Inventarierea și studiul suprafețelor de teren din domeniul silvic furnizează inforrmații referitoare la dinamica vegetației, care este de mare… [303625]

[anonimizat] a complexului de factori specifici pădurilor. [anonimizat], stabilitatea solului din domeniul forestier și pentru interacțiunea dintre om și pădure în scopul înțelegerii amprentei umane asupra ecosistemelor.

[anonimizat], pădurea, [anonimizat], dar și ca resursă acumulativă de lemn. [anonimizat] a fost folosită ca sursă de bunuri materiale, a obținut o [anonimizat] – om, numim funcțiile ei de producție.

Pe măsură ce omenirea s-a dezvoltat, consecințele impactului ei asupra pădurii și naturii în general s-au făcut mai simțite pentru viața societății umane. Omul a cunoscut și apoi a simțit- [anonimizat], acordându-i în cele din urmă atenția cuvenită. Astfel, procesul de regenerare a pădurilor, atât pe cale naturală cât și pe cale artificială a [anonimizat] a [anonimizat]..

Această lucrare a fost concepută cu scopul de a [anonimizat] a [anonimizat] s-a [anonimizat], având ca obiectiv principal reinstalarea vegetației forestiere pe o suprafață exploatată prin tăieri . Totodată s-a încercat evidențierea necesității intervenirii cu lucrări de pregătire și conducere a [anonimizat].

Capitolul 1. Date generale despre regenerarea zonelor forestiere

1.1 Rolul și importanța pădurilor

Conservarea și dezvoltarea fondului forestier sunt o necesitate, [anonimizat] a echilibrului ecologic sau ca mediu de viață al genofondului și ecofondului forestier.

Omul a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], exploatări neraționale etc.

Analiza dinamicii infracționale din domeniul silvic din ultimele două decenii ne arată atitudinea iresponsabilă cu care sunt tratați de nenumărate ori factorii de mediu. Exploatarea în exces a pădurii, inclusiv pe pantele abrupte, a provocat efecte distructive de lungă durată precum: [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], unde pădurea joacă un rol important. [anonimizat] a direcțiilor ce trebuiesc urmate pentru ocrotirea și apărarea acestuia.

Analiza rolului deosebit al pădurii precum și a pericolelor la care este expusă evidențiază faptul că activitatea privind conservarea, dezvoltarea și protejarea fondului forestier este o problemă ce excede interesului național.

Pădurea face parte din mediul de viață a societății omenești, acesta din urmă având un important rol de conservarea și crearea acesteia. Alături de alte tipuri de ecosisteme terestre, pădurea intră în alcătuirea mediului de viață terestru, mediu în care trăiește și se dezvoltă și omul. Prezența și aspectul pădurii imprimă o notă caracteristică multor zone climatice, dar tăierile masive de masă lemnoasă pot provoca schimbări radicale de microclimat si relief, ducând astfel la modificări pronunțate a mediului în ansamblu. Acest lucru este legat de importanța deosebit de mare pe care pădurea o are în evoluția reliefului, în formarea însușirilor stratului de aer de lângă sol și a solului însuși precum și în conservarea acestora, de-a lungul unor perioade mari de timp.

În legătură cu rolul pădurii în formarea și conservarea mediului și a necesității de a fi ocrotită, este deosebit de important un alt aspect și anume raportul pădurii cu poluarea, pădurea fiind considerată o barieră biologică împotriva poluării, dar și ea la rândul ei fiind afectată de aceasta. În proporții diferite, pădurea exercită o acțiune pozitivă asupra radiațiilor luminoase și solare, asupra vântului, umidității atmosferice, temperaturii aerului și solului, precipitațiilor, evaporației, transpirației și regimului hidric.

Pădurile oferă adăpost unei largi game de specii din fauna cinegetică și în același timp asigură posibilitatea recoltării și altor produse în afara lemnului, precum fructele de pădure, rășini, ciupercile din flora spontană și specii erbacee folosite în scop medicinal sau ornamental. Putem afirma faptul că pădurea este o componentă de neînlocuit a universului nostru pământean, dar care este expusă mereu disconfortului datorat dorințele noastre cotidiene.

Recunoscându-se rolul important pe care îl are pădurea în țara noastră în dezvoltarea, în ansamblu, a societății, apare evident și se impune să i se acorde, în continuare, grija necesară pentru a-și menține și dezvolta corespunzător capacitatea de a satisface cerințele generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.

Oricare ar fi ordinea de importanță a funcțiilor atribuite diverselor păduri de producție, de protecție a mediului, sociale, este obligatoriu ca toate pădurile să fie sănătoase și să crească activ, viguros, numai astfel putându-se exercita în condiții normale toate funcțiile lor, începând cu ameliorarea balanței bioxid de carbon – oxigen în atmosfera ambiantă. [Chiriță, 1981]

1.2 Regenerarea pădurii. Evoluția concepțiilor privitoare la regenerarea arboretelor. Complexul de factori ce determină desfășurarea regenerării pădurii. Căile de producere a regenerării naturale.

1.2.1 Evoluția concepțiilor privitoare la regenerarea arboretelor

Evoluția societății omenești a fost și continuă sa fie în mod evident influențată de existența pădurilor. La început se putea vorbi despre o relație între om, ca individ, și pădure, urmând ca apoi această relație să se maturizeze și să evolueze în relația pragmatică dintre societatea umană și pădure.

Trecerea pădurii de la obiect al interesului primar individual la statutul de resursă naturală regenerabilă, de interes public a cunoscut diferite etape care au condus în final la o situație îngrijorătoare.

În momentul de față se estimează că aproximativ jumătate din pădurile care existau cu circa 10000 de ani în urmă au dispărut. În urma studiului elaborat de World Resources Institute reiese că 46% din pădurile existente acum 8000 de ani au dispărut [Bryant, 1997]. Ba mai mult, aproximativ 75% din acest deficit s-a înregistrat în ultimele două secole [Mygatt, 2006]. Conform studiilor efectuate de FAO in 2007 se apreciază că din cele aproximativ 8 miliarde de hectare de pădure existente cu 8000 de ani în urmă au mai rămas în prezent 3,952 miliarde de hectare, doar 22% din pădurile inițiale ale globului fiind situate în zone naturale nefragmentate. Până la mijlocul secolului trecut, pădurile tropicale au rămas în mare parte intacte: între anii 1960 și 1990 au fost defrișate aproximativ 450 de milioane de hectare, respectiv 20% din totalitatea pădurilor tropicale. La nivelul continentelor se apreciază că procentul suprafeței ocupate de pădure în prezent față de suprafața inițială este destul de scăzut [Bryant, 1997].

Figura 1.1. Dinamica reducerii pădurii la nivel mondial (adaptare după hărțile oferite on-line de WRI)

Astfe, în prezent Asia deține doar 25% din pădurile inițiale, Africa 34%, Europa cu Federația Rusă 58%, America de Nord si Centrală 75%, America de Sud 70%, iar Oceania 65%.

Revenind la istoricul relației dintre om și pădure, primele interacțiuni nu vizau în mod prioritar obținerea de material lemnos ci erau axate pe un consum al produselor accesorii ale pădurii. Omul primitiv folosea pădurea ca pe un mijloc de a-și procura hrana.

Dezvoltarea societății umane a făcut ca pădurea să fie supusă primelor presiuni. Expansiunea terenurilor agricole, nevoia de terenuri de pășunat în cazul creșterii animalelor, apariția orașelor și a rețelelor de drumuri, dezvoltarea navigației reprezintă fenomene ce au determinat primele defrișări masive de păduri.

În funcție de nevoile locale, oamenii extrăgeau arborii care corespundeau dimensional sau calitativ intereselor curente, fără a manifesta nici un interes pentru operația de regenerare a pădurii. În cazul în care extragerile de material lemnos erau relativ dispersate și reduse din punct de vedere cantitativ, pădurea se regenera în mod natural, fără nici un ajutor uman. Procesul de regenerare se caracteriza printr- o dinamică aleatoare în timp și în spațiu. În acest stadiu se poate vorbi despre un așa-zis grădinărit primitiv, ce nu constituie încă un mod de gospodărire dar reprezintă primul indiciu de folosire al pădurii ca resursă de material lemnos. De altfel, acest prim mod de folosire a pădurii, a fost îndelung utilizat până în secolele XV-XVI sau în unele regiuni de pe glob, chiar până în timpurile moderne [Milescu, 1990, 1997].

Evoluția socială și economică continuă a umanității a condus o creștere uriașă a consumului de lemn, determinând extrageri intensive, concentrate cu consecințe negative neașteptate precum înmlăștinarea sau înțelenirea solului, afectarea regenerării naturale prin distrugerea semințișurilor sau crearea unor condiții neprielnice dezvoltării acestora. Situația pădurilor a fost afectată și de pășunatul intens sau de extinderea masivă a zonelor destinate agriculturii.

Primele idei privind regenerarea pădurilor au apărut în Europa, unde dezvoltarea economică din secolele XVII-XVIII a determinat confruntarea, de altfel inevitabilă, cu o criză a lemnului, ce impunea soluții rapide. Atunci s-a sesizat diferența între lemn ca resursă regenerabilă și celelalte resurse naturale neregenerabile. În urma unei oarecare experiențe forestiere, s-a realizat că pădurea dispune de o caracteristică excepțională și anume capacitatea de regenerare.

Începutul secolului al XVIII-lea a găsit deja bine conturate principiile exploatării și regenerării pădurilor, principii concretizate în unele cazuri în diverse reglementări ale vremii – Ordonanța lui Colbert din 1669 din Franța sau diverse alte reglementări regionale în Germania’’ [Constantinescu, 1976].

Prima perioadă a secolului al XIX-lea a fost una deosebit de prolifică în apariția de noi idei și concepte cu privire la regenerarea și gospodărirea pădurilor, experiența silvicultorilor fiind lărgită de multiplele metode și tehnici de lucru aplicate în care s-au obținut rezultate satisfăcătoare. La baza dezvoltării anumitor metode de regenerare au stat și noile concepții economice ale respectivei perioade.

Astfel, efecte deosebit de nefavorabile asupra gospodăririi fondurilor forestiere a avut concepția economică privind renta maximă a solului. Potrivit acestei concepții terenul reprezintă un mijloc de producție ce trebuie să genereze o rentă maximă, încurajând cultivarea de specii cu timp redus de creștere și care necesită cheltuieli minime de îngrijire pentru o recoltarea cât mai rapidă.

Acest sistem a condus la o gospodărire deficită a pădurilor, folosind ca mod de exploatare tăierile rase precedate de o regenerare artificială a arboretelor. Speciile de cultură folosite de acest sistem erau molidul și pinul, extinzându-se cultura lor în arborete pure. În anii următori au fost evidențiate consecințele nefaste ale unei astfel de gospodăriri neprielnice asupra productivității și stabilității pădurilor.

Încet, regenerarea zonelor forestiere nu mai este văzută doar ca o consecință a acțiunii de exploatare, devenind o preocupare majoră a silvicultorilor care dispune de fundamente teoretice și metodologice și reprezentând rezultatul eforturilor îndelungate ale cercetării științifice și practicii în acest domeniu.

Metodele de regenerare artificială ale pădurii sunt derivate din observațiile efectuate asupra modului de regenerare în pădurile virgine, evoluând și diversificându-se în funcție de felul pădurii cultivate, de avansul științific și tehnic și de experiența și profesionalismul silvicultorului.

Teoriile privind regenerarea arboretelor au suferit modificări de-a lungul timpului prezentând variații de la o regiune la alta, în funcție de stadiul dezvoltării economice și sociale și de gradul de dezvoltare al științelor silvice, diversitatea acestor concepții fiind și rezultatul nevoilor societății.

Figura 1.2. Media anuală a modificării suprafeței acoperite de pădure

Perioada 1995-2000 (conform datelor FAO, 2003, 2005, 2007)

Încă de la începutul secolul al XVIII-lea Europa a demarat programe de regenerare, fiind astfel continentul care a luat măsurile cele mai timpurii și mai drastice. Danemarca avea în anul 1810 suprafața împădurită de 4% iar in 2005 de 10%, Elveția 18% în 1810 și 29% în 2005, Franța 14% în 1830 și 27% în 2005 iar Scoția 5% în 1920 și 15% în 2005.

Momentan există țări foarte de preocupate de creșterea suprafeței împădurite, înregistându-se ritmuri de creștere extrem de bune în: Spania (296 mii ha/an), Italia (peste 100 mii ha/an), Franța, Portugalia, Turcia, Grecia (figura 1.3).

Figura 1.3. Ritmul anual de creștere al suprafeței acoperite de pădure în Europa (conform datelor FAO, 2003, 2005, 2007)

Încă din anul 1990 Uniunea Europeană a avut un rol deosebit în activitatea de management al resurselor forestiere prin Politica Comună pentru Agricultură. Începând cu anul 2000, conform directivei 1257/1999 s-a oferit sprijin pentru dezvoltare rurală, în domeniul forestier acest suport referindu-se în special la împăduriri și lucrări benefice domeniului silvic. [http://www.silvic.usv.ro/z_analiza_regenerarii_padurii_2015.pdf]

1.2.2 Modalități de studiu a evoluției zonelor forestiere

Numeroase studii au avut ca obiectiv caracterizarea modului de evoluție a ecosistemelor terestre cu impact asupra interacțiunilor terenurilor cu atmosfera în influențarea climei, [Zanon et al., 2018].

Datele referitoare la evoluția peisajului dintr-o zonă forestieră se pot obține prin mijloace diferite cum ar fi: surse istorice și cartografice [Hohensinner et al., 2013], imagini prin satelit [Bossard et al., 2000; DeFries et al., 2000; Hansen et al., 2013]. De asemenea multe studii pentru obținerea de informații din trecut a evoluției unui teren silvic au utilizat studiul polenului fosil și a materialului fosil in domeniul arborilor, a moluștelor, gândacii, trasori biochimici și ADN-ul antic, [Edwards et al., 2017, Nicolussi et al., 2005, Preece et al., 1986, Whitehouse și Smith, 2004), McDuffee et al., 2004 și Birks and Birks, 2016].

Importantă este și atitudinea populației față de caracteristicile fondului forestier referitoare la lemnul mort, care poate fi relevantă în gestionarea durabilă a pădurilor. Scopul acestui studiu este de a investiga atitudinile oamenilor față de lemnul mort pădure. Studiul a fost realizat în regiunea Rakhiv (Ucraina), caracterizat prin importanță ridicată a resurselor forestiere pentru comunitatea și economia locală, [Pelyukh et al., 2019]. Rezultatul studiului a arătat că lemnul mort este o componentă importantă a pădurii, dar, în general, preferă păduri gestionate intens fără lemn uscat.

Potrivit opiniilor respondenților, cel mai important efect pozitiv al lemnului mort este o contribuție să suporte dinamica, în timp ce cel mai important efect negativ este un risc tot mai mare de insecte și boli.

Figura 1.4 Prezentarea cantitații de lemn mort: (a) toți au fost îndepărtați, copaci morți în picioare și lemn mort din pădure; (b) pădure gestionată pentru a lasă mai puțin de 15% copacii morți în picioare (mai mici de 40 cm) și lemn mort; (c) pădure gestionată pentru a lăsa mai mult de 15% din arbori morți în picioare de dimensiuni mari (mai mari de 40 cm) și lemn mort, [Pelyukh et al., 2019].

1.2.3 Complexul de factori ce determină desfășurarea regenerării pădurii

Regenerarea arboretelor depinde și de factorii din mediul înconjurător, care influențează fructificația arborilor (cantitatea și calitatea semințelor produse, răspândirea acestora), germinarea semințelor, precum si dezvoltarea semințișurilor. Cunoașterea factorilor ce compun mediul extern este necesară și pentru a putea fi influențați prin măsuri tehnice adecvate în așa mod încât aceștia să devină din ce în ce mai favorabili regenerării. Instalarea și dezvoltarea semințișurilor este rezultanta acțiunii complexe a tuturor factorilor. În acțiunea lor, în funcție de situația dată ei se pot compensa unul pe altul.

1.2.3.1 Influența factorului diseminatoriu asupra regenerării unui arboret

O condiție esențială pentru a putea obține regenerarea din sămânța a unui arboret, o constituie existența, în arboretul respectiv, a unui număr suficient de arbori cu o capacitate de fructificare ridicată, iar sămânța produsă de aceștia să fie capabilă să germineze. Deținerea informațiilor despre condițiile în care se produc semințele, modul lor de răspândire și mai ales felul cum aceste fenomene pot fi influențate de silvicultor este de o importanță deosebită pentru obținerea unei regenerări reușite.

Prin teoria dezvoltării stadiale s-a stabilit, că o plantă, în diferitele stadii de dezvoltare prin care trece în decursul vieții, are exigente diferite față de condițiile mediului înconjurător (căldură, lumină, umiditate etc.).

În procesul de regenerare a pădurilor, este important de știut nu numai dacă și când arborii care formează un arboret sunt capabili să fructifice, ci și dacă semințele produse sunt capabile să încolțească, să dea naștere unei noi generatii, care să se poata dezvolta și să ajungă la maturitate.

Cunoașterea măsurii în care condițiile climatice, în speță lumina si căldura, influențează fructificația arboretelor este de o mare importanță pentru silvicultură. Daca silvicultorul nu poate schimba condițiile climatului general, el poate influența puternic condițiile de lumină și căldură din interiorul arboretului prin anumite lucrări de îngrijire.

Posibilitatea de răspândire a semințișului la distanță mai mare sau mai mică are și ea o importanță excepțională pentru regenerarea arboretelor; constituind unul din criteriile care determină alegerea metodei de regenerare. Răspandirea semințelor se realizează cu ajutorul vântuluil, în cazut speciilor cu sămânța ușoară, precum și cu ajutorul păsărilor și al mamiferelor.

Astfel pentru a se putea obține însămânțarea naturală a suprafeței de regenerat într-un arboret format din specii ce produc semințe grele cum sunt specii de stejar, fag, arborii seminceri trebuie să fie răspândiți mai mult sau mai puțin uniform și suficient de des pe întreaga suprafață de regenerat, pentru ca sămânța produsă de acesti arbori să se poată răspândi pe toată suprafața.

Pentru ca sămânța să se poată răspândi uniform pe toata suprafața de regenerat se poate aplica unul din tratamentele cu regenerare sub adăpost. În cazul pădurilor compuse din specii care produc semințe mici, cu posibilitatea de răspândire pe distanțe mai mari, cum ar fi foioasele și rășinoasele care produc semințe dotate cu aripi, se poate adopta un tratament cu regenerare în teren deschis cu însămânțare laterală. Aici, o importanță deosebită pentru regenerarea naturală o are cantitatea de semințe căzute pe unitatea de suprafață.

1.2.3.2 Influența factorilor staționali asupra regenerării unui arboret

Lumina este unul din principalii factori ai mediului înconjurător a cărui influență asupra regenerării arboretelor este hotărâtoare; aceasta exercitându-se nu doar asupra creșterii sau dezvoltării semințișului după răsărirea puieților, ci și asupra germinării semințelor.

Unii autori au clasificat speciile forestiere în funcție de exigența acestora la factorul lumină în: specii de umbră, specii de semiumbră si specii de lumină. Lumina este unul din factorii esențiali care condiționează reușita regenerării unui arboret.

Căldura este și ea un alt factor din mediului înconjurător cu rol fundamental în viața și dezvoltarea plantelor. Pentru ca plantele ajunse la maturitate să poată parcurge întregul ciclu de vegetație, să poată produce semințe capabile de germinare, au nevoie de o anumită temperatură într-o perioadă minimă de timp.

Cu cât într-o anumită zonă forestieră, perioada rece și perioada caldă dintr-un an sunt de scurtă durată, cu atât se pot dezvolta mai multe specii, care vor regenera ușor, oferind astfel o producție mai mare. Dacă aceste perioade se prelungesc, condițiile de vegetație scad, iar numărul speciilor ce se vor dezvolta va fi semificant mai mic.

Efecte negative asupra regenerării au și temperaturile scăzute din timpul procesului vegetativ, adică înghețurile târzii, în special în primul an vegetativ al semințișului, când plantula este fragedă și poate fi total dăunată de îngheț. Nu doar temperaturile joase pot provoca moartea semințișurilor, ci și cele ridicate care depășesc o anumită limită, astfel provocând insolații.

Apa constituie un alt factor ce influențează regenerarea arboretelor. Actiunea acesteia asupra semințițurilor se află în strânsă legătură cu alți factori naturali precum: căldura, lumina și vântul. Aceasta se gasește în natură în diferite stări: lichidă, ca ploaie și roua, vapori – ceața și umiditate atmosferică; solidă – zăpada, bruma, chiciura, poleiul și grindina.

Regenerarea este influențată nu doar de cantitatea de apă de ploaie care cade pe o anumită suprafață, ci și de felul ploilor. Aceeași cantitate de precipitații căzută sub forma unor ploi abundente este mai folositoare decât dacă este furnizată sub formă de ploi slabe. Felul ploii are o importanță deosebită în tratamentele cu regenerare sub adăpost.

1.2.3.3 Influența factorilor geomorfologici asupra regenerării unui arboret

Dintre factorii geomorfologici care au o influență mare asupra vegetatiei amintim: altitudinea, expoziția și panta. Cu cât altitudinea crește, ansamblul condițiilor climatice suferă modificări, astfel, temperatura se micșorează; temperatura medie anuală scăzând cu 0,55o C pentru fiecare 100 m urcați în înălțime.

Conplexul de condiții climatice datorat diferențelor de altitudini, influențează dezvoltarea speciilor lemnoase și constituirea a diverse tipuri de pădure, diferite între ele prin compoziție specifică, stare de vegetație și productivitate. În momentul în care condițiile climate, determinate de variația altitudinii, suferă schimbări de proporții, ele devenind favorabile unei alte specii lemnoase, iau nastere tipuri de pădure cu compoziții specifice diferite. La interferența ariilor de răspândire a doua specii, de obicei se regenerează cu mai multă ușurință specia a cărei arie de răspândire se află la altitudine mai mare.

Panta influențează instalarea semințișului și regenerarea arboretelor și prin schimbările determinate de modul de organizare a procesului de recoltare a lemnului. Pe un teren mai putin plan, direcția de doborare a arborilor trebuie stabilită astfel, încât prin căderea lor semințișul existent să sufere pagube minime, în timp ce pe un teren cu pantă mare variantele de ales referitoare la direcția de doborâre a arborilor sunt limitate.

Solul constituie și el un factor important pentru regenerarea arboretelor, reprezentând mediul în care semințele germinează, fiind furnizorul de hrană pentru puieții care iau naștere și suportul în care aceștia se fixează prin rădăcinile lor.

Pentru asigurarea reușitei instalării semințișului pe suprafața de regenerat, este necesar ca sămânța să întâlnească un mediu de căldură și umezeală prielnic, iar orizontul superior al solului să fie în așa stare, încât rădăcinile plantulelor să ia ușor contact cu acesta.

1.2.3.4 Influența factorilor biotici asupra regenerării unui arboret

Regenerarea naturală nu este influențată numai de condițiie staționale precum cele climatice, edafice si geomorfologice; asupra acestui proces având o importantă influență și lumea vie. Prin aceasta se ințeleg toate organismele vii, care vin în contact cu noua generație a pădurii și care influențează într-un mod sau altul instalarea și dezvoltarea acesteia: omul, insectele, microorganismele din sol, pătura vie, semințișul preexistent, subarboretul și arboretul bătrân.

Microorganismele din sol au o influență directă și negativă asupra dezvoltării semințișului. Pătura vie sau stratul erbaceu și subarbuștii, influențează atât instalarea cât și dervoltarea semințișului. Influența păturii vii asupra procesului de regenerare depinde de desimea și de compozitia acestei. Pătura vie are o influență negativă asupra semințișului consumând umezeala din sol și substanțele nutritive, acestea având rol important în procesul de germinare.

În procesul de regenerare naturală un rol deosebit de complex îl are arboretul bătrân . El produce sămânța din care va lua naștere o nouă generație, are rolul de a proteja semințișurile instalate de factorii dăunători și apără datorită coronamentului său de umezeala produsă de precipitațiile atmosferice, caldură si lumină. O influență negativă a arboretului bătrîn asupra semințișului instalat este dată de consumul de apă din sol de către rădăcinile acestuia.

Insectele produc mai puține daune semințișurilor naturale instalate sub adăpostul arboretului matern din interiorul pădurii, față de culturile artificiale instalate în cazul tăierilor rase pe teren descoperit. Acestea, dăunează semințișurilor sub diferite forme: roaderea rădăcinilor, a scoarței, a mugurilor sau a lujerilor terminali.

Dintre toti factorii biotici, omul are influența cea mai mare asupra regenerării naturale. Una din influențele dăunătoare a omului asupra regenerării, este crearea arboretelor pure. Prin aceasta scade productivitatea arboretelor înrăutățind astfel condițiile de regenerare prin mărirea acidității solului și formarea humusului brut, astfel regenerarea naturală devenind practic imposibilă. Tăierile neregulate, a căror consecință este reducucerea consistenței arboretului, sunt acțiuni ale omului dăunătoare regenerării acestuia.

Capitolul 2. Regenerarea naturală a pădurii

2.1. Regenerarea naturală a pădurii din semințe

Pădurea reprezintă pentru om și societate o resursă naturală remarcabilă de o importanță și o valoare deosebită dată de faptul că în comparație cu alte resurse naturale precum cărbunii, gazele naturale sau petrolul, aceasta se caracterizează prin capacitatea de reproducere, consecință a unui proces natural de reînnoire a generațiilor de arbori.

Procesul de înlocuire a unei generații vechi de arbori cu una nouă, poartă numele de regenerare, acțiune care derivă din proprietatea generală și fundamentală a lumii animale și vegetale de autoreproducere.

Acțiunea de regenerare nu necesită neapărat intervenția umană. În cadrul pădurile virgine procesul de regenerare se derulează în mod natural, fiind influențat exclusiv de factorii naturali. Regenerarea se produce în acest caz în mod neregulat în timp și spațiu, depinzând doar de apariția unor condiții prielnice. Procesul este anevoios ca timp de desfășurare, iar extinderea și structura din punct de vedere al consistenței și compoziției vegetației sunt întâmplătoare.

Instalarea și evoluția arboretului este determinată de două procese ce se derulează concomitent și antagonic: un prim proces negativ de slăbire fiziologică a arborilor bătrâni și un alt proces pozitiv, de instalare și dezvoltare a unor noi semințișuri.

Specialistul, prin intervenția sa stabilește momentul și modalitatea de întrerupere a producției arboretului ajuns la maturitate, concomitent cu aplicarea unor lucrări favorabile pentru instalarea și dezvoltarea noii generații. Dirijarea procesului de regenerare presupune lichidarea arboretului bătrân pentru a satisface cerințele dezvoltării semințișurilor instalate cărora trebuie să li se asigure condiții optime de căldură, lumină și umiditate. În opinia cunoscutului silvicultor N. Constantinescu, regenerarea în pădurea cultivată încetează a mai fi un proces pur natural. În pădurea cultivată se deosebesc două tipuri de intervenții în ceea ce privește regenerarea: regenerarea pe cale naturală și regenerarea artificială

Regenerarea naturală presupune obținerea în urma efectuării de tăieri de regenerare a unei noi generații din sămânța diseminată de arbori sau pe cale vegetativă. Se poate evidenția că ceea ce numim regenerare naturală în pădurea cultivată este un proces influențat puternic de om, dirijat de acest [Constantinescu, 1973]. Silvicultorul are o parte activă în cadrul procesului de regenerare prin efectuarea anumitor lucrări precum cele de stimulare a fructificației, de favorizare a instalării și dezvoltării semințișului, de promovare a anumitor specii sau de eliminare a altora.

Diferența dintre regenerarea în pădurea virgină și regenerarea în pădurea cultivată este dată de ritmul de creștere și de calitatea arboretului obținut. În cele mai multe cazuri productivitatea arboretelor din pădurea virgină este mult inferioară celei din arboretele pădurii cultivate și sortimentele de lemn obținute nu corespund de cele mai multe ori nevoilor economice ale societății.

Din diferite motive, apar situații unde regenerarea naturală nu este posibil de realizat sau nu prezintă avantaje din punct de vedere economic. În aceste condiții se recurge la celălat mod de regenerare a pădurii cultivate și anume regenerarea artificială, care presupune instalarea unui nou arboret cu material de reproducere produs după o tehnologie specifică.

Capacitatea naturală a arborilor de a se reproduce conduce la ideea firească potrivit căreia, continuitatea pădurilor se asigură prin regenerarea naturală. Există însă și situații unde acest lucru este imposibil de realizat, astfel regenerarea pe cale artificială fiind singura soluție de refacere a unui dezechilibru provocat de calamități naturale sau de intervenții neinspirate și păgubitoare ale factorului uman. Aici, regenerarea se impune ca o condiție a perenității pădurii și a continuității producției de lemn, ca o legătură între generații succesive de arbori.

În afară de însușirea generală de a se reproduce prin semânță, unii arbori dispun și de posibilitatea de a se reface și pe cale vegetativă. Regenerarea vegetativă se poate asigura după împrejurări, prin lăstari, marcote sau butași, proveniți din diversele organe vegetative ale arborilor. Lăstarii pot să dea din cioată, din trunchi, din ramuri sau din rădăcini. Cel mai important mod de regenerare vegetativă este regenerarea prin lăstari dați din cioată. Capacitatea de lăstărire diferă de la specie la specie și chiar la aceeași specie în funcție de vârstă și condițiile staționale. [Teodorescu, Oprea,1969]

2.2 Lucrări de ajutorare a regenerării naturale

Prin lucrările de ajutorare a regenerării naturale se înțelege un complex de măsuri speciale, care au ca scop favorizarea instalării și menținerea semințișului natural.

Asemenea măsuri se iau în cazul arboretelor corespunzătoare pentru a fi regenerate pe cale naturală, când din diferite motive organizatorice sau staționale, regenerarea naturală nu s-a declanșat sau nu a apărut pe toată suprafața; în alte situații, regenerarea poate fi bine reprezentată ca compoziție specifică și număr de exemplare la hectar, dar sunt necesare anumite măsuri pentru menținerea acesteia, respectiv protejarea împotriva vegetației (erbacee, arbustice, chiar arborescente) concurente și cu mai mare vigoare de creștere în tinerețe.

Din punct de vedere sistematic, lucrările de ajutorarea a regenerării naturale se pot împărți în două grupe mari și anume: lucrări de ajutorare propriu-zise, care favorizează instalarea semințișurilor și lucrări de îngrijire a regenerării naturale, care contribuie la menținerea și buna dezvoltare a semințișurilor naturale.

2.2.1 Lucrările pentru favorizarea instalării semințișului

Aceste lucrări se execută numai în porțiunile din arboret unde instalarea semințișului din speciile de bază prevăzute în compoziția de regenerare este imposibilă sau limitată de condițiile grele de sol și constau din:

Extragerea subarboretelui și a semințișurilor neutilizabile. Semințișurile neutilizabile și subarboretul, se extrag odată cu efectuarea primei tăieri de regenerare, doar în porțiunile de arboret unde se consideră că ar afecta instalarea și/sau dezvoltarea semințișului.

Strângerea și îndepărtarea humusului brut sau a litierei prea groase, tasate sau nedescompuse, care împiedică sămânța să ia contact cu solul mineral pentru a germina sau opresc plantulele să iasă la lumină.

Strângerea și îndepărtarea litierei groase este necesară în făgete, și mai rar, în molidișuri.

Mobilizarea solului, atunci când acesta este tasat sau acoperit cu un start mare de humus brut, care împiedică sămânța să intre în contact cu solul mineral.

Provocarea drajonării în arboretele de salcâm, regenerate pe cale vegetativă (tratate în crâng) mai mult de două generații.

Strângerea resturilor rezulatate în urma exploatării, adunarea crăcilor, iescarilor, materialului lemnos sau a altor resturi nevalorificabile, rămase după exploatare

Drenarea suprafețelor pe care stagnează apa.

2.2.2 Lucrări pentru asigurarea dezvoltării semințișului

Aceste lucrări se execută în semințișurile naturale încă din momentul instalării lor până ce arboretul atinge starea de masiv și constau din:

Descopleșirea semințișului. Această lucrare urmărește protejarea semințișului imediat după instalarea acestuia, înlăturând buruienile care îi pun în pericol existența sau care îi împiedică dezvoltarea

Receparea semințișului de foioase rănit și extragerea exemplarelor de rășinoase vătămate prin lucrările de exploatare.

Înlăturarea lăstarilor.

Împrejmuirea suprafețelor.

2.2.3 Clasificarea lucrărilor de îngrijire și conducere a pădurii

Ținând cont de obiectivele lucrărilor de îngrijire și conducere, acestea diferă ca scop și tehnică de execuție în distinctele faze de dezvoltare ale pădurii. Astfel, lucrările menționate se diferențiază în funcție de tipul pădurii, de stadiul de dezvoltare în care aceasta se găsește, precum și de obiectivele urmărite prin aplicare (Tab. 2.1).

Tab. 2.1. Clasificarea lucrărilor de îngrijire și conducere a pădurii

[din Florescu și Nicolescu, 1998]

Notă: Stadiile de dezvoltare ale pădurii durează: semințiș – de la instalarea pădurii până la realizarea stării de masiv (consistența K = 1, 0); desiș – de la finele fazei de semințiș până când se declanșează elagajul natural și arboretul are un diametru mediu (dmed) de cca 2 cm; nuieliș = dmed între 3 și 5 cm; prăjiniș = dmed între 6 și 10 cm; păriș – dmed între 11 și 20 cm; codrișor – dmed între 21 și 35 cm, codru mijlociu – dmed între 36 și 50 cm.

De regulă, lucrările de conducere și îngrijire a pădurii se aplică în momentul atingerii stării de masiv, pe întreaga suprafață a arboretului sau doar pe o parte din aceasta, atât în arborete regulate, cât și în cele neregulate.

În arboretele echiene sau relativ echiene lucrările de conducere și îngrijire a pădurii se aplică, cu caracter generalizat, în succesiunea degajări (depresaje) – curățiri – rărituri, urmând ca lucrările de îngrijire cu caracter special să se execute numai atunci când silvicultorul consideră necesară aplicarea acestora. Aplicarea lucrărilor de rărire încetează cu 10-20 ani înainte de atingerea vârstei exploatabilității (fig. 2.1).

Fig. 2.1 Raportul dintre perioada de aplicare a lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor (notată cu b) și perioada de aplicare a tratamentelor (a) într-un arboret exploatabil la 120 ani [după Johann, 1970, din Burschel și Huss, 1997]

2.2.4 Degajările și depresajele

După atingerea stării de masiv, arborii trec de la existența izolată la cea gregară, de grup, alcătuind un nou arboret. În arboretele amestecate, unele specii, cu creștere mai rapidă în tinerețe, au tendința să le copleșească pe celelalte, astfel, începând să se manifeste o concurență intensă pentru spațiu, atât în sol, cât și în atmosferă. Fără intervenția silvicultorului, din această concurență nu ar ieși mereu învingătoare speciile cele mai valoroase din punct de vedere economic.[https://www.academia.edu/24362599/CAPITOLUL_1._%C3%8ENTEMEIEREA_REGENERAREA_P%C4%82DURII_CULTIVATE]

Lucrarea de rărire a arboretelor amestecate prin care se realizează acest obiectiv se numește degajare, are un caracter de selecție în masă și se execută în faza de desiș, având ca scop salvarea de copleșire și promovarea exemplarelor valoroase ca specie și conformare. [Stănescu și Târziu, în Negulescu et al., 1973].

Capitolul 3. Date generale despre regenerarea artificială a zonelor forestiere

3.1. Considerații privind utilitatea și oportunitatea acțiunii de regenerare artificială

Este în majoritate acceptată ideea că regenerarea naturală asigură constituirea unor arborete foarte valoroase, cu o productivitate ridicată și un înalt grad de stabilitate, ce își exercită cu maximă eficiență funcțiile atribuite. În general, regenerarea artificială e cel mai des utilizată în cazul arboretelor cărora li s-a aplicat tratamentul tăierilor rase care reclamă intervenția cu reîmpăduriri cât mai urgentă. Tăierile rase sunt preferate uneori din punct de vedere economic, datorită faptului că tăierile concentrate implică costuri de exploatare mai mici dar câteodată pot avea și o justificare de ordin silvicultural: în molidișuri, de exemplu, se dorește să nu se extragă treptat arboretul pentru a nu-l expune doborâturilor provocate de vânt. Regenerarea artificială a acestor arborete permite pădurii să revină în timp scurt în vechiul amplasament pentru a-și exercita funcțiile eco-protective.

Astfel de intervenții rapide se impun și în cazul arboretelor calamitate natural prin incendii, doborâturi provocate de vânt, rupturi cauzate de zăpadă, atacuri de insecte etc. O altă situație care necesită intervenția artificială ar fi problema instalării vegetației forestiere acolo unde ea lipsește,aici se pune de fapt problema creării pădurii și nu a regenerării ei. Acesta ar fi cazul poienilor, enclavelor, terenurilor degradate din afara zonei forestiere sau a terenurilor avansat degradate din sectorul agricol ce urmează a fi integrate în circuitul productiv forestier, pentru care împădurirea reprezintă o alternativă viabilă de valorificare superioară a terenului.

Având în vedere nevoile de lemn crescânde ale economiei și în general ale societății, silvicultorii urmăresc nu doar extinderea fondului forestier ci și sporirea productivității arboretelor ce fac parte din acesta.

În unele situații regenerarea naturală este foarte greu de realizat datorită consistenței și vitalității scăzute sau înțelenirii solului. Regenerarea artificială este facilă și permite introducerea de noi specii care să valorifice la maxim potențialul stațiunii și să ofere o producție cantitativ și calitativ superioară.

O altă modalitate ce urmărește creșterea productivității în cardul sectorului forestier presupune înființarea unor culturi forestiere specializate cu rol principal de producție. De altfel regenerarea artificială, în general, este singura modalitate de introducere în ecosistemul forestier a unor populații sau indivizi cu caracteristici genetice noi sau chiar superioare în unele cazuri, care reduc efectele negative ale consangvinizării în populațiile de arbori.

În concluzie folosirea regenerării artificiale este motivată de cazuri în care alte soluții sunt imposibil sau dificil de realizat din cauze de ordin silvicultural, stațional sau economic. De asemenea, atunci când reușita regenerării impune realizarea acesteia cât mai urgent sau când se dorește schimbarea asortimentului de specii a unui arboret, regenerarea artificială va putea fi luată în considerare în mod complet justificat. [Palaghianu, 2003]

3.2 Stabilirea intervențiilor artificiale pe categoriile lucrărilor de împăduriri

Pentru proiectarea optimă a culturilor forestiere, trebuie neapărat cunoscute categoriile și felul lucrărilor de împădurire prin care acestea se individualizează între ele. Încadrarea suprafețelor forestiere într-o anumită categorie de lucrări se face în funcție de condițiile staționale și categoria de teren în care s-a inclus concret suprafața respectivă de împădurire.

Proiectantul, pe baza analizei condițiilor staționale și a tipurilor pe pădure pentru fiecare suprafață supusă activității de regenerare artificială trebuie să decidă categoria lucrărilor de împădurire în care aceasta s-a încadrat. Tot el trbuie să justifice soluțiile tehnice adoptate pentru fiecare suprafață de împădurire, ulterior rezultatele fiind prezentate într-un tabel de sinteză .

Tabelul 3.1. Natura lucrărilor de împădurire stabilită în funcție de categoria terenului de împădurire și ponderea lor în suprafață

În continuare, pentru o mai bună înțelegere sunt definite și prezentate categoriile lucrărilor de regenerare artificială care se racordează și se aplică în funcție de categoria de teren.

Împăduriri propriu-zise. Reprezintă lucrările de instalare a culturilor forestiere pe terenuri care nu se află în fondul forestier, unde pădurea nu a existat, sau pe acele suprafețe care, supuse defrișărilor efectuate cu mult timp în urmă, și-au pierdut statutul de fond forestier.

Reîmpăduriri. Sunt lucrările prin care se crează o pădure pe terenuri de curând despădurite în urma exploatării, defrișării, incendiilor, doborâturilor de vânt sau altor calamități.

În raport cu particularitățile lucrărilor artificiale aplicate, se pot deosebi următoarele categorii:

Reîmpăduriri propriu-zise. Acest tip de lucrare presupune instalarea artificială a pădurii prin regenerarea unor arborete care se evidențiază prin structură și productivitate normală, soluri nealterate, iar compoziția noii culturi este cât mai apropiată de cea a tipului de pădure din care provine. Aceste lucrări se aplică pe terenurile forestiare unde s-au efectuat lucrări de tăieri rase, concentrate, sau pe suprafațe de teren care au avut de suferit în urma calamităților.

Refaceri. Acest tip de lucrare forestieră presupune reinstalarea vegetației pe cale artificială prin înlocuirea arboretului degradat, cu productivitate scăzută și stare de sănătate precară, cauzată de consistența redusă determinată de regenerarea pădurii în generații succesive din lăstari. Lucrările de refacere se aplică pe terenurile unde arboretele existent prezintă un grad avansat de degradare, indiferent de vârstă, ce prezintă o stare lâncedă de vegetație, incapabil de a se regenera pe cale naturală.

Substituiri. Reprezintă lucrarea de reinstalare artificială a pădurii pe terenuri ocupate de arborete cu valoare economică mică, compuse din specii cu potențial bioproductiv redus, instalate în stațiuni necorespunzătoare cerințelor lor ecologice. Substituirile se aplică pe terenurile unde arboretele de origine naturală aparține tipurilor de pădure derivate, alcătuite din specii pioniere sau specii de amestec, în tufărișuri alcătuite din specii arbustive și în pădurile cu arborete slab productive de salcâm, instalate în stațiuni cu soluri grele, uscate, carbonate, superficiale, cu efervescență la suprafață sau având regim alternant de umiditate.

Completări. Aceste lucrări se aplică în arboretele tinere aflate în faza de dezvoltare semințiș-desiș, regenerate incomplet pe cale naturală sau artificială. În cardul acestei lucrări, plantările se execută în golurile rămase neregenerate, cu scopul de a scurta perioada de închidere a masivului forestier.

Ameliorări. Sunt lucrări care prevăd păstrarea arboretului existent și se execută parțial pe terenuri ocupate cu arborete aflate la faza de dezvoltare nuieliș-codrișor. Din cauza consistenței subnormale, arboretele nu sunt capabile să-și închidă golurile formate pe cale naturală. Acest lucru face ca terenurile să aibă soluri înțelenite sau pe cale de înțelenire, iar arboretele se remarcă printr-o stare de sănătate nesatisfăcătoare,cu tendință de înrăutățire pe măsura avansării lor în vârstă.

3.3. Alegerea speciilor și a compoziției pentru împădurire

Alegerea speciilor pentru împăduriri este o problemă care se rezolvă ținând seama de o serie de factori de ordin economic și silvo-biologic. Din studiile tehnico-economice făcute rezultă- în funcție de tendințele evoluției în perspectivă a consumului de lemn pe specii și sortimente – necesitatea de a se pune accent la împăduririle următoare pe anumite specii și grupe de specii. [Ionescu et al.,1968]

Pentru alegerea speciilor ce urmează a fi instalate în culturile forestiere, proiectantul trebuie să țină seama de anumite aspecte, cum ar fi:

culturile forestiere să fie de preferință amestecate și viabile, alcătuite din mai multe specii cu însușiri ecologice biologice compatibile;

promovarea în special a speciilor autohtone și valoroase sub aspectul producției de biomasă și calității lemnului;

folosirea cu o pondere cât mai mare a speciilor arborescente și arbustive producătoare de pomușoare și fructe comestibile, în scopul de a diversifica produsele accesorii și utilitățile ecosistemice ale pădurii.

Pentru alegerea speciilor de instalare în culturile forestiere, trebuie să se țină seama de condițiile solului, deoarece acest factor prezintă o anumită influență asupra creșterii și dezvoltării plantelor. În executatrea lucrărilor de împăduriri o deosebită importanță o are stabilirea compoziției pe specii a culturilor, astfel ca arboretele nou create să aibă creșteri ridicate, să fie rezinstente la adversități, să-și îndeplinească în condiții optime funcțiile de protecție șim să contribuie la menținerea și ameliorarea fertilității solului. Speciile forestiere de introdus și proporția în care acestea participă la înființarea culturilor sunt date prin formula de împădurire (compoziția de regenerare). [Chiriță, 1981]

3.4. Metode și procedee de împădurire

Împădurirea pe cale artificială a unei suprafețe poate fi realizată prin aplicarea a două metode principale și anume: semănăturile directe și plantațiile. În cazuri foarte rare se efectuează prin utilizarea metodei butășirilor directe. Este de reținut faptul că pe aceeași unitate de împădurire pot fi aplicate diverse metode de instalare a vegetației forestiere. Pot să existe condiții de mediu favorabile care permit ca una sau câteva specii din formula de împădurire să fie instalate cu anticipație sub masiv de pădure prin efectuarea semănăturilor directe. Răsărirea și creșterea optimă a plantulelor obținute în urma semănăturilor directe este condiționată de receptivitatea solului și de capacitatea puieților de a concura cu vegetația lemnoasă existentă la suprafața solului. De aceea, înaintea efectuării lucrărilor de împădurire terenul trebuie pregătit pentru a facilita dezvoltarea în condiții optime a puieților. Tehnicile de pregătire a terenului diferă în funcție de caracteristicile staționale și de regiune. Semănăturile directe pot fi aplicate după caz, în rânduri, în cuiburi și prin împrăștiere. În tabelul de mai jos, se prezintă variante de semănat pentru alegerea corectă și corespunzătoare de către proiectant a tehnologiilor de împădurire prin aplicarea semănăturilor directe, pentru cele trei procedee nominalizate .

Tabelul 3.2. Explicarea și detalierea tehnologiilor de împădurire

Semințele au un rol esențial, în cazul împăduririi prin semănări directe. Acestea constituie materialul de bază în crearea pădurilor pe cale artificială. Volumul mare al împăduririlor efectuate în țara noastră în ultimele decenii și extinderea culturii rășinoaselor au necesitat și vor impune și în viitor recoltarea și utilizarea unor cantități mari de semințe forestiere. [Chiriță, 1981]

Semănatul prin împrăștiere se aplică în cazuri limitate și presupune distribuția pe cât posibil uniformă a semințelor pe terenul de împădurire; acest procedeu nefiind indicat pentru aplicarea pe scară largă datorită consumului mare de sămânță și a reușitelor minime. În urma aplicării acestei lucrări de împădurire, semințele rămân de cele mai multe ori la suprafața solului, fiind expuse astfel fluctuațiilor variate ale factorilor de mediu.

Semănăturile în rânduri se aplică pe terenurile a căror soluri au fost pregătite în prealabil, pe toată suprafața sau cel puțin în benzi. Se recomandă executarea mecanizată a tehnologiilor de împădurire: pregătirea solului, semănatul care asigură paralelismul și rectitudinea rândurilor și utilizarea prășitoarelor pentru efectuarea lucrărilor ulterioare de menținere a solului.

Tabelul 3.3 Norme de semințe* pentru a obține un număr minim de puieți la cuib, m, m2

* semințe de calitatea I

Semănăturile în cuiburi se aplică pe suprafețele pregătite în tăblii, fâșii sau vetre, pe terenuri accidentate. În vederea evitării riscului declanșării eroziunii pluviale, încorporarea semințelor în sol se face pe suprafețe mici, circulare, de forma unor cuiburi și cu contrapantă, pentru a reține apa.

Crearea pădurilor prin plantarea puieților este o metodă utilizată pe scară largă. Plantarea este avantajoasă, mai ales în condiții grele, pe terenuri degradate, prundișuri, nisipuri, etc. Pentru ca lucrările de plantare să fie corespunzătoare scopului urmărit, este necesar să fie îndeplinite o serie de condiții în ceea ce privește calitatea puieților, epoca și tehnica plantării, fără a se neglija buna pregătire a solului. Calitatea puieților este hotărâtoare și de aceea se folosesc numai puieți corespunzători ca dimensiuni, proaspeți, fără vătămări, care pot da arborete ce calitate. [Teodorescu, Oprea,1969].

Figura 3.1 Etape ale plantării în gropi

Sunt cunoscute diverse procedee de plantare: plantarea în gropi, în despicătură, pe coame și pe brazdă. Plantarea în gropi este procedeul cel mai utilizat în cadrul lucrărilor de împădurire. În zonele cu climă umedă, la umplerea gropilor pământul se va aranja în partea superioară sub forma unui ușor mușuroi, pe când în zonele secetoase partea superioară va avea o ușoară concavitate pentru a facilita reținerea apei provenită din precipitații.

Figura 3.2 Aranjarea pământului în jurul puietului a- cu convexitate, b- cu concavitate [Teodorescu, Oprea, 1969]

Înaintea plantărilor de primăvară, indiferent de regiune sau procedeul de plantare, se recomandă păstrarea puieților în apă, sau apă cu humus pentru aproximativ 24 de ore.

Figura 3.3 Păstrarea puieților la șanț: a) cu talie mică; b)cu talie mare

Pentru efectuarea lucrărilor de împădurire, se recurge frecvent la plantarea puieților cu rădăcini nude în gropi normale și foarte rar se utilizează procedee care necesită folosirea puieților cu rădăcini protejate (extrași cu balot la rădăcină sau produși în recipiente). Puieții se pot planta în orice anotimp, dacă sunt luate un șir de măsuri speciale. Pe terenurile ce urmează a fi împădurite, plantarea se execută de regulă toamna, după încetarea vegetației și primăvara, înainte de intrarea puieților în vegetație.

Tabelul 3.4. Soluțiile tehnice de instalare a culturilor forestiere

Puieții, proveniți din sămânță sau obținuți pe cale vegetativă reprezintă materialul de bază în lucrările de împădurire prin plantații, producerea acestora făcând obiectul unor culturi intensive, instalate pe terenuri special alese și amenejate pentru acest scop. Porțiunea de teren special aleasă și amenajată, în care se execută o cultură intensivă de palnte lemnoase, cu scopul producerii puieților folosiți în plantații forestiere, se numește pepinieră silvică. [Teodorescu, Oprea, 1969]

În interiorul pepinierelor silvice sunt produși puieții care sunt destinați împăduririlor sau reîmpăduririlor, folosiți ca port altoi pentru specii lemnoase decorative sau pomicole Tot în cadrul acestora se fac, culturi de plante “mamă” cu scopul de a obține butași de tulpină lignificați, semilignificați, verzi, butași de rădăcină, a puieților din marcote etc. Avantajele producerii puieților în pepinierele silvice sunt numeroase, acestea făcând posibilă obținerea unui număr mare de puieți cu însușiri superioare pe unitate de suprafață și într-un timp redus, asigurând la livrare, exemplare egale sau superioare standardelor privind dimensiunile minime, sănătatea, autenticitatea și puritatea lotului. Ca urmare a asigurării condițiilor asemănătoare de cultură din cadrul pepinierelor silvice loturile de puieți formați se vor caracteriza prin uniformitate și superioritate. În funcție de durata de exploatare, pepiniere silvice pot fi permanente, destinate producerii puieților pe o perioadă de timp îndelungată sau provizorii, utilizate pentru producerea a două-trei generații de puieți. Pepinierele provizorii ocupă suprafețe reduse, fiind amplasate în apropierea terenurilor de împădurit și sunt lipsite de dotările pepinierelor permanente. Convențional, pepinierele se clasifică după suprafața ocupată în: pepiniere mici, mijlocii și mari, în funcție de preponderența speciilor de rășinoase și foioase cultivate.

Tabel 3.5 Clasificarea pepinierelor după suprafață

Butășirea este un proces de înmulțire vegetativă din organe sau porțiuni de organe (tulpină, rădăcină, frunză, etc.) ale plantei, care, detașate artificial de planta mamă și puse în condiții favorabile de creștere, dezvoltă rădăcini și o parte aeriană proprie, fomându-se astfel plante noi. [Avram, 2007]

Butașii sunt fragmente de organe vegetative detașate de plantele mamă, care, în prezența unor factori exogeni precum căldura, umiditatea și oxigenul, formează rădăcini și tulpini, dând naștere unor noi exemplare. Tehnologia adoptată în pregătirea butașilor trebuie să valorifice optim capacitatea plantelor de a se înrădăcina și de a produce noi indivizi. Planta de la care se recoltează butașii trebuie să fie tineră, viguroasă și în perfectă stare de sănătate. În pepinierele mari, producătoare de puieți din butași, plantele mamă sunt conduse sub formă de tufe, fiind periodic supuse tăierilor de juvenilizare. După organul din care sunt confecționați butașii în cazul speciile lemnoase se deosebesc butași de rădăcină și butași de ramură sau de tulpină, aceștia din fiind categoria cea mai folosită în pepiniere. După modul de recoltare și confecționare se disting: butași simpli, cu călcâi, cu inel, cu cârlig, cu un mugure.

După gradul de maturare al țesuturilor butașii pot fi lignificați, semilignificați, verzi. Butașii verzi provin de la exemplare care vegetează activ, din lujeri încă nelignificați. În condițiile naturale din țara noastră, perioada optimă de recoltare este luna iunie, spre mijlocul fenofazei a treia de creștere vegetativă (încetinirea și încetarea alungirii lujerului). Perioada de recoltare și confecționare a butașilor este în strânsă legătură cu creșterea promotorilor și descreșterea inhibitorilor procesului de înrădăcinare, respectiv cu balanța nutrițională. Perioada de butășire corespunde celei de recoltare a butașilor, adică este bine ca în perioada imediat următoare după recoltarea și pregătirea butașilor să se execute lucrarea de butășire. Metodele convenționale de butășire pot fi: în teren deschis, în paturi de înrădăcinare neprotejate, în răsadnițe, în sere.

3.5. Scheme de împădurire

Schema de împădurire stabilește prin simboluri într-o prezentare grafică modul de asociere a speciilor pe suprafața de împădurire, dispozitivul de amplasare și desimea inițială a culturilor forestiere. În regiunile de deal și de munte cu relief accidentat, sau în cazul regenerărilor mixte, schemele de împădurire au caracter orientativ Pentru realizarea schemei de împădurire, se va ține seama de variația condițiilor microstaționale în spațiul suprafeței de împădurire și de considerațiile de ordin economic. Într-o cultură forestieră, în funcție de rolul tribuit speciilor, la efectuarea asocierii lor în vederea constituirii unei noi generații de pădure, proiectantul, în elaborarea schemei de împădurire trebuie să țină cont de două aspecte principale. În primul rând, pentru a evita efectul negativ al concurenței, de eliminare a unei specii de către alta, iar în al doilea rând, se ia în calcul faptul că speciile secundare și cele pentru protecția și ameliorarea solului sunt introduse întotdeauna în amestec intim cu speciile principale, de bază, și de amestec.

Figura 3.4 Schemă de împădurire (Damian, 1969)

3.6. Îngrijirea și controlul anual al culturilor forestiere

O primă lucrare ce se execută pentru îngrijirea și întreținerea împăduririi este cea de completare. Completarea este o operație tehnică sivică, încadrată în categoria lucrărilor de împădurire, care se execută în suprafețele rămase goale, folosindu-se speciile prevăzute în compoziția de regenerare.[Avram, 2007] La plantații, completările trebuie făcute în anul următor, iar în cazul semănăturii directe, în următorii 2-3 ani. Îngrijirea culturilor tinere cuprinde un complex de lucrări care diferă în funcție de regiune, specie și metoda de instalare utilizată, având scopul de creare a condițiilor favorabile dezvoltării puieților. În cazul lucrărilor de împădurire reușita acestora nu poate fi stabilită după calitatea execuției lucrărilor. Prinderea puieților și vigoarea de creștere sunt elemente care indică reușita lucrării. Din aceste motive este necesar un control atent al acestor lucrări, control care se efectuează anual.

Pentru aprecierea calității lucrărilor se iau suprafețe de probă de 100, 200, 300 sau 400 m2, numărul acestora fiind stabilit în funcție de suprafața totală pe care s-au executat lucrările de împădurire. Pentru fiecare suprafață de probă se face numărarea puieților viabili, pe grupe de specii, apreciindu-se starea de vegetație a culturilor. Totodată se fac constatări asupra cauzelor pierderilor, toate datele sunt însemnate în cartea de teren, pe baza lor întocmindu-se procesul verbal de control. Datele din procesul verbal se terc în Centralizatorul reușitei culturilor forestiere.

La semănările directe se consideră reușit un cuib în care se găsesc cel puțin 3 puieți viguroși de foioase sau cel puțin 6 puieți bine înrădăcinați de rășinoase. La semănarea în rânduri este necesar să existe 4 puieți viguroși pe metru de rând. Culturile nesatisfăcătoare se consideră compromise și trec la pierderi. Celelalte se completează și se întrețin până la reișita definitivă, adică până la atingerea stării de masiv în cazul foioaselor sau atingerea înălțimii de aproximativ 1 m în cazul rășinoaselor.

Capitolul 4. Urmărirea evoluției etapelor de regenerare naturală și evidențierea necesității intervenirii cu lucrări de ajutorare

Pentru a putea concepe partea de cercetare a acestei lucrări, am participat la efectuarea lucrărilor de împădurire, mai exact de completare a unei suprafețe supusă răririlor neuniforme prin deschiderea și lărgirea progresivă a unor ochiuri, în cadrul cantonului silvic Valea Romană.

4.1 Date generale despre cantonul silvic Valea Romană

Cantonul silvic Valea Romană face parte din cadrul Ocolului Silvic Municipal Baia Mare. În prezent, Ocolul Silvic are în administrația sa o suprafată de 10456,7 ha, din care 9090,7 ha sunt păduri aparținătoare Municipiului Baia Mare; 1020,7 ha – păduri administrate pe bază de contract, restul suprafeței fiind ocupată cu pășuni împădurite.

Pădurile din cadrul acestui ocol silvic sunt situate în partea de nord a țării, în regiunea geomorfologică a Carpaților Orientali, în prelungirea sud-vestică a subținutului Munților Vulcanici din nord, districtul Munților Gutâi – Munții Firizei și Munții Igniș din cadrul lanțului muntos Oaș- Gutâi- Văratec, cuprinzând munții vulcanici cu cea mau mică înălțime, în apropiere de municipiul Baia Mare. Teritoriul ocupat de acest ocol se situează între râul Băița, alfuent al râului Lăpuș și Valea Firiza, afluent al râului Săsar.

Cantonul silvic Valea Romană ocupă o suprafață de 936,8 ha, cu un număr de 81 de borne, cuprinzând următoarele unități amenajistice: 32-49, 69, 71-73, 77, 36 și 41D și pășuni împădurite situate pe unitățile amenajistice 9,10,11 și 12. Datorită amplasării sale favorabile, în afara zonelor de locuit, cantonul silvic Valea Romană este inclus în categoria cantoanelor cu risc redus de sustrageri ilegale de arbori sau de producere a incendiilor.

Figura 4.1 Harta cantoanelor Ocolului Silvic Municipal Baia Mare

4.2 Solul

4.3 Metode utilizate în studiul efectuat

4.3.1 Etapa de teren

Lucrările de împădurire s-au derulat în perioada 26 martie – 6 aprilie, anul curent, la efectuarea lor participând un număr de 10 muncitori, îndrumați de silvicultorul de zonă. Scopul principal a fost acela de a completa regenerarea naturală pe un teren de curând exploatat prin tăieri progresive, în ochiuri și de racordare. Astfel, au fost împădurite, prin completare, parcelele 42B, 47D și 47E, prima pe o suprafață de 0,7 ha, iar celelelte două cu câte 1ha fiecare. Nevoia de efectuare a acestor lucrări a fost datorată faptului că, pe suprafețele sus menționate au rămas numeroase locuri pe care puieții nu s-au instalat pe cale naturală, fiind astfel necesară intervenția omului.

Pentru a se garantiza eficiența lucrării a fost necesar să se intervină cu lucrări de pregătire a solului, și anume curățirea resturilor de exploatare, care au fost adunate manual în grămezi înguste și scoaterea mecanizată a cioatelor.

Figura 4.2 Pregătirea terenului prin curățirea resturilor de exploatare

Figura 4.3 Pregătirea terenului prin lucrarea de scoatere a cioatelor

Având în vedere amplasarea suprafeței de împădurit, pregătirea terenului s-a executat doar manual, amenajându-se vetre concomitent cu efectuarea plantațiilor, vetrele având rolul de a îndepărta mușchii, zmeurarul și alte specii arborescente pioniere aflate la suprafața solului de împădurit.

S-au ales ca specii principale de împădurire bradul și molidul într-o proporție de 40% fiecare, în amestec cu stejarul 10% și laricea 10%, această formulă de împădurire urmărind întărirea rezistenței arboretelor la acțiunile factorilor atmosferici și a agenților dăunători și obținerea unei productivități ridicate. Cei 14000 de puieți folosiți pentru realizarea lucrărilor au fost aduși din pepinierele cantoanelor silvice Firiza sat – puieții de molid, stejar și larice și Crivei, Blidari – puieții de brad , ambele cantoane aparținând Districtului III, Firiza.

Din cauza distanței, a accesului dificil în zona și a temperaturilor mult prea ridicate pentru perioada respectivă, puieții au fost aduși și păstrați în șanturi special amenajate păna la finalizarea lucrării, pentru a se evita uscarea rădăcinilor.

Ca metodă de împădurire s-a folosit plantarea în gropi, în rânduri neregulate, respectând în linii mari distanțele între puieți stabilite prin schema de împădurire.

a). b).

c).

Figura 4.4 Etapele procesului de plantare a), b), c)

Procesul de plantare a fost îngreunat de poziționarea suprafețelor și de solul uscat datorită temperaturilor ridicate și lipsei precipitațiilor din perioada de iarnă. De asemenea procesul a fost îngreunat și de prezența rocilor de jasp pe suprafața terenului de împădurit.

Figura 4.5 Rocă de jasp prezentă pe suprafața de împădurit

4.3.2 Observarea evoluției lucrărilor de împădurire

În perioada 8-9 aprilie s-a efectuat recepția lucrării, verificându-se calitatea procesului de împădurire. La cel mult 2 luni de la instalarea puieților ar fi trebuit să se intervină cu lucrări de îngrijire a culturii forestiere, și anume descopleșirea puieților, lucrare care se aplică în mod regulat în primii în 2-3 ani de la plantare . Acest lucru a fost imposibil de realizat din cauza precipitațiilor abundente din această perioadă, precipitații care au limitat accesul la zonele împădurite.

Abia în primele zile ale lunii iulie s-a putut ajunge la suprafețele în care s-au efectuat completările în regenerarea naturală, constatându-se faptul că puieții au fost copleșiți de ierburi mari, rugi sau zmeurar. O mare parte a puieților nu au fost afectați de acest lucru, însă se menține nevoia intervenirii cât mai rapide cu lucrări de descopleșire, urmate de o a doua etapă de completare, necesară în cazul puieților care, din anumite motive precum lipsa luminii sau concurența cu speciile arborescente concurente, s-au uscat.

Figura 4.6 Stadiul actual al plantației, în lipsa descopleșirilor

.

Figura 4.7 Puiet acoperit de buruieni

Concluzii

Regenerarea naturală, în sensul strict al cuvântului este procesul de reînnoire a unei păduri exploatate, ce presupune refacerea acesteia numai sub acțiunea forțelor naturii, fiind și cea mai indicată metodă din punct de vedere economic.

În cazul regenerării naturale, intervenția omului nu ar trebui să se facă simțită, însă lipsa anumitor lucrări programate și conduse de silvicultor reduc cantitativ și calitativ produsul principal oferit de pădure.

În urma supravegherii evoluției procesului de împădurire se constată faptul că regenerarea nu mai este un produs pur natural, iar intervenția specialistului are un impact decisiv în procesul îndelungat și uneori anevoios de ajungere a arborilor, în condiții optime, la vârsta exploatării.

Problema alegerii între cele două tipuri de regenerare nu poate fi rezolvată decât se iau în considerare condițiile care dictează, pe de o parte felul în care se face exploatarea, iar pe de altă parte, modul de gospodărire a pădurii respective.

Oricare ar fi modalitatea de regenerare, atât cea naturală, cât și cea pe cale artificială, sunt necesare lucrări de intervenție pentru a se obține o pădure care să corespundă nevoilor societății, din toate punctele de vedere. Aceste lucrări sunt costisitoare, iar timpul necesar evoluției puieților până a ajunge la maturitate este îndelungat.

În monentul de față, silvicultura are menirea de a spori la maxim capacitatea de protecție și producție a pădurilor prin folosirea tuturor mijloacelor de care dispune. În aceste condiții împăduririle nu se rezumă la simpla instalare pe cale artificială a vegetației forestiere, devenind astfel, o activitate tot mai complexă, care are ca țintă finală întemeierea unor păduri viabile și productive.

Bibliografie

Avram, G., 2007, Dicționar pentru silvicultori, Ed. George Coșbuc, Bistrița, pp.60,96

Birks, H. J. B., and Birks, H. H. (2016). How have studies of ancient DNA from sediments contributed to the reconstruction of Quaternary floras? New Phytol. 209, 499–506. doi: 10.1111/nph.13657

Bossard, M., Feranec, J., and Otahel, J. (2000). CORINE Land Cover Technical Guide: Addendum 2000. Technical Report No. 40. Copenhagen: European Environment Agency.

Bryant, D., Nielsen, D., Tangley., L., 1997, The Last Frontier Forests: Ecosystems and Economies on the Edge, World Resources Institute, pp. 54

Constantinescu, N., 1973, Regenerarea arboretelor. Ediția a II-a, Ed. Ceres, București, pp. 668;

Constantinescu, N., 1976, Conducerea arboretelor, vol I, Editura Ceres, Bucuresti, pp. 250;

DeFries, R. S., Hansen, M. C., Townshend, J. R. G., Janetos, A. C., and Loveland, T. R. (2000). A new global 1-km dataset of percentage tree cover derived from remote sensing. Glob. Change Biol. 6, 247–254.

Eastern Alps, indicated by dendrochronological analysis of living trees and subfossil logs. Veg. Hist. Archaeobot. 14, 221–234.

Edwards, K. J., Fyfe, R. M., and Jackson, S. T. (2017). The first 100 years of pollen analysis. Nat. Plants 3:17001. doi: 10.1038/nplants.2017.1

Florescu I., Nicolescu N., 1998, Silvicultura, vol. II, Silvotehnica pp 1033

Hansen, M. C., Potapov, P. V., Moore, R., Hancher, M., Turubanova, S. A., Tyukavina, A., et al. (2013). High-resolution global maps of 21st-century forest cover change. Science 342, 850–853. doi: 10.1126/science.1244693

Hohensinner, S., Sonnlechner, C., Schmid, M., and Winiwarter, V. (2013). Two steps back, one step forward: reconstructing the dynamic Danube riverscape under human influence in Vienna. Water Hist. 5, 121–143. doi: 10.1007/s12685- 013-0076-0

Ionescu Ad., Dumitreescu Gh., Hampu V., Botezat T., Avram Cr., Stănescu M., Bakos V., Simionescu A., Frațian Al., Nimară D., Caragață Șt., Roșianu Gh., Barbu I., 1968, Cartea pădurarului, Ed. Agro-silvică, București, pp.280

McDuffee, K. E., Eglinton, T. I., Sessions, A. L., Sylva, S., Wagner, T., and Hayes, J. M. (2004). Rapid analysis of 13 C in plant-wax n -alkanes for reconstruction of terrestrial vegetation signals from aquatic sediments: Analysis of 13C in plant-wax n -alkanes. Geochem. Geophys. Geosyst. 5:Q10004. doi: 10.1029/2004GC000772

Milescu, I., 1990, Pădurea și omenirea, Editura Ceres, București, pp. 200;

Milescu, I., 1997, Istoria pădurilor: introducere în silvicultură, Tipografia Universității Suceava, pp. 196;

Mygatt E., 2006, World’s Forests Continue to Shrink, Earth Policy Institute;

Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tîrziu, D., 1973, Silvicultura. Vol I. Editura Ceres, București Palaghianu, C., 2003 – Procedee și tehnici de regenerare artificială, Universitatea Suceava

Nicolussi, K., Kaufmann, M., Patzelt, G., van der Plicht, J., and Thurner, A. (2005). Holocene tree-line variability in the Kauner Valley, Central

Pelyukh Oksana, o PalettoAlessandr, Zahvoyska Lyudmyla 2019. People’s attitudes towards deadwood in forest:evidence from the Ukrainian Carpathians Journal of Forest Science, 65, 2019 (5): 171–182

Preece, R. C., Coxon, P., and Robinson, J. E. (1986). New biostratigraphic evidence of the post-glacial colonization of Ireland and for Mesolithic forest disturbance. J. Biogeogr. 13, 487–509. doi: 10.2307/2844814

Teodorescu V., Oprea C., 1969, Silvicultura: Manual pentru școlile profesionale anul I și II , Ed. , pp. 182, 284

Whitehouse, N. J., and Smith, D. N. (2004). “Islands” in Holocene forests: implications for forest openness, landscape clearance and ‘culturesteppe’ species. Environ. Archaeol. 9, 199–208. doi: 10.1179/env.2004.9. 2.199

Zanon Marco, Davis Basil A. S., Marquer Laurent, Brewer Simon and Kaplan Jed O. 2018. European Forest Cover During the Past 12,000 Years: A Palynological Reconstruction Based on Modern Analogs and Remote Sensing Frontiers in Plant Science, www.frontiersin.org 1 March 2018, Volume 9. Article 253

Pagini web

https://ro.scribd.com/document/140135827/impaduriri?fbclid=IwAR0l9dd4PGtc6xdt2hoHU3riBZTxUdGldLQTtXOb2ZTnTX4iqmJvGgiYheM

https://www.academia.edu/24362599/CAPITOLUL_1._%C3%8ENTEMEIEREA_REGENERAREA_P%C4%82DURII_CULTIVATE?fbclid=IwAR0x0V8L8gS8Iykuh0qVexqxtcKPuzK8bH6BdtD20SY_ilj0B-mBwrtLEBY

https://ro.scribd.com/doc/258781836/Cercetari-Privind-Evaluarea-Regenerarii-Arboretelor-Prin-Mijloace

Informatice?fbclid=IwAR0l9dd4PGtc6xdt2hoHU3riBZTxUdGldLQTtXOb2ZTnTX4iqmJvGgiYheM

http://www.cdep.ro/?fbclid=IwAR3TXD3Rb-Kileux1WkwqpXcGGVVZKLnglLlyjsuZck2lAlUe3Nk4U-NL7M

https://ro.scribd.com/document/381452997/Silvicult-ii?fbclid=IwAR097fwxrHK2sQzzDNEVyEhDLx4xYFmC4Lpdtq0bsNoCD0GwHkrde2UPtgQ

https://ro.scribd.com/doc/45099430/silvotehnica?fbclid=IwAR0hAH8CwGXzSeVE0GlDU8Tno4Y0JhHBXCl_VOtPfeIySS_1KoqIbvHpAL4

https://ro.scribd.com/document/338290403/silvotehnica-pdf?fbclid=IwAR06EAicCIrsWqZ29HgHHbOCNGy90x7Ag-v05QWMQbhnO4S3gD0XlhlQqB0

https://www.academia.edu/11816222/Two_steps_back_one_step_forward_reconstructing_the_dynamic_Danube_riverscape_under_human_influence_in_Vienna?fbclid=IwAR29Ti_2CNKSlZSxBtJKG3dmenMHk5oF61FV82jgW0oRWQDGN5pfcloekzM

Declarație pe proprie răspundere privind autenticitatea lucrării disertație

Subsemnata Smical Mihaela Florentina, legitimată cu CI seria MM nr. 941620, CNP 2850823245036, autoarea lucrării REGENERAREA NATURALĂ ȘI ARTIFICIALĂ ÎN DOMENIUL SILVIC, STUDIU DE CAZ ÎN ZONA FIRIZA elaborată în vederea susținerii examenului de finalizare a studiilor de master la Facultatea de Științe, depatamentul de Chimie Biologie, Specializarea Protecția și Managementul Mediului din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca, sesiunea iulie a anului universitar 2020, declar pe proprie răspundere, că această lucrare este rezultatul propriei activități intelectuale, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate, în textul lucrării, și în bibliografie.

Declar, că această lucrare nu conține porțiuni plagiate, iar sursele bibliografice au fost folosite cu respectarea legislației române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.

Declar, de asemenea, că aceasta lucrare nu a mai fost prezentată în fața unei alte comisii de examen de licență/diplomă/disertație. În cazul constatării ulterioare a unor declarații false, voi suporta sancțiunile administrative, respectiv, anularea examenului de licență/disertație.

Nume, prenume Data

Smical Mihaela Florentina 1.07.2020

Semnătura