Investigarea Coruptiei
Cap. I INVESTIGAREA CORUPȚIEI – BAZĂ COMBATERII RISCURILOR DE MEDIU
1.1 Locul și rolul activităților de informații și investigații în combaterea corupției din domeniul mediului
1.2 Metode și tehnici speciale utilizate în activitatea de informații și investigații pentru obținerea probelor necesare în combaterea corupției din zona mediului
1.3 Aspecte ale cooperării internaționale șl în activitatea de informații și în investigarea cazurilor de corupției pe domeniul mediului
1.4 Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în activitatea de informații șl investigații în scopul obținerii de probe pentru combaterea corupției în zona mediului
1.5 Obiectul (ținta) investigării, (activități, evenimente, fapte persoane fizice, juridice, grupări organizate, fenomene, etc.)
1.6 Scopul investigării (clarificarea unor împrejurări, stabilirea responsabilităților)
1.1 Locul și rolul activităților de informații și investigații în combaterea corupției din domeniul mediului
Cu toate că termenul de corupție este foarte des asociat cu un anumit grad de imoralitate, acesta se referă la interacțiunea dintre cetățeni și autorități, și înseamnă abuzul față de puterea publică în beneficiul și în scopul unor interese private sau de grup.
Ȋn opinia lui Philip Mark o definiție clară a corupției este imposibil de elaborat .
Totuși în literatura de specialitate există varii definiții folosite pentru a explica cât mai bine conceptul de corupție. Acestea sunt elaborate din perspectivă politică, economică, socială sau instituțională. Dintre multiplele definiții putem aminti:
,,Corupția este o instituție ilegală folosită de persoane individuale sau grupuri pentru a influența asupra activităților birocratice. Astfel existența corupției per se indică faptul că aceste grupuri participă în procesul de luare a deciziilor într-o măsură mai mare decât ar fi cazul’’, aceasta fiind definiția elaborată de Nathaniel Leff.
Michael Johnston definește fenomenul corupției ca fiind ,,un abuz de funcțiile publice sau resursele publice pentru beneficiul privat’’.
,,Din punct de vedere conceptual, se consideră drept corupție comportamentul care deviază de la obligațiile normale ale exercitării unui rol public (cel de funcționar public) sau care violează normele legale care interzic exercitarea anumitor forme și tipuri de influența (mita, traficul si abuzul de autoritate, șantajul, constrângerea, etc.).
Concluzionând putem afirma că fenomenul corupției este o abatere de la normalitate, și înseamnă că o persoană într-o funcție de autoritate sau cu putere decizională, se folosește de poziția sa pentru a oferi celui ce corupe anumite avantaje, în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri sau orice alt fel de ,,atenții’’. Cu alte cuvinte se poate afirma că fenomenul corupției înseamnă abuzul de putere în scop personal, în schimbul unor ,,recompense’’.
Corupția face ca dezvoltarea economică să fie lentă și are repercusiuni și asupra societății. De asemenea ,,corupția deturnează aptitudinile –atât pe cele de conducere, cât și pe cele antreprenoriale – și eforturile de la activitățile productive înspre cele de cumpărare a dreptului de monopol’’. ,,Ea încurajează realizarea eficientă a contractelor pentru servicii ce nu sunt necesare’’.
Una dintre cele mai cunoscute și citate definiții a fenomenului corupției este cea oferită și utilizată de Transparency Internațional: ,,folosire a puterii încredințate pentru câștig privat’’.
Experții în corupție ai INTERPOL definesc corupția ca fiind ,,îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act de către indivizi sau organizații publice sau private, prin încălcarea legii și încrederii pentru profit sau beneficiu’’.
ONU a declarat că „esența fenomenului corupției constă în abuzul de putere săvârșit în scopul obținerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.
Fondul Monetar Internațional definește corupția ca fiind ,,abuzul de putere publică sau încredere pentru beneficiu privat’’.
Uniunea Europeană, în Comunicarea Comisiei către Consiliul European, Parlamentul European și Comitetul Economic și Social cu privire la strategia comprehensivă a UE împotriva corupției (2003), a adopta definiția corupției utilizată prin Programul Global al Națiunilor Unite împotriva corupției, și anume ,,abuzul de putere pentru câștig privat’’
Ȋncă din antichitate fenomenul corupției a atras atenția asupra sa. Conform Dicționarului Limbii Române cuvântul ,,corupție’’ este derivat din latinescul ,,coruptio-onis’’ și înseamnă abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie.
În Strategia Națională Anticorupție, actele corupte sunt definite ca fiind ,,demersuri care lezează distribuția universală și echitabilă de bunuri cu scopul de a aduce profit unor persoane sau grupuri’’ .
În Noul Cod Penal nu se regasește o definiție a corupției, ci sunt incriminate infracțiunile de: luare de mită, dare de mită și trafic de influență.
,, O definiție cu aplicabilitate imediată este cea din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție care reglementează infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni aflate în legătură directă cu infracțiuni de corupție sau infracțiuni asimilate acestora, infracțiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene: utilizarea funcției, atribuțiilor ori însărcinărilor primite pentru dobândirea de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, pentru sine sau pentru altul’’
Este un lucru cert faptul că orice acțiune a omului, orice manifestare a gândurilor sale se bazează pe informațiile deja obținute, se desfășoară prin intermediul lor, într-un flux continuu și este dependentă de informațiile pe care acesta estimează că le va putea procura. Cel care este informat poate decide, revedea sau dispune, iar acțiunile sale sunt cu atât mai valabile și eficiente cu cât este mai bine informat calitativ și cantitativ. Este totodată foarte adevărat și faptul că o asemenea cerință se realizează doar pe contextul în care concurenții și adversarii sunt împiedicați de a fi informați sau de a-i face să fie chiar dezinformați.
Informațiile sunt deci, un indicativ variabil și o măsură de putere.
în viața de toate zilele, omul este cuprins într-o avalanșă de știri, pe care cei mai mulți le numesc informații. Transformarea unor știri în informații ține de domeniul inteligenței sau al intelectului unor oameni capabili să parcurgă acest proces cognitiv. Știrea reprezintă o veste, noutate, cunoaștere, cunoștință, fiind confundată de multe ori cu informația. în realitate ea reprezintă o sursă de informații. Aceasta are valoare pur orientativă și numai după evaluarea ei (controale, verificări, supliment de date, confirmări) va putea fi considerată o informație, a cărei valabilitate este direct proporțională cu veridicitatea sa. Ea poate să fie necontrolată, vagă sau dificil de controlat (numită generic zvon) sau certă. Știrea certă (cunoscută) este cea care servește ca punct de plecare sau ca element de bază în stabilirea unei stări de fapt despre anumite situații, evenimente sau persoane. însă, știrea care provine dintr-o anumită sursă (surse), chiar dacă se află pe o treaptă superioară de certitudine, trebuie evaluată. Evaluarea știrii și a sursei emitente conduce la obținerea informației.
Obținerea informației este dependentă de decizia asupra utilizării acesteia, care merge de la folosirea ei imediată, până la arhivarea în vederea refolosirii. Aceasta se încadrează în așa numitul proces informativ, care este un proces complex ce presupune eliminarea permanentă a pericolului de a fi obiectul unei dezinformări din partea unor factori care urmăresc împiedicarea accesului la informație, verificarea permanentă a tuturor elementelor de certitudine. O informație este mai utilă sau mai folositoare, dacă este culeasă sau disponibilă la momentul în care este nevoie de ea. Orice element care, în mod generic este indicat prin termeni ca: știre (zvon, știre certă) sau informație, este compus din cinci părți care răspund, în mod logic, la cinci întrebări fundamentale: cine?, ce?, când?, unde?, de ce?.
În mod necesar, evaluarea unei știri sau a unui aspect cunoscut trebuie să fie însoțită de evaluarea sursei care a furnizat-o. Procurarea și evaluarea știrilor constituie activitatea de culegere de informații, care presupune oameni specializați și tehnici specializate. Ea depinde de factori diverși: posibilitățile umane și tehnice ale lucrătorilor și mijloacele disponibile, limitele impuse de timpul disponibil între căutarea, obținerea informației și momentul în care trebuie luată decizia după procurarea informației.
Oamenii angrenați într-o astfel de activitate își fixează aria de interese căreia îi circumscriu informațiile pe care le procură și le utilizează în luarea deciziilor pentru promovarea, impunerea sau apărarea acestora. în unele cazuri, sfera de interese și de activitate se stabilește numai după apariția unor exigențe informativ-operative și primește contururi precise numai după afluxul primelor informații. însă, indiferent dacă un câmp de interese se suprapune altora, fiecare din ele furnizează informații diferite, utilizate în diferite sectoare de activitate. De aceea, oamenii, îndeosebi cei specializați, culeg un număr cât mai mare de informații, chiar dacă acestea sunt destinate arhivării și folosirii lor în viitor. Aceștia nu pierd din vedere faptul că scopul esențial al oricărei acțiuni de culegere de informații este elaborarea procesului de decizie, în care, exigența de a fi informat este capitală.
De regulă, informația este o armă utilizată de oameni în luptele pentru putere, o condiție esențială a supraviețuirii într-un angrenaj social-politic, într-o formă de organizare socio-umană și un factor fundamental în promovarea și apărarea valorilor și intereselor celor care o dețin și o utilizează în mod eficient. De aceea, oamenii încearcă să o obțină și să o utilizeze atât prin mijloace legitime (validate juridic) sau licite (permise de morală) cât și prin mijloace nelegitime sau ilicite, în ambele cazuri informația fiind considerată ca vitală pentru supraviețuire.
Datorită utilizării informațiilor în procesul luării deciziilor, acestea au fost și sunt considerate un adevărat produs cu o foarte bine cotată valoare comercială, de a cărui calitate și cantitate a depins prețul plătit de state, de grupuri socio-umane sau de cetățenii acestora. Ca orice produs, informația trebuie să fie utilă consumatorului (sau utilizatorului), atunci și acolo unde acesta o cere. Pentru realizarea acestui deziderat a apărut informatica, adică știința și tehnica receptării, elaborării și transformării informațiilor și au fost organizate sisteme mai mult sau mai puțin automatizate în acest sens. Aceasta constituie suportul activității de previziune, gestiune și decizie, bazat pe o coordonare funcțională, strânsă, între personalul, mijloacele, programele și procedeele de culegere, evaluare și elaborare de date care să poată fi folosite, transmise și exploatate imediat de către utilizatorii angrenați în procesul decizional. Ca orice produs, informațiile trebuie să circule. în acest domeniu, utilizatorul și consumatorul (statul) se folosește de telematică sau știința și tehnica transmiterii informațiilor la distanță, realizând o strânsă conexiune între inform Aproape toate structurile informative secrete folosesc agentul de influență,o persoană care operează sub diverse acoperiri, dar în mod deschis și fără a comite nici o infracțiune, contribuind la prevenirea producerii unor acte sau fapte antistatale.
În practica structurilor informative secrete ale unor state se folosește și agentul dublu, definit ca o persoană care servește în același timp două structuri informative fie adverse, fie concurente sau chiar aparținând aceluiași stat. De regulă, este fidel unei părți și o trădează pe cealaltă sau le trădează pe amândouă din interes personal. în orice caz, există puțină încredere în aceasta și din partea ambelor structuri informative care-l folosesc, iar implicarea și manipularea lui se dovedesc a fi operațiuni extrem de delicate.
O persoană indispensabilă pentru această activitate este agentul de investigație, titularul sau cel care depinde de o structură informativă autorizată în mod legal să desfășoare această activitate. Cu preponderență, el operează în aceeași categorie ca a agentului secret, dar în mod strict este ținut departe de obligațiile majore și bine determinate ale structurii informative din care face parte.
Pentru transmiterea materialului informativ, se folosesc pe lângă posibilitățile oferite de telematică și curieri care utilizează procedee diverse pentru a ajunge în timp util la beneficiar.
Toate aceste categorii de persoane constituie parte integrantă a aparatului informativ al statului respectiv, așa-numitul personal specializat sau de specialitate, căruia i se asigură, în mod permanent, o instruire și o educație corespunzătoare cu valorile și interesele pe care trebuie să le apere. De regulă, selecționarea și încadrarea acestora în structurile informative secrete se face după reguli bine stabilite, urmărindu-se ca ele să întrunească patru calități: condiție fizică, disciplină, inteligență și caracter.
în activitatea de obținere de informații, toate categoriile de agenți se folosesc de așa zisele „surse" sau de persoane care furnizează date sau care constituie o potențială bancă de date. în practica muncii de culegere de informații, orice structură informativă secretă folosește surse publice ( agenții de presă, stații de radio și televiziune, organe de presă, birouri informative ale instituțiilor și intreprinderilor publice, statale sau particulare, bănci de date, biblioteci, agenții de investigații și detectivi particulari etc.) și surse secrete, adică acele surse de informații la care se ajunge în mod secret. Acestea furnizează cele mai valoroase elemente informative, care, prelucrate, pot constitui informații dar sunt folosite, de cele mai multe structuri informative secrete și pentru dezinformarea adversarului sau contrainformații. Căutarea, identificarea și recrutarea surselor secrete urmează, de regulă, o metodologie a structurilor informative, diferite de la stat la stat.
Structuri de informații românești cu atribuții în combaterea corupției.
Analiza unor acte normative cu incidență în materia corupției.
Potrivit art. 1 alin. 2 din ORDONANȚA DE URGENTA nr.63 din 28 iunie 2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor structurile de ordine și siguranța publică din subordinea Ministerului Administrației și Internelor sunt: Poliția Română, Jandarmeria Română, Poliția de Frontieră Română, Autoritatea pentru străini, Oficiul Național pentru Refugiați, Direcția Generală de Informații și Protecție Interna, Grupul Special de Protecție și Intervenție "Acvila" și Unitatea Specială de Aviație. Acestea au în compunere unități centrale de specialitate, care pot avea în subordine, la nivel teritorial, inspectorate, comandamente, direcții generale, direcții, servicii, mari unități, unități și/sau subunități operative, de instrucție, medicale și de învățământ, precum și de asigurare a acțiunilor.
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă este structura specializată a Ministerului Administrației și Internelor în obținerea, verificarea, prelucrarea, stocarea, protecția informațiilor clasificate, precum și valorificarea informațiilor și datelor necesare realizării atribuțiilor ce revin ministerului. Această direcție are atribuții în ceea ce privește culegerea de informații pentru descoperirea infracțiunilor ce intră în competența poliției, infracțiuni contra siguranței naționale dar și infracțiuni de corupție comise de lucrători ai MA.I. cât și din alte structuri.
În cadrul aparatului central al Ministerului Administrației și Internelor funcționează și Direcția Generală Anticorupție, ca structura specializată pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu. Direcția Generală Anticorupție este subordonată direct ministrului administrației și internelor.
Potrivit art. 26 alin. 1 pct. 7 din Legea nr. 218/2003
Poliția Română realizează activități de prevenire și combatere a corupției, a criminalității economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracțiunii în domeniul informaticii și a crimei organizate.
Potrivit art. 33 alin. 1, pentru prevenirea și combaterea corupției, a criminalității transfrontaliere, a traficului de ființe umane, terorismului, traficului de droguri, spălării banilor, infracțiunilor informatice și a crimei organizate, precum și a altor infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, la propunerea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliției Române, cu aprobarea ministrului administrației și internelor, Poliția Română poate să folosească și polițiști sub acoperire, în condițiile prevăzute în Codul de procedura penală. în situații excepționale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea uneia dintre infracțiunile menționate, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, Poliția Română poate folosi informatori.
Sursele de informare, metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare. Excepție fac cazurile în care îndatoririle funcției, nevoile justiției sau legea impune dezvăluirea lor. în aceste situații dezvăluirea se va face, după caz, cu asigurarea protecției necesare.
Prin activitatea de culegere, verificare și valorificare a datelor și informațiilor polițiștii nu trebuie în nici un fel să lezeze sau să îngrădească în mod ilegal drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața privată, onoarea sau reputația acestora.
Ministerul Administrației și Internelor asigură protecția și încadrarea în munca a polițiștilor care, lucrând sub acoperire, au fost deconspirați în împrejurări care exclud culpa acestora.
Organizarea și funcționarea activității de culegere a informațiilor pentru activitatea specifică poliției se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor.
Ministrul administrației și internelor prezintă, anual sau ori de câte ori se impune, Consiliului Suprem de Apărare a Țării și comisiilor de specialitate ale Parlamentului României rapoarte referitoare la activitatea de culegere a informațiilor și fondurile utilizate în acest scop.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competența, apărute între Direcția Națională Anticorupție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public.
Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea în cadrul secțiilor, serviciilor sau al altor compartimente de activitate, fiind repartizați prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Direcția Națională Anticorupție se încadrează cu procurori, ofițeri și agenți de poliție judiciară, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic și în alte domenii, personal auxiliar de specialitate, precum și personal economic și administrativ, în limita posturilor prevăzute în statul de funcțiuni, aprobat potrivit legii.
în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestei direcții.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului.
Dispozițiile procurorilor din Direcția Națională Anticorupție sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară. Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție se face, la propunerea nominală a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin ordin al ministrului administrației și internelor, iar numirea acestora în funcții se face prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară sunt detașați în interesul serviciului pe o perioada de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii detașării în funcție, cu acordul acestora.
Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute anterior prin revocarea din funcție dispusă prin ordin motivat al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o însărcinare.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta
CADRUL INSTITUȚIONAL
Instituții și autorități publice cu atribuții de prevenire și combatere a corupției
În activitățile de prevenire și combatere a corupției sunt implicate o serie de instituții publice. Aspectele juridice legate de Raportul Structurat 2004, cât și Cadrul instituțional anticorupție 2004.
Tabloul cadrului instituțional este structurat astfel:
Elaborarea Strategiilor și Politicilor Publice de Prevenire și Combatere a Criminalității
1.Consiliul Național de Prevenire a Criminalității.
2.Cancelaria Primului-Ministru
3.Minsterul Administrației și Internelor
4.Consiliul Superior al Magistraturii
5.Ministerul Justiției
6.Institutul Național de Criminologie.
Combaterea corupției prin mijloace penale Urmărire penală și trimitere în judecată
1.Direcția Națională Anticorupție – corupția de nivel înalt și mediu
2.Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – corupția mică
3.Cercetări prealabile
4.Poliția
5.Protecție
6.Oficiul Național pentru Protecția Martorilor.
Controlul Administrativ
1 .Autoritatea Națională de Control 2.Oficiul Național de Protecție a Mediului 3.Garda Financiară 4.Autoritatea Națională a Vămilor
5.Departamenul Primului Ministru de Inspecție și Investigare a Utilizării Transparente a Fondurilor Comunitare
6. Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.
Instituții Publice Independente
Curtea de Conturi
Avocatul Poporului – Ombudsman
Servicii de Culegere a Informațiilor și Servicii Interne de Prevenire a Corupției
Serviciul Român de Informații (S.R.I).
Serviciul de Informații Externe (S.I.E)- pentru siguranța națională.
Direcția Generală de Protecție și Anticorupție
1 Definiția și scopul investigării
Într-un mod general, activitatea de investigare este definită ca reprezentând:
•colectare sistematică de date necesare pentru susținerea obținerea de probe pentru demonstrarea unor abateri de la lege sau combaterea unor pretenții de natură civilă sau penală;
•procesul de observare, inspectare în secret și analizare, precum și de cercetare continuă și sistematică asupra unui obiect specific;
•procesul asimilării de date cu privire la fapte;
•o colectare de informații pentru rezolvarea disputelor contradictorii și clarificarea datelor confuze;
•activitate de cercetare la fața locului în scopul reconstituirii condițiilor în care s-au produs unele eveniment, accidente, infracțiuni;
•aprovizionare cu diverse categorii de date și informații.
Unii specialiști români au definit investigarea ca reprezentând un complex de activități desfășurate prin metode, procedee și mijloace specifice, pentru obținerea, în mod confidențial, de informații despre persoane ce prezintă interes pentru probarea unor infracțiuni sau pentru alte scopuri ale unor persoane juridice și fizice.
în altă opinie, investigarea poate fi definită ca fiind un complex de activități desfășurate de persoane, atestate în condițiile legii, în mod confidențial, prin metode, procedee și mijloace specifice, pentru obținerea de date, informații și probe referitoare la persoane, bunuri, fapte, împrejurări, la solicitarea cuiva, în baza unei convenții scrise, cu respectarea strictă a prevederilor legale.
Totodată termenul „investigare" nu trebuie confundat cu cel de „investigație". Investigația,reprezintă rezultatul final al procesului de investigare, respectiv ceea ce se consemnează în nota sau raportul prezentat beneficiarului la finalizarea acțiunii.
Activitatea investigativă presupune un înalt grad de profesionalism, cu mențiunea că cerințele de pregătire și formare profesională a investigatorilor din structurile specializate de stat sunt mult mai exigente față de alți investigatori cum sunt spre exemplu detectivii particulari, dat fiind și importanța misiunilor îndeplinite. Păstrarea secretului profesional se impune ca un principiu de muncă și ca o cerință imperativă pentru prestarea activității investigative. Nerespectarea acestei cerințe va avea consecințe negative, iar răspunderea este pe măsură.
Un principiu care jalonează activitatea investigativă este compartimentarea muncii. Dată fiind importanța misiunilor ce le revin investigatorilor, gradul de exigență în respectarea acestui principiu este mare, iar răspunderile pentru încălcarea lui fac obiectul unor măsuri inserate în ordinele și instrucțiunile de muncă specifice.
Principiul aflării adevărului are o mare conotație valorică. Datele și informațiile obținute în procesul investigativ trebuie să reflecte realitatea.
Respectarea drepturilor și libertăților cetățeanului reprezintă o altă cerință imperativă care jalonează activitatea de investigații.
În toate domeniile se desfășoară activități investigative, urmărind un anumit scop. De regulă, acestea îmbracă forma unei cercetări continue și sistematice asupra unui obiect specific sau asupra unei aprovizionări cu diverse categorii de date și informații vizând un scop bine definit.
Activitatea investigativă nu este delimitată în mod expres prin lege, singura cerință fiind ca aceasta să nu contravină reglementărilor interne și internaționale de profil, specifice, care presupun o anumită pregătire și formare profesională, pecând în altă ordine de idei, în activitatea investigativă, investigatorul se folosește de metode, procedee, tehnici și mijloace specifice, care presupun o anumită pregătire și formare profesională.
Principiile muncii de investigații
în general prin principii fundamentale se înțeleg acele idei călăuzitoare, reguli generale în conformitate cu care este organizată, condusă și se desfășoară activitatea într-un anumit domeniu. în cele ce urmează sintetizăm câteva dintre principiile activității specifice de investigare.
a) Principiul legalității
Este universal valabil, jalonând conduita tuturor categoriilor de persoane, indiferent de domeniul de activitate. Respectarea acestui principiu presupune cunoașterea aprofundată a legislației interne și internaționale care reglementează activitatea în domeniul specific și respectarea întocmai a prevederilor acesteia.
Cunoașterea reglementărilor interne în contextul activității specifice de investigații presupune:
cunoașterea prevederilor Constituției României cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului;
cunoașterea prevederilor Codului penal și ale Codului de procedură penală în special din secțiunile care privesc infracțiunile contra siguranței statului, infracțiunile contra persoanei și a patrimoniului, infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, infracțiunile la regimul stabilit pentru anumite activități economice, infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, probele și mijloacele de probă, măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii etc;
cunoașterea prevederilor Codului civil, a celor ale Codului de procedură civilă, precum și ale Codului familiei, în special din secțiunile care privesc raportul juridic civil, actul juridic civil, capacitatea de exercițiu și de folosință a persoanelor fizice și juridice, identificarea persoanelor fizice și juridice, proba raportului juridic civil, bunurile și clasificarea acestora, măsurile de ocrotire a persoanei fizice etc;
cunoașterea legilor și a hotărârilor de guvern privind informațiile , clasificarea acestora și protecția informațiilor clasificate;
cunoașterea legilor privind siguranța națională și ordinea publică precum și a altor reglementări interne care fac trimitere în mod direct sau indirect la activitatea de investigații în diverse cazuri.
Reglementările internaționale vizează obligațiile pe care statul român și Ie-a asumat prin tratate bilaterale și multilaterale, prin declarații universale, prin participarea la organizații internaționale și care au fost ratificate de Parlament. Dintre acestea, un rol esențial în activitatea de investigații îl au tratatele privind drepturile omului. Cunoașterea acestor reglementări va permite să disceamă asupra cazuisticii de competența sa, să evite angrenarea în cazuri care sunt prohibite prin lege să nu folosească metode, procedee sau mijloace care nu-i sunt permise.
b)Principiul confidențialității
Investigatorul are obligația nu numai morală ci și legală de a păstra secretul profesional cu privire la datele și informațiile obținute în exercitarea profesiei și, de asemenea, cu privire ta metodele, procedeele, tehnicile și mijloacele specifice de muncă, orice încălcare a acestor prevederi atrăgând după sine răspunderea personală.
c)Principiul aflării adevărului
Acest principiu impune cerința ca toate datele, faptele și împrejurările unei cauze trebuie stabilite întocmai așa cum au avut loc în realitate, adică în conformitate cu adevărul.
Potrivit acestui principiu investigatorul are obligația de a depune toate diligentele pentru obținerea datelor și informațiilor ce fac obiectul investigației sale, date și informații care să reflecte realitatea. De asemenea, acestea trebuie să aibă ca fundament elemente cu caracter probatoriu și să nu se bazeze pe supoziții sau opinii personale ale persoanei care investighează sau ale surselor folosite de acesta și, în limita posibilului, să fie verificate prin mai multe surse înainte de a fi relatate sau furnizate.
De modul în care investigatorul respectă acest principiu de muncă va depinde în mare măsură credibilitatea sa și succesele repurtate pe plan profesional. Cu toate că adevărul poate fi uneori crud investigatorul va demonstra cinste și corectitudine, imparțialitate, spirit de legalitate și crearea imaginii sale publice.
d)Principiul necesității de cunoaștere
Principiul necesității de cunoaștere sau al compartimentării muncii are aplicabilitate în toate domeniile de activitate unde se concentrează date și informații cu un anumit nivel de secretizare care se impun a fi protejate. Potrivit acestui principiu, o persoană cu un anumit statut profesional poate avea acces numai la acele date și informații care îi sunt necesare pentru îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu. Acest principiu este strâns legat de principiul confidențialității.
Principiul necesității de cunoaștere poate fi aplicat în următoarele condiții:
• când procesul investigativ are un anumit grad de complexitate
și implică participarea mai multor investigatori particulari.
în aceste condiții se impune existența unui coordonator al activităților investigative. Acesta trasează sarcini fiecărui investigator în parte, concentrează rezultatele, le analizează, dispune și alte măsuri dacă este cazul și întocmește nota sau raportul final. Ceilalți investigatori cunosc despre procesul investigativ atât cât le este necesar pentru a-și îndeplini sarcinile primite din partea coordonatorului acțiunii.
• în cadrul activității specializate cu un anumit număr de investigatori.
Se impune ca investigatorii să păstreze confidențialitatea cu privire la cazuistica
din preocupările proprii în raporturile cu ceilalți colegi. Curiozitatea și interesul
nejustificat față de cazuistică sau preocupările celorlalți, precum și tendințele de
pălăvrăgeală sunt incompatibile cu acest principiu de muncă.
Aplicarea acestui principiu va avea un rol protector, deopotrivă pentru interesul procesului investigativ, ca și pentru investigator, admițând chiar ideea că în această categorie de profesioniști pot penetra și persoane rău intenționate.
e) Principiul răspunderii personale
Prin excelență, munca investigatorului are un caracter individual, chiar și în condițiile în care acesta își desfășoară activitatea într-un colectiv de investigare , întrucât potrivit principiului necesității de cunoaștere, va acționa tot în mod individual. Desigur, există și situații când investigatorul – va trebui să acționeze în echipă ceea ce nu-l va exonera de răspundere atunci când va comite abateri sau, mai grav, va încălca prevederile legale.
Răspunderea personală implică din partea investigatorului manifestarea grijii necesare pentru respectarea întocmai a prevederilor legale, nici o persoană neputând invoca necunoașterea legii pentru a justifica încălcarea acesteia.
De asemenea,investigatorul va trebui să își asume răspunderea cu privire la veridicitatea datelor și informațiilor obținute în procesul investigativ și nu va uza de calitatea sa în alte scopuri.
încălcarea acestui principiu de muncă atrage după sine răspunderea personală , care poate îmbrăca diverse forme statuate prin lege (Codul penal, Codul civil, Regulamentul de ordine interioară al instituției de care aparține, etc).Evident că pot fi întâlnite și situații când răspunderea poate fi solidară.
Mai sunt si alte principii însa ele nu prezintă interes pentru prezenta lucrare
1.2 Metode și tehnici speciale utilizate în activitatea de informații și investigații pentru obținerea probelor necesare în combaterea corupției din zona mediului
Cauzele corupției
Cei care lucrează în instituții sunt oameni. Oamenii sunt conduși în activitățile lor de cele mai multe ori de dorință și pasiune. Omul este o ființă egoistă, care răspunde atât rațional, cât și instinctiv la stimuli financiari sau non-financiari.
Funcționării publici sunt și ei oameni. Ei își primesc salariile de la stat. Pe lângă salarii, aceștia pot să câștige în plus și alți bani, într-o formă legală: ore suplimentare, sau ilegala: mită sau favoruri, oferite din partea unor indivizi care în schimbul acestora doresc să obțină un tratament preferențial.
În continuare vor fi prezentate câteva cauze care duc la apariția și la perpetuarea fenomenului corupției:
Birocrația excesivă
Există cazuri în care se oferă mită pentru a grăbi un proces birocratic care durează prea mult, pentru a evita să se stea la cozi interminabile sau pentru a evita prea multe complicații pe care le presupune birocrația. Având în vedere această situație, între anii 1950 și 1970 s-a elaborat o teorie cum că fenomenul corupției ar avea efecte benefice atât la nivel administrativ cât și la nivel economic. Această abordare a susținut faptul că în acest mod elitele își pot consolida pozițiile prin intermediul politicului și este o manieră în care oamenii de afaceri pot depăși ușor barierele birocratice, iar mita propriu-zisă nu ar fi altceva decât prețul pentru ridicarea unor bariere.
Acceptând această viziune putem remarca faptul că aici a apărut corupția ca o soluție pe care au găsit-o unii oameni pentru a-și grăbi procesul birocratic la care trebuie să asiste. Prin acest lucru se poate afirma că instituțiile și ineficiența lor sunt cauzele corupției.
Lipsa de responsabilitate
În opinia lui Klitgaard corupția tinde să dea dovadă de lipsă de responsabilitate. În acest sens el a lansat următoarea teorie: corupție= monopol+libertate-responsabilitate. Prin lipsa de responsabilitate societatea poate derapa. În momentul în care pentru un delict săvârșit nimeni nu este responsabil, înseamnă că nimeni nu poate fi tras la răspundere și pedepsit. În acest fel, toată lumea va acționa în funcție de propriile interese, neavând frica răspunerii. Un monopol însoțit de libertatea de decizie într-un mod iresponsabil duce la anarhie și toate acestea sunt cauzele de corupție.
În această categorie intră și mita plătită de către oamenii de afaceri pentru inspectorii financiari pentru a ,,trece cu vederea’’ anumite nereguli găsite în firme sau de către pârâții din instanțe, care oferă judecătorilor mită pentru a-i scăpa de pedeapsă.
Sărăcia
Sărăcia este una dintre principalele cauze ale corupției. S-a observat că cele mai sărace țări ale lumii, au și rata corupției cea mai mare. Această opinie este împărtășită și susținută de către Michael Johnston în cartea ,,Corupția și formele sale’’.
Analfabetismul
Un grad crescut de analfabestism este o consecință a sărăciei, prin urmare este corelat și cu corupția unei țări. Spre exempu în Nigeria există situația în care ofițerii polițitei și ai securității sunt analfabeți. Asta înseamnă că aceștia nu cunosc legislația, iar în consecință nu o pot respecta.
Șomajul
Rata șomajului este foarte ridicată în multe țări, mai ales în cele sărace. În nevoia disperată de a deține un loc de muncă, oamenii ajung să își mituiască angajatorul pentru ca acesta să îi angajeze. Ȋn astfel de situații ajung să fie angajați oamenii care ,,plătesc’’ mai mult, nu cei care sunt mai competenți.
,,Puterea corupe, puterea absolută corupe absolut’’
Există o relație cheie între putere și corupție, deoarece corupția se manifestă în special în zonele în care există o putere decizională sau de influență. Guvernele au o importantă putere de decizie, de aceea sunt țintele cele mai vizate ale corupților. În momentul când acestea nu reușesc să reziste tentației oferete de corupți, statul va avea mari probleme în dezvoltarea sa și le vor fi aduse mari prejudicii cetățenilor care nu participă la actul de corupție.
Am văzut că fenomenul corupției nu se poate manifesta decât într-un mediu cu o anumită putere decizională. Dar de asemenea, corupția este conectată și cu bogăția. Cu cât o persoană este mai influentă grației puterii sale financiare, cu atât va putea acorda recompense financiare ilegale pentru oricine care este dispus să acorde tratament preferențial în schimbul unei sume. Așadar puterea, bogăția și corupția sunt trei elemente interconectate și implicit una dintre ele o atrage și pe cealaltă. Corupția nu se poate dezvolta fără puterea financiară și fără puterea decizională sau de influentă.
Dacă funcționarul public acceptă recompense bănești sau favoruri din partea unor indivizi pentru a le oferi un tratament preferențial, cu siguranță în momentul în care se află acest lucru cetățenii nu vor mai oferi nici un fel de credibilitate instituției ai căror angajați procedează astfel. Este la fel ca în presă: atunci când un jurnalist primește ,,atenții’’ pentru a scrie despre anumite subiecte, sau a discredita intenționat anumite persoane, și acest lucru se află, ziarul pentru care lucrează va avea de suferit, la fel ca și imaginea personală. Astfel cititorii nu vor mai oferi credibilitate respectivului ziar și nu îi vor mai urmări aparițiile.
Corupția instituțională are ca rezultat discreditarea instituției în sine, scăderea eficienței acesteia și diminuarea, dacă nu chiar dispariția încrederii cetățeanului în instituțiile statului.
Din cauza că politicul este și el corupt și nu se autosesizează pentru a elabora reforme anti-corupție sau pentru a face instituțiile mai performante este perceput de cetățeni ca fiind principalul aliat. În unele societăți politicul este chiar părtaș la corupție, deci percepția cetățeanului este îndreptățită. În unele societăți, cu toate că politicul este mult mai puțin corupt decât instituțiile statului, dar are cunoștință de actele corupte de la nivel subordonat și nu face nimic că să împiedice acest fenomen, devine inevitabil la rândul său, cu toate că la modul indirect, părtaș la actul de corupție. ,,Corupția politică este , de obicei, minimalizată în comparație cu cea biroctatică’’. În momentul în care liderii politici au o nesiguranță în ceea ce privește statutul lor politic, pot să recurgă la hipercorupție și să ia cât mai mult, în cât mai scurt timp. Dacă în acest caz forțele anti-corupție nu întreprind nici o acțiune de pedepsire a corupților, singura soluție este sancțiunea socială, și anume dezaproparea publică a cetățenilor împotriva comportamentului neadecvat a celui în cauza.
Banca Mondială, prin documentul său ,,Helping Countries Combat Corruption’’, a dorit să ofere niste pârghii de bună guvernare, să pledeze pentru o liberalizare economică care să se practice în continuare și oferea, dar numai într-un mod general și teoretic, idei de reforme anti-corupție, pe care statele afectate să le dezvolte și să le aplice.
Nesiguranța guvernanților
Atât pe plan local, cât și pe plan național nesiguranța politicienilor și a oamenilor de afaceri este augmentată și de intervenția companiilor străine pe piața internă și de politicile și deciziile luate la nivel global. Politicienii dintr-un stat au putere asupra unui spațiu teritorial limitat și asupra populației propriei țări; în schimb, deciziile luate la nivel de uniuni sau la nivel mondial afectează politicile naționale, cetățenii statelor și alte sfere de activitate. De asemenea, micii întreprinzători naționali sau locali, pot fi cu ușurință anihilați în momentul în care o companie cu reprezentanțe la nivel global își face intrarea pe piața internă. Aceasta aduce inevitabil locuri de muncă remunerate mai avantajos, alte condiții de muncă și un alt nivel de dezvoltare. În plan economic, privit per ansamblu, toată lumea are de câștigat: producția crește, taxele plătite la stat cresc și ele, iar cetățenii au o altă putere de cumpărare. Dar prezența unei companii străine pe piața internă a unui stat are și consecințe negative, și anume: întreprinzătorii locali au puține șanse de dezvoltare în față multinaționalelor, multe dintre afacerile acestora vor intra în faliment, iar pe lângă asta trebuie luat în considerare și faptul că toate veniturile companiilor străine vor fi transferate în conturile patronilor care își au reședința în alte țări.
Toate aceste aspecte politice și economice creează o anumită nesiguranță care duce la un comportament neadecvat din partea întreprinzătorilor și politicienilor și inevitabil la corupție.
Cu cât nesiguranța este mai mare cu atât tentativele de dare și luare de mită vor și mai multe, fiind privite că singura alternativă și rezolvare de moment a respective forme de nesiguranța.
Lipsa de eficiență a măsurilor anti-corupție
Se poate observa că reformele anticorupție nu sunt un succes, deoarece forțele anti-corupție sunt și ele corupte. De multe ori atunci când acestea întreprind acțiuni de controale fiscale sau controale administrative și găsesc nereguli sunt mituite de instituțiile și de birocrații în cauză, pentru a scăpa nepedepsiți și pentru ca forțele anti-corupție să închidă ochii la ilegalitățile găsite și să le treacă cu vederea. Acest lucru demonstrează că existența unei forțe anti-corupție nu este suficientă atâta timp cât nu este eficientă și poate fi coruptă la rândul ei. Există numeroase cazuri în care ofițeri ai anticorupției sunt prinși în flagrant că iau mită de la cei pe care îi anchetau. Deseori paginile ziarelor descriu astfel de cazuri: ,,Direcția Generală Anticorupție (DGA) a început o investigație la serviciul său teritorial din Mureș în urma dezvăluirilor făcute de reporterii România Libră în legătură cu tergiversarea unei plângeri penale îndreptate împotriva unui polițist care a cerut șpagă: 200 de euro pentru a scăpa de dosar penal’’.
Culegerea de informații, verificarea și valorificarea acestora
Culegerea informațiilor este acțiunea ce reprezintă un ansamblu de activități sistematice, specific umane ce are ca rezultat obținerea, prelucrarea și stocarea de date cu privire la fapte, evenimente, împrejurări, persoane, domenii de activitate etc.257
Culegerea de informații are o vechime mare în timp și se practică și în zilele noastre la scară largă în toate domeniile de activitate. Informația reprezintă un element cheie, esențiai în luarea deciziilor, stă la baza științei și artei managementului. Este de notorietate un vechi dicton "cine are informația deține puterea".
Metodele, tehnicile, procedurile și mijloacele de obținere a informațiilor sunt deosebit de variate și diversificate, mai ales în etapa actuală, în condițiile în care tehnologia a atins parametrii de vârf. Rămân însă pe deplin valabile metodele clasice de obținere a informațiilor: observarea directă, interpelarea deținătorilor și exploatarea sistemelor special create în acest sens.258
a)Observarea directă
Observarea directă reprezintă metoda cea mai veche și cea mai la îndemână de a obține informații cu privire la o persoană, o faptă, împrejurare, eveniment etc. de interes, în condițiile când circumstanțele permit acest lucru.
Observarea directă se poate realiza cu ochiul liber sau cu mijloace optice ajutătoare, pe timp de zi sau noapte, în raport de faptă, eveniment sau activitatea persoanei ce prezintă interes.
Avantajul acestei metode constă în aceea că informațiile obținute se caracterizează prin fiabilitate și veridicitate, rareori înregistrându-se erori din acest punct de vedere. Condiția esențială este ca cel care practică această metodă de obținere a informațiilor să se afle la locul potrivit și la momentul oportun.
Ca metodă de lucru specifică investigatorului observarea directă se poate definii ca reprezentând culegerea de informații, cu ochiul liber sau prin folosirea de mijloace optice ajutătoare, în mod deschis sau legendat, prin plasarea investigatorului într-un loc adecvat, cu privire la persoane, fapte, împrejurări, evenimente etc. care prezintă interes în rezolvarea cazuisticii de profil.
Potrivit definiției date mai sus. în raport de anumite criterii, observarea directă se poate realiza:
• în raport de distanța dintre investigator și obiectiv, respectiv
condițiile de luminozitate:
cu ochiul liber, când distanța dintre locul de plasare a investigatorului și obiectiv este relativ mică și condițiile de luminozitate permit acest lucru;
prin folosirea de mijloace optice ajutătoare (telescoape, binocluri, aparatură pentru vizibilitate în infraroșu), când distanța este mare ori condițiile de luminozitate improprii și nu este posibilă observarea cu ochiul liber.
• în raport de locul de plasare a investigatorului:
din locuri deschise, când investigatorul își legendează prezența în zonă și acționează la vedere;
din locuri acoperite, bine camuflate, când investigatorul nu dorește să fie văzut în zonă de persoana care face obiectul observării sau de alți indivizi.
• în raport de caracterul observări:
– în mod deschis, când investigatorul își declină calitatea și participă la cercetarea unor fapte, evenimente, împrejurări de interes pentru beneficiarii serviciilor sale;
– în mod legendat, când investigatorul își declină calitatea dar își creează un motiv plauzibil, folosind o versiune, de a observa activitatea și comportamentul unei persoane, de a asista la comiterea unor fapte ori la cercetarea acestora etc.
Ca metodă de culegere a informațiilor .specifică, observarea directă se folosește de regulă, când se procedează la supravegherea fizică a persoanei, în toate formele acesteia, precum și ocazionat de cercetarea la fața locului și perchezițiile domiciliare.
În ceea ce privește conținutul informațiilor obținute prin această metodă, aceasta acoperă întreg spectrul de probleme de competența investigatorului. Evident, informațiile obținute prin această metodă presupun existența condițiilor necesare ca să se poată efectua observarea. Sunt și situații când informațiile ce prezintă interes nu se pot obține prin această metodă sau se obțin numai în parte, motiv pentru care investigatorul trebuie să apeleze la alte metode specifice de investigare.
b) interpelarea observatorilor
în contextul activității specifice investigatorului , interlocutorul este o persoană care deține informații de interes în soluționarea cazului sau se prezumă că deține astfel de informații.
Interlocutorul poate fi o sursă personală sau ocazională a investigatorului , un martor ocular la comiterea unei fapte sau producerea unui eveniment ce prezintă informații sau care, dat fiind pregătirea de specialitate, poate să-și aducă contribuția la elucidarea unor aspecte de care depinde soluționarea cazului.
Procedeele de interpelare a persoanelor deținătoare de informații de interes diferă de la caz la caz, în raport de:
gradul de apropiere dintre investigator și interlocutor;
gradul de apropiere dintre interlocutor și persoana investigată;
nivelul de educație și pregătire al interlocutorului;
elementele definitorii ale personalității interlocutorului;
scopul urmărit de investigator prin interpelare;
capacitatea interlocutorului de observare și de memorare a aspectelor de interes și de expunere verbală a acestora;
circumstanțele în care se efectuează interpelarea etc.
Toate aspectele menționate mai sus au importanța lor în stabilirea procedurilor celor mai adecvate de contactare și interpelare a persoanelor deținătoare sau care se prezumă că dețin informațiile de interes, motiv pentru care se și recomandă o documentare prealabilă asupra lor înainte de a acționa.
În raport de cele precizate, contactarea unei persoane deținătoare de informații de interes se poate realiza:
În mod deschis, prin declinarea calității de investigator când există indicii că interlocutorul nu manifestă rezerve în a-i relata informațiile pe care le deține cu privire la cazul în speță. De regulă această metodă se practică în raporturile cu sursele personale ale investigatorului unde se prezumă că există un anumit grad de apropiere între părți, precum și certitudinea formată că nu se va divulga secretul profesional. De asemenea, contactarea, prin declinarea calității de investigator se poate face și în cazul persoanelor despre care s-a stabilit că au un anumit nivel de pregătire și înțelegere a problemelor, precum și un anumit grad de instruire privind păstrarea confidențialității, cum sunt deținătorii de cărți de imobil, cadrele rezerviste din sistemul siguranței naționalele, etc.
În mod legendat, când există indicii că persoana contactată manifestă rezerve, în a relata informațiile pe care le deține investigatorul.
Interpelarea, la rândul său, se poate realiza în mai multe moduri, respectiv:
prin abordarea în mod deschis a problemei ce prezintă interes, când există indicii că interlocutorul este dispus să relateze fără rezerve informațiile pe care le deține;
prin explorarea în orb, respectiv prin abordarea în discuții a unor probleme conexe celei care prezintă interes, care să conducă la clarificarea acesteia, atunci când există indicii că cel interpelat nu dorește să se pronunțe cu privire la persoana, fapta, împrejurarea sau evenimentul care fac obiectul investigării;
prin întrebări încrucișate, în baza unui chestionar prestabilit care să conducă la obținerea informațiilor dorite, în situațiile în care se dețin indicii că persoana interpelată este ezitantă,încearcă să dezinformeze, nu prezintă încrederea cuvenită.
În toate situațiile menționate mai sus investigatorul trebuie să se raporteze la nivelul de referință al interlocutorilor, să manifeste mult tact și diplomație în modul de adresare a întrebărilor, să aibă răbdare în a-i asculta, chiar dacă realizează că se încearcă dezinformarea sa, să nu manifeste sub nici o împrejurare tendințe de aroganță, îngâmfare, ori subapreciere a personalități celui interpelat.
Ocazionat de discuțiile pe care le poartă cu interlocutorii, este recomandat să se acționeze pentru crearea premiselor necesare de recontactare a acestora pentru situațiile în care se impune clarificarea de noi aspecte sau aprofundarea unor informații.
Ca și prin observarea directă și prin interpelare se pot obține informații privind întreg spectrul de probleme de competența investigatorului. Această metodă prezintă avantajul că persoanele contactate pot fi instruite și dirijate să acceadă la informații unde investigatorul nu are posibilități directe.
c)Exploatarea sistemelor speciale create în vederea obținerii informațiilor
Unealta cea mai sofisticată creată de om în ultimele decenii pentru a-și ușura munca, este calculatorul. Dacă creierul este considerat ca fiind cel mai subtil mijloc de depozitare a informațiilor, memoria calculatorului poate fi etichetată ca cel mai performant mijloc de stocare, prelucrare și redare a informațiilor.
Pentru a putea exploata posibilitățile de informare oferite de acest mijloc, investigatorul trebuie să se familiarizeze, în primul rând, cu tehnicile de operare pe calculator și să cunoască ce categorii de informații poate accesa.
În memoria calculatoarelor sunt înmagazinate:
informații publice, respectiv informațiile electronice deschise, cum sunt cele la care se poate accede pe Internet, fișierele server, grupajele de știri, precum și literatura cenușie, nesecretă și fără drept de autor produsă în cantitate mică și scopuri limitate;
informații deschise, identificabile prin investigarea surselor deschise;
informații proprietate privată, accesibile numai prin spionajul industrial sau penetrabile clandestin ori prin mijloacele tehnice ale agențiilor cu statut legal;
informații secrete, accesibile numai prin activitatea clandestină de culegere de informații numai prin agenții și mijloacele tehnice moderne.
Verificarea informațiilor
În raport de sursă ori modalitatea de obținere, o informație poate fi certă probabilă, cu un anumit grad de credibilitate sau falsă (special plasată în scop de dezinformare). Pentru a înlătura orice fel de incertitudini privind veridicitatea unei informații, aceasta trebuie verificată înainte de a fi preluată și valorificată. Ignorarea acestei etape în procesul de exploatare a informațiilor poate avea consecințe dintre cele mai grave, în condițiile în care acestea sunt false.
Pentru investigator, aflarea adevărului în cazurile investigate reprezintă, deopotrivă, o cerință legală statuată în legea de profil, un principiu de muncă, precum și normă etic profesională.
Modalitățile de verificare a informațiilor sunt variate,investigatorul putând opta pentru una sau alta, ori cumulativ, în raport de circumstanțe și gradul de incertitudine.
în practică, o informație se poate verifica prin:
Evaluarea, prin comparare cu alte informații certe asemănătoare, deținute de către receptor. Aceasta presupune ca investigatorul să procedeze la o analiză minuțioasă a informației, să compare unele date inserate în aceasta cu cele pe care le deține din alte surse, dar care sunt certe, în raport de care să desprindă concluzii corespunzătoare privind gradul de veridicitate. Această modalitate de verificare a informației se impune cu necesitate în condițiile în care sursa este umană.
Studiile efectuate asupra sistemelor informaționale au reliefat faptul că mesajele transmise de sursele umane, respectiv informațiile, pot suferi modificări care le alternează conținutul datorită:
distorsiunii, constând în modificarea parțială, neintenționată a conținutului mesajului informațional;
filtrajului, constând în aceea că modificarea parțială sau totală a conținutului informațiilor are loc în mod intenționat;
Efectul negativ al distorsiunii și filtrajului se materializează în dezinformarea parțială sau totală a investigatorului, respectiv a beneficiarului informațiilor când informația nu este verificată corespunzător.
Reperarea informației în universul de cunoaștere al investigatorului. Un investigator cu un nivel de cultură generală și de specialitate ridicat , poate face o serie de conexiuni între datele inserate în informație sau alte domenii de activitate, cu cerințele prevederilor legale, cu diverse norme de organizare și funcționare etc, în funcție de care realizează care este gradul de veridicitate al informației.
Evaluarea surselor de furnizare de informații. O sursă care în timp a furnizat informații ce s-au confirmat are grad de credibilitate sporit în raport cu o altă sursă ale cărei informații nu s-au confirmat ori veridicitatea lor a fost parțială. în același timp, o informație care ține de o anumită specializare are grad sporit de credibilitate, dacă provine de la un specialist în domeniu și este mai puțin credibilă când este furnizată de o persoană care nu are nici o tangență cu domeniul respectiv.
Crearea unor stări sau situații care să confirme sau să infirme informația supusă verificării. Aceasta depinde de sursa de la care provine informația și de imaginația investigatorului. Când sursa este o persoană fizică, o modalitate de verificare a sincerității acesteia privind informația furnizată este de a relua discuțiile cu privire la conținutul informației după o anumită perioadă de timp, pentru a stabili dacă sursa este consecventă în relatările pe care le face.
Desigur, sunt și alte modalități de verificare a informației, important este ca investigatorul să nu abdice de la această procedură sub nici o formă și în nici o împrejurare, Când beneficiarul îl presează să-l informeze asupra stadiului procesului investigativ, este de preferat să nu i se furnizeze informații incorecte ori să i se precizeze că acestea trebuie verificate
Valorificarea informațiilor
Practica a demonstrat că o informație deosebit de importantă la un anumit moment dat devine total inutilă în condițiile în care este ținută și nevalorificată la timp.
în contextul activității specifice investigatorului, valorificarea în timp util, a informațiilor obținute este esențială. Uneori, orele sau minutele sunt unități de timp în care se măsoară eficiența activității investigatorului.
Un investigator care localizează o faptă de corupție și nu valorifică cu operativitate o asemenea informație comite o mare greșeală, persoana în cauză putând șterge rapid orice urme sau indicii. De asemenea, în condițiile în care este angajat să obțină unele probe materiale ce se impun a fi administrate •» într-o anumită procedură în instanță și nu prezintă la timp rezultatele activității sale investigative în acest sens, înseamnă o activitate irosită, nefinalizată.
în valorificarea informațiilor obținute în procesul investigativ, investigatorul trebuie să țină seama de cerințele probării faptei și să răspundă acestora.
Concluzionând, în contextul activității specifice investigatorului, a valorifica o informație înseamnă a o prezenta în timp util beneficiarului pentru a-i permite să ia măsurile ce se impun.
Sursele de informare utilizate în procesul investigativ
Efectuarea de investigații presupune obținerea de date, informații și mijloace de probă în legătură cu persoanele, bunurile, faptele și împrejurările care fac obiectul acestei activități în strictă conformitate cu prevederile legale. în acest scop investigatorul trebuie să apeleze la surse de informare sau să nu aducă atingere dreptului la viață intimă, familială și privată ori altor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei vizate.
Sursele de informare ale investigatorului sunt cele cunoscute și consacrate, și anume: surse de informare publice, surse de informare oficiale, surse de informare ocazionale, surse de informare personale.
Surse de informare publice
Așa după cum se cunoaște, această categorie de surse de informare este accesibilă publicului larg, fără nici un fel de restricții, iar datele și informațiile furnizate nu prezintă nici un nivel de secretizare sau confidențialitate.
Mass-media reprezintă principala sursă de informare publică, fiind, totodată, și cea mai prolifică sub raportul datelor și al informațiilor difuzate. Zilnic, aceasta oferă publicului larg o gamă foarte largă de date și informații din diverse domenii de activitate, cu privire la persoane juridice și fizice care, colectate în mod selectiv, după anumite criterii prestabilite, pot constitui o bancă valoroasă de informare pentru investigator. Această bancă de date poate servi investigatorului în inițierea procesului investigativ, în orientarea acestuia sau la completarea datelor și informațiilor obținute prin alte surse.
O parte dintre datele și informațiile furnizate de mass-media se regăsesc în bazele de date proprii ale instituțiilor și agenților economici privați care le-au obținut sau pe Internet.
Investigatorul poate valorifica această sursă publică de informații și să-și creeze o bancă de date proprii privind:
• evoluția activității pe domeniul de interes;
• mediul oamenilor de afaceri;
proiectele de investiții și de acțiune, cu implicarea unor agenți economici privați;
starea de bonitate și seriozitate a unor societăți comerciale; mediul interlop;
conduita sau moralitatea publică a unor persoane;
activități ilegale desfășurate de diverse persoane fizice și juridice, etc.
Practic, paleta de date și informații furnizate de mass-media este nelimitată, vizând toate domeniile vieții economico-sociale și politice. Stocarea anumitor categorii de date furnizate de mass-media presupune o preluare a acestora și indicarea în mod concret a sursei. Valorificarea unor astfel de informații în procesul investigativ se realizează numai după o verificare prealabilă a veridicități lor prin alte surse și mijloace specifice muncii de investigare.
Lucrările de specialitate, anuarele statistice, alte publicații cu caracter public, elaborate de diverse edituri, reprezintă, la rândul lor, o altă categorie de surse publice de informații la care investigatorul poate recurge în procesul investigativ.
Conferințele, simpozioanele pe anumite teme, mitingurile, întrunirile publice de orice fel, expozițiile constituie surse publice de informare de unde investigatorul își poate selecta datele și informațiile de interes pentru activitatea investigativă.
Sursele de informare oficiale
Sursele oficiale reprezintă bazele de date și informații gestionate de organele centrale și locale ale administrației de stat, instituțiile, societățile comerciale, asociațiile, fundațiile etc, necesare desfășurării activității de profil.
în majoritatea cazurilor, datele, informațiile, documentele care au acest statut sunt protejate prin lege, nefiind accesibile publicului larg decât în anumite condiții date. în baza prevederilor legale investigatorul poate accesa această categorie de surse numai în baza unei solicitări scrise, motivată corespunzător, emisă de procuror și aprobată de către factorii care gestionează datele, informațiile și documentele oficiale de interes.
Printre sursele oficiale, frecvent folosite în activitatea de investigații, menționăm:
Baza de date a Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei, structurată pe:
evidența populației, centrală și locală, de unde se pot extrage date privind:
cetățeni români, posesori de buletine, respectiv cărți de identitate;
persoane emigrate;
cetățeni de origine străină cu reședința sau domiciliul în România;
persoane date în urmărire generală.
Despre categoriile de persoane sus-menționate, se pot obține date referitoare la: nume, prenume, numele anterior, prenumele părinților, data și locul nașterii, starea civilă, stagiul militar, condițiile în care a dobândit apartamentul sau casa unde domiciliază, cu cine locuiește în acestea, persoana căreia i-a închiriat locuința și în ce condiții, motivul și data emigrării precum și țara de destinație, condițiile în care s-a stabilit în România, motivul dispunerii măsurii de urmărire generală etc.
evidență cazier judiciar, de unde se pot obține date privind antecedentele penale ale persoanelor fizice investigate;
evidențele formațiunilor de pașapoarte, de unde se pot obține date privind:
cetățenii români posesori de pașapoarte;
cetățenii străini posesori de legitimații de ședere în România;
cetățenii români care au făcut deplasări în străinătate, în ce calitate (pașaport turistic, de serviciu, diplomatic);
cetățeni străini intrați în România, în ce scop;
cetățeni străini rezidenți în România;
repatriați etc;
cetățeni străini care au dobândit cetățenia română.
Prin consultarea dosarelor acestor categorii de persoane se pot obține o serie de date și informații de interes pentru investigator, în raport de scopul urmărit.
Oficiul Registrului Comerțului, de unde se pot obține date despre societățile comerciale vizând:
obiectul de activitate al acestora;
capitalul social subscris;
asociații și procentajul de participare la capitalul social, la profit și pierderi;
membrii fondatori;
administratorii acestora;
numărul hotărârii judecătorești și data înființării societății comerciale;
numărul de înmatriculare și codul fiscal;
adresele sediilor, filialelor, sucursalelor, punctelor de lucru; cazierul financiar.
Baza de date a organelor vamale, unde se pot consulta statistici privind:
bunuri achiziționate sau primite din exterior, cu diverse titluri, de către persoane fizice și juridice;
cuantumul importurilor și exporturilor realizate pe anumite perioade de timp de către societățile comerciale;
diversitatea produselor importate sau exportate de către societățile comerciale;
încălcări ale legislației vamale de către persoane fizice sau juridice etc
Bazele de date și documente ale societăților comerciale
prestatoare de servicii către populație, cum sunt:
societățile de distribuire a apei;
societățile de distribuire a energiei electrice;
societățile de distribuire a gazului metan;
societățile de distribuire a agentului termic;
societățile de telecomunicații etc.
Bazele de date ale agenților economici privați.
Bazele de date ale ministerelor, instituțiilor, centrelor medicale, asociațiilor, fundațiilor etc.
Apelarea la o categorie sau alta de surse oficiale, dintre cele menționate mai sus, se realizează în raport de scopul urmărit prin investigații, în condițiile stipulate prin lege. Aceleași date pot fi extrase din mai multe surse oficiale, gradul de accesibilitate al acestora fiind diferit în funcție de normele interne instituite.
Evident că investigatorul va trebui să se orienteze cu prioritate către acele surse oficiale de informare unde posibilitățile de accesare sunt cel mai operative. Și unde apreciază că se pot obține cele mai pertinente probe în sprijinul faptelor de corupție
Surse de informare ocazionale
Sursele ocazionale sunt acele persoane contactate de regulă legendat de către investigator în vederea soluționării unui anumit caz. în
Această categorie sunt incluse persoane din anturajul celui investigat, din rândul colegilor de la locul de muncă sau de studii, al cunoscuților de la domiciliu și uneori chiar din rândul membrilor familiei. De asemenea, acestea pot fi persoane care, într-un anumit context dat, au luat cunoștință despre activitatea, comportamentul sau faptele persoanei investigate, de interes pentru soluționarea cazului de către investigator.
Contactarea surselor ocazionale presupune o minimă verificare sau documentare prealabilă asupra lor. Abordarea la întâmplare a acestora poate conduce la obținerea unor date și informații neveridice cu privire la persoana investigată, de natură a-l induce în eroare pe investigator. Este posibil ca persoana contactată în scop informativ să se afle în raporturi de dușmănie cu cel investigat și să-i furnizeze investigatorului date ireale, rău intenționate, după cum este posibil să fie un bun amic care să-l prezinte în culori trandafirii.
Înregistrările audio și video
înregistrările audio sau video, ca mijloc de acțiune în culegerea de informații și obținerea de probe pentru combaterea corupției, chiar dacă sunt percepute drept metode specifice poliției politice din regimurile totalitare, constituie în continuare un subiect de discuții controversat, atât în mediul național cât și internațional.
Controversa în domeniu este determinată pe de o parte de cerințele tot mai mari pentru utilizarea ca probe a înregistrărilor audio sau video ca contrapondere la amploarea fără precedent a activității grupurilor criminale, mafiote și teroriste care utilizează în acțiunile lor cele mai înalte tehnologi din domeniul comunicațiilor, iar, pe de altă parte, de către imperativele principiului respectării vieții intime, private și de familie.
În același timp înregistrările audio și video sunt mijloace de probă facile și relevante.
Curtea Europeană de Justiție, de regulă, în cazuistica soluționată, atunci când au fost utilizate aceste mijloace, de organele de stat, autorizate de factorii în drept, a relevat ca primordial principiul respectării vieții intime, de familie și private.
Legiuitorul român, în consens cu legislația europeană în domeniu, abordează problema înregistrărilor audio și video numai prin prisma obținerii unor mijloace de probă de către organele abilitate de stat pentru a fi administrate în instanță.261
În concluzie legislația penală din România ( Codul de procedură penală) permite înregistrarea audio sau video, ca mijloc de acțiune în culegerea de informații și obținerea de probe pentru combaterea corupției astfel:
înregistrarea convorbirilor se efectuează de către organul de
urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului anume desemnat.
scopul urmărit prin înregistrarea convorbirilor îl reprezintă obținerea de probe care să fie administrate în instanță;
înregistrările de imagini în scopul menționat se realizează în aceleași condiții și cu respectarea acelorași proceduri standard. Se prezumă că structurile specializate de stat abilitate să recurgă la aceste mijloace de acțiune și-au elaborat metodologii interne de aplicare a prevederilor legale menționate, metodologii câte sunt accesibile publicului larg.
Ținând seama de practicile unor țări europene în domeniu considerăm că nici legiuitorul român nu a clarificat pe deplin următoarele aspecte:
Organizarea procesului investigativ
În temeiul celor rezultate din literatura de specialitate organizarea procesului investigativ reprezintă un ansamblu de măsuri, pe etape, având drept scop obținerea în mod operativ a datelor, informațiilor sau mijloacelor de probă necesare pentru probarea săvârșirii unei infracțiuni, în cazul de față de corupție, cu respectarea strictă a prevederilor constituționale și legale.
Ca în orice activitate și în procesul investigativ latura organizatorică are o importanță majoră, ea vizând detaliile necesare realizării întregului.
5.3.2 Etapele procesului investigativ
Procesul investigativ se realizează, de regulă, în mai multe etape, el vizează o procedură strictă care cuprinde:
discuțiile preliminare dintre investigator și beneficiarul activității de investigații cu privire la cazul care va face obiectul activității de investigare;
dispunerea de către judecător sau obținerea autorizației procurorului răspunzător de cazul în care se face investigarea;
pregătirea procesului investigativ;
derularea propriu-zisă a procesului investigativ;
întocmirea notei sau a raportului de investigații de către investigator;
a) Rolul și importanța dialogului preliminar
Ca regulă generală, înainte de a prelua un caz, investigatorul trebuie să poarte un dialog cu beneficiarul activității de investigații, respectiv procurorul care se ocupă de cazul de corupție în speță. în cadrul acestui dialog,
Investigatorul primește elementele necesare ce vor jalona activitatea sa, anumite indicii și date preliminare și își clarifică aspectele ce îi sunt utile și necesare în cazul respectiv. Discuțiile permit investigatorului ca prin întrebările puse, să stabilească o serie de date și informații despre persoana, fapta sau bunul ce face obiectul investigării, să obțină mijloace de probă care să-i faciliteze activitatea investigativă.
Totodată, prin modul de abordare a discuțiilor, investigatorul va crea partenerului de dialog certitudinea că este în măsură să soluționeze problema în speță în condiții legale și de deplină discreție.
b) Dispunerea de către judecător sau obținerea autorizației procurorului.
Pentru anumite aspecte ce țin de organizarea și desfășurarea procesului investigativ, prevăzute în Constituție sau în legi speciale, este obligatoriu dispunerea de către judecător sau obținerea autorizației din partea procurorului.
c)Pregătirea procesului investigativ
Derularea procesului investigativ este precedată de un complex de măsuri pregătitoare care au un rol determinant în rezolvarea în mod operativ a cazului, respectiv obținerea rezultatelor necesare. Ignorarea sau tratarea cu superficialitate a acestei etape a procesului investigativ și acționarea la întâmplare conduc în mod inevitabil la costuri materiale mari, la dificultăți în obținerea rezultatelor scontate, riscuri de deconspirare a metodelor și mijloacelor de acțiune și mai grav, la neîndeplinirea obligațiilor asumate .
d) Derularea propriu-zisă a procesului investigativ
Activitatea investigativă poate avea ca obiect o persoană, un bun, o
faptă, o împrejurare. Scopul urmărit poate fi diversificat și variat, la fel și
metodele, procedeele, tehnicile și mijloacele de acțiune. Tratarea acestui subiect comportă largi comentarii și dezbateri, pe spețe concrete.
e) Redactarea notei de investigative
Nota de investigații reprezintă documentul sinteză care se redactează la finalizarea procesului investigativ și în care se consemnează, în mod clar, concis, conform realității, datele și informațiile obținute de investigator prin metodele și mijloacele specifice, de natură a îndeplini scopul propus.
De regulă, în conținutul notei de investigații, se precizează ce mijloace de probă s-au obținut în procesul investigativ și dacă situația impune se dau și explicațiile corespunzătoare cu privire la semnificația acestora. Mijloacele de probă se anexează la nota de investigații.
Nota de investigații trebuie să întrunească anumiți parametri de calitate, motiv pentru care în redactarea acesteia investigatorul trebuie să aibă în vedere următoarele:
datele și informațiile inserate în nota de investigații trebuie să se refere în mod expres la cerințele cazului în speță;
datele și informațiile inserate în nota de investigații trebuie să fie clare, concise și să reflecte realitatea;
nu se recomandă consemnarea în nota de investigații a unor opinii personale, a unor date care nu au legătură cu scopul investigației și nici omiterea unor informații de interes pentru caz;
datele și informațiile se consemnează în nota de investigații, în
ordinea cronologică a obținerii lor;
nu se admit abrevierile, prescurtările;
când denumirile unor instituții, străzi, etc. au fost schimbate, se consemnează și cele anterioare pentru evitarea confuziilor;
se va evita pe cât posibil reproducerea unor expresii vulgare folosite de persoanele ce au făcut obiectul procesului investigativ;
dacă datele și informațiile se consemnează prin scriere manuală se va manifesta grijă ca aceasta să fie lizibilă, corectă din punct de vedere gramatical, fără adăugiri și ștersături;
nu se vor consemna în nota de investigații date cu privire la metodele, procedeele și mijloacele specifice folosite.
Metode și tehnici utilizate în cadrul investigațiilor
În arsenalul metodologic al investigatorului se regăsesc un ansamblu de metode, tehnici și mijloace specifice de acțiune265, care alcătuiesc maniera acesteia de a proceda, de a lucra în mod organizat, de a gândi, de a desfășura sistematic o acțiune.
Faptul că acestea sunt considerate specifice, rezidă din aceea că folosirea și respectiv aplicarea lor presupun un anumit grad de pregătire de specialitate și abilitare sau autorizare din partea autorităților în drept.
Investigarea persoanelor
În cele ce urmează vom prezenta unele referiri cu privire la metodele și tehnicile de investigare a persoanelor și a înscrisurilor.
Investigarea persoanelor are drept scop obținerea de date și informații, în condițiile legii, de natură a crea o imagine cât mai completă cu privire la toate aspectele care definesc acea persoană sau care au legătură cu aceasta.
Investigarea unei persoane se poate realiza în funcție de locul de domiciliu, după ținuta vestimentară, după autovehiculul pe care îl conduce, etc.
A. Investigarea la domiciliu
Investigarea la domiciliu reprezintă modalitatea cea mai uzitată pentru obținerea de date și informații cu privire ia o persoană. Aparent simplă, această modalitate de investigare implică un anumit grad de complexitate, mai ales în condițiile în care procesul investigativ presupune, în afara consultării cărții de imobil și contactarea unor persoane de la domiciliu în scopul obținerii de date și informații de interes. Situațiile în care se recurge la această modalitate de investigare sunt diversificate, în raport de scopul urmărit.
Prin investigațiile la domiciliu, investigatorul poate stabili despre persoana ce face obiectul preocupărilor sale o serie de date, cum ar fi:
– date complete de identificare ale acesteia și ale persoanelor cu care locuiește la adresă;
– natura relațiilor dintre persoana investigată și cele cu care locuiește la adresă;
– comportamentul, pasiunile, viciile persoanei în cauză;
– starea materială;
– starea de sănătate;
– cercul relațional;
– preocupări de natură infracțională;
– alte date de interes.
Cunoscând datele și informațiile care se pot obține prin această modalitate de investigare, investigatorul va aprecia, în raport de necesități, care sunt situațiile în care va proceda la efectuarea de investigații la domiciliu.
Investigarea la domiciliu, ca orice activitate, investigativă, presupune o pregătire prealabilă a investigatorului înainte de a acționa. De regulă aceasta constă în:
– stabilirea persoanelor de la adresă care vor fi contactate;
– stabilirea legendei de acoperire când situația impune;
– stabilirea modului de derulare a dialogului cu persoanele contactate;
– stabilirea modului de contactare a persoanelor selectate pentru intervievare și obținerea datelor de interes.
a)Stabilirea persoanelor de la adresă ce urmează a fi contactate.
Stabilirea persoanelor de la adresă ce urmează a fi contactate se va
face în raport de imobilul în care locuiește persoana investigată, respectiv dacă aceasta este un bloc de locuințe, o vilă, o casă particulară, un hotel, motel, pensiune etc.
În condițiile în care persoana investigată locuiește într-un imobil cu mai multe familii, în faza inițială se contactează deținătorii cărților de imobil. Aceștia, de regulă, sunt persoane instruite, care știu să păstreze confidențialitatea asupra discuțiilor purtate și care au o viziune de ansamblu asupra tuturor locatarilor din imobil, mai ales în situația în care îndeplinesc și funcția de administrator. Atribuția lor de a actualiza permanent datele din cărțile de imobil le permite să intre în contact cu locatarii imobilului și să cunoască situația familială a acestora sau alte date de interes.
În condițiile în care datele obținute prin intermediul deținătorilor cărților de imobil nu vor fi suficiente, se va pregăti cea de a doua etapă investigativă și anume contactarea unor persoane din anturajul apropiat. Contactarea acestor persoane, denumite surse ocazionale, presupune o documentare prealabilă asupra lor, invocarea unui pretext cât mai plauzibil pentru a le determina să accepte dialogul, alegerea momentului oportun și a locului de purtare a discuțiilor, eventual stabilirea unei legende de acoperire etc, o abordare întâmplătoare fiind de regulă sortită eșecului.
Cu tot totul altfel se va proceda în situația în care persoana investigată locuiește într-o vilă sau casă particulară numai cu familia sau partenerul de cuplu, procedura de urmat fiind ceva mai complicată.
În astfel de situații, primele informații se obțin din dublura cărții de imobil aflată la secția de poliție în a cărei jurisdicție teritorială se află casa sau vila respectivă. De asemenea, prin intermediul agentului de proximitate care are în responsabilitate zona sau strada unde se află imobilul se pot obține și alte date de interes cu privire la persoana investigată.
Când datele obținute în condițiile menționate nu sunt suficiente, se va proceda la identificarea unităților de servicii care sunt în raporturi mai apropiate cu persoana investigată și se va proceda la contactarea acestora ținând seama de cerințele impuse pentru sursele ocazionale.
Dacă situația o impune, pentru obținerea datelor și informațiilor de interes se procedează la contactarea legendară a unor persoane care locuiesc la adresă împreună cu cel investigat.
b)Stabilirea legendei de acoperire
Investigatorul își poate stabili o legendă de acoperire în acest context, presupune o versiune față de persoana contactată prin care se va ascunde adevăratul scop urmărit prin procesul investigativ. Aceasta se stabilește în raport de natura cazului, de personalitatea celui contactat, de conținutul relațiilor acestuia cu persoana investigată, de condițiile practice din teren.
c) Stabili rea modului de derulare a dialogului cu persoanele contactate
În raport de datele și informațiile ce urmează a fi obținute și de legenda de acoperire aleasă, investigatorul va trebui să-și stabilească un anumit mod de
abordare a dialogului cu persoana contactată, care să denote o înlănțuire logică a întrebărilor adresate.
În alcătuirea chestionarului de întrebări se va lua în calcul și posibilitatea ca persoana în cauză să nu fie sinceră, motiv pentru care aceeași întrebare se va adresa în forme diferite. înregistrarea dialogului cu persoanele contactate sau consemnarea în scris a datelor și informațiilor relatate de acestea are o importanță deosebită în formularea concluziilor la care se ajunge în urma discuțiilor purtate.
d)Stabilirea momentului de contactare a persoanelor selectate pentru procesul investigativ
Alegerea momentului pentru contactarea surselor ocazionale din imobilul în care locuiește persoana investigată este la fel de importantă ca și celelalte etape pregătitoare. în acest sens, investigatorul va trebui să aibă în vedere că:
– momentul ales în scopul menționat să nu coincidă cu perioada de timp când persoana investigată se află la domiciliu datorită riscului de a se întâlni cu persoana investigată și a se realiza cunoașterea fizică a investigatorului. O asemenea situație trebuie evitată, întrucât investigatorul se poate angrena și în alte forme de investigare și chiar de supraveghere fizică a celui investigat, ceea ce reprezintă motive întemeiate pentru a nu se deconspira în astfel de împrejurări;
– momentul ales să fie la ore rezonabile din zi, pentru a nu risca ca persoanele în cauză să apeleze la intervenția organelor de poliție;
– momentul ales pentru discuții să fie stabilit de comun acord cu persoana contactată;
– de asemenea, atunci când situația o permite, este de preferat ca discuțiile să se realizeze într-un loc public, în afara imobilului unde locuiește persoana investigată.
În cazul în care este necesară extinderea investigației și la domiciliile anterioare ale persoanei în cauză, investigatorul va urma aceeași procedură, cu mențiunea că procesul investigativ se va putea derula în mod deschis, întrucât persoanele contactate vor fi mult mai degajate în discuții și nu vor manifesta teamă în a relata în mod corect datele cunoscute deoarece subiectul nu mai locuiește la adresă, iar raporturile cu acesta au încetat. Și în acest caz, investigatorul va avea în vedere ca persoanele contactate să nu fie rude sau prieteni apropiați ai celui investigat.
Investigarea înscrisurilor
Cercetarea înscrisurilor reprezintă un domeniu specific de activitate al experților criminaliști și are drept scop depistarea contrafacerii de documente și identificarea persoanelor după scris.
În activitatea practică, investigatorul se va putea confrunta adesea cu solicitări de obținere a unor înscrisuri care să servească ca mijloace materiale de probă în justiție.
Din aceste considerente am apreciat necesară familiarizarea cu unele noțiuni generale privind ridicarea și cercetarea înscrisurilor, latura tehnică a acestei operațiuni rămânând, însă, în sarcina expertului criminalist.
Înscrisurile sunt acte scrise de mână, texte dactilografiate sau culese pe calculator, bilete de bancă, timbre sau alte valori, precum și instrumentele de autentificare a lor (sigilii, ștampile etc.) care nasc, modifică sau sting raporturi juridice de drept civil.
Ridicarea și manipularea înscrisurilor se face în scopul folosirii acestora ca mijloace de probă în justiție, demonstrării faptului că acestea au constituit obiectul infracțiunii de fals sau pentru folosirea lor ca suport pentru alte probe care să conducă la identificarea persoanei implicată în contrafacerea acestora și utilizarea lor în cazul infracțiunilor din zona corupției.
Având în vedere cele menționate mai sus, în operațiunile de ridicare și manipulare a înscrisurilor, investigatorul va trebui să respecte anumite cerințe necesare păstrării și conservării acestora în starea în care au fost găsite, așa cum au fost de tehnica criminalistică și anume:
pornind de la premisa că înscrisurile sunt purtătoare de amprente sau alte urme care pot conduce la identificarea persoanei care Ie-a folosit sau contrafăcut, ridicarea acestora se face cu penseta, o agrafă, clemă sau cu mănușa prin prinderea lor de colțuri;
după ridicare se asigură depozitarea lor în locuri ferite de umezeală, căldură, lumină solară etc. pentru a nu le altera compoziția sau conținutul lor;
pe înscrisuri nu se fac nici un fel de adnotări, sublinieri sau alte operațiuni de natură a-l influența pe expertul criminalist;
înscrisurile nu se îndosariază, nu se copertează, nu se pliază înainte de a fi examinate de expertul criminalist;
pentru protejare și prindere la dosar, înscrisurile se introduc în plicuri sau mape speciale;
examinarea criminalistică se realizează numai de către specialiști, în baza aprobării organului care a dispus expertizarea. întrucât există pericolul ca prin procedeul tehnic de examinare criminalistică înscrisul să fie alterat sau deteriorat, se procedează în prealabil la fixarea fotografică a imaginii inițiale a acestuia.
Tehnici de investigare
Experiența dobândită în ani de cei care au lucrat ca polițiști, investigatori și chiar detectivi particulari în alte țări decât România evidențiază un adevăr foarte simplu – dincolo de specificitățile locale, elementele fundamentale ale acestei activități sunt pretutindeni asemănătoare. Uneori, până la anumite limite sunt chiar identice.
Obținerea unor informații reprezintă elementul principal al activității investigatorului, care departe de a fi un lucru simplu ce decurge în mod firesc, presupune atât calități personale, cât și stăpânirea unor reguli elementare. Nu trebuie omis faptul că majoritatea discuțiilor au loc în împrejurări mai mult decât nefavorabile: pe stradă, în condiții de zgomot, la momente când cel intervievat se gândește la cu totul alte lucruri, nu este interesat să-și consume timpul în discuții, ori pur și simplu el nu dă doi bani pe principiile frumoase referitoare la adevăr și dreptate.
În primul rând investigatorul trebuie să se pregătească în vederea oricărei discuții: el trebuie să știe precis detaliile cauzei investigate, să știe care sunt elementele în care el trebuie să aducă lumină, să-și asume în mod clar rolul de conducător al investigațiilor, fără a se lăsa abătut de la filonul principal urmărit, fără a se lăsa purtat de val către aspecte colaterale, nesemnificative.
Practica a dovedit că potențialii furnizori de informații pot fi mai ușor abordați la locul de muncă, ceea ce pentru investigator constituie un avantaj suplimentar. Atât atunci când îl întâlnește pe cel care dorește să apeleze la serviciile sale – fie el avocat, om de afaceri sau simplu cetățean – cât și, în egală măsură, atunci când îl întâlnește pe cel de la care dorește să obțină informații, investigatorul care trebuie să fie permanent în mișcare, are șansa de a cunoaște, în subsidiar, persoane care îi pot fi utile în activitate, se poate face cunoscut, poate obține noi angajamente.
Pregătirea pentru discuții presupune redactarea unei liste cu problemele principale care trebuie abordate, cu elementele care trebuie elucidate. Chiar dacă pe parcursul întrevederii se ivesc noi aspecte interesante, investigatorul nu trebuie să uite nici o clipă scopul principal al discuției pe care o poartă; nu este rău ca înainte de a încheia întâlnirea el să mai examineze încă o dată lista cu probleme de abordat, pentru a vedea dacă nu a fost omisă vreuna. Este de la sine înțeles că acest tip de activitate se realizează cu discreție fără a atrage atenția celui intervievat.
Atunci când este abordată o persoană de la care se pot obține date și informații pertinente pentru un caz aflat în lucru, celui în cauză trebuie să i se ofere un motiv temeinic și plauzibil pentru a-și da acordul de participare la întâlnire. De regulă explicațiile logice nu au nici o valoare în a determina pe cineva să-și consume timpul și să coopereze. Dimpotrivă, abordarea emoțională se dovedește aproape întotdeauna eficace. Dacă este posibil, la intrarea în contact se va folosi în formula de salut numele, prenumele sau chiar diminutivul celui în cauză. Spre exemplu: „ Vă salut domnule Nicu ( Gelu).
Persoana abordată este mai puțin dispusă să acționeze în numele unor principii, dar se poate declara gata să-l ajute pe investigator, gândindu-se , spre exemplu că și el poate fi obligat „ să dea șpagă" într-o situație sau alta.
De aceea, investigatorul trebuie să încerce să devină apropiat de cel de la care dorește să obțină informații, să se facă agreat de acesta, să găsească mai întâi un element comun, de natură să îi inspire interlocutorului încredere și simpatie față de el, aspect ce trebuie cunoscut încă din faza de pregătire a întâlnirii. Dacă reușește să descopere o preferință aparte, o pasiune a celui intervievat, investigatorul va porni în discuție de la asemenea lucruri mărunte, de la acel teren comun pe care cei doi se pot afla: muzică, lectură, animale de companie, în fine, o infinitate de zone de interes, mereu diferite, de la un caz la altul.
Împrejurări asupra cărora nu este locul să insistăm au făcut ca termenul de „informator" să fie privit la noi cu repulsie, persoanele din această categorie fiind acoperite cu tot blamul imaginabil. Este bine să ne temperăm asemenea porniri, recunoscând că această categorie de persoane există pretutindeni în lume și este larg folosită de serviciile secrete, de polițiile, de către detectivii particulari din lumea occidentală cu care dorim să ne identificăm.
Informatorii, arată teoreticienii, trebuie tratați cu respect, ca adevărați prieteni: „Nu poți jigni un informator și apoi să te aștepți ca el să colaboreze corect cu tine."
În cursul unui interviu este absolut necesar ca investigatorul să ia notițe, care să fie păstrate și valorificate ca probe în proces.
Cu aprobarea interlocutorului, înregistrarea pe bandă de magnetofon a interviului se poate dovedi o idee bună. înregistrările audio trebuie păstrate cu cea mai mare grijă, ele putând fi folosite numai cu aprobarea și la solicitarea organelor de justiție. După obținerea permisiunii de înregistrare de regulă investigatorul se încadrează de principiu în procedura următoare:
își prezintă numele și ocupația;
prezintă data și locul unde are loc înregistrarea;
declară numele persoanei, arătând că aceasta și-a dat acordul pentru înregistrare: „Domnule X, știți că înregistrez acest interviu și sunteți de acord cu aceasta. Este corect?" La aceasta interlocutorul trebuie să răspundă cu claritate: „Da, sunt de acord."
prezentarea temei abordate în interviu -un caz de corupție- despre care se discută cu precizarea locului și timpului în care evenimentul a avut loc.
Exploatarea în orb a unei persoane pentru a obține date și informații de interes este de asemenea o tehnică larg aplicată de către investigatori din toată lumea. într-un asemenea caz persoana intervievată nu își dă seama care sunt punctele de interes urmărite de către investigator. Este posibil ca asemenea discuții să fie realizate și cu participarea altor persoane, subiectele de interes fiind abordate într-o manieră clară pentru investigatori, dar fără a trezi suspiciunea celorlalți participanți.
Percheziția. Noțiune, scopul și clarificarea percheziției
a). Noțiunea și scopul
Din cele prevăzute de legiuitor rezultă că recurgerea la efectuarea percheziției are loc în următoarele condiții:
• Când un obiect sau înscris ce poate constitui mijloc de probă în
instanță se află în posesia unei persoane fizice sau juridice;
• Când instanța a solicitat persoanei fizice sau juridice deținătoare să
predea obiectul sau înscrisul ce poate constitui mijloc de probă;
Toate aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca autoritatea îndrituită de lege să dispună efectuarea percheziției.
Din practica judiciară rezultă că prin efectuarea percheziției se urmărește:
– depistarea de obiecte sau înscrisuri ce conțin sau poartă urmele unei infracțiuni;
– depistarea de obiecte, înscrisuri, valori care reprezintă corpuri delicte;
– depistarea de obiecte, înscrisuri, valori care reprezintă produse ale infracțiunii;
– depistarea de obiecte, înscrisuri sau valori ce sunt deținute contrar dispozițiilor legale;
– depistarea de bunuri care au fost înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părți aflate în litigiul civil sau penal.
în afară de obiecte și înscrisuri la care se referă legiuitorul, prin efectuarea de percheziții se mai pot depista:
– persoane care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei;
– persoane dispărute de la domiciliu.
b) Clasificarea perchezițiilor
în raport cu anumite criterii, perchezițiile pot fi clasificate astfel:
• După locul de efectuare
– Percheziții corporale; – Percheziții domiciliare; – Percheziții la locul de muncă; – Percheziții în localuri publice.
• în raport de prevederile legale:
– Percheziții efectuate cu autorizarea prealabilă a autorităților în drept;
– Percheziții efectuate în baza consimțământului scris a persoanei percheziționate;
– Percheziții efectuate în situațiile de flagrant delict.
În raport de timpul de executare:
– Percheziții efectuate pe timpul zilei;
– Percheziții efectuate pe timp de noapte.
În raport de caracterul perchezițiilor:
Percheziții deschise, asistate:
– Percheziții la care participă numai organele de urmărire penală.
Pot fi și alte criterii de clasificare a perchezițiilor, asupra cărora nu insistăm.
c)Percheziția corporală270
Percheziția corporală se efectuează numai de o persoană de același sex cu cea percheziționată.
De regulă percheziția corporală vizează:
– o persoană prinsă în flagrant cu prilejul constatării infracțiunii săvârșite;
– persoana prinsă după urmărirea efectuată asupra sa, în vederea
reținerii sau arestării;
– persoana care urmează a fi introdusă în arest.
În toate situațiile menționate mai sus nu este obligatorie autorizarea prealabilă a procurorului. Organul de urmărire penală care efectuează percheziția este însă obligat să se legitimeze, ca garanție în favoarea persoanei în cauză, împotriva unor eventuale abuzuri.
Cu ocazia percheziției corporale asupra persoanei ce face obiectul acesteia se pot depista:
Obiecte și înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă;
Obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar legii;
Urme ale faptei infracționale comise;
Alte indicii care să denote fapta infracțională săvârșită.
Potrivit art.104 alin.3 Cod proc. pen., percheziția corporală se efectuează de organul de cercetare penală în prezența martorilor asistenți.
d)Percheziția domiciliară, ca modalitate de acțiune, este mult mai complexă decât cea corporală, presupunând anumite etape succesive asupra cărora nu vom insista.
Potrivit legii, percheziția domiciliară se poate efectua de către organul de cercetare penală:
• Cu autorizația procurorului;
Fără autorizația procurorului, dacă există consimțământul în scris, al persoanei al cărei domiciliu urmează a fi percheziționat;
Fără autorizația procurorului, în caz de infracțiunii flagrante.
Ca timp de executare, percheziția domiciliară se poate face între orele 06-22, iar în caz de infracțiune flagrantă și în afara acestui interval. Procurorul poate efectua percheziția domiciliară și pe timp de noapte.
Ca procedură, percheziția domiciliară impune legitimarea celor care o efectuează, prezentarea autorizației dată de procuror, când situația impune, prezența la fața locului a persoanei de la care se ridică obiectele, înscrisurile sau alte mijloace probatorii ori a persoanei la care se face percheziția. De asemenea, se impune prezența unor martori asistenți.
Organul care efectuează percheziția are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. Nu se ridică decât obiectele sau înscrisurile care au legătură cu fapta și respectiv cele a căror deținere este interzisă.
e)Percheziția la locul de muncă reprezintă, de regulă, o măsură complementară la percheziția domiciliară, desfășurându-se în paralel sau imediat după aceasta, scopul fiind de a se depista obiecte, înscrisuri sau alte mijloace de probă și de a se împiedica distrugerea ori îndepărtarea lor.
Clasificarea probelor
Probele pot fi clasificate funcție de următoarele criterii:
caracterul probelor;
izvoarele probelor;
legătura cu obiectul probațiunii.
1.Caracterul probelor
a. Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăției învinuitului sau
inculpatului, precum și la dovedirea existenței unor circumstanțe agravante.
b. Probele în apărare dovedesc fie nevinovăția învinuitului sau
inculpatului fie existența unor circumstanțe atenuate.
2.lzvoarele probelor:
a. Probele imediate – obținute din sursa originară (conținutul
declarației unui martor ocular, conținutul unui înscris original, conținutul
procesului verbal de examinare a corpurilor delicte).
b. Probele mediate – sunt socotite probe secundare, ele fiind
obținute dintr-o altă sursă decât cea originară (conținutul declarației unui martor
care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situație
sau împrejurare).
3. Legătura probelor cu obiectul probațiunii
a. Probele directe – dovedesc în mod nemijlocit vinovăția
sau nevinovăția învinuitului, sau inculpatului, ele conținând informații care pun
în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de rezolvarea problemelor
esențiale în cauza penală (exemplu: prinderea făptuitorului în flagrant
delict. conținutul recunoașterii făptuitorului coroborată cu alte probe, stabilirea
unui alibi).
b. Probele indirecte – sunt acele probe care pot conduce la anumite
concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu
conținutul altor probe directe sau indirecte (găsirea unui obiect asupra unei
persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica proveniența obiectului și
prezența posesorului în apropierea sau chiar la locul de unde a fost furat
obiectul respectiv.
Probele indirecte, denumite și indicii, luate, singure nu pot duce la rezolvarea cauzei, pe când o probă directă dovedește vinovăția sau nevinovăția cuiva. în practica judiciară folosirea probelor indirecte este foarte frecventă, deoarece modul clandestin de săvârșire a infracțiunilor exclude deseori găsirea unor probe directe.
În legătură cu obiectul probațiunii, probele mai cunosc o clasificare în probe principale, secundare și incidentale. în această clasificare, probele principale se referă la existența faptului imputat, cele secundare privesc împrejurări de natură a agrava ori atenua vinovăția inculpatului, iar probele incidentale servesc la dovedirea unor excepții ridicate în legătură cu cauza (ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de parte).
Importanța probelor în procesul penal
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiției penale a determinat să se aprecieze că întregul proces penal este dominat de problema probelor.
Acest rol derivă atât din faptul că ele sunt strâns legate de aflarea adevărului cât și pentru motivul că cea mai mare parte a procesului penal se bazează pe probe și mijloace de probă, în raport cu care se stabilește adevărul.
În esență, înfăptuirea justiției penale depinde de și probelor.
Mijloacele de probă
în limbajul practicii juridice, noțiunea "probă" este folosită adeseori în înțelesul "mijloace de probă". Ele sunt, însă, două categorii juridice diferite.
Mijlocul de probă este izvorul acesteia, forma ce ne redă informațiile doveditoare.
Probele pot fi caracterizate după ce au fost constatate concret, deoarece elementele de fapt din care pot fi deduse sunt extrem de numeroase și variate din punctul de vedere al conținutului și ca valoare.
Mijloacele de probă sunt, în schimb, expres și complet precizate de lege constând în :
declarațiile învinuitului;
declarațiile inculpatului;
declarațiile părții vătămate;
declarațiile părții civile;
declarațiile părții responsabile civilmente;
declarațiile martorilor;
înscrisurile;
mijloacele materiale de probă;
înregistrările audio, video și fotografiile;
constatările tehnico-științifice;
constatările medico-legale și
expertizele.
Rezultă că mijloacele de probă sunt patru categorii : mijloace orale; mijloace scrise,, mijloace materiale și înregistrările
Corelarea informațiilor cu obiectul probațiunii
Valoarea probantă a informațiilor se mai poate aprecia și prin modul în care acestea se relaționează cu obiectul probațiunii.
a) Informațiile ce au capacitatea de a dovedi elementul material al
infracțiunii(acțiunea sau inacțiunea) vor constitui probe directe.
Dacă un martor ocular observă o acțiune încriminată, declarația martorului va constitui mijloc de probă. La martorul ocular, când acesta există, se poate ajunge pe cale informativă, el urmând a fi indicat organelor judiciare.
Aceiași acțiune, dacă rezultă dintr-o fotografie sau dintr-un film, vom fi de asemenea în prezența unei probe directe, dacă va exista și un act de constatare, întocmai în conformitate cu legea. în același timp, autorul fotografiei sau al filmării își poate relata constatările într-o declarație de martor.
b) Informațiile care nu au legătură cu obiectul probațiunii vor constitui indicii, cu valoarea de probe indirecte.
Asemenea informații sunt, de regulă, mai numeroase și mai accesibile, iar uneori-dacă nu operează capacitatea corespunzătoare de selecție-acestea pot deruta (prezența unei persoane la locul și momentul faptei, stabilite ulterior săvârșirii acesteia; găsirea la locul faptei a unui obiect ce aparține suspectului; aflarea asupra unei persoane a unui obiect ce a servit la producerea infracțiunii sau este rezultat al acesteia).
În activitatea informativă pot fi stabilite elementele de fapt care să probeze potențialele activități infracționale prin: identificarea persoanelor care cunosc nemijlocit faptele; identificarea înscrisurilor originale din care se pot extrage elementele de fapt; localizarea mijloacelor materiale de probă; obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații de la instituții publice; consultarea de experți; primirea de sesizări ori note de relații; constatări personale.
Valorificarea informațiilor rezultate din activitatea de informații în documente de sesizare a organelor de urmărire penală și mijloace de probă.
Cea mai importantă dispoziție normativă generală, referitoare la valorificarea informațiilor în scopul probării infracțiunilor contra siguranței statului este conținută de art.11 litera "d" din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, potrivit căreia informațiile din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală, în situațiile în care se referă la săvârșirea de infracțiuni.
În legătură cu această dispoziție a legii siguranței naționale merită atenție a se analiza caracterul pe care îl dă textului de lege formularea "pot fi comunicate", ce nu include o obligație ci doar o posibilitate, o relativitate care este condiționată de atitudinea conducătorilor organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale.
În condițiile respectării supremației legii, sesizarea încălcării acesteia nu poate fi, în cazul autorităților publice, o chestiune de atitudine și de relativitate, ci o obligație fermă, fiindcă altfel s-ar încălca starea de legalitate, prin locul făcut arbitrariului ori abuzului în dauna intereselor publice.
Comunicarea de informații organelor de urmărire penală este o sesizare oficială cu care destinatarul acesteia este legal investit în vederea probării faptelor cu caracter ilicit prezumat, ce face obiectul înștiințări, în vederea încadrării lor juridice și aplicarea legii.
Serviciile de informații sau oricare alt organism din sistemul siguranței naționale trebuie să țină seama, ori de câte ori realizează o astfel de sesizare, întemeiată pe informații secrete, de cerințele specifice ale beneficiarului informațiilor.
Organele de urmărire penală și instanțele de judecată utilizează informațiile primite în cadrul măsurilor penale, dându-le, în acest fel, o valorificare publică.
Pe cale de consecință, o sesizare a organelor de urmărire penală nu se va putea realiza prin sistemul uzual, acela al difuzării informațiilor secrete, fiind necesară transformare lor în mijloace de probă sau indicarea acestora.
Subsecvent dispoziției legale sus-menționate, reglementările de uz intern ale serviciului consacră forma adecvată a activității informativ-operative în cadrul căreia unul dintre obiectivele principale constă în crearea punților de legătură dintre activitatea informativă desfășurată în secret și cea judiciară supusă regulilor publicității procesului penal.
În acest scop, măsurile ce privesc partea documentară a controlului informativ se stabilesc și se execută de către compartimentele operative împreună cu cele de asigurare juridică.
În cadrul dispozițiilor normative generale referitoare la valorificarea informațiilor, în scopul probării infracțiunilor contra statului pot fi incluse parțial și prevederile art.12 alin. I al Legii nr. 14/1992, privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, în măsura în care informațiile conduc la constatarea infracțiunilor flagrante la regimul siguranței naționale ori a actelor teroriste sau de atentat.
1.3. Aspecte ale cooperării internaționale și în activitatea de informații și în investigarea cazurilor de corupției pe domeniul mediului
Efectele negative ale corupției în plan politico-social:
Grupurile de interese internaționale și birocrații joacă un rol important în dezvoltarea corupției. Grupurile internaționale vor lupta mereu să își apare interesele și să obțină un tratament preferențial și singura modalitate prin care pot reuși ceea ce își doresc este darea de mită, pentru că birocrații, dorind să câștige și ei ceva din tot acest proces, o vor percepe. Prin acest mijloc corupt, birocrații își vor crește veniturile și își vor creea o sferă de influență, profitând de această situație în interes personal. Reprezentanții autorităților și birocrații reușesc să își mărească sfera de influență și pentru că reușesc să acapareze diferite segmente ale economiei fără a fi pedepsiți. Corupția este soluția pentru niște târguri inechitabile între stat și privați.
Se pot distinge câteva efecte negative ale corupției internaționale asupra sferei politico-sociale:
,,degradarea funcțională, politică și morală a autorităților publice centrale și locale, diminuarea competenței politice transparente și responsabile, pauperizarea populației și creșterea tensiunii sociale;
calitatea diminuată a administrației publice; un sistem de decizii neoficiale; legături strînse între crima organizată, funcționarii publici și politicienii corupți etc.
subminarea imaginii și credibilității țării în relații internaționale.
întărește criminalitatea organizată;
creează „stat corporativ” în loc de stat ce asigură posibilități egale;
drepturile omului, responsabilitatea puterii, alegerile libere și alte elemente ale democrației; autentice funcționează distorsionat, defectuos;
însăși legitimitatea puterii se pierde, are loc dezorganizarea statului și a societății’’
Efectele negative ale corupției asupra economiei:
Ineficiența unor afaceri private sau a unor companii private internaționale poate fi susținută de către un stat corupt atâta timp cât pentru acest serviciu din partea patronilor, reprezentanții statului primesc anumite sume de bani sau favoruri. De asemenea, tot prin intermediul corupției cei mai mulți se sustrag de la responsabilitatea de a plăti taxe și impozite la stat, prin faptul că achita o sumă mai mică unor funcționari ai statului care se angajează să șteargă orice evidență a neplății.
În acest mod competiția dintre firmele de pe piață internațională este neloială și riscă să rămână în cursă chiar și firmele neproductive, ineficiente și care nu au un raport calitate-preț adecvat. Astfel o companie care are produse bune poate să fie eliminată de pe piață pentru că nu reușește să își plătească taxele și impozitele, iar o companie care furnizează produse de calitate inferioară și care oferă mită în valoare mai mică decât taxele și impozitele pe care ar trebui să le plătească, poate să supraviețuiască. De aici au de suferit atât patronii care își plătesc taxele la stat, cât și consumatorii, pentru că nu vor avea din ce să aleagă, atâta timp cât pe piață nu există o alternativă.
ÎN anul 2014, Daniel Kaufman, Guvernator al World Bank Institute, a declarat că sumele acordate ca mită într-un an în lume se ridică la 1 trilion de dolari americani. Toți acest bani se află în circulație pe piață, fără a intra în bugetul statelor.
Gaviria Alejandro a identificat principalele efecte negative pe care corupția le poate avea asupra economiei și a sistemului financiar în general:.
,,agravarea decalajului dintre creșterea economică efectivă și cea potențială;
reducerea investițiilor interne și străine directe;
sporirea riscului de criză financiară sau chiar de haos financiar;
accentuarea riscului inflației;
reducerea posibilităților de acumulare a veniturilor fiscale.
ponderea mare a economiei neoficiale;
efecte negative asupra investițiilor publice, cum ar fi:
lansarea unor proiecte investiționale mari, dar ineficiente;
alocări insuficiente pentru operare și întreținere;
alocări exagerate pentru achiziționarea noului echipament;
efectul celor două de mai sus este reducerea calității infrastructurii existente;
cheltuieli sociale insuficiente și alocări sporite în domenii cu posibilități pentru sustragerea fondurilor, de obicei, proiecte complexe din punct de vedere tehnic.
sporirea costurilor de tranzacție și de intrare pe piață;
alocarea ineficientă a contractelor de achiziții publice;
alocarea ineficientă a drepturilor de proprietate;
distorsiuni ale concurenței.
favorizarea inegalității veniturilor;
favorizarea inegalității fiscale;
redistribuirea avuției de la sectorul public către indivizii corupți;
prestarea insuficientă a serviciilor și bunurilor publice’’
Așadar, din cauza corupției internaționale un stat are foarte mult de pierdut, mai ales dacă corupția este practicată în sistemul fiscal. Corupții reușesc să profite de resursele publice și să și le însușească în beneficiul privat. Astfel, un funcționar public face un abuz de încredere prin puterea și funcția sa publică și aduce grave prejudicii pentru sistemul sau instituția din care face parte și pentru interesul privat.
Efectele negative ale corupției asupra societății și a educației
Corupția internațională răstoarnă întreg sistemul de valori al oamenilor și dă șansa celor fără aptitudini să fie dați exemple și să urce cât mai sus în ierarhia socială. De asemenea, pentru o anumită sumă de bani se poate ca meritele oamenilor care au muncit să nu fie recunoscute și să apară peste noapte niște oportuniști care își permit să își plătească laudele.
Se pot releva următoarele consecințe:
,,diminuarea capacității sistemului educațional de a pregăti la un nivel profesional performant categoria activă a populației,
înlocuirea cadrelor didactice înalt calificate cu unele mediocre sau chiar cu nulități profesionale,
favorizarea înscrierii la facultăți a persoanelor care beneficiază de protecție sau a celor care dau mită factorilor de decizie, în defavoarea candidaților care merită într-adevăr să fie înmatriculați,
evaluarea discriminatorie și incorectă a studenților, în funcție de mărimea mitei plătite cadrelor didactice sau a relațiilor de protecție’’
Efectele negative ale corupției asupra justiției:
Corupția internațională din justiție provoacă consecințe precum:
,,discrepanța dintre relațiile sociale efective și cele juridice,
consfințite prin normele de drept,
reacționarea selectivă la infracțiunile depistate sau reclamate, în funcție de interesul corupt al lucrătorilor organelor de drept, aplicarea unor pedepse mici sau simbolice persoanelor care dau șpagă și, viceversa, pedepsirea cu severitate a celor care nu influențează corupt funcționarii din justiție, apărarea intereselor acelor cetățeni care au puterea de a influența sau cumpăra justiția.’’
Problema instituțiilor internaționale și a unei societăți civile dezinteresate, nu numai că favorizează apariția corupției, dar și o influențează. Astfel, apar diferite tipuri de corupție, cu diferite forme și aspecte, care nu implică neapărat darea și luare de mită efectivă. Fraudarea alegerilor, taxe vamale încasate diferențiat, nepotismul, complicitatea, abuzurile, favorurile, tratament preferențial sau sprijin subiectiv, toate acestea intră în categoria actelor de corupție.
În statele în care corupția este nepedepsită există o uriașă dificultate de dezvoltare care face ca tot sistemul statal să stagneze, influențând în rău și sistemul privat.
De obicei cele mai corupte instituții sunt instituțiile care au cea mai mare putere de decizie sau care au o largă putere de influență. De astfel, foarte mulți se deranjează să le corupă pentru a obține beneficii personale, prejudiciind alți cetățeni care nu au oferit nimic în schimbul unui serviciu preferențial.
La nivelul percepției cetățeanului de rând, în statele unde corupția este intens practicată, s-a ajuns să se considere că instituțiile sunt cele care stau în calea dezvoltării personale dar și a statului. În mentalul colectiv s-a născut ideea că instituțiile sunt dușmanii cetățeanului și o modalitate de a se feri de ele este să evite contactul cu ele. Acestea sunt văzute ca și cauzele corupției și sunt percepute ca obstacole reale în calea progresului. De aici se ajunge la o percepție negativă a cetățeanului în ceea ce privește democrația. Astfel se ajunge la concluzia că democrația este sursa tuturor relelor pentru că permite liberalizarea politicilor publice care pot fi elaborate în folosul personal, ceea ce poate duce la nesiguranță și sărăcie.
Cooperarea internațională în vederea prevenirii și combaterii corupției
Convenții în domeniul corupției
România a ratificat Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția, la 30 ianuarie 2002, cu 6 luni înainte de intrarea în vigoare a prevederilor convenției la 1 iulie 2002. Până în luna mai 2003, doar 4 din cele 15 state membre U.E ratificaseră această convenție. Tot în anul 2002 a fost ratificată Convenția civilă europeană privind combaterea corupției, tratat european pe care doar două state membre U.E îl ratificaseră până în luna mai 2003. în anul 2002 a fost ratificată și Convenția Europeană privind spălarea banilor, cercetarea, depistarea și confiscarea produselor infracțiunii.
Convențiile ONU, în care se evidențiază legăturile dintre corupție, crima organizată și finanțarea terorismului, respectiv cele privind combaterea finanțării terorismului și crima organizată transnațională împreună cu Protocoalele adiționale au fost ratificate în cursul anului 2002, iar legea națională pentru combaterea crimei organizate transnaționale,nr.39 a fost adoptată în ianuarie 2003, cu 8 luni înainte ca Tratatul internațional să intre în vigoare, în luna septembrie 2003.Participând activ încă din 2001 la lucrările Comitetului Ad-Hoc și promovând, prin adoptarea Declarației de la București, a țărilor din sud-estul Europei, necesitatea adoptării unui document cadru care să abordeze la nivel global problematica luptei împotriva corupției, în 2004, prin Legea nr.364/2004, România a ratificat Convenției O.N.U împotriva corupției ( Merida,2001).
Treptat România a câștigat un rol major în cadrul cooperării regionale: este membru fondator al G.R.E.C.O., iar din luna aprilie 2004 a preluat președinția SEECP, a semnat, în premieră, Memorandumul de înțelegere privind proiectul pilot de luptă împotriva corupției cu O.E.C.D., a participat la organizarea Forumului Global Anticorupție III, Seul. România este un actor activ în cadrul relațiilor internaționale în calitate de membru fondator al Grupului de State Europene de Luptă împotriva Corupției-GRECO. Totodată deține un rol important în Inițiativa Anticorupție a Pactului de Stabilitate, a inițiat colaborarea cu OECD în domeniul combaterii corupției și a semnat în luna martie 2003, Declarația comună privind lupta împotriva corupției și Memorandumul de înțelegere privind proiectul pilot de luptă împotriva corupției și constituirea la București a Centrului OECD de informare și documentare. De asemenea, România prin Ministerul Justiției, a avut statutul de membru permanent al Comitetului Internațional de Organizare a Forumului Global Anticorupție III, Seul, Coreea, care a asigurat un sprijin politic consistent în cadrul procesului de elaborare a Convenției ONU împotriva corupției. Treptat România a câștigat un rol major în cadrul ^ cooperării regionale, iar din luna aprilie 2004 a preluat președinția SEECP. în această calitate România intenționează să promoveze o agendă dedicată implementării strategiilor regionale de prevenire și combatere a corupției și criminalității organizate.
Consiliul Europei
Convenția penala a consiliului Europei privind corupția
Convenția penală privind corupția a Consiliului Europei reglementează obligativitatea adoptării de măsuri legislative adecvate de către statele semnatare pentru încriminarea faptelor de corupție activă, respectiv pasivă săvârșite de funcționarii publici naționali, membrii adunărilor publice naționale, funcționarii publici străini, membrii adunării publice străine, în sectorul privat, de către funcționarii internaționali, membrilor adunărilor parlamentare, a judecătorilor și agenților curților internaționale.
De asemenea, se mai prevede necesitatea incriminării faptelor de trafic de influență, spălarea produselor obținute din infracțiunile de corupție, infracțiunilor contabile și a instituirii răspunderii penale a persoanei juridice pentru faptele de corupție.
Convenția stabilește necesitatea adoptării unor sancțiuni și măsuri efective, proporționale și descurajatoare, inclusiv măsuri privind confiscarea produselor infracțiunii.
Grupul Statelor împotriva Corupției (GRECO) asigură urmărirea punerii în aplicare a convenției de către statele semnatare.
Organizația Economică pentru Comerț și Dezvoltare
Stadiul cooperării României cu O.E.C.D. și contextul adoptării Declarației comune dintre România și O.E.C.D. privind cooperarea în domeniul combaterii corupției
În perioada 2001-2004 procesul de cooperare dintre România și O.E.C.D a cunoscut o dinamică fără precedent. Reluarea demersurilor pentru aderarea deplină a României la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică ( OECD) a constituit un obiectiv major de politică externă a României, fiind totodată un proces complementar și premergător celui de integrare în Uniunea Europeană. Rezultatele cooperării României cu OECD s-au concretizat prin semnarea, la inițiativa Guvernului României, a Declarației comune dintre România și OECD privind cooperarea în combaterea corupției, cât și Memorandumul de înțelegere privind „Proiectul Pilot de luptă împotriva corupție?' (17-18 martie 2003, București). Prin Declarația comună, au fost stabilite coordonate clare de cooperare bilaterală dintre România și O.E.C.D, vizând, pe de o parte, dezvoltarea unui Proiect Pilot Anticorupție, iar, pe de altă parte evaluarea obiectivă a stadiului de implementare a legislației în domeniu, precum și elaborarea unui plan real și credibil de acțiune pentru diminuarea fenomenului de corupție.
Forumul Global de luptă împotriva Corupției
Primul Forum Global de luptă împotriva corupției a avut fost lansat de Statele Unite și a avut loc între 24 și 26 februarie 1999, la Washington. Invitați din 90 de țări au încercat să examineze cauzele corupției și practicile de prevenire și de luptă împotriva ei. Cu acest prilej au fost elaborate principii directoare de luptă împotriva corupției și de salvgardare a integrității, cu referire specială la domeniile justiției și siguranței.
Al doilea Forum Global a fost găzduit de guvernul olandez la Haga în perioada 28-31 mai 2001. Scopul acestei conferințe a fost, conform declarației finale prevenirea și combaterea corupției și promovarea integrității în guvern și în societate pe fondul extinderii acestui fenomen. Implicarea societății civile, a sectorului privat și a mass-mediei a fost considerată o necesitate.
Al treilea Forum Global de luptă împotriva corupției a fost ținut la Seul, între 28 și 31 mai 2003 împreună cu a Xl-a Conferință Internațională Anticorupție. România a fost un participant activ la această conferință, asigurând, de altfel, împreună cu S.U.A, și prezidiul primei mese rotunde. Având în vedere și experiența primelor două foruri, prin această manifestare s-a încercat să se stabilească noi mijloace de combaterea corupției și, de asemenea, soluții practice. Declarația finală a inclus o prezentare a problemelor curente cât și un plan de acțiune cuprinzând principii generale și măsuri la nivel național și internațional.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud Est
Inițiativa Anticorupție a Pactului de Stabilitate, Secretariatul Regional al Biroului de Legătură, Inițiativa Anticorupție a Pactului de Stabilitate a fost adoptată la Sarajevo în februarie 2000 având ca obiectiv abordarea uneia dintre cele mai grave amenințări la adresa procesului de reparare și dezvoltare a țărilor din sud estul Europei. Inițiativa Anticorupție a Pactului de Stabilitate asigură o abordare multidisciplinară a luptei împotriva corupției, abordând aspecte precum: adoptarea instrumentelor legale internaționale, promovarea bunei guvernări, consolidarea statului de drept, promovarea transparenței și integrității în domeniul afacerilor, precum și dezvoltarea unei societăți civile active. Totodată, conferă tuturor partenerilor săi un cadru general pentru coordonarea, optimizarea eforturilor și dialogul permanent cu comunitatea donatorilor.
Recent înființatul Secretariat Regional al Biroului de Legătură de la Sarajevo va juca un rol important în asumarea de către țările din regiune a responsabilităților pentru activitățile anticorupție.
S.P.O.C.—Inițiativa Pactului de Stabilitate pentru Combaterea Criminalității Organizate.
La 16 iulie 2013, a fost semnat Acordul dintre România și Biroul Coordonatorului Special al Pactului de Stabilitate privind deschiderea la București a Inițiativei pentru Combaterea Criminalității Organizate în Europa de Sud-Est (S.P.O.C) care are ca obiectiv general facilitarea dialogului și cooperării dintre autoritățile locale, agențiile regionale și internaționale specializate în combaterea criminalității organizate.
Obiectivele SPOC vizează consolidarea capacității de combatere a criminalității organizate în conformitate cu standarde acceptate pe plan internațional și la nivelul Comunității Europene.
Prin înființarea S.P.O.C. se urmărește obținerea următoarelor rezultate: elaborarea și implementarea unor politici și strategii naționale eficiente în domeniul, crearea unor mecanisme multidisciplinare de coordonare la nivel național, armonizarea legislației cu documentele internaționale și europene, cooperarea inter-instituțională precum și la nivel internațional și regional.
Centrul regional S.E.C.I. pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere
Obiectivele S.E.C.I.
Inițiativa de Cooperare Sud-Est Europeană, inițiată de S.U.A. prin bunele oficii ale ambasadorului Schifter, a fost constituită în data de 6 decembrie 2006 prin semnarea unei „Declarații de Intenții" de către 11 state din Sud-Estul Europei: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria. Macedonia, Grecia,Ungaria, Moldova, România, Turcia, Croația și Slovenia.
Obiectivul S.E.C.I. este de a consolida stabilitatea regională prin dezvoltarea cooperării în domeniul economic și în cel al protecției mediului, în special prin implicarea sectorului privat în aceste activități. S.E.C.I își propune să interacționeze cu alte inițiative de cooperare din S.E Europei, inclusiv cu cele promovate de Uniunea Europeană.
În cadrul S.E.C.I. funcționează următoarele centre:
„Centrul pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere" – sediul în București.
„Centrul de Pregătire, Promovare, Arbitrare și Mediere Comercială"-sediul în Ljubljana.
„Centrul de Informare și Centralizare a Datelor în Domeniul Afacerilor", B.I.C.C .-sediul în Thessaloniki.
Centrul regional al S.E.C.I. pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere
S.E.C.I. s-a angajat în lupta împotriva problemelor serioase pe care le implică criminalitatea transfrontalieră, în special criminalitatea organizată în sud estul Europei. Prin înființarea „Centrul Regional de Combatere a Criminalității Transfrontaliere" cu sediul în București, S.E.C.I. promovează cooperarea regională a celor 11 state pentru identificarea, arestarea și sancționarea infractorilor care operează în această regiune. S.E.C.I. lucrează în cooperare cu Pactul de Stabilitate și alte organizații și instituții internaționale pentru a aborda în mod adecvat problemele criminalității.
Convenția civilă a consiliului Europei asupra corupției
Convenția civila asupra corupției a fost elaborata de Grupul de State împotriva Corupției (G.R.E.C.O.), ca urmare a mandatatului primit de acesta din partea Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei.
Convenția conține o definiție a corupției si prevede obligația Statelor părți de a prevedea în dreptul lor intern mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o pagubă rezultată dintr-un act de corupție, pentru a obține reparația integrala a prejudiciului – indiferent de natura acestuia – patrimonială sau nepatrimonială- inclusiv reparații pentru câștigul nerealizat. Convenția prevede, de asemenea, obligația statelor părți de a prevedea în dreptul lor intern responsabilitatea statului pentru actele de corupție săvârșite de funcționarii săi, precum si masuri de protecție a salariaților care denunța actele de corupție.
O alta dimensiune importantă a Convenției civile asupra corupției este constituita din prevederile referitoare la cooperarea internațională a statelor părți în procedurile civile în cauzele de corupție, mai ales în ce privește notificarea actelor, obținerea de probe în străinătate, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești emise în străinătate.
Grupul de state împotriva corupției (G.R.E.C.O.) asigură continuitatea punerii în aplicare a convenției de către părți.
Procesul de Cooperare Sud Europeană S.E.E.C.P.
Istoric și principii: Procesul de cooperare sud est europeană este o structură neinstituțională de cooperare regională. A fost creat în 1996, când Bulgaria a organizat o reuniune a miniștrilor de externe în vederea inițierii bazei unui forum de cooperare în Balcani.
S.E.E.C.P. poate fi considerat succesorul cooperării din regiunea balcanică, inițiată de Nicolae Titulescu în perioada dintre cele două războaie mondiale și materializată prin adoptarea Acordului Balcanic în 1934 și continuată după cel de al doilea război mondial sub forma Conferinței miniștrilor de externe din Albania, Grecia, Serbia și Muntenegru, România și Turcia.
State Participante: Albania, Bulgaria, Grecia, FYROM, România, Serbia și Muntenegru, Turcia, state fondatoare, Bosnia și Herțegovina( februarie 2001); Croația a avut statut de observator, dar în perioada președinției române la S.E.E.C.P 2004-2005 a semnat Charta de la București de Bună Vecinătate
Stabilitate și Securitate și Cooperare în sud estul Europei; Republica Moldova a solicitat statut de observator.
P.H.A.R.E
Programele de asistență P.H.A.R.E. acoperă componentele de consolidare a capacității instituționale de combatere a celor mai complexe forme de manifestare a criminalității: corupție, criminalitate organizată, spălarea banilor, finanțarea terorismului. Având în vedere impactul pozitiv avut de derularea Programului PHARE-RO 99.10.05 privind „ Consolidarea capacității instituțiilor statului de luptă împotriva corupției și a criminalității organizate", finalizat în mai 2003, Ministerul Justiției a întocmit fișele de proiect și termenii de referință pentru două programe de continuare a acestuia (documente aprobate de Comisia Europeană în luna iulie 2003): Programul P.H.A.R.E. privind „Continuarea asistenței structurilor anticorupție în cadrul sistemului judiciar român" – twinning light, cu o durată de 8 luni, implementat în colaborare cu Spania.
Programul PHARE 2003 privind „Continuarea consolidării capacității instituționale de luptă împotriva corupției", cu o durată 18 luni, în colaborare cu Parchetul Special anticorupție din Spania.
Începând cu 13 februarie 2004, Ministerul Administrației și Internelor, beneficiază de asistență în cadrul a două Proiecte de înfrățire instituțională privind „Continuarea demilitarizării și descentralizării activităților poliției" și „Dezvoltarea în continuare a mecanismelor de luptă împotriva corupției din Ministerul Administrației și Internelor". Proiectele vor avea o durată de 18 luni fiecare, fiind implementate de Marea Britanie, în parteneriat cu Spania.
De asemenea, România beneficiază de asistența P.H.A.RE și în cadrul „Programul integrat pentru întărirea capacității instituțiilor românești implicate în combaterea spălării banilor, a finanțării terorismului și crimei organizate", program inițiat în noiembrie 2003, cu o durată de 18 luni și implementat în colaborare cu Italia.
Grupul de State împotriva Corupției G.R.E.C.O.
ÎN perioada 28 iunie-2 iulie 2004, Grupul de State împotriva Corupției G.R.E.C.O.- mecanismul Consiliului Europei de evaluare și monitorizare a modului în care principiile generale privind prevenirea și combaterea corupției sunt respectate și a modului de implementare a instrumentelor internaționale legale adoptate ca urmare a Planului de acțiune împotriva Corupției- a adoptat raportul de evaluare privind modul de îndeplinire de către România a recomandărilor G.R.E.C.O. din cadrul primei runde de evaluare. Prin intermediul Grupului de experți în lupta împotriva corupției, Consiliul Europei a făcut României 13 recomandări referite la reformele necesare în acest domeniu. Răspunzând la Recomandările G.R.E.C.O., România a pregătit și a trimis materialele care dovedesc evoluțiile legislative și instituționale și modul de implementare a strategiilor naționale. Din cele 13 recomandări, au fost apreciate ca îndeplinite satisfăcător 12, ultima, referitoare la restrângerea categoriei persoanelor care se bucură de imunitate penală să fie considerată doar parțial îndeplinită. Printre măsurile legislative adoptate de România, în ultimii doi ani, Consiliul Europei apreciază ca pozitiv modificarea Constituției, prevenirea conflictelor de interese pentru avocații aleși în funcții publice, consolidarea independenței corpului magistraților, prin adoptarea pachetului cu cele 3 legi ( privind organizarea judiciară, statutul magistraților și Consiliul Superior al Magistraturii), modul de reglementare a protecției martorilor, îmbunătățirea statutului funcționarilor publici și a funcționarilor vamali.
Necesitatea cooperării serviciilor de informații și structurilor informative departamentale în vederea susținerii strategiilor de prevenire și combatere a corupției. Comunitatea Națională de Informații
Semantic, cuvintele colaborare, cooperare și conlucrare au următoarea semnificație: „a lucra împreună cu cineva", „a-și da concursul", „a participa activ la realizarea unei acțiuni care se efectuează în comun", „a contribui la realizarea unei acțiuni". în lumea informațiilor și în contextul lucrării de față, cei trei termeni au o semnificație aparte. Termenul colaborare, de fapt participarea la o acțiune făcută în comun, desemnează forma de relație, de exemplu, între organele de protecție siguranță militară și celelalte structuri din domeniul siguranței naționale sau din cadrul mai larg al securității naționale, în vederea soluționării unor probleme de interes comun. Cuvântul cooperare se referă la relațiile și legăturile dintre diferite, compartimente, persoane aparținând aceleiași structuri. înțelesul acestui termen prinde contur mai ales în actele, ordinele, instrucțiunile și dispozițiunile date de conducerea, comanda structurii de bază și vizează în mod deosebit aspecte de complementaritate în îndeplinirea atribuțiilor și sarcinilor. Noțiunea de conlucrare, are aceleași înțelesuri cu ale colaborării, numai că o vom defini ca relație dintre structurile de securitate națională și alte instituții, de pildă cele ale asigurării ordinii publice, asociații lucrative sau nonlucrative, organe de comandă, specialiști, etc, care sâ vină în sprijinul rezolvării unor sarcini specifice ori să dea soluții în anumite probleme controversate.
Activitatea specifică a structurilor de informații și investigații se află în permanentă conexiune, interfață și interdependență cu faptele, procesele, persoanele fizice și juridice, cu care acestea, intră în contact. Prin urmare, întregul sistem al structurilor de informații și investigații, pentru a-și îndeplini obiectivele, se va sprijini pe un principiu fundamental, și anume pe cel al colaborării productive eficiente.
Strategia de securitate națională a României menționează, ca o modalitate de acțiune, „instituționalizarea unor forme de colaborare permanentă între structurile care contribuie la realizarea siguranței naționale".
Aceste noi forme de colaborare sunt cerute acum stringent de interese naționale de securitate și de siguranță națională a României, interese pe care strategia de securitate le definește ca fiind „acele stări și procese bazate pe valorile asumate și promovate de societatea românească, prin care se asigură, prosperitatea, protecția și securitatea membrilor ei, stabilitatea și continuitatea, statului".
Acestea se concretizează în:
menținerea integrității, suveranității și independenței statului român;
garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României;
dezvoltarea economică și socială a țării, în pas cu dezvoltarea contemporană; reducerea susținută a marilor decalaje care despart România de țările dezvoltate europene;
integrarea deplină a României în organele europene și euroatlantice, NATO și UE;
afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori democratice; valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național și a capacității de creație a poporului român.
Desigur că afirmarea intereselor de securitate națională se realizează în condițiile prevenirii și înlăturării riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale.
Identificarea corupției ca factor de risc la adresa securității naționale, a creat condiții pentru declanșarea unui amplu program de acțiuni pentru eradicarea corupției sistemice, legată de puterea politică, juridică și administrativă, pentru dezvoltarea spiritului civic și angajarea efectivă a societății în lupta împotriva acestui fenomen. Așa cum arătă și raportul comun al BERD și Băncii Mondiale din octombrie 2005 – raport bazat pe cercetări temeinice și statistici convingătoare – în anul 2005 mediul de afaceri din România s-a îmbunătățit semnificativ și a devenit mai atractiv și mai transparent, iar nivelul corupției s-a micșorat substanțial. Rezultatul principal al acestui efort îl reprezintă reducerea substanțială și punerea fenomenului sub control, crearea mecanismelor adecvate de acțiune, începutul unor modificări de mentalitate în rândul populației și un proces de schimbare a percepției publice.
Continuarea în ritm alert și în deplină legalitate a acestui proces presupune cooperarea eficientă a tuturor factorilor implicați cu direcții pe elementele principale ale strategiei de combatere a corupție, care sunt următoarele:
– Creșterea transparenței actului de guvernare, aplicarea strictă a standardelor de integritate morală a personalului care lucrează în administrația publică și sporirea eficienței măsurilor de combatere a corupției prin mijloace administrative;
– Revitalizarea sistemului de luptă împotriva corupției pe principiul intransigenței și eficienței prin: prevenirea ingerințelor politice sau administrative în activitatea organelor de justiție și creșterea integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar; întărirea capacității instituționale de luptă împotriva corupției; îmbunătățirea coordonării între structurile de control și organele de anchetă penală; creșterea vitezei de desfășurare a proceselor penale;
– Promovarea unor măsuri active pentru prevenirea corupției în mediul de afaceri prin: eliminarea tratamentului preferențial, asigurarea mediului concurențial și creșterea transparenței în domeniul contractelor și achizițiilor publice; asigurarea egalității de tratament în domeniul fiscal, concomitent cu urmărirea sistematică a îndeplinirii stricte a obligațiilor fiscale de către toți contribuabilii, întronarea spiritului de legalitate și răspundere în activitatea vamală;
– Eficientizarea măsurilor privind informarea publică oportună și educația civică;
– Creșterea gradului de coordonare internă a activităților referitoare la combaterea corupției și amplificarea cooperării internaționale în acest domeniu;
– Monitorizarea activă a implementării strategiilor și planurilor de acțiune vizând instrumentele de luptă împotriva corupției, promovate de Uniunea Europeană, Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite.
Politicile și acțiunile instituționale pentru combaterea corupției sunt viabile și sustenabile doar în condițiile cooperării eficiente între factorii implicați și ale angajării active în acest efort a sectorului privat, organizațiilor non-guvernamentale, presei și societății civile, având ca scop crearea unui sistem național de integritate morală bazat pe acțiunea convergentă a tuturor forțelor politice, administrative și sociale interesate în combaterea acestui flagel. în fapt, imperativ în lupta împotriva corupției este ca instituțiile să funcționeze, să colaboreze și să fie integrate într-un sistem în care informațiile să circule, responsabilitățile să fie clare și să nu se suprapună, iar atribuțiile să fie îndeplinite în condiții de legalitate, la timp și cu eficiență maximă.
În scopul înfăptuirii ritmice și integrale a programelor naționale vizând îmbunătățirea actului de guvernare, eliminarea corupției legate de sistem, asigurarea independenței și funcționalității justiției și eficientizarea administrației publice, iar Consiliul Suprem de Apărare a Țării va analiza, periodic, rapoarte prezentate pe aceste teme și va stabili măsuri corespunzătoare pentru înfăptuirea obiectivelor privind lupta împotriva corupției.
Pentru realizarea acestui scop structurile de informații și organele de investigații trebuie să-și asigure coeziunea și capacitatea de ripostă fapt care impune coordonarea și canalizarea eforturilor pe direcții operative prioritare, în cadrul unei colaborări bine fundamentate, precise și mai ales loiale, lată cum această colaborare se remarcă ca un principiu de bază, ca o necesitate obiectivă determinată de : activitatea practică. Astfel, colaborarea nu trebuie privită ca o atitudine binevoitoare și nu trebuie lăsată la libera apreciere a cuiva, ci trebuie înțeleasă ca acel principiu impus printr-o normă elaborată de o autoritate legală.
Promovarea și apărarea intereselor de securitate națională și combaterea riscurilor majore în domeniu, printre care și corupția, constituie o îndatorire și o misiune de onoare a tuturor celor ce activează în sistemul instituțional al securității naționale: dar aceleași îndatoriri și misiuni le revin
tuturor cetățenilor patriei, ca o expresie a fidelității lor față de țară, care au datoria morală de a contribui la asigurarea securității naționale.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării este autoritatea administrativă în domeniu care prin lege are stabilit rolul de coordonator al activității de realizare a securității naționale. Apreciem astfel necesară și chiar urgentă intensificarea activității acestui organism pentru organizarea sub conducerea sa a unui cadru organizatoric, legal și sub control parlamentar, de realizare a unei colaborări fructuoase între structurile de informații, având ca scop o mai bună exploatare a produsului analitic al activității acestora.
Comunitatea Națională de Informații apare astfel astăzi ca o necesitate stringentă. Orice analiză lucidă, obiectivă și nepartizană a problematicii și activității instituțiilor din domeniul siguranței naționale din România evidențiază clar necesitatea optimizării și eficientizării exploatării produsului analitic al acestora.
Transformările profunde suportate de serviciile de informații în ultimii ani le creează acestora premisele necesare pentru un nou mod de abordare a rolului și menirii lor în societate, în strânsă interdependență cu nevoile societății, dar și cu dinamica mediului actual de securitate.
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate – document important menit să genereze cadrul teoretic de adaptare și compatibilizare conceptuală a instituțiilor cu atribuții informative cu realitățile geopolitice și geostrategice actuale și cu dinamica mediului de securitate în care România se afirmă în mod activ, -vizează, printre altele, și perfecționarea cadrului organizațional-funcțional necesar concentrării structurilor informative, potrivit domeniilor, problemelor și profilurilor specifice de activitate, asupra informațiilor cu relevanță în planul securității. Scopul acestei acțiuni vizează sporirea eficienței serviciilor de informații pe linia prevenirii și contracarării riscurilor și amenințărilor, precum și în domeniul apărării și promovării valorilor și intereselor naționale.
În acest context, problemele majore și just formulate precum „necesitatea realizării comunității de informații" sau „care sunt obiectivele Comunității de informații din România " sunt în prezent de mare actualitate și în centrul dezbaterilor specialiștilor, dar ele au o miză mare și pentru diverși analiști și în mod deosebit pentru reprezentanții partidelor politice.
În ceea ce ne privește apreciem că materializarea instituțională și funcțională a Comunității Naționale de Informații este în prezent o necesitate obiectivă, stringentă, dar aceasta:
nu se poate realiza decât în subordinea și sub coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
trebuie supusă controlului parlamentar, prin pârghii legale, transparente;
impune clarificări în ceea ce privește beneficiarii produsului analitic;
trebuie să fie devansată de elaborarea unui pachet legislativ complex începând cu noi legi privind: organizarea și funcționarea CSAT;
siguranța națională, organizarea și funcționarea Comunității Naționale de Informații;
presupune transformări interne și reorganizări ale serviciilor de informații;
impune gestionarea eficientă și profesionistă a percepției publice asupra Comunității Naționale de Informații, pentru ca aceasta să nu fie identificată cu fiind o altă securitate.
În concluzie, Comunitatea Națională de Informații trebuie să fie o structură de analiză și sinteză, de eficientizare a utilizării informațiilor și nici într-un caz o structură care adună sub comandă unică serviciile de informații. Acestea trebuie să-și continue activitatea și în noile condiții, cu angajare deplină în domeniile de responsabilități ce le revin, dar să participe mai mult la utilizarea eficientă integrată a produsului muncii lor sub cupola Comunității Naționale de Informații.
1.4 Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în activitatea de informații șl investigații în scopul obținerii de probe pentru combaterea corupției în zona mediului
Concepția privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt astăzi o realitate de necontestat și totodată ele reprezintă finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia progresiste și democratice. Ele sunt mai mult decât o limbă comună a tuturor oamenilor.
Cu multiplele lor ramificații și implicații teoretice și practice, drepturile și libertățile omului reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat, precum și în ale comunității umane internaționale.
Datorită importanței lor, drepturile și libertățile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale.
Dezvoltarea problematicii drepturilor și libertăților civice este pe de-o parte, o consecință firească a extinderii rolului statului și a evoluției sale în epoca contemporană și în cadrul acestuia a Parlamentului iar, pe de altă parte, rezultatul revendicărilor social-economice și politice al păturilor sociale defavorizate.
Înscrise în Constituție, li se recunoaște caracterul de drepturi fundamentale și li se stabilesc garanții pentru ocrotirea și exercitarea lor, ceea ce este vital pentru viața și demnitatea individului.
Noțiunea de drepturi fundamentale este o categorie a științei juridice care desemnează în primul rând conținutul acestora și le evidențiază locul lor în raport cu celelalte drepturi de care beneficiază persoanele fizice.
Concepția modernă privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu este opera hazardului sau produsul unei logici pur interne a câmpului juridic. Ea își are sorgintea antică în dreptul natural, drept înrădăcinat într-o anumită realitate socială și politică.
Pe o asemenea bază s-a întemeiat, de-a lungul timpului, o anumită concepție a raporturilor dintre un individ și stat, s-a înrădăcinat în conștiința civică convingerea că există anumite drepturi inerente naturii umane opozabile statului. Puterea statului își găsește treptat limitele sale în drepturile fundamentale recunoscute indivizilor, fapt ce a creat posibilitatea unei „opoziții' față de puterea bazată pe drept.
Astfel în cetățile antice statul era considerat valoarea supremă față de care interesele individuale trebuiau să cedeze și să se estompeze. Nu era posibil ideea că ar putea exista anumite drepturi inerente naturii umane, opozabile statului. Chiar în unele democrații antice, cum era Atena, cetățeanul nu se bucura de libertăți recunoscute de stat ca intangibile. Este edificator în acest sens exemplul lui Socrate, condamnat la moarte sub acuzația că, prin doctrina sa filozofică, ar fi uzurpat religia statului și ar fi corupt tineretul.
Ulterior, siguranța personală și proprietatea privată au fost mult timp la discreția arbitrariului monarhului absolut, care putea în orice moment și după bunul plac, să le răpească cetățenilor libertatea și să le confiște bunurile. Întrucât acest sistem de guvernământ se caracterizează prin „ dreptul forței", iar nu prin „ forța dreptului', el a fost adeseori desemnat prin termenul de „stat polițienesc".
În asemenea condiții apar primele documente din care rezultă lupta boierimii pentru stabilirea unor drepturi-privilegii în fața absolutismului monarhic. Sunt cunoscute în acest sens Magna Charta a regelui englez loan fără de țară, de/a 1215, sau Bula de Aur a regelui maghiar Andrei al ll-lea de la 1222.
Pentru manifestarea unor drepturi ale omului și apariția statului de drept se ivesc condiții mai favorabile în secolul al XVII-lea în Anglia, unde, în 1628, prin așa-numita Petiție a drepturilor, au fost stabilite garanții împotriva perceperii de impozite fără aprobarea Parlamentului, împotriva arestărilor și a confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală. Apoi, în 1679, prin actul numit Habeas corpus, s-a încredințat tribunalelor controlul asupra reținerii și arestării cetățeanului. Au fost afirmate libertatea cuvântului și a dezbaterilor în Parlament, ca și dreptul cetățenilor de a adresa petiții regelui. Prin aceste reglementări succesive, un număr mare de libertăți individuale, ca dreptul de a nu fi arestat sau reținut în absența unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un termen scurt, libertatea de exprimare a gândirii, dreptul de proprietate, sistemul juriului etc. au fost garantate. Aceste măsuri, însoțite de separarea puterii executive de cea legiuitoare și de organizarea unei justiții independente au constituit, fără îndoială, și un prim pas spre instaurarea unui stat de drept.
În ceea ce privește America de Nord și continentul european, apariția unor coordonate sociale și politice favorabile afirmării drepturilor omului este mai târzie decât în Anglia, putând fi semnalată, spre sfârșitul secolului al XVII-lea.
Ca și în America de Nord, unde scrierile iui Locke și Montesquieu acuzau ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, la înrădăcinarea în conștiința coloniștilor a ideii că oamenii au anumite drepturi înnăscute, a căror recunoaștere de către stat nu poate deveni realitate decât dacă puterile legiuitoare, executivă și judecătorească sunt separate, în Franța aceleași concepții și teoria separației puterilor în stat, afirmate deosebit de puternic în cursul Revoluției dezlănțuite în 1789, au constituit sursa ideologică a Declarației franceze a drepturilor omului și cetățeanului din 1789.
Pe această bază, în Declarația franceză din 1789 s-a exprimat și concepția asupra statului de drept, pe care ea însăși a rezumat-o în următoarea frază: „Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată nu are constituție".
Ulterior, acest soclu a fost întărit prin adoptarea, de către Parlamentul francez, a marilor legi liberale de la începutul celei de-a treia republici franceze (1870-1940), care aduc garanții concrete exercitării libertăților publice.
Concepțiile burgheziei privind drepturile omului au avut drept punct de pornire proclamarea egalității și libertății persoanei și revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești, de a se stabili, un nou statut politico-juridic al persoanei.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea , în Europa se manifestă o mișcare socială tot mai largă pentru emanciparea economică a unor pături sociale ale societății defavorizate. Această mișcare progresistă pentru emancipare este sprijinită ideologic de cele două Internaționale socialiste. Sub presiunea mișcărilor muncitorești, guvernanții din tot mai multe țări încep să facă concesii economice și sociale clasei muncitoare sub forma acceptării revendicărilor sindicale ale acestora. Un rol important în acest sens I-au avut sindicatele din Anglia, Franța, Germania, precum și unele partide politice cum au fost, de pildă, Partidul Laburist din Marea Britanie, partidele socialiste sau social-democrate din Franța, Germania, Italia și din alte țări europene. O tendință similară o întâlnim și în Statele Unite ale Americii.
După Primul Război Mondial, sub influența progresului economic și a diversificării generale a atractivităților economice ( de stat și particulare), dar și ca o răsplată națională oferită combatanților supraviețuitori ai primei conflagrații mondiale și a recunoașterii aspirațiilor acestora la o stare materială mai ridicată, în diferite constituții sunt proclamate anumite drepturi economice și sociale: dreptul de muncă, la salarizare corespunzătoare, la concediu, la securitatea muncii, la egalitate socială, libertatea și asocierea sindicală, dreptul la grevă, dreptul la pensie, etc. în acest fel, democrației politice i s-a asociat democrația economică și socială.
După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale s-a pus un accent mai mare pe drepturile economice și sociale. îndeosebi în doctrina constituțională marxistă s-a marșat foarte mult pe importanța covârșitoare a drepturilor cetățenești.
Însă regimurile totalitare din secolul XX ( fascist, național-socialist sau marxist-leninist), proclamând supremația nelimitată a statului față de orice alte interese au lipsit în bună parte de conținut drepturile și libertățile cetățeanului.
Din păcate, așa cum se știe, enunțul socialist al primatului drepturilor social-economice în state de „democrație populară" nu a trecut prea departe de valoarea unei declarații solemne, dar negarantată.
Curentul de idei declanșat de Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, din 1789, urmată de cele din 1793 și 1848, precum și cel generat de evoluțiile ulterioare în domeniu, s-a impus în așa măsură încât și-a găsit oglindire în mai multe documente internaționale binecunoscute. Asemenea documente sunt: Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U, la 10 decembrie 1948, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ambele adoptate de Adunarea Generală a O.N.U., primul la 9 decembrie 1966, iar al doilea la 16 decembrie 1966. La fel, Deciarația asupra drepturilor copilului, din 20 noiembrie 1959, Declarația asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, din 20 noiembrie 1963, Deciarația privind eliminarea discriminării față de femei, din 7 noiembrie 1963, Declarația drepturilor persoanelor handicapate, din 9 iulie 1975, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, încheiat la Helsinki, la 1 august 1975 de către statele europene, Statele Unite ale Americii și Canada, precum și documentele adoptate ulterior de aceleași state, cum sunt Carta pentru Noua Europă, adoptată la Paris în noiembrie 1991 și cele de la București, din 6-10 iulie 2000. Prin aceste documente s-au conturat și chiar s-au instituționalizat anumite standarde generale privind drepturile omului.
În plus, s-au instituționalizat structuri internaționale de promovare și cooperare a statelor în domeniul drepturilor omului. Cadrul instituțional internațional este format din organizațiile internaționale guvernamentale care au competență în această materie.
În aceste structuri menționăm, îndeosebi, Organizația Națiunilor Unite cu instituțiile sale specializate ( Consiliul Economic și Social; Comisia pentru Drepturile Omului; Centrul pentru Drepturile Omului, condus de înaltul Comisar O.N.U pentru Drepturile Omului și, respectiv, Organizația Internațională a Muncii; Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), Consiliul Europei ( în special, Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului); O.S.C.E; Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului- ca organism autonom cu caracter jurisdicțional.
În concluzie, apreciem că drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt drepturi subiective, esențiale, de o mare importanță socială, înscrise în Constituțiile statelor ce își au sorgintea îndepărtată în dreptul natural, dar care au cunoscut o evoluție firească odată cu lupta pentru progres și emancipare socială. Și, mai mult decât atât, ele s-au constituit în permanență ca obiectiv major esențial, motor al liberei dezvoltări a personalității umane și al progresului omenirii.
Posibilitatea restrângerii temporare a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale în temeiul unor reglementări juridice din țara noastră.
Prevederi ale Constituției
Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituția României constituie unui dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor constituționale. Constituția nu prevede doar o proclamare a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, ci conține și garanțiile de natură să asigure exercitarea neîngrădită a acestora, respectul ferm al acestora.
Analizând prevederile constituționale cer sunt în egală măsură, aplicate tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor, este de remarcat că ele conțin dispoziții esențiale, definitorii pentru modul în care Constituția garantează cetățenilor exercitarea acestora.
Este de reținut, de la început, ideea universalității, în sensul că toți cetățenii țării beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin legi, acestea fiind totodată, corelate cu obligațiile corespunzătoare.
Ideea de universalitate se coroborează, însă, la rândul său, și cu principiul egalității în drepturi, care statornicește egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără privilegii și discriminări.
În această privință este de remarcat principiul constituțional, potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege'.
Dispozițiile esențiale ale Constituției se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului.
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau alte legi interne conțin dispoziții mai favorabile".
Categoriile de drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor consacrate de Constituția României
Constituția se ocupă de enunțarea propriu-zisă a drepturilor și libertăților fundamentale, pe parcursul a 32 de articole. Fiecare dintre aceste articole tratează un drept distinct.
Încercând să sistematizăm multitudinea de drepturi și libertăți pe care le consacră Constituția României, apreciem că acestea ar putea fi subsumate celor două mari diviziuni ale dreptului omului consacrate de cele două Pacte adoptate de Organizația Națiunilor Unite, în 1966, și anumite: drepturile civile și politice și drepturi economice și sociale.
Titlul II – Capitolul II al Constituției României tratează, după cum s-a arătat, drepturile și libertățile fundamentale de care se bucură cetățenii țării noastre. Dintre articolele respective, pentru analiza de față interesează cele ale cărui exercițiu poate fi restrâns în activitatea de investigații pentru probarea faptelor de corupție.
Se impune aici a fi precizat faptul că textele constituționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor României nu pot fi suspendate în totalitate. Indiferent de gravitatea situației, într-un stat democratic nu s-ar putea justifica o astfel de măsură.
Art.23 „Libertatea individuală" cuprinde printre altele și următoarele dispoziții: „(1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege." După cum observăm, aceste prevederi constituționale sunt foarte clare și restrictive, orice acțiuni contrare trebuie să fie strict prevăzute de lege.
Însă cea mai însemnată garanție constituțională a legalității restricției este că ea poate fi instituită, potrivit ali.(1) numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: „apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav", ceea ce corespunde situațiilor de criză ale statului de drept.
Restrângerea prin lege, și în acest caz este vorba de – lege organică -, situată pe plan superior în ierarhia legislativă, înlătură orice arbitrariu, iar motivele restrângerii, după cum am arătat, sunt de suprem interes național.
Apreciem necesar de subliniat faptul că din formularea destul de generală a art.53 din Constituție rezultă că poate fi restrâns exercițiul oricărui drept înscris în Legea fundamentală. Există însă anumite drepturi constituționale al căror exercițiu este greu de admis că ar putea fi restrâns. Spre exemplu, art.21 „ Accesul liber la justiție", care la alin.(1) – (3) stipulează: „ Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și art.24 „ Dreptul la apărare", care stipulează: ,,{1) Dreptul la apărare este garantat. (2) în tot cursul 'procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu". Este foarte clar că acestea sunt drepturi fundamentale a căror exercitare nu poate fi restrânsă într-un stat de drept și nu poate fi sub nici o formă „ necesară într-o societate democratică", chiar și în cazul situațiilor de criză ale acesteia.
Protecția juridică penală a garanțiilor constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale
Prevederile legii penale care incriminează faptele împotriva drepturilor și libertăților fundamentale sunt de natură a conferii statului de drept o dimensiune cât se poate de reală și de concretă, deoarece prin legi speciale subsecvente Constituției sunt incriminate ca infracțiuni diferitele fapte care aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale din partea unor autorități chemate tocmai să respecte ordinea.
Regulament în dreptul internațional a interzicerii imixtiunilor în viața intimă, familială și privată
Nerecurgerea la imixtiuni arbitrare în viața personală, de familie, în domiciliu sau corespondență, precum și la atingeri aduse onoarei sau reputației sale, sunt drepturi prevăzute în art.12 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și în art.17 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Convenția europeană cu privire la drepturile omului, în art.8, pct.1 prevede expres aceleași aspecte, iar la pct.12 interzice amestecul vreunei autorități publice în exercitarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege și cu condiția ca acestea să constituie o măsură necesară într-o societate democrată pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau moralei, ori pentru apărarea drepturilor și libertăților altora.
Convenția americană privind drepturile omului, ca și Carta africană privind drepturile omului și popoarelor nu conțin expres aceste prevederi.
Egalitatea tuturor în fața tribunalelor și a legii
Egalitatea în fața legii și dreptul la protecția legii și dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale sunt recunoscute prin Constituție sau prin lege.
Limitări și restricții ce pot fi impuse anumitor drepturi și libertăți
Cazurile de limitare, prin lege, a exercitării unor drepturi și libertăți, prevăzute în mod expres în principalele instrumente juridice internaționale, urmăresc îndeosebi asigurarea respectării drepturilor și libertăților altuia, a exigențelor moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică, precum și înlăturarea unui pericol public internațional.
Precizând limitările și restricțiile admisibile ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și motivațiile acestora, în instrumentele respective se stabilește în mod precis condițiile care le justifică, limitările aduse puterii statului a restrânge arbitrar drepturile și libertățile și prevăd cauze de salvgardare menite să prevină suprimarea drepturilor recunoscute și să asigure un just echilibru între drepturi și îndatoriri.
Aspecte ale problematicii drepturilor și libertăților fundamentale în activitatea de informații și investigații
Problematica drepturilor omului, a libertăților fundamentale și activitatea desfășurată de autoritățile publice pentru apărarea securității naționale este deosebit de actuală și importantă, deoarece o serie de aspecte ale celor două dimensiuni nu și-au găsit încă, cel puțin în România, răspunsuri pertinente și consensuale.
Schimbările politice, sociale și economice determinate de evenimentele din decembrie 1989 au modificat radical modul de percepere a termenilor binomului securității: cetățeanul și statul, ori statul și cetățeanul?
România a trecut de la totalitarism la democrație; statul totalitar este înlocuit cu statul de drept.
Alături de asigurarea principiilor separării puterilor, asumării sarcinii de realizarea a unei societăți mai integrată, mai echilibrată, statul de drept are ca principal deziderat asigurarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Rațiunea de a fi a serviciilor de informații pentru securitate națională o constituie chiar cetățeanul, cu ale sale drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale. Serviciile de informații acționează într-un cadru legal, democratic, în concordanță cu reglementările internaționale referitoare la drepturile omului.
Cadrul legislativ este structurat în acest domeniu, nepermițând violarea arbitrară a drepturilor cetățeanului.
Serviciile de informații pentru securitate națională și respectarea drepturilor omului
Serviciile de informații pentru securitate națională sunt acele autorități publice ce au ca scop cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne și externe ce pot aduce atingere valorilor supreme consacrate constituțional.
Amenințarea
„Amenințarea este starea pericolului potențial, a cărui realizare materială devine posibilă, probabilă, iminentă sau consumată, în funcție de o serie de factori ulteriori.
Amenințarea generică la adresa siguranței naționale este atitudinea, exprimată sau nu, a unei puteri sau organizații străine, a unui grup de interese externe sau interne, precum și a oricăror persoane, asociate ori individual, acte prin declarațiile, acțiunile, măsurile ori pozițiile lor, pun în pericol siguranța națională, reprezentată sintetic prin normalitatea raporturilor interne și externe
ale statului care condiționează și garantează dreptul la ființă al națiunii.
Ca principii generale ale activității de informații, menite să asigure protecția drepturilor și libertăților fundamentale, pot fi menționate:
nici o prevedere a legi nu poate fi interpretată ori folosită în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului în apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios, și de altă natură, garantată prin Constituție sau legi.
nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice.
nimeni nu poate viola domiciliul, reședința ori proprietățile unei
persoane.
nimeni nu poate viola corespondența sau comunicațiile unei persoane.
restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale este posibil doar în situațiile prevăzute de constituție, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
nu pot fi aduse atingeri reputației sau onoarei vreunei persoane.
Dispoziții și recomandări ale Uniunii Europene
Uniunea Europeană a abordat problematica interceptării comunicațiilor din unghiul activității specifice a agențiilor de aplicare a legii, nu din cel al serviciilor de securitate și informații, fiind preocupată de fenomenul extinderii crimei organizate. Astfel, acest mijloc specific activității de culegere a informațiilor și-a dovedit eficiența deplină și în activitatea de combatere a infracționalității.
Un raport privind interceptarea comunicațiilor și supravegherea secretă, document pregătit în urma unei investigații desfășurate în octombrie 1999, face trimitere la analiza modului în care se desfășoară activitatea specifică în unele țări comunitare.
Materialul elaborat precizează: „ Guvernele țărilor membre monitorizate au ajuns la concluzia că în combaterea organizațiilor infracționale sunt necesare metode de investigare noi, inclusiv metode secrete, cum ar fi livrările controlate, acțiunile sub acoperire ale poliției și interceptarea comunicațiilor printr-o varietate de mijloace tehnice."
În urma studierii materialelor puse !a dispoziție și a consultărilor cu specialiști din țările supuse analizei, raportul menționează că mijloacele tehnice secrete se dovedesc sursa cea mai sigură de date și informații necesare pentru investigarea și probarea activităților infracționale.
Totodată, autorii atrag atenția și asupra riscurilor implicate de utilizarea mijloacelor secrete, recomandând îndeplinirea atribuțiilor de combatere a organizațiilor infracționale cu o ingerință minimă asupra vieții și libertăților cetățenilor.
Recomandările incluse în raport se referă la:
introducerea în legislație a unor parametrii privind tipurile de infracțiuni pentru care se poate autoriza interceptarea comunicațiilor;
în procedura de autorizare trebuie avut în vedere că metodele tradiționale de investigare au fost utilizate fără succes sau nu au șanse să dea rezultate;
guvernele ar trebui să oblige toate instituțiile care furnizează servicii de telecomunicații și activează în țară să pună la punct baza tehnică ce permite interceptarea comunicațiilor în numele instituțiilor de aplicare a legii din respectiva țară;
deoarece cazurile supuse interceptării comunicațiilor sunt adesea legate de criminalitatea transfrontalieră, situație ce impune ca guvernele să încerce • să stabilească standarde internaționale pentru criptarea telecomunicațiilor și să promoveze accesul la telecomunicațiile criptate pentru aplicarea legii;
se recomandă evitarea birocrației la solicitarea autorizației legale prin introducerea a cel mult două etape ierarhice necesare pentru emiterea actului de autorizare;
instituțiile implicate în aplicarea legii trebuie să colaboreze cu serviciile naționale de securitate care au mai multe atribuții decât poliția în utilizarea metodelor secrete de investigare și sunt obligate în mai mare măsură să nu deconspire sursele și metodele;
legislația națională nu ar trebui să interzică utilizarea legală a
materialului interceptat ca probe. într-un asemenea caz, procurorul trebuie să
decidă dacă utilizarea materialelor respective este necesară, având în vedere
probele deja existente și importanța cazului, având grijă să nu deconspire
tehnicile secrete;
instituțiile autorizate trebuie să șteargă în cel mult 10 zile de la înregistrare orice material interceptat provenit de la persoane dintre care nici una nu este suspectată că a comis sau organizat o infracțiune;
numărul de extinderi pentru interceptări nu trebuie să fie limitat, dar legislația națională ar trebui să cuprindă o prevedere care stipulează că un judecător sau o altă autoritate independentă trebuie să verifice necesitatea fiecărei extinderi;
guvernele ar trebui să se asigure de calitatea și încrederea de care dau dovadă traducătorii autorizați implicați în investigațiile efectuate împotriva grupurilor crimei organizate, aceste calități fiind garantate și verificate periodic;
trebuie asigurată depozitarea materialelor culese într-un loc sigur până la finalizarea procesului sau până când rămâne definitivă decizia privind neînceperea urmăririi penale;
judecătorul este cel care decide dacă și ce fragmente audio și video conținând comunicații interceptate și alte materiale adunate trebuie aduse la cunoștința apărării.
„ Recomandarea nr.R(95)13, cu privire la problemele de procedură penală legată de tehnologia informației", adoptată la 11 septembrie 1995, face referire la supravegherea tehnică, specificând faptul că legislația națională va permite aplicarea oricărei măsuri tehnice care permite culegerea de date de trafic în urmărirea infracțiunilor penale.
Un alt aspect considerat de interes de către autorii acestei Recomandări îl reprezintă diferențele formale existente între un document tradițional și materialele care au fost supuse prelucrării automatizate, ca în cazul celor obținute prin interceptarea comunicațiilor, element care, prin interpretări procedurale, poate stânjeni activitatea de investigare și mai ales probarea infracțiunii. Din acest considerent, punctul 4 din titlul „ verificarea și înregistrarea" precizează faptul că în cazul în care există echivalență funcțională între datele care fac obiectul unei prelucrări automatizate și un document tradițional, dispozițiile dreptului de procedură penală care se referă la documente ar trebui să se aplice și datelor. Această mențiune are relevanță asupra echivalenței ca mijloc de probă între documentul tradițional și materialul obținut prin interceptarea comunicațiilor.
Legislațiile naționale cu privire la interceptarea comunicațiilor, recomandările Consiliului Europei în domeniu și preocupările serviciilor de informații și securitate permit să concluzionăm că:
siguranța națională a statelor și climatul de securitate internațională depind în mare măsură de eficiența activității de culegere a datelor și informațiilor de interes;
într-o lume tot mai informatizată, sursa cea mai sigură și ieftină de informații o reprezintă mijloacele tehnice secrete, îndeosebi interceptarea comunicațiilor;
desemnarea unei singure autorități naționale cu atribuții în domeniul interceptării comunicațiilor înlătură suprapunerea de competențe, disiparea
responsabilităților, posibilele probleme ivite în procesul de colaborare și vine în sprijinul unui control al legalității mai riguros și eficient;
legislația trebuie să cuprindă prevederi clare referitoare la principiile activității de interceptare a comunicațiilor, instituția abilitată să o exercite, obligațiile furnizorilor de comunicații, persoana independentă care autorizează activitatea, condițiile în care este emis actul de autorizare și procedura de emitere, procedurile preventive care limitează lezarea drepturilor și libertăților cetățenești, autoritatea care exercită controlul de legalitate.
1.5 Obiectul investigării
În găsirea unui subiect de investigație, investigatorul este în parte ajutat de noroc, în parte își face singur norocul.
Orice investigator poate să facă rost de subiecte citind, urmărind știrile, făcându-și pur și simplu munca zi de zi, observând, recitind dosare mai vechi sau urmând unghiurile tangențiale ale materialelor la care lucrează. Un investigator experimentat, alături de sursele cultivate de-a lungul timpului, atrage noi surse, datorită numelui său sau al instituției de presă la care lucrează, adică datorită muncii sale și a colegilor săi. Unele instituții au echipe de investigație înscrise ca atare în structura organizațională și au pagini speciale dedicate anchetelor. O posibilă sursă va alege mai degrabă o asemenea publicație, în dauna unei alte instituții, de exemplu.
Orice investigator află informații noi în fiecare zi, aude zvonuri sau întâlnește binevoitori ai căror saci de informații sau de zvonuri se deschid imediat numai la auzul cuvântului investigator. Nu numai numele unei persoane este o bună carte de vizită, ci și numele unei instituții sau al unui organizații.
De exemplu, unul dintre cele mai persistente zvonuri ale anului 2012 a fost povestea furtului de lemne din pădure. Orice investigator cu minime cunoștințe despre cum se fură din pădure ar fi putut să înceapă o investigație care să infirme sau să confirme, cu fapte, martori, date și declarații, afacerea dispariției pădurilor proprietate personală.
Unul dintre primele lucruri care ar fi trebuit făcute ar fi fost evaluarea celor care răspândeau acele zvonuri. Care era motivul lor? Au acces la informațiile respective?
Oricare ar fi obiectul investigației, acțiunea apare întotdeauna în corelație cu încălcarea unor relații sociale ocrotite prin norme de drept, încălcare produsă sau pe cale să se producă.
Cel mai des în asemenea situații, când se declanșează investigații, ceea ce se are în vedere este obținerea de informații despre anumite persoane, fie dintre acelea despre care există informațiile că ar desfășura activități ilicite, fie din cele incluse în cercul de bănuiți în cazul infracțiunilor rămase cu autori neidentificați.
Ofițerul de serviciu poate afla despre relațiile sale cu vecinii, cu colegii de serviciu, cu rudele, cu prietenii; poate de asemenea să obțină informații despre programul zilnic, despre conduita la domiciliu, despre nivelul de trai, averea acumulată, trăsăturile de caracter, pasiuni, vicii, despre starea de sănătate, infirmități fizice sau psihice. Poate prezenta interes și comportarea în diferite împrejurări, precum și capacitatea profesională și gradul de cultură, sursele de venituri etc.
Se pot obține și alte informații despre persoane prin intermediul investigației descoperite, în funcție de situație, de sursa contactată, iar când se caută a se obține toate informațiile despre viața și activitatea unei persoane, sau au informații ce nu pot fi obținute personal de ofițerul de poliție – se apelează la investigația acoperită.
Ca obiect direct al unor investigații pot figura și anumite zone, locuri, imobile, care prezintă interes operativ pentru poliție și unde urmează a se întreprinde anumite acțiuni polițienești: descinderi, razii, controale, percheziții, pânde. În asemenea locuri sunt cercetate prin investigație acele aspecte negative ce se petrec acolo. Astfel există locuri unde se pregătesc anumite infracțiuni, locuri de întâlnire a infractorilor, locuri unde se săvârșesc în mod obișnuit anumite infracțiuni – târguri, zone de agrement, ștranduri, popasuri turistice, locuri și imobile unde se depozitează și unde se valorifică bunurile provenite din săvârșirea de infracțiuni – depozite, talciocuri sau ale locuri care funcționează ca adevărate piețe ilicite cunoscute doar de anumite categorii de elemente infracționale, anumite cartiere, baruri, restaurante, parcări, stațiuni etc.
Ofițerul operativ precum și formațiunile specializate execută investigații și în anumite medii în care își desfășoară activitatea infracțională sau în care trăiesc persoane suspecte. Aceste medii infracționale sunt asociate cu persoanele care le populează sau le frecventează, nefiind neapărat legate de anumite locuri. Spre exemplificare amintim mediul țiganilor, mediul studențesc, mediul copiilor străzii, al boschetarilor, mediul toxicomanilor etc.
Pe lângă persoane, locuri și medii, și faptele pot face, la rândul lor, obiectul investigației polițienești. În multitudinea de evenimente și fapte ce se produc permanent există o serie dintre acestea care interesează munca de poliție, atât direct cât și indirect. Poliția trebuie să aibă în vedere aceste fapte produse și să cerceteze atent legăturile dintre acestea și persoanele și locurile aflate în supraveghere cu ajutorul investigației precum și folosind și celelalte mijloace și metode polițienești.
1.6 Scopul investigării
Investigația are scopul de a descoperi ceva. Investigația este un mijloc specific prin care se obțin deschis, în ascuns sau în mod conspirat, informații despre persoane și fapte care prezintă interes iar pentru realizarea căreia se folosesc metode și tehnici speciale de lucru.
Aproape că nu există faptă aflată în lucru, în care să nu se folosească investigația pentru a se identifica autorii, ori pentru a se stabili cauzele și împrejurările care au determinat sau au favorizat săvârșirea infracțiunilor. Investigația este un mijloc operativ și eficient de obținere a informațiilor de interes operativ, fiind folosită foarte frecvent de către toate unitățile și formațiunile de poliție, potrivit competenței și profilului lor de activitate. Ea nu este numai un mijloc de obținere a informațiilor, ci este și o excelentă metodă de verificare și completare a acestora.
Pentru a puncta importanța folosirii investigației în activitatea informativă a poliției, vom enumera principalele situații în care aceasta este folosită și anume:
– pentru identificarea și supravegherea persoanelor suspecte (cele care pregătesc, comit, sau au comis infracțiuni);
– pentru identificarea și verificarea persoanelor ce urmează a fi recrutate ca informatori;
– pentru verificarea unor materiale informative, obținute de la informatori, ori pentru verificarea loialității acestora;
– pentru completarea unor date și informații existente cu privire la: sesizări, reclamații, denunțuri, ori plângeri cu caracter penal;
– pentru găsirea și prinderea persoanelor urmărite în temeiul legii;
– pentru găsirea obiectelor sau înscrisurilor urmărite în diferite cauze;
– pentru identificarea cadavrelor sau persoanelor cu identitate necunoscută;
– pentru identificarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural – național;
– pentru cunoașterea situației operative din sectoarele economice, locurile și mediile de interes operativ;
– pentru identificarea traficanților și a locurilor în care sunt depozitate obiectele supuse traficării;
– pentru depistarea deținătorilor ilegali de arme, muniții, explozivi sau substanțe toxice;
– pentru identificarea consumatorilor și a traficanților de droguri;
– înaintea punerii în executare a mandatelor de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii;
– înaintea efectuării unor percheziții a unor controale și acțiuni polițienești;
– cu ocazia cercetării la fața locului în cazul săvârșirii infracțiunilor în care autorii sunt neidentificați;
– pentru documentarea activității infracționale a suspecților lucrați informativ, în mape ale suspectului sau dosare de urmărire informativă;
– pentru prinderea persoanelor puse în urmărire de către O.I.P.C. – Interpol.
Situațiile în care se folosește investigația ca principală metodă de obținere a informațiilor sunt mult mai numeroase.
Clasificarea investigației
Clasificarea investigației servește la stabilirea tacticii și metodologiei optime, la identificarea surselor și mijloacelor ce vor fi folosite pe parcursul efectuării acesteia.
Investigația se clasifică avându-se în vedere următoarele criterii:
– După subiect, investigațiile se pot efectua în legătură cu obiective, locuri, medii, persoane, fapte, stări de fapt, bunuri și evenimente de interes polițienesc.
– După scop, investigațiile se efectuează pentru identificarea unor persoane sau bunuri, pentru completarea sau verificarea unor informații, pentru a documenta un fapt, o problemă sau un eveniment.
După modul de executare – investigația poate fi: deschisă (neconspirată); semiconspirată și acoperită (conspirată).
– investigația deschisă se realizează prin contactul direct al polițistului cu sursele de informare, prin declinarea calității sale și abordarea deschisă a problemelor care-l interesează. Acest tip de investigație se practică într-o gamă restrânsă de situații cum ar fi: cu ocazia cercetării la fața locului, în cazul dispariției persoanelor în împrejurări suspecte, pentru identificarea unor persoane sau cadavre cu identitate necunoscută, pentru găsirea persoanelor și obiectelor urmărite ori pentru prinderea infractorilor periculoși care au dezarmat elementele de pază, a dezertorilor înarmați, etc;
– investigația semiconspirată – se realizează prin conspirarea calității de polițist a celui ce efectuează investigația sau prin conspirarea scopului urmărit prin investigație. Acest tip de investigație este folosit în mod frecvent de către lucrătorii formațiunilor informativ-operative, pentru verificarea persoanelor suspecte aflate în atenție (baza de lucru), a celor incluse în cercul de bănuiți, în cauzele cu autori neidentificați, etc.
– investigație acoperită) – se realizează prin conspirarea calității de polițist a obiectului și scopului urmărit. Asemenea investigații sunt făcute de către funcționari aparținând de “Direcția Supravegheri Operative și Investigații” din cadrul I.G.P.R. numai la cererea expresă a unităților și formațiunilor de poliție și cu aprobarea Inspectorului General al Inspectoratului General al Poliției Române sau adjuncților acestuia.
Investigațiile efectuate de către investigatori de profesie (polițiști aparținând Direcției de Supravegheri Operative și Investigații) la cererea unităților și formațiunilor de poliție, prin care se conspiră atât scopul, obiectivul, cât și calitatea celui care o execută poartă denumirea de investigație acoperită.
Aceste investigații se dispun numai în cauze penale complexe pentru documentarea activității infracționale a infractorilor periculoși ori în cazuri ce perzintă urgență în documentare. Investigația acoperită este un instrument al muncii informative ce poate fi folosit de către polițiști numai atunci când celelalte metode și mijloace de obținere a informațiilor au fost epuizate fără a putea fi documentată cauza respectivă.
Ofițerul investigator este un funcționar plătit pentru a culege informații despre subiecții aflați în atenția poliției, cât și alte informații de interes polițienesc.
Investigația acoperită reprezintă un complex de activități (metode, procedee și mijloace specifice) desfășurate de ofițerul investigator prin care se realizează obținerea în secret de date și informații despre persoane., locuri, medii, agenți economici și fapte ce prezintă interes operativ pentru unitățile și formațiunile de poliție.
BIBLIOGRAFIE
1.Cărți
Aristotel, Constituția Ateniană, despre Consiliul Areopagus, Iași, 1991
Aristotel, Politica, ed. IRI, București, 2001
Dănileț, Cristi, Corupția și Anticorupția în Sistemul Juridic, Programul Statul de Drept Europa de Sud-Est, ed. C.H. Beck, 2009.
Dicționarul Limbii Române Moderne, 1998, Editura Academiei, București
Dorinica, Ioan; Banciu, Dan; Rădulescu, Sorin, Corupția în România: Realitate și Percepție Socială, Editura Lumina Lex, 2005, Bucuresti
Gardiner, John, The Politics of Corruption: Organised Crime in an American City, 1970, New York: Russell Sage Foundation
Johnston, Michael, Corupția și formele sale: bogăție, putere și democrație, 2005, Editura Polirom, 2007, Iași,
Kautilya, The Arthashastra, 1991, New Delhi: Penguin Books
Klitgaard, Robert, Controlling Corruption, 1988, Berkeley: University of California Press
McMullan, Ramsay, Corruption and the Decline of Rome, 1988, Vail- Ballou Press, Blinghamton, New York.
Neagu, Djuvara, „Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne“,Editura Humanitas, Seria „Istorie“, Bucuresti, 2002.
Statul de Drept, Un ghid pentru politicieni, Institutul Raul Wallenberg pentru Drepturile Omului și Drept Umanitar, traducere realizată de Roxana Stoleru, cu sprijinul Ambasadei României la Stockholm
V. Dobrinoiu, Corupția în Dreptul Penal Român, Ed. Atlas Lex, Bucuresti, 1995
2.Articole și publicații științifice
Alejandro, Gaviria, Assessing the effects of corruption and crime on firm performance: evidence from Latin America, în Emerging Markets Review, 3, 2002, reproducere în limba română de Valeriu Prohnițchi
http://www.e-democracy.md/monitoring/economy/comments/200311052/
Banciu, Dan; Rădulescu, Sorin; Balica, Ecaterina; Bratu, Roxana; Dâmboeanu, Cristina, Percepția publică a fenomenului de corupție în românia.
http://www.criminologie.ro/SRCC/Lang/Romana/Study/Perceptia%20publica%20a%20fenomenului%20de%20coruptie.pdf
Banfield, Edward, Corruption as a Feature of Governmental Organization, 1975, publicat în Journal of Law and Economics, vol. XVIII, pp. 587- 605, New York: Free Press
Barbu, Nistor, Aspecte ale dinamicii lexicale ale limbajului presei de azi. Despre cuvântul șpagă, publicat în volumul de contribuții cu titlul ,,Aspecte ale dinamicii limbii române actuale’’, 2004, Editura București,
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/26.pdf
Dănileț, Cristi, articol Corupția judiciară (2): ce este corupția?
Emilian Dobrescu, Edith și Marian Sima, Sensurile și Existențele Corupției,
http://www.history-cluj.ro/SU/anuare/2010/Continut/art19Dobrescu.pdf
Iordăchescu, Claudiu, Șpaga: abordare lingvistică, apărut pe website-ul oficial al campaniei Nu Da Șpagă,
http://www.nudaspaga.ro/?m=CeVreaCampaniaHYPERLINK "http://www.nudaspaga.ro/?m=CeVreaCampania&s=LucrariConcursuri&ss=es7"&HYPERLINK "http://www.nudaspaga.ro/?m=CeVreaCampania&s=LucrariConcursuri&ss=es7"s=LucrariConcursuriHYPERLINK "http://www.nudaspaga.ro/?m=CeVreaCampania&s=LucrariConcursuri&ss=es7"&HYPERLINK "http://www.nudaspaga.ro/?m=CeVreaCampania&s=LucrariConcursuri&ss=es7"ss=es7
Lambsdorff Johan; Taube Markus; Schramm Matthias, The New Institutional Economics of Corruption, 2004, London: Routledge, Taylor & Francis e-library
Matei, Ani; Roșca, Ion, (2008), Coruptia. O analiza economica si sociala, Editura Economica, București
Nathaniel Leff , Economic Development Through Bureaucratic Corruption, revista American Behavioral Scientist, Noiembrie, 1964, vol. 8 nr. III
Octavian, Bejan, Consecințele corupției,
http://criminology.md/new/index.php/ro/biblioteca/articole/130-11
Philip Mark, Defining Political Corruption, revista Political Science, nr. XLV, 1997
Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: Șpaga, apărut în România Literară, revista on-line a Uniunii Scriitorilor din România,
http://www.romlit.ro/paga
3.Studii, analize, rapoarte și sondaje
Badea, Camelia; Copoeru, Ioan, Studiu Percepția cetățenilor asupra corupției din instituțiile statului, prin programul Corupția ne privește pe toți, Asociația ,,Asistență și Programe pentru Dezvoltare Durabilă- Agenda 21’’, 2010,
http://www.agenda21.org.ro/download/Studiu%20perceptia%20cetatenilor%20asupra%20coruptiei%20din%20institutiile%20publice.pdf
Balica, Ecaterina; Todose, Daniela; Bratu, Roxana Analiza datelor statistice privind infracțiunile de corupție în perioada 1990-2004,
http://www.criminologie.ro/SRCC/Lang/Romana/Study/Analiza%20datelor%20statistice%20privind%20infractiunile%20de%20coruptie.pdf
Ciucan, Dorin, Studiu privind cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția,
Studiu privind cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia
Fundația ProDemocrația, Implicarea înseamnă putere de decizie, putere de a aduce schimbări în comunitatea ta.
Fundația Romanian Business Leaders, Cercetare Privind Fenomenul Corupției în România- Atitudini, Percepții, Experiențe, Nevoi și Așteptări,
http://www.rbls.ro/UploadedFiles/Files/File_68.pdf
Giurgiu, Anca; Baboi-Stroe, Adrian; Luca, Simona, Studiu Corupția în administrația publică locală, realizat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, 2000, Giurgiu, Anca; Baboi-Stroe, Adrian; Luca, Simona,
http://www.fdsc.ro/documente/26.pdf
Indicele Plătitorilor de Mită, Transparency International,
http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipm/2011/BPI_FAQ_RO_2011.pdf
Indicele Plătitorilor de Mită, Transparency International,
http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipm/2011/IPM2011_RO.pdf
Niculescu, L., Raport SAR: Corupția a devenit mai subtilă și profesională odată cu aderarea la UE, www.manager.ro
Percepția corupției la nivel mondial Transparency International 2013,
http://cpi.transparency.org/cpi2013/results/
Prohnițchi, Valeriu Contextul economic și instituțional al corupției, Raport analitic RA/1, 2003, Colecția Evaluarea Mediului Instituțional al Economiei, editura Tish, Chișinău
Raport Transparency International pentru 2010,
http://debarbati.ro/divertisment/news/clasamentul-coruptiei-la-nivel-mondial-ce-loc-ocupa-romania.html
Raport Transparency International pentru 2013,
http://debarbati.ro/divertisment/news/clasamentul-coruptiei-la-nivel-mondial-ce-loc-ocupa-romania.html
Raportul Transparency International ,,Barometrul Global al Coruptiei: Evolutia Romaniei in perioada 2005-2010’’
Sondaj realizat de Centrul pentru Studierea Opiniei și Pieței (CSOP), 2010,
http://www.evz.ro/romanii-cred-ca-fara-mita-nu-pot-reusi-tu-cata-spaga-dai-in-fiecare-an-904257.html
Sondajul Barometrul de opinie publică – Adevărul despre România realizat de INSCOP Research
Studiu al CRJ, realizat pe baza barometrelor de Opinie Publică ale FDSC, 2003, citat de http://www.amosnews.ro/arhiva/transparency-international-coruptia-distruge-increderea-romanilor-institutii-24-09-2003
Studiu al Transparency International, citat de
http://www.amosnews.ro/arhiva/transparency-international-coruptia-distruge-increderea-romanilor-institutii-24-09-2003
Studiu diagnostic privind Fenomenul de Corupție în Administrația Publică Locală, Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative 2007-2013,
http://www.prefecturaiasi.ro/prefectura-iasi/manager public/Ghid%20de%20buna%20practica%20pentru%20prevenirea%20faptelor%20de%20coruptie%20pentru%20reprezentantii%20administratiei%20publice%20locale.pdf
4.Legi
Legea 78/ 2000
Noul Cod Penal
Strategia Naționala Anticorupție, adoptată de Guvernul României pentru perioada cuprinsă între 2005-2007, aprobată prin HG nr. 232 din 2005
5.Articole de ziare/ reviste on-line și link-uri web site-uri
„Ocărâtoarea mită“ în istoria românilor, Adevarul ziar on-line,
http://adevarul.ro/cultura/istorie/ocaratoarea-mita-istoria-romanilor-1_51d6bef7c7b855ff5606e289/index.html
Anchetă la Serviciul Anticorupție Mureș, în urma dezvăluirilor România Liberă, articol de ziar Romania Liberă,
Anchetă la Serviciul Anticorupţie Mureş, în urma dezvăluirilor RL
Bribery And Corruption An Employer’s Nightmare,
http://www.labourlawadvice.co.za/articles/367-bribery-and-corruption-an-employer-s-nightmare
Gurin, Corneliu, Corupția, împiedică realizarea drepturilor omului?, interviu disponibil la
http://capc.md/ro/radio/1.html
http://adevarul.ro/news/eveniment/raport-sua-romania-probleme-coruptia-exista-ingerinte-politice-justitie-1_530f7f1ac7b855ff56b8f027/index.html
http://www.bihon.ro/care-sunt-salariile-la-consiliul-judetean-bihor/942580
http://www.bursa.ro/viviane-reding-foarte-preocupata-de-situatia-combaterii-coruptiei-in-romania-224957HYPERLINK "http://www.bursa.ro/viviane-reding-foarte-preocupata-de-situatia-combaterii-coruptiei-in-romania-224957&s=politica&articol=224957.html"&HYPERLINK "http://www.bursa.ro/viviane-reding-foarte-preocupata-de-situatia-combaterii-coruptiei-in-romania-224957&s=politica&articol=224957.html"s=politicaHYPERLINK "http://www.bursa.ro/viviane-reding-foarte-preocupata-de-situatia-combaterii-coruptiei-in-romania-224957&s=politica&articol=224957.html"&HYPERLINK "http://www.bursa.ro/viviane-reding-foarte-preocupata-de-situatia-combaterii-coruptiei-in-romania-224957&s=politica&articol=224957.html"articol=224957.html
http://www.cdep.ro/interpel/2008/i4771A.pdf,
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"&HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"idm=1,11HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"&HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"idl=1HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"&HYPERLINK "http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5752&idm=1,11&idl=1&prn=1"prn=1
http://www.citatepedia.ro/citat.php?id=132041
http://www.imf.org/external/np/gov/guide/eng/index.htm
http://www.interpol.int/Public/Corruption/IGEC
http://www.jandarmeriavalcea.ro/INFRACTIUNI%20DE%20CORUPTIE.pdf
http://www.mai.gov.ro/DECL/Consilii/Kiss%20Alexandru%20Iosif%20Francisc.pdf
Conferentiar ostracizat pentru ca a denuntat coruptia universitara
http://www.senat.ro/Declaratii/Senatori/2012/av_ghilea_gavrila_10_06_2014.PDF
http://www.transparency.org/cpi/
http://www.ziare.com/scoala/licee/coruptia-in-scoli-profesorii-vor-sa-o-pedepseasca-pe-eleva-care-si-a-denuntat-diriginta-1277667
Istoria corupției la români. Existau baroni locali în interbelic?, România Liberă ziar on-line,
Istoria corupţiei la români. Existau baroni locali în interbelic?
Nigeria Police And Its Illiterate Officers, The Union ziar on-line,
http://theunion.com.ng/nigeria-police-and-its-illiterate-officers/
www.gfk-ro.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Investigarea Coruptiei (ID: 128309)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.