Investigarea Criminalistică A Infractiunii DE Omucidere

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII: MASTER ȘTIINȚE PENALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

  Lect. univ. dr. Nedelcu Constantin

[anonimizat] Andreea

București

2016

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

Lect. univ. Nedelcu Constantin

[anonimizat] Andreea

București

2016

CAPITOLUL I : INTRODUCERE

S1 Noțiuni introductive

"Lumea este un loc periculos de trăit, nu din cauza oamenilor răi, ci din cauza oamenilor care nu fac nimic pentru asta." Albert Einstein .

Dreptul primordial al omului este viață, drept pe care, din toate timpurile, morală religioasă și apoi normele de drept l-au aparat în permanentă. Din acest motiv răspunsul social față deinfracțiunea de omor este concretizat în pedepsele cele mai aspre față de făptuitor. Omorul este infracțiunea ce face parte din criminalitatea tradițională, cu cel mai mare impact față de colectivitate, iar rezultatul ei este desființarea fizică a persoanei.

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a dat dovadă de o puternică adaptare a vieții în mediu social, perfectionand propia personalitate și caracter a putut să își domine impulsurile interioare. Cu timpul, acele nestăpâniri din Epoca de Piatră, nelogice, bazate doar pe instinct s-au dezvoltat treptat în trăsături esențiale supraviețuirii într-o societate complexă și modernă.

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate care, transmise din generație în generație, au asigurat și asigura progresul continuu al omenirii.

Viață umană este o valoarea socială fundamentală, care este apărată de norme de drept.Fără acești atribut fundamental, nu pot fi concepute nici celelalte atribute : integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea, sau alte fapte care aduc atingere acelei valori fundamentale ocrotite de lege, care reprezintă un pericol nu numai pentru existent individului că persoană fizică ci și întregii colectivități în care această trăiește.

Sub denumirea generică de "omucidere", Codul nostru penal incriminează faptele care aduc atingere vieții omului, că atribut fundamental și indispensabil al persoanei umane și de care depinde existența și ființă să. Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, unciderea la cererea victimei, uciderea din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

O problema apărută constant în sistemele de drept moderne, este ocrotirea vieții și a persoanei,implicit, prin norme de drept, viață fiind ocrotită nu numai din punct de vedere biologic, ci mai important decât toate, a însăși continuității rasei umane.

S2 Scurt istoric

Primul text cunoscut în istorie care instrumentează drepturile și libertățile persoanei este Magna Carta Libertatum, scrisă în Anglia, în anul 1215 de către Ioan fără de Țară.Conținutul acestui document prevedea că : « Nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afară legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor sau în conformitate cu legea țării »

În statul american Virginia, în dată de 12 iuni 1776 se adopta Declarația drepturilor din statul Virginia, care prevedea că « toți oamenii se nasc egali, liberi și independenți ,; ei au drepturi inerente de care nu pot, atunci când intră în raporturi sociale, să fie private , nici deposedați prin vreun contract, și anume dreptul de a se bucură de viață și de libertate, cu posibilitatea achiziționării și stăpânirii de bunuri și de a caută și a obține fericirea și siguranță personală » . La 14 iunie 1776 se adopta la Philadelphia Declarația de independența a Statelor Unite ale Americii, care consacră că idee de baza este aceea că toate guvernările au fost stabilile de către oameni anume pentru a garanta drepturile consfințite.

La 10 decembrie 1948 s-a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului , zi care este sărbătorită în lume că Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Acest text consfințește o serie de drepturi fundamentale – un ideal comun ce trebuie împlinit, așa cu se susține în chiar termenii Declarației- pentru toți oamenii, indiferent de rasă , sex, limba, religie, opinie politică, origine națională sau socială, bunuri, naștere sau situație materială

S3. Reglementarea infracțiunii de omor

Scurt istoric al reglementarii juridice

Cea mai veche colecție de legi este codul lui Hamurabbi din Babilon ( 1792-1750 I.Hr. ) care are la baza legea talionului, destul de evoluat, având diferențe între omorul intenționat și cel realizat din imprudența.

La romani, există Legea celor XII table, unde omorul era considerat crimă publică și se regăsea sub denumirea de „parricidium”, o infracțiune care constă în suprimarea veitii persoanei libere din comunitate.

În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consutudinar feudal și canonic, una din cele mai importante legi fiind Corpus iuris canonicii din anul 1140.

În secolul XVII, apărea lucrarea lui Cesare Beccaria, intitulată „Dei delitti et delle pene”, iar în secolul XIX își fac apariția școlile penale, printre care amintim : Școală clasică ( Francesco Carrara), pozitivismul, școală antropologică ( Lombroso și lucrarea acestuia „Lómo delicvențe”, Milano din anul 1876 ), școală italiană ( Enrico Ferri ).

Primele legiuiri românești au fost :”Cartea românească” tipărită la Mănăstirea Trei Ierarhi în anul 1646 și „Îndreptarea legii”din 1652 de la Târgoviște, în cea din urmă menționându-se :

• Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurare sau decapitare, dar se puteau aplică și pedepse mai ușoare în raport cu categoria socială din care aparținea vinovatul.

• Patricidul – era uciderea părinților, copiilor, fraților, soțului sau soției și se pedepsea cu „moartea cea mai cumplită”

Legiuirea Caragea, ultima legiuire feudală dată la 1 septembrie 1818 care a rămas în vigoare până la dată de 1 decembrie 1865, în care se făcea diferența între omor cugetat și omor necugetat.

Codul penal de la 1865 (denumit și „Codul Cuza”) realizează unificarea legislativă penală și marchează începutul dreptului penal român după unirea din 1859 a Moldovei cu Țară Românească. Pentru elaborarea acestui cod s-au folosit izvoare precum Codul penal francez (1810) și Codul penal prusian (1859). În acest cod se regăseau următoarele infracțiuni contra vieții, enumerate de la pedeapsa cea mai grea la cea mai ușoară :

• Art. 225 – omorul cu voință – pedepsit cu muncă silită pe timp mărginit;

• Art. 234 – omorul calificat – pedepsit cu muncă silită pe viață

• Art. 232 – omorul cu premeditare – pedepsit cu muncă silită pe viață

• Art. 280 – omorul rudei în linie ascendentă soțului, soției – pedepsit cu temniță grea pe viață

• Art. 231 – pruncuciderea copilului nelegitim – recluziune

• Art. 230 – omorul involuntar – pedepsit cu închisoarea de la 3 luni la 1 an și jumătate și amendă.

Reglementarea juridică modernă

Dreptul la viață este ocrotit în România, în primul rând, de legea fundamentală a statului, Constituția,subelgida CAPITOLUL ÎI, Drepturile și libertățile fundamentale :

ARTICOLUL 22

Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică

(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.(2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant.(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.

Dreptul la viață reprezintă un drept natural al omului, orice persoană fizică beneficiand de acest drept fundamental din momentul nașterii și până la suervenirea fenomenului natural al morții. Pe parcursul întregii vieți, omului îi este garantat acest drept, inndiferent dacă este sănătos sau bolnav, tânăr sau în vârstă, bărbat sau femeie.

Pe planul dreptului civil remarcăm că în categoria de drepturi suiective civile , cu caracter personal nepatrimonial, sunt incluse, în primul rând, drepturile subiective referitoare la existența și integritatea fizică și morală a subiectului de drept. Între aceste drepturi subiective rolul primordial revine dreptului la viață al persoanei fizice. Viață și moartea persoanei fizice reprezintă fenomene naturale iar ocrotirea vieții prin intermediul dreptului reprezintă un fenomen juridic.

Condiții preexistente – analiza infracțiunilor de omucidere din Codul Penal

A. Obiectul infracțiunii

a) Obiectul juridic generic. Infracțiunile contra persoanei au că obiect juridic generic ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viață, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea)

Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importantă valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar, pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvența deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

b) Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al fiecărei persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere.

c) Obiectul material este corpul în viață al victimei. Nu interesează dacă victima era sănătoasă ori într-o faza avansată de boală și nu ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost ucisă și nici dacă ar fi acționat și cauze naturale pe lângă acțiunea făptuitorului (concurs de cauze) care au condus la moartea victimei. Este indiferent și dacă victima ar fi fost o persoană tânăra sau în vârstă ori dacă era sau nu în plenitudinea facultăților fizice și psihice.

B. Subiecții infracțiunii

a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de omor poate fi orice persoană fizică responsabilă, deoarece legea nu cere că subiectul activ să aibă o calitate anume. Uneori, fapta este comisă de o singură persoană, dar poate fi comisă și cu participarea mai multor persoane (coautori, instigatori, complici), deci în participație ocazională.

b) Subiectul pasiv al omorului este persoană ucisă că urmare a activității subiectului activ; această înseamnă că subiect pasiv al infracțiunii nu poate fi decât o persoană în viață (este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru). Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C. pen.) sau vătămarea fătului (art. 202 C. pen.), după caz. Deci protecția penală oferită de această incriminare începe imediat după naștere, odată cu copilul nou-născut.

Uneori, omorul poate avea mai mulți subiecți pasivi (de exemplu, omorul săvârșit asupra mai multor persoane deodată sau succesiv). În acest caz însă fapta este susceptibilă de încadrare juridică în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. (omor calificat – săvârșirea asupra a două sau mai multor persoane). Atunci când subiectul pasiv are o anumită calitate – funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, reprezentant în România al unui stat străin, lider politic ucis în legătură cu activitatea să etc., fapta va constitui o altă infracțiune decât aceea de omor (de exemplu, cele prevăzute în art. 257, art. 401 sau art. 408 C. pen. – ultraj, atentat care pune în pericol securitatea națională sau infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională).

3. Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă

a) Elementul material. Infracțiunea de omor implică o activitate de ucidere (de suprimare a vieții) a unei persoane fizice, adică o activitate materială care are că rezultat moartea unui om. Activitatea – acțiune ori inacțiune – trebuie să aibă o anume forță distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date.Infracțiunea de omor poate fi săvârșită uneori și prin inacțiune, dacă făptuitorul avea obligația de a îndeplini o acțiune, prin care s-ar fi împiedicat sau înlăturat desfășurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei, dacă acesta, deși putea să îndeplinească acea acțiune nu a îndeplinit-o, urmărind sau acceptând suprimarea vieții victimei.

În mod excepțional, în acest titlu se pot întâlni și infracțiuni omisive adică făptuitorul comite infracțiunea deoarece nu face ceea ce legea îi ordona. Acesta este cazul infracțiunii de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203), care este o infracțiune omisivă, iar elementul material poate îmbracă formă omisiunii de a da ajutor necesar persoanei ori aceea a omisiunii de a anunță de îndată autoritățile. Urmarea imediată constă de cele mai multe ori într-o atingere adusă valorii sociale protejate (moartea victimei, producerea unor leziuni, etc.) sau în crearea unei stări (aceea de pericol pentru viață, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane). Legătură de cauzalitate reprezintă conexiunea dintre fapta și urmarea socialmente periculoasă și trebuie stabilită de fiecare dată.

Latura subiectivă.

Elementul subiectiv al acestor infracțiuni este format din intenție, directă sau indirectă și într-un singur caz (cel al infracțiunii de ucidere din culpă), formă de vinovăție este culpă, simplă sau cu previziune. În anumite cazuri, pentru unele forme agravate ale infracțiunilor, legea inserează în latura subiectivă și alte componente psihice pe lângă cele specifice vinovăției și anume mobilul ori scopul. În astfel de situații faptele se pot săvârși numai cu intenție directă. Tentativă este posibilă la toate faptele din această grupa, cu excepția infracțiunii de ucidere din culpă, dar este pedepsită numai în cazul omorului simplu, și calificat. Regimul sanctionator este foarte sever, ajungând până la detenția pe viață sau închisoarea de la 10 la 20 de ani.

S4. Importantă și rolul investigării criminalistice a infracțiunii de omor

Viață omului, existența să, în egală măsură individuală și socială, a statîn centrul acțiunilor, al transformărilor proprii tuturor etapelor parcurse deumanitate în dezvoltarea să

.Apărarea uneia dintre cele mai mari valori , ea însăși creatoare devaloare are o semnificație cu totul deosebită.

Dintre numeroasele mijloace de apărare a vieții omului, amintim simijloacele juridice, dintre acestea, un loc important ocupându-l cele proprii dreptului penal. Astfel, este necesar să se apeleze la termenul de investigare,în accepțiunea sa de cercetare, de anchetă penală a unor fapte penale, așa cumsunt connsacrate în activitatea de urmărire penală în primul rând, pentru a-ievidentia atât complexitatea cât și dificultățile, dar și pentru a ne apropia de o anumită terminologie devenită tot mai frecvența ( ex: Crime Scene Investigation).

Rolul și importantă investigației criminalistice în solutionareainfractiunilor împotriva vieții – că și a celorlalte fapte penale –rezultă din aceea că știință criminalisticii pune la îndemână organelor judiciare metodelesi mijloacele tehnico – științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării siexaminarii urmelor omuciderii, a identificării autorului și eventual a victimei.Totodată, prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum și prin metodologia cercetării omorului, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului.

CAPITOLUL II – CERCETAREA CRIMINALISTICA A INFRACTIUNII DE OMUCIDERE

S1. – Stabilirea cauzei si naturii mortii

Indiferent de particularitățile omorului, organul judiciar va trebui să-și orienteze cercetările potrivit formulei “ celor 7 întrebări “ :

CE FAPTA S-A COMIS ȘI CARE ESTE NATURA EI? ;

UNDE S-A COMIS FAPTA? ;

CÂND A FOST SĂVÂRȘITĂ? ;

CINE ESTE AUTORUL? ;

CUM ȘI ÎN CE MOD A SĂVÂRȘIT-O? ;

CU AJUTORUL CUI ? ;

ÎN CE SCOP?

+ O întrebare adițională : CINE ESTE VICTIMA?

Pentru fiecare intrebare in parte, coincide aspect particulare omorului:

Ce fapta s-a comis și care este natura ei ? – Stabilirea cauzei și naturii morții. Pentru stabilirea cauzei morții, participă atât medical legist cât și organele de cercetare penală. Moartea poate fi consecința unui “omor” , a unei “sinucideri” sau a unui accident. Concluzia juridică și încadrarea se face în funcție de datele obișnuite din investigarea criminalistă și anatomopatologie.

Unde s-a comis fapta? – Identificarea locului în care a fost săvârșit omorul. Identificarea locului în care a fost săvârșită infracțiunea de omucidere este foarte importantăpentru investigatorii criminaliști, deoarece în acel loc sunt găsite cele mai multe urme și date cu privire la împrejurările săvârșirii infracțiunii, de multe ori în practică se întâlnesc și cazuri de transportare a victimei într-o locație diferită, cu speranța că această acțiune să îi aducă în eroare pe investigatori.

Când a fost săvârșită?- Stabilirea momentului comiterii infracțiunii.Momentul suprimării vieții victimei infracțiunii de omor, are două semnificații : momentul exact în care a intervenit moartea persoanei și încadrarea în timp a activității infracționale. Medicul legist e cel care stabilește momentul exact în care a intervenit moartea, urmărind etapele acesteia și elementele ce se pot regăsi pe cadavru.

Cum și în ce mod s-a săvârșit infracțiunea de omucidere? Determinarea modului în care a fost săvârșită infracțiunea de omucidere, stabilirea modului de suprimare a vieții victimei se face pe baza interpretării datelor, probelor, urmelor cu privire la activitatea desfășurată de infractor. În prim plan la cercetarea criminalistică participă criminaliștii și medicii legiști. Tot în cadrul acestei etape, se va concretiza și MODUS OPERANDI pentru încadrarea exactă a infracțiunii ( ex: omor prin cruzime , asupra unei femei însărcinate – OMOR CALIFICAT , ART 189 CP) și determinarea cuplului “infractor – victimă” , mai exact , natura relației dintre aceștia.

Particularitățile cercetării infracțiunilor de omor în funcție de mijloacele și procedeele folosite de făptuitor pentru suprimarea vieții victimei

Omorul săvârșit cu arme albe și corpuri contondente.

Prin arme albe se înțeleg obiectele mecanice cu lamă strălucitoare (de unde le vine și numele) șicare ar putea fi clasificate, după modul lor de reflectare în plagă, în mai multe categorii:

Leziuni produse de obiecte tăioase (arme albe propriu­zise) ­ pot fi situate în oriceregiune a corpului, lungimea lor fiind în funcție de distanța parcursă de lama obiectului pesuprafața corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar,semicircular sau în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistența țesutului și de forțaloviturii.

Lungimea plăgilor tăiate variază nu atât în funcție de marginea lamei tăioase, cât mai alesde modul în care s­a produs rănirea (prin presiunea armei pe piele sau prin alunecareaacesteia și, în acest caz, în funcție de amplitudinea alunecării).La locul faptei, urmele de sânge specific omorului săvârșit cu obiecte tăioase apar fieîmprăștiate (împroșcate) în cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de baltă în cazul plăgilorvenoase.

Leziunile produse de obiecte înțepătoare sau înțepător­tăioase (cuțit cu vârf ascuțit,baionetă, foarfeci, ace)care au formă geometrică (cilindrică, triunghiulară, hexagonală)păstrează relativ fidel forma lor pe tegumente și produc – de regulă – leziuni penetrante înorganism. Obiectele înțepător­tăioase ce acționează oblic fac ca lungimea plăgii să depindăde gradul acestei înclinații iar când obiectele sunt mișcate în țesuturi fac ca lungimea plăgiisă depindă de gradul acestor deplasări. Lungimea plăgii se raporteză la gradul de înclinațiedintre lama obiectului și suprafața penetrantă, practic aflându­se în fața unei acțiuniconcomitente de perforare și tăiere.

Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, barda, sapă) se prezintă ca plăgităiate sau zdrobite,dacă lama nu este ascuțită.Produc leziuni despicate cu caractere de rănităiate la exterior, cu margini netede, liniare, iar pe margine, atunci când lama obiectuluivulnerant nu este suficient de ascuțită, se produc mici contuzii și răni zdrobite. Lungimearănii despicate depinde de lungimea lamei obiectului și de unghiul de înclinare.

Omorul săvârșit prin asfixii ­ Moartea violentă săvârșită prin asfixie mecanică, cunoscutăîn practica medicală și sub denumirea de „anoxie acută de tip ventilator”, este o modalitatefrecventă de omucidere, dar și de sinucidere, de aici rezultând o serie de probleme ce se cerrezolvate, din cauza diversității modurilor în care se realizează: spânzurare, strangulare,astuparea (ocluzia) căilor respiratorii, comprimarea toraco­abdominală și înecare.

Spânzurarea – Este o formă de asfixie mecanică realizată prin compresiunea gâtului de către un laț acționat de către greutatea propriului corp. Lațurile sunt confecționate din cele mai variate materiale. După structura lor pot fi deosebite lațuri dure (sârma, lanț), lațuri semimoi (cabluri electrice, frânghii, cordoane de piele) și lațuri moi (fâșii de pânză, fulare, eșarfe). Lațurile pot fi fixe, adică înnodate, astfel încât cercul pe care­l formează are un perimetru fix, care nu se poate micșora; în cazul lațurilor culante, printr­oalunecare cercul format se poate micșora progresiv. Lațurile fixe, la rândul lor, pot fi închise, determinând un cerc complet, sau deschise, în cazul în care ele determină un fragment de cerc care nu înconjoară complet gâtul. Lațul poate avea una sau mai multe circulare.

Strangularea – Strangularea este formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiuneagâtului cu ajutorul unui laț ce se strânge progresiv, acționat de o forță din afară. Înstrangulare lațul este strâns fie cu mâinile (mâini străine sau propriile mâini),fie prinalte metode cum ar fi rotirea unui băț care s­a introdus între laț și tegumente. Și în cazulstrangulării se întâlnesc diferite tipuri de lațuri dure, semimoi, moi.

Strangularea prin presiune manuala sau sugrumarea

Aceasta este forma de asfixie mecanică realizată prin compresiunea gâtului cumâna. Forța necesară pentru a comprima gâtul nu se poate realiza prin autosugrumare,deoarece o dată cu începerea instalării tulburărilor anoxice scade forța musculară șicompresiunea încetează. Din acest motiv, strangularea cu mâna este efectuată totdeaunade altă persoană, sinuciderea fiind imposibilă. Sugrumarea cu mâna este întotdeauna ocrimă.

Strangularea prin intermediul unor instrumente

Strangularea cu lațul este de obicei crimă și acompaniază uneori violența sexuală.Această strangulare este completă, circulară. În sinucidere se utilizează un sistem gradatde comprimare a gâtului până la pierderea cunoștiinței. Pentru aceasta, strangulareanecesită un laț și un dispozitiv de strângere. Alteori, capetele libere ale lațului se găsescîn mâini sau picioarele victimei, ori înfășurate în jurul abdomenului. În cazuri mai rare,capetele se găsesc între dinți. Arterele vertebrale sunt mai rar blocate, dar cunoștiința sepierde repede totuși. Moartea clinică apare după 1­2 minute de constricție.Șanțul de strangulare are o serie de caracteristici care­l diferențiază de șanțul despânzurare. Dispoziția șanțului față de cartilajul tiroidian poate fi înaltă, mijlocie saujoasă. Șanțul de strangulare este mai frecvent, sub laringe și în mod obligatoriu,orizontal, continuu. Șanțul este complet, fără întreruperi și fără amprenta nodului.

Sufocarea – Reprezintă astuparea orificiilor respiratorii superioare – orificii nazale și orificiulbucal ­ făcând imposibilă pătrunderea aerului în aparatul respirator, seproduc de cele mai multe ori cu mâna, direct sau prin intermediul unor obiecte moi(pernă, fular, batiste), dure și concomitent asupra nasului și gurii. Uneori se face cubenzi adezive pe gură și nas. Alte modalități de producere a sufocării sunt prin: nisip,făină, cereale.

Obstruarea căilor respiratorii- Sau, mai rar, pătrunderii lor în trahee sau la nivelul bifurcației bronhiilor.Forma se încadrează și obstruarea căilor respiratorii cu vărsături aspirate sau sângeaspirat (ebrietate, comă).

Înecarea (submersia) – Înecul este asfixia realizată prin ocluzia alveolelor și se produce în apă dulce sau sărată dar și alte medii lichide (vin,petrol) sau semilichide (uleiuri, noroi). Pentru ca săse producă înecarea este suficient ca orificiile respiratorii să se găsească într­un mediulichid, în care să se efectueze respirația, chiar dacă restul corpului nu se găsește în acestmediu (persoane în stare de ebrietate sau în crize epileptice care cad cu capul într­obaltă).

Omorul săvârșit prin împușcare – Armele de foc realizează agresiuni de la distanță, fiind o violență inventată de om prin excelență și prin aceasta ridicând probleme medico-legale particulare. Cercetările privind armele de foc și condițiile în care s-a produs împușcarea aparțin deopotrivă criminalisticii și medicinei legale. La baza lor stau metodele științifice și tehnice, precum și principiile identificării urmelor în criminalistică. Sunt analizate metodic munițiile, pulberile, tuburile arse, proiectilele trase, orificiile de pătrundere și ieșire și toate urmele și fenomenele legate de întrebuințarea unei arme de foc, într-un eveniment criminal, cu scopul de a identifica: arma crimei, condițiile în care s-a tras cu această armă, timpul când s-a tras și persoana celui care a tras.

Omorul săvârșit prin otrăvire – Toxicologia și­a căpătat denumirea de la grecescul toxicon cu care se înveninau săgețileîn scop de vânătoare, în vechime. Cuvântul „otravă” derivă de la cuvântul slavon„otrăviți” care înseamnă a se amărî.

Uciderea prin otrăvire sau intoxicarea acută ,cunoscută și sub denumirea de moarteviolentă prin agenți chimici, este relativ rar întâlnită în practica despecialitate sub formă de omucidere, fiind frecvent consecința unor accidente, încare ponderea o dețin accidentele de muncă și cele casnice.Investigarea morții prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanță toxică și cantității care apătruns în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurareși persoanele care au favorizat obținerea acesteia.

Cine este autorul? Identificarea făptuitorului și a celorlalți participanți. Acest aspect, reprezintă o piesă centrală a unei cercetări de investigare a infracțiunii de omor. Cu ajutorul răspunsului la această întrebare, putem face încadrarea corectă (ex: dacă infractorul era rudă cu victima), dar legat de acest element crucial, depinzând și desfășurarea corectăa procedurii penale.

Cine este victima? – Identificarea victimei . O dată cu stabilirea identității victimei, putem stabili și cercul acesteia de prieteni, familia, anturajul dar chiar și un posibil cerc de suspecți. În cazul dispariției unei persoane, în care exista indiciu că aceasta ar fi putut fi victima unei infracțiuni de omor, dar cadavrul nu a fost descoperit, sarcina de a putea construi un caz numai pe baza dovezilor criminalistice este una foarte grea, care le revine criminaliștilor, aceștia din urmă fiind nevoiți să cerceteze cazul cu maximă atenție pentru a putea evita săvârșirea unei erori judiciare.

În dreptul civil român, la articolul 49 din Codul Civil, este prezentat cazul general al unei persoane dispărute și ce consecințe pot atrage anumite condiții :

CAPITOLUL I,Capacitatea civilă a persoanei fizice; SECȚIUNEA a3-aDeclararea judecătorească a morții;

Art. 49: Cazul general

(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață.

(2) Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socotește de la sfârșitul lunii în care s-au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic.

Identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvârșirea infracțiunii. – Această identificare își găsește utilitatea la încadrarea juridică corectă.

Stabilirea mobilului sau scopului infracțional. Este o problemă “cheie” ce ne poate ajuta în descoperirea corectă a încadrării juridice, stabilirea faptelor și împrejurările cauzei și a identificării autorului. Exemplu : crima pasională – din gelozie / ură , poate restrânge considerabil cercul de suspecți.

“Multitudinea modurilor de operare și a condițiilor în care sunt comise infracțiunile împotriva vieții, ne determină să susținem că în investigarea criminalisticăa omorului, rareori se recurge la scheme fixe”.

S2. Modalități de probare a infracțiunilor de omucidere :

Mijloace de probă prevăzute de Codul de procedură penală

Cercetarea la fata locului : Titlul IV , “Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii “ , Capitolul VIII : “ Cercetarea locului faptei și reconstituirea” , articolul 192. – într-o accepțiune largă.

Efectuarea de constatări tehnico-științifice, de expertize criminalistice și medico-legale, alte examinări. ( Codul de procedură penală – Titlul IV , “Probele, mijloacele de proba și procedeele probatorii “, Capitolul VII “ Expertiza și constatatea”)

Ascultarea martorilor, a învinuiților sau a inculpaților și eventual al persoanei vătămate, dacă a rămas în faza de tentative. ( Codul de procedură penală : Titlul IV , “Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii “, Capitolul II : “Audierea persoanelor” )

Efectuarea de prezentări pentru recunoașterea de persoane sau obiecte, inclusiv recunoașterea victimei sau a obiectelor care i-au aparținut.

Efectuarea de percheziții , de ridicări, de obiecte sau înscrisuri.( Codul de procedură penală, Titlul IV , “Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii “, Capitolul VI : “ Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri” ).

Efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susțineri ale învinuiților dar și ale martorilor. (Codul de procedură penală,cercetarea la fața locului : Titlul IV , “Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii “ , Capitolul VIII : “ Cercetarea locului faptei și reconstituirea” )

Efectuarea de confruntări , în ipoteza existenței de contradicții în declarațiile celor audiați.

Mijloace tehnico-tactice criminalistice și medico-legale.

Mijloace tehnico-științifice de examinare a urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte descoperite și ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, a locului în care a fost descoperit cadavrul, precum și cu prilejul percheziției.

Mijloace de indentificare a persoanelor și cadavrelor,

Procedeele tactice de efectuare a actelor de urmărire penală

Regulile metodice.

Mijloacele proprii medicinei-legale

CAPITOLUL III : CADRUL GENERAL METODOLOGIC ȘI PRIMELE MĂSURI LUATE ÎN INVESTIGAREA OMUCIDERII

S1. Reguli generale aplicate

a) Efectuarea cercetării omorului de către o echipa complexă, formată din procurer, medic legist și lucrători de poliție, conducerea fiind stăpânită de procurer, potrivit art. 56 CPP ( aliniatul 3, litera b) : (3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror;b) în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257,art. 276,art. 277,art. 279,art. 280-283 și art. 289-294 din Codul penal;

b) Asigurarea operativității, printr-o organizare eficientă a cerecetarii, acordându-se maximă importantă următoarelor :

 Cercetarea la față locului’;

 Ascultarea imediată a persoanelor care au cunoștință despre fapta săvârșită, despre victima sau agresor;

 Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor judiciare;

 Urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte.

c) Cercetarea atentă, compelta și calificată a locului faptei

d) Planificarea judicioasă a întregii activități de urmărire penală,în funcție de particularitățile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor, urmând să se țină seama de datele reale.

e) Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracțiunii, anchetă trebuind să pornească de la fapta la autor și nu invers.

f) Asigurarea continuității desfășurării urmăririi penale

g) Efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale și cu aplicarea consecvență a celor mai adecvate metode tehnico-științifice și reguli metodologice criminalistice pe întreagă durata a procesului penal.(stancu 2015-pg559560) / ruiu înv crim- 28

1.1. Cercetarea în echipa în cazul infracțiunii de omucidere

Cercetarea în echipa permite concentrarea cunoștințelor, a priceperii, a formării unor specialist în valorificarea complet și operative a datelor despre fapta comisă, în direcția aflării adevărului.

Echipa de criminaliști și ofițeri de poliție aflați sub conducerea procurorolui de caz, efectuează acte de urmărire penală destinate elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării subiecților acesteia prin metode criminalistice, iar pe de altă parte, medical legist cercetează aspectele medicale, concluzionând asupra cauzei și naturii morții.

Necesitatea stabilirii adevărului implică o interdependență la care concura două științe de granița, criminalistică și medicină legală, afirmându-se pe bună dreptate că în cercetarea infracțiunilor contra vieții, medicul legist are o dublă calitate:”una de expert și una de consilier”

Infracțiunea de omor prezintă numeroase și variate modalități faptice de comitere, determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșită, dar indiferent de modalitățile în care s-a produs suprimarea vieții unei persoane, primul pas în investigarea criminalistică trebuie să-l constituie clarificarea problemei dacă în cauza este vorba de despre un omor, despre o moarte neviolentă(patologică sau naturală), despre o sinucidere sau un accident.

1.2. Primele măsuri luate la față locului

• Stabilirea dacă victima mai este sau nu în viață, pentru un eventual prim-ajutor și transportarea să imediată la spital;

• Determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor inclusive a zonelor adiacente;

• Fixarea tuturor împrejurărilor, care pe parcurs se pot modifică sau pot dispărea și inalturarea celor ce prezintă pericol;

• Identificarea martorilor și reținerea eventualelor personae suspecte sau a oricărei personae ce poate oferi informații despre victim;

• Incunostiintarea organului de urmărire penală compent să efectueze cercetarea la față locului

În cadrul activităților pregătitoare, potrivit regulilor metodologice, organelle de urmărire penală , perferabil fiind că isisi membrii echipei de cercetare să facă acest lucru, vor proceda la: (C. Suciu, criminalistică, ed didactică și pedagogică, buc, 1972, p 602-603).

• Ascultarea imediată a martorilor ocular sau a persoanelor careu au cunoștință despre fapta;

• Urmărirea operative a persoanelor suspecte, efectuarea de perhezitii domicilare sau corporale, pentru descoperirea urmelor, a intrumentelor folosite, eventual chiar a unor fragmente de cadavru, dacă inițial au fost descoperite numai părți din acesta aruncate în diverse locuri;

• Identificarea victimei și a celorlalte personae implicatein săvârșirea faptei, în primul rând a autorului, dacă acesta nu a putut fi stability de la începutul cercetării;

• Efectuarea examenului medico-legal de către medical anatomopatolog din echipa, petru desprinderea primelro concluzii cu privire la cauza și natură morții, la mecanismele care au provocat-o și la agenții vulneranți.

S2. Particularitățile cercetării la față locului la infracțiunea de omor

2.1.Cercetarea în faza statică

În faza static, ambianța locului faptei, obiectele și urmele sun cercetate în starea lor static ( de nemișcare) , fără a se modifică poziția acestora.(nedelcu-295)

Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează compeltarea măsurilor inițiale luate de organul de urmărire penală sosit primul la față locului :

Investigarea că atare a locului faptei, în ipoteza unei morți violente va debuta cu:

– Constatarea morții victimei, efectuată de către edicul legist, I prezența procurorului;

– Examinarea generală a locului faptei pentru că procurorul să-și formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional;

– Obținerea unor date referitoare la victim, la fapta și la persoanele care au cunoștiință despre mor și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari;

– Stabilirea eventualelor modificări survenite la față locului după săvârșirea omorului.

– Determinarea punctului din care va începe cercetarea.

– Selecționarea martorilor asistenți la efectuarea cercetării locului faptei.

În câmpul infracțional vor intră numai procurorul și medicul legist, pentru a evita contaminarea locului și nemișcarea anumitor obiecte sau “urmele poziționale” ( mese sau scaune răsturnate, sertare deschise, telefoanele scoase din furcă etc. ) sau chiar și urmele olfactive.

2.2 Cercetarea în faza dinamică

Cercetarea în faza dinamică, în cadrul infracțiunii de omor, reprezintă cea mai complexă etapă a cercetării, pentru această realizare fiind necesară participarea tuturor membrilor echipei.

În faza dinamică se extrag gloanțele din pereți, se tranplanteaza urmele digitale pe pelicula foliu, se fac mulaje ale urmelor de picioare de adâncime și se efectuează alte acțiuni de ridicare a urmelor și a problelor materiale. Toate aceste constatări vor fi notate atent de către anchetatorul penal pentru a fi ulterior transcrise în procesul verbal.(nedelcu 297)

Cercetarea va începe de la cadavru , fiind examinat mai întâi corpul victimei,precum și locul de sub cadavru , după care se va continuă cu porțiunea de teren din jurl victimei..Această examinare implică și cercetarea îmbrăcămintei, începând de la obiectele de la exteriorul bustului, continuându-se cu lenjeria, pantalonii etc finalizându se cu încălțămintea.

Cercetarea va fi pusă în aplicare de către un medic legist, care va putea analiză la prima vedere și urmele lăsate pe corpul victimei, ce implică moartea violență a acesteia.

Se va continuă cu cercetarea și pentru descoperirea , fixarea și ridciarea urmelor, în cazul urmelor biologice, vor fi executate fotografii de detaliu și măsurători fotografice.

2.2.1. Examinarea cadavrului

Medicina legală este o disciplină medicală de sinteză situată la granița dintre științelemedico­biologice și cele social juridice, ce are drept scop sprijinirea competentă a justițieiori de câte ori este nevoie, pentru lămurirea unei cauze judiciare pentru care sunt necesareprecizări cu caracter medico­biologic.

Elemente de tanatologie medico­legala:

Moartea – reprezintă un moment în evoluția viului și un proces în existența individului .Este definită prin încetarea definitivă și ireversibilă a vieții prin oprirea funcțiilor vitale (cardio­respiratorii ) ce determină dispariția individului ca entitate biologică.

Agonia (viața redusă) – diminuarea funcțiilor vitale cardio­respiratorii și alterarea până ladispariția funcțiilor vieții de relații.

Moartea clinică ( moartea relativă ) – încetarea funcțiilor vitale vegetative plus cele vitale (cardio­respiratorii)

Moartea biologică ( moartea reală/ definitivă ) – încetarea funcțiilor vitale și aparițialeziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central.

Semnele pozitive de moarte , se împart în semne precoce și tardive :

PRECOCE :

Răcirea cadavrului ( algor mortis ) – temperatura scade cu 1 grad C/h în primele douaă ore,ulterior cu 2 grade C/h. Ordinea răcirii este următoarea : mâna (1h), fața (2h), picioare (3­4h), trunchi (8/12h), organe interne (20h).Diagnosticul de moarte reală se pune atunci când termperatura măsurată interrectal este de20 grade C. ( trecând 10­12h de la deces).

Deshidratarea – apare mai repede unde pielea a fost traumatizată ( în timpul vieții saupostmortem) – excoriații, plăgi, șanț de spânzurare/strangulare, etc.

Lividități cadaverice ( livor mortis, lividus=vânăt). Sunt pete roșiatice­violaceu ce apar prin distribuirea/acumularea sângelui în zone declive(“de jos”) ale cadavrului, sub influența forței gravitaționale și în lipsa circulației sângelui.

FAZE:

Hipostaza ( faza de coborâre a sângelui) – apare la 30­60 de minute de la deces, seredistribuie în raport cu noile zone declive dacă este modificată poziția cadavrului.

Difuziune – când o parte din sânge iese din vas, difuzând în țesutul adiacent. Nu dispardacă se schimbă poziția , dar apar noi lividități în raport cu noile zone declive alecadavrului.

Faza de îmbibație – nu dispar o dată cu modificarea poziției cadavrului, cea mai mare partea sângelui îmbibă țesutul din jur. Acestea pot indica : timpul trecut de la deces, poziția saumodificarea poziției cadavrului.

Rigiditatea cadeverică – ( rigor mortis ) – înțepenire cadaverică.

Etape :

De instalare ( 1­3h de la deces ) – inițial mușchii masticatori și cei ai cefei,

De stare ( completă și totală ),

De rezoluție

Autoliză – fenomen cadaveric distructiv, sub influența enzimelor proprii organismului,procedând putrefacția împreună cu care determină ramolirea și lichefierea țesuturilor șiorganelor.

TARDIVE

Se împart în distructive , semiconservatoare și conservatoare. În funcție de conservareacadavrului (aspectului) :

MODIFICATOARE DISTRUCTIVE

Putrefacția – continuând autoliza și generând descompunerea cadavrului într­omagmă negricioasă cu miros neplăcut , ce se scurge îmbibând îmbrăcăminteacadavrului, solul , etc.Condițiile care influențează putrefacția sunt : temperatura ( sub 20*C , încetineșteprocesul, la 0*C se oprește) , ventilația bună și umiditatea.

Reguli de apreciere cronologică

Cifra care indică zilele de iarnă, indică orele de vară.(Regula DEVERGIE)

1 săptămână în aer = 2 săptămâni în apă = 8 săptămâni în sol ( Regula Caspers).

Distrugerea cadavrului de către :

VIETUITOARE : *între lunile aprilie­octombrie* , la numai câteva ore dela deces, se pot observa ouă de muște ( întâi cele albastre, după care celeverzi ) ; dupa 8­25h ies larvele.Deoarece muștele își depun ouăle în cursul după­amiezii, prezența ouălelorpe cadavru orientează asupra faptului că “peste cadavru a trecut o noapte”

­ OM:Prin metode fizice (incinerarea) , chimice ( substanțe caustice ) , mecanice(depesaj).

MODIFICĂRI SEMICONSERVATOARE

ADIAPOCEARA ( săpunul de cadavru )­ Apare după putrefacție, care macerează pielea și permite contactul apei cu țesutul adipos.

Condiții prielnice saponificării :

Mediu umed ( bălți, lacuri, latrine etc.

Oxigen în cantitate redusă (absent)

Temperatură ridicată

Saponificarea începe la copii în 3­4 săptămâni la suprafață, iar în 3­4 luni se termină, laadulți în 4 săptămâni la suprafață , 8­10/12 luni se termină.

MODIFICATOARE CONSERVATOARE

Naturale :

Mumificarea – deshidratarea generalizată a cadavrului (1­3 luni) ­ temperatură scăzută,ventilație bună, umiditate scăzută/absentă

Lignifierea – formă particulară de mumificare (tăbăcirea)

Pietrificarea – se produce prin mineralizarea post mortem.

Congelarea – înghețarea cadavrului

Artificiale – cadavrul este menținut în camera frigorifică , îmbălsămarea, plastifierea.

Clasificarea medico­legală a morții violente :

Moartea violentă ce se produce ca urmare a nerespectării dreptului la viață al unei ființeumane datorită intervenției unui agent traumatic extern organismului:

Accidentale

Sinucideri

Crime/omucideri heteroagresive

Execuție capitală

În doctrină sunt menționate 3 tipuri de metode de cercetare criminalistică prin careurmele și mijloacele materiale de probă sunt căutate, descoperite, relevate , fixate șiridicate.

Metoda subiectivă – conform căreia cercetarea se derulează urmând traseul parcurs defăptuitor

Metoda obiectivă – presupune o anumită ordine impusă de specificul investigației și a stăriiconcrete evidențiate la fața locului în realizarea cercetării , care nu ține seamă de traseulurmat de făptuitor în câmpul infracțional.

Metoda mixtă­ îmbinarea celor două metode în funcție de particularitățile și momentulefectiv al cercetării.

Medicul legist are următoarele îndatoriri :

Să contribuie la descrierea poziției și a locului ocupat de cadavru în câmpul infracțional,prin raportare la reperele fixe adiacente,

Să consemneze/ examineze îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului , după care aceștiavor fi dezbrăcați complet pentru a putea finaliza examinarea cadavrului,

Examinarea externă a cadavrului – semnele pozitive de moarte precoce, lividitățicadaverice, rigiditate , deshidratare, temperatura cadavrului etc.

2.2.2 Descoperirea , fixarea și ridicarea urmelor în cazul infracțiunii de omucidere.

Pe plan tehnic criminalistic :

Urmele formate prin reproducerea caracteristicilor exterioare ale unor obiecte se împart în:

a) urme formate după felul procesului de mișcare în care s-au format. În raport de procesul de mișcare între cele două obiecte în timpul formării urmei se deosebesc:

• urmele statice – se formează prin apăsare sau lovire, când cele două obiecte care determina procesul de formare a urmei intră în contact, fără că cele două suprafețe să alunece una față de cealaltă. Din această categorie de urme fac parte: urmele de mâini, formate prin atingerea sau prinderea unor obiecte, urmele de picioare formate stand pe loc sau în mers, urmele mijloacelor de transport, ale unor instrumente de spargere – în toate aceste cazuri contactul dintre cele două suprafețe decurgând ferm fără alunecarea uneia asupra celeilalte.

• urmele dinamice – se formează prin alunecarea celor două suprafețe în contact, obiectul creator de urmă și obiectul primitor fiind într-o mișcare de translație unul față de celălalt. Din această categorie fac parte urmele formate de dinți,de armele de foc pe elementele cartușului,la care construcția exterioară a obiectului creator de urmă este reprodusă în formă de striații, a căror poziție, număr și distanțare pot duce la identificarea individuală a obiectului. Urmă dinamică a tăișului unui cuțit reproducând în obiectul tăiat defectele tăișului sub formă unor striații nu va oglindi construcția caracteristicilor exterioare ale cuțitului folosit, dar prin striatiile apărute în urme se vor putea stabili suficiente caracteristici pentru a identifica, în mod individual, cuțitul folosit la tăierea obiectului port-urmă.

b) urmele formate după modificările aduse obiectului primitor se deosebesc în:

• urme de suprafață – se formează prin modificări aduse numai la suprafață obiectului purtător de urmă, fără schimbarea formei sale. Aceste urme se formează prin depunere sau prin ridicare de suprafețe în stare pulverulentă sau lichidă. Construcția exterioară a obiectului creator de urmă este oglindită cu ajutorul unor substanțe ușor aderențe, fie la obiectul creator de urmă și atunci avem urme de ridicare de substanță, fie la obiectul primitor și atunci avem urme prin depunere de substanță. Datorită acestor două variante ale urmelor de suprafață ele se numesc: urme de stratificare și urme de destratificare. De exemplu, dacă infractorul a trecut printr-un loc foarte prăfuit, cu diferite substanțe, că: făină, gips, moloz va ridică pe talpă încălțămintei o parte din stratul de praf depus pe podea sau pământ, creând urme de destratificare, dar în același timp, ieșind din sfera suprafeței prăfuite va depune la rândul sau o parte din praful aderat la încălțăminte, formând urme de stratificare. Tot astfel, dacă se va sprijini cu mâna sau cu genunchiul de un obiect acoperit de praf va crea urme de destratificare, dar în același timp pe alte obiecte, depunând cu mâna sau îmbrăcămintea resturi de praf sau suprafețe lichide va crea urme de stratificare.

Tot la urmele de suprafață trebuie să menționăm urmele negative care indică conturul unui obiect prin locul ocupat de acesta în timpul depunerii sau ridicării unor substanțe pulverulente sau lichide, sau a urmelor formate prin crearea unei diferențe de temperatura între locul ocupat de obiect și suprafață liberă.

Pentru descoperirea urmelor infracțiunii, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va caută să reconstituie mintal fiecare faza a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor1. Pe parcursul cercetării, fiecare obiect despre care se va presupune că a fost folosit sau măcar atins de infractor, se va examina cu grijă, pentru a descoperi eventualele urme formate. Urmele descoperite sau locurile care se presupun că poartă urme letente se marchează și se acoperă pentru că urmele să nu fie distruse până la ridicarea lor.

Urmele latente sunt evidențiate la locul faptei sau într-un laborator de criminalistică, toate urmele descoperite sunt fotografiate, atât pentru a se stabili raportul de poziție a acestor urme cu celelalte obiecte de la locul faptei, cât și pentru a li se stabili caracteristicile.

• urmele de adâncime sunt ridicate prin mulaje, cele de suprafețe prin pelicule adezive. Indiferent de importantă lor, toate urmele sunt trecute în procesul-verbal de cercetare a locului faptei.

Pe lângă aceste metode generale, folosite la descoperirea și ridicarea urmelor, fiecare urmă după natură ei, presupune folosirea unor metode specifice socotite că fiind cele mai potrivite.

Indiferent de metodele,procedeele ori tehnicile de căutare, descoperire relevare, fixare, ridicare și conservare a acestor mijloace materiale de proba trebuie respectate următoarele reguli generale:

– toate obiectele care conțin sau poartă o urmă a infracțiunii trebuie obligatoriu fotografiate la scară, această operație efectuându-se înaintea tuturor celorlalte activități;

– utilizarea uneia sau alteia dintre metode, procedeele ori tehnicile de căutare, descoperire, fixare etc., este condiționată exclusiv de natură urmei și nu de alte considerente;

– cu prilejul ridicării obiectelor în discuție trebuie să se evite crearea de urme suplimentare acest lucru conducând fie la îngreunarea sau imposibilitatea identificării, fie la crearea premiselor erorilor judiciare1.

În cazul urmelor papilare:

Relevarea acestor urme se face prin:

¤ prăfuire realizată prin pensulare, pulverizare ori utilizarea pensulei magnetice;

¤ fumizare;

¤ aburire cu vapori de iod sau vapori de acid fluorhidric;

¤ tratarea urmei cu o soluție chimică, cel mai frecvent utilizate fiind soluția de ninhidrina, soluția de roșu de Sudan III, soluția de azotat de argint2.

Fixarea urmelor din această categorie se realizează prin:

¤ descrierea în cuprinsul procesului-verbal de cercetare la față locului;

¤ fotografiere;

¤ sigilare.

Ridicarea urmelor papilare se face prin următoarele metode:

¤ fotografiere;

¤ ridicarea obiectului purtător de urmă – ori a unei părți din acesta – în cazul în care urmele papilare sunt descoperite pe obiecte mici sau pot fi detașate dintr-un obiect mai mare1;

¤ transferarea urmei pe pelicula adezivă – de regulă de tip folio – de culoare albă, neagră sau transparență2;

¤ ridicarea prin mulaj a urmelor de adâncime, folosind în acest scop diverse substanțe (gips, parafină, ceară, latex, alginat), ori un amestec compus din 75% ceară și 25% alb de zinc.

În cazul urmelor ce constituie obiectul traseologiei judiciare.

Căutarea și relevarea unor astfel de urme se realizează prin:

¤ observarea nemijlocită cu ochiul liber;

¤ căutarea cu ajutorul lupei, a sursei de lumina obișnuită și în radiații ultraviolete,în special pentru descoperirea urmelor latente sub formă de pete, a celor de dimensiuni mici – fire de par, fibre textile, pelicule de vopsea – ori a celor care se confundă cu suportul pe care s-au format;

¤ folosirea detectoarelor de metale – cu semnalizare optică și acustică – eficiente în căutarea obiectelor metalice ascunse în ziduri, îngropate ori răspândite pe suprafețe mari de teren;

¤ utilizarea magneților sau electromagneților, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor metalice aruncate în fântâni, puțuri, ape curgătoare sau stătătoare;

¤ prăfuirea cu pulberi revelatoare ori tratarea cu substanțe chimice sau vapori de iod,procedee folosite, îndeosebi în cazul urmelor latente lăsate pe corpul uman3;

¤ folosirea dispozitivului special 4 pentru descoperirea și relevarea urmelor de încălțăminte lăsate pe covoare, carpete, precum și a urmelor pneurilor pe îmbrăcămintea victimei;

¤ utilizarea sondei de cadavre pentru descoperirea cadavrelor aflate în stare de putrefacție;

¤ căutarea urmelor de miros și determinarea traseului parcurs de făptuitor în câmpul infracțional prin folosirea câinelui de urmărire.

Pentru fixarea acestor urme se folosesc:

¤ procesul-verbal de cercetare la față locului;

¤ fotografiile judiciare;

¤ schița locului faptei;

¤ crochiul;

¤ schemă;

¤ filmul judiciar și videofonograma judiciară.

Ridicarea urmelor descoperite, relevate și fixate prin metodele și mijloacele menționate se realizează prin mai multe moduri:

¤ ridicarea obiectului purtător de urmă, evident dacă acesta nu este prea voluminos și nu are o greutate prea mare;

¤ decuparea din obiectul ce conține sau poartă urmă infracțiunii a porțiunii purtătoare de urmă, cu condiția că prin această operație să nu fie alterată utilitatea sau valoarea estetică a obiectului respectiv;1

¤ ridicarea urmei propriu-zise, fie cu ajutorul unei pensete, fie cu mâna;

¤ ridicarea urmei prin aplicarea – pe suportul pe care se află – a unei benzi adezive;

¤ ridicarea urmei prin fotografierea acesteia la scară;

¤ ridicarea urmei prin desenare;

¤ ridicarea urmei prin mulaj, metodă aplicabilă în special în cazul urmelor de adâncime.

În cazul urmelor produse de armele de foc:

Atât urmele principale ale împușcăturii – glonțul, tubul cartușului cu urmă percutorului, urmă peretelui frontal al închizătorului și urmele camerei de explozie, urmele ghearei extractoare, ale pragului aruncător și urmele de pătrundere și ieșire a glonțului – cât și urmele de suprafață ale ricoșeurilor și urmele sonore ale armării, percuției și împușcăturii, precum și urmele secundare ale împușcăturii – rezultate din acțiunea gazelor, urmele de funingine, urmele de pulbere nearsă, inelul de ștergere și inelul de metalizare, urmele de unsoare – trebuie căutate, descoperite,fixate,ridicate și conservate chiar cu ocazia efectuării cercetării la față locului.

Căutarea și descoperirea urmelor armelor de foc se face prin:

¤ examinarea amănunțită a locului unde a fost descoperită victima;

¤ examinarea locului unde se găsesc urmele lăsate de făptuitor;

¤ examinarea cailor de acces;

¤ examinarea locului unde se presupune că s-a efectuat tragerea, de aici începându-se căutarea tuburilor, ținând cont de numărul, formă, aspecul și amplasarea leziunilor pe corpul victimei;

¤ identificarea urmelor existente pe armă de foc,această operație făcându-se de regulă, cu ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace tehnice: lupa, microscop de buzunar, lampa cu raze ultraviolete;

¤ căutarea gloanțelor în podeaua încăperii – ori înfipte în ea – în tavan, în pereți, tocurile ușilor și ferestrelor, în iarbă, pe pământ, în corpul sau vestimentația victimei;

¤ examinarea făptuitorului – mâinile, alte părți ale corpului, ținută vestimentară – în vederea descoperirii urmelor secundare ale împușcăturii;

¤ căutarea urmelor secundare ale împușcăturii pe pielea și vestimentația victimei.

Fixarea urmelor produse prin armele de foc se face în general, prin aceleași mijloace și metode că în cazul celorlalte categorii de urme,respectiv:

¤ descrierea detaliată în procesul-verbal;

¤ fotografiere;

¤ schița locului faptei etc.

Ridicarea urmelor din această categorie se execută după cum urmează:

¤ armă se ridică cu foarte mare atenție, evitându-se prinderea ei de părțile unde, în mod obișnuit, ar putea rămâne urme – papilare, biologice, vopsea, particule de sol – acestea fiind fixate și ridicate după reguluile specifice menționate;

¤ conservarea rezidurilor existente pe canalul țevii se face prin acoperirea acestuia cu bandă adezivă, celofan gumat, degetar de cauciuc; în nici un caz nu se vor folosi în acest scop dopuri sau vată, introduse pe canalul țevii. Aceeași atenție trebuie manifestată și cu prilejul ambalării și transportului armei descoperite, luându-se toate măsurile pentru a nu se distruge urmele;

¤ tuburile și gloanțele se ridică fie cu batista, fie cu mâna înmănușată, operația fiind contunuata cu înfășurarea lor în vată;

¤ urmele de funingine și de pulbere nearsă de pe corpul sau vestimentația victimei ori făptuitorului pot fi ridicate fie prin simplă scuturare a obiectelor de îmbrăcăminte și testul cu parafină, fie pe cale chimică – prin reacții cu difenilamina, alfanaftilaminaori brucină în acid sulfuric – sau prin metode fizice;1

¤ ridicarea urmelor secundare ale împușcăturii de pe mâna trăgătorului, importantă acestei operații fiind dată de faptul că analizarea acestora, coroborată cu stabilirea provenienței2, conduce la identificarea făptuitorului3.

În cazul urmelor de natură biologică:

Prin urmele din această categorie se înțeleg – în general – produsele descoperite în câmpul infracțiunii, provenite de la om la om, animale sau vegetale.În ordinea frecvenței cu care sunt descoperite la față locului,precum și a posibilității de valorificare din punct de vedere criminalistic, aceste urme sunt: urme de sânge, de salivă, de spermă, de natură piloasă, osteologice, ale țesuturilor moi și urme de miros. În cazul acestor urme se solocita și concursul medicului legist ori biocriminalistului.

În raport cu natură urmei, căutarea și ridicarea se va face prin:

¤ examinarea cu ochiul liber a suportului pe care se găsesc astfel de urme;

¤ examinarea urmelor de salivă și spermă și cu ajutorul lămpii cu radiații ultraviolete;

¤ urmele de natură piloasă – fire de par – vor fi căutate pe corpul și îmbrăcămintea victimei, în depozitul subunghial, pe obiectele folosite la săvârșirea infracțiunii, pe caroseria și în infrastructură mijloacelor de transport, pe articole de toaletă.

Fixarea urmelor de natură biologică descoperite se face după regulile generale cunoscute și menționate la celelalte categorii de urme.

Ridicarea urmelor din această categorie se face ținând cont de situația concretă existența la locul unde s-a comis infracțiunea, astfel:

¤ dacă sângele este în stare lichidă, recoltarea lui se face în sticluțe curate, închise ermetic;

¤ când petele de sânge sunt descoperite pe obiectele de îmbrăcăminte sau încălțăminte, lenjerie de pat se procedează la ridicarea obiectelor purtătoare de urmă;

¤ în cazul în care urmele de sânge sunt descoperite pe pereți ori pe obiecte cu volum mare, ridicarea lor se face prin răzuire, când folosirea metodei răzuirii nu este posibilă se va proceda la ridicarea acestora cu ajutorul unei hărții de filtru sau a unei bucăți de tifon umedă;

¤ urmele de salivă se ridică prin aceleași procedee că și urmele de sânge;

¤ urmele de spermă, identificate și relevate de pe suprafețe dure – parchet, dușumea – nu se ridică prin răzuire, ci se recurge la decuparea suportului purtător de urme;

¤ în situația în care urmele de spermă se află pe oar, ridicarea se face prin tăierea urmelor de par;

¤ dacă urmele de spermă se află pe piele, ridicarea lor se face prin umezire cu apă distilată și transferarea lor pe hârtie de filtru;

În cazul microurmelor indiferent de mecanismul de producere – particule secundare ale macrourmelor, particule mici ale unui obiect, inițial voluminos, microobiecte naturale – sau de modalitatea de transmitere – microurme de contact sau microurme transmise unilateral – tehnică și tactică descoperirii, fixării și ridicării acestora impune reconsiderarea regulilor clasice privind cercetarea la față locului.

Pentru descoperirea microurmelor este necesară folosirea unor mijloace tehnice, cum ar fi: lupa, dispozitiv de tip binoclu1, microscopul stereoscopic portabil, surse reglabile de iluminare, lămpi cu halogen2, surse de radiații infraroșii și ultraviolete.

Căutarea și descoperirea microurmelor – praf și particule de sticlă, praf de pușcă, pilitură de metal, particule de lacuri și vopsele – se face astfel:

¤ în depozitul subunghinal, nas, urechi, în obiecte de vestimentație și încălțăminte3 ale făptuitorului sau ale persoanei bănuite de comiterea infracțiunii;

¤ în cazul victimelor, microurmele trebuie căutate și în leziunile existente pe corpul acestora;

¤ la instrumentele care au servit ori ar fi putut să servească la comiterea faptei microurmele trebuie căutate, în special pe părțile active ale acestora.

Fixarea microurmelor se face prin metode cunoscute. Acestea vor fi fotografiate pe obiectele sau urmele pe care au fost descoperite utilizându-se film de dimensiunile 6×6 și toate celelalte accesorii necesare fixării.

Ridicarea microurmelor se realizează prin diverse procedee,cum ar fi:

¤ scuturarea fiecărui obiect de îmbrăcăminte pe o folie de plasitc sau o coală de hârtie curate;

¤ folosirea aspiratorului de praf prevăzut cu un dispozitiv ce conține un filtru de hârtie care reține microurmele aspirate;

¤ utilizarea benzii adezive incolore, îndeosebi pentru ridicarea fragmentelor mici de sticlă și a firelor textile;

¤ ridicarea obiectului purtător, cu luarea măsurilor necesare de protejare a microurmelor;

¤ folosirea unor magneți – pentru bulberile metalice – ori a recipientelor din sticlă;

Pentru fixarea probelor se utilizează schițe ale locului faptei ( planul schița, desenul schița, iar pentru fixarea poziției unui obiecet în plan se recurge la mai multe metode ștab în functi de circumstanțele în care este descoperit acel obiect. Se poate recurge și la fotografii ( foto de orientare, foto schița, foto ob principale, goto de detaliu) și la înregistrări video ( digitale ).

2.2.3. Clarificarea împrejurărilor negative

O problema importantă în cadrul cercetării locului faptei o constituie lămurirea împrejurărilor negative care constau în lipsa de concordanță între anumite urme descoperite și obiectul sau împrejurările ce se presupune că le-au creat. Astfel, în cercetarea unui omor, o împrejurare negativă o constituie faptul că în jurul unui cadavru, prezentând tăieturi adânci pe corp, acestora nu le corespund hempragiile naturale, nici pe îmbrăcăminte și nici pe locul unde a fost găsit cadavrul.De asemenea, când un cadavru a fost găsit într-o încăpere cu ușile și ferestrele închise pe dinăuntru și totuși urmele dau indicația că lovitură cauzatoare de moarte a fost executată de altă persoană chiar în locul unde a fost găsit cadavrul. Se va caută dacă cheia rămasă în ușa nu poartă numele întoarcerii ei pe dinafară,cu o șurubelniță sau cu clește. În cazul cadavrului fără urme de sânge pe îmbrăcăminte și în jur trebuie să descoperim locul unde a avut loc omorul, iar îmbrăcămintea cadavrului se cercetează atent, pentru a descoperi eventuale urme de târâre, sau urmele stationarii lui în alte locuri.

Astfel, într-un caz, cadavrul victimei – găsit pe calea ferată – prezența multiple traumatisme,inclusiv sectionarea,iar în apropierea acestuia s-a găsit un coș răsturnat. Pe baza interpretării leziunilor și în contextul tuturor datelor de anchetă,s-a ajuns la concluzia că victima a decedat că urmare a unui accident de cale ferată. S-au reluat cercetările și s-a stabilit că victima a fost ucisă prin lovituri de topor, transportarea și așezarea cadavrului, că și răsturnarea coșului în apropierea acestuia făcându-se în scopul inducerii în eroare a organelor de anchetă.

Dacă s-ar fi efectuat de la început și examenele histopatologice, s-ar fi stabilit fără dubiu că sectionarea victimei s-a produs post mortem.2

Aceste împrejurări negative, în aparență, în cele mai mulze cazuri sunt organizate chiar de infractor și la o examinare mai atentă înscenarea se observă cu ușurință, dar totuși cere o atenție deosebită.

În cazul cercetării împrejurărilor negative se vor organiza experimentări repetate, pentru a lămuri procesul neobișnuit de formare a urmelor, sau pentru a demonstra simularea infracțiunii, prin crearea unor urme artificiale. Se vor face cercetări pentru descoperirea locurilor de unde au fost aduse obiectele purtătoare de urme, sau unde au fost duse aceste obiecte.

S-au întâlnit cazuri în care urmele spargerii erau simulate și nu concordau cu celelalte urme descoperite la locul faptei, sau cazuri când obiectele sustrase prezentau un volum prea mare pentru a fi putut fi îndepărtate în intervalul de timp, de care, infractorul ar fi dispus chiar în condiții optime. De exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate profund, fără că în jurul sau să existe sânge în cantitate mare. Astfel, într-un caz, a fost descoperit un cadavru pe terasamentul caii ferate, prezentând traumatisme multiple, printre care și sectionarea gâtului. La început fapta a fost încadrată în categoria accidentelor, fără să se ia în considerare că, la față locului, au fost descoperite foarte puține urme de sânge. Pe baza datelor obținute din cercetările și din expertizele criminalistice și medico-legale, ulterior, s-a ajuns la concluzia că moartea este consecință unui omor săvârșit cu un topor, autorul aplicând victimei mai multe lovituri în zona craniană.1

Procesul verbal

Potrivit art 195, Codul de procedura penală

CAPITOLUL VIII

Cercetarea locului faptei și reconstituirea

Art. 195

Procesul-verbal de cercetare la față locului sau de reconstituire

(1) Despre efectuarea cercetării la față locului sau a reconstituirii se încheie un proces-verbal, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199, următoarele:

a) indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsură;

b) numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participa;

c) numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;

d) descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de proba, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. În cazul reconstituirii se consemnează amănunțit și desfășurarea reconstituirii.

(2) În toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal.

(3) Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnează în procesul-verbal.

(4) Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie și de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face mențiune despre această, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.

Exemplu:

PROCES – VERBAL

de cercetare la față locului

Anul … luna …ziua …

Procuror … din cadrul Parchetului de pe lângă …

Azi, dată de mai sus, împreună cu ( denumirea organului judiciar care a participat, alături de procuror, la efectuarea actului ),

Fiind în continuarea cercetărilor în cauza privind…

Având în vedere aspectele sesizate prin … (plângerea/denunțul/alt mod de sesizare) din care rezultă… (prezentarea pe scurt a aspectelor sesizate), p rin încheierea/ordonanță din dată de … s-a dispus efectuarea cercetării la față locului faptei în scopul determinării/ clarificării împrejurărilor de fapt ce prezintă importan t a pentru stabilirea adevărului.

În temeiul sesizării și în conformitate cu prevederile art. 192 din C. proc. pen. ne-am deplasat la… ( se indică adresa/locul) însoțiți de: ( se va consemna datele de identificare ale persoanelor care s-au deplasat la față locului, cu menționarea calității acestora)( de ex: medicul legist/specialistul criminalist)

Ajunși la față locului, în prezența martorilor asistenți: (se va consemna numele, prenumele, codul numeric personal siadresa persoanelor ce au fost prezente la cercetare și la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității în care participa precum și numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul)

am constatat următoarele:

(descrierea amănunțită a situației locului)

după caz:

( se va consemna și numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora în măsură în care acestea au fost făcute)

La față locului s-au descoperit, relevat, fixat, examinat, ridicat și ambalat următoarele urme/obiecte/ mijloace materiale de proba … (se vor descrie poziția și starea lor astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.)

(se vor descrie amănunțit activitățile efectuate cu ocazia cercetării și măsurile dispuse)

Constatările făcute la față locului:

Medicul legist/expertul a făcut următoarele constatări: … (se vor consemna activitățile desfășurate și constatările expertului)

Cercetarea a început la ora… și a fost terminată la ora…

La față locului au fost efectuate schițe/desene/ fotografii judiciare cu camera foto ..(dacă au fost efectuate), iar principalele momente ale activității au fost filmate video cu …(dacă este cazul)

Cei prezenți au făcut /nu au făcut obiecțiuni cu privire la modul în care s-a făcut constatarea /cu privire la cele consemnate mai sus.

Prezentul proces-verbal a fost întocmit la … (locul) între orele … și …, fiind citit tuturor persoanelor.

Procuror, Organ de Poliție,

Martori asistenți, cei în cauza,

(semnăturile se vor insera pe fiecare pagină și la sfârșitul procesului verbal )

Pe plan tactic criminalistic este necesar să fie avute în vedere următoarele chestiuni ce țin de cercetarea la față locului :

• Descrierea locului faptei – în mod amănunțit, fiind descrise dimensiunile, topografia și dispunerea față de punctele cardinale și față de anumite puncte de reper.

• Descrierea urmelor , a mijloacelor deproba sau a altor obiecte examinate și ridicate, va fi efectuată detaliat, distanță dintre ele, culoarea, alte caracteristici.

• Menționarea în procesul verbal a oricărui element particular al cercetării

• Observațiile experților, martorilor asistenți cu privire la consemnarea celor relatate mai sus.

• Consecințele și pagubele produse de infracțiunea de omor cercetată.

2,3 Dispunerea experitzelor medico legale și criminalistice

Necesitatea expertizelor / constatărilor medico-legale se regăsește în toate cauzele juridice cu implicații medicale, precum și în toate cazurile medicale cu implicații juridice.

Medicină legală reprezintă astfel o interfață între gîndirea juridică și cea biologic-medicală. Dreptul că știință lucrează cu texte de lege, noțiuni și categorii precise, aplicînd o logică de tip binar (da sau nu; alb sau negru, 0 sau 1 etc.). Funcționînd după logică analogică complexă realitatea biologică, încă insuficient cunoscută și explicată, nu poate fi sesizată, înțeleasă și definită prin intermediul logicii binare.

Medicină legală nu este un auxiliar al justiției ci un colaborator independent al acesteia aducînd în fiecare caz juridic un plus de obiectivitate prin prezentarea expertala a perspectivei medicale. Orice ingerință în activitatea medico-legală este interzisă atrăgînd după caz răspundere administrativă, civilă sau penală.

Pentru a satisface exigențele de precizie ale justiției, medicul legist trebuie să fie cât mai exact cu putință, să cunoască legile și să-și dezvolte deprinderea de a explică realitățile complexe biologice unor persoane fără pregătire medicală. Trebuie să aplice un discernămînt riguros și să se exprime concluziile prin formulări clare, inechivoce dar nuanțate, pentru a diferenția net realitățile medico-biologice certe (care pot fi demonstrate în afară oricăror îndoieli), de cele probabile (verosimile), sau doar posibile, astfel încât concluziile să fie corect interpretate și folosite că atare în probațiune.

Conlucrarea permanentă dintre medicul legist și organul de urmărire penală da posibilitatea acestuia din urmă să cunoască rezultatele obitnute și să rezolve cu operativitate diversele probleme ce apar în urmă examinării cadavrului.

Problemele ale căror rezolvare se regăsește în experitza medico legală :

– stabilirea cauzei și naturii morții, precum și a datei la care a survenit aceaasta

– diferențierea leziunilor vitale de cele post mortale și explicarea mecanismelor de producere a lor

– determinarea agentului vulnerantm a direcției, intensității și succesiunii loviturilor

– stabilirea faptului dacă a avut loc o lupta victima-agresor

– stabilirea sexului, vârstei , grupei sangvine.

În cele mai multe cazuri, examinarea preliminară a cadavrului se realizează în etapă dinamică a cercetării la față locului, dar pentru o investigare amănunțită și mai detaliată, cadavrul este transportat cu grijă, în saci de plastic către săli de autopsie pentru ridicarea anumitor urme biologie, fire de par etc.

Examinarea necroscopica se face de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist, acesta din urmă având în continuare calitatea de conducător al echipei de investigație.

Expertizele criminalistice :

Pentru fiecare dintre genurile de expertize efectuate instituționalizat în INEC, obiectivele acestora sunt următoarele:

A. Expertiză scrisului și a documentelor

1. Expertiză scrisului și a semnăturilor:

• – Stabilirea autorului unui text;

• – Stabilirea autorului unei semnături;

• – Stabilirea autorului unor modificări grafice;

• – Stabilirea autorului unor adăugiri grafice;

• – Stabilirea modului de contrafacere a semnăturilor;

• – Stabilirea scrisurilor alterate (deghizate).

2. Expertiză documentelor:

• – Stabilirea autenticității documentelor (ex: formulare tip, formulare securizate, bancnote, acte de identitate, legitimații etc.);

• – Stabilirea existenței modificărilor efectuate pe orice tip de acte sau documente (ex: înlăturare de text prin acoperire, hasurare, ștergere mecanică, ștergere chimică etc.);

• – Descoperirea falsului realizat prin diferite metode (fotocopiere, colaje s.a.);

• – Stabilirea autenticității impresiunilor de ștampila și parafa;

• – Stabilirea tipurilor de imprimantă cu care au fost tipărite documentele (ex: matriceală, jet de cerneală, LASER);

• – Identificarea tipului mașinii de scris și a dactilografului;

• – Stabilirea modalității de falsificare sau de contrafacere a documentelor;

• – Stabilirea relativă a perioadei de întocmire a actului;

• – Stabilirea tipului materialelor de scriere;

• – Stabilirea succesiunii depunerii materialelor de scriere/imprimare în cazul intersecțiilor de trasee;

• – Reconstituirea documentelor deteriorate (arse, spălate, șterse, hasurate, rupte etc.) și relevarea informațiilor existente pe acestea.

B. Expertiză dactiloscopică:

Identificarea persoanei după impresiuni papilare (digitale, pălmare, plantare).

C. Expertiză traseologica:

• – Identificarea persoanei sau obiectului creator de urme;

• – Stabilirea modului de creare a urmelor;

• – Stabilirea tipului de urme;

• – Reconstituirea întregului după părțile componente.

D. Expertiză balistică:

• – Identificarea armelor după urmele lăsate pe proiectil (glonț) sau tubului cartușului;

• – Distanță de la care s-a tras;

• – Direcția tragerii;

• – Stabilirea poziției trăgătorului și a țintei;

• – Stabilirea stării de funcționare a armelor;

• – Identificarea factorilor suplimentari ai împușcăturii de pe armă și/sau de pe obiecte de îmbrăcăminte.

E. Expertiză accidentelor de trafic rutier

Printre problemele pe care expertul criminalist le poate elucida în cadrul expertizei criminalistice auto, enumerăm:

1. Determinarea dinamicii accidentului după urmele create în câmpul infracțional, ce presupune o prezentare a derulării evenimentului rutier, așa cum rezultă din interpretarea tuturor probelor administrate în cauza;

2. Stabilirea vitezei de deplasare a autovehiculului după urmele de frânare, derapare, răsturnare respectiv după amplitudinea deformatiilor sau distanță de proiectare a pietonului sau a altor repere și obiecte; astfel, în funcție de derularea evenimentului rutier și consumurile energetice care se regăsesc se face o determinare analitică a valorii vitezei de deplasare în momentele premergătoare declanșării strii de pericol sau în cel al impactului;

3. Direcția sau direcțiile de deplasare ale autovehiculelor după urmele lăsate pe segmentul de drum respectiv; având în vedere aspectul și poziția urmelor, interpretate pe baza imaginilor foto și a schiței locului faptei, se pot stabili atât direcțiile cât și traiectoriile urmate de vehicule atât înainte cât și după impact;

4. Stabilirea locului impactului; locul impactului este materializat de o serie de urme, dintre care enumerăm, particule de pământ, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă, fragmente de plastic, urme de ulei sau lichid de răcire, modificări bruște ale traiectoriilor urmelor de frânare, diverse obiecte pe care victima le transporta sau obiecte vestimentare ale sale; toate acestea oferă indicii importante cu privire la poziția locului în care traiectoriile celor două vehicule respectiv vehicul-pieton s-au intersectat;

5. Stabilirea poziției autovehiculului (autovehiculelor) sau a victimei în momentul impactului; analizarea formei și dispunerii avariilor pe autovehicul (autovehicule) cât și a vătămărilor corporale suferite de victima, reținute în actele de constatare medico-legală, permit stabilirea pozițiilor reciproce dintre autovehicule respectiv dintre autovehicul și pieton în momentul impactului;

6. Stabilirea momentului apariției stării de pericol; acțiunea sau inacțiunea unui participant la traficul rutier, efectuată cu încălcarea unor norme legale, conduc la generarea unei stări de pericol pentru ceilalți participanți, care sunt nevoiți să inițieze manevrele de evitare; momentul generării stării de pericol este dependent de o multitudine de factori dintre care enumerăm, caracteristicile sectorului de drum, condițiile meteo-rutiere și de trafic, vârstă pietonului etc.

7. Stabilirea spațiului parcurs de victima respectiv autovehicul din momentul apariției stării de pericol până în cel al coliziunii; după stabilirea locului impactului și a momentului generării stării de pericol, coroborate cu valorile vitezelor de deplasare, se poate determina analitic spațiul parcurs de pieton respectiv autovehicul între aceste două momente;

8. Stabilirea relațiilor de timp în care s-au derulat anumite secvențe ale accidentului;presupune calculul timpului funcție de spațiile parcurse de autovehicule respectiv pietoni și a vitezelor de deplasare ale acestora;

9. Stabilirea posibilităților de evitare a accidentului; această analiză reprezintă elementul principal, pe baza căruia, alături de celelalte mijloace de proba, organul judiciar stabilește vinovăția; prezintă două etape, prima este analiză posibilităților de evitare, care se încadrează între momentul declanșării stării de pericol și cel al impactului, respectiv a două, cea a posibilităților de prevenire a accidentului, care cuprinde analiză evenimentului în funcție de obligațiile legale pe care le avea conducătorul auto respectiv pietonul, anterior declanșării stării de pericol;

10. Examinarea pneurilor și jantelor deteriorate; presupune o analiză a avariilor pe care acestea le prezintă coroborată cu evaluarea traseologica a urmelor constatate atât pe suprafață anvelopei, respectiv a jantei, cât și la locul faptei, pentru a se stabilii cauza depresurizării pneului și implicit a momentului în care a avut loc acest proces, în raport cu cel al impactului ( analiză raportului cauza-efect);

11. Examinarea criminalistică a diferitelor repere din sistemele de siguranță ale autovehiculului găsite rupte sau deformate; această analiză are că scop determinarea relației cauzale între avarierea reperului respectiv și producerea evenimentului rutier, respectiv a faptului dacă această reprezintă cauza sau efectul accidentului;

12. Identificarea generică sau individuală a obiectului creator al urmelor de pneuri sau a genului de autovehicul în cazul evenimentelor rutiere cu fugă de locul faptei; tipul de autovehicul care a lăsat urmele relevate la locul faptei poate fi stabilit prin anumite elemente caracteristice anvelopelor cu care acesta este echipat : amprenta benzii de rulare a pneului și lățimea urmei pot furniza informații privind tipul și marca anvelopelor, prezența unor defecte sau uzuri ale profilurilor sub formă de rupturi, tăieturi, pierderi de substanță permit stabilirea caracteristicilor individuale, iar determinarea ecartamentului autovehiculului (distanță dintre roțile aceleiași punți) poate indică genul și tipul de autovehicul care le-a lăsat;

13. Identificarea individuală a autovehiculului în cazul evenimentelor rutiere cu fugă de locul faptei prin examinarea comparativă a peliculelor de vopsea, reconstituirea întregului din părți și examinarea structurală comparată a fragmentelor și cioburilor găsite la locul faptei.

Atât multidisciplinaritatea cât și problematica examinărilor transced uneori aspectele pur tehnice auto. Pe lângă acestea, expertiză criminalistică poate viza și aspecte traseologice (urme), fizico-chimice (în cazul prelevărilor de substanțe organice și anorganice), la care se adaugă coroborarea cu aspectele medico-legale. La efectuarea expertizelor, la INEC, se utilizează metode și programe specifice pentru stabilirea dinamicii accidentelor și reconstituirea evenimentului.

F. Expertiză vocii și a vorbirii:

1. Verificarea autenticității înregistrărilor audio și audio/video. În cadrul acesteia se verifică de către expert dacă înregistrările de examinat sunt ceea ce se susține că sunt, respectiv dacă înregistrările conțin eventuale urme de alterare, sunt realizate cu metodă indicată de partea care a produs proba respectivă etc. Examinarea echipamentului tehnic prezentat că fiind cel cu care s-a realizat înregistrarea originală poate oferi indicii importante cu privire la autenticitatea acesteia.

2. Identificarea persoanelor după voce și vorbire. Expertiză vocii și a vorbirii se efectuează numai asupra înregistrărilor originale sau duplicate (copii fidele) ale înregistrărilor originale eliberate și certificate de autoritățile care le-au realizat, cu condiția că duplicatele să fie admise de organul judiciar care a dispus expertiză. Examinarea constă în compararea unei voci din înregistrarea în litigiu cu vocea unei persoane bănuite.

Observație: Nu reprezintă obiect al expertizei criminalistice a vocii și vorbirii transcrierea convorbirilor. Transcrierile se pun la dispoziția expertului de către organele judiciare care au dispus expertiză.

3. Îmbunătățirea calității înregistrărilor. Se efectuează în scopul creșterii inteligibilității înregistrărilor prin reducerea sau eliminarea unor tipuri de zgomote.

G. Expertiză fotografiilor și a imaginilor video

Cu privire la o fotografie sau imagine video, obiectivele expertizelor efectuate la INEC constau în:

1. Stabilirea autenticității imaginilor fotografice sau video. Se verifică dacă înregistrarea (imagine foto sau video) de examinat este ceea ce se susține că este, respectiv dacă conține eventuale urme de alterare, este efectuată cu metodă indicată de partea care a produs proba respectivă etc. Examinarea echipamentului tehnic prezentat că fiind cel cu care s-a realizat înregistrarea originală poate oferi indicii importante cu privire la autenticitatea acesteia.

2. Îmbunătățirea imaginilor fotografice sau video. Se efectuează în vederea creșterii clarității imaginilor sau pentru ameliorarea condițiilor în care se efectuează expertizele de identificare a persoanelor sau obiectelor.

3. Identificarea persoanelor, obiectelor și a unor caracteristici ale acestora. Analiză constă în compararea persoanelor sau obiectelor din imaginile în litigiu cu fotografii sau imagini video ale persoanelor sau obiectelor de analizat, puse la dispoziție de organele judiciare sau prelevate de către experți.

4. Stabilirea locației și datei unei imagini. Examinarea unei fotografii sau a unei imagini video poate să releve informații care permit identificarea locației și/sau a datei când a fost realizată.

H. Expertiză fizico-chimică

În funcție de obiectivele dispuse și de natură probelor materiale înaintate, se pot efectua, folosind metodă comparativă, examinări prin: microscopie optică, microscopie electronică cu baleiaj (SEM-EDAX), cromatografie în faza gazoasă cuplată cu spectrometrie de masă (GC-MS) și cromatografie în faza lichidă (HPLC).

2.4. Elaborarea versiunilor de UP

Versiunea criminalistică, rezultatul unui proces de gîndire în cadrul căruia, pe baza datelor faptice stabilite la un moment dat, a cunoștințelor și experienței organului de urmărire penală, se elaborează presupuneri cu privire la un anumit fapt sau mai multe care au importantă pentru cauza. V.c. este deci o presupunere bazată pe datele existente în cauza, a cunoștințelor și experienței organului de cercetare penală. Ea nu exclude existența altor posibilități de explicare a faptelor la care se circumscrie. V.c. poate fi justă sau injustă. Numai o versiune justă este verificabilă. O versiune este justă atunci cînd presupunerea este corect formulată, logică și se confirmă prin verificări. Uneori se folosește în loc de v.c. termenul de ipoteza.

Clasificarea versiunilor de urmărire penală se face în fucntie de criteriul de clasificare care este reprezentat de obiectul și întinderea versiunilor, după cum urmează:

a) Versiunie principale sau generale

– prin acestea se încearcă determinarea dacă fapta intră sau nu sub incidența legii și dacă această atrage răspunderea persoanei. Acestea trebuie interpretate într-un sens mai larg, acestea inclunzand versiuni referitoare la elementele constitutive ale infracțiunii și anume

-latura obiectivă – care au drept finalitate stabilirea împrejurărilor d eloc, timp și mod

-latura subiectivă – formă vinovăției și scopul urmărit, aici investigatorii criminaliști trebuie să răspundă la întrebarea *cărei persoane îi profită omorul sau cine avea interesul să îl comită?*

– subiectul infracțiunii- ne putem da seama de raportul victima agresor după elementele stabilibite la cercetarea la față locului ( ex: dacă la locul faptei sau găsit urme ce demonstrează prezența unei altercații victima-agresor, sau dacă i-a permis accesul în locuința, și nu există urme de forțare, înseamnă că aceștia se cunoșteau).

b) Versiunile secundare

-sunt presupuneri la unele aspecte izolate ale faptei, acestea fiind subordonate celor generale și sunt elaborate și verificate înaintea celor generale.

Pentru elaborarea versiunilor, organul de urmărire penală va trebui să dispună de un minim de date concrete referitoare la fapta.Aceste date se obțin pe cale procesuală car și din izvoare extraprocesuale ( investigații, zvonuri, scrisori anonime) ( ruiu, 38)

Un aspect ce nu trebuie scăpat din vedere de către procuror, este disimularea morții într-uin accident sau o sinucidere, când din actele premergătoare nu se desprind date suficiente pentru a stabili încadrarea juridică la infracitunea de omor.

importante elemente în elucidarea cauzei și găsirea făptuitorului.

Din ascultarea martorilor, a cunoscuților investigatorii pot face un profil al victimei, ce vicii avea, ce locuri frecvența, ce anturaj avea, pasiuni, natură relațiilor cu familia și a colegilor de la muncă șamd. Cu ajutorul acestora mai pot stabili cine a fost ultima persoană care a văzut victima în viață, sau cu cine a comunicat înainte de deces.

CAPITOLUL IV : EFECTUAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

S1. Ascultarea martorilor, a suspecților sau a inculpaților

Potrivit discpozitiilor art. 114 CPP, “martorul este definit că orice persoană care are cunoștiință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie proba în cauza penală, aceștia sunt denumiți și *ochii și urechile* justiției. Legea consacră că orice persoană poate fi audiată că martor, sub condiția de a avea capacitatea de a depune mărturie, prin urmare :

– pot fi audiați că martori și minorii sub 14 ani, ascultarea lor având loc în prezența unuia dintre părinți, tutore sau a persoanei ori a reprezentantului instituiei căreia minorul îi este încredințat spre creștere și educare, iar dacă este necesar va asista și un psiholog.

– persoanele care au întocmit procese verbale în temeiul art 61-62 din CPP( Organele de constatare)

-calitatea de martor are înaintate față de calitatea de expert sau de avocat, mediator ori reoprezentatn al uneia dintre părți

-soțul, fostul soț, ascendenții și descendenții, frații și surorile suspectului ori inculpatului, numai că nu sunt obligați în acest sens, putând refuză.

Nu au capacitate: părțile și subiecții procesuali principali

Identificarea martorilor constituie una din cele mai urgențe sarcini ce trebuie rezolvate, depozițiile acestora determinând de multe ori activitatea organelor de urmărire penală.Aceștia trebuie ascultați pe cât posibil chiar la față locului, în cel mai scurt timp posibil, evitându se astfel *alterarea* declarartiilor prin inflentele unor factori obiectivi sau subiectivi.

Prin ascultarea acestuia trebuie lămurite următoarele aspecte:

-locul și timpul când s-a comis infracțiunea

-împrejurările în care a luat la cuostinta despre comiterea omrului

– locul în care se află și aspectele pe care le-a perceput

– acțiunile făptuitorului înainte, în timpul și după agresiune

-cauzele ce au generat starea conflictuală

– instrumentele folosite de autorul infracțiunii

– identitatea sau semnalmentele făptuitorului, ținută vestimentară

– identitatea victimei

– direcția în care s-a deplasat făptuitorul duap săvârșirea infracțiunii

– alte persoane ce au cunoștință despre fapta comisă

– posibilitatea recunoașterii făptuitorului în cazul prezentării

– pot da detalii privitoare la împrejurările în careu au descoperit victima,poziția inițială,modificări survenite în câmpul infracțiunii, identitatea victimei.

În această categorie de martori intră și persoanele aflate în cadrul familiei, anturajul social, colegii de la muncă, de la care se pot sustrage anumite informații cu privire la victima, când a fost văzută ultima dată, etc. Dintre aceștia, de multe ori îi regăsim și în cadrul cercului de suspecți, majoritatea omorurilor fiind cele pasionale.

Ascultarea suspectului sau a inculpatului

Pornind de la presupunerea normală că suspectul sau inculpatul cunoaște cel mai bine informațiile privitoare la infracțiunea de a cărei săvârșire este acuzat, legea a înscris delcaratiile aceastuia inter mijloacele de proba.

Persoanele solicitate de către org de urmărire penală să participe la audieri sunt de două feluri și anume persoane a căror vinovăție este deja demonstrată sau aproape sigură și persoanecare sunt doar suspecte de comiterea infracțiunii.

Între organul de cercetare penală și cel audiat nu este o colaborare, ci o confruntare , între ei ducându-se o lupta pe plan psihologic.

Procedura de ascultare/audiere este compusă dintr-un cumul de reguli tactice și procedurale, asttfel, la prima audiere, organul judiciar îl întreabă pe suspect sau inculpat cu privire la nume, prenume, porecla,dată și locul nașterii, codul numeric personal,numele is prenumele părinților, cetățenia starea civilă, situația militară studiile, profecsia ori ocupația, locul de muncam domiciliul, adresa unde locuiește efectiv și adresa lacare dorește să îi fie comunicate actele de procedura, antecedentele penale, dacă împotriva să se desfășoară alt proces penal, dacă solicită un interpret în caszul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprimă, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației persoanle.

Organul judiciar comunica apoi suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta ce formează obiectul cauzei și încadrarea juridică a acesteia și îi aduce la cunostita drepturile și obligațiile procesuale.

Dacă suspectul sau inculpatul este de acord să dea declarații, ascultarea propriu-zisă debutează cu lăsarea acestuia să declare tot ce dorește referitor la fapta de care este acuzat, după care o se pot pune întrebări.Întrebările trebuie să fie clare, concise să nu aibă două înțelesuri sau să fie sugestive.Când consideră necesar, organul judiciar poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii.

Dacă, în cadrul urmăririi penale usnt mai mulți suspecți sau inculpați, aceștia vor fi ascultați pe rând.

Declarariile se consemnează în scris, iar dacă este de acord cu conținutul declarației scrise suspectul sau inculpatul o semnează.

Plecând de la manifestările specifice tensiunii psihice existente pe parcursul audierilor, se pot remarcă anumiți indicatori de detecție a minciunii, vinovăției sau a incocentei celui audiat :

-răspunsul vinovatului este mai lent și ezitant, cel al inocentului este spontan și detaliat și deseori indignat

– vinovatul suportă mai greu privirea anchetatorului,spre deosebire de cel inocent care reusste cu ușurință

– inconcetul face apel la corectitudinea să și caută să demonstreze că nu ar avea niciun interes pentru faptele care i se imputa

-inocentul da mai greu explicații privind modul în care și-a petrecut timpul,spre deosebire de vinovat care oferă imediat un excelent alibi.

Declarațiile trebuie verificate minuțios, indiferent că această neagă sau recunoaște faptele imputate.

S2. Efectuarea de confruntări, percheziții sau reconstituiri.

Potrivit CAPITOLUL ÎI, Audierea persoanelor, SECȚIUNEA a 6-a

Confruntarea, Art. 131 :

Confruntarea

(1) Când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor audiate în aceeași cauza, se procedează la confruntarea lor dacă această este necesară pentru lămurirea cauzei.

(2) Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic.

(3) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința că persoanele confruntate să își pună reciproc întrebări.

(4) Întrebările și răspunsurile se consemnează într-un proces-verbal.

Deși confruntarea prezintă numeroase similitudini cuascultarea persoanelor în diversele lor calități procesual – penale, eaprezintainsasi unele particularități. Astfel la confruntare, pentru aclarifica aspectele în legaturacu care au apărut contrazicerile,ascultarea persoanelor se face împreună și nu individual ceea ce constituei o derogare de la regulile tactice de acultare a persoanelor.

Pregătirea confruntării

Pe lângă confruntarea dintre doi martori, sau doi suspecți, uneori este necesar să se recurgă la confruntarea dintre martori și un suspect sau inculpat.

Elementele tactice ale pregătirii confruntării

a. Studierea întregului material al cauzei

b. Stabilirea persoanelor care urmează să fie confruntate

c. Cunoașterea persoanelor care urmează a fi confruntate

d. Ascultarea prealabilă în vederea confruntării

Organizarea confruntării

a. alegerea locului și momentului tactic

b. Evitarea unor posibile înțelegeri între cei confruntați

c. Stabilirea succesiunii itnrebarilor.

Efectuarea confruntării prorpiu-zise

Prima introdusă în camera, sau la locul faptei este persoană considerată mai sinceră, sau cel care a solicitat expre s să se recurgă la confruntare. În funcție de condițiile de la față locului aceștia sunt poziționați de către anchetatori, sunt avertizați să nu își facă semne, să vorbească între ei, toată comunicarea facânduse numai cu organdul judiciar care conduce confruntarea.

Primele întrebări au caracter introductiv, ele vizând factori deja cunoscuți, acestea sunt adresate întâi persoanei considerate sincere.

Pe durata întregii confruntări se vor observă indicii psihologiic cu privire la comportament, poziționarea corpului, etc.

Percheziția

Percheziția este o cercetare în locuința sau asupra corpului unei persoane, care poate fi dispusă de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, atunci cînd persoană căreia i s-a cerut să predea în interesul stabilirii adevărului, vreun obiect sau vreun înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora.

Cadrul procesual penal privind ridicarea deobiecte și înscrisuri este regmelemtant în art 169-171 NCPP, iar percheziția în art 156-168 NCPP.

Percheziția poate fi domiciliară, corporală informatică sau a unui vehicul, cele două din urmă fiind noi intrate în NCPP, timul de efectuare este între orele 6-20

Persoanele și obiectele căutate prin percheziție pot fi clasificate, indiferent de natură infracțiunii în câteva mari categorii

– persoane care se sustrag de la UP sau de la executarea pedepsei precum și cadavrele unor persoane dispărute

-obiecte care provi din infracțiune

– mijloace sau instrumente destinate săvârșirii infracitunii

– obiecte care conțin sau poartă urmele infracțiunii

– obiectele sau înscrisurile care nu sunt deținute în mod legal sau a căror cantiate depășește limita admisă

Clasificarea perchezițiilor sub raport tactic criminalistic

– după natură locului în care este efectuată, percheziția se împarte în percheziția locurilor deschise și a locurilor incise sau a spațiilor locuite fie de o familiem fie în folosință comună

b. după numărul de persoane la care urmează să se facă percjezitiam această poate fi individuală sau de grup, situație întâlnită frecent în cazul particivpatiei

c. perchezițiile mai pot fi clasificate în primare sau repetate

Pregătirea percheziției

– Stabilirea obiectivelor percheziție

Cunoașterea locului percheziției

– Cunoașterea persoanelor la care se va efectua percheziția

– Stabilirea moemtnului efectuării percheziției

– pregătirea mihloacelor tehnice necesare efectuării pecrhezitiei

-formarea echipei care va efectua percheziția.

Deplasarea la locul percheziției trebie pregătită cu multă atenție pentru a se asigura caracterul inpinant al acțiunii, astfel persoană percheziționată să fie luată prin surprindere.

Primele măsuri luate

– Inspectarea rapuda a întregului loc percheziționat

-Luarea măsurilor de contraacarare a oricărei acțiuni violente

-strângerea tuturor persoanelor găsite la locul percheziției într-o singură încăpere

-Studierea atentă și familiarizarea cu locul ce va fi percheziționat

– organizarea percheziție propriu-zise.

Reconstituirea

Reconstituirea,este un procedeu folosit de organele juridice în scopul aflării adevărului într-o cauza și constă în reproducerea totală sau parțială a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită infracțiunea. Legea prevede că organele de urmărire penală sau instanța de judecată pot proceda la reconstituirea la față locului, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta. Ea se face în prezența învinuitului sau inculpatului arestat, iar, dacă acesta nu poate fi adus, se asigura la cerere reprezentarea. Despre efectuarea reconstituirii, se încheie proces-verbal, la care se anexează schițe, desene, fotografii sau alte asemenea lucrări executate.

CAPITOLUL VIII,Cercetarea locului faptei și reconstituirea

Art. 193

Reconstituirea

(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importantă pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care s-a comis fapta.

(2) Organele judiciare procedează la reconstituirea activităților sau a situațiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care declarațiile martorilor, ale părților sau ale subiecților procesuali principali cu privire la activitățile sau situațiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare varianta a desfășurării faptei descrise de aceștia.

(3) Când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situațiile prevăzute la art. 90, reconstituirea se face în prezența acestuia, asistat de apărător. Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, această se efectuează cu participarea altei persoane.

(4) Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică, să nu fie adusă atingere moralei publice și să nu fie pusă în pericol viață sau sănătatea persoanelor.

Atunci când suspectului i s-a dovedit comiterea omorului, iar acesta recunoaște fapta sa, pot fi efectuate reconstituirea și conducerea în teren:

− la sediu, înainte de reconstituire/conducere în teren, se stabilesc și se notează punctele esențiale care trebuie surprinse și verificate în cadrul activității, iar autorului i se va explica faptul ce trebuie să arate concret, la locul săvârșirii faptei, împrejurările în care a comis infracțiunea, așa cum a arătat în declarația sa;

− reconstituirea va începe cu traseul persoanei spre locul săvârșirii faptei, i se va cere autorului să indice fiecare schimbare de direcție – persoana va fi fotografiată și filmată, când arată direcția cu mâna întinsă ;

− ajunși la locul săvârșirii faptei i se va cere autorului să precizeze ce diferențe există în câmpul infracțional, așa cum arat în momentul reconstituirii, față de momentul săvârlirii faptei;

− la locul faptei, autorului i se va cere să relateze din nou, pe scurt, dar cu surprinderea amănuntelor esențiale, modul în care a acționat;

− autorul va fi lăsat să arate singur, iar dacă scapă din vedere unele aspecte, i se vor pune întrebări fără însă a i se sugera sau a i se arăta ceva;

− se va fotografia și filma în amănunt fiecare aspect indicat de persoana în cauză, iar pentru fiecare din aceste aspecte i se va solicita să dea explicații amănunțite care vor fi surprinse prin filmare;

− în cazul în care fapta a fost săvârșită într-o locuință i se va solicita autorului să indice și să explice exact cum a pătruns în interior (cum a forțat ușa de acces, cu ce, unde a lăsat sistemele de închidere distruse sau fragmente din acestea, dacă ușa era deschisă, dacă a sunat la sonerie; dacă a intrat pe fereastră , cum a deschis-o, de unde a apucat, dacă a purtat mănuși), dacă a așteptat victima (de exemplu, în scara blocului sau în stradă), va indica locurile unde a stat, ce a făcut, etc.

− autorului i se va da un obiect asemănător celui cu care a săvârșit fapta, i se va solicita să arate cât mai exact cum a procedat, sens în care se va solicita unei persoane din echipa de anchetă să joace rolul victimei, iar cel care efectuează reconstituirea va indica pozițiile în care trebuie să stea (eventuale pozi ii de ap rare) – se poate folosi i un manechin;

− va indica și descrie în amănunt desfășurarea faptei propriu-zise: unde a început, pozițiile succesive autor/victim , traseul, modul cum a lovit victima cu arma, dacă au atins vreun obiect din câmpul infracțional – i se va cere s indice în ce poziție a rămas victima la sfârșitul conflictului (cum erau orientate capul i picioarele, dacă a căzut pe burtă, pe spate sau în lateral, poziția mâinilor și picioarelor) și dacă a mișcat-o sau transportat-o de acolo; – dacă a sustras anumite obiecte va indica locul unde se aflau acestea;

− autorul va indica ce a făcut după săvârșirea faptei în câmpul infracțional, dacă a încercat sășteargă anumite urme, cum și cu ce, dacă a aruncat sau a ascuns arma în câmpul infrac ional;

− va arăta ce a făcut la plecarea din câmpul infracțional (de exemplu, pe unde a plecat, dac a închis/încuiat ușa sau fereastra, dacă a stins lumina, dacă s-a întâlnit cu cineva);

− va indica apoi traseul urmat după plecarea din câmpul infracțional, locul unde a aruncat sau a ascuns arma crimei, lucrurile luate din câmpul infracțional sau hainele murdare de sânge, va indica locurile în care a intrat (de exemplu, magazine, instituții),

− fiecare aspect va fi fixat prin fotografiere și filmare;

− se vor nota toate aceste amănunte i se va întocmi un proces-verbal care va fi semnat de toți cei care au participat la reconstituire.

S3 . Disimularea infracțiunii de omor

Pentru încercarea de scăpare a rigorilor legii penale, anumite persoane ce au săvârșit infracțiunea de omor, încearcă dismiularea acesteia în alte infracțiuni, cu speranța că anchetatorii vor pierde firul ce duce la el, făptuitor sau implică o altă persoană pentru acest lucru.

În urmă cercetării la față locului, organele judicare trebuiie să privească cu o atenție deosebită toate probele ce sunt descoperite la față locului, audieri alte martorilor, expertize șamd.

Autorul infracitunii de omor, încearcă prin diferite metode disimularea acesteia, lăsând la locul faptei indicii false și caută să dea locului faptei un aspect cât mai verosimi, o înfățișare cât mai aproape de realitate cu cea a infracțiunii în care încearcă să mascheze omorul.

a. Disimularea omorului în moarte patologică

Aceasta disimulare este cel mai des întâlnită în cazul în care victimele sunt în vârstă, sau grav bolnave, care au antecedente patologice, antecedente ce ar putea constitui cauza morții.

Membrii familiei își manifestă tendința de a renunță la autopsii, sau a execută una în mod supericial, medicul legist oprindu se la primul indiciul patologic al survenirii morții.

În aceste cazuri nu pot fi depistate substrante chimice apte să producă moartea, rupturi de organe, fractură de craniu etc.

Omorul comis prin produicerea de răni deschise disimulează de obicei prin simularea unor accidente.

b. Disimularea omorului în sinucidere.

Având o rată mare a sinuciderii în RO, aproximativ 30-32%, psihologii au observat tendința acestora de a lăsat în urmă o scrisoare prin care încearcă să își cearcă iertare de la rude și rămas bun de la cei dragi.

În urmă acestui fapt, cei care încearcă să disimuleze infr de omor într-o simplă sinucidere lasă în urmă lor un bilet, care în momentul descoperirii va fi supus unei expertize grafologice, ce va putea demonstra cu ușurință autorul sau.

Trebuie anchetată cu grijă istoricul persoanei decedeate, relaționarea acesteia cu membrii societății, ai familiei, colegii de muncă, dacă au existat antecedente de tentative suicidale etc.

Din punct de vedere criminalistic, încercarea de dismiulare a infracțiunii în sinucidere, se poate evidenția prin interpretarea leziunilor pe care le prezintă cadavrul S

– sinucigașii preferă zona gâtului, taoraceului arterele radiale sau venele de la ingcheietura mâinii. Plăgile pe axa gâtului sunt perpendiculare iar la mâini sunt mai multe tăieturi paralele, mai adânci la punctul de plecare și mai superficiale la sfârșit.

– sincucigasii, min activitatea de pregătire a autolezarii, își desfac hainele sau cămașă și ridică mânecile, în timp ce la omucideri, victimele au îmbrăcămintea incheiataa și există simetrie între punctul de perforare al îmbrăcămintei siplaga de pe corp

– de obicei, la omorurile săvârșite cu obiecte contodente, apar plăgi plesnite și zdrobite, iar formă obiectului poate fi retiuta și de îmbrăcămintea victimei

– în cazul sinuciderilor , obiecatele cu ajutorul cărora s0a provocat moartea sunt mult mai ușor de descperit la față locului, pe când în cazul omuciderii de obicei sunt ascunse.

c . Disimularea omorului în morți accidentale

Inclusiv disimulările morții patologice pot fi mascate sub formă unui accident

ex: unei persoane vârstnice , de care se știa că suferă de diferite antecedente patologice medicale, s-a presupus că i s-a făcut rău, iar în cădere s-a lovit la cap, această lovitură provocându i o fractură, dar adevărată cauza fiind o lovitură cu un obiect contodent.

În aceste cazuri de disimulare, activitatea mediculuu legist fiind cea mai importantă, făcând diferența între moartea acc și cea premeditată.

– Disimularea infracțiunii de omor în accidente rutiere sau accidente de cale ferată

Această se realizează prin transportarea cadavrului de la locul faptei pe un drum public sau pe o cale ferată, în încercarea de înscenare a unei morți accidentale. Pozitionand corpul persoanei decedate pe o cale ferată, este urmată de o secționare a acesteia până la descoperirea să.

Contestarea acestui tip de desimulare se poate face și având în vedere inexistentă sau existența unei cantități de sânge neconformă cu tipul de leziune provocată de un accident sau se pot descoperi anumite leziuni ce nu pot avea legătură cu accidentul în sine.

Există și posibilitatea că accidentul de circulație sau cel de cale ferată să fie disimulat în infracțiune de omor, pentru a induce în eroare organele judiciare. Astfel, pe un câmp a fost găsit un cadavru cu o plagă tăiată la gât, fără a prezența urme de sânge de la această. În urmă expertizei medico-legale și a anchetei penale, s-a descoperit că persoană găsită a fost victima unui accident rutier, decesul cauzându-se prin mecanismul de lovire și proiectare, iar rana de la gât fiind făcută post mortem.

-Disimularea omorului în morți accidentale survenite în urmă unor incendii

Este una din cele mai întâlnite disimulări, această reușind să scape autorul de anumite dovezi lăsate la locul faptei, de leziuni ale cadavrului provocate șamd. În practică s-a întâlnit incendiere numai a cadavrului, sau a unei întregi încăperi, locuințe.

Chiar și în cazurile în care corpurile victimelor erau carbonizate aproape în totalitate, în urmă expertizei medicale s-a putut demonstra că decesul a survenit din acte materiale ce țin de infracțiunea de omor, exemplu : asifxii, lovituri provocatoare de moarte, împușcări etc.

– Disimularea omorului în morți accidentale survenite în urmă înecului

Înecarea sau submersia faece parte din categoria morților violente întâlnite frecvent a căror natură poate fi și omorul.Prin înecare se înțelege asfixia mecanică prin înlocuirea aerului din căile respiratorii cu lichide. Lichidul pătrunde în căile respiratorii până la alveole, producând blocaj mecanic ce nu permite aerului să ajungă la plămâni.

Leziunile și modificările specifice pentru înecare. În primele minute după scoaterea cadavrului din apă, la nivelul orificiilor respiratorii superioare și în jurul gurii se constată spumă albă, foarte densă.

Dacă pe cadavru scos din apă, se constată leziuni intravitale direct mortale, se poate vorbi despre omucidere cu aruncare ulterioară a corpului în apă. În același timp, expertul nu trebuie să uite despre posibilitatea producerii leziunilor intravitale, cu nivel diferit de gravitate, în momentul aflării în apă. Așa se produc leziunile prin lovire de corpuri dure de pe fundul lacului, răului, piscinei, după plonjare în apă.

În caz de inec se vor caută obiectele care ar fi putut să mențină cadavul la suprafață apei sau obiectele grele; existența și localizarea leziunilor; se va descrie starea îmbrăcăminții și urmele existente de pe această; se va descrie gradul de macerare a pielii, existența „ciupercii înecatului” din zona gurii și nasului.

CAPITOUL V – CONLCUZII

Infracțiunea de omor nu este atât de rar întâlnită, pe cât am speră noi. Această se regăsește în mod special în zonele rurale, unde mediul de viață este dus precar, chiar în unele cazuri de pe o zi pe altă. Cele mai des infracțiuni de omor sunt cele comise din pasiune, în această categorie intrând cele de ura, de dragoste, de gelozie etc.

Din experiența organelor de anchetă care au soluționat cazuri de omucideri, a rezultat că de cele mai multe ori omorurile nu au avut un scop anume, în schimb mobilurile (motivațiile) au fost diverse: – gelozie; – ură; – pasiuni puternice (de obicei erotice); – dorința de răzbunare. Foarte rar, în practica judiciară românească, au fost comise omoruri cu un scop bine determinat, ca de exemplu reprimarea concurenților în afaceri, a martorilor în procesele penale, a eventualilor moștenitori etc.

Din punct de vedere biologic, nu exista ucigasul născut, acesta este doar un mit. Psihologii au realizat de-a lungul timpului investigarii acestor tipuri de infractiuni o categorisire a acestora, fiind sustinuta de practica si repetatarea unor elemente comune.

Clasificarea victimelor în cazul crimelor simple, se face în funcție de un anumit mobil, spre exemplu un obiect râvnit de infractor, o anumită tensionare în relația infractor-victimă, dispute conjugale legate de fidelitatea unei persoane din cuplu etc. Criminalul în serie, pe de altă parte, are “motivul” înrădăcinat adânc în psihic, încât victima trebuie să aparțină unui anumit gen sau să poată fi introdus într-o gamă largă de persoane (femei, copii), ori să se afle la locul nepotrivit în momentul nepotrivit

Investigarea fiecarui fapt de natura penala presupune urmarea unei anumite conduite de catre organele judiciare, destinate descoperirii si administrarii probelor necesare dovedirii existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infractiunii de omor

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Codul de procedura penala , Editura Hamangiu, 2014

Codul penal- Partea speciala, Editura Hamangiu, 2014

Codul Civil , Editura Hamangiu , 2014

Tratate, cursuri, monografii

III. Resurse internet

1. www.legeaz.net

2. www.inec.ro

3. www.wikipedia.ro

4. www.criminalistic.ro

5. www.fbi.gov

6. www.mai.gov.ro