Învățătura Sfântului Ioan Gură DE Aur Despre Sfințenie ȘI Asceză

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DEPARTAMENT: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNVĂȚĂTURA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR DESPRE SFINȚENIE ȘI ASCEZĂ

Coordonator științific:

Pr. Conf. univ. dr.

Absolvent:

CUPRINS

I. Viața și moștenirea literară a Sfântului Ioan Gură de Aur……………………… pag. 3

II. Învățătura despre asceză, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur……………….pag. 65

III. Treptele vieții duhovnicești, după Sfântul Ioan Gură de Aur…………………..pag. 67

IV. Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre Sfințenie……………………….. pag. 11

IV.1. Definiția sfințeniei………………………………………………………………… pag. 11

IV.2. Dobândirea sfințeniei……………………………………………………………. pag. 14

IV.3. Sfinții, modele de sfințenie. Iubirea, virtutea sfinților…………………. pag. 20

V. Sfințenia, urmarea viețuirii în Hristos…………………………………………………pag. 36

V.1. A fi în Hristos și în Sfântul Duh………………………………………….pag. 41

VI. Monahismul în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur…………………………….pag. 71

I. VIAȚA ȘI MOȘTENIREA LITERARĂ A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Luminătorul lumii și dascălul a toată lumea, stâlpul și întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinței, înțelept păstor de suflete, Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fascinat cu predica sa bogată și captivantă nu numai pe contemporani, ci pe toate generațiile de la el până la noi. Dascăl al dreptei credințe, al pocăinței și al rugăciunii, al milosteniei, al sfințeniei și al vieții veșnice, preotul antiohian și arhiepiscopul constantinopolitan a rămas, peste veacuri, cel mai mare predicator al creștinătății și un neîntrecut tâlcuitor al Sfintei Scripturi în lucrarea pastorală.

A combătut multe păcate și multe patimi, pentru a ridica și vindeca pe mulți păcătoși și pătimași. A combătut egoismul și lăcomia, pentru a lăuda apoi iubirea și dărnicia. A combătut decăderea umană, pentru a apăra și prețui demnitatea umană. A prețuit virtuțile vieții monahilor din mănăstire și, în același timp, a lăudat virtuțile vieții creștine din familie. A arătat cu pasiune și înțelepciune că rostul vieții pământești și vremelnice este pregătire pentru viața cerească și veșnică. Bogăția operei sale, adâncimea gândirii sale, frumusețea cuvântului său, pilda vieții sale sfinte, dragostea sa jertfelnică pentru Hristos și pentru Biserică, grija sa pentru cei săraci și umiliți arată iubirea sa părintească pentru toți.

Prin cuvântările sale înaripate și înălțătoare despre prietenie, a dovedit că după Platon, Aristotel, Cicero și Grigorie de Nazianz este cel care ne-a lăsat acest model de prietenie peste veacuri, Sfântul Ioan Gută de Aur este, după Origen, cel care a lăsat o operă literară considerabilă și care ocupă în colecția Migne 18 volume (47-64). Ea s-a păstrat în cea mai mare parte și datorită însemnătății, a fost tradusă, nu mult după moartea lui, în limba latină, apoi în siriacă, armeană, coptă, arabă și slavonă. Astăzi, există traduceri din ea în toate limbile culte ale pământului. În continuare ne vom apleca puțin și asupra câtorva date din viața sfântului. S-a născut la Antiohia, între 344 și 354, mai probabil la 354, după ultimele cercetări asupra cronologiei vieții și operelor sale. Tatăl Secundus, mare dregător militar moare curând după nașterea copilului. Mama, Antusa, dintr-o bogată familie creștină, rămasă văduvă la 20 ani, s-a dedicat cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorire. A primit o instrucție aleasă și la școlile vestite ale timpului, având între dascăli pe retorul Libanius și pe filozoful Andragatius, chiar Libanius, după cum ne spune Sozomen, cel care îi scrie viața Sfântului Ioan, către sfârșitul vieții sale, fiind întrebat cine ar dori să îi fie urmaș spune că Ioan, „de nu l-ar fi furat creștinii”. A fost botezat pe la 372, de Meletie, episcop de Antiohia.

În anul 374, după moartea Antusei, s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea doi ani a stat retras într-o peșteră unde și-a compromis sănătatea, în 381, Meletie 1-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a consacrat tratate mici. În cei șase ani de diaconat, probleme de ordin pastoral și apologetic au început să-1 preocupe, deși nu primise încă Taina Preoției.

Din această vreme datează tratatul său – “Despre preoție”. Este scrisă în 6 cărți, în formă de dialog, după modelul literar platonic, între autor și prietenul său, Vasile (probabil viitorul episcop de Rafaneea). Este scrisă între anii 381-386, inspirându-se din lucrarea cu aceeași temă a Sfântului Grigorie de Nazianz: “Despre fuga în Pont”, depășindu-1 pe acesta în profunzimea gândirii și frumusețea expresiei retorice. Sfântul Ioan e preoțit de episcopul Flavian, în anul 386 și primește misiunea de predicator.

Dărâmarea statuilor împăratului Teodosie și ale membrilor familiei sale, în anul 387, din cauza cuantumului neobișnuit al obligațiilor fiscale, a adus locuitorilor Antiohiei amenințarea cu exterminarea totală. Episcopul Flavian a plecat la Constantinopol spre a cere clemență împăratului Teodosie, iar Sfântul Ioan a rostit de-a lungul întregului post 21 de omilii, numite “Omiliile despre statui”, în care consolează și încurajează pe credincioșii îngroziți, dar face și operă morală, combătând păcatele și arătând deșertăciunea lucrurilor de aici. Omilia 21-a, finală, anunță rezultatul fericit al intervenției lui Flavian, care aducea iertarea celor vinovați.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în anul 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh; având această titulatură, el a început prin a stârpi neregulile și abuzurile mediului clerical al capitalei, suprimând luxul reședinței episcopale, pe care 1-a înlocuit cu o simplitate călugărească, întrebuințând surplusul pentru spitale și săraci.

A continuat să-și scrie predicile și comentariile la “Scrisorile pauline” (Coloseni, Tesaloniceni, Evrei), scrie “Comentariul asupra Psalmilor”, apoi la Faptele Apostolilor. Face misiune externă, formând și trimițând misionari până la goții de la Marea Neagră și Dunăre. În ceea ce privește opera Sfântului Ioan, se poate spune că scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale și lipsite de partea dogmatică și nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei fețe: dogmatică, hermeneutică și morală. Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o considerabilă operă literară, care ocupă 18 volume în ediția Migne, după cum am mai spus. În continuare vom încerca să facem o clasificare a operei, după cum urmează: Omilii asupra Sf. Scripturi. Asupra cărților Vechiului Testament Sf. Ioan a scris: 9 Omilii la “Geneza”, scrise în anul 386 și ținute în Postul Mare, fiind prima serie de omilii la “Facere”, acestea 9 fac referire la primele trei capitole din “Cartea Facerii”, Sfântul Ioan mai având încă o serie în număr de 67 la întrega “Carte a Facerii”, între anii 388-395. 67 de Omilii asupra întregii “Geneze”, 5 Omilii asupra Anei, mama lui Samuil(387), 3 Omilii asupra lui David și Saul, probabil în anul 387, 58 Omilii asupra Psalmilor: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150, sunt socotite printre cele mai însemnate opere ale Sfântului Ioan. Datează de la sfârșitul misiunii sale din Antiohia. Nu se știe sigur dacă el a comentat și restul psalmilor sau nu. În ele dezvoltă ideile sale predilecte legate de problema viciilor și a virtuții, despre dreapta rugăciune sau rugăciunea autentică. Au și un conținut polemic, deoarece în unele dintre ele se angajează în polemică cu arienii, maniheii și cu Pavel de Samosata.

Patrologul Quasten mai subliniază faptul că în aceste Omilii, Ioan face uz de mai multe traduceri în greacă ale “Vechiului Testament” (Septuaginta, Synunachus, Aquila și Theodotion), dar și de versiunea ebraică și de cea siriacă. 2 Omilii asupra obscurității profețiilor, 6 Omilii la Isaia. Asupra cărților “Noului Testament”, Sfântul Ioan a scris: 90 Omilii la Matei, datând aproximativ din anul 390; găsim aici o frumoasă chemare și un frumos îndemn la pocăință și ridicare: „Chiar dacă in timpul exercițiului cazi o dată, de două ori sau de mai multe ori, nu te descuraja, ci scoală-te și luptă mai departe! Să nu încetezi până ce nu-ți încununezi fruntea cu cunună strălucită împotriva diavolului, până ce nu-ți pui averea câștigată în vistieria cea nejefuită a virtuții. Asemănând viața cu un drum spre mântuire, primejduit de numeroase capcane și primejdii. Sfântul Ioan ne îndeamnă ca, indiferent de rătăcirile noastre, de îndepărtarea de ținta și scopul călătoriei noastre duhovnicești, să nu deznădăjduim niciodată, ci, având neclintită încredere în mila și ajutorul lui Dumnezeu, să ne întoarcem la Părintele Ceresc, Izvorul vieții și al mântuirii: „Nu-i așa că de câte ori cazi când mergi pe drum”, spune Sfântul Părinte, „tot de atâtea ori te și ridici? Fă tot asa de câte ori păcătuiești, pocăiește-te de păcat, nu deznădăjdui. Ai păcătuit a doua oară, pocăiește-te a doua oară, ca nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi”. 7 Omilii despre săracul Lazăr, 88 Omilii la Ioan, datează din anul 389. Conștient de încărcătura doctrinară deosebită a acestei Evanghelii, Sf. Ioan dezvoltă în omiliile ioaneice o teologie profundă, respingând doctrinele ereticilor arieni, în special ale anomeilor. 55 Omilii la “Faptele Apostolilor”, le-a rostit la Constantinopol, pe la anul 400.

Circa 250 Omilii asupra Scrisorilor Sf. Apostol Pavel. Hrisostom a fost atras în mod deosebit de personalitatea Apostolului neamurilor, în care a văzut modelul desăvârșit al păstorului de suflete, drept, neînfricat și jertfelnic, având un temperament înflăcărat.

Din cele 250, s-au păstrat următoarele: 32 la Romani, poate cele mai frumoase, 44 la I Corinteni, 30 la 2 Corinteni, 24 la Efeseni, 34 la Evrei, 6 la Galateni, analizează și comentează textul, verset cu verset, prezentându-se astfel ca o lucrare modernă și 104 la celelalte Scrisori pauline. Menționăm 15 la Epistola către Filipeni, 12 la Coloseni, 11și, respectiv 5 omilii – la cele două (epistole către Tesaloniceni,18 omilii la I Timotei,10 la II Timotei, 6 la Tit, 3 la Filimon). Acestea au fost scrise fíe în Antiohia, fie la Constantinopol.

Opere dogmatico-polemice

Contra anomeilor, despre faptul că Dumnezeu nu poate fi înțeles, în 12 cărți, lucrare de teologie, în care se critică orgoliul eunomian, care pretindea că înțelege Tainele lui Dumnezeu. Autorul susține deoființimea Fiului cu Tatăl. Dumnezeu e simplu, necompus și fără formă. Nici îngerii nu pot cunoaște pe Dumnezeu în chip clar și precis. Ei nu îndrăznesc să privească la ființa pură și neamestecată. Contra iudeilor, în 8 cărți, critică pe iudeo-creștinii, care păstrau tradițiile iudaice; Despre înviere; Cuvântări sau predici la sărbătorile mari ale Mântuitorului: La Nașterea Domnului, unde se afirmă că Hristos S-a născut la 25 decembrie. Este ținută în Antiohia în anul 388, această sărbătoare era prăznuită în Apus încă înainte de secolul al IV-lea, la 25 decembrie, iar în Răsărit abia din anul 379 înainte; începutul îl face Constantinopolul, serbându-se pană atunci în 6 ianuarie, împreună cu Botezul Domnului. El arată într-o cuvântare că Mântuitorul cu adevărat S-a născut in data de 25 decembrie, de aceea trebuie ca atunci să fíe prăznuit acest eveniment.

Apoi la Epifanie sau la Botezul Domnului; La Joia Sfântă (trădarea lui Iuda); La Vinerea Sfântă; La înviere; La Rusalii; Cuvântări panegirice în cinstea sfinților, dintre care cele mai vestite sunt cele 7 în cinstea Sf. Pavel,apoi în cinstea lui Iov, a lui Eleazar, a Macabeilor, a Sf. Ignatie Teoforul, a Sf. Vavila, a Sf. Eustațiu, a lui Meletie, a lui Diodor de Tars, a lui Roman, a lui Varlaam, a Pelaghiei. Cuvântări morale cu bază biblică: 2 Cateheze înainte de Botez, 3 Cuvântări despre diavolul ispititor, 9 Despre pocăință, Despre calende, combătând ca și Asterie al Amasiei obiceiurile urâte cu prilejul zilei de l ianuarie, Despre milostenie, Contra jocurilor de circ și contra teatrelor. Cuvântări ocazionale din care menționăm: 21 Cuvântări sau Omilii despre statui, care rămân un model pentru asemenea gen de cuvântări, Cuvânt cu ocazia hirotoniei sale, 2 Cuvântări despre trecerea și nimicnicia fericirii pământești, cu ocazia căderii ministrului Eutropiu, 2 Cuvântări, una înainte și una după primul exil.

Opere neoratorice și tratate

Aceste opere au caracter apologetic, ascetic și educativ-moral în general. Apologetice pot fi socotite: “Contra lui Iulian și a păgânilor” și “Despre Sf. Vavila”, “Micul tratat că Hristos este Dumnezeu”, care arată păgânilor și iudeilor dumnezeirea lui Hristos . ”Contra iudeilor și a păgânilor despre divinitatea lui Hristos”, unde dovedește divinitatea Mântuitorului cu citate din Profeți, prin progresul realizat de Biserica creștini și prin dărâmarea Ierusalimului. “Către cei care sunt supărați pe calamitățile, care vin asupra lor”, care este scrisă în timpul exilului. Este un fel de apologie a providenței divine. Pe lângă providență, tratează despre grație și existența lui Dumnezeu, pe care o dovedește din scopul lumii.

Opere ascetice

Către Teodor cel căzut, sub forma a două scrisori, prin care îndeamnă stăruitor pe prietenul său Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, să revină în mânăstire, întrucât acesta, după ce studiase teologia și se dedicase practicilor ascetice, se retrăsese în lume, s-a gândit să se ocupe de lucruri lumești și să se căsătorească, ademenit de drăgălășeniile unei oarecare Hermione. Sfântul îl îndeamnă să se abată de la aceste gânduri și să se întoarcă în monahism, care este o viață mult superioară celei pe care Teodor vrea să o urmeze. Ele au avut efectul dorit, așa că Teodor s-a întors în mănăstire. Sunt scrise între 371-378.

Despre pocăința,în două cărți, adresate una lui Demetriu și alta lui Stelehiu, ca să le arate practica ascetică; în ele dezvoltă necesitatea și foloasele pocăinței. Contra adversarilor vieții monahale, în 3 cărți, care arată superioritatea unei asemenea vieți față de viața obișnuită; combate pe adversarii ascetismului, scrisă în 378, recomandă părinților să-și încredințeze copiii, până când vor fi mari, mănăstirilor, ca să poată fi astfel feriți în timpul adolescenței de ispitele și stricăciunile care există în societate. Comparația între un rege și un monah reia problema dezbătută în lucrarea precedentă; Către Stagirius; în 3 cărți, arată marele rol al suferinței, care e trimisă de Providență. Acesta era un tânăr călugăr, chinuit de dureri sufletești, atribuite diavolului. Acest tânăr, dintr-o familie bogată, a fost trimis într-o mănăstire cu complicitatea mamei sale, fără știrea tatălui său. Acolo a căzut într-o boală, care-1 arunca la intervale de timp în accese violente, convulsive și într-o slăbire generală. Când scăpa de halucinațiile avute, cădea în melancolie și era urmărit de gândul sinuciderii. Ioan îl mângâie, arătându-i cazuri similare ca ale lui și îl sfătuiește, deci, să sufere și suferințele sale să nu-1 ducă la disperare. Prin acest tratat, Ioan expune problema suferinței, văzând în suferință încercările iubitoare ale lucrării Providenței divine; necazurile și durerile, care se abat asupra celor drepți nu trebuie să îi determine pe aceștia să pună sub semnul întrebării ordinea divină din lume. Este scrisă intre anii 381-385, în timpul diaconatului său, prezicând pe bunul păstor sufletesc. Despre feciorie face o paralelă între feciorie și căsătorie: căsătoria e bună, dar mai bună e fecioria. Anul scrierii este 381 și face referire la Epistola I Corinteni, capitolul 7.

Opere educativ-morale

“Despre slava deșartă și despre educația copiilor”, lucrare de o deosebită importanță pentru metoda de aplicat în formarea tinerelor vlăstare, de ambele sexe. Schițează treptele formale în instrucția religioasă, spune că educația rea a copiilor este cauza răului în societate. Expune principiile unei educații sănătoase, atât pentru băieți, cât și pentru fete. Educația, deși este făcută pentru viața în această lume, scopul ei este însă viața veșnică. Sunt demne de remarcat capitolele 39-52, în care arată cum trebuie să li se explice copiilor istorioarele biblice. Tratatul este interesant pentru istoria pedagogiei.

Către o tânără văduvă, consolează pe o doamnă pentru pierderea soțului ei; și o îndeamnă să nu se mai căsătorească a doua oară. “Despre nerepetarea căsătoriei” îndeamnă la perseverență în văduvie, prin renunțarea la a doua căsătorie. Nimeni nu e vătămat decât de sine însuși. Către cei care sunt scandalizați din cauza nenorocirilor, Contra celor ce au fecioare subintroduse, combate o nefericită tradiție, după care clericii aduceau în casă călugărițe, sub pretext de a fi slujiți și de a-și spori evlavia prin ele. De multe ori însă se petreceau lucruri nepermise; Femeile diaconițe nu trebuie să locuiască cu bărbații tratează același subiect ca și lucrarea precedentă, dar aplicat cazului diaconițelor. Lucrarea este scrisa în anul 397.

“Despre preoție”, capodopera literară și teologică a Sf. Ioan Gură de Aur și tratatul clasic despre această Taină, așa cum a conceput-o și cum a trăit-o spiritualitatea patristică. Tratatul a fost scris între anii 381-386, când autorul era numai diacon și se împarte în șase cărți. E scris sub formă de dialog, după modelul literar platonic. Personajele dialogului sunt Ioan și Vasile, probabil viitorul episcop de Rafaneea, prieten devotat celui dintâi. „Preoția este semnul iubirii lui Hristos. Ea e semnul iubirii turmei, pe care Hristos a încredințat-o păstorului". Sf. Ioan s-a inspirat, pentru unele idei esențiale și aspecte importante ale preoției, din lucrarea corespunzătoare a Sfântul Grigorie de Nazianz: “Despre fuga sa în Pont”. Plan precis, compoziție densă și logică, orizont măreț, frumuseți spirituale excepționale, stil strălucitor, bogăție de idei, mângâiere, îndemn și îndreptar pentru adevărații creștini, iată ce este tratatul Despre preoție al Sf. Ioan Gură de Aur.

Tratatul său “Despre preoție” este cartea clasică a creștinismului asupra dumnezeieștii Taine a Hirotoniei, care a însuflețit, a încurajat, a călăuzit și a înălțat continuu milioane de preoți creștini de-a lungul veacurilor. Sfântul Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieții sociale, pe care a încercat s-o purifice, reformându-i moravurile și orientând-o spre limanul dătător de viață al Evangheliei. El a biciuit viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia, luxul și toate ticăloșiile societății din vremea sa, începând de la fratele cel mai de jos, până la palatul împăratului. De aceea, el se poate numi unul dintre cei mai de seamă reformatori sociali creștini ai vremii sale. El este nu numai un critic nemilos al scăderilor contemporanilor săi, ci și un organizator neîntrecut al asistenței sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei. El a fost supranumit „ambasadorul săracilor”.

Sfântul Ioan a fost un catehet și un pedagog de clasă înaltă, între atâția cateheți și pedagogi ai veacului său: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Niceta de Remesiana și Fericitul Augustin. În tratatul său “Despre slava deșartă și despre educația copiilor”, el a anticipat, cu mai bine de 15 veacuri, metoda devenită clasică a pedagogiei moderne prin celebra teorie a treptelor formale. El preconizează educația copiilor de ambele sexe pe baza Sf. Scripturi și recomandă cinci categorii de pedagogi: 1. părinții, 2. conștiința, 3. pedagogii de profesiune, 4. monahii și 5. Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil, nu este numai o comoară de exegeză teologică, istorică și morală, ci și o neasemuită desfătare literară pentru iubitorii de literatură frumoasă. Inteligența sa vie, limba sa impecabilă, imaginația sa bogată, marele său simț artistic, gustul său pentru măsură au făcut din el un clasic, unul dintre cei mai mari clasici ai literaturii patristice. El se citește pe nerăsuflate de către cine are gustul felului său de a scrie. Deși limba lui e ușoară și se leagănă în cadențele perioadelor sale retorice, totuși ea nu e ușor de tradus. Sfântul Ioan este un scriitor și un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă, alături de cei doi mari Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz, numiți toți trei „Mari dascăli ai lumii creștine și ierarhi". Autorul nostru a trăit cum a învățat și a învățat cum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul loan Gură de Aur ne-a lăsat și o Liturghie, care îi poartă numele. Ea este o prescurtare a Liturghiei Sf. Vasile, întocmită pentru a atrage mai ușor pe credincioși la Biserică, care, din cauza serviciului divin lung, începeau să se înstrăineze de Biserică. Unii cercetători susțin că ea ar aparține unei perioade târzii, mai ales că sinodul de la Constantinopol din 692 nu face nici o mențiune referitoare la existența ei. Ar fi fost de așteptat ca, în contextul în care la sinod s-a vorbit despre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Iacob, să fíe menționată și cea a Sfântului loan, dacă ar fi fost în uz. Chiar dacă Liturghia în sine nu poate fi atribuită Sfântului Ioan, cercetările recente admit posibilitatea ca rugăciunile centrale ale acestei Liturghii să aparțină vremii sale, existând chiar motive pentru a i le atribui. Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sf. Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie singur, iar la 30 ianuarie împreună cu Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul).

Este unul dintre Părinții cei mai mult traduși în lumea creștină. Calendarul e o dovadă că orice om poate deveni sfânt, nu există nici o restricție în ce privește vârsta, sexul, profesia, rasa sau naționalitatea. Găsim aici, unii lângă alții, sfinți de toate naționalitățile, de toate culorile. Există sfinți, care în viață au fost împărați alături de alții, care au fost sclavi. Aproape toate profesiile sunt reprezentate aici. Există sfinți, care au fost regi, monahi, nobili, nobile, negustori, învățători, muncitori, grădinari, ciobani, avocați, medici, agenți de fisc, magistrați, cerșetori, servitori, tâmplari, cizmari, fierari, pescari. Nici epoca nu contează prea mult pentru a deveni sfinți. Există în calendar oameni, care au dobândit această glorie în primul secol al creștinismului, alții care au trăit în Evul Mediu și alții care au câștigat sfințenia în epoca noastră. Dar campionatele lumii, luptele în arene și competițiile olimpice sunt simple jocuri de copii în comparație cu bătăliile pe care trebuie să le poarte un om pentru a deveni sfânt. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul dintre fericiții, care au știut să urmeze harul și să atingă această glorie, el fiind supranumit si “atletul lui Hristos”.

IV. ÎNVĂȚĂTURA DESPRE ASCEZĂ, POTRIVIT SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

“ Bine este și ceea ce faceți acum, adică bune sunt și postul,și culcarea pe jos pe pământ, și cenușa pe cap, însă când celelalte( virtuțile sufletești) nu sunt de față, niciun folos nu aveți din acestea”

Viața în Hristos nu are numai un caracter eclezial și mistagogico – euharistic, ci ea se exprimă printr-un real caracter ascetic, printr-un efort personal al omului. De aceea, puterea voinței umane nu este pasibliă nici unei limitări sau reduceri de ordin natural sau cultural (naționalism, prietenie, vârstă, poziție socială, erudiție etc.). Între duhul iudaic (voluntarist) și spiritul elen (intelectualist), Sfântul Ioan pare să dea mai multă întâietate primului. În timp ce filosofii cinici, elini, dincolo de voluntarismul de suprafață, au văzut puterea voinței în cumpătare și în asceza morală a educației sau învățăturii, Sfântul Ioan Gură de Aur, dimpotrivă, a văzut cumpătarea în prudență și învățătura teoretică în filosofia practică, adică în arta sau în asceza virtuții. Din acest motiv și Sfântul Apostol Pavel a numit cumințenia sau înțelepciunea, sfințire.  

Sublinierea rolului ascezei în viață creștină vrea să arate importanța pe care Sfântul Ioan o dă moralei. Tematica și metodologia lui vorbesc și fac dovada unui om al faptei, al trăirii, după cum a fost și modelul lui, Apostolul Pavel. Trăirea sau experiența vie, personală exprimă credința și trăirea dreaptă și nu chipul exterior al cunoștinței. Sfântul Ioan și-a invitat, fără întrerupere, ascultătorii lui să urmeze în practică fiecare virtute pentru că adevărata cunoaștere este practica și cunoaște doar acela, care practică sau făptuiește. Toate parabolele Mântuitorului și învățătura Apostolului Pavel stăruiesc pe virtutea faptei sau pe lucrarea virtuții, începând cu prima dintre toate: mila.

Astfel, acceptarea teoretică a dogmelor nu are în sine o valoare absolută, pentru că un asemenea criteriu nu constituie un scop pentru viața creștină, ci manifestarea și întruparea lor dreaptă în trăire sau faptă. În conformitate cu pedagogia hrisostomică, după sfat și învățare, fiecare credincios trebuie să înainteze spre trăirea practică a dogmelor creștine. Potrivit Sfântului Ioan, în sufletele credincioșilor se cultivă și se înrădăcinează nu numai gânduri, ci mult mai mult, prin sinergia harului dumnezeiesc. Ceea ce învățăm în cadrul bisericesc trebuie să aibă influență și consecințe raționale, volitive și simțuale asupra întregii noastre vieții, atât în noi înșine, cât și în afară. Aplicarea sau trăirea practică nu trebuie să funcționeze numai în anumite părți ale sufletului, întrucât acest fapt va conduce la o funcționare schizofrenică a unității părților componente ale sufletului. De aceea este nevoie de un program autentic al liturghiei vieții credinciosului. Sfântul Ioan, folosind diferiți termeni biblici ca „noua cetate” și ebraicul „întoarcere” , vorbește despre un mod concret sau despre o artă a vieții (utilizează termeni ca: tensiune, mentalitate, comportament, obișnuințe, caracter, dizpoziție) iubitoare de Dumnezeu. Pentru el, întreaga viață creștină în ansamblul ei este importantă și nu un anumit aspect izolat al ei (cum ar fi, după unii, cel „religios”, sau cel „latreutic”, sau cel „moral”, sau cel „personal”, sau cel „social”).

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește întotdeauna de reguli de comportament integrale și unitare. De exemplu, făcând referire la smerenie, care conține și împlinește toate virtuțile creștine, nu o înțelege ca o interioritate inertă și abstractă, ci ca o activitate și o energie temeinice pentru viața creștină, care se armonizează cu întreaga existență ontologică a omului în Hristos. Prin urmare, el nu propune soluții de moment și superficiale, ci propuneri profunde ce sunt în legătură cu organizarea ascetică a întregii vieți în Hristos. El ne îndeamnă, ca dovadă și semn a lui Dumnezeu în viața noastră, să dobândim o viață completă . De exemplu, viața monahilor este cu adevărat creștină în toate: atmosfera sănătoasă (biologicăși psihologică) a cadrului natural (cum ar fi: starea de sănătate trupească, călirea ascetică etc.), îmbrăcămintea decentă, mersul înțelept și mișcările, înfățișarea neipocrită, relațiile sau comunicarea morală, postul, privigherea și rugăciunea continuă și vorbirea atentă. Însă, paralel cu omul interior, trebuie luat în serios și omul cel din afară cu problemele sale personale și sociale, pe care le întâmpină și care amenință echilibrul vieții sale și sănătatea sa psiho-duhovnicească. De altfel, omul se sfințește sau păcătuiește în viață după cum activitățile diferite ale ei exercită o influență asupra sa și asupra mediului de viață al tuturor (biologice, economice, profesionale, politice, sociale, bisericești, economice etc.). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „numai prin modul vieții noastre ne aflăm dincolo de puterea diavolului”. În acest mod, diferențele socio-economice, structurile și ideologiile politice exercită influență determinantă asupra vieții noastre, asupra sănătății noastre psiho-duhovnicești. El ține să sublinieze că Biserica nu este argintărie sau spațiul intereselor de orice fel, ci Biserica este locul învierii duhovnicești. Viața cea nouă în Hristos a credinciosului trebuie să fie animată de o atitudine psihologică particulară, de un mod de a fi euharistic-doxologic, ale cărui elemente caracteristice sunt: certitudinea că Dumnezeu ne îmbrățișează dacă împlinim poruncile Lui; acceptarea cu mulțumire a tuturor încercărilor ca dar ce vine de la Dumnezeu sau motive ale creșterii noastre duhovnicești; rugăciunea ca refugiu la El pentru mângâiere și ajutor „pentru orice deprimare” și „nenorocire”; să mulțumim lui Dumnezeu „nu numai pentru cele plăcute, ci și pentru bunurile pierdute”. Sensul acestei mulțumiri presupune sensul „acceptării”. Cu toate acestea, ori că suntem satisfăcuți sau împlinți cu lucrurile din viața noastră, ori nu, trebuie să cunoaștem că viața fiecăruia dintre noi se află în mâinile lui Dumnezeu, sub puterea Providenței Sale dumnezeiești; acest mod „euharistic” al vieții trebuie să izvorească din toate părțile sufletului, susținând unul și adevăratul scop al vieții: asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea.

V. TREPTELE VIEȚII DUHOVNICEȘTI, DUPĂ SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Una dintre coordonatele principale ale umanismului hrisostomic relevat în conținutul operelor sale este prietenia și dragostea. Rareori în literatură întâlnim vorbindu-se așa de frumos despre acestea. Nu mulți Părinți sau scriitori bisericești înalță dragostei și prieteniei atât de emoționante imne, precum Sfântul Ioan i le-a înălțat în toate operele și în toate împrejurările vieții sale. Pentru el, dragostea de Dumnezeu și de oameni nu este un cuvânt gol, ci cea mai vie și minunată realitate, singura pentru care viața merită să fie trăită, precum însuși spune: „Ce se poate asemăna cu dragostea? Nimic! Ea este rădăcina, izvorul și mama bunătăților, virtute, care nu produce suferință, virtute plină de plăcere și aducând multă bucurie acelora care o exercită”.

Maestru al cuvântului și stăpân al nuanțelor, Sfântul Ioan prezintă în termeni encomiastici prietenia duhovnicească, care nu urmărește foloase personale, ci slujește dezinteresat unor idealuri sublime: „Pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sunt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deșartă și altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărâmată. N-o pot sfărâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubește așa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubește pentru că e iubit și el la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanțul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei”. În alt loc, același autor patristic precizează: „Prietenii adevărați covârșesc pe părinți și pe fii, vorbesc de prietenii cei după Hristos”. În viziunea Sfântului Ioan, „ramurile prieteniei sunt încărcate nu de mărgăritare, ci de parfumul virtuții, mai plăcut decât acelea. Orice plăcere, de rând ori nobilă, mai dulce ca mierea de-ar fi, prietenia o întrece. Mierea produce sațiu, prietenul niciodată, când e adevărat prieten, căci dorința crește mai mult și sațiul nu poate curma plăcerea. Prietenul ne e mai scump ca viața prezentă. Mulți oameni, după moartea prietenilor, n-au mai avut dorință să trăiască mai departe. Cu prietenul ți-e ușoară și calea exilului; fără el nici acasă nu te simți bine. Cu un prieten și sărăcia e suportabilă; fără el, și sănătatea, și bogăția sunt de nesuferit. Un prieten este un alt eu. Îmi pare rău că nu pot să înfățișez în cuvinte chipul cel adevărat al prieteniei. Îmi dau seama că vorbele mele sunt cu mult sub ceea ce trebuie spus” . Sfântul Ioan ne sfătuiește ca să cultivăm prietenii strânse și adevărate cu bărbații pașnici, frații duhovnicești și cu părinții sfinți, căci după cum prietenia cu cei răi vatămă de obicei pe cei ce se întovărășesc cu ei, precum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune”, tot așa și întovărășirea cu cei buni folosește nespus de mult celor care se apropie de ei. „Asta e pricina că Stăpânul nostru Cel Iubitor de oameni a îngăduit să se amestece cei buni cu cei răi, ca să câștige cei răi ceva din această întovărășire și să nu rămână mereu în răutatea lor, ci, având mereu sub ochi pilda acelora, să culeagă ceva din această întovărășire”.

În acest sens, marele arhipăstor ne lansează tuturor nenumărate exortații în a căuta să legăm strânse prietenii cu aceia care pot să ne pună în bună rânduială totdeauna sufletele noastre, să ne dea sfaturi de suflet mântuitoare, să ne mustre când păcătuim, să ne arate când greșim, să ne ridice când cădem, să ne îndrepte spre Dumnezeu, ajutându-ne cu sfatul și cu rugăciunile. Aceasta este de fapt și îndatorirea unui adevărat prieten și scopul suprem al oricărei prietenii: întrajutorarea și sprijinul reciproc pentru mântuirea sufletului și unirea cât mai deplină cu Dumnezeu. În acest fel se și deosebește un prieten de un lingușitor: primul ne arată – cu dragoste și bunăvoință – și faptele sau cuvintele noastre de scădere, dorind îndreptarea și desăvârșirea noastră în Hristos, pe când lingușitorul ne scoate la lumină și ne relevă, într-un mod exagerat de cel mai multe ori, numai faptele cele bune, ascunzând greșelile, pentru a urmări anumite beneficii materiale de pe urma noastră. „Că și eu îl iubesc pe cel ce mă iubește, iar când mă mustră și mă hulește pentru îndreptarea unei greșeli, atunci mai mult îmi pare că mă iubește, că cel ce laudă pe prietenul său de ar face ori rău, ori bine, acela nu este prieten adevărat, ci înșelător și fățarnic; când laudă cineva pe cel ce face lucruri bune sau îl mustră pe cel ce face cele rele și-l mustră în taină, adică să fie numai ei amândoi, atunci este lucru de prieten credincios și iubit; și când mă laudă vreun vrăjmaș al meu, nici nu primesc, iar pe prieten când mă ceartă, îl iubesc și dragi îmi sunt rănile lui, precum zice cuvântul filosofic. Mai credincioase sunt rănile prietenului, decât sărutarea cea de bună voie a vrăjmașului, pentru că vrăjmașul, ori cu dreptate, ori cu strâmbătate de ocărăște și mustră pe om, nu spre folosul lui o face, ci ca să-i facă rușine”. Într-adevăr, atunci când ne critică prietenii, pe drept sau pe nedrept, nu o fac cu gând batjocoritor sau de ocară, ci spre îndreptare. Dușmanii, însă, chiar când ne mustră și ne critică pe drept, nu ne critică pentru a ne schimba și transfigura, ci încearcă să ne facă de batjocură. Prietenii când ne laudă, caută să ne facă mai buni; dușmanii, însă, chiar când ne laudă se străduiesc să ne doboare. Când a vorbit despre prietenie, Sfântul Ioan Gură de Aur a scos la lumină exemplul lui Moise, Avraam, Iacov, Iosif și David, care n-au ținut seama de folosul lor, ci numai de interesele prietenilor, câștigându-și astfel slavă, pe când egoiștii au suferit pagubă, cum s-a întâmplat cu Lot și chiar Iona, într-un moment de slăbiciune. Sfântul Ioan Gură de Aur a ostenit neîncetat și a ajutat ca nimeni altul pe toți aceia care erau avizați în orice formă la mila, la ajutorul și mângâierile Bisericii.

Iubirea este semnul deosebitor al creștinului. Cea mai insemnată particularitate a moralei creștine este dragostea. Ea este regula creștinismului desăvârșit, definiția cea mai exactă a lui, împlinirea întregii legi, "Legea și Proorocii". Ea face pe omul adevărat și arată pe ucenicul lui Hristos. E rădăcina și coroana tuturor virtuților, condiționându-le, dându-le consistență și valoare. E un izvor, care devine fluviu prin roadele sale. Cele cinci fecioare neînțelepte fuseseră împodobite cu toate virtuțile, inclusiv fecioria, cea mai strălucitoare dintre ele; dar neavând în candelă untdelemnul faptelor iubirii, au fost lăsate afară de împărăție.

Iubirea, cea mai mare minune. Fără dragoste, nici minunile n-au valoare. Apostolul Petru, strălucit prin minuni și fapte, datorește renumele său numai acestora din urmă. La fel stau lucrurile și cu toți ceilalți Apostoli. Și, pe bună dreptate, căci minunile înfăptuite prin oameni, sunt daruri de sus, pe când faptele iubirii sunt rezultatul râvnei omenești. Pe cel bun îl deosebesc nu atât darurile primite de sus, cât mai ales faptele bune ale silințelor sale. De aceea, nu prin darul facerii de minuni, ci prin iubire se cunosc ucenicii Domnului (Ioan XIII. 35). Fiind ea prezentă, nimic din filozofie nu lipsește celui ce a câștigat-o, ci o are intreagă, universală, deplină, după cum lipsind ea, omul este pustiu de orice bine. Dacă e vorba numai de minuni, apoi Iuda, apostolul trădător, avea darul de a izgoni demonii, dar neavând iubire, s-a pierdut. Se întâlnesc, de asemenea, cazuri în Vechiul Testament, când harul a lucrat adesea prin persoane nevrednice, pentru binele altora. Balaam și Faraon n-aveau nici credință, nici virtute, dar s-au făcut instrumentul harului, pentru folosul oamenilor.

Iubirea este deci totul. Precum cineva, chiar de ar fi îmbrăcat în aur de sus până jos, nu este recunoscut ca împărat, dacă n-are diadema împărătească, tot așa iubirea e pecetea, care autentifică toate valorile și virtuțile.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea este creatoarea fiecărei virtuți. Relația dintre virtute și iubire este ciclică: „din iubire se naște virtutea și din virtute iubirea… Cel care are pe una, dobândește și pe cealaltă… Cel care nu iubește, va săvârși multe rele, iar cel care săvârșește răul, nici iubirea nu cunoaște”. El a considerat iubirea împlinirea Legii și a Profeților. Iubirea „este fortăreața, care ne păzește de orice rău”, iubirea este „rădăcina, izvorul și mama tuturor bunurilor”, „iubirea este cea mai mare dintre virtuți”. Iubirea este pacea, bucuria și sănătatea sufletului, iubirea „ne aseamănă cu Dumnezeu”. El a fost supranumit de posteritatea creștină drept „profetul iubirii” și s-a considerat că nimeni, de la Apostolul Pavel, nu a vorbit atât de sublim despre iubire. Toate trebuie să fie făcute din și cu iubire și toate trebuie să fie răbdate, pentru slava lui Dumnezeu.

Iubirea vine din credință, se arată în sine prin fapte bune și este scopul desăvârșirii. Iubirea este desăvârșirea după Hristos. Iubirea „este semnul caracteristic al slujitorilor lui Dumnezeu, trăsătura distinctivă a apostolilor”. „Dar care este dovada iubirii? Aceea, să iubească cineva pe cel care îl urăște”. Ea este un foc în inima fiecărui creștin adevărat. Iubirea pentru Hristos este o iubire fără asemănare, fără de care nimeni nu are nimic. Din iubire izvorăsc toate lucrurile bune, ca prietenia, care este adevărată și neclintită și comuniunea, care poate să existe numai acolo unde virtutea este desăvârșită. „Virtutea este născută din iubire și iubirea din virtute. Ele se nasc una din cealaltă”.

Iubirea este putere nebiruită. „Minunile au convertit lumea pentru că iubirea a desțelenit calea pentru ele; fără iubire efectul lor nu ar fi dăinuit”. Iubirea ne face întocmai ca Dumnezeu în măsura în care iubirea noastră răspunde iubirii Lui. Dar iubirea lui Dumnezeu este atât de unită cu iubirea noastră încât ele sunt nedespărțite: „Să nu spui că sunt două porunci separate, în loc de una, pentru că nu este posibil ca cineva să împlinească pe una să nu o aibă și pe cealaltă”. Sfântul Ioan, interpretând textul de la Ioan 15, 10, spune că iubirea de Dumnezeu depinde de împlinirea poruncilor Lui. Bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu se manifestă prin aceea că El niciodată nu se întoarce de la cineva, care se pocăiește sincer, ci întotdeauna. Se bucură și îl mântuiește pe acela.

Iubirea lui Dumnezeu arătată în creație nu s-a întrerupt niciodată. „El nu privește spre noi într-un mod obișnuit. El o face cu dragoste, cu o dragoste infinită, o dragoste fără patimă, dar învăpăiată și intensă, o iubire sinceră, indestructibilă, o iubire, care niciodată nu poate fi înăbușită”. Trebuie și putem să facem totul pentru slava lui Dumnezeu. Există putere, pace și bucurie în iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, nu a avut grijă de nimic în cer și pe pământ atâta vreme cât L-a găsit pe Hristos. „Fiind puternic în iubire, cel mai mare dintre toate darurile, el a strălucit mai luminos decât orice flacără; întocmai ca un fier, care este aruncat în foc și devine el însuși foc, așa și Pavel, animat de focul iubirii, devine iubire în sine” .

Întocmai ca alți reprezentanți de seamă ai Școlii Antiohiene, Sfântul Ioan Gură de Aur preia tema iubirii pure, dezinteresate a lui Dumnezeu. Noi Îl căutăm pe Dumnezeu nu pentru o răsplată, ci Îl iubim pentru că este mai mare decât orice răsplată. Când cel drept suferă, nu trebuie să ne îngrijim de providența lui Dumnezeu. Noi trebuie să ținem în toate voința lui Dumnezeu, singura noastră preocupare fiind împlinirea voinței Lui sfinte și neschimbătoare. Prin iubire vie și lucrătoare, omul își găsește adevărata însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Fără iubire, toată existența omului nu este decât o luptă pentru a-și dobândi independența și autonomia pe pământ, dar într-un final o autonomie față de Dumnezeu. Scopul iubirii este acela de a-i ajuta pe cei lipsiți: iubirea pentru aproapele este a da lui, în loc să primești de la el, pentru că este mai bucuros a da decât a lua.

Într-o omilie de nespusă frumusețe, Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune (predică de apărare a lui Eutropiu), Sfântul Ioan Gură de Aur se întoarce la tema iubirii. „Ție nu ți se pare drept că el ar putea primi adăpost în Biserica acelor drepți, pe care el întotdeauna i-a negat. Însă cu adevărat noi trebuie să slăvim pe Dumnezeul cel din ceruri pentru că i-a îngăduit lui să fie condus la o asemenea nevoie nemaipomenită și a ajuns să cunoască puterea și iubirea Bisericii. Puterea ei, întrucât el a suferit această mare cădere, deoarece a criticat-o; iubirea ei, pentru că deși el a criticat-o, ea acum ține scutul ei înaintea lui și îl ia sub aripile ei protectoare. Ea îl apără pe el, uită toate resentimentele greșelilor trecutului și îl primește cu iubire la sânul ei”. Însă marele păstor al Bisericii deplânge starea ei morală. Au existat un timp când toate s-au întâlnit împreună și cântau psalmi cu o inimă. Acum tradiția este ținută, dar unitatea interioară a inimii și a sufletului nu mai este acolo. Ce ar spune Sfântul despre starea de astăzi din Biserică?

Hrisostom vorbește ca un mare orator, animat de focul dragostei. „Nu cunosc o altă viață – spune el comunității lui – cu excepția ta și grijii pentru mântuirea ta”. Unica, singulara lui grijă a fost aceea a sufletelor celor pe care îi păstorea, convingerea că ei trebuie să devină sfinți și desăvârșiți în Hristos. Iubirea face din predică mai mult o sursă de putere decât un prilej de epuizare. „De îndată ce voi începe să vorbesc, toată plictiseala dispare. De îndată ce voi începe să predic, toată oboseala dispare. De aceea, nici boala și nici alte sute de obstacole nu ar putea să mă separe de iubirea ta înconjurătoare” .

Dumnezeu a rânduit astfel lumea, încât omul să fie nevoit să trăiască împreună cu aproapele lui. Pentru că a vrut ca toți oamenii să fie adunați împreună, El a făcut ca binele aproapelui nostru să fie în același timp și binele nostru. „Tu ai văzut câte feluri de legături ale iubirii a făcut Dumnezeu? Acestea au fost puse în naturile noastre ca daruri ale înțelegerii… Tu ai văzut în câte moduri ne-a adunat El împreună? Și chiar aceasta nu a fost destul pentru El, pentru că El ne-a creat să avem nevoie unul de celălalt, întrucât nevoia reciprocă face mai mult, pentru a crea prietenie, decât orice altceva”.

Iubirea creștină l-a așezat pe om semen, aproape, fiindcă omul este membru al trupului lui Hristos, al Bisericii. Iubirea are un caracter eclesial, de aceea cel care urăște pe fratele lui în Hristos poartă vrajbă trupului lui Hristos, adică lui Dumnezeu Însuși. Iubirea este o forță unificatoare. Nici timpul, nici spațiul și nimic altceva nu pot desface afecțiunea sufletului. Iubirea le ține, unește, cuprinde, încununează și desăvârșește pe toate. Puterea iubirii de a schimba inimile oamenilor nu poate fi măsurată. Iubirea conduce la o cunoaștere dogmatică-morală, atât personală, cât și eclezială.

II. ÎNVĂȚĂTURA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR DESPRE SFINȚENIE

II.1DEFINIȚIA SFINȚENIEI

Și ce este sfințirea? Baia nașterii de a doua oară, curățirea de păcate! ( Comentariile sau Talcuirea Epistolei intai catre Corineti, omilia 1, p.8)

Adresându-se catehumenilor, în Catehezele prebaptismale, Sfântul Ioan le spune că li se explică slujba Botezului dinainte, pentru ca ei să știe și să se apropie de această Taină cu o credință și să se poată bucura din plin de generozitatea divină. Pentru a înțelege mai bine cele ce se vor săvârși asupra lor, catehumenii trebuie să aibă credință puternică și să vadă cu ochii sufletului, cu ochii duhovnicești, pentru a nu se gândi numai la cele ce cad sub simțuri. Sub fiecare din formele riturilor văzute, ei trebuie să vadă lucrarea nevazută a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan aseamănă apoi Botezul cu o nuntă spirituală. O mare parte din începutul Catehezei este consacrată de Sfântul Ioan dezvoltării acestei comparații. Logodnica lui Hristos este Biserica, ieșită din coasta lui Hristos, pe cruce, în timpul somnului morții Sale trupești; fiind formată din crestini, fiecare suflet devine logodnica lui Hristos prin Botez, Care îl face să intre în Biserică și să devină părtaș la toate prerogativele ei. Sfântul Ioan foloseste, de altfel, aici, o comparație paulina (vezi II Cor. XI, 2 : "…V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez fecioară curată înaintea lui Hristos"). Bunătatea și iubirea lui Dumnezeu este aceea care spală, curățește, iartă și uită păcatele și fărădelegile care urâțesc făptura umană a logodnicei, făcând din ea mireasă curață, frumoasă și vrednică de cămara Lui de nuntă.

Botezul este, în același timp, un contract sau o învoială spirituală între Hristos și candidatul la botez. După cum în viața civilă se încheie contracte (acte scrise), între cel care încredințează cuiva bunurile sale și cel care le primește, tot așa și aici, între catehumen și noul său stăpân, de la care el primește bunuri invizibile și perceptibile numai cu ochii credinței, se încheie o convenție, un contract sau un legământ, scris nu pe hârtie și nu cu cerneală, ci în Dumnezeu, prin spirit; căci cuvintele angajamentelor rostite de catehumeni aici, pe pământ, sunt înscrise în cărțile cerești de către îngeri, care participă nevăzuți la săvârșirea Botezului și ele vor rămâne neșterse pe vecie în ochii și urechile Stăpânului ceresc. Să veghem, deci, cu strășnicie la respectarea contractului semnat la Botez, căci nu există altă cruce, nici o a doua iertare a păcatelor prin baia nașterii din nou, spune Sfântul Ioan, afirmând unicitatea și nerepetabilitatea botezului. Și este mai ușor să păstrezi haina albă a Botezului, decât să recâștigi puritatea ei cu lacrimi și cu pocăință, după ce ai pătat cu murdăria păcatelor. Acela care poate să rămână curat, rămâne toată viața sa un neofit sau proaspăt luminat, meritând pe drept acest nume de cinste. Semnul sfânt al crucii, făcut la ungere, este ca o pecete pusă pe fruntea catehumenului.

Cea de a doua ungere prebaptismală (ungerea complectă a trupului) se face "pentru a întări toate mădularele lor (ale catehumenilor) și pentru a le face invulnerabile împotriva săgeților celui rău".

"Botezul este moarte și înviere", spune Sfântul Ioan, rezumând lapidar cunoscuta concepție fundamentală despre simbolismul botezului, formulată ințtial de Sfântul Apostol Pavel și reluată, apoi, într-un fel sau altul, de toți mistagogii epocii patristice. "Căci este îngropat omul cel vechi în păcat și înviază cel nou, înnoit după chipul Ziditorului. Ne îmbrăcăm în Hristos însuși; căci  “câți în Hristos v-ați botezat – în Hristos v-ați și-mbrăcat" (Gal. III, 27).

Botezul produce în noi realități, care vor fi principiile imediate ale vieții desăvârșite. Sfântul Ioan Gură de Aur, ca un psiholog desăvârșit și teolog biblic, aseamănă taina Botezului cu două evenimente delimitative ale vieții omului: cu taina căsătoriei și cu nașterea. Sfântul Botez este o căsătorie duhovnicească a credinciosului cu Mirele Hristos. Hristos este un inițiator, un mistagog, în timp ce părintele duhovnicesc este un naș al nunții sufletului cu Mirele, așa cum pentru toată creștinătatea a existat un Ioan Botezătorul și pentru Corinteni, în special, un Apostol Pavel.

Din această nuntă sfântă rezultă o naștere duhovnicească. Botezul constituie nașterea unui suflet nou, sufletul creștinului. Este cu siguranță o naștere, o naștere duhovnicească: credința ne învață acest fapt, fără să ne arate cum. Sfântul Ioan, comparând nașterea trupească cu cea duhovnicească, observă că cea din urmă nu are nevoie de timp, ci se întâmplă de îndată. Astfel Botezul se aseamănă cu o naștere de sus „din Duhul”. Adică, Dumnezeu este cel care ne naște și ne face după har fii ai „Lui”. Desigur, această naștere nu trebuie să o înțelegem ca o naștere după fire sau esență, întrucât harul dumnezeiesc nu transformă natura sufletului, ci numai dispoziția lui, modul lui de a fi, de a acționa și de a gândi. Harul nu schimbă esența sufletului, ci transformară înclinația și criteriul gândirii, ca de acum înainte omul să-și formeze o părere dreaptă despre lucruri, să vadă urâțenia păcatului și strălucirea și veselia virtuți. Această schimbare ontologică este o „naștere după cinste și har”. Dar această naștere nu are apoi o legătură cu o anumită autorealizare, nici după conținut, nici după mod, ci ea este reluarea comuniunii noastre cu Dumnezeu (care, datorită păcatului strămoșesc, s-a întrerupt) prin lucrarea înnoitoare a harului dumnezeiesc, care în mod mântuitor ne-a fost dăruită „în Hristos”. De altfel, noutatea pentru om nu se rezumă dar la cele „ale nașterii”, ci ea conține mai ales cele „ale ființării”. Această nouă naștere mai este încă numită și regenerare, este o nouă creație și o adevărată nouă geneză, îndeplinită prin apă și Duh. Ființa duhovnicească, care se naște la Botez posedă într-însa, prin însăși constituția ei și prin efectele pe care le produce în noi comuniunea cu Dumnezeu, energiile necesare pentru a ne ridica, dacă noi dorim și vrem acest lucru, la o desăvârșire înaltă.

Botezul, de fapt, ne împărtășește harul Sfântului Duh; ne face fiii lui Dumnezeu după har și ne cuprinde viața în Iisus Hristos. Duhul Sfânt este viu și lucrează în noi chiar de la Botez. El lucrează în toate Tainele Bisericii, în special prin Euharistie și prin Hirotonirea preoților. Dar începe de la Botez: Duhul ne tranfigurează, El este autorul acestei noi creații. Această lucrare a Duhului este harul care ne atinge pe toți, oricât de diferiți am fi. El vine cu darul Lui, pe care El ni-l face; pentru că o dată cu viața primim, în Botez , Duhul Sfânt,- însuși autorul vieții.

Acest har este o strălucire: „La fel cum o simplă monedă expusă razelor soarelui emite și ea raze, nu numai în virtutea propriei sale naturi, ci și în virtutea strălucirii soarelui, la fel și sufletul purificat și devenit mai strălucitor decât moneda primește o rază de slavă a Duhului și o reflectă. De aceea Apostolul zice: “În contemplație noi ne transfigurăm în același chip, în virtutea slavei (devenite a noastră), produsă în noi, și a ceea ce este potrivit să fie, prin Duh și prin Domnul”. Când Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre strălucirea și frumusețea sufletului nostru trebuie să înțelegem o creștere și o prezență a harului, care reîmbracă sufletul de la Botez.

Prezența în noi a Duhului Sfânt și lucrarea harului Lui ne pune în condiții superioare celor în care se găsea omul sub Legea veche. Harul ne dă forțe dumnezeiești. Legea în Vechiul Testament a fost dată de Duhul cel Sfănt; nu ea Îl dădea pe El. Această Lege nu a putut produce desăvârșirea virtuții morale pentru că propunea doar datoria, fără a da forța de îndeplinire; ea nu reușea să atingă și să desăvârșească sufletele. „Legea nu era nimic altceva decât niște litere; nici un ajutor nu ieșea din aceste litere pentru a-i întări pe nevoitori, cum e în Botez”. Dimpotrivă, Legea nouă dă Duhul Sfânt în mod absolut celor care Îl acceptă. Prin El suntem în posesia sursei de unde izvorăsc ajutoarele destinate să ne facă posibilă și chiar ușoară lupta pentru desâvârșire. „Harul Duhului a pus sfârșit la acest război îngrozitor, omorând păcatul, făcându-ne lupta ușoară, mai întâi încoronându-ne și apoi provocându-ne la luptă prin ajutoare abundente”. Această abundență de daruri oferă sufletului o facilitate extraordinară în combaterea păcatului, în îmblânzirea patimilor, în respingerea săgeților aprinse ale demonului. Acesta din urmă nu poate suporta strălucirea armurii nostre, nici nu poate purta luptă contra armelor duhovnicești pe care Duhul ni le dă. Pentru că Duhul lasă în noi peceți de neșters ca o marcă a soldatului: ele îl fac pe el să fie recunoscut.

Sfântul Duh este, de asemenea, în noi inspiratorul virtuților celor desăvârșite. Harul eliberează omul din sclavia și din imperfecțiunea Legii celei vechi. Duhul nu mai are nevoie să-l îndemne să facă ascultare sub amenințarea pedepsei; omul „are în el harul Duhului Sfânt pentru a-i vorbi”. Harul îi inspiră faptele cele mai desăvârșite, făcându-l să fie înger, el îl face să practice pe pământ, într-un trup muritor, virtuți îngerești și să ducă o viață demnă de împărăția cerurilor. Cel care este inspirat de Sfântul Duh are în el tot ceea ce trebuie, inspirație și energie, pentru a practica toate virtuțile și mai ales pe cea care le învață pe toate : mila.

Aceste daruri dumnezeiești ne determină să întreprindem eforturi demne de ele pentru dobândirea unei virtuți morale desăvârșite. Ele ne inspiră o încredere și o nădejde fermă în reușita acestei întreprinderi dificile: „Ceea ce nu ai putut sub Lege, – spune Sfântul Ioan Gură de Aur fiecărui credincios,- poți acum: să mergi drept și să nu te împiedici, cu condiția să fi primit ajutorul Duhului. Nu este de ajuns să nu mergi după trup; trebuie să mergi după Duh. Pentru că nu este suficient pentru mântuire să eviți răul, ci trebuie să faci binele. Va fi așa dacă ne vom încredința sufletul Duhului Sfânt și dacă ne vom convinge sufletul să-și recunoască locul, care îi corespunde. Astfel, îl putem face duhovnicesc, după cum îl putem face și trupesc, dacă suntem nepăsători”.

Desăvârșirea, care se cere de la noi, se datorează abundenței harului cu care am fost umpluți de Botez, întrucât acest har se manifestă desăvârșit și conține un bine infinit. „De la har nu am primit numai ceea ce trebuia pentru a distruge păcatul, ci și mai mult: am fost eliberați de pedeapsă, am fost renăscuți, am înviat după ce l-am înmormântat pe vechiul om; am fost răscumpărați, sfințiți, ridicați la o relație de înfiere, îndreptați; am devenit frați ai Fiului unic, am fost considerați moștenitori ai Săi uniți cu trupul Său, participăm la trupul Său, am devenit una, precum capul cu trupul. Iată, prin urmare, ceea ce Pavel a numit abundența harului, el arată că nu am primit doar un medicament, care face față rănii, ci am primit sănătate, frumusețe, cinste, slavă și demnități, care depășesc cu mult natura noastră”.

Printre aceste demnități dumnezeiești, Sfântul Ioan Gură de Aur expune cu predilecție calitatea noastră de fii adoptivi ai lui Dumnezeu și încorporarea noastră în Hristos. Sunt primele daruri, și cele mai profunde, ale Duhului Sfânt la Botez.

II.2 DOBÂNDIREA SFINȚENIEI.

“Sfințenia nu se capătă numai după osteneli și nici că vine numai de la fapte, ci prin iubirea Lui. Dar nici din iubirea Lui numai si nici numai din virtuțile noastre, pentru că dacă ar purcede numai din iubire, ar trebui ca toți să se mântuiască și dacă ar rezulta numai de la virtuțiile noastre, apoi prezența Lui, ca și toate cele iconomisite pentru noi, ar fi fost de prisos. Așadar, nici din iubire numai și nici din propria noastră virtute numai, ci din amândouă acestea.” ( Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni,omilia I, pp 8-9).

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea este creatoarea fiecărei virtuți. Relația dintre virtute și iubire este ciclică: „Din iubire se naște virtutea și din virtute iubirea… Cel care are pe una, dobândește și pe cealaltă… Cel care nu iubește, va săvârși multe rele, iar cel care săvârșește răul, nici iubirea nu cunoaște”. El a considerat iubirea împlinirea Legii și a Profeților. Iubirea „este fortăreața care ne păzește de orice rău”, iubirea este „rădăcina, izvorul și mama tuturor bunurilor”, „iubirea este cea mai mare dintre virtuți”. Iubirea este pacea, bucuria și sănătatea sufletului, iubirea „ne aseamănă cu Dumnezeu”. El a fost supranumit de posteritatea creștină drept „profetul iubirii” și s-a considerat că nimeni, de la Apostolul Pavel, nu a vorbit atât de sublim despre iubire. Toate trebuie să fie făcute din și cu iubire și toate trebuie să fie răbdate, pentru slava lui Dumnezeu.

Iubirea vine din credință, se arată în sine prin fapte bune și este scopul desăvârșirii. Iubirea este desăvârșirea după Hristos. Iubirea „este semnul caracteristic al slujitorilor lui Dumnezeu, trăsătura distinctivă a apostolilor”. „Dar care este dovada iubirii? Aceea să iubească cineva pe cel care îl urăște”. Ea este un foc în inima fiecărui creștin adevărat. Iubirea pentru Hristos este o iubire fără asemănare, fără de care nimeni nu are nimic. Din iubire izvorăsc toate lucrurile bune, ca prietenia, care este adevărată și neclintită, și comuniunea, care poate să existe numai acolo unde virtutea este desăvârșită. „Virtutea este născută din iubire și iubirea din virtute. Ele se nasc una din cealaltă”.

Iubirea este putere nebiruită. „Minunile au convertit lumea pentru că iubirea a desțelenit calea pentru ele; fără iubire efectul lor nu ar fi dăinuit”. Iubirea ne face întocmai ca Dumnezeu, în măsura în care iubirea noastră răspunde iubirii Lui. Dar iubirea lui Dumnezeu este atât de unită cu iubirea noastră încât ele sunt nedespărțite: „Să nu spui că sunt două porunci separate, în loc de una, pentru că nu este posibil ca cineva să împlinească pe una să nu o aibă și pe cealaltă”. Sfântul Ioan, interpretând textul de la Ioan 15, 10, spune că iubirea de Dumnezeu depinde de împlinirea poruncilor Lui. Bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu se manifestă prin aceea că El niciodată nu se întoarce de la cineva, care se pocăiește sincer, ci întotdeauna Se bucură și îl mântuiește pe acela.

Iubirea lui Dumnezeu arătată în creație nu s-a întrerupt niciodată. „El nu privește spre noi într-un mod obișnuit. El o face cu dragoste, cu o dragoste infinită, o dragoste fără patimă, dar învăpăiată și intensă, o iubire sinceră, indestructibilă, o iubire, care niciodată nu poate fi înăbușită”. Trebuie și putem să facem totul pentru slava lui Dumnezeu. Există putere, pace și bucurie în iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, nu a avut grijă de nimic în cer și pe pământ atâta vreme cât L-a găsit pe Hristos. „Fiind puternic în iubire, cel mai mare dintre toate darurile, el a strălucit mai luminos decât orice flacără; întocmai ca un fier, care este aruncat în foc și devine el însuși foc, așa și Pavel, animat de focul iubirii, devine iubire în sine”.

Întocmai ca alți reprezentanți de seamă ai Școlii Antiohiene, Sfântul Ioan Gură de Aur preia tema iubirii pure, dezinteresate a lui Dumnezeu. Noi Îl căutăm pe Dumnezeu nu pentru o răsplată, ci Îl iubim pentru că este mai mare decât orice răsplată. Când cel drept suferă, nu trebuie să ne îngrijim de providența lui Dumnezeu. Noi trebuie să ținem în toate voința lui Dumnezeu, singura noastră preocupare fiind împlinirea voinței Lui sfinte și neschimbătoare. Prin iubire vie și lucrătoare, omul își găsește adevărata însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Fără iubire, toată existența omului nu este decât o luptă pentru a-și dobândi independența și autonomia pe pământ, dar într-un final o autonomie față de Dumnezeu. Scopul iubirii este acela de a-i ajuta pe cei lipsiți: iubirea pentru aproapele este a da lui, în loc să primești de la el, pentru că este mai bucuros a da decât a lua.

Într-o omilie de nespusă frumusețe, “Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune.” (predică de apărare a lui Eutropiu), Sfântul Ioan Gură de Aur se întoarce la tema iubirii. „Ție nu ți se pare drept că el ar putea primi adăpost în Biserica acelor drepți, pe care el întotdeauna i-a negat. Însă cu adevărat noi trebuie să slăvim pe Dumnezeul cel din ceruri pentru că i-a îngăduit lui să fie condus la o asemenea nevoie nemaipomenită și a ajuns să cunoască puterea și iubirea Bisericii. Puterea ei, întrucât el a suferit această mare cădere, deoarece a criticat-o; iubirea ei, pentru că deși el a criticat-o, ea acum ține scutul ei înaintea lui și îl ia sub aripile ei protectoare. Ea îl apără pe el, uită toate resentimentele greșelilor trecutului și îl primește cu iubire la sânul ei”. Însă marele păstor al Bisericii deplânge starea ei morală. Au existat un timp când toate s-au întâlnit împreună și cântau psalmi cu o inimă. Acum tradiția este ținută, dar unitatea interioară a inimii și a sufletului nu mai este acolo. Ce ar spune Sfântul despre starea de astăzi din Biserică?

Hrisostom vorbește ca un mare orator, animat de focul dragostei. „Nu cunosc o altă viață – spune el comunității lui – cu excepția ta și grijii pentru mântuirea ta”. Unica, singulara lui grijă a fost aceea a sufletelor celor pe care îi păstorea, convingerea că ei trebuie să devină sfinți și desăvârșiți în Hristos. Iubirea face din predică mai mult o sursă de putere decât un prilej de epuizare. „De îndată ce voi începe să vorbesc, toată plictiseala dispare. De îndată ce voi începe să predic, toată oboseala dispare. De aceea, nici boala și nici alte sute de obstacole nu ar putea să mă separe de iubirea ta înconjurătoare”.

Dumnezeu a rânduit astfel lumea, încât omul să fie nevoit să trăiască împreună cu aproapele lui. Pentru că a vrut ca toți oamenii să fie adunați împreună, El a făcut ca binele aproapelui nostru să fie în același timp și binele nostru. „Tu ai văzut câte feluri de legături ale iubirii a făcut Dumnezeu? Acestea au fost puse în naturile noastre ca daruri ale înțelegerii… Tu ai văzut în câte moduri ne-a adunat El împreună? Și chiar aceasta nu a fost destul pentru El, pentru că El ne-a creat să avem nevoie unul de celălalt, întrucât nevoia reciprocă face mai mult, pentru a crea prietenie, decât orice altceva”.

Iubirea creștină l-a așezat pe om semen aproape , fiindcă omul este membru al trupului lui Hristos, al Bisericii. Iubirea are un caracter eclesial, de aceea cel care urăște pe fratele lui în Hristos poartă vrajbă trupului lui Hristos, adică lui Dumnezeu Însuși. Iubirea este o forță unificatoare. Nici timpul, nici spațiul și nimic altceva nu pot desface afecțiunea sufletului. Iubirea le ține, unește, cuprinde, încununează și desăvârșește pe toate. Puterea iubirii de a schimba inimile oamenilor nu poate fi măsurată. Iubirea conduce la o cunoaștere dogmatică-morală, atât personală, cât și eclezială.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre puterea iubirii lui Hristos, aducând în discuție afirmațiile Apostolului Pavel din Epistola către Romani, capitolul VIII: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? …nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile. Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”. Și Sfântul Ioan comentează: „Apostolul nu spune aceasta ca și cum îngerii ar căuta să ne despartă de Hristos, ci el presupune pentru moment lucruri care sunt imposibile, ca să prezinte și să facă clară iubirea pe care el o trăiește. Pentru că astfel este obișnuința celor ce iubesc”.

Preoția este dovada cea mai clară de dragoste pentru Hristos. Discuția dintre Mântuitorul și Apostolul Petru vrea să arate grija pentru păstorirea „turmei Bisericii”. Grija pentru mântuirea „turmei lui Hristos” este dovada cea mai mare a dragostei pentru Hristos. Numai prin puterea iubirii preoția poate schimba mințile și inimile oamenilor. „Iubirea este marele învățător. Ea are puterea să îi facă liberi pe oameni de păcat, să formeze mințile lor, să le ia de mână și să le conducă spre înțelepciune. Da, ea poate chiar să-i facă pe oameni tari ca piatra. Nu vrei să te gândești la puterea ei și să o cunoști? Adu-mi un om fricos la fiecare zgomot și care se teme de fantome. Să fie el violent, să fie el dur, mai mult o brută decât un om, să fie el nerușinat și desfrânat, dar predă-l în mâinile iubirii, condu-l la școala ei…”. Viața în Hristos este o cale ascendentă spre desăvârșire și desăvârșirea sau îndumnezeirea, are etape și căi diferite.

Credința și iubirea sunt împreună ca să arate calea creștină spre desăvârșire. Nici chiar martiriul, care este cel mai mare dintre toate lucrurile, nu este mai mare decât iubirea. „Pentru că [iubirea] ne face chiar fără martiriu să fim ucenicii lui Hristos, în timp ce martiriul fără iubire nu poate să facă aceasta”. Pentru Sfântul Ioan, iubirea nu este un extaz, ci o putere transfiguratoare, iubirea învață și liberează. Dumnezeu este prototipul iubirii, pentru că Dumnezeu este Iubire. El spune oamnilor: „Dacă iubești pe cel pe care Eu îl iubesc, atunci Mă conving că Mă iubești mult”. În consecință, numai un ucenic autentic al lui Hristos, cum a fost Apostolul Pavel, care a cunoscut prin experiență iubirea, poate să vorbească despre iubire, și nu e de mirare că el a scris acel imn admirabil despre Iubire.

Iubirea are un caracter pnevmatologic, nimeni nu poate împlini iubirea dacă nu are ca „sinergos” al lui harul dumnezeiesc: „Nimic nu umple de iubire pe oameni așa cum o face Duhul Sfânt și nimic altceva nu convinge Duhul Sfânt să rămână în noi decât puterea iubirii”. „Întocmai după cum în trup există suflet, care ține toate, chiar și părțile cele mai diferite, tot astfel și aici. Pentru că Duhul a fost dat să unească pe cei care sunt separați după neam și moduri”. Prototipul iubirii și modul ei sinergic este Sfânta Treime: „Duhul, care ne face să strigăm “Avva, Tată!”. Acesta ne aduce și iubirea pentru El (Dumnezeu-Tatăl), și pentru aproapele”.

Viața „în Hristos”, a celor ce sunt mădularele lui Hristos și între ei, se constituie dintr-o virtute dublă a iubirii: iubire către Dumnezeu și iubire către aproapele, care amândouă „în Hristos” devin una. Adică atunci când noi Îl iubim pe Hristos, Îl iubim și pe Dumnezeu, și pe aproapele, fiindcă Hristos este și Dumnezeul nostru, și Întâiul nostru Aproape, și de aceea iubirea de Hristos este împlinirea celor două porunci ale lui Dumnezeu referitoare la iubire. Nu e posibil să existe iubire adevărată și statornică către Dumnezeu, dacă nu există iubire către Hristos, și nici nu-i posibil să existe iubire către aproapele, dacă nu există mai întâi iubire către Hristos, Dumnezeul Iubirii.

De aceea, Apostolul va scrie primul imn despre iubirea lui Hristos: “Epistola Întâi către Corinteni”, unde se găsește al doilea imn al iubirii, cel către aproapele, Apostolul o va încheia cu: „Dacă cineva nu-L iubește pe Iisus Hristos, să fie anatema”. Așa cum spune Sfântul Ioan: „Nimic altceva nu e mai mare ca faptul de a iubi cineva pe Hristos și în același timp să fie iubit și el de Acela.”.

Caracterul hristocentric al iubirii către Hristos, despre care vorbește acest imn, e totodată și triadocentric, și pnevmatologic, dar în același timp și ecleziologic. La Pavel, în general, coincid iubirea lui Hristos și cea a lui Dumnezeu, și astfel, în esență, avem o iubire: „iubirea lui Dumnezeu în Hristos Iisus”, precum zice imnul. Hristos este și subiectul, și obiectul iubirii, și-n El se arată întreaga iubire a lui Dumnezeu-Tatăl, Care este începutul Iubirii sfinte și dumnezeiești și Care iubește mai întâi de toate și deasupra tuturor pe Iubitul Său Fiu Unul-Născut, iar în Persoana Lui și prin El, și pe noi.

Însă această iubire a lui Dumnezeu „s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Care ni S-a dat”, și de aceea această iubire e „iubirea Duhului” și iubirea „în Duh”. Fiindcă „ni S-a dat Dumnezeu-Duhul… al iubirii”, Care „îndreaptă iubirea spre El și spre aproapele”. Și numai această „iubire a Duhului este minunată și adevărată, fiindcă celelalte au doar numele de iubire… iubirea duhovnicească e mai înaltă decât toate, întocmai ca o oarecare împărăteasă, ce este împodobită cu veșmânt luminos, ce stăpânește peste cele ale ei. Pentru că ea nu provine din nimic pământesc, …, nici obișnuința ei, nici binefacerea ei, nici natura ei, nici timpul ei, ci ea coboară de sus, din cer… Fiindcă nimic, într-adevăr nimic nu e atât de puternic ca legătura duhovnicească”. Așadar această iubire, care e „fructul Duhului”, „îi face pe mulți să fie un trup și sufletele lor să fie vase ale Sfântului Duh, fiindcă duhul păcii se odihnește în cei uniți sufletește și nu în cei ce dezbinați între ei”.

Prin urmare, „iubirea autentică a cunoașterii lui Hristos” e harul Lui și iubirea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh[48]. Iubirea bisericească devine har puternic a iubirii Sfintei Treimi către Sine și către noi. Iubirea între membrii Bisericii izvorăște din iubirea lui Hristos. „În iubirea pentru Dumnezeu se cuprinde împreună și iubirea pentru aproapele”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Iubirea lui Hristos, care „ne stăpânește”, e puterea unificatoare în viața Bisericii. „Iubirea lui Hristos” (și a lui Hristos către om, și a omului către Hristos) în interiorul trupului Său, în Biserică, e în același timp și iubirea „în Hristos” a mădularelor Lui. Acest fapt devine evident și din imnul la care ne-am referit mai sus, imn ce constituie încheierea capitolului 8, adică al capitolului ecleziologic prin excelență al Epistolei către Romani. Apostolul accentuează mai mult iubirea pe care Hristos ne-o arată și cea pe care noi suntem datori să o simțim și să o arătăm pentru El. Formularea întregului fragment subliniază că iubirea noastră către Hristos e iubirea către „Întâiul-Născut între mulți frați” (cf. versetelor 29-30).

În consecință, iubirea în cadrul Bisericii, care constituie marea Familie a Fiului, Unul-Născut al lui Dumnezeu și Întâiul-Născut între mulți frați, e mai ales comunitar-ecleziologică, dar aceasta pentru că mai întâi de toate e hristologică și hristocentrică, adică triadocentrică. Viața nouă în Biserica lui Hristos, în trupul „Celui Iubit”, e viața în iubire și prin iubire, deoarece Biserica, ca și „comuniune a Unului-Născut”, e „comuniunea iubirii” și Trupul lui Hristos e „un trup al iubirii”.

Apostolul Pavel ne cere continuu să-i iubim pe frați, fiindcă iubirea „e legătura desăvârșirii”. „Iubire cere Pavel de la noi”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu orice fel de iubire, ci pe aceea care ne unește pe noi nedespărțit, și ne unește într-un asemenea de mod și atât de desăvârșit, încât să fim mădulare unii altora”. Învățătura paulină despre iubire e unită desăvârșit cu învățătura Lui despre Biserică. Iubirea, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, îndrumă și-i menține uniți pe toți membrii unei comunități și devine criteriu și principiu pastoral pentru Biserică: „Fie că cineva mustră, fie că stăpânește, fie că este stăpânit, fie că învață, fie că predică, toate să se facă cu iubire”. Același lucru îl spune și fragmentul din Efeseni 4, 15-16. Apostolul Pavel descrie în imnul iubirii cum trebuie să fie iubirea între mădularele lui Hristos. Iubirea de acest fel „e datoare să se extindă în toată Biserica lui Dumnezeu”. Prin urmare, iubirea este modul de a fi și de a se manifesta al Bisericii. 

Iubirea în Biserica lui Hristos e o virtute universală (hristologică-pnevmatologică-eccleziologică), și de aceea se leagă foarte strâns cu toate celelalte virtuți teandrice, cum am văzut mai înainte. Însă, în special, iubirea se leagă cu smerenia, rugăciunea și milostenia. Apostolul Pavel reliefează rolul smereniei cu precădere în Fil 2, 1-11, unde o pune în relație cu chenoza dumnezeiască a lui Hristos, adică cu esența însăși a Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur numește smerenia „temelia filosofiei noastre”, adică temelia vieții în Hristos. Rugăciunea neîntreruptă o cere Sfântul de la toți creștinii și accentuează, de asemenea, caracterul ei bisericesc. Rugăciunea Bisericii, potrivit Sfântului Ioan, e însăși viața „în Hristos și în Duhul Sfânt”.

Iubirea leagă toate celelalte virtuți ale harului. Din cauză că e completarea și cuprinderea acestora, iubirea este „legătura desăvârșirii” și „cununa și slava Bisericii”, deoarece îi face pe cei mulți un trup, și într-unul îi cuprinde pe cei mulți, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur . În Biserică se manifestă asemănarea cu iubirea Sfintei Treimi. În cadrul Bisericii, ca în „trupul iubirii”, toți credincioșii, după ce s-au unit și au constituit un trup cu Hristos și Îl au pe Hristos în ființa lor, sunt „înrădăcinați și întemeiați în iubire” și astfel, „împreună cu toți sfinții”, înțeleg „ce este lățimea și lungimea și adâncimea și înălțimea” iubirii lui Hristos, care depășește orice cunoaștere. Iubirea lui Hristos între noi alcătuiește o familie a iubirii, în care Hristos e „Întâiul-Născut între mulți frați” și se unesc fiecare cu Hristos și între ei, și toți împreună cresc, ca să cuprindă pe Cel ce e Capul Bisericii, Hristos. Toți devin „una în Iisus Hristos”, adică toți au „un chip al lui Hristos” sau toți sunt după „chipul lui Hristos și se aseamănă Lui”. Unirea cu Hristos, asemănarea deplină cu El și îndumnezeirea în Persoana Lui o dobândesc toți în interiorul Bisericii prin iubirea lui Dumnezeu „în Iisus Hristos”, iubire care e acea energie dumnezeiască, care unește mădularele Bisericii și îi face pe oameni dumnezei. „Fiindcă aceasta este prietenia, faptul de a nu fi cel ce iubește și cel ce este iubit doi, ci un om; lucru care prin nimic altceva nu se întâmplă decât numai prin iubire”. Astfel, prin iubirea Dumnezeiască, ce e Însuși Hristos, Biserica întreagă și toți membrii ei ajung la scopul fixat omului, dinainte de veci, de Dumnezeu: devin „asemenea chipului Fiului Lui”, al „Fiului Iubirii” și „Dumnezeului Iubirii”, cu alte cuvinte, după Sfântul Ioan, „precum Unul-Născut după natură, la fel și aceștia după har”. Aici e vorba despre îndumnezeirea prin har a fiecărui om, a întregii Biserici.

II.3.SFINȚII, MODELE DE SFINȚENIE ȘI MIJLOCITORII NOȘTRI CĂTRE DUMNEZEU

“ Ei ne sunt călăuze, care merg înaintea noastră în drumul sfințeniei. Ei ne sunt mijlocitorii, care ne salvează de mânia divină și de pedepsele pe care ni le atrag păcatele noastre.” ( Din vol. Bogățiile oratorice,p. 340) Orice om poate deveni sfânt cu condiția să-L iubească pe Hristos. Gură de Aur știa bine acest lucru. El le spunea credincioșilor lui să-l imite pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că orice om îl poate imita și deveni asemenea lui: "Să-l imităm, frații mei, căci e un om cu aceeași natură ca și a noastră, dar pentru că a arătat o mare dragoste de Hristos, a intrat în ceruri și acum are loc aici împreună cu îngerii. Dacă vreți să vă siliți și să aprindeți în voi aceeași flacară, l-am putea imita pe acest sfânt apostol. Dacă acest lucru ar fi fost cu neputință el n-ar fi spus: «Fiți imitatorii mei, așa cum eu sunt imitatorul lui Hristos»"

Viața în Hristos nu are numai un carcter eclezial și mistagogico–euharistic, ci ea se exprimă printr-un real caracter ascetic, printr-un efort personal al omului. De aceea, puterea voinței umane nu este pasibliă nici unei limitări sau reduceri de ordin natural sau cultural (naționalism, prietenie, vârstă, poziție socială, erudiție etc.). Între duhul iudaic (voluntarist) și spiritul elen (intelectualist), Sfântul Ioan pare să dea mai multă întâietate primului[6]. În timp ce filosofii cinici, elini, dincolo de voluntarismul de suprafață, au văzut puterea voinței în cumpătare  și în asceza morală a educației sau învățăturii, Sfântul Ioan Gură de Aur, dimpotrivă, a văzut cumpătarea în prudență și învățătura teoretică în filosofia practică, adică în arta sau în asceza virtuții. Din acest motiv și Sfântul Apostol Pavel a numit cumințenia sau înțelepciunea, sfințire. 

Sublinierea rolului ascezei în viața creștină vrea să arate importanța pe care Sfântul Ioan o dă moralei. Tematica și metodologia lui vorbesc și fac dovada unui om al faptei, al trăirii, după cum a fost și modelul lui, Apostolul Pavel. Trăirea sau experiența vie, personală exprimă credința și trăirea dreaptă și nu chipul exterior al cunoștinței. Sfântul Ioan și-a invitat fără întrerupere ascultătorii lui să urmeze în practică fiecare virtute pentru că adevărata cunoaștere este practica și cunoaște doar acela care practică sau făptuiește. Toate parabolele Mântuitorului și învățătura Apostolului Pavel stăruiesc pe virtutea faptei sau pe lucrarea virtuții, începând cu prima dintre toate: mila.

Calendarul e o dovadă că orice om poate deveni sfânt. Nu există nici o restricție în ceea ce privește vârsta, sexul, profesia, rasa sau naționalitatea. Găsim aici, unii lângă alții, sfinți de toate naționalitățile, de toate culorile. Există sfinți, care în viață au fost împărați alături de alții, care au fost sclavi. Aproape toate profesiile sunt reprezentate aici. Există sfinți, care au fost regi, monahi, nobili, nobile, negustori, învățători, muncitori, grădinari, ciobani, avocați, medici, agenți de fisc, magistrați, cerșetori, servitori, tâmplari, cizmari, fierari, pescari. Nici epoca nu contează prea mult pentru a deveni sfinți. Există în calendar oameni care au dobândit această glorie în primul secol al creștinismului, alții care au trăit în Evul Mediu și alții care au câștigat sfințenia în epoca noastră.

Făcând parte din aceeași comuniune a Bisericii, relația noastră cu sfinții e o relație de dragoste frățească, noi având îndrăzneală către ei, iar ei ca prieteni și casnici ai lui Dumnezeu au îndrăzneală către El ca să se roage pentru noi. Sfinții duc o viață conștientă, cunoscând prin harul lui Dumnezeu trebuințele lor de pe pământ, se bucură când aceștia se pocăiesc și se întristează când noi, creștinii, perseverăm pe calea păcatului. Sfinții sunt cu puterea lor printre noi. Precum stăm în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, așa stăm și cu sfinții din cer. Sfântul Apostol Pavel zice: „V-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu Judecătorul tuturor, și de duhurile drepților celor desăvârșiți”(Evr. XII, 22-23)

Această legătură prin mijlocirea Bisericii între noi și Sfinți, precum și legătura noastră cu sufletele celor adormiți, se numește Comuniunea Sfinților. De ea amintește Simbolul Apostolic, care datează din primele veacuri ale Bisericii. Din această strânsă comuniune între Biserica luptătoare și cea triumfătoare și între capul ei (Mântuitorul Hristos) avem cinstirea sfinților.

Prezența Sfinților în viața Bisericii este continuarea misterului Fiului întrupat. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Se manifestă prin ei, iar sfinții, precum este Hristos, sunt plini de iubire și jertfă, daruri harismatice, care schimbă întreaga existență a omului. Sfinții reprezintă Tradiția vie a Bisericii; ei formează etos un viu, inspirat și dinamic, fără de care Biserica nu ar fi ceea ce este. Tradiția vie și, prin aceasta, Biserica însăși nu se poate concepe, înțelege și ființa fără o succesiune a Sfinților. De aceea Apostolul Pavel scrie în una dintre Epistolele sale următorul îndemn : „Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri!” (Evr. 13,7). Este un îndemn la recunoștința pentru toți cei care ne-au transmis Evanghelia. Viața Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a o reîncepe din nou. Sfinții au o mare importanță și prin ceea ce ne transmit: Biserica vie, credința ei, puterea ei duhovnicească, exemplul ei.

Importanța minunilor ține de faptul că ele sunt semne ale îndumnezeirii omului, ale luminii și bunătății lui Dumnezeu arătate în Sfinți. Strălucirea dumnezeiască a fețelor (Proorocul Moise, Sisoie, Pamvo, Sfântul Vasile cel Mare, Alexie, omul lui Dumnezeu, Serafim Sarov), chiar și sfințirea hainelor sau a obiectelor sfinților transmite prin atingere, îmbrățișare și închinare: har, binecuvântare, mireasmă, agheasmă și vindecare (brâul sfânt al Maicii Domnului, gluga sfântului Mihai Maleinu, crucea sfântului Atanasie Athonitul), izvorârea de mir (Dimitrie al Salonicului, Simeon, Simon, Nil și Teofil Aghioriții), rămânerea intactă a sfintelor moaște (Spiridon, Gherasim, Dionisie, Patapie, Sfânta Paraschiva și Ioan Iacob de la Neamț), cât și foarte multele minuni survenite în timpul hramurilor, litaniilor și al rugăciunilor speciale ale credincioșilor moaștelor.

Credința este o practică sau o învățătură, care își are sensul și puterea în practică. Sfinții sunt cel mai bun exemplu de ființare a creștinismului, a permanenței lui. Prin ei Hristos este ieri, azi și întotdeauna Același. Cultura nu este decât o formă, ea nu se poate substitui ființei Bisericii, ființării Creștinismului. Sfinții trăiesc „pe pământ ca în cer”, împlinind voința neschimbătoare a lui Dumnezeu. Sfinții sunt vindecătorii autentici ai lui Hristos. L-au iubit mult pe Hristos și și-au arătat dragostea lor prin cuvinte și fapte. Iar Hristos îi poate iubi nemărginit pentru dragostea lor. Sfinții seamănă cu Hristos în special din punct de vedere al iubirii. Prin sfinți se pogoară în lume energiile necreate ale lui Dumnezeu și tot prin ei lumea se sfințește în toate elementele ei.

Astfel, acceptarea teoretică a dogmelor nu are în sine o valoare absolută, pentru că un asemenea criteriu nu constituie un scop pentru viața creștină, ci manifestarea și întruparea lor dreaptă în trăire sau faptă. În conformitate cu pedagogia hrisostomică, după sfat și învățare, fiecare credincios trebuie să înainteze spre trăirea practică a dogmelor creștine. Potrivit Sfântului Ioan, în sufletele credincioșilor se cultivă și se înrădăcinează nu numai gânduri, ci, mult mai mult, și un etos prin sinergia harului dumnezeiesc. Ceea ce învățăm în cadrul bisericesc trebuie să aibă influență și consecințe raționale, volitive și simțuale asupra întregii noastre vieți, atât în noi înșine, cât și în afară. Aplicarea sau trăirea practică nu trebuie să funcționeze numai în anumite părți ale sufletului, întrucât acest fapt va conduce la o funcționare schizofrenică a unității părților componente ale sufletului. De aceea este nevoie de un program autentic al liturghiei vieții credinciosului. Sfântul Ioan, folosind diferiți termeni biblici, ca „noua cetate” și ebraicul „întoarcere”, vorbește despre un mod concret sau despre o artă a vieții (utilizează termeni ca: tensiune, mentalitate, comportament, obișnuințe, caracter, dizpoziție) iubitoare de Dumnezeu. Pentru el, întreaga viață creștină în ansamblul ei este importantă și nu un anumit aspect izolat al ei (cum ar fi, după unii, cel „religios”, sau cel „latreutic”, sau cel „moral”, sau cel „personal”, sau cel „social”).

În timpul viețuirii lor sfinții au iubit și acum, când sunt aproape de Judecătorul celor vii și celor morți al inimii lor, de Hristos, ne iubesc și mai mult și de aceea ne ajută cu același folos de dincolo. După Sfântul Ioan Gură de Aur, sfinții sunt suveranii pământului, slăviții, măreții, viguroșii, autenticii, curații, puternicii, cei cărora Dumnezeu le aparține deoarece și L-au apropiat cu iubire. De aceea, lumea de azi are nevoie de sfinți și sfințire pentru că nu se poate face misiune socială în lume fără Dumnezeu – fără conștiința de a fi însoțit de Dumnezeu, fără conștiința de sine sfințită de Dumnezeu.

Apostolul Pavel și-a dat toată energia și lupta lui duhovnicească pentru predica Evangheliei. De aceea, nici Sfântul Ioan Gură de Aur nu a putut admite nedreptatea împotriva unei văduve și nu a ezitat să critice familia împărătească. Iubirea de frumusețe divină a Ortodoxiei nu este un tipar istoric, nu este monolită, nu este demodată și fără lauri. Ortodoxia nu este atât o moștenire doctrinară, cât o moștenire a unui mod de viață (Pr. Dumitru Stăniloae). Acest mod de viață ortodoxă este realitatea prezenței lui Dumnezeu în mijlocul credincioșilor, căruia îi este străin sentimentul distanțării de Dumnezeu, după cum îi este străin și sentimentul izolării omului de Dumnezeu și de semenii săi. El este un fapt al comunicării pentru că Ortodoxia este o lume a limbajului și comunicării, a dialogului și a comuniunii. De ce Hristos s-a Întrupat? Ce ne spune Hristos? De ce vorbesc apostolii? Ce este Biserica? Cine sunt sfinții?

În Ortodoxie ne aflăm la polul opus al individualismului pentru că el nu corespunde vieții și Duhului Bisericii, care sunt o manifestare, în care se vede omul, se vede chipul său și se vede Hristos în cuvintele Sale. Ortodoxia nu este o chestiune privată între Dumnezeu și mine, nu este un psihologism îngust și religios. Ea este o lume a propovăduirii, cuvântului, manifestării, a frumuseții și a prezenței. Prin aceasta ea exprimă și creează un om nou, frumos, prezent în lume ca și creștin, ca un om întru Hristos, ca un ucenic al lui Hristos, a cărui mod de viață decurge din credința vie în Hristos și din iubirea lui Hristos în noi.

Viața ortodoxă este manifestarea frumuseții rugăciunii, în care Dumnezeu este prezent prin energiile Lui necreate. Această prezență ne luminează pe noi înșine și face din noi lumini aprinse din lumina sfințitoare a Sfintei Treimi. Să fim, deci, în comuniune unii cu alți în această lumină, să fim unii față de alții lumini, având lumina slavei sfințitoare a lui Dumnezeu și, prin aceasta, devenind noi înșine risipitori de lumină.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește întotdeauna de reguli de comportament integrale și unitare. De exemplu, făcând referire la smerenie, care conține și împlinește toate virtuțile creștine, nu o înțelege ca o interioritate inertă și abstractă, ci ca o activitate și o energie temeinice pentru viața creștină, care se armonizează cu întreaga existență ontologică a omului în Hristos. Prin urmare, el nu propune soluții de moment și superficiale, ci propuneri profunde, care sunt în legătură cu organizarea ascetică a întregii vieți în Hristos. El ne îndeamnă, ca dovadă și semn a lui Dumnezeu în viața noastră, să dobândim o viață completă . De exemplu, viața monahilor este cu adevărat creștină în toate: atmosfera sănătoasă (biologică și psihologică) a cadrului natural (cum ar fi: starea de sănătate trupească, călirea ascetică etc.), îmbrăcămintea decentă, mersul înțelept și mișcările, înfățișarea neipocrită, relațiile sau comunicarea morală, postul, privigherea și rugăciunea continuă și vorbirea atentă. Însă, paralel cu omul interior, trebuie luat în serios și omul cel din afară, cu problemele sale personale și sociale, pe care le întâmpină și care amenință echilibrul vieții sale și sănătatea sa psiho-duhovnicească.

Duhul Sfânt vitalizează, reface și creează sfinți și în secolul nostru pentru că Biserica Ortodoxă este experiența unei continue pogorâri a darurilor Sfântului Duh peste cei vrednici și sfinți. Sfinții ne arată dragostea lor prin rugăciuni continue la Domnul și prin mijlocirile lor făcătoare de minuni în viața noastră. Noi le dezvăluim dragostea studiind, povestind rudelor și prietenilor viețile sfinților sau, întăriți fiind în credință, predicând despre viața sfântului pe care îl sărbătorim. Sfinții Părinți au lăsat scrieri exacte și elogii panegirice în cinstea sfinților, cântări și învățături. Credincioșii își cinstesc sfinții dragi la ziua hramului lor prin slujbe dumnezeiești și oferind daruri curate: prescuri, lumânări, tămâie, ulei, icoane, candele, colive etc. Un alt semn de prețuire al sfinților este închinarea bisericilor în numele lor, facerea de icoane sfinte, construirea de paraclise, de racle.

Prețuirea sfinților este o faptă istorică a Bisericii noastre. Negarea acestei prețuiri devine negarea lui Hristos, din moment ce avem tradiție evanghelică și apostolică pentru aceasta. Mulți eretici contemporani neagă pe deplin prețuirea sfinților și cu ură, dezvăluind măsura rătăcirii lor, distrug icoanele la fel ca și alți iconoclaști. Sinodul Ecumenic 7 îi condamnă pe toți cei care refuză autoritatea valorii sfinților și nu apelează la mijlocirile lor.

Biserica Ortodoxă, contrar cu cea din vest, nu proclamă sfinți, ci doar îi recunoaște și aceasta, cu toate că este o acțiune nouă, o efectuează pentru ca nu cumva turma de credincioși (enoriașii) să se rătăcească și să prețuiască ca sfânt pe cineva, care nu este în realitate sfânt. Noi, credincioșii, avem credința fermă și siguranța că în Biserica noastră viețuiește adevărul, de vreme ce ea este curată și dintodeauna îndrumată de Duhul Sfânt.

Biserica sinodică nu greșește. De aceea, un Sinod nu anulează Sinodul anterior, ci îl confirmă, certifică și legalizează. Niciodată Biserica nu a greșit în ceea ce privește recunoașterea unui sfânt. Pentru martiri, ziua martirului lor a fost prima lor zi de pomenire și niciodată nu s-a operat procedura de recunoaștere. Pentru ceilalți sfinți, Biserica este răbdătoare și așteaptă semnele cerești, care sunt indicative harului Dumnezeiesc ce acoperă pe omul îndumnezeit.

Dumnezeul îi înalță pe sfinți și nu încercarea oamenilor. De aceea, trebuie să treacă destul timp de la adormirea lor, rudele să dispară, să se confirme și să se dovedească mărturiile și depozițiile persoanelor, care au cunoscut, au auzit sau au simțit tainic prezența sfinților prin viziune, iluminare, minuni, izvorâre de mir etc. Mulți dintre sfinți erau prețuiți de către poporul evlavios înainte de recunoașterea oficială a Bisericii, care, ca o mamă bună, venea să premieze și să confirme credința pruncilor ei.

Pe sfinți îi caracterizează viața sfântă și dreaptă, credința, învățătura și scrierile lor. Nimeni nu poate să conteste hotărârile Bisericii și să nu îi venereze pe toți sfinții. Nu se mântuiesc toți cei „buni”, iar toți cei mântuiți nu sunt sfinți. Tendința de a canoniza continuu, în grup, după ani puțini sau mulți cere mare atenție, înțelepciune și discreție. Dacă cineva este sfânt și trebuie să devină cunoscut, Preasfântul Dumnezeu va lucra și îl va vădi. Măcar să fie dat să se înmulțească sfinții și în zilele noastre viclene, pentru a mult mângâia și întări sufletele credincioșilor. Deși există destui sfinți și astăzi în pustiuri și în orașe, marea lipsă din spiritul lumii este sfințenia, iar când aceasta va eclipsa, se va stinge și lumea.

Rugăciunea sfinților susține lumea. Mijlocirile Preasfântei Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului, Panaghia, Pururea Fecioară, întru tot lăudată și mijlocirile îngerilor fără trup și ale slujitorilor dumnezeiești cerești, rugăciunile Preacinstitului Înainte-mergător și Botezător Ioan, ale prorocilor, apostolilor și martirilor, sunt sprijin, liman de scăpare și mângâiere pentru credincioșiim, care le cer ajutorul. Sfinții au experiență, cunoștințe, sunt luminați de Dumnezeu, sunt iubitori, dispuși să ofere învățătură și binefacere, sunt neobosiți în filantropie și milostenie. Ei sunt cei care au învins și ne ajută și pe noi să învingem și să ajungem la scopul nostru fericit.

De altfel, omul se sfințește sau păcătuiește în viață după cum activitățile diferite ale ei exercită o influență asupra sa și asupra mediului de viață al tuturor (biologice, economice, profesionale, politice, sociale, bisericești, economice etc.). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Numai prin modul vieții noastre ne aflăm dincolo de puterea diavolului”. În acest mod, diferențele socio-economice și structurile și ideologiile politice exercită influență determinantă asupra vieții noastre, asupra sănătății noaste psiho-duhovnicești. El ține să sublinieze că Biserica nu este argintărie sau spațiul intereselor de orice fel, ci Biserica este locul învierii duhovnicești.  

Viața cea nouă în Hristos a credinciosului trebuie să fie animată de o atitudine psihologică particulară, de un mod de a fi euharistic-doxologic, ale cărui elemente caracteristice sunt: certitudinea că Dumnezeu ne îmbrățișează dacă împlinim poruncile Lui; acceptarea cu mulțumire a tuturor încercărilor ca dar ce vine de la Dumnezeu sau motive ale creșterii noastre duhovnicești; rugăciunea ca refugiu la El pentru mângâiere și ajutor „pentru orice deprimare” și „nenorocire”; să mulțumim lui Dumnezeu „nu numai pentru cele plăcute, ci și pentru bunurile pierdute”. Sensul acestei mulțumiri presupune sensul „acceptării”.

Cu toate acestea, ori că suntem satisfăcuți sau împlinți cu lucrurile din viața noastră sau nu, trebuie să cunoaștem că viața fiecăruia dintre noi se află în mâinile lui Dumnezeu, sub puterea Providenței Sale dumnezeiești; acest mod „euharistic” al vieții trebuie să izvorească din toate părțile sufletului, susținând unul și adevăratul scop al vieții: asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea.

Toată lumea nu valorează cât sfințenia. Îi vine greu lumii să perceapă sfințenia, cu toate că are nevoie de ea și ea este soluția problemelor sale. Este de nemăsurat și de neprețuit valoarea sfințeniei. Sfințenia este în special credința și răbdarea sfinților și nu vreo situație teoretică. Credința sfinților este aceea care îi face să respingă orice slăvire pământească și să refuze orice odihnă pământească. Răbdarea sfinților îi face dispuși pentru luptă, răbdători în greutăți și cu nădejde numai în hrana cerească.

Hristos dezvăluie viața dumnezeiască prin intermediul sfințirii. Viața este darul lui Dumnezeu și își realizează scopul numai în strânsă legătură cu El. Hristos trimis în lume dezvăluie puterea mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. Hristos îi cheamă pe toți credincioși la o radicală pocăință și reînnoire duhovnicească, la un martiriu continuu de dragoste și dăruire, așa cum s-au învrednicit toți sfinții. Credința în Hristos sfințește omul frumos cu sau prin energiile harului Dumnezeiesc. În funcție de credința fiecărui credincios se împlinește și sfințirea sa.

Cu cât se sfințește omul, cu atât mintea lui se alipește de viața veșnică pe care o dorește continuu. Unirea cu Hristos face ca viața noastră să fie sfântă și ne dă senzația completă că suntem fiii Lui iubiți într-o legătură veșnică. Părintele Iustin Popovici o spune clar și frumos: Viețile sfinților nu sunt altceva decât viața Mântuitorului Hristos, repetată la fiecare sfânt, mai mult sau mai puțin, într-un fel sau în altul. Mai precis, este viața lui Hristos prelungită prin sfinți, este viața Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, al lui Hristos Om și Dumnezeu, Care de aceea a devenit om, pentru a ne da și transmite ca om viața Sa dumnezeiască, ca să ne sfințească viața noastră pe pământ, să fie nemuritoare și veșnică prin viața Sa ca Dumnezeu”.

Viața dreaptă a creștinilor este cea definită de Evanghelie, este cea pe care au pășit sfinții. Faptul de a deveni sfinți este scopul chemării noastre, scopul nostru firesc. Este porunca lui Dumnezeu, este ceva ce se poate realiza și o demonstrează numărul mare de sfinți. Hristos ne va da toate armele necesare pentru realizarea luptei celei bune. Sfinții au primit de la Hristos puterea de a face minuni și de a acționa după credința lor „în numele Lui” și ”prin intermediul lor”, conform spuselor Sale.

Astfel, relația noastră cu Hristos și cu sfinții ne va da cele necesare și utile pentru viața și sufletul nostru. Cu toate că avem material, dacă nu totul, oricum destul, simțim că suntem săraci, cu lipsuri, dezavantajați și singuri. Însă, pentru a fi un adevărat mijloc prin care lucrează cuvântul lui Dumnezeu, sfatul duhovnicesc trebuie să fie fundamentat puternic pe conținutul Scripturii, așa încât cei care îl comunică să fie percepuți de ascultători ca „următori ai lui Dumnezeu”. În felul acesta, cuvintele noastre devin lucrătoare pentru că sunt inspirate din cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să rostim – după cum ne îndemna sfântul Ioan – „niște cuvinte ca acelea, prin care să se vadă că sunt cuvinte ale lui Hristos”.

Cu toate că știința și tehnica au multe reușite, noi ne simțim în nesiguranță, neprotejați și slabi. Boala, bătrânețea, problemele noastre ne tulbură și ne sperie. Parcurgând drumul sfințeniei cu certitudine și discernământ vom surmonta toate aceste obstacole, ne vom înfrumuseța zilele noaste, vom vedea lumea cu alți ochi, așa cum o vedeau sfinții, fără să-i cutremure nici o schimbare. Iubirea îndepărtează frica.

Așa cum au făcut și sfinții, îl urmăm pe Hristos din dragoste, cel care ne-a iubit primul și, orice am face noi, cei obișnuiți, nu putem să ajungem pe de-a întregul la iubirea Lui. După Sfântul Nicolae Cabasila: “Sfântul nu iubește ceea ce îi place lui, ci ceea ce îi place lui Hristos. Se abandonează pe sine și fuge către Hristos. El își uită sărăcia și nădăjduiește la bogăția Lui, deoarece puterea dragostei este cea care îi face pe cei care iubesc ce-i bun să-și împartă miraculoasa agoniseală”. Toată voința și dorința sfinților sunt folosite întru Dumnezeu.

Omul de astăzi trebuie să înțeleagă că trâmbița deșteptătoare a Părinților i se adresează pentru a-i releva cunoașterea și a-i întări sinele pentru dorința sfințeniei și nu pentru a-l împovăra cu greutăți peste măsură, peste puterile lui. Și așa se adeverește îndemnul evanghelic al iubirii adevărate. Când iubirea tronează în suflet, atunci orice fel de calcule și rețineri se anulează și omul se dăruie fără a calcula legile și tipurile unei vieți zilnice. Mesajul părinților este acela de a releva, focaliza și transforma darurile personale ale fiecăruia în sinea-i, acolo unde și când condițiile, vrute și nevrute, l-au prins. Locul și timpul nu sunt obstacolele principale ale transformării, ci voința și dorința. Frumusețea vieții noastre se arată prin întoarcerea noastră la Dumnezeu, care ne așteaptă întotdeauna cu brațele deschise. Evanghelia arată că cine se apropie Îl vede pe Dumnezeu ce binecuvântează și răspândește pacea și frumusețea, chiar și atunci când nu suntem vrednici de această miluire.

Istoria vieții sfinților noștri este trăirea și prelungirea Evangheliei. Numai trăind ceea ce au trăit și sfinții putem să înțelegem, să vorbim și să descriem ce este trăirea sau sfințenia. Altfel, să tăcem și să ne studiem sinele, care ne este necunoscut, cerând mijlocirile sfinților și cercetând Sfânta Scriptură. Atâta timp cât încercăm să-l imităm pe Hristos, ne integrăm într-o familiaritate și o camaraderie caldă cu sfinții. Hristos ne-a dat pentru orele noastre grele, de nevoi, de singurătate, de tristețe și, în special, de disperare pe Maica Sa AtotSfântă, pe ucenicii și prietenii Săi și pe toți sfinții.

Experiența sfinților este și experiența noastră, atâta timp cât ne luptăm. Să nu ne descurajăm ușor. Sfinții se bucură de întâlnirea lor personală cu Hristos, iar bucuria lor este dar pentru toată Biserica. Cunoscând un ascet contemporan, duhovnic, acesta îți încredințează taine divine, dezvăluiri dumnezeiești, personale și unice. Nu o face din aroganță sau pentru a se remarca, ci ca să te ajute, să-ți spună ceea ce el însuși a văzut și auzit, ceea ce a palpat și a trăit cutremurător în liniște și tăcere. Cândva, un călugăr l-a întrebat pe un ascet cum se simte cel care are harul de a fi văzător cu duhul. Iar ascetul i-a răspuns simplu și natural cum simte el însuși, care avea harul, cum îl simte și cum îl trăiește. Scopul lui este de a ne transmite bucuria sa, harul său este bogăție pentru creștinii Bisericii, nu este o achiziție personală, ci o unealtă spirituală folosită mântuitor. El preciza că rostim cuvinte care „se văd că sunt cuvinte ale lui Hristos” nu doar atunci când aducem în prim plan cu exactitate vorbele rostite de Mântuitorul, cuprinse în Sfânta Scriptură, ci și atunci când binecuvântăm dacă suntem certați și ocărâți, când ne rugăm pentru dușmanii noștri care ne doresc răul, când vorbim cuvinte pline de blândețe și de bunătate; când vorbim spre îndreptarea semenilor.

Deci mâncăm și noi pâine din truda sfinților, trăim și existăm datorită iubirii și milei lor inepuizabile. Ei ne întovărășesc în trecerea noastră pe aici și ne îndrumă spre patria veșnică a cerului. Și noi să încercăm să frământăm pâinea noastră cu lacrimile rugăciunii, cu sudoarea practicii, cu ardoarea smereniei. Iar dacă ne este greu să ajungem la nepătimire, așa cum spune sfântul Ioan Scărarul, “este ușor să ne mântuim și să ne unim cu Dumnezeu”.

Sfinții ne iau de mână și ne învață să umblăm, să ne rugăm, să trecem peste dificultăți. Vor să-l avem în centru pe Hristos și să fim duhovnicești, iubitori de oameni și milostivi, așa cum au fost și ei în această viață. Ei ne învață să ne bucurăm de ceea ce suntem și să nu dorim altceva, împiedicându-ne să pretextăm diverse fantasme la modă și astfel să ne furișăm din prezent, din viața de acum, ratându-ne eternitatea și tot ei ne învață să avem răbdare în fața dificultăților, ispitelor și problemelor care de obicei sunt o cale curativă pe care o deschide însuși Dumnezeu la iubiții săi.

Prin exemplul lor, sfinții ne indică dragostea către o persoană anume, către soție, prieten, vecin, coleg și nu o dragoste abstractă către o masă necunoscută, către o ideologie, un sistem, ori organizație. Sfinții doresc să fim deplini și dezinteresați, generoși și joviali, echitabili și lipsiți de prejudecăți, mulțumiți cu puțin, doritori de cunoașterea de sine pentru schimbarea plictiselii și monotoniei zilnice într-o treaptă care conduce spre împărăția cerului. Deci, sfinții ne dau lecții de moralitate, conduită și educație ortodoxe. Ei formează un etos cuprinzător, adevărat și înălțător. Prin rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare suflet, fapt evidențiat de către sfântul Ioan Gură de Aur printr-un exemplu concret: ,,Dacă cel necăjit capătă oarecare alinare când poate povesti altor oameni patimile lui și se jelește de nenorocirea lui și o descrie, fiindcă prin această grăire el depărtează oarecum patimile, apoi – întreba el retoric – oare nu cu atât mai vârtos vei afla mare mângâiere și alinare, când vei spune Domnului patimile sufletului tău?”

Părinții vorbesc despre pomenirea morții. Pomenirea respingătoare a morții pentru omul lumesc, constituie pentru monah lucrarea vieții. Gândul morții îl eliberează pe acesta de legăturile deșertăciunii prezente și induce în sufletul lui bucuria nădejdii și a salvării vieții viitoare, care se poate gusta încă din această viață. Omul secularizat de astăzi nu mai vrea să creadă în minuni și așa se deposedează de o schimbare ontologică, rămânând la suprafața unor evenimente empirice, care nu-i schimbă în sine nimic din viața personală, lăsându-l în continuare singur în impasurile sale tenebroase.

Viața ortodoxă nu este una a tristeții nemângâiate, pentru că pomenirea morții se însoțește indispensabil de pomenirea lui Dumnezeu, Stăpânul vieții și al morții. Noi îi dăruim lui Dumnezeu nu pur și simplu gândul nostru, ci viața noastră în totalitate. Cu rugăciunea curată, cu slujirea aproapelui și cu jertfa sfințitoare a iubirii, diferitele scopuri în viață se binecuvântează atâta timp cât împlinesc scopurile necesare. Când aceste scopuri firești și necesare sunt deturnate, atunci încep să ne tulbure patimile și sufletul se înstrăinează de sine prin exagerarea grijilor lumești materiale. Dorința de confort exagerat, nelimitat, preocuparea de toate facilitățile vieții de acum complică inevitabil viața aceluia care dorește sincer o înnoire duhovnicească. Pofta mare, lăcomia nestăpânită, dorințele nesfârșite umflă ego-ul și aduc mare tulburare în suflet.

Atunci omul, tulburat fiind de toate acestea, uită că Dumnezeu este Unicul care poate să dăruiască și să sfințească viața omului. Sfințirea vieții, unicul scop al vieții noastre, este binecuvântată de Dumnezeu cu daruri și haruri minunate. El iubește nevoința continuă a acestui scop. Nu este de mirare că Părinții s-au odihnit în nevoință, pentru că ea îi ajută la întărirea lor duhovnicească. Sfințirea ca scop devine și mijloc pentru îndeplinirea scopului. Însuși acest scop al sfințirii ne însuflețește puterile. Viața materială ca scop sfârșește într-un eșec amar, așa cum din păcate se poate constata nu de puține ori astăzi.

Einstein a dat o caracterizare destul de reușită a secolului trecut. A spus: Secolul XX este epoca mijloacelor perfecte, dar ale scopurilor confuze. Scopul creării omului, cu toate câte se spun, va rămâne unul: sfințirea și sfințenia, comuniunea cu Dumnezeu și frumusețea îndumnezeirii. După sfântul Grigorie de Nissa, scopul vieții adevărate, virtuoase este asemănarea cu Dumnezeu. După sfântul Maxim Mărturisitorul, singurul scop al creării este să devenim parte a firii dumnezeiești și participanți la veșnicia sa. Deci să-i imităm, dacă vrem să-i mulțumim pe sfinți și pe conducătorul lor, Hristos, pentru multa lor miluire față de noi. Să-i imităm în două puncte caracteristice ale etosului lor: pocăința și rugăciunea. Să ne pocăim, pentru că ne-am izolat și înstrăinat de Dumnezeu și de frații noștri, să ne smerim deci, iubind adevărat! Rugăciunea este hrana continuă a sfinților, singura grijă, bucuria și libertatea lor. Rugându-ne suntem conduși ușor și minunat către comuniunea cu sfinții, spre împărtășirea bucuriei și a odihnei lor fericite.

Idolatria materială și consumistă de astăzi îl conduce pe om la o condiție inumană: la fapte josnice, ridicole și demonice. Înlăuntrul acestei amețeli social-mentale, omul își pierde caracterul și vocația sfântă a persoanei lui și originea, misiunea și vocația sa „împărătească” (asemănarea cu Dumnezeu) și începe să creadă că bunurile materiale și viața consumistă pot să-i țină loc de existență. Scopului adevărat al vieții, sfințenia și desăvârșirea duhovnicească, pot astfel să fie uzurpate cu ușurătate naivă de către plăcere și egoism, omul căzut pradă lor uitând de faptele credinței sfințitoare, care înfrumusețează adevărata cultură, cultura sfințeniei.

Acest mod de viață pătimaș va afecta conștiința morală, relațiile și viața, care toate vor glisa spre un orizont al înșelării, auto-dezamăgirii și stricăciunii. Așa ajunge creștinul, fiul lui Dumnezeu, chemat la sfințirea vieții sale, să coboare spre lume și spre timpul unei vieți biologice. Hărăzit a fi însoțitor spre împărăția slavei, el va ajunge pe această cale să nu-și mai resimtă acțiunea vitală drept creație mântuitoare și dăruire jertfitoare, sfințitoare în timp, ci drept un chin, coșmar și spirit rău, trăind în final tristețea, frica și impasul existențial. Sfântul Ioan remarcă faptul că lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în cadrul rugăciunii este legată de lucrarea cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul Sfintei Scripturi. Dacă atunci când ne rugăm, adresăm lui Dumnezeu întrebările și doleanțele noastre, când citești – spunea el – „Îl ai pe Dumnezeu, Care-ți răspunde”.

Asimilarea noțiunii și apoi a stării de „sfințenie” implică o adevărată fiziologie a receptării. Numai la auzul cuvântului în sine, ne cutremurăm și ne înfricoșăm, el făcându-ne să ne gândim că reprezintă o realitate prea îndepărtată pentru a ne privi și pe noi. Din păcate, la cultivarea acestui scepticism a contribuit și predica Bisericii, care a căzut în moralism și a uitat învățătura ortodoxă; viețile și scrierile sfinților au fost înlocuite cu maximele oamenilor de știință și de cultură, sau, dacă au fost făcute referiri la ele în viața cotidiană, au fost alese de obicei logosurile facile, fariseice, nesincere, mincinoase și ipocrite, care să nu deranjeze pe nimeni, dar care să nu ajute de asemenea pe nimeni. Secularizarea predicii și a mesajului Evangheliei este una dintre crizele imense ale conștiinței pastorale.

Sfințirea dimpreună cu sfințenia sunt posibile numai din interiorul Bisericii lui Hristos. Sfințirea există întotdeauna într-o continuă golire de dragoste, care renaște și transformă omul în întregime: îl înalță și îl unește cu toți frații săi. Haideți să o încercăm, să o dorim! Vom da bucurie în cer și pe pământ, vom da sens vieții, iar viața ne va deveni într-adevăr frumoasă. Abia atunci ne vor susține îngerii, sfinții și chiar Hristos însuși, ce vine mereu în întâmpinarea noastră, pentru a ne ajuta să ieșim din starea ingrată de „fii risipitori”.

Sfântul Ioan Gură de Aur arăta, adesea, că mântuirea celor de lângă noi depinde chiar și de cuvintele pe care le adresăm lor. Cei care au beneficiat de lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în sufletele lor trebuie să „prelungească” această lucrare, prin propriile lor cuvinte, prin care pot prezenta cuvântul lui Dumnezeu într-o formă accesibilă și potrivit unor nevoi concrete. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu este lucrător prin cei care devin „mesageri” ai lui Dumnezeu, îmbogățindu-i sufletește atât pe cei care comunică cuvântul, cât și pe cei care îi ascultă.

Nu în ultimul rând, Dumnezeu lucrează în sufletele credincioșilor în cadrul rugăciunilor înălțate către El, care nu sunt acțiuni strict umane, ci răspunsurile oamenilor, care au beneficiat în adâncul sufletelor lor de lucrarea cuvântului lui Dumnezeu. Rugăciunea este, pentru sfântul Ioan Gură de Aur, fără îndoială, o convorbire cu Dumnezeu. Pentru a evidenția aceasta am expus acele pasaje din opera sa, care evidențiază ferm că Dumnezeu ne vorbește în cadrul rugăciunilor pe care le săvârșim.

Pe de altă parte, dacă Sfânta Scriptură conține făgăduințele lui Dumnezeu făcute oamenilor, sfântul Ioan Gură de Aur considera că Dumnezeu le îndeplinește în urma rugăciunii noastre.

Bineînțeles lucrarea cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi evidențiată decât prin roadele care se nasc din ea și, ca atare, în capitolul al patrulea al lucrării am expus sistematic roadele acestei lucrări, așa cum sunt conturate în opera sfântului Ioan Hrisostom. Lucrarea cuvântului lui Dumnezeu produce convertirea de la necredință la credință, de la păcat la virtute, de la rău la bine. Lucrarea cuvântului naște credința adevărată (In. 6,68-69; Rm. 10, 13-15, 17; I Pt. 1, 23-25) și este mereu actuală deoarece noi primim credința prin Sfintele Scripturi și prin minunile înfățișate de acestea, susține credința, deoarece transmite conținutul autentic al credinței, conținut, care determină conținutul vieții, zidește Biserica – Trupul mistic al lui Hristos, îl face pe om să conștientizeze starea de păcătoșenie în care se află uneori, mustră păcatul și tămăduiește patimile sufletului, îndeamnă la săvârșirea virtuților, este asemenea unei săbii cu două tăișuri în dialogul cu cei depărtați de la adevărata credință și dezvoltă chemarea comunității credincioșilor de a fi mărturisitoare, de a se înfățișa înaintea tuturor ca mediu al prezenței lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit sau comunicat sub diferite forme, este purtător de har și lucrează în sufletele celor care-l ascultă și îl primesc. Totuși, pentru ca lucrarea cuvântului lui Dumnezeu să aibă o eficiență mărturisitoare este necesar ca acesta să fie propovăduit de Biserică, propovăduirea și comunicarea cuvântului să izvorască din iubirea de Dumnezeu și de oameni și, nu în ultimul rând, cuvântul să fie întrupat în viață.

Biserica este, fără îndoială, locul în care locuiește Dumnezeu, dar și locul din care El ne vorbește fiecăruia, potrivit nevoilor noastre concrete. Pentru a ne încredința de lucrarea cuvântului lui Dumnezeu, prin Biserică, Sfântul Ioan Gură de Aur ne exemplifică clar că această lucrare poate chiar să schimbe sufletele. Biserica primește oameni păcătoși, apropiați animalelor, prin lăcomia, viclenia sau prin răutatea lor, și-i schimbă, prin lucrarea cuvântului lui Dumnezeu, purtător de har, în oameni virtuoși.

De asemenea, Biserica este mediul adecvat lucrării cuvântului lui Dumnezeu întrucât ea este singura instituție divino-umană abilitată să păstreze, să interpreteze și să transmită mai departe nealterat acest cuvânt și întrucât perpetuează mereu imaginea Împărăției cerești și a bunătăților viitoare, pe care Dumnezeu le-a făgăduit celor ce-L iubesc. Citind opera sfântului Ioan Gură de Aur ne încredințăm că lucrarea cuvântului lui

Dumnezeu, dar și lucrarea omului care, prin cuvântul său transmite și face accesibil cuvântul lui Dumnezeu semenilor, trebuie să aibă ca fundament principal iubirea. Importanța acestei virtuți, a iubirii, în lucrarea cuvântului este una considerabilă, cuvintele nefiind altceva decât expresii firești ale iubirii.

Avându-și rădăcinile adânc înfipte în dragoste, cuvintele rostite față de cei de lângă noi, ca prelungiri ale cuvântului lui Dumnezeu adresat oamenilor, devin instrumente ale misiunii creștine, care mărturisesc dragostea lui Dumnezeu și care cheamă pe toți la această dragoste, care împlinesc lipsurile celor aflați în nevoie, și mai ales prin intermediul cărora oamenii sunt călăuziți către Împărăția lui Dumnezeu.

Prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu se urmărește transmiterea unor cunoștințe fără nici o relevanță în practica creștină, ci se proclamă un nou mod de viață în Hristos. De aceea o condiție esențială pentru ca lucrarea cuvântului lui Dumnezeu să fie eficientă în sufletele credincioșilor este trăirea sau împlinirea prin faptă a cuvântului lui Dumnezeu în condițiile concrete ale vieții, fără de care cel care expune cuvântul lui Dumnezeu nu ar putea realiza o mărturie autentică.

Cuvântul lui Dumnezeu împlinește o funcție normativă, întrucât prin acest cuvânt ne sunt oferite legile, care cârmuiesc cetatea sufletului, dar și o funcție didactică, fiindcă în cuvântul lui Dumnezeu, cel care este educat poate găsi mereu o călăuză. Sfântul Ioan propune Sfânta Scriptură drept conținut educațional mereu actual și adecvat fiecărei vârste spirituale sau intelectuale în parte. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne răspunsul veșnic mulțumitor pentru toate solicitările venite în împrejurările concrete ale vieții, și deși rămâne în chip unitar se adresează fiecărui participant al actului educațional, potrivit particularităților proprii, deoarece reprezintă mesajul lui Dumnezeu adresat fiecăruia dintre noi. Dumnezeu trimite cuvântul Său, iar odată receptat, cuvântul lucrează, descoperind oamenilor adevărurile greu de pătruns de mintea umană, referitoare la existența lui Dumnezeu și relaționarea Sa cu întreaga creație, pe când un dascăl poate ascunde anumite taine ale cunoașterii, dorind ca el să fie singurul, sau unul dintre puținii cunoscători ai acestora.

De asemenea, am vorbit în cadrul tezei de față despre lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în corectarea comportamentelor indezirabile săvârșite de cei mici, cuvântul lucrând în acest caz asemenea unui bici, dezrădăcinând păcatele ori de câte ori le amintim copiilor anumite episoade biblice, care combat păcatele pe care dorim să le înlăturăm, și despre lipsa cuvântului lui Dumnezeu în educație, care pentru sfântul Ioan constituie unul dintre cele mai grele păcate. Întrucât, pentru sfântul Ioan Gură de Aur, părinții sunt educatorii prin excelență, am aprofundat și rolul acestora de a face accesibil și de a prezenta într-o formă actuală cuvântul lui Dumnezeu și am expus sfaturile practice și conținuturile educative pe care sfântul Ioan le oferă, astfel încât cei mici să beneficieze de lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în sufletele lor. În ultima parte a capitolului al șaselea am conturat scopul educației realizate prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu, precizând că pe lângă finalitățile legate de viața aceasta pământească, această educație vizează idealul veșnic: Împărăția lui Dumnezeu. Concluzionând cele afirmate până acum, observăm că din opera sfântului Ioan Gură de Aur se poate extrage, cu adevărat, o teologie a cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este purtător de har, Duhul Sfânt lucrează prin acesta în sufletele celor care-l ascultă și-l primesc și produce în ei convertirea, așa cum a lucrat în sufletele celor care au ascultat predica Apostolului Petru, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt: „Iar ei auzind aceasta au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți apostoli: Bărbați frați, ce să facem?” (F.A. 2, 37) sau când a predicat în pridvorul lui Solomon, când „mulți din cei ce auziseră cuvântul au crezut și numărul bărbaților credincioși s-a făcut ca la cinci mii” (F.A. 4, 4), sau în Cezareea, când Petru vorbea, iar „Duhul Sfânt a căzut peste toți cei care ascultau cuvântul”( F.A. 10, 44).

Deși se împlinesc aproape 2000 de ani de când a fost scrisă ultima carte a “Noului Testament”, deși majoritatea scrierilor scripturistice au fost formulate potrivit unor nevoi misionare clar definite și adresate unor persoane sau unor comunități concrete, totuși, după ce am aprofundat scrierile sfântului Ioan Gură de Aur, ne încredințăm de faptul că Scriptura este și astăzi, pentru fiecare dintre noi, o modalitate firească de întâlnire cu Dumnezeu. Dumnezeu îi transmite personal fiecărui creștin cuvântul Său, care lucrează, călăuzindu-l spre cunoașterea voii Sale, oferindu-i răspunsuri la întrebările, care-i tulbură liniștea, tăind ceea ce este de prisos și împlinind ceea ce lipsește, hrănind și vindecând, mângâind și mustrând, și, nu în ultimul rând, chemând și povățuind pe fiecare să transmită mai departe cuvântul pe care l-a primit. Această constatare este extrem de importantă în încercarea de a înțelege lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în misiunea Bisericii, întrucât ne arată că misiunea creștină nu este o acțiune pur omenească, care urmărește doar proclamarea unor învățături normative și urmarea lor prin acțiunile pe care membrii Bisericii le întreprind, ci este un nou mod de viață, o comuniune dialogică inițiată de Dumnezeu, Care nu este doar Cel despre Care se vorbește, ci Cel Care Se comunică pe Sine oamenilor, pe care îi cheamă la dialog. Susținând ferm inspirația Sfintei Scripturi și exemplificând adesea că nu autorul inspirat este cel care vorbește, ci Însuși Dumnezeu, sfântul Ioan Gură de Aur ne asigură de faptul că deși cuvântul este transmis prin misionarii creștini, în Biserică Învățătorul rămâne mereu Mântuitorul Iisus Hristos.

III.SFINȚENIA, URMAREA VIEȚUIRII ÎN HRISTOS.

Sfântul Ioan Gură de Aur identifică Evanghelia cu însuși Hristos cel viu. Persoana lui Hristos este esența Evangheliei în mod ultim: atât în termenii conținutului, cât și în ai binecuvântărilor ei. Limbajul Sfântului Ioan Gură de Aur este cât se poate de realist și ontologic. Aceasta este o tendință comună a tuturor părinților Greci, spre deosebire de Latini, care nu vedeau în relațiile dintre persoane și Dumnezeu decât rapoarte juridice. Pentru Hrisostom relația sau comuniunea sunt înțelese ca realități la fel de adevărate precum cele ale simțurilor și ale vieții trupești.

Printre multe texte care exprimă acest adevăr, unul ar putea fi citat preferențial: cel din Omiliile la I Corinteni. Hrisostom oferă o exortație magnifică, extinsă, bazată pe I Corinteni 3, 11 („Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos”), combinând imaginile lui Hristos ca temelie și vie, după cum urmează: „Pe această temelie astfel să construim și să fim în legătură cu ea, întocmai cum este ramura cu vița-de-vie; ca să nu existe nici o separație între noi și Hristos. Pentru că dacă ar fi vreo despărțire de îndată pierim. Pentru că ramura, prin aderența ei, implică bogăția, iar construcția stă întrucât ea este construită împreună cu El. Fiindcă, dacă ea ar rămâne izolată, ar pieri, nefiind susținută de nimic altceva. Astfel, să nu fim despărțiți de Hristos, ci să fim uniți cu El, pentru că dacă stăm izolați pierim”.
În aceeași Omilie, Hrisostom continuă să expună liric tema unității intime ce există între Hristos și noi. „El (Hristos) ne aduce la unitate cu ajutorul multor imagini… El este capul, noi suntem trupul. El este temelia, noi casa; El este via, noi suntem mlădițele; El este mirele, noi mireasa; El păstorul, noi turma; El calea, noi acei care umblăm pe ea… El viața, noi viețuirea. El – învierea, noi aceia, care vom învia; El lumina, noi cei luminați. Toate aceste lucruri indică unitatea; ele nu îngăduie spațiul gol, nici chiar cel mai mic. Cel care singur se îndepărtează numai puțin, va continua să se îndepărteze pănă ce va fi foarte departe”.
Acest realism paulin îl va extinde Sfântul Ioan Gură de Aur și asupra Botezului, care deschide izvoarele vieții dumnezeiești în viața credinciosului. Botezul este o adevărată naștere, ce aruncă din suflet și din trup adevărații germeni ai stricăciunii și ai morții. Botezul introduce un organism real de viață duhovnicească și de desăvârșire. Pe urmele Apostolului Pavel, Hrisostom expune o învățătură realistă despre renașterea sau înnoirea sufletului, cât și despre consecințele sau efectele harului Sfântului Duh în și prin Botez. Înainte de a vedea această învățătură, trebuie să arătăm cum acestea sunt prezentate și interpretate de el prin prisma desăvârșirii ce trebuie dobândită.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, viața creștină este o viață nouă, descoperită „în Hristos” și produsă prin lucrarea Sfântului Duh, care pătrunde în sufletele noastre reînnoite spre mântuire prin Sfântul Botez. „Nu mai trăiesc eu – spune Sfântul Apostol Pavel – ci Hristos trăiește în mine.” (Gal. 2, 20). Sfântul Ioan vede în acest cuvânt expresia noii vieți a creștinului: „Așa trebuie să fie creștinul. Nu trăiește din viața comună” – va spune el alături de Sfântul Pavel. „Cuvântul viață – explică el – are mai multe semnificații, adică înseamnă mai multe vieți, dar și numele de moarte. Există viața trupului și există viața păcatului; există viață veșnică și fără de moarte și după această viață, viața cerească… Sfântul Pavel nu mai trăiește din viața păcatului; eu trăiesc, spune el, dar nu mai sunt eu, adică omul vechi… El nu mai trăiește din viața naturală pentru că nu se mai ocupă de lucrurile din această lume: cel care nu se îngrijorează de lucrurile acestei vieți nu trăiește… Atunci cum trăia el?… Eu trăiesc, spune el, în credința Fiului lui Dumnezeu Care M-a iubit și S-a jertfit pentru mine (Gal. 2, 20), adică trăiesc o viață nouă și diferită”.

Această viață nouă, dumnezeiască, își exersează aici pe pământ desăvârșirea duhovnicească, iar în împărăția lui Dumnezeu măreția și bucuria veșnică. Sursa acestei măreții, originea acestei desăvârșiri dumnezeiești se află în întruparea Cuvântului – „printre dogmele Bisericii, aceasta nu este cea mai mică, ci este chiar dogma de căpătâi a operei mântuirii noastre; prin ea, totul a fost făcut desăvârșit. Prin ea moartea a fost biruită, păcatul a fost șters, blestemul a fost desființat și mii de binefaceri au pătruns în viața noastră. Tocmai de aceea Hristos vroia să credem în întrupare: ea a devenit pentru noi rădăcina și izvorul nenumăratelor binefaceri”.

Hristos este pentru noi arhetipul mântuirii, exemplul desăvârșit, învățătura sublimă, binefăcătorul darurilor dumnezeiești și veșnice, exigența poruncilor desăvârșite, ființa virtuților, izvorul vieți duhovnicești și posibilitatea sfințirii și îndumnezeirii nostre. Iisus Hristos este principiul ontologic al vieții creștinului. Hristos este principiul vieții dumnezeiești, unde Sfântul Duh este prezent în suflet, însuflețindu-l: El devine viață eshatologică, viața omului duhovnicesc și pnevmatic.

Viața dumnezeiască, ce ne face vrednici de sfințenie și desăvârșire, ne este împărtășită de Duhul Sfânt. Prin venirea și sălășluirea Sfântului Duh în noi dobândim mai întâi darul care ne face sfinți și desăvârșiți. De ce Dumnezeu cere de la noi mai multă desăvârșire? Pentru că „harul Sfântului Duh ni s-a împărtășit din abundență…” și „pentru că Legea nouă oferă Duhul celor care Îl primesc, într-un mod mai desăvârșit”. De asemenea, noi putem spune împreună cu Sfântul Ioan: „Ceea ce nu ați putut face sub Lege, puteți acum: mergeți drept, fără să vă clătinați, ca să dobândiți ajutorul Duhului”. Dar Duhul Sfânt nu a putut să Se răspândească cu desăvârșire și să producă efectele Sale binefăcătoare decât atunci când Iisus Hristos a desființat „obstacolele”, care îndepărtaseră lucrarea Sa mântuitoare. „Păcatul era greu de învins, blestemul domnea, moartea era înspăimântătoare. Acum, lupta a devenit ușoară pentru că după venirea lui Hristos toate obstacolele au fost îndepărtate”. Aceste obstacole se opuneau înainte de toate fuziunii darurilor naturale care ne permit să atingem desăvârșirea vieții creștine, așa cum îl dezvăluie revelația creștină. „Atâta timp cât blestemul nu ar fi îndepărtat, spune Iisus Apostolilor, iar păcatul nu ar fi distrus și oamenii ar fi încă supuși suferinței, Duhul Sfânt nu ar ști să vină. Trebuia deci să se distrugă ura și să ne împăcăm cu Dumnezeu și numai după aceea putem primi acel dar”.

Pentru a realiza această viață nouă există o lucrare dublă de realizat: o lucrare negativă , care constă în îndepărtarea acestor obstacole; și o lucrare pozitivă care constă în răspândirea în sufletele noastre a energiilor Duhului Sfânt, necesare pentru desăvârșirea „în Hristos”. Acest dublu efect a fost obținut prin întrupare, prin opera și lucrarea de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos.

În comentariul său la Galateni (cap.4, 1), Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că: „Nimeni, în afară de Iisus Hristos, nu putea reuși în această încercare”. Există la Sfântul Ioan Gură de Aur o legătură, un nod divin între îndemnurile și exigențele sale morale și învățăturile fundamentale ale vieții interioare a creștinului. Există două feluri de legături dumnezeiești : una din natură și una din har; două moduri de naștere, una după natură, și cealaltă după demnitate și har. Una este nașterea din veșnicie a Fiului lui Dumnezeu în sânul Tatălui; cealaltă este nașterea duhovnicească a creștinului în Botez. De asemenea, Dumnezeu este într-un mod diferit Tată al lui Iisus Hristos și Tată al nostru . Sfântul Ioan Gură de Aur apără dumnezeirea Logosului împotriva atacurilor arienilor, care negau consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl, ei asimilau relația dumnezeiască cu legătura noastră adoptivă. Toate aceste discuții dogmatice au atras atenția asupra legăturii de înfiere, de filiație a creștinului după har, i-au pus în lumină importanța și măreția.

Înfierea prin har are un rol important pentru morala creștină în gândirea marelui Antiohian. El vede înfierea chiar scopul întrupării Cuvântului: „Fiind adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, El S-a făcut Fiul Omului pentru a-i face pe fiii oamenilor fii ai lui Dumnezeu”. Iisus Hristos, fiind adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, a avut puterea să ne dea înfierea copiilor lui Dumnezeu și să facă din Tatăl Lui Tatăl nostru. Botezul ne-a permis să intrăm în familia lui Dumnezeu, numai cel botezat poate cu adevărat să-i spună lui Dumnezeu “Tată” pentru că doar Botezul oferă titlul de “fii ai lui Dumnezeu” și de “frați”, pătimind o adevărată naștere duhovnicească prin harul Sfântului Duh.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra realității darului înfierii dumnezeiești în “Noul Testament”. El vede acolo superioritatea față de umbra legăturii dumnezeiești pe care o avea Vechiul Testament: „Aceea era o cinste nominală, dar aici se adaugă realitatea. La această temă, Dumnezeu adaugă: “Am spus: Dumnezei sunteți și fii ai Celui Preaînalt”. În această privință, Scriptura spune: “Ei s-au născut de la Dumnezeu”. Cum și în ce fel? Prin baia renașterii și prin reînnoirea Sfântului Duh. Aceia, după ce au primit numele de fii, aveau încă un duh de robie; pentru că rămânând sclavi, au fost onorați cu acest apelativ de fii. Dar noi, numai după ce am devenit liberi am primit această cinste, nu numai cu numele, ci și în realitate. Pavel arată acest lucru spunânând: Nu ați primit din nou un duh de robie pentru frică, ci ați primit un duh de înfiere prin care strigăm: Avva! Tată! De fapt ne-am renăscut și, am putea spune, am fost reînnoiți: prin acest lucru am primit numele de fii”.

Trebuie remarcat că această înfiere dumnezeiască aduce după sine o eliberare de păcat și o adevărată libertate creștinului. Atâta timp cât această eliberare nu era îndeplinită și desăvârșită, filiația dumnezeiască nu putea fi reală. Înfierea duhovnicească nu se poate realiza decât dacă este unită cu iertarea păcatelor, cu împăcarea, cu răscumpărarea, cu sfințenia, cu mântuirea: aceste acte sunt condiția preliminară a filiației dumnezeiești. „Cel care nu a obținut toate aceste bunuri, nu-L poate numi Tată pe Dumnezeu”, pentru că „acolo unde se iartă păcatele există și înfierea”.

Această nouă calitate va transforma în totalitate viața noastră morală și relația noastră personală cu Dumnezeu și va deveni principiul unei recunoștințe ce ne va determina să practicăm o desăvârșire necunoscută celor din Vechiul Testament. Viața morală trebuie să fie după măsura și demnitatea înfierii noastre „în Hristos”. Viața noastră trebuie să fie în Iisus Hristos, după Iisus Hristos, cu Iisus Hristos. Ea necesită o transfigurare duhovnicească, care se manifestă prin Duhul Care ne dă viață. Marea noutate a credinței creștine este substituirea sensului de robie cu sensul înfiere. În loc să fim slujitori sau chiar robi ai lui Dumnezeu, am devenit copiii Lui, am dobândit „Duhul înfierii”.

Într-un citat de o extraordinară frumusețe, Sfântul Ioan Gură de Aur descrie cu mult dinamism și sub diferite aspecte contrastul dintre slujirea de rob și generozitatea filială: „Scripturile evreilor erau scrieri de sclavie. Cum? Este suficient să arătăm organizarea întregii lor vieți și vom vedea foarte clar. Pedepsele îi urmăreau de aproape; plata lor urma imediat: era foarte exact calculată; era ca o rație zilnică ce se dă servitorilor. Din toate părțile, numeroase teme despre frică li se prezentau în mod viu în fața ochilor. Purificările se refereau la corp și stăpânirea de sine, nu se întindea decât la acte. Dar la noi nu este așa: gândirea și conștiința sunt purificate. Nu spunem doar: “Nu omorî!”, ci: “Nu arunca priviri necuviincioase!”. La fel, nu numai din frica pedepsei imediate, ci și din iubire față de Dumnezeu ne statornicim în obișnuința virtuții și practicăm orice fel de desăvârșire…La evrei înfierea era doar o cinste verbală; aici dimpotrivă, se adaugă realitatea: purificarea prin Botez, darul Sfântului Duh, toate celelalte bunuri cu care suntem copleșiți”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a descoperit aici sursa generozității și recunoștinței, care îi determină pe credincioși să practice o desăvârșire morală, care nu a mai fost atinsă niciodată aici pe pământ, întotdeauna mai exigentă: iubirea lor pentru Tatăl Ceresc. Creștinii nu se mulțumesc cu o îndeplinire formală a poruncilor, ci se supun cu toată inima dorințelor și voinței Tatălui și le împlinesc pe acestea. Ei sunt fii în casa Tatălui; ei sunt animați de Duhul Fiului unic, fratele lor, Iisus Hristos. De aceea, el îi îndeamnă pe creștini să se transforme „ în fii și în oameni liberi, făcând și desăvârșind totul pentru iubirea Tatălui lor”. Aceste relații familiare, de înrudire cu Dumnezeu, nu produc în noi doar o atitudine generoasă și plină de iubire și jertfă, ci determină și milostivirea și binecuvântările lui Dumnezeu cu privire la noi; și, mai mult, prin binecuvântările pe care ni le oferă bunătatea paternă a lui Dumnezeu, ele devin pentru noi principiul unei vieți desăvârșite, a unei vieții teonome. Puterea reală de a-L numi pe Dumnezeu Tată este primul dar și sursa tuturor celorlalte daruri de la Dumnezeu. Filiația dumnezeiască are deci un caracter teocentric, ea este totodată filiație paternală, dar și filiație triadocentrică. Sfântul Ioan Gură de Aur numește înfierea „comoara oricărui bine”, iar privarea de aceasta, din proprie greșeală, este cea mai mare pedeapsă. Pentru Sfântul Ioan „ nici moartea nu va întrerupe darul înfierii, ci și dincolo va deveni mai luminoasă și ne va însoți în viața viitoare”.

III.1. A FI ÎN HRISTOS ȘI ÎN SFÂNTUL DUH

Sfântul Ioan Gură de Aur, când vorbește despre viața în Hristos și în Duhul Sfânt, emoționează pe toți ascultătorii din jurul lui, pe cei de ieri și pe cei de astăzi. Prin puterea cuvintelor lui luminează noaptea acestui veac, iar prin strălucirea metalică a vocii lui și prin predica lui mișcă inimile pentru Dumnezeu. Sfântul rămâne în aceste inimii peste veacurile, care vor urma după el. El a predicat Evanghelia creației celei noi, el a transmis mesajul vieții „în Hristos”, în Biserica învierii și a vieții.

Biserica, ca „Trupul lui Hristos”, adică ca trup viu al Dumnezeului cel viu, e un organism teandric, care trăiește „în Hristos” și „cu Hristos”. Biserica „nu este o teorie abstractă, ci mai întâi de toate este viața în Hristos”. Biserica este viața în toată plenitudinea ei, Biserica este prezența și manifestarea vieții: ea educă viața oamenilor și împărtășește viața veșnică tuturor, pentru că ea este veșnică, ea are veșnic viață. Misiunea ei este să dăruiască tuturor Evanghelia lui Dumnezeu, Evanghelia vieții lui Dumnezeu. Fiecare creștin din momentul în care devine prin credință membrul Bisericii, se naște prin taina Botezului la viața nouă „în Hristos”, care se dă acestuia prin harul Sfântului Duh.

Această viață nouă „în Hristos” este una și aceeași pentru întregul trup al Bisericii, fiindcă provine din unirea ei cu Hristos, Dumnezeul-om și Mântuitor. Este una și aceeași pentru că este viața lui Hristos, unica viață. De aceea există o singură viață: viața lui Hristos în noi. Orice membru nou de îndată ce intră în Biserică, se transformă din viața veche a păcatului în viața nouă a lui Hristos. Această schimbare după Hristos nu este simplu „eticism”, ci „pocăință de faptele vechi fără viață”, și „transfigurare” ontologică profundă și esențială și „reînnoire”, după prototipul (modelul) lui Hristos, precum impune noua viață a „noii creații”. Aceasta este libertatea „în Hristos”, libertate „spre ascultarea lui Hristos”: Evanghelia harului. Noua creație, paradisul pentru toți. Și astfel toate mădularele trupului lui Hristos trăiesc o viață, viața capului dumnezeiesc, care se transmite acestora de la Duhul Făcător de viață.

Sfântul Ioan Gură de Aur a conștientizat, pe urmele Sfântului Apostol Ioan, că Dumnezeu „ne-a iubit întâi”. Apoi el a împărtășit adevărul exprimat de marele Apostol Pavel: că noi nu cunoaștem pe Dumnezeu, ci noi am „fost cunoscuți de Dumnezeu”. Apostolul Pavel, ca „iubitor adevărat” a lui Hristos, nu aparține lui însuși, ci celui iubit. Nu trăiește el, ci în el trăiește Hristos. El cunoaște toate prin Duhul și Duhul prin el clădește Biserica: ca meșter înțelept pune temelie, care nu poate fi alta decât numai Iisus Hristos. Când El a numit Biserica „trupul lui Hristos”, concomitent a numit-o și „viață nouă”, „viață în Hristos”, „viață în Dumnezeu”. Hristos alcătuiește izvorul dumnezeiesc și nesecat al vieții Bisericii, viața ei însăși.

Sfântul Duh este nedespărțit de Hristos și în ceea ce privește natura, și în ceea ce privește „iconomia harului”, dar concomitent este nedespărțit și de Biserică. De aceea viața lui Hristos se dă membrilor Bisericii prin energia harului Sfântului Duh, Care îi renaște prin Botez și îi face să aibă același trup și aceeași viață cu Hristos. Acesta este motivul pentru care Apostolul zice foarte des că credincioșii trăiesc în Hristos și în Duhul, fără să facă vreo distincție între aceste două expresii. Numai prin această viață „în Hristos” și „în Duhul”, adică prin viața lui Hristos, care se transmite credincioșilor de către Duhul Sfânt, poate cineva să devină mădularul trupului lui Hristos și să trăiască în El ca mădular al Lui. De aceea ne vom referi în continuare foarte pe scurt la ce învață Sfântul Hrisostom, urmând realismului Apostolului Pavel, despre această viață a mădularelor lui Hristos și ce înseamnă exact această viață.

Creștinul, prin pocăință, credință și Botez devine membru al Bisericii și în Botez „se îmbracă cu Hristos”, „se unește” cu Hristos și devine „copărtaș” al vieții Lui. Aruncă de la el „rătăcirea de dinainte a vechiului om” împreună cu faptele lui, adică „moartea păcatului”– „Deoarece nu-i posibil să trăiască cineva pentru Dumnezeu altfel, decât numai după ce a murit pentru păcat”– și-l poartă pe omul nou, plăsmuit conform cu sfaturile, rațiunile și prototipurile lui Dumnezeu, „după chipul Creatorului lui”, adică după chipul și modelul lui Hristos . De aceea, spune Apostolul: „Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos”.

Și interpretează Sfântul Ioan Gură de Aur, ne dă ca haină „pe acest stăpân, pe acest împărat. Fiindcă cel ce se îmbrăcă cu El, are virtutea întreagă. Când spune, însă: „Îmbrăcați-vă!”, poruncește să ne îmbrăcăm cu El de jur împrejur, exact cum spune altundeva: „Dacă însă Hristos este înăuntrul vostru.”; și iarăși „În omul nostru lăuntric să Se sălășluiască Hristos”. De vreme ce vrea să fie sufletul nostru locaș pentru El și să-L purtăm în jurul nostru ca haină, ca El să fie în noi totul și-n interior și-n cele din afară. Fiindcă El este deplinătatea noastră”.

În Săptămâna Patimilor Hristos a fost îmbrăcat cu „porfiră mincinoasă”. L-am îmbrăcat toți cu porfiră mincinoasă, cu evlavie și teologie mincinoasă. Însă în centrul minciunii și a falsității și a stricăciunii noastre există adevărul neschimbător al iubirii, care se prezintă ca o mare erupție a vieții. Creează cosmosul, îl renaște, îl reînsuflețește din nou. Întreaga lume dobândește o altă valoare și, în sfârșit, cosmosul se transformă într-o creație nouă. Se transfigurează de la înțelepciunea veacului la mântuirea adevărată. Lumea a cerut semne și minuni, dar a dobândit plenitudinea vieții. Aici moare și învie Israelul cel nou. Aici moare și învie noul Elenism. Aici mor dușmani între ei și dușmăniile se desființează și răsare pacea și îmbrățișarea, adică iertarea. În ora acestui unic și mare Sabat, a liniștii desăvârșite și a răsăritului libertății în Hristos, toate sunt noi, toate sunt curate, toate sunt binecuvântate și frățești. De ce oare? Pentru că a învins iubirea. A învins pentru noi Acela pe care noi L-am răstignit: „El este pacea noastră…”.

Nu înțelepciunea umană ne salvează și nici virtutea noastră. Ne salvează Hristos cel răstignit, iubirea lui cea crucificatoare, care este pentru toți Dumnezeul puterii și al înțelepciunii. Ne ține iubirea Lui, pentru că ea nu cade niciodată. Ne va ține numai dacă iubirea lui Dumnezeu va fi vie în noi. Din momentul în care creștinii intră în Biserică și se unesc cu Hristos, nu mai trăiesc aceștia, ci în ei trăiește Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând textul de la Gal. 2,20, subliniază : „Nu spune trăiesc în Hristos, ci înainte de toate spune: în mine trăiește Hristos”. Viața creștină este viața în Domnul Iisus Hristos și creștinul se îmbracă în Hristos și trăiește prin El. În acest fapt minunat și negrăit al vieții lui Hristos înăuntrul creștinilor și al vieții acestora în Hristos, se găsește și dobândește sens întreaga taină a vieții Bisericii și a fiecărui membru al ei, ca mădular al lui Hristos.

Hristos, cu toate că era Dumnezeu, a devenit om nou, om ceresc, Dumnezeul-Om; de aceea și viața, pe care o trăiesc membrii Bisericii cu El și în El, este viață nouă, viață cerească, dumnezeiască, viață dumnezeiesc-omenească. Biserica, ca și creație nouă „în Hristos”, poate fi numită, conform cu Sfântul Ioan, „viață nouă”. Aceasta înseamnă că orice membru al ei, când devine prin credință mădularul lui Hristos, va trăi „o viață nouă” și „în Duh nou”, adică va trăi „în Hristos”, și niciodată pentru sine, „…ci Aceluia care, pentru ei, a murit și a înviat.”

Aceasta înseamnă, precum spune Sfântul Ioan, că „cel ce a crezut în El s-a născut din nou, fiindcă s-a născut prin puterea Sfântului Duh. Deci și pentru acest motiv suntem datori să trăim pentru El, nu numai pentru că nu aparținem nouă înșine, nu numai pentru că a murit pentru noi, nu numai pentru că a înviat primul, dar și pentru că am înaintat în altă viață”. Această viață cu „…pocăință în Dumnezeu și credință în Domnul nostru Iisus Hristos”, este în esența ei complet opusă vieții omului vechi și a acestei lumi și a acestui veac, pentru că, spune Sfântul Ioan: „Această viață nu este umană, ci viața lui Hristos viu în noi”. Adică, viața creștină este divino-umană. Apostolul Pavel spune: „Nu vă potriviți acestui veac….”. Cu alte cuvinte, așa cum observă Sfântul Ioan,: „Nu-ți imprima în tine forma vieții prezente” și „Nu te asemăna ei, ci transfigureaz-o prin înnoirea minții”. Apostolul Pavel n-a spus „transformă”, ci „transfigurează”, fiindcă noua viață creștină, aceea care începe prin întoarcerea, pocăința, credința noastră și prin harul lui Dumnezeu. E noua naștere a credinciosului la viața lui Hristos și a chipului lui Hristos înăuntrul lui – „până când va lua Hristos chip în voi”. Această imprimare a lui Hristos în noi se împlinește cu ajutorul și lucrarea harului Duhului făcător de viață. „Duhul transfigurează, El nu ne lasă să devenim identici cu veacul acesta, El este creatorul acestei creații”. Harul dumnezeiesc al Duhului, spune Hrisostom, „după ce a intrat în suflete, le-a recreat și le-a transfigurat și le-a făcut diferite față de ce erau înainte”. Noua viață a Bisericii este viața lui Hristos înăuntrul nostru și viața noastră „în Hristos”. Creștinii mai întâi „se răstignesc împreună cu Hristos”, mor pentru păcat și față de patimile păcătoase și apoi înviază împreună cu Hristos la viața nouă, după care „trăiesc lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. „Voi ați murit, iar viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Pare ciudat, dar este adevărat: numai „dacă murim cu Hristos”, atunci „ și trăim cu El”. Și acest fapt nu formează un canon ce-i interesează doar pe asceți, ci este legea mistică și ontologică a noii vieți, legea acestei noi existențe. Este „legea Duhului vieții în Hristos Iisus”, care ne-a „eliberat de legea păcatului și a morții”. Adică această viață nouă a Bisericii este viața ce izvorăște din crucea, moartea și învierea Mântuitorului Hristos și de aceea orice în această viață este „de la Hristos” și „cel răstignit” și aparține lui „Hristos cel înviat”. Să nu se laude nimeni pe sine înaintea lui Hristos cel răstignit, ci să se laude în Domnul cel preaslăvit. Să se bucure și să se laude în Dumnezeu și pentru iubirea Lui. Să se înfățișeze lui Dumnezeu, ca El „să fie totul în toate” și să devină o Teofanie neîntreruptă.

De aceea, dacă cineva- observă Hrisostom- ar examina viața creștinului, ar afla că viața lui este Hristos, precum zice Apostolul: „….pentru mine viața este Hristos…”. „Potrivit Sfântului Pavel, viața și Hristos sunt și trebuie să aibă pentru fiecare creștin semnificații identice”.Creștinii în cadrul Bisericii Îl poartă în întregime pe Mântuitorul Hristos, viața lui Hristos, dreptatea lui Hristos, virtuțile lui Hristos, sfințenia și nemurirea Lui.

Ei devin astfel „părtași ai harului dumnezeiesc și ai vieții Lui”, „ca și ai darurilor și desăvârșirilor dumnezeiești”. Tocmai de aceea Hristos a devenit și om și Biserica a făcut-o trupul Său, ca să-i facă pe oameni părtașii vieții dumnezeiești și sfințeniei Lui.

Din cele mai sus rezultă că prima și cea mai importantă parte a acestei „sfințenii” și a acestei „frățietăți” s-a împlinit deplin în Persoana lui Hristos. „Când a îmbrăcat trupul, a îmbrăcat și frățietatea, și a intrat împreună cu trupul și relația frățească”. Hristos însă a făcut aceasta nu pentru sine Însuși, ci pentru „frați”.

Ca să devină, deci, fiecare dintre noi participant la „sfințenie” și la sfințirea lui Hristos, al „Stăpânului sfințeniei”, și frate al celui Întâiului născut, este nevoie nu numai să intre în acest „trup al sfințeniei”, în „frățietate” împreună cu Hristos, adică în Biserică, dar și să trăiască viața Lui. În consecință, intrarea în trupul lui Hristos, Biserica, se face prin transfigurarea fiecărui membru și asemănarea vieții lui cu viața lui Hristos. Credinciosul, după ce s-a unit organic, ca mădular, cu trupul lui Hristos și se hrănește cu trupul Lui în dumnezeiasca Euharistie, dar și trăiește viața lui Hristos, va deveni asemănător desăvârșit cu El. Acesta a devenit „Dumnezeu purtător de trup”, în timp ce creștinii, trăind viața Lui în interiorul Bisericii, devin „purtători de Hristos, purtători de Dumnezeu și pnevmatofori”.

Viața lui Hristos se comunică creștinilor, prin Sfântul Duh, pe Care Dumnezeu „ L-a vărsat din belșug peste noi prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru”. Transmiterea acestei vieți este o taină, pe care nu putem nici s-o prezentăm în cuvinte, nici să o interpretăm (pentru că după Sfinții Părinți este imposibil să definim viața sau harul), dar este incontestabil un lucru: Ca să primim Duhul Sfânt trebuie mai întâi să fim mădularele lui Hristos; însă devenim mădularele lui Hristos în Biserică prin energia Duhului Sfânt. Așadar viața creștină a membrilor Bisericii este concomitent și hristocentrică și pnevmatocentrică.

Tocmai aceasta înțelegem când vorbim despre „viața în Hristos și în Duhul Sfânt”, sau „prin” Duhul Sfânt. Apostolul Pavel formulează acest lucru în Epistola către Romani în felul următor: „Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi…Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viață pentru dreptate”. Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând aceste cuvinte, spune că aici Apostolul prin expresia „legea Duhului” Îl înțelege pe Duhul Însuși pe care credincioșii L-au primit din belșug înăuntrul lor. Fraza „voi nu sunteți în trup, ci în Duh” nu înseamnă că creștinii au devenit fără „trup”, ci că au lăsat viața trupească a păcatului. Fiindcă Hristos „n-a șters numai tirania păcatului, dar și trupul l-a făcut mai ușor și mai duhovnicesc”. E limpede că atât din textul Apostolului Pavel, cât și din interpretarea lui Hrisostom, aici este vorba despre „viața în Hristos și în Duhul Sfânt”, sau despre „viața duhovnicească”, pe care „Hristos ne-a făcut-o familiară”.

Această viață duhovnicească nu este nimic altceva decât dobândirea și trăirea dreptății și a virtuților Mântuitorului Hristos, dar cu harul Sfântului Duh; de aceea Hrisostom numește această viață, „viața Duhului”. „Dreptatea” înseamnă aici „virtutea în general”, din cauză că Apostolul Pavel „ înțelege dreptatea în general ca viață virtuoasă”, sau „dreptatea virtuții totale, spune, a evlaviei, a credinței, a iubirii, a blândeții trăite”. Sau, într-un cuvânt, ca să folosim expresia lui Hrisostom, „toată filosofia sufletului”.

Conform cu acestea, viața în Hristos nu este altceva decât viața duhovnicească în sine, adică „viața în Duhul Sfânt”, care se manifestă ca „viață în dreptate” adică viața virtuților ce se dobândesc prin harul Sfântului Duh. Cuvântul „virtute” apare o singură dată la Apostolul Pavel într-un fragment al Epistolelor lui (Filip.4,8). Trebuie însă să fie semnalat faptul că Apostolul obișnuiește să vorbească în loc de virtuți despre „dreptate” și „roadele Duhului”. Sfântul Ioan Gură de Aur folosește termenul “dreptate” ori cu sensul de mamă a tuturor virtuților, ori ca totalitate sau ca întreg a virtuților.

Cu toate acestea El vrea să spună că virtuțile creștine nu sunt simple virtuți omenești, precum ale filosofilor stoici și ale altora, ci întâi și întâi ele sunt roadele izbăvirii și dreptății, pe care le-a adus Hristos, adică roadele Duhului Sfânt, tuturor ce-au crezut în Hristos, care trăiesc viața nouă „în Hristos”. Virtuțile filosofilor stoici sunt achiziții și succese omenești, pe când cele creștine sunt „fructul Duhului”, „roade duhovnicești” sau „roadele dreptății prin Iisus Hristos”.

Întreaga noastră viață își primește ființarea de la Dumnezeu și de la taina izbăvirii, a răscumpărării pe care Hristos Mântuitorul, „Împăratul dreptății”,ne-a dăruit-o nouă. Evanghelia nu ne adresează o simplă predică a unei învățături morale, ci ne aduce mesajul mântuirii în Hristos și de aceea spune Pavel că Hristos „s-a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințire și răscumpărare”. La rândul lui, Apostolul cel chemat al lui Hristos nu ne transmite gânduri sau reflecții, ci o teofanie strălucitoare. El ne transmite „iubirea lui Hristos, ceea mai presus de cunoștință”. Și împreună cu el, „toți copiii”, care nu s-au născut încă, dar pe care Hristos îi cheamă și care vor trăi în El, se află în creația nouă. În creația cea nouă a Bisericii, toate sunt binecuvântate.

Hristos a venit să aducă o altă logică, o altă viață și o altă cultură. A venit să aducă o altă relație a oamenilor cu Dumnezeu, o altă relație a oamenilor între ei. A venit să ne aducă și să ne împărtășească un mod de viață „după cumul” Treimic, un mod teandric Dumnezeiesc-omenesc. Are loc o răsturnare universală a lucrurilor, totul se transformă. Hristos a venit să desființeze unitatea noastră lumească, corupătoare. El ne cere să fim uniți după cum Ei sunt uniți: „Eu și Tatăl una suntem”, și nu într-un alt mod. Mai bine o separație reală, decât una mincinoasă, ipocrită, adică nu o unitate după modelul Treimic. Hristos ne spune: “Am venit să vă dăruiesc viață veșnică și o nouă cetățenie, a împărăției Mele. Să vă eliberez și să vă unesc. Am venit să deveniți una, să umplu toate cu lumină neînserată, să desființez dușmăniile, să nimicesc moartea însăși. Am venit ca să nu vă mai fie frică niciodată. Să devină toate pentru voi, să fie toate binecuvântate pentru voi. Am venit ca Emanuel (Dumnezeu este cu noi). Și pentru că vreau să rămân – și voi rămâne cu adevărat cu voi – de aceea voi pleca. Dacă nu plec, Mă veți pierde. O să vreți să Mă cunoașteți lumesc și să Mă percepeți în mod omenesc, cu propria voastră părere relativă. Dacă plec, o să vă doară, veți plânge și veți fi îndurerați, dar tristețea voastră se va transforma în bucurie. Vă este de folos să plec, vă este de folos să plângeți.”

Dacă Hristos a trebuit să pătimească, trebuie să ne doară și pe noi pentru a intra în paradisul libertății harului și a iubirii! “Dacă nu plec Eu, nu va veni Duhul Sfânt, cu alte cuvinte nu voi veni Eu cu adevărat, nu o să Mă cunoașteți prin necunoaștere, nu o să Mă vedeți prin nevedere, prin credință. Dacă Eu plec, voi trimite vouă pe Duhul, Care de la Tatăl purcede, și Acela o să vă învețe toate, cele trecute și cele viitoare. Voi o să Mă cunoașteți prin Duhul și așa o să Mă aveți cu voi cu adevărat. Eu nu vreau să vă las orfani (orfani de Tatăl ceresc și străini de Duhul cel Sfânt) și să improvizați, să cădeți și să rămâneți așa, înșelați de scheme convenționale sau de paravane, teologice și instituționale. Vreau să fiți și să deveniți asemănători cu Duhul, care oriunde vrea, suflă. Să fiți oameni duhovnicești, care liber vă veți dărui pe voi înșivă voinței Dumnezeiești. Și, în sfârșit, nu veți fi voi, ci împreună cu Duhul, Care va vorbi și va lucra în fiecare clipă dificilă în viața voastră.”

Prin urmare, izbăvirea pe care Hristos o aduce naturii noastre (îndreptarea și dreptatea), nu este constituită numai din eliberarea noastră de păcate, ci este însoțită și de darul Sfântului Duh. Deoarece fără Duhul Sfânt viața omului este moartă: „Precum trupul este mort, atunci când sufletul îl părăsește cu energia lui proprie, la fel și sufletul este mort, când îl părăsește Duhul Sfânt cu energia Lui.”.

De aceea s-a spus foarte corect că „sufletul fie că păcătuiește, fie nu, fără Duhul Sfânt este mort și nu poate trăi desăvârșit viața veșnică”. Diferența dintre viața duhovnicească creștină și viața virtuoasă filosofică constă în faptul că dreptatea nu este numai simplu viața virtuoasă, ci după Hristos. Viața creștină „după Hristos” și „în Hristos” este de asemenea și viață „duhovnicească”, adică provine de la Duhul și există „în Duhul Sfânt”, în timp ce viața morală, ce se realizează în afara Bisericii lui Hristos se găsește la nivelul vieții trupești sau în cel mai bun caz la nivelul vieții celei sufletești și psihologice. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, urmând Apostolului Pavel, distinge categoric „duhovnicescul” de „sufletesc”. „Duhovnicescul” nu-l înțelege ca „ideal” în sens filosofic, ci rodul concret al Duhului Sfânt, viața înăuntrul Duhului Sfânt, prezența și lucrarea harului Duhului Sfânt în noi înșine. „Toate câte ne-au fost dăruite sunt duhovnicești. Într-adevăr și îmbrăcămintea noastră este duhovnicească și hrana noastră duhovnicească și băutura noastră duhovnicească; prin urmare, pe viitor trebuie ca și lucrările noastre și toate faptele noastre să fie duhovnicești. Fiindcă acestea sunt rodul Duhului, așa cum spune și Pavel (Gal. 5, 22-3)”. Tocmai de aceea și credinciosul se numește „duhovnicesc”, fiindcă s-a împărtășit de „Duhul”, și Duhul lui Dumnezeu trăiește în ființa lui și el trăiește prin Duhul. Deci creștinul este într-adevăr om duhovnicesc, în opoziție cu cel trupesc (la care „ Duhul lucrează din afară”), din cauză că este „mânat de Duhul”, sau precum zice Apostolul: „toți câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu”(Rom.8,14). Sau conform cu ce-a spus Domnul Însuși: „Cel născut din Duhul este duhovnicesc”.

Cunoscut este faptul că toți creștinii sunt numiți de Pavel “sfinți” și aceasta pentru că ei au fost pecetluiți cu Duhul și îl au pe Duhul Sfânt. Sfântul Ioan Gură de Aur, urmând textul de la Romani 1,4, îl numește pe Sfântul Duh, Duhul Sfințeniei. „Fiindcă pe sfânt nu-l face numai eliberarea de păcate, ci și prezența Duhului și bogăția faptelor bune”. Din cele de mai sus se arată clar că viața creștină adevărată este viață „în Duhul Sfânt”, când vorbim despre virtuțile creștine spunem că ele sunt „roadele Duhului”, roadele harului Sfântului Duh în Biserică, fiindcă în afara Bisericii nu există har, nici viață duhovnicească. De aceea când Sfântul Ioan, în același duh cu Pavel, vorbește despre viața creștinilor în trupul lui Hristos, adică Biserica, vorbește întotdeauna despre har, care constituie „temelia și acoperișul” întregii construcții creștine a vieții duhovnicești și a fiecărei virtuți, a dreptății și a sfințeniei . Orice se întâmplă în viața creștinului „în Hristos” este rezultatul harului. De aceea, viața Bisericii este viața în har, este viața harului.

Biserica există ca o Teofanie continuă. Dacă Hristos a spus că „Cel ce M-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl”, tot așa cel ce vede așezământul Bisericii vede în mod tainic în suflet pe Domnul, Dumnezeu-omul, și pe Sfântul Duh. Nu există un alt mod de existență al Bisericii și nu există un alt mod de a învăța al Teologiei. Modul de existență Treimic este în relație și coincide cu taina Bisericii. Aceasta nu este altceva decât kerygma, care convinge credinciosul că Dumnezeu Tatăl iubește lumea după cum a iubit și iubește pe Fiul. Și acest sentiment al iubirii dumnezeiești, care se dăruiește liber, constituie clima necesară și firească în care omul poate să se desăvârșească. Omul, crezând în acest mod de viață al Bisericii, crede de fapt că este un trup și un duh cu Dumnezeu-omul. Are relație organică cu El, precum vița de vie cu strugurii. Astfel, fiecare lucru în Biserică face cunoscut modul de existență Treimic, mai ales Liturghia Euharistică, care constituie inima Bisericii, ea este un dar de la Tatăl prin Fiul, prin sinergia Duhului. Toate coliturghisesc în Biserică în mod teandric. Dacă în această nouă lume teantropică spui „ascultare”, „virtute” (împlinirea voinței lui Dumnezeu) te învrednicești de harul libertății lui Hristos sau al Duhului Sfânt. Desăvârșirea duhovnicească nu are nimic magic și, automat, ea presupune martiriul unei vieții în întregime. Prin virtutea „după Hristos”, Biserica naște oameni liberi „în Sfântul Duh”, iar libertatea prin iubire este piatra credinței.

Din credința în Hristos se nasc dreptatea și toate celelalte virtuți, care în credință și din credință trăiesc și cresc. Credința, ca și iubirea, „nu cade niciodată”, ci „rămâne” pururea. Aceasta este „mama și cununa….virtuților”.Credința este chiar „ipostasul lucrurilor nădăjduite”, de aceea ea sprijină nădejdea creștină, care, la fel ca și credința, este în întregime hristocentrică. Deoarece „nădejdea Evangheliei”, prin care „ne-am mântuit”, este „Hristos”, adică Hristos este „nădejdea noastră”, iar noi, de vreme ce trăim prin nădejde, trăim cu Hristos și în Hristos, „Dumnezeul nădejdii”. Dar nădejdea are și caracter pnevmatologic: „căci noi așteptăm în Duh…”, după ce… „prin înnoirea Duhului Sfânt… ne facem, după nădejde, moștenitorii vieții celei veșnice”. Toată nădejdea Bisericii este îndreptată spre eshatologie, spre arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci viața „în Hristos” și „în Duhul Sfânt” are un profund caracter eshatologic.

Din credință se naște și iubirea, precum arată Sfântul Ioan Gură de Aur: „Fiindcă nu există nici un folos al iubirii, fără credință; poate nici n-ar putea fi altfel iubirea”. Dar și credința fără iubire este complet nefolositoare, așa cum zice Pavel în “Imnul iubirii”. De aceea, precum observă Sfântul Ioan, Apostolul „pretutindeni leagă și unește credința și iubirea, precum o pereche minunată”. Conform cu Diadoh al Foticeii „ recapitularea cea mare a virtuților” este ceea ce Apostolul spune la Gal. 5, 6: „credința lucrătoare prin iubire”. Viața „în Hristos” a celor ce sunt mădularele lui Hristos și între ei, se constituie dintr-o virtute dublă a iubirii: iubire către Dumnezeu și iubire către aproapele, care amândouă „în Hristos” devin una. Adică atunci când noi Îl iubim pe Hristos, Îl iubim și pe Dumnezeu și pe aproapele, fiindcă Hristos este și Dumnezeul nostru și întâiul nostru aproape și de aceea iubirea – de Hristos – este împlinirea celor două porunci ale lui Dumnezeu referitoare la iubire. Nu este posibil să existe iubire autentică și statornică către Dumnezeu, dacă nu există iubire către Hristos și nici nu-i posibil să existe iubire către aproapele, dacă nu există mai întâi iubire către Hristos, Dumnezeul iubirii.

De aceea Apostolul va scrie al doilea, sau mai bine-zis primul imn despre iubirea lui Hristos. “Epistola întâi către Corinteni”, unde se găsește al doilea imn al iubirii, către aproapele, Apostolul o va încheia cu: „Dacă cineva nu-L iubește pe Iisus Hristos să fie anatema”. Caracterul hristocentric al iubirii către Hristos, despre care vorbește acest imn, este concomitent și triadocentric și pnevmatologic, dar în același timp și ecleziologic. La Pavel, în general, coincid iubirea lui Hristos și cea a lui Dumnezeu și astfel, în esență, avem o iubire: „iubirea lui Dumnezeu în Hristos Iisus”, precum zice imnul. Hristos este și subiectul, și obiectul iubirii și-n El se arată întreaga iubire a lui Dumnezeu și Tatăl, Care este începutul iubirii sfinte și dumnezeiești și care iubește mai întâi de toate și deasupra tuturor pe iubitul Său Fiu Unul-Născut și în persoana Lui și prin El și pe noi.

Însă această iubire a lui Dumnezeu „s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt, care ni s-a dat”, și de aceea această iubire este „iubirea Duhului” și iubirea „în Duh”. Fiindcă „ni s-a dat Dumnezeu Duhul…iubirii”, Care „îndreaptă iubirea spre El și spre aproapele”. Și numai această „iubire a Duhului este minunată și adevărată, fiindcă celelalte au doar numele de iubire… iubirea duhovnicească este mai înaltă decât toate, întocmai ca o oarecare împărăteasă, ce este împodobită cu veșmânt luminos, care stăpânește peste cele ale ei. Pentru că ea nu provine din nimic pământesc,…, nici obișnuința ei, nici binefacerea ei, nici natura ei, nici timpul ei, ci ea coboară de sus, din cer… Fiindcă nimic, într-adevăr nimic nu este atât de puternic, ca legătura duhovnicească”. Așadar această iubire, care este „fructul Duhului”, „îi face pe mulți să fie un trup și sufletele lor să fie vase ale Sfântului Duh, fiindcă Duhul păcii se odihnește în cei uniți sufletește și nu în cei ce sunt dezbinați între ei”.

Prin urmare, „iubirea autentică a cunoașterii lui Hristos” este harul Lui și iubirea lui Dumnezeu și Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh. Iubirea bisericească devine har puternic a iubirii Sfintei Treimi către Sine și către noi. Iubirea între membrii Bisericii izvorăște din iubirea lui Hristos. „În iubirea pentru Dumnezeu se cuprinde împreună și iubirea pentru aproapele”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iubirea lui Hristos, care „ne stăpânește”, este puterea unificatoare în viața Bisericii. „Iubirea lui Hristos” (și a lui Hristos către om și a omului către Hristos) în interiorul trupului Său, în Biserică, este în același timp și iubirea „în Hristos” a mădularelor Lui. Acest fapt devine evident și din imnul la care ne-am referit mai sus, imn ce constituie încheierea cap. 8., adică al capitolului ecleziologic prin excelență a Epistolei către Romani. Apostolul accentuează mai mult iubirea pe care Hristos ne-o arată și cea pe care noi suntem datori să o simțim și să o arătăm pentru El. Formularea întregului fragment subliniază că iubirea noastră către Hristos este iubirea către „Întâiul-Născut între mulți frați”(Cf. versetelor 29-30).

În consecință, iubirea în cadrul Bisericii, care constituie marea familie a Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu și Întâiul-Născut între mulți frați, este mai ales comunitar-eclezilogică, dar aceasta pentru că mai întâi de toate este hristologică și hristocentrică, adică triadocentrică. Viața nouă în Biserica lui Hristos, în trupul „Celui iubit” este viața în iubire și prin iubire, deoarece Biserica, ca și „comuniune a Unului-Născut” este „comuniunea iubirii” și ca trupul lui Hristos este „un trup al iubirii”.

Apostolul Pavel ne cere continuu să-i iubim pe frați fiindcă iubirea „este legătura desăvârșirii”. „Iubire cere Pavel de la noi”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu orice fel de iubire, ci pe aceea care ne unește pe noi nedespărțit și ne unește într-un asemenea mod și atât de desăvârșit, încât să fim mădulare unii altora”. Învățătura paulină despre iubire este unită desăvârșit cu învățătura Lui despre Biserică. Diversitatea între membrii, care formează trupul Bisericii, contribuie la zidirea ei prin iubire, așa cum arată capitolele ecleziologice X-XIV din I Corinteni. Iubirea, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, îndrumă și-i menține uniți pe toți membrii unei comunități și devine criteriu și principiu pastoral pentru Biserică: „Fie că cineva mustră, fie că stăpânește, fie că este stăpânit, fie că învață, fie că predică, toate să se facă cu iubire”. Același lucru îl spune și fragmentul din Efeseni 4,15-16. Apostolul Pavel descrie în imnul iubirii cum trebuie să fie iubirea între mădularele lui Hristos. Iubirea de acest fel „ este datoare să se extindă în toată Biserica lui Dumnezeu”. Prin urmare, iubirea este modul de a fi și de a se manifesta al Bisericii.

Iubirea în Biserica lui Hristos este o virtute universală (hristologică – pnevmatologică – ecleziologică) și de aceea se leagă foarte strâns cu toate celelalte virtuți teandrice, cum am văzut mai înainte. Însă, în special, iubirea se leagă cu smerenia, rugăciunea și milostenia. Apostolul Pavel reliefează rolul smereniei cu precădere în Filip. 2, 1-11, unde o pune în relație cu chenoza dumnezeiască a lui Hristos, adică cu esența însăși a Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur numește smerenia „temelia filosofiei noastre”, adică temelia vieții „în Hristos”. Rugăciunea neîntreruptă o cere sfântul de la toți creștinii și accentuează, de asemenea, caracterul ei bisericesc. Rugăciunea Bisericii, potrivit Sfântului Ioan, este însăși viața „în Hristos și în Duhul Sfânt”. Pavel numește milostenia „har”, „comuniune”, „diaconie”, „liturghie”, adică folosește cuvinte ce au în mod limpede un conținut bisericesc și, desigur, și euharistic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos în persoană a practicat milostenia, dându-i acesteia un caracter hristologic. De asemenea, el subliniază și caracterul bisericesc al milosteniei, spunând că „milostenia se întinde tuturor și îmbrățișează mădularele lui Hristos. De altfel, faptele bune, care îi cuprind pe mulți, sunt mult mai mari decât cele ce se opresc în jurul unei persoane. Milostenia este mama iubirii, a iubirii ce caracterizează Creștinismul, ce este mai mare decât toate minunile, prin care se arată și dovedesc ucenicii lui Hristos. Milostenia „este medicament pentru păcatele noastre proprii, săpun pentru necurăția sufletului nostru, scară sprijinită pe cer; ea unește trupul lui Hristos.”

În consecință, iubirea leagă toate celelalte virtuți ale harului, din cauză că este completarea și cuprinderea acestora, iubirea este „legătura desăvârșirii”și „cununa și slava Bisericii”, deoarece îi face pe cei mulți un trup și într-unul îi cuprinde pe cei mulți, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur . În Biserică se manifestă și ne asemănăm cu iubirea Sfintei Treimi. În cadrul Bisericii, ca în „trupul iubirii”, toți credincioșii, după ce s-au unit și au constituit un trup cu Hristos și îl au pe Hristos în ființa lor, sunt „ înrădăcinați și întemeiați în iubire” și astfel „împreună cu toți sfinții” înțeleg „ce este lățimea și lungimea și adâncimea și înălțimea” iubirii lui Hristos, care depășește orice cunoaștere.

Iubirea lui Hristos între noi alcătuiește o familie a iubirii, în care Hristos este „Întâiul-Născut între mulți frați” și se unește fiecare cu Hristos și între ei și toți împreună cresc ca să cuprindă pe Cel ce este capul Bisericii, Hristos. Toți devin „una în Iisus Hristos”, adică toți au „un chip al lui Hristos” sau toți sunt după „chipul lui Hristos și se aseamănă Lui”. Unirea cu Hristos, asemănarea deplină cu El și îndumnezeirea în persoana Lui o dobândesc toți în interiorul Bisericii prin iubirea lui Dumnezeu „în Iisus Hristos”. „Fiindcă aceasta este prietenia, faptul de a nu fi cel ce iubește și cel ce este iubit doi, ci un om; lucru ce prin nimic altceva nu se întâmplă decât numai prin iubire”.

Astfel, prin iubirea Dumnezeiască, ce este Însuși Hristos, Biserica întreagă și toți membrii ei ajung la scopul fixat omului dinainte de veci de Dumnezeu: devin „asemenea chipului Fiului Lui”, a „Fiului iubirii”și „Dumnezeul iubirii”, cu alte cuvinte, după Sfântul Ioan, „precum Unul-Născut după natură, la fel și aceștia după har”. Aici este vorba despre îndumnezeirea prin har a fiecărui om, a întregii Biserici. Acest adevăr este redat în întregime de întregul sens al cuvântului dumnezeiesc al Apostolului: „ne-a strămutat [Dumnezeu] în împărăția Fiului iubirii Sale”.

Toate acestea pe care le-am spus până acum arată că pentru îndumnezeirea noastră „după har” în Biserică, este nevoie de toate virtuțile și de o asceză neîncetată pentru cât timp ne vom găsi în acest „stadiu” al Bisericii luptătoare și de încorporare a noastră în Hristos. Viața noastă în Biserică în această lume este o nesfârșită „luptă bună a credinței”. Conform cu acestea, viața Bisericii „în Hristos” și a fiecărui membru al ei separat este viața Duhului Sfânt cu virtuțile harului. Această viață țâșnește de la capul Sfânt al Bisericii, de la Hristos și se transmite mădularelor Lui cu ajutorul și prin mijlocirea Sfântului Duh. Astfel, viața Bisericii este concomitent hristocentrică și pnevmatologică, adică triadocentrică și toate virtuțile dumnezeiești, în special tripticul credința – nădejdea – iubirea, sunt roadele dreptății lui Hristos și roadele Duhului. Întreaga taină a mântuirii și a vieții Bisericii se află în Hristos, Dumnezeul-Om, în care mădularele trupului Lui sunt introduse prin energia Duhului în viața Dumnezeiască a Treimii începătoare și dătătoare de viață. Sfântul Ioan Gură de Aur a mărturisit pe Dumnezeul-Om în lumina Paștelui și cheamă pe toți la bucuria Domnului. El a scris, vorbit și trăit viața lui Hristos în lumina dogmei învierii și ne cheamă pe toți să fim fii ai luminii învierii lui Hristos.

VI. MONAHISMUL, ÎN VIZIUNEA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Cine este monahul? Ce este monahismul?

Viața monahală, în tradiția ortodoxă, este conscrată unei experiențe personale a lucrării Duhului Sfânt prin ascultare, sărăcie și feciorie, adică cele trei voturi pe care, cel ce dorește să urmeze viața monahală le face înaintea lui Dumnezeu, a starețului, în prezența obștei monahale și a credincioșilor din biserică.

Cuvântul monahism, care derivă de la grecescul “monahos – monastikos” (“solitar”, cel care trăiește singur), indică un mod de viață evanghelică consacrată rugăciunii, contemplației și ascezei, în totală retragere de lume. Însă, mult mai semnificativ pentru cei ce se retrag din lume, este cuvântul “călugăr”. Cuvântul provine din grecescul” kalogheros” și înseamnă “bătrân bun” sau “om cu viață îmbunătățită” (“kalos gheron”: “bătrân frumos”), fiind capabil să îndrume, pe cei începători în viața monahală.

După Sf. Ioan Gură de Aur: „Monahul este omul afeorisit lui Dumnezeu, omul care și-a ales viața singuratică, este stăpân pe mânie, pe invidie, pe iubirea de arginți, pe plăcere și pe toate celelalte păcate. Se gândește și se grijește necontenit să nu-și lase sufletul stăpânit de patimi rușinoase, să nu-i fie robită mintea de amara tiranie a poftelor. Are grijă ca mintea să-i fie totdeauna mai presus de cele trecătoare, punând împotriva patimilor frica de Dumnezeu”.

Vocația monahilor își are fundamentul pe învățătura Mântuitorului Hristos și pe modul de viață a primilor creștini. Monahismul creștin reprezintă aspirația și dorința monahului și a comunității monahale de a se apropia de Dumnezeu, modelul desăvârșit de iubire și viață în comuniune. El este școala lepădării de sine și a dăruirii totale în slujba lui Dumnezeu, până la jertfă. Retragerea totală din lume este înțeleasă și trăită ca o fugă de modernitate, adică de ceea ce este lumesc, stricăcios, păcătos, rău și nicidecum ca un dispreț față de lume, față de oameni ce poartă în ei chipul lui Dumnezeu.

Retrăgându-se din lume, călugărul sau monahul rămâne în comuniune spirituală cu lumea pentru care el se roagă neîncetat. Contemporan, cum scriam, cu marii cuvioși ai monahismului, așa a înțeles Sf. Ioan sensul retragerii din lume a celor ce doreau să devină îngeri în trup. Așa a trăit marele Părinte al Bisericii atât timp cât a viețuit în pustie, cât și atunci când Hristos-Domnul l-a chemat să slujească Biserica în mijlocul lumii.

Amintim aici că opera și activitatea sa a fost cunoscută și de monahii din ținuturile românești străvechi anume: Sf. Teotim, Episcopul Tomisului care a colaborat  cu Sf. Ioan Gură de Aur în opera misionară și Sf. Ioan Casian, care a primit de la el hirotonia în diacon (anul 404), devenind îndrumătorul vieții monahale în Apus și apărătorul celui ce a fost prigonit pe nedrept.

Toată viața lui de slujitor al Bisericii (diacon, preot și arhiereu), Sf. Ioan Gură de Aur a trăit-o ca un  adevărat călugăr ce era, în ascultare față de Hristos și ierarhie, în sărăcie, smerenie și feciorie, aflându-și sfârșitul zilelor în exil (în apropiere de Comana, Armenia), în ziua de 14 septembrie din anul 407, când după săvârșirea sfintei liturghii a rostit ultimile cuvinte: „ Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

În toată opera și activitatea  Sf. Ioan Gură de Aur a apreciat, a vorbit și a scris despre ambele forme de viețuire (în familie și în mănăstire), amândouă căi de mântuire, care au același punct de plecare: dragostea, dar cu diferențe în lucrările exterioare. Cele interioare sunt comune: credința, frica de Dumnezeu, gândul la judecată, înfrânarea, pocăința, lepădarea de sine, răbdarea necazurilor, nădejdea, blândețea și ascultarea.

Scrierile Sf. Ioan Gură de Aur despre monahism

A iubit viețuirea monahală și a scris despre ea mai multe tratate:

–    „Către Teodor cel căzut”, I-II, MG, 47, 277-316;

–    “Către cei care atacă viața monahală”, I-III, MG, 47, 319-386;

–     “Comparație între împărat și monah”, MG, 47, 387-392;

–     “Către călugării care locuiesc la un loc cu călugărițele”, MG, 47, 495-514;

–     “Călugărițele nu trebuie să locuiască la un loc cu călugării”, MG, 47, 513-532;

–     “Către Stagirie ascetul”, I-III, MG, 48, 423-494;

–     “Despre feciorie”, MG, 48, 533-596”.

Intrând în miezul acestor cărți, vedem cum Sf. Ioan Gură de Aur evocă lucrarea monahilor, cum apără și sfătuiește pe cei ce au ales a trăi în mănăstiri și sihăstrie, dar și cum mustră și călăuzește cu dragoste pe cei care sunt împotriva monahismului sau după ce au ales această cale, părăsesc voturile monahale.

Cea din urmă atitudine o are față de un anume Teodor, care după ce a devenit monah a plecat din mănăstire și s-a lepădat de cele făgăduite înaintea lui Hristos și a Sfântului Altar. Și spune Sf. Ioan cu durere și lacrimi acestui Teodor: „Nu plâng pieirea unui oraș, nici luarea în robie a unor călcători de lege, ci pustiirea unui suflet sfânt, dărâmarea și pieirea unui templu purtător de Hristos”(cf. Gal. 2,20). Tot Sf. Ioan îl încurajează să revină la starea de monah, să se pocăiască și să nădăjduiască în dragostea și iertarea lui Dumnezeu: „Atât este de mare dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu-și întoarce fața de la o pocăință făcută din inimă curată. Chiar de-ai ajunge un mare păcătos, dar ai vrea să te întorci iar pe cale virtuții, Hristos te primește, te trage lângă El și face totul ca să te aducă la starea cea dintâi. Dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu e încă și mai mare. Chiar de n-ai arăta deplină pocăință, totuși Hristos nu respinge nici o pocăință scurtă și puțină, ci-i dă și ei plată”.

Într-o altă scrisoare adresată tot lui Teodor, Sf. Ioan își manifestă din nou suferința față de încălcarea voturilor monahale ale acestuia, și-i dă sfaturi de îndreptare: „Nu vărs lacrimi de bucurie că te îngrijești de rânduielile părinților, ci lacrimi de durere că te-ai șters din catalogul fraților, că ai călcat în picioare legământul făcut cu Hristos. Aceasta mă cutremură, pentru asta sufăr, pentru asta mă tem și tremur, când știu că lepădarea de acest legământ va aduce osândă mare peste cei înscriși în oastea cea bună a lui Hristos, dar au părăsit din pricina trândăviei propria lor ceată. (…) Nimeni nu acuză de dezertare pe un om care nu-i înrolat în armată, dar, o dată ajuns soldat, atârnă asupra lui primejdia osândei la moarte dacă este prins că dezertează. Nu-i cumplit lucru, dragă Teodore, să cazi atunci când lupți, ci-i cumplit lucru să nu te mai scoli din cădere. Nu-i cumplit lucru să fii rănit în război, ci-i cumplit lucru să-ți pierzi nădejdea vindecării, după ce ai fost rănit și să nu-ți mai îngrijești rana. (…) Așa și tu, iubite Teodore! Să nu te arunci cu bună știință în prăpastie numai pentru că dușmanul ți-a zdruncinat puțin sufletul! Dimpotrivă, stai cu mult curaj! Întoarce-te iute acolo de unde ai fugit! Să nu socotești rușine rana pe care ai primit-o! Nimeni nu batjocorește soldatul, care se întoarce cu răni din război; rușine-i să arunci armele și să fugi din fața dușmanilor. (…) Cel care nu luptă nu este rănit, dar cel care se năpustește cu mult curaj asupra dușmanului poate fi lovit uneori și poate să și cadă. Asta s-a întâmplat și cu tine acum. Ai fost mușcat de șarpe pentru că ai încercat să-l omori dintr-o dată. Dar ai curaj! Ai multă grijă de tine și ai să vezi că nu va mai rămâne nici urmă din rana primită! Mai multă încă, vei zdrobi cu ajutorul lui Dumnezeu și capul vicleanului”.

În această primă carte referitoare la monahism, Sf. Ioan Gură de Aur nu întâmplător ne prezintă căderea unui monah, ci o face tocmai pentru a atenționa pe cel în cauză la ce s-a expus și pe cei care fac asemenea lui. Mai mult, sfaturile pline de pilde sunt valabile și pentru cei de astăzi, care au ales viețuirea monahală.

În cartea „Apologia vieții monahale, Către tatăl necredincios”, Sf. Ioan Gură de Aur încearcă să înlăture obiecțiile unui nobil păgân, îndurerat și îngrijorat de convertirea la creștinism și intrarea în monahism a fiului său. Tatăl acestuia nu putea accepta modul de viață ales de fiul său, pentru că era contrar celui obișnuit în famiile de vază din societate. În vederea lămuririi tatălui potrivnic, Sf. Ioan poartă un dialog cu acesta, care era nedumerit de scopul modului de viață monahală. Sf. Ioan nu încearcă în mod explicit să demonstreze că viața monahală aduce darurile divinității, în care acesta nu crede, ci pornește de la avantajele pământești pe care le oferă un mod de viață ascetic, aruncând abia la sfârșitul discursului o punte spre viața de dincolo. De alfel, Sf. Ioan se străduiește să arate întâietatea valorilor spirituale asupra celor materiale, fapt de natură să sensibilizeze pe orice păgân cultivat și iubitor de înțelepciune.

Discutând despre ce înseamnă adevărata bogăție Sf. Ioan consideră pe călugăr „un suveran al pământului și mărilor”, care se simte pretutindeni ca acasă și care știe că va găsi mereu prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu ce să-și astâmpere foamea și setea. Nu bogăția și slava aduc fericirea adevărată, ci eliberarea de grijile materiale și comuniunea cu Dumnezeu. Cei care îl vor cerceta pe monah în pustie vor găsi „liniștea și filosofia”, iar tatăl trebuie să fie mândru de fiul său, care a ales trăirea creștină, care îmbină în ființa ei lucrurile aparent opuse, cu cele netrecătoare, veșnice.

Dialogul dintre Sf. Ioan și tatăl necredincios este de actualitate și prin schimbul de idei, fără intoleranță și resentimente. Însă, Sf. Ioan Gură de Aur nu se oprește aici, și adresează un cuvânt și tatălui credincios, „unui tată creștin, că nu trebuie să atace pe oamenii care îndeamnă pe fiul lui să îmbrățișeze viața monahală spre a bineplăcea lui Dumnezeu”.

Autorul își argumentează atitudinea prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care „ne-a poruncit să judecăm nu numai pe cei ce sunt creștini, dar ne-a lăsat liberi în ceea ce privește lupta cu necreștinii”(I Cor. 5,12). Și tot el întreabă: „Nu-i o rușine pentru un creștin să aibă nevoie să fie sfătuit asupra unor lucruri ce nu pot fi tăgăduite nici de un păgân?”.

„Dacă noi am primit poruncă să veghem asupra sufletului copiilor pentru că vom da socoteală, cu mult mai mult a primit această poruncă tatăl, care i-a născut, care i-a crescut, care trăiește necontenit cu ei”.

Tot în acest context Sf. Ioan arată că monahii sunt factori importanți pentru educație, ei fiind cei mai indicați atunci când lipsește educația în familie, când societatea îl influențează negativ și când profesorii și colegii din școlile publice duc lipsă de moralitate.

Se conoaște faptul că în vremea Sf. Ioan Gură de Aur, mănăstirile erau cele mai indicate școli de educație, buna organizare a vieții monahale inflențând foarte mult pe copii și tineri. Despre mănăstiri Sf. Ioan zice că acolo, „nu se află inegalitate, ci ordine, rânduială, armonie, multă înțelegere și continuu prilej de bucurie. În acest sens, sfătuiește pe părinții creștini, să-și de-a copiii spre educație în mănăstiri, după cum reiese din lucrarea sa, Către tatăl credincios.

Monahii sunt văzuți ca niște faruri călăuzitoare spre viața veșnică: „ Călugărul, spune Sf. Ioan Gură de Aur, este lumina noastră. Dumnezeu ni-l dă ca un far protector, care este așezat peste râul inundat, ieșit din maluri. Noi călătorim în marea periculoasă a lumii; cursele sunt nenumărate, țărmurile rele, noaptea de nepătruns. Vederea cerului ne scapă, marile învățături ne rămân ascunse, adevărurile mântuirii ne apar într-o brumă de nepătruns. Fără o revelație vie noi ne-am rătăci. Această revelație, această personificare luminoasă a lucrurilor cerești, este călugărul. (…) Ne trebuie un ghid, ne trebuie un azil: iată chilia, iată călugărul”.

Sfântul Ioan Gură de Aur descoperă ascultătorilor și cititorilor săi frumusețea și trăsăturile vieții monahale înfățișată de însăși viața și faptele monahilor și zice despre ei: „Aceia iarăși, sfârșindu-și rugăciunile dimineții și imnurile, se apucă de citit Sfintele Scripturi. Sunt unii apoi care au învățat a scrie și cărți. Fiecare, apoi, luând câte o locuință anume rânduită, are acolo o liniște veșnică, nimeni nu flencănește, nimeni nu spune nimic de prisos. Apoi săvârșesc rugăciunile din ceasul al treilea, din ceasul al șaselea, și din ceasul al nouălea, precum și rugăciunile de seară. În fine, împărțind ziua în patru părți, fiecare parte este plină de psalmodii (cântări ale psalmilor), și cu imnuri de laudă pe Dumnezeu. În timpul acesta, cei din lume ospătează, râd, joacă, sau li se sparge pântecele din cauza îmbuibărilor, iar aceștia stăruie în cântări și imnuri închinate lui Dumnezeu. Niciodată nu au timp de masă lungă, și nici de bucate multe. După masă iarăși se îndeletnicesc de aceleași, fără a se da somnului. Cei din lume dorm și ziua, pe când aceia și noaptea priveghează. Cu adevărat că sunt fii ai luminii!”.

Despre lucrarea monahilor zice: „S-au despărțit de toate averile, s-au răstignit cu totul pentru lume și merg încă și mai departe că își agonisesc, cu lucrul mâinilor lor, hrana cea de trebuință. Nu pretind, pentru că postesc și priveghează, să stea degeaba toată ziua, ci nopțile și le petrec în sfinte cântări și privegheri, iar zilele și le cheltuiesc împletind rugăciunea cu lucrarea mâinilor, urmând râvna apostolului Pavel. Că își spun ei: ”Dacă Pavel, spre care sunt ațintiți ochii întregii lumi, lucra în atelier și avea o meserie ca să hrănească pe cei lipsiți și dacă nici nopțile nu da odihnă mâinilor sale, cu mult mai mult este drept ca noi, care am îmbrățișat pustia, care n-avem nimic comun cu zgomotul orașului, să întrebuințăm răgazul liniștii în lucrarea cea duhovnicească!”.

„Monahii (…) cugetă și trăiesc chiar pe pământ viața îngerilor. Nu se însoară, nu dorm mult, nu se îmbuibează; puțin le mai lipsește ca să fie fără trup. Nimeni nu poate învinge așa de ușor pe dușmanii săi ca monahul”.

Sf. Ioan Gură de Aur arată, în ce mai mare parte, aspectele monahismului retras total din lume, cum era pustia Egiptului, locurile pustii de lângă Antihohia etc., lipsite de verdeață, de arbori, pustietăți, care își găseau mărginirea în mare. Lipsa acestora nu împiedică monahismul de la Athos sau din țara noastră să-și împlinească menirea, conform celor descrise de Sf. Ioan. De exemplu, îmbrăcămintea monahilor, hrana, lupta, îndatoririle, purtarea, atmosfera din mănăstire sau din chilie este aceeași, sau trebuie să fie asemănătoare. Precum spune același sfânt: „Ceea ce ne izbește mai întâi este calmul, este tăcerea, este pacea. Abia am străbătut acest loc că zgomotele lumii nu mai vin nici la urechile noastre, nici la sufletele noastre. Neliniștile din înălțimea mării se sfârșesc în aceste locuri fericite; acolo este un port liniștit și sigur unde cei ce se refugiază aici scapă de furtuni și de înecuri. Cum se văd din loc în loc pe malurile oceanului farurile ce se aprind și luminează șirul de stânci de pe fața oceanului, așa sunt strălucitoare de o lumină divină locuințele călugărilor, așa ne luminează ele asupra pericolelor lumii și ele indică drumul, care duce sigur la ceruri. Și calmul chiliei nu face decât să-ți închipui calmul sufletelor. Scăpați de ambițiile veacului, pretențiile vieții, atracțiile moleșitoare ale bunăstării, totul pentru cucerirea cerului: călugărul este în mănăstirea sa ceea ce este soldatul sub cortul său; el nu cunoaște locuință stabilă, el călătorește. El nu se fixează într-o reședință definitivă, el își urmează alergarea lui războinică și nu cunoaște decât câmpurile de luptă. Vrem noi alte imagini? Chilia îi este călugărului ceea ce-i era raiul pământesc omului în starea sa de nevinovăție”.

Sfaturile pe care Sf. Ioan Gură de Aur le dă monahilor sunt valabile și pentru monahii sau călugărițe. Referindu-se  în mod deosebit la acestea, el zice: „În ce privește purtarea de grijă a fecioarelor (a călugărițelor), teama este cu atât mai mare cu cât și bunul acesta este mai de preț, iar ceata fecioarelor este mai împărătească decât celelalte. Au și început să năvălească în ceata acestor sfinte mii și mii de femei, pline de nenumărate păcate, de aceea aici e și mai mare jalea. (…) Fecioara, însă, se pregătește pentru lucruri mai mari; râvnește să trăiască cea mai înaltă filosofie, făgăduiește să arate pe pământ viețuirea îngerilor, își pune în gând ca în acest trup să săvârșească faptele puterilor celor fără de trupuri. Fecioarele nu trebuie să călătorească mult și de prisos; nu le este îngăduit să rostească vorbe deșarte și fără rost; nu li se cade să cunoască ocara și lingușeala nici măcar din nume. Din pricina asta au nevoie de o foarte mare pază și de mai mult ajutor”.

Într-un alt loc, Sf. Ioan atenționează pe monahi că lupta lor nu este pentru o zi sau două, ci pentru toată viața, ca împreună cu Hristos să biruiască pe cel viclean.

CONCLUZII

Din scrierile sale dedicate monahismului, reiese faptul că Sf. Ioan Gură de Aur a trăit ca un monah, a elogiat starea lor de sfințenie, a apărat și a sfătuit pe cei care au ales această cale, a criticat pe cei care nu au făcut cinste vieții monahale și a recomadat mănăstirea acelora care doreau desăvârșirea.

Ca și părinții deșertului, Sf. Ioan Gură de Aur își argumentează majoritatea cazurilor pe Sfânta Scriptură, cu fraze care servesc la  susținerea fundamentelor vieții spirituale, pentru a explica un aspect sau altul și a demonstra că aceste cuvinte ale Sf. Scripturi se pot realiza în viață.

Cu alte cuvinte, viața monahală este un mod aparte de a căuta desăvârșirea creștină prin mărturisirea deplină a dorinței de a urma lui Hristos în lucrarea Bisericii. Aceia care au ales pentru a lucra cu Hristos în comunitățile monahale și-au asumat responsabilitatea de a deveni purtători de Hristos, în libertatea oferită de această stare.