în scopul păstrării bunului furat, confirmă prin aceasta că pentru existența tâlhăriei consumate, bunul trebuie să fi fost sustras din stăpânirea de fapt a victimei și să se afle în stăpânirea de fapt a făptuitorului. Nu are relevanță faptul că autorul nu a reușit să păstreze bunul din moment ce însușirea lui a avut loc. În cazul săvârșirii faptei în coautorat, însușirea bunului numai de către unul din coautori, face ca tâlhăria să fie comisă în forma consumată.

În cazul modalității agravate, tâlhăria va fi considerată consumată dacă s-au produs, ca urmare a acțiunii adiacente, rezultatele cerute de norma de incriminare (vătămare corporală gravă, moartea victimei, consecințe deosebit de grave).

d) Epuizarea. Infracțiunea de tâlhărie este, ca și furtul, susceptibilă de o activitate infracțională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ și deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acțiunea adiacentă, de întrebuințare a mijloacelor de constrângere, în aceeași măsură poate fi prelungită prin acte succesive de sustragere, acțiunea principală și deci, fapta de tâlhărie.

Alteori, acțiunea adiacentă poate produce urmări de gravitate progresivă (vătămări corporale grave, moartea victimei) și deci, de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei, în acest caz procesul cauzal al activității infracționale se prelungește în timp.

În varianta unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat actele succesive în efectuarea acțiunii principale sau când nu mai este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente.

Pentru ca infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea gravă sau moartea victimei este comisă cu intenție depășită, se epuizează odată cu producerea definitivă a rezultatului mai grav, acest moment al încetării producerii urmărilor constituie momentul în funcție de care se face aplicarea legii în sancționarea făptuitorului.

Dacă în timpul scurs de la data comiterii faptei tip intenționate (furtul) prin întrebuințarea de violențe și până la producerea urmării mai grave (vătămarea corporală, moartea, consecințe deosebit de grave) intervine o nouă lege penală care sancționează diferit aceste forme agravate de tâlhărie, nu se va pune problema alegerii legii mai blânde, sancționarea se va face potrivit legii penale în vigoare la data încetării definitive a urmărilor. Termenul de prescripție a răspunderii penale, la formele agravate ale tâlhăriei, va curge din momentul producerii rezultatului mai grav.

2.2. Aspecte de drept procesual penal

2.2.1. Organele competente să efectueze urmărirea penală

A. Competența materială a organelor de urmărire penală. Competența materială este dată de repartiția cauzelor penale între organele de cercetare și procurori în raport de natura și gravitatea infracțiunilor ce fac obiectul acestor cauze.

La tratarea competenței materiale și personale a procurorului cu privire la începerea și desfășurarea urmăririi penale, trebuie să se facă diferențiere între cazurile în care, potrivit legii, procurorul poate dispune începerea și efectuarea urmăririi penale în mod facultativ și situațiile în care începerea și efectuarea urmăririi penale, la infracțiunea de tâlhărie se face obligatoriu.

Din observarea dispozițiilor art. 209 C. pr. pen. reținem faptul că procurorii, în materia infracțiunii de tâlhărie, pot dispune în toate cazurile începerea și efectuarea urmăririi penale.

Potrivit art. 209 alin. 3 C. pr. pen., întotdeauna când tâlhăria a avut ca urmare moartea victimei, începerea și efectuarea urmăririi penale se pot face numai de către procuror. Este competent să efectueze urmărirea penală și să exercite supravegherea asupra activității de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în prima instanță cauza.

Când tâlhăria este îndreptată contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau folosința Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Ministerului Justiției – Direcția Generală a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Serviciului de Protecție și Pază, procurorul militar are facultatea de a începe urmărirea penală, iar dacă s-a produs moartea victimei, efectuarea urmăririi penale devine obligatorie pentru acesta.

În virtutea principiului subordonării ierarhice, urmărirea penală pentru infracțiunea de tâlhărie poate fi dispusă și efectuată și de procurorul ierarhic superior celui care are competența materială sau personală.

Potrivit art. 207 C. pr. pen., organele de cercetare penală ale poliției efectuează cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare.

De aceea, la infracțiunea de tâlhărie, organele de poliție pot începe urmărirea penală în toate cazurile, cu excepția ipotezei în care fapta a avut ca urmare moartea victimei.

B. Competența teritorială a organelor de urmărire penală. Potrivit art. 30 alin. 1 C. pr. pen., competența pentru infracțiunile săvârșite în țară este determinată de:

locul unde a fost săvârșită infracțiunea;

locul unde a fost prins făptuitorul;

locul unde locuiește făptuitorul;

locul unde locuiește persoana vătămată.

Dacă a fost sesizat un singur organ judiciar în a cărui circumscripție teritorială este cuprins vreunul din locurile la care se referă art. 30 alin. 1, acesta va fi competent să rezolve cauza.

Dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare, stabilirea în concret a competenței depinde de momentul sesizării organelor judiciare (art. 45 C. pr. pen.). În cazul în care au fost sesizate simultan mai multe organe judiciare, prioritatea se stabilește în ordinea enumerării din art. 30 alin. 1, operând așa-numita preferință legală. Deci, va fi competent organul de la locul săvârșirii infracțiunii înaintea celui de la locul unde a fost prins făptuitorul sau a celui de la locul unde locuiește făptuitorul ori persoana vătămată.

De asemenea, pentru determinarea locului săvârșirii infracțiunii, în Codul de procedură penală (art. 30 alin. 4) s-a prevăzut că prin “locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

În cazul în care mai multe organe judiciare au fost sesizate în momente diferite, competența revine organului care a fost mai întâi sesizat, operând, în această situație, o preferință cronologică.

Totodată, în art. 45 alin. 2 C. pr. pen., se prevede că atunci când nici unul din locurile indicate nu este cunoscut, va fi competent organul care a fost mai întâi sesizat.

Dacă urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către Parchetele de pe lângă Curțile de Apel ori de pe lângă Tribunale sau de către un organ de cercetare central ori județean, procurorul, prin rechizitoriu, va stabili căreia dintre instanțele corespunzătoare locurilor arătate în art. 30 alin. 1 îi revine competența de a judeca. Într-o asemenea situație, organul de urmărire penală are posibilitatea să aleagă instanța căreia urmează să-i fie transmisă cauza spre soluționare, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.

Procurorii sunt constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească. Deși sunt instanțe egale în grad, între judecătorii și tribunale militare există deosebiri sub aspectul numărului parchetelor care funcționează pe lângă aceste instanțe. În timp ce pe lângă fiecare judecătorie funcționează un parchet, pe lângă tribunalele militare funcționează mai multe parchete militare, datorită faptului că întinderea circumscripțiilor teritoriale este mult mai mare în cazul tribunalelor militare.

Tribunalele militare sunt în număr de 4 pentru întreg teritoriul țării și își au sediul în București, Timișoara, Cluj și Iași. Tribunalul Militar Teritorial și Curtea Militară de Apel își au reședința în București.

Potrivit art. 5 din Legea 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, ofițerii și subofițerii de poliție au competența teritorială corespunzătoare aceleia organului de poliție din care fac parte.

De aici rezultă că organele de cercetare penală ale Inspectoratului General al Poliției pot desfășura activitate de cercetare în cazul infracțiunilor de tâlhărie mai deosebite, pe tot cuprinsul țării.

Organele de cercetare penală ale poliției județene își desfășoară activitatea de cercetare a infracțiunilor de tâlhărie în limitele județului respectiv, iar cele ale Capitalei în limitele sectoarelor.

2.2.2. Competența teritorială a organelor de urmărire penală în cazul infracțiunilor de tâlhărie săvârșite în străinătate

Când vorbim despre “infracțiuni săvârșite în străinătate” avem în vedere cele comise în întregime în afara teritoriului țării și cărora, potrivit Codului penal, se aplică legea penală română.

Pe plan procesual, începerea și efectuarea urmăririi penale, în astfel de împrejurări, revin organelor de urmărire penală române.

Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a căror rază teritorială își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul și nici nu locuiește în România, și fapta este de competența judecătoriei, se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în alte cazuri, de instanța competentă după materie și calitatea persoanei, din Municipiul București.

Potrivit art. 31 alin. 2 C. pr. pen., infracțiunea săvârșită pe o navă este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competența este stabilită de regulile aplicabile infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, cu excepția cazului când prin lege se dispune altfel.

2.2.3. Instanțele competente să judece infracțiunea de tâlhărie

Potrivit Codului de procedură penală, infracțiunea de tâlhărie în forma tip prevăzută de art. 211 alin. 1 C pen. este în primă instanță de competența judecătoriei sau tribunalului militar, după caz.

Tâlhăria în formele agravate prevăzute de art. 211 alin. 2,alin. 2¹ si alin. 3 C. pen. este judecată în prima instanță de tribunal sau de tribunalul militar teritorial.

Infracțiunile de tâlhărie săvârșite în afara teritoriului țării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a căror rază teritorială își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul și nici nu locuiește în România, iar fapta de tâlhărie a fost comisă în forma tip, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 sau de Tribunalul militar, iar dacă a fost comisă în variantele agravate, se judecă de Tribunalul București sau Tribunalul Militar Teritorial.

Când se va constata în cursul procesului penal că lipsește din conținutul faptei una dintre acțiunile fără de care nu poate exista infracțiunea de tâlhărie, fie acțiunea principală (nu există furt), fie acțiunea adiacentă (nu s-au întrebuințat violențe sau amenințări ori nu a fost pusă victima în stare de inconștiență ori imposibilitate de a se apăra) se va schimba încadrarea faptei, rămânând să formeze obiect al procesului numai fapta corespunzatoare acțiunii existente (fie furt, fie loviri, amenințare sau vătămări corporale).

Când nu există acțiunea de furt (de exemplu, s-ar dovedi că susținerea persoanei vătămate că a fost victimă a unui furt nu corespunde adevărului), iar violențele sau amenințarea săvârșite față de persoana pretinsă vătămată nu se încadrează în dispozițiile legii penale, neexistând infracțiune se va dispune scoaterea de sub urmărire sau în faza de judecată achitarea (art. 11 pct. 1 lit. b și pct. 2 lit. a C. pr. pen.).

2.3. Aspecte criminologice privind infracțiunea de tâlhărie.

Ca știință ce studiază starea, dinamica și cauzele criminalității în scopul elaborării măsurilor de prevenire și combatere a acesteia, criminologia a fost văduvită în trecut. Prin excelență, o știință legată de nevoile practicii, de aplicarea cât mai rapidă a soluțiilor propuse de cercetarea științifică în activitatea concretă de realizare a politicii penale, criminologia este chemată să studieze fenomenul infracțional, așa cum acesta se manifestă în condițiile unei anumite societăți, într-o etapă determinată.

Fiind una dintre cele mai grave infracțiuni contra atributelor fundamentale ale omului, tâlhăria se distinge în perioada actuală printr-o recrudescență nemaiîntâlnită. Curba infracționalității în domeniul faptelor de tâlhărie s-a mai întâmplat să urce, dar acum asistăm la o adevărată escaladare galopantă a faptelor antisociale de o asemenea gravitate.

Statisticile întocmite la nivelul Ministerului de Interne și publicate în Buletinul informativ lunar, ne oferă o serie de date cu privire la anumite elemente obiective, dar și subiective, de natură a ne forma o imagine de ansamblu, cât de cât veridică, asupra acestui fenomen.

Potrivit statisticilor judiciare în materie, rezultă că majoritatea infracțiunilor de tâlhărie au avut ca obiect material bunuri din patrimoniul persoanelor fizice. Există aici un raport invers proporțional față de fapta scop, anume furtul. Într-adevăr, furtul în paguba persoanelor juridice este mult mai răspândit decât cel în paguba patrimoniului persoanelor fizice. Acest lucru se explică lesne prin grija deosebită a individului față de bunurile proprii în comparație cu atenția vizavi de bunurile sociale.

Referitor la modul de operare, constatăm că majoritatea faptelor au fost realizate prin amenințare, deci, printr-o violență psihică, în schimb, tot mai multe infracțiuni de tâlhărie se caracterizează printr-un mod de operare deosebit și folosirea unor mijloace care prezintă un grad de pericol ridicat, cum ar fi armele de foc, substanțele toxice și cele lacrimogene. Astfel în cursul lunii iulie 2000, L.S. în vârstă de 17 ani, din localitatea Blăjenii de Sus a fost victima lui B. S. și P. D., indivizi fără ocupație, cu antecedente penale, care l-au deposedat de un radiocasetofon, folosind un spray lacrimogen pentru a aduce victima în stare de neputință de a se apăra.

La comiterea tâlhăriilor se folosesc moduri de operare diversificate, mulți infractori acționează perioade îndelungate, fără să fie identificați, deoarece nu sunt cuprinși în evidențele poliției, iar supravegherea lor este deficitară, mai ales în cazul celor din rândul țiganilor, unde posibilitățile de penetrare sunt reduse.

Peste 80% din tâlhării sunt comise în mediul urban, pe timpul nopții, în apropierea barurilor, restaurantelor, pe străzi neiluminate, în locuri izolate și asupra persoanelor sub influența alcoolului sau care se deplasează singure.

Se realizează frecvent cazuri când infractorii pătrund noaptea în locuința cetățenilor, amenință victimele cu săbii și cuțite, iar când acestea au încercat să riposteze au fost lovite cu duritate și vătămate corporal.

Au un caracter de continuitate tâlhăriile comise în dauna patronilor unor societăți comerciale, în special cetățeni străini, care transportă și depozitează la reședință sume importante de bani, fără a-și lua măsuri minime de siguranță, favorizând acțiunile infractorilor tâlhari, care folosind diferite pretexte (se prezintă drept ofițeri de poliție, conaționali, oameni de afaceri etc.) pătrund în sediile sau locuințele acestora, unde prin amenințarea cu arme albe sau de foc, lovire cu pumnii și picioarele sau cu diferite corpuri contondente, îi deposedează de bani și bunuri.

Peste 35% dintre infractori sunt dintre persoanele fără ocupație, iar 25% dintre participanți provin din rândul țiganilor. Infractorii țigani, grupați pe bază de rudenie sau amiciție, prin așa-zisa judecată țigănească numită “stabor”, determină victimele de aceeași etnie, prin amenințare și violență, să le plătească sume mari de bani ori să predea anumite bunuri de valoare, motivațiile lor fiind puerile. Este un mod de operare folosit în ultimii ani și de regulă, aceste infracțiuni nu sunt reclamate, datorită faptului că victimele se află sub imperiul fricii generate de amenințările sau violențele ce au fost exercitate asupra lor.

S-au înregistrat tâlhării, comise de 5 – 7 autori, constituiți în grup, care s-au deplasat cu autoturisme, mărci străine, folosind numere de înmatriculare false, la sediul unor depozite ale societăților comerciale, unde au pătruns prin amenințarea paznicilor cu arme de foc, săbii, cuțite, pistoale cu gaze iritant – lacrimogene, după care au sustras aparatură electronică și alte bunuri de valoare, dispărând cu rapiditate.

Un alt caz s-a înregistrat în comuna Sadova, județul Dolj, în care un grup de țigani, folosindu-se de autoturisme, pentru a realiza o deplasare rapidă, atacau turiștii străini ce staționau în parcările de pe drumurile publice din afara localităților, deposedându-i de bani.

Îngrijorător este și faptul că au existat tâlhării săvârșite în exclusivitate de femei. Numita S.C. de 60 ani, pensionară, a fost atacată de două țigănci care, imobilizând-o prin folosirea unui spray lacrimogen, i-au sustras o sumă importantă de bani.

Un caz deosebit este cel privind pe numita E. I., din București, care, atribuindu-și calitatea de cadru medical, a pătruns într-un număr de șase locuințe și, după ce administra gazdei o substanță toxică, profitând de starea de somnolență a acesteia sustrăgea bani și bunuri.

Recent s-au comis tâlhării pe arterele de circulație rutieră, de către infractori îmbrăcați în uniforme de poliție care au oprit noaptea, prin semnale luminoase, autoturisme cu număr de înmatriculare străin, solicitând actele și concomitent folosind violența asupra ocupanților autoturismelor, urmate de furtul unor sume de bani, obiecte de valoare și chiar de deposedarea de mijlocul de transport respectiv.

Cele mai frecvente moduri de operare întâlnite la săvârșirea tâlhăriilor sunt:

fixarea victimelor din restaurante și urmărirea lor până la locuri dosnice, unde se produc atacul și jefuirea;

atragerea unor bărbați prin intermediul femeilor care, motivând că-l duc la domiciliu pentru a întreține raporturi sexuale, facilitează atacarea și jefuirea lor în locuri izolate și slab iluminate;

atacarea persoanelor ce transportă valori monetare la centrele de colectare sau în incinta magazinelor spre sfârșitul programului;

pătrunderea prin forțarea sistemelor de închidere a ușilor, în locuințele victimelor, imobilizarea și amenințarea acestora și chiar schingiuirea victimei pentru a le preda bunurile sau valorile deținute.

Observând victimele, deci subiecții pasivi, distingem în rândul acestora aproximativ 2/3 femei și, mai ales în Municipiul București, un mare număr dintre taximetriști. Se comit tâlhării în dauna taximetriștilor, cărora autorii le oferă sume de bani pentru a-i transporta într-o anumită localitate, iar pe itinerariul de deplasare ori la destinație, îi deposedează de bunuri sau valori, de multe ori și de autoturisme.

Principalele acțiuni cauzale care au determinat comportamentul infracțional și au dus la comiterea de tâlhării sunt de ordin social, cultural-educativ, profesional, economic și medical – psihologic. La un examen de amănunt al cauzelor și condițiilor care fac să apară și să dăinuiască infracțiunile de tâlhărie, pot fi constatate anumite particularități care prin specificul lor explică crearea unor infractori tâlhari.

Ceea ce explică etimologia infracționalității în materie de tâlhărie sunt condițiile deficitare de formare a personalității celor care sfârșesc prin a deveni infractori. Seria acestor condiții pornește mai întâi din mediul familial, continuă cu mediul ocazional (prieteni, cunoștințe, anturaj) și în ultimul rând se regăsește chiar în unele medii socio-profesionale organizate (școală, loc de muncă) prin carențe ale personalului educațional, prin neajunsuri ale exercitării controlului social asupra comportamentului individual.

Acest lucru reiese cu atât mai mult cu cât, din cercetările întreprinse, rezultă că majoritatea tâlhăriilor nu au corespondent motivațional legat de neajunsuri materiale. Dimpotrivă, faptele derivă dintr-o anumită atitudine față de muncă și patrimoniul altuia, din modele comportamentale negative și din deficiențe de natură instructiv – educative.

Dar dincolo de aceste elemente, examenele psihologice pun în evidență lipsa sentimentului de culpabilitate la subiecți, ca rezultat al unor deficiențe formative.

Analiza mediului familial pune în evidență că cea mai mare parte dintre infractori provine din familii în care furtul și implicit tâlhăria nu sunt considerate ca acte reprobabile. De exemplu, în instrumentarea unor cazuri de furt avea loc o adevărată “educație pro infracțională”, copiii fiind determinați de părinți să asiste la săvârșirea faptelor ori chiar să le săvârșească ei sub supravegherea majorilor. Ca și celelalte infracțiuni comise prin violență, alcoolul apare frecvent ca factor criminogen.

Referitor la unii factori care determină ori favorizează menținerea la un nivel destul de ridicat a fenomenului infracțional pe linie de tâlhărie trebuie remarcat că aceștia rezidă în:

educația greșită primită în familie, influența unui anturaj necorespunzător, precum și slaba preocupare a factorilor responsabili din școală, familie, societate pentru corijarea conduitei acelor membri ce comit diferite abateri;

existența unor elemente infractoare ce manifestă tendințe de a-și asigura sursele principale de existență prin comiterea de infracțiuni;

afluența și concentrarea unor elemente cu trecut infracțional în orașele mari și în zonele aglomerate ale acestora;

lipsa de supraveghere și îndrumare a unor minori și tineri;

existența în localități a unor locuri dosnice, iluminate insuficient și a unor puncte obligatorii de trecere spre cartierele de locuit situate în zone aflate în construcție;

consumul excesiv de alcool, influența nefastă a unor filme video;

organizarea în grup a infractorilor tâlhari și specializarea acestora în culegerea de informații cu privire la victime, posibilitățile materiale și financiare ale acesteia;

comportarea neadecvată a viitoarelor victime (expunerea unor sume mari de bani pentru plata consumației; discuții cu diferite persoane cu privire la bunurile sau valorile pe care le dețin la domiciliu);

nefolosirea unor sisteme de încuietori sigure;

deficiențe în activitatea de manipulare și păstrare a valorilor deosebite (asigurarea securității bunurilor și a transportului valorilor monetare);

migrarea elementelor infractoare către aglomerațiile urbane unde își desfășoară aproape nestingherite activitatea infracțională.

Capitolul 3. Direcții metodologice pe care trebuie să le urmărească investigarea criminalistică a infracțiunii de tâlhărie.

Tâlhăria, sub diversele sale forme, se numără printre cele mai vechi fapte îndreptate contra patrimoniului, pedepsită de legile din toate timpurile, datorita atât pericolului sau social, cât și frecvenței cu care a fost și este săvârșită. Cercetarea criminalistică a tâlhăriei presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni. Principalele elemente pe care trebuie sa le lămurească organele de cercetare penală sunt:

Locul și timpul săvârșirii faptei.

Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunii.

Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciata precum si celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii.

Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii.

Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat.

Existența concursului de infracțiuni.

Cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat, sau înlesnit săvârșirea infracțiunii.

3.1. Locul și timpul săvârșirii faptei

Stabilirea exactă a locului și momentului săvârșirii faptei are semnificații juridice și criminalistice multiple, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

identificarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precum și în interpretarea și valorificarea acestora;

Menținerea aspectului inițial al locului faptei, precum și conservarea urmelor

este o măsură esențială pentru evitarea oricăror acțiuni distructive a persoanelor curioase, a amatorilor de senzații tari, care, în câteva momente, pot schimba înfățișarea locului faptei sau pot distruge urmele infracțiunii. Totodată, prin stabilirea exactă a perimetrului locului infracțiunii, se previne o eventuală încercare a autorului infracțiunii de a șterge urmele faptei sale. Măsura se impune și pentru a se preveni acțiunea unor factori cu caracter obiectiv, cum sunt, de exemplu, condițiile meteorologice, mai ales dacă fapta a fost comisă într-un loc deschis.

formarea corectă a cercului de bănuiți;

În funcție de locul comiterii faptei, organele de anchetă trebuie să acorde o atenție deosebita persoanelor care domiciliază își au reședința sau își desfășoară activitatea în apropierea acestuia ori în zona limitrofă. De asemenea, vor fi incluse în cercul de bănuiți persoanele care frecventează anumite locuri din zonă sau care își au anturajul sau cercul de prieteni în vecinătatea locului unde s-a comis fapta.

În primul rând, în cercul de bănuiți vor fi incluse persoanele cu trecut infracțional ori predispuse să comită fapte de natură penală (recidiviști, elemente parazitare, gazde de infractori, labilii psihic, tăinuitori, minori fugiți din centrele de reeducare, ori proveniți din familii dezorganizate, etc. În formarea cercului de bănuiți, un rol important îl deține rețeaua informativă, motiv pentru care se va trece la culegerea de informații imediat după efectuarea cercetării la fața locului.

De asemenea, în situația în care în zona respectivă a sesizată comiterea mai multor infracțiuni cu întrebuințarea de violențe, se impune planificarea și executarea unor măsuri polițienești specifice (pânde, patrulări, prinderi în flagrant, etc.).

identificarea martorilor;

Este vorba, în primul rând, de martorii oculari, care pot furniza informații

utile pentru identificarea făptuitorilor, natura și valoarea bunurilor sustrase.

Ascultarea martorilor implică culegerea cât mai multor date privitoare la persoana acestora și la relațiile în care se află cu persoana vătămată și cu făptuitorii.

Cunoașterea cu exactitate a locului și timpului săvârșirii faptei poate contribui la rezolvarea a două probleme esențiale, strâns legate se aprecierea declarațiilor martorilor, de evaluare a forței lor probante, și anume : stabilirea sincerității martorului și măsura în care depozițiile sale corespund realității obiective. În practica organelor judiciare s-au întâlnit numeroase situații în care făptuitorul a ajuns la o înțelegere frauduloasă cu martorii sau chiar când complicii acestuia au compărut în fața organelor judiciare în calitate de martori.

Întrebările adresate martorilor diferă după momentele principale din filmul acțiunii pe care le-au perceput (anterioare, concomitente sau posterioare), interesul pe care îl pot avea în cauză (spre exemplu, dobândirea unor obiecte din cele aparținând persoanei vătămate), relațiile în care se găsesc cu victimă sau făptuitor, etc.

stabilirea activităților desfășurate de învinuit sau inculpat în perioada critică pentru ca, prin activitățile de urmărire penală, să se înlăture eventualele alibiuri invocate de către făptuitori;

Nu de puține ori, făptuitorii s-au apărat în fața organelor prin invocarea faptului că, în momentul comiterii faptei, se aflau în alt loc. Organelor judiciare le revine sarcina de a stabili cu exactitate timpul săvârșirii infracțiunii, având în vedere că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune cu o durată relativ scurtă de comitere și făptuitorii au posibilitate de a se deplasa în anumite locuri imediat după săvârșirea tâlhăriei pentru a-și asigura un alibi temeinic.

verificarea faptului dacă bunurile sau valorile (despre care victima susține ca a fost deposedată) se aflau sau nu în patrimoniul persoanei fizice sau juridice în momentul în care a fost sesizată săvârșirea infracțiunii

Această măsură se impune datorită faptului că, spre exemplu, unii gestionari reclamă că li s-au sustras o cantitate mai mare de bunuri sau valori sau chiar înscenează furturi sau tâlhării pentru a acoperi eventuale delapidări sau neglijențe săvârșite anterior.

O situație asemănătoare se întâlnește atunci când persoana vătămată reclamă că a fost deposedată de mai multe obiecte sau valori decât s-a întâmplat în realitate ori că bunurile sustrase sunt de o valoare mai mare (spre exemplu, victima susține că a fost deposedată de o sumă de bani mai mare decât suma care se găsea asupra sa sau că bijuteriile care i-au fost sustrase erau confecționate din aur, însă acestea erau confecționate din argint).

darea în urmărire operativă a bunurilor și valorilor sustrase;

Această activitate trebuie efectuată de urgență, cunoscut fiind faptul că făptuitorii vor încerca să valorifice de îndată bunurile care au făcut obiectul tâlhăriei pentru a nu fi depistate asupra lor sau la domiciliul lor cu ocazia efectuării unei percheziții sau în alte situații.

luarea operativă a măsurilor de identificare urmărire și prindere a făptuitorilor;

efectuarea unei încadrări juridice corespunzătoare;

La încadrarea juridică a faptei, timpul săvârșirii acesteia prezintă importanță atunci când fapta a fost săvârșită în timpul nopții sau în timpul unei calamități, iar locul săvârșirii faptei este necesar a fi stabilit atunci când tâlhăria a fost săvârșită într-un loc public, într-un mijloc de transport sau într-o locuință sau în dependințe ale acesteia, toate acestea constituind modalități agravante.

Stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii –reprezintă o sarcină cu caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în măsură să ia măsuri eficace de asigurare a securității, a pazei bunurilor aparținând patrimoniului public sau privat.

3.2.Modul de operare folosit la săvârșirea infracțiunii

Infracțiunea de tâlhărie poate fi săvârșită în diverse modalități, fie normative, ce decurg din dispozițiile legale, fie faptice, ce decurg din particularitățile concrete de săvârșire a faptei.

Organelor de urmărire penală le revine sarcina de a stabili dacă activitatea ilicită desfășurată de către făptuitor se încadrează în vreuna din variantele agravante prevăzute de art. 211 alin. 2 și alin. 2¹ C. pen. ,de modul de operare depinzând în principal corecta încadrare juridică a faptei.

Împrejurarea că infractorul avea asupra sa o armă, substanță narcotică sau paralizantă sau că era mascat, deghizat sau travestit este de natură să-i confere faptei un grad sporit de pericol social întrucât făptuitorul se încurajat să comită infracțiunea datorită mijloacelor pe care le are asupra sa și pe care le-ar putea folosi la nevoie.

De cele mai multe ori, tâlhăriile se săvârșesc de mai multe persoane împreună, fiecare având un rol prestabilit. Acest lucru le conferă făptuitorilor mai multă încredere în sine iar activitatea infracțională are mai multe șanse de izbândă. Acestea sunt și motivele pentru care legiuitorul a hotărât să sancționeze mai aspru această modalitate de săvârșire a tâlhăriei.

În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, cercetarea trebuie să lămurească, pe lângă activitatea specifică prin care a ajuns făptuitorul la locul unde se aflau bunurile sau valorile însușite, și în ce au constat violențele, amenințările, acțiunile prin care victima a fost pusă în stare de inconștiență ori neputință de a se apăra, inclusiv mijloacele folosite în acest scop. Spre exemplu, victima este amenințată

Stabilirea modului de operare reprezintă una din principalele sarcini ale cercetării întrucât oferă posibilitatea stabilirii activităților specifice ce urmează a fi întreprinse pentru administrarea probelor. Principalele direcții în care poate fi valorificată cunoașterea exactă a modului de operare sunt următoarele:

formarea cercului de bănuiți.

Pentru a se ajunge la restrângerea sau chiar la formarea cercului de bănuiți, organele de urmărire penală trebuie să identifice persoanele care au mai comis anterior tâlhării, folosind același mod de operare.

Dacă pătrunderea în locul de unde s-au sustras bunurile s-a realizat prin efracție, se vor lua în considerare urmele provocate de instrumentele de spargere, rupere, forțare, distrugere, smulgere, etc. de cele mai multe ori acestea constituind o amprentă a făptuitorilor și poate contribui în mod decisiv la restrângerea cercului de bănuiți. De cele mai multe ori sunt folosite obiecte dure. Sunt însă și obiecte sau aparate adaptate sau special construite pentru săvârșirea faptelor, mergând de la ciocane, șurubelnițe, până la utilaje care folosesc flacăra oxiacetilenică pentru topirea ușilor din oțel de la casetele de bani sau chiar din aparatură cu raze laser.

corecta încadrare juridică a faptei.

Săvârșirea tâlhăriei în una din următoarele împrejurări: de o persoana mascata, deghizata sau travestita, în timpul nopții, într-un loc public sau într-un mijloc de transport, de doua sau mai multe persoane împreuna, de o persoana având asupra sa o arma, o substanță narcotică ori paralizantă, într-o locuință sau în dependințe ale acesteia, în timpul unei calamitați sau a avut vreuna din urmările arătate în art. 182. face ca , prin voința legiuitorului, aceasta să capete un pericol social mai ridicat și, implicit, să fie pedepsită mai aspru.

luarea operativă a măsurilor de identificare și ridicare a obiectelor ce au servit la comiterea faptei.

Aici sunt avute în vedere atât obiectele care au fost folosite efectiv la săvârșirea faptei (arme, substanțe narcotice sau paralizante, obiecte folosite la efracție, escaladare, etc.), cât și alte categorii de obiecte (spre exemplu, autovehiculul folosit la deplasarea la locul comiterii faptei sau la transportarea bunurilor sustrase).

Potrivit art. 95. C. pr. pen., obiectele care au fost folosite sau au fost destinate sa servească la săvârșirea unei infracțiuni sunt mijloace materiale de probă  și sunt supuse confiscării.

Pentru a se putea face aplicarea prevederilor legale privind confiscarea lucrurilor ce au servit la săvârșirea infracțiunii este necesar ca lucrul respectiv să fi fost folosit la realizarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii și, totodată, bunul respectiv să aparțină făptuitorului.

3.3. Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciata precum si celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii.

Bunurile și valorile ce formează obiectul activității ilicite îmbracă o diversitate de forme și tipuri. De rezolvarea acestei probleme depinde, pe de o parte, cuantumul prejudiciului și consecințele acestuia iar, pe de altă parte, stabilirea urmărilor faptei asupra vieții, integrității corporale sau sănătății victimei.

Determinarea bunurilor sustrase este necesară pentru:

darea acestora în urmărire;

identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;

restabilirea situației anterioare,prin restituirea lucrurilor părții vătămate;

verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate se găseau în patrimoniul persoanei fizice în momentul comiterii tâlhăriei;

aprecierea dacă pretențiile civile formulate sunt justificate ori cei păgubiți încearcă să obțină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni;

corecta individualizare a faptei și reliefarea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii;

asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare;

Prin darea în urmărire a bunurilor care au format obiectul infracțiunii se creează posibilitatea identificării acestora cu operativitate cu ocazia efectuării unor acțiuni polițienești (controale, acțiuni, razii efectuate în piețe, târguri, gări, autogări, magazine de recondiționat; percheziții corporale sau domiciliare; controlul bagajelor, al autovehiculelor, etc.) precum și prin identificarea persoanelor care practică vânzarea – cumpărarea acestora fără respectarea condițiilor legale.

În situația în care persoana vătămată prin tâlhărie este o persoană juridică, aceasta poate formula pretenții civile peste valoarea bunurilor sustrase pentru a acoperi eventualele lipsuri la inventar sau din alte cauze (pentru a acoperi săvârșirea unor infracțiuni, ca de exemplu delapidare sau evaziune fiscală). Din această cauză, atunci când situația o impune, se poate recurge la efectuarea inventarului bunurilor din patrimoniul societății.

Cu ocazia lămuririi acestei probleme, organele de urmărire penală trebui să stabilească și eventualele împrejurări sau condiții care au generat sau favorizat săvârșirea infracțiunii și dacă sunt constatate anumite abateri (de exemplu, neasigurarea măsurilor de pază care se impun, lipsa sau neglijența personalului de pază, etc. ), să ia măsurile legale care se impun.

O altă activitate ce trebuie întreprinsă este stabilirea vătămărilor fizice suferite de persoana vătămată, respectiv numărul de îngrijiri medicale, dacă a suferit o infirmitate fizică sau psihică permanentă, etc. , cunoscându-se faptul că provocarea urmărilor prevăzute de art. 182. C. pen. constituie o modalitate agravantă a tâlhăriei.

În practica organelor de urmărire penală s-au întâlnit situații când asupra unor persoane cercetate au fost descoperite bunuri și valori care nu au putut fi justificate, iar de cele mai multe ori infractorii sunt prinși de alte organe de urmărire penală decât cele sesizate despre săvârșirea infracțiunii. Prin activitățile desfășurate, aceste organe descoperă bunurile și valorile provenite din furt sau tâlhărie, obțin recunoașterile făptuitorilor dar nu dispun de plângerile celor vătămați. De aici rezultă necesitatea conlucrării permanente dintre organele de urmărire penală pentru identificarea tuturor plângerilor, precum și a cauzelor penale în care autorii nu au fost încă descoperiți.

În situația în care au fost descoperite bunurile sau valorile care au făcut obiectul tâlhăriei, fie asupra făptuitorului, fie asupra altor persoane, care au cumpărat bunul respectiv, spre exemplu, acestea vor fi ridicate și vor fi predate persoanei căreia îi aparțin, pe bază de dovadă. Persoanei vătămate i se va solicita să nu înstrăineze bunurile respective până la soluționarea definitivă a cauzei.

Persoanele asupra cărora se găsesc bunurile sustrase vor fi interogate cu privire la împrejurările în care au intrat în posesia bunurilor respective, de multe ori aceste persoane dovedindu-se a fi tăinuitori sau complici. În celelalte situații se vor folosi toate informațiile obținute de la aceste persoane pentru a fi identificați făptuitorii.

De asemenea, organele de urmărire penală trebuie să lămurească existența leziunilor pe corpul victimei, natura acestora, mecanismul de formare, data producerii lor, numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, data survenirii morții, etc.

Acest lucru se realizează pe baza expertizei medico-legale care va fi dispusă în toate situațiile în care persoana vătămată a suferit leziuni fizice.

3.4. Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii

Participația penală la infracțiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip, cât și la cele calificate (agravate).

Subiect nemijlocit al infracțiunii de tâlhărie, indiferent de modalitățile de săvârșire ori de elementele de circumstanțiere ce duc la agravarea faptei, poate fi orice persoană responsabilă penal. La săvârșirea faptei pot contribui și alți subiecți activi – în calitate de coautori, instigatori, complici – cercetării revenindu-i sarcina de a stabili, în concret, calitatea și gradul de participație al fiecăruia.

Sunt subiecți activi nemijlociți (autori) ai infracțiunii de tâlhărie toți participanții la comiterea faptei, indiferent dacă unii dintre aceștia doar au molestat victima, iar alții s-au limitat la deposedarea acesteia de bun. În cazul în care două persoane, după o prealabilă înțelegere, atacă o persoană – unul săvârșind actele de violență, iar celălalt, concomitent, sustrage bunuri aflate asupra părții vătămate – amândouă au calitatea de autori ai infracțiunii de tâlhărie, indiferent dacă, așa cum s-a arătat, actele caracterizând latura obiectivă a infracțiunii au fost săvârșite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori.

Având în vedere dispozițiile art. 211 C. pen. potrivit cărora săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane împreună constituie un element circumstanțial al primei variante agravante a tâlhăriei, participația la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul săvârșirii faptei. De aceea, participația penală la tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen. este posibilă, dar numai în forma instigării și complicității materiale sau morale anterioare.

Agravanta menționată nu este condiționată de aptitudinea tuturor participanților de a fi trași la răspundere penală; ea este incidentă chiar dacă unul dintre făptuitori a fost în eroare de fapt, neștiind că bunurile la a căror luare a participat (la cererea celorlalți participanți) nu aparțin acestora, ci unei persoane fizice sau juridice.

În situația în care unii dintre inculpați au amenințat victima, iar ceilalți au deposedat-o de bunuri, toți sunt coautori ai infracțiunii de tâlhărie. Cu toate că au desfășurat activități materiale diferite, ei au cooperat nemijlocit la comiterea faptei prin acțiuni ce s-au completat reciproc.

O dată cu lămurirea problemelor legate de făptuitori, calitatea și contribuția la săvârșirea infracțiunii, organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă sunt întrunite condițiile legale pentru a li se reține și în sarcină și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Pentru a exista această infracțiune este necesar să se dovedească caracterul îndelungat al asocierii, specializarea grupului în comiterea unor categorii de infracțiuni, precum și existența unei anume ierarhii în interiorul grupului.

3.5.Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat

Plecând de la faptul că recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune reprezintă o sarcină primordială a organelor de urmărire penală, cunoașterea destinației bunurilor și valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în locurile unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat în posesia lor.

Lămurirea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente:

oferă garanția restabilirii situației anterioare – prin restituirea lor persoanelor păgubite;

asigură un important mijloc de probă în dovedirea vinovăției făptuitorului

permite stabilirea bunei sau relei credințe a persoanelor care au achiziționat bunurile, reaua credință constituind temei pentru extinderea cercetărilor și pentru alte fapte sau făptuitori;

dă posibilitatea descoperirii și ridicării și a altor bunuri sau valori, provenite din fapte anterioare ai căror autori nu au fost încă identificați;

În ceea ce privește recuperarea prejudiciului cauzat, se ridică problema evaluării pagubelor produse prin tâlhărie. Potrivit legii, organele de urmărire penală au obligația să solicite persoanei păgubite situația cu privire la întinderea pagubei suferite precum și date referitoare la faptele prin care paguba a fost pricinuită.

Calcularea prejudiciului cauzat prin infracțiune se face în conformitate cu principiul general de evaluare a daunelor în raport cu natura bunurilor și cu faptul dacă au sau nu preț cu amănuntul.

În practica organelor de urmărire penală se ivesc însă situații când valoarea pagubei este diferită, în funcție de soluționarea laturii penale ori a laturii civile. Aceasta, întrucât evaluarea pagubelor se face luându-se în considerare prețurile în vigoare la data producerii pagubei sau când această dată nu poate fi precis determinată, prețurile în vigoare la data constatării ei. Cu privire la aceasta, doctrina și practica judiciară în materie au statuat că, dacă de la data săvârșirii infracțiunii și până la terminarea procesului penal, prețul bunurilor care au format obiectul activității ilicite a suferit modificări, cuantumul despăgubirilor civile se stabilește în raport cu prețul acelor bunuri la data judecării cauzei.

Pentru unele categorii de bunuri și valori sunt stabilite alte modalități de calculare a prejudiciului. Astfel, în cazul infracțiunilor silvice, se ia în calcul prețul de bucată, în funcție de felul lemnului (rășinoase, foioase), diametrul măsurat la cioată și alte specificații. Pentru infracțiunile săvârșite la regimul metalelor prețioase, pietrelor prețioase și semiprețioase naturale, calcularea prejudiciului, când acestea nu se găsesc, se face la prețul de vânzare cu amănuntul, iar când nu este fixat preț cu amănuntul, la prețurile stabilite de Banca Națională a României și nu la prețul de achiziție de la populație a aurului, argintului și platinei.

În raport cu modalitățile concrete de săvârșire a faptei (de exemplu, asupra produselor petroliere sau gazelor naturale din conducte, depozite sau cisterne), la calcularea prejudiciului cauzat trebuie să se țină seama, pe lângă valoarea bunului sustras, și de cheltuielile ocazionate de repunerea în circuitul economic a mijloacelor degradate ori aduse în stare de întrebuințare, precum și de beneficiul nerealizat în perioada aferentă reparațiilor respective.

3.6.Existența concursului de infracțiuni

De regulă, infracțiunea de tâlhărie se săvârșește în concurs cu alte infracțiuni de acest gen, cu infracțiuni la regimul armelor, munițiilor, substanțelor ori produselor toxice sau stupefiantelor, etc.

În cazul unei pluralități de subiecți pasivi, deposedați de bunuri printr-o acțiune unică de violență, vor exista tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, câte persoane au fost vătămate – fizic și / sau psihic.

De exemplu, în zilele de 17 și 23 ianuarie 1991, inculpatul a comis o infracțiune de tâlhărie împotriva părților vătămate B.I. și H.D., în primul caz, și a părților vătămate H.V., P.C. și S.F., în al doilea caz. Fapta inculpatului de a fi constrâns concomitent 2 sau 3 persoane, printr-o acțiune unică de amenințare cu bătaia, să-i dea banii și alte bunuri pe care le aveau asupra lor, constituie, datorită pluralității subiecților pasivi și a rezultatelor produse, tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, nu una singură, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în același timp.

Potrivit prevederilor art. 211 C. pen., constituie infracțiune de tâlhărie furtul urmat de întrebuințarea unor violențe pentru păstrarea bunului furat.

Dacă însă violențele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul, faptele nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci infracțiunea de furt și lovire în concurs real. De aceea nu se poate reține existența tâlhăriei, de pildă, dacă amenințarea s-a produs cu mult timp după ce făptuitorul și-a însușit bunul.

Infracțiunea de tâlhărie nu intră în concurs cu violarea de domiciliu atunci când făptuitorul se află fără drept în locuința din care urmărește să sustragă bunuri, violarea de domiciliu fiind absorbită în conținutul tâlhăriei agravate, dar intră în concurs cu infracțiunea de ultraj atunci când victima violenței este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, sau cu infracțiunea de ultraj asupra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice când sunt îndeplinite condițiile necesare.

Dacă inculpații au comis acte de imobilizare a victimei (au legat victima de mâini, după care i-au acoperit ochii și gura), deși nu erau necesare realizării laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie, se va reține ca infracțiune distinctă (în concurs real cu infracțiunea de tâlhărie) și infracțiunea de lipsire de libertate prevăzută în art. 189 alin. 2 C. pen.

Dacă întrebuințarea de violențe, amenințări, etc. nu a survenit sau nu a fost efectuată pentru a servi ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor faptei sau scăparea făptuitorului, ea nu mai constituie o acțiune adiacentă, ci o acțiune de sine stătătoare și deci nu va fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie, și nu va exista această infracțiune, ci eventual un concurs de infracțiuni (de exemplu, în urma unor certuri, A îl lovește pe B care cade ; în cădere i se desprinde ceasul –brățară care a alunecat în direcția lui A; acesta profită de această împrejurare și fură ceasul; în acest caz există concurs între infracțiunea de loviri și cea de furt, iar nu infracțiunea de tâlhărie).

Este posibil ca persoana să întrebuințeze violența împotriva unui bun, realizând prin aceasta o amenințare a persoanei (taie anvelopele autoturismului victimei ca aceasta să nu se poată salva prin fugă). Într-un asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al infracțiunii de distrugere (art. 217 C. pen.) cu care tâlhăria va intra în concurs.

3.7. Cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat, sau înlesnit săvârșirea infracțiunii

Clarificarea condițiilor și împrejurărilor care au favorizat săvârșirea tâlhăriei este de natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive. În acest sens, organele de urmărire penală pot folosi, pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute (dezbaterea unor cazuri prin mijloacele de informare în masă, propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate sporită, ș. a.), și alte modalități specifice: pregătirea antiinfracțională a populației, desfășurarea operativă a unor activități de urmărire și prindere a infractorilor, antrenarea la activitatea preventivă a salariaților organizațiilor profesionale, etc.

Capitolul 4.

Particularitățile principalelor activități ce sunt desfășurate în cadrul cercetării infracțiunilor de tâlhărie

4.1.Cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea ,descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.

În accepțiunea de loc al faptei se includ, în general, următoarele:

căile de acces, precum și cele folosite de făptuitori pentru a părăsi câmpul infracțiunii;

locul unde au fost ascunse bunurile și valorile sustrase ori s-a ascuns făptuitorul, urmărit de organele de urmărire penală, martori sau persoana vătămată;

locul unde persoana vătămată a fost amenințată, lovită, imobilizată și deposedată de bunuri;

itinerariul pe care s-a deplasat victima pentru a scăpa de agresiune;

locul unde a fost transportată și abandonată victima;

itinerariul folosit de făptuitori pentru a ajunge la locul săvârșirii infracțiunii, precum și cel folosit pentru a părăsi acel loc;

Fixarea limitelor locului de cercetat este una din principalele activități premergătoare după sosirea la fața locului și are drept scop cuprinderea în centrul atenției a spațiului, locului, încăperii care reprezintă câmpul infracțional pentru a asigura descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza.

În delimitarea corectă a locului ce va fi cercetat, pe lângă constatările proprii, un rol deosebit îl au informațiile obținute de la persoana vătămată, martorii oculari ori de la cei care au sesizat săvârșirea infracțiunii. La aceasta se adaugă și configurația terenului, precum și experiența generalizată de criminalistică.

O atenție deosebită se cuvine a se acorda cercetării urmelor, îndeosebi a urmelor latente precum și a microurmelor care sunt , de regulă, imposibil de evitat de infractori.

Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv, a neconcordanțelor dintre starea locului faptei și faptă ori împrejurare ca atare (spre exemplu, lipsa urmelor de sânge care, în mod normal, ar fi trebuit să existe) este foarte importantă, deseori constituind încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.

O categorie specială de urme ce pot fi găsite la locul faptei o constituie urmele biologice, mai ales firele de păr și urmele de sânge ce pot fi descoperite mai ales când între victimă și agresor a avut loc o luptă. Urmele constatate vor fi descrise în procesul-verbal de cercetare la fața locului și fotografiate. Obiectele purtătoare de urme, de dimensiuni reduse, vor fi ridicate pentru cercetări în laborator.

Firele de păr au o valoare de identificare mai redusă în comparație cu urme produse de alte părți ale corpului (mâini, picioare). Ele pot furniza informații privitoare la vârsta aproximativă, starea de sănătate, sexul persoanei, împrejurările în care s-au desprins de la locul de inserție (rupere, smulgere, tăiere sau rupere naturală), zona corpului de unde s-au desprins(cap, gene, sprâncene, axilă, regiune pubiană, etc ).

Urmele de sânge au o valoare deosebită datorită posibilităților de a se determina regiunea anatomică sau organele de la care provin natura lor (arterial sau venos) grupa sanguină, prezența alcoolului sau a altor microbi, timpul cu aproximație care s-a scurs de la data săvârșirii faptei (sângele arterial e mai deschis la culoare iar cel venos este mult mai închis; sângele de la creier conține în plus fibre sau celule nervoase; sângele menstrual are o aciditate crescută și nu conține fibrină).

La cercetarea urmelor de sânge se pornește de la studiul suporturilor pe care se pot forma. Din practica organelor de urmărire penală , a rezultat că urmele pot fi găsite pe corpul și pe îmbrăcămintea victimei și a agresorului, pe obiectele presupuse a fi fost folosite la săvârșirea faptei, pe drumul parcurs de victimă și agresor, dacă prezintă leziuni, locul unde a fost descoperită victima, etc.

De cele mai multe ori, urmele de sânge se găsesc pe corpul și îmbrăcămintea omului (victimă sau agresor). Pe corpul victimei urmele de sânge trebuie căutate ori de câte ori s-au produs leziuni ale pielii, țesuturilor și organelor. Pe îmbrăcăminte, urmele de sânge vor fi examinate cu o atenție sporită, cunoscând că pot fi spălate sau șterse cu substanțe chimice.

Mai trebuie căutate urme de sânge și în depozitul subunghial, atât la victimă cât și la persoanele bănuite că au participat la săvârșirea faptei. Obiectele folosite la săvârșirea faptei (topor, cuțit, par poartă urme de sânge provenite de la victimă, dar care pot proveni și de la autor.

În încăpere, petele de sânge vor fi căutate pe lenjeria de pat, pe covoare, pe mobilier, pereți, tavan. Când există bănuiala că au existat urme de sânge dar au fost spălate sau tratate cu substanțe chimice, se vor folosi surse de lumină adecvate, lămpi cu raze ultraviolete și reactiv care să pună în evidență prezența sângelui.

În câmp deschis sau în pădure, urmele de sânge vor fi căutate pe sol, iarbă, frunze sau flori.

Urmele de salivă au o valoare de identificare mai redusă. Fiind un produs de secreție al glandelor salivare, acestea pot fi găsite pe diverse obiecte ce aparțin victimei, făptuitorilor sau altor persoane. Valoarea acestor urme constă în posibilitatea de a se determina grupul secretor al persoanelor de la care provin.

O atenție deosebită va fi acordată obiectelor pierdute sau abandonate de autor, a urmelor care se prezintă sub formă de resturi de obiecte. În acest context nu trebuie neglijată exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire, îndeosebi în ipoteza sosirii rapide la fața locului a organului de urmărire penală.

Obiectele de îmbrăcăminte sau resturi ale acestora pot fi găsite la fața locului. Cercetarea lor ajută la identificarea persoanelor care le-au purtat, în sensul restrângerii cercului de persoane bănuite. Chiar dacă nu poartă urme de sânge sau substanțe organice, pot furniza date cu privire la sexul persoanei căreia îi aparțin, vârsta aproximativă a acesteia, mediul în care trăiește, etc. în această categorie sunt incluse haine, pălării, mănuși, fulare, batiste, încălțăminte, ș. a.

Obiectele de îmbrăcăminte sau resturile acestora pot prezenta și urme utile identificării precum fire de păr, pete organice, urme olfactive, praf, noroi sau alte microurme. În vederea examinării ulterioare, acestea vor fi mai întâi descrise în procesul-verbal de cercetare la fața locului, apoi fotografiate.

În procesul-verbal de cercetare la fața locului vor fi consemnate cât mai multe detalii, inclusiv unele împrejurări negative, cunoscându-se că făptuitorii pot abandona la locul faptei și alte obiecte de îmbrăcăminte ce nu le aparțin, pentru a deruta cercetările.

Fotografia se execută astfel încât să poată cuprinde cadrul general în care se află obiectele, apoi câte o imagine pentru fiecare obiect și după aceea fotografii ale detaliilor.

Frânghiile, sforile, cordoanele, nodurile și legăturile acestora prezintă interes în cercetarea criminalistică a urmelor deoarece sunt întâlnite la fața locului, în împrejurările cele mai diverse (ambalarea lucrurilor sustrase, imobilizarea victimei, prin cele mai diverse metode, escaladarea zidurilor, etc.). nodurile ce sunt găsite pe aceste obiecte pot folosi la identificare deoarece sunt specifice anumitor profesiuni, zone geografice, scopului urmărit.

Cercetarea frânghiilor, cordoanelor, precum și modul în care au fost folosite la legare, inclusiv nodurile acestora pot contribui la stabilirea apartenenței de gen, atât pentru cei care le-au construit, cât și pentru cei care le-au folosit. Acestea poartă denumiri specifice: nodul pescarului, nodul marinarului, nodul țesătorului.

La cercetarea tâlhăriilor săvârșite în loc deschis, câmp sau pe drumurile publice, în special în mediul rural, trebuie acordată atenție unei categorii speciale de urme constituite din pulberi uscate de natură mixtă: organică sau anorganică.

Firele de praf se depun în straturi de diferite grosimi, uneori aproape invizibile, pe corpul și îmbrăcămintea omului, pe obiectele din jur, în încăperi sau în loc deschis.Valoarea de identificare a urmelor de praf este mai redusă în comparație cu a altor categorii de urme. Ele pot însă contribui la identificarea persoanelor, deoarece, prin analiză de laborator, se poate stabili proveniența lor, locul prin care au trecut persoanele de la care provin și chiar proveniența acestora.

Praful de natură organică este constituit din resturi vegetale (frunze, flori) sau animale (microorganisme, insecte, ouă de insecte, etc.) praful de natură anorganică poate conține particule de substanțe minerale sau plastice.

Valoarea de identificare a microurmelor este mai redusă deoarece pot contribui doar la determinarea grupei, a provenienței vegetative sau animale, la restrângerea sferei de obiecte sau persoane de la care provin.

O atenție deosebită va fi acordată urmelor de picioare și urmelor mijloacelor de transport. Atunci când se constată urme de adâncime, după descrierea acestora în procesul-verbal de cercetare la fața locului și fotografiate, vor fi ridicate mulaje de ghips.

Valoarea de identificare a urmelor de picioare este dată atât de detaliile desenului papilar al plantei (talpa piciorului), cât și de forma și detaliile urmei de încălțăminte, iar uneori ale piciorului încălțat numai cu ciorapi.

După obiectul creator, urmele de picioare pot fi clasificate în urme create de piciorul descălțat (urme plantare), urme create de încălțăminte (pantofi, cizme, etc), urme create de piciorul semiîncălțat (urme de ciorapi). După modul de formare, urmele de picioare pot fi urme de adâncime și urme de suprafață.

Urmele de picioare găsite la fața locului pot fi izolate sau în grup compact. Ele vor fi cercetate în locurile de pătrundere sau ieșire din câmpul infracțiunii.

Pentru fixarea urmelor de picioare se folosesc tehnicile cunoscute în criminalistică pentru toate categoriile de urme: descrierea în procesul-verbal de cercetare la fața locului, fotografierea, copierea cu pelicule adezive și folosirea mulajelor pentru urmele de adâncime.

Identificarea unei persoane se mai poate face și după urmele create în timpul mersului, acesta fiind influențat de o serie de factori obiectivi (vârsta, sexul, starea de sănătate, starea terenului, condițiile atmosferice, transportul unor greutăți, etc.), cât și de factori subiectivi (temperamentul, starea de neliniște, teama, dorința de a se îndepărta de la locul faptei, etc.).

Din examinarea aspectului general al urmelor, putem afla direcția de mișcare. În acest scop, vom cerceta poziția degetelor la piciorul descălțat și vârful încălțămintei la piciorul descălțat care trebuie să fie în față, spre direcția de mers. Acest element poate fi modificat în caz de simulare în scopul derutării organelor judiciare. Sunt cunoscute diverse metode de simulare, între care: încălțarea pantofilor, ghetelor cu tocul în față sau confecționarea obiectelor de încălțăminte cu cele două repere inversate (tocul în față și vârful în spate).

La locul unde s-au găsit bunurile sustrase se efectuează cercetări pentru identificarea bunurilor, inventarierea și descrierea lor, apoi se dispune ridicarea în vederea restituirii persoanelor prejudiciate, chiar dacă au fost vândute unor alte persoane.

Atunci când făptuitorii au fost prinși la fața locului, este necesară examinarea amănunțită a corpului și a vestimentației acestora în vederea identificării leziunilor pe care le prezintă (create de victimă în încercarea de a se apăra), urme luate de pe corpul și hainele victimei (urme de sânge, microfibre textile), precum și urme luate de la locul comiterii tâlhăriei (microparticule de sol, lemn, metal, vopsea, etc.)

Pe baza interpretării urmelor descoperite în câmpul infracțional, organul de urmărire penală va putea să tragă primele concluzii privind modul de operare, încă din momentul efectuării cercetării locului faptei, să elaboreze primele versiuni referitoare la natura faptei și la posibilii săi autori.

4.2.Constatarea infracțiunii flagrante

Potrivit art. 465. C. pr. pen., este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, ceea ce înseamnă prinderea făptuitorului în timpul și la locul săvârșirii faptei sau cât mai aproape de momentul săvârșirii. Avându-se în vedere multitudinea cazurilor întâlnite în practică, această apropiere de timp nu este determinată de lege , ci ea urmează să fie stabilită și apreciată de organul judiciar, de la caz la caz, în funcție de datele concrete ale cauzei. Este considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșirea faptei, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari ori de strigătul public.

Una din activitățile de maximă importanță care se întreprinde în cadrul constatării infracțiunii flagrante este identificarea martorilor oculari. Prin identificarea și ascultarea acestora, organul de urmărire penală poate obține și alte probe decât cele constatate nemijlocit (spre exemplu, locurile unde au fost ascunse ori aruncate bunurile sustrase, persoanele care l-au ajutat pe făptuitor, ș.a.).

Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri pentru a înlătura apariția unor incidente care să împiedice aflarea adevărului în cauză. De exemplu, dacă prinderea infractorului în flagrant se realizează de cetățeni aflați la locul săvârșirii faptei, apar, de regulă, unele fenomene sociale, cum ar fi: „anchetarea” infractorului, brutalizarea lui, încercări de a-l face scăpat, atitudini de îngăduință, ș.a.

Autorul faptei trebuie să fie identificat pe baza actelor de identitate pe care le are asupra sa, iar când nu are asupra sa acte din care să rezulte identitatea, se vor consemna datele declarate de acesta, urmând a fi verificate ulterior în evidențele unităților de poliție.

Percheziția corporală prezintă o mare importanță, este obligatorie în toate cazurile și se efectuează cu prioritate.

Asupra făptuitorului pot fi găsite atât obiecte, înscrisuri sau valori ce probează activitatea lui ilicită, cât și arme, obiecte contondente ori substanțe de care s-a folosit la comiterea tâlhăriei.

Obiectele ori valorile dobândite prin infracțiune se ridică de organele de urmărire penală spre a fi restituite, pe bază de dovadă, persoanei vătămate. Obiectele purtătoare de urme rămân asupra organelor de urmărire penală pentru a se dispune constatările tehnico-științifice sau expertizele necesare examinării lor. Indiferent de destinația ulterioară a bunurilor ridicate cu ocazia constatării infracțiunii flagrante, ele trebuie să fie individualizate, prin descrierea caracteristicilor acestora, starea în care au fost găsite, etc.

4.3.Identificarea și ascultarea martorilor. Ascultarea părții vătămate

Ascultarea martorilor are drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale tâlhăriei care au fost percepute direct în momentul săvârșirii lor, ca și identificarea autorului din rândul persoanelor incluse în cercul de bănuiți și care au fost văzute la locul infracțiunii în momentul săvârșirii sale, prin prezentarea lor spre recunoaștere.

Audierea martorilor poate fi diferențiată în funcție de faptul că unii au perceput direct o serie de acte sau episoade infracționale săvârșite de autor, în timp ce alții au văzut bunurile sustrase de infractor, la alte persoane, ori le-au cumpărat ei înșiși.

Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate este o activitate necesară pentru stabilirea tacticii adecvate care va fi folosită pe parcursul ascultării. Cunoașterea martorilor presupune obținerea și analizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate. Pentru caracterizarea personalității martorilor prezintă importanță gradul de dezvoltare a gândirii, stare sănătății în momentul perceperii, mediul în care trăiesc, profesia și ocupația, vârsta, concepția despre lume și viață, antecedentele penale, etc.

Sub aspect psihologic, mărturia constă în perceperea și memorarea, de regulă, involuntară, a unor fapte și împrejurări și în reproducerea acestora în fața organului judiciar. Mărturia se formează, așadar, parcurgând trei etape succesive, și anume: perceperea, memorarea și reproducerea.

Perceperea reprezintă reflectarea în cunoștința martorilor a obiectelor și fenomenelor observate în diverse situații, prin senzații și percepții. Senzațiile formează baza pe care se construiesc toate cunoștințele, fără acestea cunoașterea devenind imposibilă. Declarațiile martorilor sunt o reflectare a lumii exterioare, mijlocită de organele de simț. În procesul cunoașterii, percepția se află pe o treaptă superioară, în comparație cu senzație și, spre deosebire de aceasta, are un caracter complex, fenomenele și obiectele fiind reflectate în întregime.

Pe lângă elementele psihologice de mai sus, există o serie de factori de distorsiune, care pot fi clasificați în factori obiectivi și factori subiectivi.

Dintre factorii de natură obiectivă cei mai importanți sunt vizibilitatea, audibilitatea, durata percepției, disimularea înfățișării. Factorii de natură subiectivă sunt reprezentați de particularitățile psiho-fizice și de personalitatea individului, apte să influențeze procesul perceptiv. Dintre aceștia, trebuie menționați: calitatea organelor de simț, personalitatea și gradul de instruire al individului, vârsta și inteligența, temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire, stările de oboseală, stările afective, atenția, ș.a.

Cu ocazia ascultării martorilor, trebuie respectate anumite reguli tactice. La stabilirea persoanelor care urmează să fie ascultate în calitate de martori se va ține seama de criteriile procesuale și criminalistice. În primul rând sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, cât și acelea ce cunosc sau dețin indirect date referitoare la faptă, din surse ori căi sigure, cât mai aproape de adevăr.

În ipoteza în care există un număr mare de persoane deținătoare de informații, este posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a obiectivității și poziției față de cauza cercetată.

După stabilirea persoanelor ce urmează să fie ascultate în calitate de martori se va trece la determinarea ordinii de audiere. De regulă, martorii principali, cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi ascultați înaintea martorilor indirecți, care au obținut datele prin mijlocirea altor persoane sau din zvon public.

La ascultarea propriu-zisă a martorilor, se vor parcurge în mod obligatoriu cele trei etape ale ascultării: verificarea identității, relatarea liberă sau spontană și ascultarea dirijată.

În cadrul etapei relatării libere, martorul trebuie lăsat să expună, potrivit personalității sale, așa cum își reamintește, ceea ce a perceput și în modul său de ordonare a ideilor. Se creează, astfel, și posibilitatea studierii și cunoașterii mai bine a martorului.

Parcurgerea celei de-a treia etape, a adresării de întrebări și ascultării răspunsurilor, se impune în majoritatea cazurilor. Pentru a fi clarificate unele aspecte fundamentale ale cauzei (spre exemplu, dacă fapta a fost săvârșită de o persoană mascată, deghizată sau travestită, dacă avea asupra sa o armă, o substanță narcotică sau paralizantă, dacă fapta a fost săvârșită în timpul nopții, etc.), anchetatorul va trebui să recurgă la punerea de întrebări problemă și mai ales de întrebări detaliu.

Cu ocazia ascultării martorilor trebuie să fie lămurite următoarele aspecte principale:

locul unde s-au aflat în momentul perceperii celor relatate;

distanța de la locul unde s-au aflat și locul unde s-a comis fapta sau vreun episod al acesteia;

condițiile de timp, atmosferice și de vizibilitate în care au perceput;

acțiunile desfășurate de făptuitori;

modul în care făptuitorii au intrat în posesia bunurilor, loviturile aplicate victimei, obiectul sau instrumentul cu care au lovit;

acțiunile victimei de a se apăra și de a scăpa de agresori;

semnalmentele făptuitorilor și ținuta vestimentară;

starea victimei după comiterea tâlhăriei-existența leziunilor pe corpul acesteia, zona în care erau dispuse, dacă a discutat cu persoana vătămată și conținutul discuțiilor purtate;

mijlocul de transport folosit de făptuitori-culoare, tip, marcă eventual număr de înmatriculare, etc.;

dacă cei în cauză aveau asupra lor obiecte, colete, geamantane, etc.

direcția din care au venit și direcția în care s-au deplasat autorii tâlhăriei;

alte persoane care mai cunosc despre săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat la cunoștință despre aceasta;

posibilitatea de a-i recunoaște pe autorii faptei în situația în care i-ar revedea, etc.;

Cu ocazia pregătirii audierii martorilor, nu se va omite stabilirea poziției acestora față de fapta respectivă și a raporturilor pe care le are cu persoana vătămată sau cu făptuitorii, deseori unii dintre martori dovedindu-se a fi complici ai autorului ori tăinuitori.

Aprecierea declarațiilor martorilor se efectuează în cadrul examinării și aprecierii întregului probatoriu, ea presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite, inclusiv prin intermediul martorilor cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte, din care provin faptele.

Și în cazul persoanei vătămate, ascultarea trebuie să se facă fie cu ocazia cercetării la fața locului, fie la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei, mai ales dacă există și pericolul morții victimei, în urma loviturilor primite.

În procesul de formare a declarațiilor persoanei vătămate, o importanță deosebită o are reproducerea faptelor în fața organelor judiciare. În acest moment, datorită de cele mai multe ori recrudescenței sentimentului de furie, mânie, indignare, pot surveni cele mai neașteptate cauze de distorsionare a faptelor.

La ascultarea victimei unei tâlhării este necesar să se țină seama de starea accentuată de tulburare psihică, datorită căreia se ajunge uneori la exagerări privind numărul, înfățișarea sau constituția fizică a agresorilor. De asemenea, nu trebuie exclusă nici ipoteza în care victima nu-și mai aduce aminte nimic din ce s-a întâmplat, datorită stării de șoc ori a faptului că și-a pierdut cunoștința încă din primul moment al agresiunii.

Denaturările involuntare se datorează stării emoționale sub stăpânirea căreia persoana vătămată a perceput faptele și constau în îngroșarea, în supradimensionarea consecințelor faptei, în exagerarea gravității faptei, a prejudiciului fizic, moral sau material suferit

Denaturările involuntare se manifestă într-un singur sens, acela al prezentării inconștient exagerate a împrejurărilor care i-au produs vătămări și privesc, de regulă, activitatea materială prin care s-a comis fapta, făptuitorul sau făptuitorii precum și consecințele produse. În mod frecvent, sunt supradimensionate talia, constituția, forța fizică a făptuitorilor, iar când tâlhăria a fost săvârșită de mai multe persoane, denaturările pot decurge până la exagerarea numărului făptuitorilor.

Aprecierea duratei de timp a activității materiale prin care s-a realizat infracțiunea sau a altor împrejurări legate de infracțiune (durata imobilizării, durata aplicării violențelor), se caracterizează prin mari fluctuații, manifestându-se, aproape fără excepție, tendința de supraevaluare.

Denaturările de rea-credință a celui vătămat constituie „ajustări” în sensul „îngroșării” faptelor, iar cauzele acestora pot fi diverse: înrăutățirea situației făptuitorului și, implicit, crearea pentru sine a unei poziții procesuale mai bune, dorința de răzbunare pentru răul suferit, dorința de a obține avantaje materiale superioare prejudiciului, etc.

Dacă persoana vătămată a suferit leziuni grave și este internată într-o instituție medico-sanitară, va fi audiată în prezența medicului, iar declarațiile acesteia vor fi privite cu unele rezerve, datorită stării de tulburare în care se găsește. Când vătămările produse prin infracțiune au fost de o gravitate ieșită din comun astfel încât, mai devreme sau mai târziu, vor produce moartea, există situații când, în pragul morții, fie în prezența organului judiciar, fie în prezența altor persoane, prin mobilizarea ultimelor resurse de energie, reușește să comunice celor din jur informații fragmentate cu privire la autorul faptei și împrejurările producerii acesteia.

Din declarațiile părții vătămate trebuie să rezulte următoarele :

împrejurările în care a fost victima tâlhăriei;

bunurile și valorile ce i-au fost sustrase, caracteristicile acestora, modul de ambalare sau montare a acestora pe diverse suporturi;

modul în care a fost amenințată, lovită sau pusă în imposibilitatea de a se apăra de către agresor și felul în care a încercat să se apere – eventualele urme lăsate pe corpul și vestimentația autorului tâlhăriei;

semnalmentele făptuitorului, iar în caz că-l cunoaște, datele de identificare;

persoanele care cunoșteau despre existența bunurilor sau valorilor sustrase, precum și cele care aveau acces în locurile unde se aflau acestea;

contravaloarea bunurilor și valorilor sustrase și suma cu care se constituie parte civilă în proces;

starea sănătății după comiterea tâlhăriei, actele medico-legale ce o atestă, precum și pretențiile civile pe care le are, decurgând din vătămările pricinuite;

posibilitatea de a recunoaște bunurile de care a fost deposedată prin infracțiune ori pe autorul infracțiunii;

4.4. Efectuarea percheziției

Percheziția este o metodă tactică foarte frecvent folosită la cercetarea infracțiunii de tâlhărie, ea oferind posibilitatea descoperirii bunurilor sustrase, precum și a altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei.

În ipoteza în care infracțiunea de tâlhărie este flagrantă, se procedează de îndată la efectuarea percheziției corporale sumare a făptuitorului. Întrucât condițiile nu permit o percheziție corporală amănunțită, percheziția are drept scop principal ridicarea obiectelor sustrase sau a celor folosite la comiterea infracțiunii, obiecte cu care persoana ar putea ataca ori și-ar putea provoca vătămări sau pe care le-ar putea distruge sau arunca.

În cazul în care se trece la efectuarea unei percheziții corporale amănunțite, pentru a nu rămâne nici o porțiune necontrolată, percheziția trebuie efectuată într-o anumită ordine, de regulă, de sus în jos.

În raport de natura obiectelor căutate, se vor examina căptușeala, fundul, cusăturile, etc. la articolele de îmbrăcăminte se examinează gulerele, reverele, căptușeala, mânecile, tivurile, manșetele, peticele. Dacă împrejurările o impun, se poate desfășura la desfacerea cusăturilor în acele porțiuni în care se presupune că au fost ascunse obiectele. La încălțăminte se verifică locul dintre căptușeală și față, dintre căptușeală și tălpi, toc și talpă care pot servi ca ascunzători pentru obiectele de dimensiuni mici.

Locul unde se desfășoară percheziția poate fi locuința făptuitorului, locul de muncă al acestuia sau locuința persoanelor care au participat la săvârșirea faptei. În caz de nereușită, se vor efectua percheziții și la domiciliul rudelor, prietenilor, vecinilor sau altor persoane induse în eroare de făptuitor cu privire la proveniența bunurilor.

Obiectele sau valorile care se caută pot fi din cele mai diferite, însă va fi luată în considerare natura bunurilor reclamate de persoanele prejudiciate. La percheziție trebuie căutate bunurile sustrase, fragmente sau resturi ale acestora ambalaje, etichete căzute sau desprinse intenționat de pe obiectele sustrase. Percheziția domiciliară poate avea drept scop și determinarea acelor bunuri aparținând autorului faptei care să servească la acoperirea prejudiciului cauzat, bunuri sau valori ce pot fi indisponibilizate prin instituirea unui sechestru asigurător.

Reușita percheziției impune cunoașterea prealabilă a locurilor și persoanelor asupra cărora se efectuează, adică obținerea cât mai multor informații de natură a le caracteriza.

Când percheziția se efectuează într-un loc închis (încăperi locuite sau nelocuite, dependințe), individualizarea locului impune cunoașterea exactă a adresei unde este situat imobilul, caracteristicile de construcție, modul de dispunere a încăperilor și dependințelor, numărul și destinația acestora, căile de acces, datele de identificare ale persoanelor ce domiciliază sau care ocazional se află în acel loc, numărul acestora, posibilitățile de comunicare cu exteriorul. Când percheziția se efectuează pe un teren deschis, interesează amplasarea suprafeței percheziționate, a întinderii acesteia delimitarea în raport cu împrejurimile și vecinătățile, particularitățile de relief și ale vegetației, construcțiile existente pe acel loc, destinația acestora căile de acces la acele locuri, etc.

Cunoașterea datelor ce caracterizează persoanele supuse percheziției, a datelor ce conturează trăsăturile caracteristice și temperamentale ale celui percheziționat precum și a celor cu care se află în diverse raporturi (familiale, de rudenie, de amiciție, de bună vecinătate, etc.).

La alegerea momentului de efectuare a percheziției se impune a fi luați în considerare anumiți factori, cum ar fi necesitatea asigurării elementului surpriză, a caracterului inopinat.

Categoria organelor care participă la efectuarea percheziției cuprinde procurorul și organele de cercetare penală, sub a căror coordonare se vor desfășura operațiunile legate de desfășurarea acestei activități, însoțite de un număr suficient de lucrători din aceeași categorie de organe, care vor participa fie la activitatea propriu-zisă de cercetare a obiectelor, fie la asigurarea pazei locului percheziționat.

Alături de organele judiciare, în raport de împrejurări, va trebui asigurată și prezența unor specialiști din diverse domenii, prezența acestora fiind impusă fie de natura deosebită a obiectelor ce se caută, fie de necesitatea identificării cu mai mare ușurință a locurilor unde astfel de obiecte ar putea fi ascunse (specialiști din domeniul construcțiilor, tâmplari, zidari, instalatori, etc.).

Efectuarea percheziției impune în mod necesar prezența persoanelor cu privire la care se efectuează această activitate, chiar și atunci când este reținută sau arestată. În lipsa celui percheziționat, această activitate se efectuează în prezența unui reprezentant, a unui membru de familie sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu.

Percheziția locurilor închise trebuie efectuată cu respectarea unor reguli tactice adecvate.

Pentru a se asigura pătrunderea imediată la locul ce urmează a fi percheziționat și a se evita ivirea oricăror incidente, se impune alegerea judicioasă a celui mai potrivit moment pentru efectuarea acestei activități. Pentru a se pătrunde în interior, se sună sau se bate la ușă. Când nu se obține nici un răspuns, aceasta se poate datora fie refuzului de a deschide, fie datorită faptului că nu se află nimeni la domiciliu.

Dacă în urma informațiilor obținute de la vecini se constată că persoana nu este acasă, se procedează la sigilarea ușilor și la aducerea acestuia (de la serviciu, etc.), fie la pătrunderea forțată și la efectuarea percheziției în prezența unui vecin, a responsabilului de bloc sau a reprezentantului administrației locale. La fel se va proceda și atunci când se constată că persoana se află la domiciliu, dar refuză să răspundă.

Percheziția trebuie să aibă un caracter organizat, metodic, să constituie o activitate de căutare sistematică, care să asigure examinarea într-o anumită ordine a încăperilor și obiectelor.

Încăperile trebuie examinate într-o anumită ordine, pornindu-se de la intrare de-a lungul pereților, spre dreapta sau spre stânga, într-un singur sens. Regulile de efectuare a percheziției depind de o seamă de factori, între care amintim: particularitățile locului ce urmează a fi cercetat, natura obiectelor a căror descoperire se urmărește, informațiile obținute de organele judiciare în legătură cu obiectele căutate, etc.

Natura, dimensiunile, forma, substanța obiectelor, posibilitatea de a fi descompuse în părți componente, transformate, prelucrate, distruse au, de multe ori, valoarea unui indiciu cu privire la locurile unde ar putea fi ascunse. De asemenea, îndeletnicirile profesionale ale celui percheziționat sau ale membrilor familiei (lemnari, zidari, etc.) pot avea valoarea unui indiciu cu privire la natura ascunzătorii. În vederea descoperirii ascunzătorilor create prin modificări aduse construcției, se efectuează măsurători pentru a se constata dacă dimensiunile interioare corespund dimensiunilor exterioare.

Locurile în care s-au practicat ascunzători pot fi identificate pe cale acustică și prin lovirea (ciocănirea) pereților sau a unor obiecte de mobilier, operație care va pune în evidență o anumită diferență de sonoritate.

Când percheziția se extinde și în exterior, deci în câmp deschis, se vor examina obiectele existente la suprafața terenului, construcțiile, materialele ce ar putea servi drept ascunzători. Anumite denivelări, vegetație strivită și ofilită, diferențe de afânare a pământului, pot constitui indicii asupra locurilor unde se află ascunzătorile.

Cu privire la descoperirea prin percheziție a unor mijloace materiale de probă, pe lângă instrumentele folosite de autor, pot fi descoperite și alte obiecte purtătoare de urme, în special îmbrăcămintea, pe care pot fi descoperite urme sub formă de resturi materiale de la locul faptei, inclusiv urme biologice provenind de la victimă (sânge, fire de păr).

Rezultatul percheziției se fixează, în principal, prin proces-verbal, precum și prin fotografii, schițe ori desene, ca anexe ale procesului-verbal.

4.5.Identificarea,urmărirea și prinderea infractorilor

Identificarea și prinderea infractorilor constituie o activitate esențială a organelor de urmărire penală, asupra căreia se pune accentul din primul moment al cercetării.

În acest scop, sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la fața locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, precum și din constatările tehnico-științifice, din expertizele criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.

Depozițiile martorilor și ale persoanei vătămate pot fi utilizate și în direcția realizării portretului vorbit al infractorului. Portretul vorbit constituie o metodă de identificare a persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora de către o altă persoană. În această descriere sunt avute în vedere atât trăsăturile statice (sexul, vârsta, înălțimea, constituția corpului, trăsăturile generale ale corpului și capului, trăsăturile de detaliu ale capului), cât și trăsăturile dinamice (mersul, gesticulația, voce și vorbirea, mimica, poziția mâinilor în timp de repaus și în timpul mersului, etc.).

După descrierea făcută unei persoane potrivit trăsăturilor statice și dinamice, organele de urmărire penală vor valorifica aceste date prin folosirea unor tehnici foarte variate, între care:

Schița de portret (portretul schițat). Metoda constă în schițarea unui portret de un desenator calificat, folosind descrierea făcută de martori sau victimă.

Fotorobotul. Pentru întocmirea portretului persoanei căutate se folosește un set de fotografii secționate în raport de cele trei zone ale feței (frontală, nazală, bucală) până ce, din combinarea lor, rezultă fotografia care seamănă cel mai mult cu imaginea celui bănuit.

Minicompozitorul (MIMIC).Este un aparat folosit la alcătuirea portretelor desene ale elementelor figurii transpuse pe șase benzi transparente, fiecare cu o lungime de 25,4 m. și cuprinzând câte 300 de elemente. Schimbarea imaginilor se realizează cu ajutorul unor reglaje electromecanice, iar observarea lor se face pe un ecran.

Sintetizatorul fotografic. Are la bază aceleași principii de compunere a imaginii. Într-un timp foarte scurt se realizează un montaj cu ajutorul a patru dispozitive ce proiectează pe un ecran câte o zonă a feței. Procedeul se apropie de metoda fotorobotului, într-o variantă perfecționată care permite compunerea de figuri din elemente faciale naturale.

Portretul-robot computerizat .Pentru compunerea lui se recurge la tehnica de calcul electronic. Pe lângă datele furnizate de martori, această tehnică folosește și alte date stocate în fișierele criminalistice. Imaginea electronică se obține atât din elementele faciale grafice, cât și din elementele preluate din fotograme diferite, retușate (prelucrate de calculator.

Printre posibilitățile de identificare întâlnite destul de frecvent în cazul tâlhăriilor, trebuie menționate și cele efectuate pe baza modului de operare. Utilitatea acestui gen de identificare a impus organizarea unui sistem adecvat de evidență în care sunt înregistrate și diversele moduri sau procedee specifice de săvârșire a tâlhăriilor ce reprezintă adevărate „amprente” ale autorilor lor.

O atenție deosebită trebuie acordată descrierii bunurilor sustrase, în acest sens solicitându-se cât mai multe detalii martorilor și persoanei vătămate (marca de fabrică, eticheta, seriile de fabricație culoarea, greutatea forma, etc.).Având în vedere caracteristicile bunurilor sustrase și locurile unde se valorifică (târguri, piețe, gări, autogări ș.a.), prin darea în urmărire se poate ajunge la identificarea bunurilor și, pe această bază, a infractorilor.

4.6.Dispunerea constatărilor tehnico științifice, a expertizelor criminalistice și a constatărilor medico-legale

Unul din principiile ce stau la baza cercetării criminalistice este acela potrivit căruia orice activitate ilicită se consumă în timp și spațiu și lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată că nu există infracțiune perfectă.

Constatarea tehnico-științifică se dispune atunci când este îndeplinită una din următoarele condiții:

există pericolul de dispariție a unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situații de fapt;

este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei;

Practica organelor judiciare demonstrează că atât primejdia de dispariție a unor mijloace de probă, cât și pericolul schimbării a unor situații de fapt se poate datora unor factori obiectivi (acțiunile agenților atmosferici, modificarea unor urme sau obiecte datorită proprietăților lor chimice sau fizice) sau subiectivi (presupun activitatea omului care poate consta într-o intervenție voluntară a participanților la săvârșirea infracțiunii sau intervenții involuntare ale altor persoane).

Dispunerea expertizei ori a constatării tehnico-științifice se face de către organul de urmărire penală prin rezoluție motivată , iar de către instanța de judecată, prin încheiere.

Genurile de constatări tehnico-științifice sau expertize ce pot fi dispuse diferă de la o cauză la alta, în raport cu natura urmelor și a mijloacelor materiale de probă descoperite, în special, cu ocazia cercetării la fața locului ori a constatării infracțiunii flagrante.

În cazul infracțiunii de tâlhărie, principalele tipuri de constatări tehnico-științifice care sunt dispuse de organele judiciare sunt cele dactiloscopice, traseologice, fizico-chimice, biocriminalistice.

Constatarea tehnico-științifică dactiloscopică are ca obiect cercetarea urmelor produse de detaliile desenului papilar al degetelor, precum și urmele palmare (fața palmară a mâinii).

Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini cuprinde două etape importante: prima etapă se desfășoară la fața locului iar cea de-a doua în laborator.

În prima etapă deosebim câteva momente importante care, în ordinea desfășurării lor, privesc: căutarea și descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor papilare. Căutarea și descoperirea reprezintă momentul cel mai important pentru că cele mai prețioase urme pentru identificarea persoanei sunt urmele latente (invizibile).

În cazul tâlhăriei, principalele locuri în care trebuie căutate urme papilare valorificabile sunt îndeosebi la locul săvârșirii faptei, pe obiectele care au servit la săvârșirea infracțiunii, pe obiectele abandonate de făptuitor la locul faptei precum și pe îmbrăcămintea sau corpul victimei. De asemenea urmele papilare ale persoanei vătămate găsite pe corpul sau pe vestimentația făptuitorului pot constitui un indiciu cu privire la activitatea infracțională desfășurată.

Pe lângă utilizarea mijloacelor tehnice din dotare, căutarea presupune și cunoașterea metodelor tactice adecvate specificului locului cercetat. De aceea, organul de urmărire penală va trebui să reconstituie mintal drumul parcurs de infractor și fiecare fază a desfășurării infracțiunii. Chiar dacă se ajunge la concluzia că făptuitorul a folosit mănuși, activitatea de căutare trebuie continuată pentru că intervin momente în care acesta este nevoit să scoată mănușile, iar uneori acestea nu mai acoperă întreaga suprafață ori se rup și permit să se imprime un fragment de urmă papilară.

Practica și teoria criminalistică privitoare la identificarea persoanei după detaliile desenului papilar cunosc trei metode de identificare criminalistică: metoda cantitativă, metoda calitativă și metoda mixtă. Metoda cantitativă impune să se constate un număr minim obligatoriu de puncte coincidente. Metoda calitativă are în vedere numai valoarea punctelor de coincidență rezultată din frecvența lor, fără a se ține seama de numărul punctelor de coincidență. Metoda mixtă ține seama, în măsură egală, de ambele criterii.

În România a fost adoptată metoda cantitativă care presupune stabilirea poziției identice a cel puțin 12 puncte (detalii) caracteristice. Numărul minim de 12 puncte coincidente adoptat de teoria și practica criminalistică din România nu este o cifră rigidă, obligatorie. Se pot formula concluzii de certitudine și când se găsesc mai puțin de 12 coincidențe, dacă se constată detalii complexe, cum ar fi: trei bifurcații suprapuse, pereche de butoniere sau cârlige, etc.

Dintre sistemele automate de identificare a amprentelor și a urmelor digitale, în România este utilizat sistemul AFIS 2000. Acest sistem poate fi ușor configurat pentru a include și o stație de introducere „pe viu” și eventual atașarea fotografiei persoanei. Impresiunile se stochează prin simpla rulare a degetului pe un dispozitiv special.

În situația în care tâlhăria a fost săvârșită prin folosirea unei arme de foc, se impune efectuarea unei expertize balistico-judiciare care va avea ca obiect identificarea armei de foc și a făptuitorului, precum și stabilirea împrejurărilor săvârșirii faptei, pornind de la studierea urmelor (principale și secundare) ale împușcăturii.

În cazul tâlhăriei, armele de foc pot fi găsite arareori la fața locului. De regulă, arma folosită la săvârșirea infracțiunii (sau părți ale acestei arme) este găsită cu ocazia efectuării percheziției (domiciliare sau corporale), sau în alte împrejurări (spre exemplu, este ascunsă sau aruncată de făptuitor în diverse locuri: lac, fântână, latrină, pădure, etc.).În raport cu trăsăturile caracteristice ale terenului din jur, pentru căutarea armelor îngropate se vor folosi detectoare de metale iar pentru cele aruncate în ape curgătoare, fântâni, latrine ori alte ascunzători, vor fi folosiți magneți foarte puternici.

În majoritatea cazurilor, la fața locului se vor găsi cartușe netrase, abandonate sau pierdute, dar de cele mai multe ori se găsesc tuburi ale cartușelor trase. În cazul folosirii armelor de vânătoare pot fi găsite alice în corpul victimei sau în alte obiecte.

Expertiza balistică poate privi aspecte foarte variate ale folosirii armei de foc la săvârșirea infracțiunii: examinarea armelor și munițiilor, examinarea urmelor împușcăturii găsite pe arme și muniții pe corpul omului sau pe diferite obiecte, etc.

Tipul și modelul armei se pot găsi după gloanțele sau tuburile descoperite la locul faptei pe care se imprimă urme caracteristice privitoare la detaliile capului închizătorului și ale percutorului, lățimea ghinturilor, etc. Unele arme sau pistoale au imprimate, din procesul de fabricație, elemente de identificare privind denumirea armei, firma producătoare, calibrul canalului țevii, etc.

Expertiza criminalistică are uneori ca obiect cererea organelor judiciare de a se verifica apărarea învinuitului, în sensul că arma găsită asupra lui era defectă și nu putea fi folosită la tragere. Practica a dovedit că aceste trageri sunt posibile. Astfel, la armele cu o îndelungată sau neglijentă folosire se poate produce împușcătura fără apăsare pe trăgaci. De asemenea, s-a constatat că împușcătura este posibilă în urma unor lovituri puternice în patul sau mânerul armei, ori ca urmare a montării greșite a închizătorului armei.

Prin examinarea muniției se poate stabili anul fabricării cartușului, calibrul sau codul complet al muniției, etc. După determinarea modelului și tipului muniției se stabilește starea de funcționare a acestuia: negru pentru glonțul perforant, verde pentru cel incendiar, argintie pentru glonțul exploziv, etc.

În cazul infracțiunii de tâlhărie, dispunerea unei constatări medico-legale este obligatorie în toate cazurile în care persoana vătămată a fost supusă violențelor fizice.

Constatarea medico-legală trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

dacă victima prezintă sau nu leziuni corporale;

natura leziunilor constate, mecanismul lor de formare, și natura obiectului sau instrumentului cu care au fost create;

data producerii leziunilor;

consecințele leziunilor provocate asupra integrității corporale, sănătății sau vieții victimei;

data instalării morții și mecanismul de producere;

raportul de cauzalitate între leziunile existente pe corpul victimei și rezultatul produs;

În plus, constatarea medico-legală mai poate fi dispusă și în situația în care autorul tâlhăriei a fost prins într-un timp cât mai scurt de la data comiterii faptei și pe corpul lui ar putea exista leziuni provenite de la o eventuală luptă cu victima.

4.7. Ascultarea învinuiților sau inculpaților

Momentul ascultării învinuitului sau inculpatului va fi ales în funcție de stadiul în care se află cercetările și de natura probelor în posesia cărora se află organul judiciar. Când nu există dovezi suficiente pentru dovedirea vinovăției, cercetările vor începe cu ascultarea martorilor, dispunerea de constatări tehnico-științifice, și apoi se va proceda la ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute mai ales pentru contracararea încercărilor de inducere în eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare, minciună sau prin folosirea altor mijloace prin care acesta consideră că poate evita tragerea la răspundere penală.

Tensiunea psihică a învinuitului sau inculpatului este, de regulă, mult mai mare decât a celorlalte persoane. Din practică se știe însă că un anumit gen de infractori, cel al recidiviștilor, sau a „profesioniștilor”, cu alte cuvinte a celor familiarizați cu ancheta, prezintă o stare emoțională aparent mai redusă, pentru magistrați neavizați sau fără experiență aceasta fiind greu de depistat.

Stărilor emoționale le sunt specifice o serie de manifestări viscerale și somatice, cele mai importante fiind: accelerarea și dereglarea ritmului respirației, paralel cu dereglarea emisiei vocale, scăderea salivației (senzație de uscare a buzelor și a gurii), creșterea presiunii sanguine și accelerarea bătăilor inimii, contractarea mușchilor scheletici, schimbarea mimicii și a pantomimicii, modificarea timpului de reacție sau de latență, caracterizat prin întârzierea răspunsului la întrebări care conțin cuvinte critice (afectogene), ș.a.

Obținerea unor declarații complete și sincere de la învinuit sau inculpat depinde în mare măsură de modul în care organul de urmărire penală realizează pregătirea pentru efectuarea ascultării, această pregătire fiind o activitate obligatorie și complexă.

În general sa efectuează aceleași activități preliminarii ca la ascultarea martorului (studierea dosarului cauzei, cunoașterea învinuitului sau inculpatului, întocmirea planului de ascultare, asigurarea condițiilor în care urmează să se desfășoare ascultarea, etc). pe lângă acestea, organului judiciar îi revine obligația de a-i asigura învinuitului pregătirea și exercitarea apărării, respectiv dreptul de a fi asistat de un apărător.

Ascultare învinuiților sau inculpaților va fi axată pe obținerea de date în legătură cu modul de concepere și pregătire a infracțiunii, modalitatea concretă în care a săvârșit infracțiunea, modul cum s-a folosit de bunurile și valorile sustrase, precum și persoanele care i-au ajutat sau care le-au furnizat informații despre bunurile sustrase sau despre victime.

În funcție de atitudinea de recunoaștere sau negare a săvârșirii infracțiunii, se vor folosi metode tactice adecvate, având în vedere că nu este necesară obținerea cu orice preț a mărturisirii, ci trebuie consemnate doar explicațiile pe care le dă acesta cu privire la fapta pentru care este cercetat.

În faza relatării libere vor fi respectate anumite reguli tactice dintre care amintim: fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat, fără ca de față să fie alți învinuiți sau inculpați; învinuitul sau inculpatul va fi lăsat să declare liber tot ce știe cu privire la cauză, el nefiind întrerupt până la terminarea relatării; ascultarea nu poate începe cu citirea sau reamintirea unor eventuale declarații date anterior; învinuitul nu va putea prezenta ori citi o declarație scrisă de mai înainte, dar se poate servi de însemnări asupra unor amănunte, ș.a.

Atitudinea organului judiciar pe timpul relatării libere are o semnificație deosebită, acesta trebuind să impună o atmosferă de calm și răbdare și va urmări în permanență, fără ostentație, comportamentul celui ascultat. De asemenea, vor fi evitate, pe întreaga durată a ascultării, expresiile, gesturile de supărare, de nemulțumire sau de enervare, întreaga sa atitudine trebuind să se manifeste prin reținere și prin impasibilitate.

Practica judiciară evidențiază faptul că în cazul infracțiunii de tâlhărie pot fi folosite, fie separat, fie combinate, următoarele procedee tactice:

ascultare sistematică a participanților cu privire la fiecare infracțiune săvârșită și referitor la rolul fiecăruia;

Acest procedeu se folosește atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească complet toată cauza, cât și al celor nesinceri , refractari, pentru că îi obligă să dea explicații logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii. În cadrul acestui procedeu, prin intermediul întrebărilor problemă, învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul în care a acționat fiecare, etc.

solicitarea de a justifica modul în care infractorii și-au petrecut timpul în perioada comiterii tâlhăriilor ori solicitarea justificării bunurilor și valorilor descoperite cu ocazia perchezițiilor ori în momentul prinderii;

Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci când învinuitul sau inculpatul refuză să dea declarații. Cunoscându-se activitatea sa, i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile date vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri.

ascultarea unui învinuit despre activitatea celorlalți coînvinuiți sau coinculpați;

În cadrul acestui procedeu se solicită celui ascultat să declare tot ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându-i se impresia că persoana sa interesează mai puțin organul de urmărire penală. Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, organul de urmărire penală poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicați în cauză.

folosirea întrebărilor detaliu și ascultarea repetată;

Întrebările detaliu se folosesc pentru a se obține de la învinuit amănunte referitoare la diferitele împrejurări ale faptei săvârșite, amănunte care să permită verificarea declarațiilor lui. Scopul folosirii acestor întrebări este de a demonstra învinuitului netemeinicia declarațiilor sale și de a-l determina să renunțe la negarea faptelor săvârșite.

Prin ascultarea repetată la diferite intervale de timp, între diversele declarații ale învinuitului vor apărea, inevitabil, contraziceri, nepotriviri pentru că detaliile nu vor putea fi puse la punct , nu vor putea fi repetate, cu toate pregătirile făcute în acest sens de către cel ascultat.

De fiecare dată se vor consemna răspunsurile primite la întrebările organului de urmărire penală și cererile de probe solicitate în apărare. Aceste răspunsuri vor fi verificate prin administrarea probelor solicitate de învinuit sau inculpat ori a altor probe ce rezultă din lucrările dosarului.

Din conținutul declarațiilor învinuiților trebuie să rezulte, după caz, următoarele:

modul în care s-au pregătit în vederea săvârșirii infracțiunii – obiecte, instrumente pregătite sau confecționate în acest scop, persoanele care le-au confecționat, inclusiv dacă acestea cunoșteau destinația lor, informațiile culese despre victime, înțelegerile dintre participanți;

timpul și locul săvârșirii infracțiunii;

mijloacele folosite pentru a intra în posesia bunurilor sau valorilor (traseul parcurs, modul de escaladare – locul unde se aflau bunurile, drumul parcurs în incinta imobilului, felul în care a transportat bunurile ori valorile furate), precum și pentru a pune victima în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința (loviturile aplicate, obiectele sau instrumentele folosite, zona corpului în care au lovit victima, substanțele folosite și modul cum le-au procurat, în ce au constat amenințările, etc.;

bunurile și valorile sustrase, cu evidențierea caracteristicilor individuale ale acestora și destinația ulterioară a acestora,

modul în care a reacționat victima când a fost atacată;

cine i-a ajutat la săvârșirea tâlhăriei și în ce a constat contribuția celorlalți participanți la pregătirea, săvârșirea și ascunderea urmelor infracțiunii;

traseul parcurs pentru a părăsi locul faptei;

locul unde se află obiectele sau instrumentele folosite la comiterea infracțiunii – atât cele utilizate la efracție cât și cele ce au servit pentru amenințarea ori exercitarea violențelor asupra victimei;

modul în care au valorificat produsul infracțiunii;

dacă s-au constituit în grup în vederea comiterii de infracțiuni, modul de organizare și rolul ce revenea fiecărui participant;

alte persoane care cunosc despre săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat la cunoștință despre aceasta;

alibiurile ce și le-au creat în vederea derutării organelor de urmărire penală;

4.8. Alte activități de urmărire penală

Prezentarea pentru recunoaștere

Prezentarea pentru recunoaștere de persoane și obiecte se face atât în vederea identificării făptuitorului de către martorii oculari sau de către persoana vătămata, cât și a identificării bunurilor și valorilor ce au făcut obiectul tâlhăriei.

Procedeul tactic al prezentării pentru recunoaștere poate servi și la identificarea altor participanți la săvârșirea faptei. În cazul prezentării pentru recunoaștere a obiectelor, subiecții recunoașterii pot fi martorii sau persoanele vătămate. În această situație, se prezintă pentru recunoaștere obiectele care se presupune că aparțin făptuitorului și au constituit mijloace de săvârșire a infracțiunii, găsite la locul faptei ori abandonate sau ascunse în diverse locuri (armă de foc, corp contondent). De asemenea, pot fi prezentate pentru recunoaștere bunurile care au fost sustrase prin comiterea tâlhăriei.

În cazul prezentării pentru recunoaștere a persoanelor, obiectul prezentării îl constituie, în majoritatea situațiilor, infractorul a cărui identitate nu e cunoscută sau e îndoielnică, iar în mod excepțional, poate fi obiect al prezentării și victima.

Recunoașterea persoanei poate fi făcută după înfățișare, după fotografii, după voce și vorbire sau după mers.

Reconstituirea

În ceea ce-i privește pe învinuiți sau inculpați, reconstituirea are drept scop verificarea posibilităților de săvârșire a unei acțiuni în anumite condiții concrete.

De exemplu, se verifică posibilitatea escaladării unui gard înalt, intrarea pe o fereastră, situată la o înălțime mare, transportarea unor obiecte grele fără ajutorul altor persoane, forțarea unui grilaj metalic, etc.

Reconstituirea poate fi efectuată pentru verificarea veridicității probelor administrate (declarațiile martorilor, învinuiților sau inculpaților), a versiunilor elaborate, precum și pentru obținerea de probe noi.

De asemenea, foarte multe împrejurări vor fi reproduse pentru a verifica posibilitățile de a vedea și de auzi ale martorilor.

Confruntarea

Această activitate se efectuează numai atunci când exista contraziceri care se referă la probleme esențiale și numai când aceste contraziceri nu ar putea fi înlăturate altfel.

De regulă, contrazicerile apar, mai ales, între declarațiile martorilor și învinuiților, însă practica judiciară demonstrează că asemenea contraziceri pot exista și între declarațiile martorilor, între declarațiile învinuiților sau inculpaților implicați în aceeași cauză ori între declarațiile martorilor și ale părților.

anexe

PROCES – VERBAL DE CERCETARE LA FATA LOCULUI

Anul 2006, luna martie, ziua 20, in București.

Scms. STOICA VALENTIN, sinsp. BUCUR FLORENTIN și ASA. RADULESCU DAN, din cadrul secției 24 Politie, în calitate de organe de cercetare penală.

Astăzi, data de mai sus, orele 20.oo, am fost sesizați telefonic de către numitul VLAD LICĂ, administrator al S.C. MĂGURA S.A. cu privire la faptul că în jurul orelor 19.30, in timp ce verifica vânzătoarea de la magazinul său mai sus menționat, a observat faptul că aceasta era bătuta și mai multe bunuri din magazin fuseseră furate.

În temeiul sesizării, și în conformitate cu prevederile art. 129 C. pr pen, ne-am deplasat la fața locului , însoțiți de ASA. STANCIU MARCEL, în calitate de specialist criminalist.

Cercetarea locului săvârșirii infracțiunii s-a făcut în prezența martorilor asistenți:

1.CIOCAN EMIL ,în vârstă de 29 de ani, de profesie medic la Spitalul Floreasca din București, posesor al C.I. seria X.Z., nr. 766811 eliberată de Poliția Sectorului 2 București, domiciliat în str. Ștefan cel Mare, nr. 15, bl. F 16, scara B, et.3, apt. 12 .

2.ENACHE MARIA, în vârstă de 34 de ani, de profesie învățătoare la Școala Generală nr. 14, posesoare a C.I. seria G.X., nr 895647, domiciliată in București, str. Aurel Vlaicu, nr. 2, bl. 23, et. 8, apt. 45.

Totodată, s-au luat măsuri de conservare a locului faptei de către VLAD LICĂ, administrator al S.C. MĂGURA S.A., posesor al C.I. seria X.Z., nr.753459, eliberat de Politia sectorului 2 București și au constat în interzicea oricăror persoane de a pătrunde în incinta magazinului și păstrarea aspectului inițial al locului faptei. De asemenea, vânzătoarea, numita SAVA ROXANA, a fost transportată la spital pentru a i se acorda îngrijiri medicale.

Constatările la fața locului:

Magazinul este situat în str. Revoluției, la parterul blocului G 9, fiind învecinat în partea de vest cu cofetăria „Marina” iar în partea de est cu magazinul alimentar „Spicul”.

Magazinul S.C. MAGURA S.A. are o singura intrare, respectiv cea din str. Revoluției și este compus dintr-o singură încăpere de dimensiuni 6×10 metri.

La fața locului am descoperit, relevat, fixat, ridicat și ambalat următoarele categorii de urme și mijloace materiale de probă:

urme papilare , descoperite pe bucățile din sticla de votcă care a fost spartă de învinuit, fixate prin fotografiere cu etalon la mărime naturală, ridicate pe pelicula adezivă tip folio de culoare albă și ambalate în plicul cu numărul 1, sigilat cu sigiliul M.A.I. nr.33983;

urme de încălțăminte descoperite pe pardoseala încăperii, în imediata apropiere a locului pe unde se face accesul în magazin, având dimensiunile de 20 cm. lungime si 5, respectiv 7 cm. lățime, fixate prin fotografiere metrică, ridicate prin peliculă adezivă, ambalate în pachetul cu nr.2 și sigilate cu sigiliul M.A.I. nr. 33983;

urme de salivă, descoperite pe tejghea, fixate prin fotografiere, ridicate prin răzuire, ambalate în plicul cu nr. 4 și sigilate cu sigiliul M.A.I. nr. 33983;

Urmele și mijloacele materiale de probă descrise au fost ridicate în vederea cercetărilor.

Cercetarea la fața locului a început la ora 20.15 și s-a terminat la ora 21.30, în condiții de iluminare artificială.

S-au efectuat fotografii judiciare cu aparatul de fotografiat marca „Nikon”, folosindu-se film de 6×9 cm., cu sensibilitatea ASA, în condiții de iluminare artificială.

S-a efectuat schița locului faptei la scara de 1/100.Atât planșele judiciare, cât și schița locului faptei se anexează la procesul-verbal.

Observațiile martorilor asistenți – nu sunt.

Obiecțiile părților care au participat la efectuarea cercetării la fata locului – nu sunt.

Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un singur exemplar.

ORGAN DE SPECIALIST MARTORI PĂRȚI PREZENTE

C.P. CRIMINALIST ASISTENTI LA FATA LOCULUI

PROCES-VERBAL

de prezentare pentru recunoaștere

Anul 2006, luna aprilie, ziua 10, in București.

Scms. PANTĂ BOGDAN și insp. RADUCEA CRISTIAN din cadrul Secției 24 Politie.

Fiind în continuarea cercetărilor în dosarul de urmărire penală nr. 1256/2006 și având în vedere declarația numitei SAVA ROXANA din care rezultă că ar putea recunoaște după fizionomie persoana care la data de 20.03.2006 a săvârșit infracțiunea de tâlhărie în paguba S.C. MAGURA S.A., am procedat la prezentarea pentru recunoaștere a numitului VARGA ȘTEFAN, după cum urmează:

În prezența martorilor asistenți:

ENE DANUT, in vârstă de 40 de ani, de profesie electronist la S.C. Electrica S.A. posesor al C.I. seria X.Z nr. 453758, eliberată de Politia Sectorului 2, domiciliat în București, str. Aleea Diham, nr. 2,bl. D2, sc. C, et. 4, apt. 23, sectorul 5, și

AGAPIE TUDOR, în vârstă de 21 de ani, student la Universitatea „Spiru Haret” din București, posesor al C.I. seri G.Z. nr. 764768, eliberată de Poliția mun. Pitești, domiciliat în Pitești, str. Frăsinet, bl. F6, et. 6, apt. 21, județul Argeș, am procedat la constituirea unui grup format din:

STANCU MIRCEA, fiul lui Aurel și Clara, născut la data de 23.12.1982, în localitatea Buzău, județul Buzău, fără ocupație, posesor al C.I. seria Z.X. nr. 355676, eliberată de Politia mun. Buzău la data de 03.08.1997, domiciliat in București, str. Cuza Vodă, nr 2. bl. G7, sc. B. et. 6, apt. 34, Sectorul 3;

AGOP GEORGE, fiul lui Ion și Elena, născut la data de 29.05.1987, în localitatea Constanta, județul Constanta, student la Universitatea „Ovidius” din Constanta, posesor al C.I. seria G.X. nr. 892019, eliberată de Politia mun. Constanta la data de 01.06.2001, domiciliat în Constanța, str. Liliacului, nr. 5,bl. 5, sc.A, apt. 6;

DRĂGHICI NICOLAE, fiul lui Constantin si Floarea, născut la data de 13.12.1980, în localitatea Mihail Kogălniceanu, județul Tulcea, de profesie electrician la SC Vulturul SA, posesor al C.I. seria K.T. nr. 784945, eliberată de Poliția mun. Tulcea la data de 20.12.1994, domiciliat in București, str. Rozelor, nr. 2, bl. P4, sc. C, et. 4, apt. 25;

Atât martorilor, cât și persoanelor din grup li s-a adus la cunoștință conținutul activității ce urmează a fi efectuata și li s-a atras atenția că pe timpul prezentării pentru recunoaștere nu au voie să vorbească, să gesticuleze sau să-și facă semne, orice manifestare de acest gen punând în pericol obiectivitatea rezultatului obținut. De asemenea, persoanelor de mai sus li s-a adus la cunoștință ca observațiile pe care le au de făcut urmează a fi comunicate la sfârșitul activității si vor fi consemnate in procesul-verbal.

Apoi a fost introdus în încăpere numitul VARGA ȘTEFAN, persoana ce urmează a fi prezentată pentru recunoaștere. După ce i s-a atras atenția asupra conduitei pe care trebuie s-o manifeste pe toată durata prezentării pentru recunoaștere, acestuia i s-a solicitat să ocupe locul pe care îl dorește în locul constituit. Numitul VARGA ȘTEFAN s-a așezat în grup al doilea, de la stânga la dreapta, privind în față.

În continuare, a fost introdusă în încăpere persoana chemată să facă recunoașterea, respectiv SAVA ROXANA, având calitatea procesuala de martor.

După ce i s-a atras atenția asupra obligativității de a spune adevărul, precum si consecințele ce decurg din mărturia mincinoasa, i s-a solicitat numitei SAVA ROXANA sa privească grupul constituit si sa indice daca recunoaște vreo persoană din grup, precizând și împrejurările în care a cunoscut-o.

După ce a privit cu atenție grupul, fără nici o ezitare, numita SAVA ROXANA a indicat și a pus mâna pe a doua persoană din grup, de la stânga la dreapta, privind în față.

În prezența martorilor asistenți, a persoanelor din grup, a persoanei care a făcut recunoașterea si a celorlalți participanți, am procedat la legitimarea persoanei recunoscute, stabilind că se numește VARGA ȘTEFAN, fiul lui Vasile si Elena, născut la data de 23.05.1980, în localitatea Brașov, județul Brașov, de profesie șofer taxi la FLY TAXI, stagiul militar satisfăcut, posesor al C.I. seria Z.X., nr. 344532, eliberată de Politia mun. Brasov la data de 05.06.1994, domiciliat în București, str. Aurel Vlaicu, nr. 14, bl. 3, scara A, etaj 4, apt. 23, sector 4.

Fiind întrebată după ce a recunoscut în persoana numitului VARGA STEFAN pe autorul infracțiunii de tâlhărie, comisă la data de 20.03.2006 în paguba S.C. MĂGURA S.A., numita SAVA ROXANA declară următoarele :”am recunoscut autorul infracțiunii după fizionomie și după vestimentație”.

La rândul său, numitul VARGA ȘTEFAN, fiind întrebat ce are de declarat cu privire la recunoașterea sa, precum și în legătură cu cele relatate de persoana care l-a recunoscut, declară următoarele: ”este adevărat că eu am comis fapta de tâlhărie din seara zilei de 20.03.2006, agresând persoana care m-a recunoscut”.

Pe timpul efectuării prezentării pentru recunoaștere s-au efectuat fotografii judiciare, reprezentând grupul constituit, locul ocupat de numitul VARGA STEFAN în grup, momentul recunoașterii acestuia și pe cel recunoscut, urmând a fi întocmită o planșă fotografică care se anexează la prezentul proces-verbal.

Prezentarea pentru recunoaștere a început la orele 14.00 și s-a terminat la orele 14.30., efectuându-se la lumina becurilor electrice.

Martorii asistenți, persoanele din grup și persoana care a făcut recunoașterea nu au de făcut observații, iar numitul VARGA STEFAN nu are de făcut obiecții, nici cu privire cu modul în care s-a făcut prezentarea pentru recunoaștere si nici cu privire la cele consemnate in procesul- verbal.

Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal, într-un singur exemplar.

Organ de cercetare Martori Persoane Persoana care a Persoana

penală asistenți din grup făcut recunoașterea recunoscută

MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR

D.G.P.M.B. – POLIȚIA SECTORULUI 3

SECȚIA 13 POLITIE – BIROUL CERCETARI PENALE

DOSAR PENAL NR. 5657/2006

DECLARATIE învinuit/inculpat

Din ziua 24, luna aprilie, anul 2006.

Numele VARGA, prenumele ȘTEFAN.

Posesor al C.I. seria X.Y., nr.358973, eliberat de Politia mun. Brașov.

Numele și prenumele purtate anterior –

Porecla –

Data nașterii (anul, luna, ziua) 23.05.1980

Locul nașterii (localitatea, județul) – Brașov, județul Brașov

Numele și prenumele tatălui – Varga Ștefan

Numele și prenumele mamei – Varga Elena

Cetățenia – română

Studii – opt clase

Ocupația – fără

Locul de muncă –

Starea civilă – necăsătorit

Domiciliul (localitatea, strada, nr. jud. sect.) – București, str. Aurel Vlaicu, nr. 14, bl. 3, scara A, etaj 4, apt. 23, sector 4.

Antecedente penale (fapta, anul, instanța) fără A.P.

Averea proprie –

Averea comună –

Averea soției –

Apărător –

Mi s-a adus la cunoștință, în prezenta apărătorului din oficiu, LEUTU ALEXANDRU, fapta si învinuirea ce mi se aduce, constând în aceea că, în seara zilei de 26.03.2006 am sustras prin violență 2 sticle de votcă „Scandinavia” de la magazinul S.C MĂGURA S.A., faptă prevăzuta și pedepsită de art. 211 din C. pen.

Totodată, mi s-a adus la cunoștință prevederile art. 6 din C. pr. pen. si arăt că doresc sa fiu asistat în continuare de apărător pe durata procesului penal.

Cu privire la fapta și învinuirea ce mi se aduce, declar următoarele:

În data de 20.03.2006, în jurul orelor 19.30, am plecat de la domiciliul meu, care este în str. Traian Vuia, nr. 20, bl. B1, et. 3, apt. 13 către un prieten de-al meu care-și serba ziua de naștere în acea seară și care se numește IONESCU CRISTIAN.

În timp ce mă deplasam pe jos spre domiciliul acestuia si aflându-mă pe str. Libertății, am trecut prin dreptul unui magazin universal care se numește S.C.MĂGURA S.A., m-am gândit că ar trebui să-i cumpăr un cadou prietenului meu, respectiv o sticla de votca.

Am intrat în magazin , unde se afla o vânzătoare si i-am spus acesteia ca aș dori sa cumpăr o sticlă de votcă „Scandinavia” de un litru. Vânzătoarea mi-a dat o sticlă de votcă și mi-a spus că mă costă 70 RON. Întrucât aveam la mine doar 30 RON, i-am spus vânzătoarei că o să-i dau doar 30 RON, urmând ca restul de 40 RON o să-i plătesc cu altă ocazie.

Când a auzit aceasta, vânzătoarea a devenit agitată si mi-a cerut să las sticla de votcă si să ies din magazin.

Eu am luat sticla de votcă de pe tejghea și m-am îndreptat spre ușa magazinului, dorind să plec fără să-i plătesc vreun ban vânzătoarei. Văzând acesta, vânzătoarea s-a apropiat de mine și a început să țipe „hoții”.

În acest moment, eu m-am îndreptat spre vânzătoare și am lovit-o o singură dată cu palma peste fata, iar acesta a căzut pe niște rafturi cu produse aflate în spatele ei. Când am lovit-o peste fata, sticla de votcă, care se afla în interiorul jachetei mele, a căzut pe podea și s-a spart. Am încercat sa adun cioburile de pe podea, însa m-am tăiat la degetul arătător de la mâna dreaptă și am lăsat cioburile așa cum se găseau.

După aceasta, am luat două sticle de votcă „Scandinavia” de pe raftul cu băuturi alcoolice al magazinului și m-am deplasat la locuința prietenului meu, IONESCU CRISTIAN, care se găsește pe str. Alexandriei, nr 45, sector 6.

Menționez faptul că în tot acest timp, vânzătoarea se afla întinsă pe podea cu fața in jos, însă nu se găsea în stare de inconștiență.

În continuare, am ajuns la locuința prietenului meu în jurul orei 20.30 și am participat la petrecerea organizată la domiciliul acestuia, făcându-i cadou cele două sticle de votcă. Conținutul acestor sticle a fost consumat de participanții la petrecerea respectivă.

În jurul orelor 4.00, am chemat un taxi și m-am deplasat la domiciliul meu.

Aceasta este declarația pe care o dau, susțin și semnez.

ORGAN DE CERCETARE APĂRĂTOR ÎNVINUIT/INCULPAT

PENALĂ

MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR

D.G.P.M.B. – POLIȚIA SECTORULUI 3

SECȚIA 13 POLIȚIE – BIROUL CERCETĂRI PENALE

DOSAR PENAL NR. 5657/2006

DECLARAȚIE (martor)

Anul 2006, luna aprilie, ziua 30.

Numele MANOLE, prenumele ANA- MARIA, de 34 de ani, fiica lui Constantin și Ioana, domiciliată in București, str. Aleea Lalelelor, nr.6, bl. K2, sc. A, et. 2, apt. 8, sector 3.

Ocupația vânzătoare, posesoare a C.I. seria S.X. nr. 856129, eliberată de Poliția mun. Cluj la data de 08.10.1996, , nu sunt rudă cu învinuitul Varga Ștefan, nu sunt în relații de dușmănie cu acesta și nu am suferit pagube de pe urma infracțiunii.

Înainte de a fi ascultată, am depus jurământul prevăzut de art. 85 C.pr.pen. : „Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din tot ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” și mi s-a pus în vedere că dacă nu voi spune adevărul săvârșesc infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Am luat la cunoștință că urmează sa fiu ascultată cu privire la tâlhăria săvârșită în seara zilei de 20.03.2006 pentru dovedirea următoarelor fapte sau împrejurări: în ce a constat activitatea desfășurată de învinuitul VARGA STEFAN asupra vânzătoarei SAVA ROXANA, dacă au fost sustrase bunuri din incinta magazinului S.C. Măgura S.A. și care este natura acestor bunuri.

Asupra celor întrebate în continuare declar următoarele:

În data de 20.03.2006, mă aflam la locul de serviciu, respectiv la cofetăria „Cireșica” situată în str. Revoluției, nr. 3, vizavi de magazinul mai sus menționat. În jurul orelor 19.30 am observat cum învinuitul VARGA STEFAN a pătruns în incinta magazinului S.C. Măgura S.A. Precizez faptul că acesta nu era însoțit de alte persoane și nu părea că se afla în stare de ebrietate. La puțin timp după ce a pătruns în magazinul menționat, am auzit-o pe vânzătoarea de acolo strigând „hoții”. Am ieșit din cofetărie, respectiv la ușa acesteia, și am văzut cum învinuitul a lovit-o pe vânzătoare și cum a sustras două sticle, însă nu pot preciza ce conțineau acele sticle deoarece mă aflam prea departe.

După acestea eu m-am deplasat la vânzătoare să văd care este starea acesteia. Când am ajuns la ea, am observat că era lovită la fată și că buza inferioara era spartă. De asemenea, am observat că pe podea, lângă vânzătoare, se afla o sticlă spartă de votcă „Scandinavia”. La puțin timp a venit și patronul magazinului care a anunțat poliția.

Aceasta este declarația pe care o dau, susțin și semnez

Organ de cercetare penală Martor

Bibliografie

Constituția României

Codul penal

Codul de procedură penală

Legea nr. 140/1996 – privind modificarea Codului penal

Legea nr. 141/1996 – privind modificarea Codului de procedură penală

Legea nr. 197/2000 – privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală

I. P. Filipescu – Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 1996

Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992

C. Stănescu, C. Bârsan – Drept civil. Drepturile reale, București, 1988

M. Toma – Drept civil. Drepturi reale, Ed. Argument, București, 1999

Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr – Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999

G. Antoniu, C. Bulai, G. Chivulescu – Dicționar juridic penal, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, partea specială, Ed. Academiei, București, 1971

Gh. Diaconescu – Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Ed. Oscar Print, 1997

E. Stancu, C. S. Paraschiv, A. Pintea, M. Damaschin, A.L. Lorincz – Drept procesual penal, Ed. Augusta, Timișoara, 1999

N. Volonciu – Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. Paidea, București, 1998

I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997

V. Rămureanu – Competența penală a organelor judiciare, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980

Ciopraga, I. Iacobuță, Criminalistica, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1997

E. Stancu, Criminalistica, vol II, Ed. Actami, București

C. Aionițoaie, V. Bercheșan, I. Marcu, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova,1992

23.C. Aionițoaie, V. Bercheșan, I. Dumitrașcu, C. Pletea, I. Sandu, Tratat de metodică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1994

24.V.Bercheșan – Cercetarea penală – Îndrumar complet de cercetare penală, Ed.Icar, București, 2003