Învățătura Dogmatică Despre Maica Domnului în Cadrul Hristologiei

Învățătura dogmatică despre Maica Domnului în cadrul Hristologiei

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

I. 1. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu

I. 2. Curățenia și sfințenia Maicii Domnului

I. 3. Învățătura Romano-Catolică despre “IMMACULATA CONCEPTIO

BEATAE VIRGINIS MARIAE”

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Învățătura ortodoxă despre “Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria”, are o importanță deosebită și o frumusețe aparte. Aceasta și datorită pietății deosebite și afecțiunii cu care creștinii din toate timpurile s-au raportat la Maica Domnului. Sfânta Fecioară Maria a fost și este pentru toți creștinii nu numai Maica Domnului nostru Iisus Hristos, ci și a tuturor creștinilor. Ea stă în centrul preocupărilor dumnezeești și omenești de la căderea protopărinților; Ea se naște plină de dar la zorii unei vieți noi pentru omenire; ea zămislește Lumina lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și-I dă viață. “Ea Îl urmează în lume, plină de iubirea ce mai curată și tot ea îl însoțește până la cruce. Este mama adevărată a noastră a tuturor, împărăteasa cerului și a pământului”

Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului a fost considerată obiectul tuturor marilor evenimente ale iconomiei mântuirii omului și, în toate aceste întâmplări providențiale, ea a ocupat un loc aparte. În tot arcul de timp al Revelației divine, persoana Maicii Domnului este prezentă în toate momentele importante, desfășurându-și rolul său în planul lui Dumnezeu, alături de Fiul său, Mântuitorul nostru: din prima pagină a Sfintei Scripturi și până la ultima sau de la cartea Facerii până la Apocalipsa Sfântului Ioan, de la Profetul Isaia până la Sfântul Evanghelist Luca, de la întrupare la Jertfa de pe Cruce, de la Rusalii până la Parusie.

Paginile Sfintei Scripturi ne indică faptul că Sfânta Fecioară Maria a fost în mare măsură prezentă în diferite ipostase, la marile evenimente ale mântuirii universale și, alături de Fiul sau, s-a dovedit o bună interpretă a vocației sale, aceea de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea neamului omenesc și mijlocitoare eficientă a noastră înaintea Lui. Aceste două apelative au lăsat să se întrevadă cele mai profunde așteptări ale omului: Sfânta Fecioară Maria, Mamă și Mijlocitoare, este Maica Domnului dar și Noua Evă. Maica și mijlocitoarea Bisericii și a tuturor oamenilor.

“Doar numele Maicii lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Damaschin, conține întreaga taină a întrupării” Fecioara-mamă, deoarece este cu totul legată de persoana și lucrarea Logos-ului întrupat, este un adevărat compendiu dens al Evangheliei și chipul concret al credinței Bisericii. Pe de o parte, nu se poate vorbi de Fecioara Maria decât în relație cu Fiul Său si cu întreaga iconomie a întrupării și a mântuirii înfăptuite de El. Pe de altă parte prin revelația biblică sau prin tradiție, arată o densitate atât de mare a relației Mamei cu Fiul, încât are răsunet în ea tot ce s-a întâmplat cu El și în El. De aceea, mariologia este fundamental legată de hristologie și soteriologie, istoria Măriei este “dogma vie, adevărul săvârșit în făptură”.

Aceste referiri evidențiază concretețea figurii sale, istoricitatea acestei fecioare din casa lui Israel, căreia i-a fost dat să aibă extraordinara experiență de a deveni Mama lui Mesia. Nu este posibil să se evidențieze din Sfintele Evanghelii o biografie detaliată a Maicii Domnului, după cum nu este posibilă reconstituirea unei biografii integrale și detaliate a lui Iisus Hristos: Sfintele Evanghelii sunt o mărturie pascală, ce recitesc cu ochii luminați de experiența întâlnirii cu Cel înviat “doar în acele aspecte și momente ale experienței prepascale și postpascale ce se revelează mai pline de mesaj pentru credință”. “Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” In. 21, 25).

Totuși, multipla atestare a izvoarelor Sfintei Tradiții și criteriul continuității și omogenității mesajului evanghelic în ansamblul său, permit evidențierea unor trăsături clare ale chipului istoric al Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, trăsături pe care le vom dezvolta pe parcursul lucrării.

Sfânta Fecioară Maria nu este un caz al universalului, ci dimpotrivă, este Fecioară-Mamă, irepetabilă în istoricitatea sa, persoana feminină aleasă de Dumnezeu-Tatăl pentru a fi sălaș al înomenirii Fiului prin lucrarea Duhului Sfânt (Lc. 1, 35).

De aceea, se poate vorbi despre Maica Domnului ca despre o icoană, întrucât în ea se înfăptuiește o dublă mișcare pe care orice icoană tinde să o transmită, și anume, coborârea și urcarea, chenoza Fiului lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului prin har. în ea strălucește alegerea Celui Veșnic și liberul consimțământ al credinței în El. Dacă icoana este vederea celor ce nu se văd, la fel Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului se oferă privirii credinței ca locul dumnezeeștii prezențe, chivotul legământului, acoperită de umbra Duhului Sfânt (Lc. 1, 35-39, 45-56), sălaș sfânt al Cuvântului printre oameni, dar și răspunsul omului la chemarea divină, fiat-ul ontologic care-1 ridică pe om la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, “moștenitor al lui Dumnezeu și împreuna moștenitor cu Hristos” (Rm. 8, 17).

Numele liturgice ale Sfintei Fecioare exprimă atingerea plinătății și calitatea de Maică a întregii umanități răscumpărate: “cheia împărăției”, “ușă cerească”, “cer”, “Biserica lui Dumnezeu”, “Scara lui Iacob”, “Rai cuvântător” și altele. În figura concretă a Maicii Domnului -Noua Evă, Biserica însăși își contemplă propria icoană, nu numai pentru că își găsește în ea modelul credinței feciorelnice, al dragostei materne și al legământului de nuntă la care este chemată (Ef. 5, 20-33) ci și pentru că recunoaște în Maica Domnului propriul arhetip: Templul al Duhului Sfânt, mamă a fiilor născuți în Fiul și Trupul Lui tainic, solidar cu Acela care a fost adus în lume de către Sfânta Fecioară.

Importanța cu totul deosebită a Sfintei Fecioare Maria în iconomia mântuirii neamului omenesc a fost pe deplin înțeleasă și pe deplin marcată de către creștinii din toate timpurile. Credința și pietatea creștină au înconjurat persoana Maicii Domnului cu o evlavie și cu o cinstire cu totul deosebite de care nu s-a mai învrednicit nici o făptură a lui Dumnezeu, dând expresia unui cult de preacinstire împodobit cu imne si cântări alese pline de apelative care “pun în evidență cu o vădită pregnanță vrednicia și prerogativele de care se bucură Sfânta Fecioară în planul mântuirii și în viața Bisericii”.

Capitolul I

Învățătura dogmatică despre Maica Domnului în cadrul Hristologiei

În cele ce urmează, vom vedea învățătura dogmatică despre Maica Domnului în cadrul hristologiei, făcând referire specială, bineînțeles, la cea de-a cincia consecință dogmatică a unirii ipostatice, adică a faptului că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

I. 1. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu

Învățătura că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) și Maica Domnului este punctul de plecare în realizarea mântuirii noastre, zorii împlinirii nădejdilor de împăcarea omului cu Dumnezeu. Căci, din clipa în care Sfânta Fecioară zămislește de la Sfântul Duh și naște după trup în chip suprafiresc pe Domnul nostru Iisus Hristos, biruind legile firii, începe să se contureze cât mai clar izbăvirea omenirii din robia păcatului și să se împlinească cu toată certitudinea făgăduințele făcute de Dumnezeu prin profeți despre venirea lui Mesia. Sfânta Fecioară, zămislind în pântece de la Duhul Sfânt, naște după trup pe Dumnezeu Fiul de aceea i-a fost atribuită prerogativa sau calitatea de „Născătoare de Dumnezeu” sau „ Theotokos”.

Prin căderea în păcat a primilor oameni, aceștia ajung în robia păcatului, chipul lui Dumnezeu din om se alterează, se umbrește legătura de comuniune harică a omului cu Dumnezeu, voința omului înclină mai mult spre rău decât spre bine, iar prin săvârșirea repetată a răului omul se îndepărtează tot mai mult de Creatorul său.

„De acum nu se mai poate întoarce la Dumnezeu; firea lui este prea slabă, el nu mai are puterea și posibilitatea de a reveni în comuniune cu Creatorul, îndreptându-se tot mai mult spre osânda veșnică prin continua păcătuire.”

Dar Dumnezeu, care l-a creat pe om spre desăvârșire și nu spre pieire, „nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă și să fie viu” (Iez 33, 11), de aceea, în atotbunătatea și dragostea Sa pentru făptura omenească, hotărăște și mijlocul de izbăvire a lui. Cum însă împăcarea dintre Dumnezeu și om nu se putea face decât de o persoană care să fie Dumnezeu adevărat și om adevărat, Tatăl a hotărât ca, prin întruparea Fiului Său, să răscumpere pe omul căzut în păcat și să-l împace cu Sine, după răzvrătirea pe care omul a arătat-o față de El prin neascultarea poruncii Sale. Persoana în care avea să se realizeze hotărârea divină de întrupare a Fiului lui Dumnezeu este Sfânta Fecioară Maria. Prin întruparea din Sfânta Fecioară, Fiul lui Dumnezeu avea să devină Fiul, unind în persoana Sa firea dumnezeiască cu firea omenească. Acest lucru a fost vestit în lume încă de la căderea omului în păcat.

Însuși Cuvântul lui Dumnezeu a intrat în pântecele Fecioarei, S-a unit cu firea omenească nu printr-o sămânță bărbătească, ci prin puterea Celui Preaînalt și prin venirea Duhului Sfânt. „El însuși era Cel care unea și Cel unit, unificatorul celor două firi într-un singur ipostas și unitul prin har în firea omenească. El era dezlegătorul și nimicitorul blestemului. Atunci când Fiul lui Dumnezeu a îmbrăcat prin voia Tatălui trup de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, El a zdrobit înfumurarea și cerbicia demonilor fară de lege și le-a răsturnat scaunele puterii lor și i-a închis cu lanțurile întunericului, dându-i chinurilor”. (II Petru 3, 7 ; 2, 17).

„Acest Dumnezeu care nu se află în vreun loc pe care făptura să-l fi putut cuprinde, chiar dacă ar fi crescut de mii de ori. Fecioara L-a îmbrăcat cu sângele ei, i-a țesut o hlamidă pe potriva vredniciei sale împărătești. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a îmbrăcat trupul așa cum cineva îmbracă un veșmânt, nici firea nu a luat parte la slava dumnezeiască așa cum hlamida ia parte la strălucirea împărătească, întrucât nu se poate vorbi de îmbrăcăminte cu privire la Mântuire decât pentru a arăta aceasta: că firile nu se amestecă între ele, ci își păstrează fiecare însușirile, fară nici o amestecare iar ce este peste aceasta ne întrece puterile de închipuire; tot atât de mult, cât unirea desăvârșită întrece deplina închipuire. Ea este unică, se arată ca fiind cea dintâi și singura” , spunea Nicolae Cabasila

Persoana care se naște din Fecioara Maria este identică cu persoana Cuvântului dumnezeiesc, care prin întrupare se face și persoană a firii omenești.

Din Fecioara Maria se naște Fiul lui Dumnezeu însuși, ca persoană a firii omenești. A respinge această calitate Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu însuși S-a făcut Fiul ei, deci S-a făcut om. De ce a pus Iisus Hristos atâta accent pe numirea Sa de Fiu al omului? Dacă era numai om, aceasta era de la sine înțeles. El a insistat să se numească Fiul omului El însuși. Numai întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, El s-a făcut Fiul omului și fratele oamenilor și prin aceasta i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu prin har. Numai așa, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a împărtășit de patimile noastre și de moartea noastră și prin aceasta le-a biruit. Numai așa a îndumnezeit firea omenească. „Numele de Maica lui Dumnezeu cuprinde toată istoria iconomiei dumnezeiești în lume. Pentru aceasta, întruparea Fiului, care e o manifestare a iubirii (cf. In 3, 16) nu aduce nici o schimbare, nici o realitate nouă în ființa interioară a Bisericii”. „Unul și același subiect al Logosului S-a născut ca subiect și al naturii omenești. Dumnezeu-Cuvântul se așează într-unuparea Fiului, care e o manifestare a iubirii (cf. In 3, 16) nu aduce nici o schimbare, nici o realitate nouă în ființa interioară a Bisericii”. „Unul și același subiect al Logosului S-a născut ca subiect și al naturii omenești. Dumnezeu-Cuvântul se așează într-un raport real de Fiu față de Maria, primind din ființa ei o parte și un nou mod al existenței lui. Chiar dacă numai o parte a Lui își ia existența din El se așează întreg față de ea în această relație de existență” .

De fapt, prin Sfânta Fecioară, Dumnezeu așa cum ne spune părintele Stăniloae, trece în dialogul Său cu oamenii de la poziția de partener de dialog în afara ordinii lor. El își produce Sieși, din Fecioară, o natură omenească proprie ca subiect uman. El însuși se naște din ea ca om. E un început cu totul nou, care se produce în istoria umanității, nu din inițiativă omenească, ci dumnezeiască.

„Dacă nu s-ar fi născut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu și n-ar fi adus lumii o lumină mai presus de ea arătând pe om destinat veșniciei, ci ar fi lăsat lumea și omenirea închise în grăuntele ei. S-ar fi dovedit încadrat în legile acestei lumi și n-ar fi putut ridica omenirea într-un plan superior de viață fericită. Respingând nașterea Lui din Fecioară, respingem și Crucea Lui, ca suportată pentru oameni, cu puterea de a învinge moartea primită prin ea. Numai așa Hristos S-a arătat prin Cruce mântuitor, deci ca lumină ce ne ridică din întunericul morții, pentru că s-a arătat ca Dumnezeu Mântuitor prin nașterea din Fecioară”

Prin nașterea Sa din Fecioară, Hristos își afirmă atât calitatea Sa de Creator și de Dumnezeu, facându-se om într-un chip mai presus de fire, pentru a mântui lumea, cât și pe cea de om născându-se dintr-o reprezentantă a neamului omenesc. Nu se naște ca om numai din oameni, dar nici nu se naște ca om, fară să se folosească de firea omenească, născându-se din Fecioară. Nu se face om numai creându-se ca om, fară legătură cu umanitatea existentă și în afara legăturii cu ea, căci aceasta n-ar fi arătat prețuirea dată lumii create, la început, ci se naște ca om din umanitate, dar folosindu-Se de puterea Sa creatoare ca să arate recrearea omenirii create la început. John Meyendorff arată că, de fapt, „restaurarea creației este „o nouă creație”, dar ea nu restaurează o nouă structură în ce-l privește pe om; ea îl reașează pe om în slava sa dumnezeiască inițială între făpturi și răspunderea lui inițială pentru lume”.

Întruparea afirmă, astfel, că omul este cu adevărat om atunci când participă la viața dumnezeiască; ea afirmă că omul nu este autonom, fie cu relația sa cu Dumnezeu, fie în relația cu lumea, că adevărata viață umană nu poate fi niciodată „profană”. In Iisus Hristos, Dumnezeu și omul sunt una; în El, prin minare, Dumnezeu devine accesibil nu prin copleșirea sau eliminarea a ceea ce este omenesc (humanum), ci prin realizarea și manifestarea umanității în forma sa cea mai autentică și mai pură.

Luând în considerare aceste afirmații, ne putem folosi de ele ca argumente împotriva teologiei protestante care, neluând în seamă personalitatea Sfintei Fecioare face o gravă eroare: îi neagă omului puterea de a răspunde inițiativei dumnezeiești, căci fiat-ul Sfintei Fecioare e făcut în numele întregii omeniri. Ea reprezintă însăși umanitatea, umanitate nesupusă mașinal păcatului, ci capabilă, bineînțeles cu ajutorul lui Dumnezeu, datorită providenței lui, să ofere lui Dumnezeu o fecioară neprihănită. Omul de fapt, nu a fost, nu este și nu va fî niciodată un „buștean” (după cum afirmase teologul german Bultmann).

Prin nașterea din Fecioară, Hristos a făcut umanitatea mai mare, capabilă să-L nască pe Dumnezeu ca om, dar nu fară puterea Lui. Hristos face dintr-o creatură Maică a Sa, dar o face fară să înceteze să rămână Dumnezeu. Hristos nu încetează să fie și Creatorul ei. Căci în acest caz, n-ar fi fost decât o existență supusă legilor naturii generale create, neridicând de fapt, pe Născătoarea Lui creată, la nivelul de Maică a Creatorului.

Dar a făcut aceasta prin voia Lui, pentru că a creat umanitatea în stare să fie împreunată cu Dumnezeu și, de aceea, în mod special, i-a dat un rol deosebit în realizarea unirii Lui cu oamenii, ținând seama și de credința și curăția ei deosebită. E o mare minune și, deci, exclusiv dumnezeiască, să facă o Fecioară Maică.

„Acesta e misterul cel mare al omului; că Dumnezeu se poate face El însuși Fiu al omului, dar necoborând total în granițele omenești, căci aceasta ar fi fost una cu panteismul arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu mai presus de granițele omenescului. în nașterea ca om din Fecioară se arată atât mărirea lui Dumnezeu cât și mărirea dată omului de partener al Lui, de firea persoanei Lui”.

Astfel întruparea Cuvântului a fost lucrarea nu doar a Tatălui și a Cuvântului și a Duhului – Unul binevoind, celălalt facându-se sălaș și Cel de-al treilea umbrind ci, în aceeași măsură, a fost lucrarea voinței și a credinței Fecioarei.

„Primind cu toată credința și cu toată dragostea sa cuvântul unui înger al luminii, noua Evă a restabilit alianța și a dat prin fructul său viața lumii. Maria a trebuit să răspundă Ia ora acestei logodne divine, în numele omenirii și al întregii creații, că ea primește onoarea unirii divine”.

În acest sens, părintele Galeriu arăta că, de fapt, „termenul de „Fecioară” indică mai mult inițiativa divină în întruparea Fiului iar cel de „Născătoare sau Maică a lui Dumnezeu redau rolul ei pozitiv cu cel ce s-a întrupat”.

Sfântul Ioan Damaschin spune: „fecioara a îngăduit astfel Creatorului să se creeze Făcătorului să se plăsmuiască. Fiului lui Dumnezeu și lui Dumnezeu să se întrupeze și să se facă om din cărnurile și săngiuirile ei curate și neîntinate, plătind datoria strămoașei. Căci, după cum aceea a fost plăsmuită fără împreunare din Adam, tot așa și aceasta a născut pe Noul Adam, care S-a născut potrivit legii nașterii, dar mai presus de natura nașterii”.

Maria este deci, nu numai instrumentul, ci și condiția directă și pozitivă a întrupării. Fiul lui Dumnezeu nu putea să se întrupeze forțând natura omenească în mod mecanic. Trebuia ca această natură să spună de la sine, prin gura ființei omenești celei prea curate; „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1, 38). Putem spune, în acest sens că Taina Bunei Vestiri este „taina împăcării omului cu Dumnezeu, ca venire în contact a lui Dumnezeu cu oamenii ca refacere a chipului nostru și schimbare în mai bine ca ridicare și înălțare la cer”.

Acelui „fiat” pe care l-a pronunțat la început Creatorul îi răspunde acest ,fiat”al creaturii: „Iată sunt roaba Domnului”. Prin fiat-ul Mariei omenirea aduce darul cel mai curat, pe Fecioara, iar Dumnezeu face din ea sălașul nașterii Sale și Maica tuturor celor vii, Eva desăvârșită. Întreaga omenire Îl naște pe Dumnezeu în Fecioara și, prin aceasta Maria este noua Evă-Viață, iar grija ei maternă, care se revarsă asupra lui Iisus, se revarsă peste univers și peste orice om. Maria își exprimă prin acel celebru „fiat” întreaga bucurie pentru înfăptuirea „tainei celei din veac ascunse și de îngeri neștiute în propria ei persoană. Ea își subordonează înțelegerea proprie înțelepciunii suprafirești a lui Dumnezeu. Astfel, prin Sfânta Fecioară, cele două realități, naturală și supranaturală, devin completive, într-o unitate care este accesibilă și înțeleasă numai unei înnoiri a mintii noastre, efectuată prin insuflarea Duhului Sfânt”.

Părintele Stăniloae arată că „însușirea Mariei de a fi Maica Fiului lui Dumnezeu e dovada unei credințe cum n-a mai avut cineva dintre oameni. (La celelalte femei însușirea de a fi mamă se datorează și mișcării poftei trupești, care slăbește libertatea “.

Maica Domnului a crezut pe baza unei simple făgăduințe probabile că se va petrece cu ea acest fapt care depășește legea firii și nu s-a mai petrecut niciodată cu o fecioară. „n-a crezut posibil imposibilul și prin aceasta l-a făcut posibil”.

Astfel, a depins de cuvântul Sfintei Fecioare: „Iată roaba Domnului fie mie după Cuvântul tău “, ca Fiul lui Dumnezeu să se facă om, ca iubirea lui Dumnezeu față de oameni să meargă până la capăt ca planul măreț pe care Dumnezeu a creat această ființă minunată care este omul, să-și capete împlinirea. A depins de cuvântul Fecioarei, pentru că depinde de acceptarea liberă a omului mântuirea lui.

Nici o altă taină n-a avut măreția și frumusețea aceasta: nici când a vorbit Moise cu Dumnezeu pe Muntele Sinai, nici când s-au pogorât legile de piatră, căci acum se coboară însuși Făcătorul legii, să îndrepte pe cei de sub lege. Acolo, are Moise mijlocitor între popor și Dumnezeu, aici vine însuși, Dumnezeu-Cuvântul să redea strălucirea chipului căzut, să refacă putința de a ne ridica pe scara pe care s-a coborât Dumnezeu, pe scara fară materie, care s-a făcut mijlocitoare Mamă-Fecioară Maria.

„Prin această taină noi am fost introduși în taina lui Hristos, de la moarte la viață, de la legături la slobozenie, de la blestem la binecuvântare pentru că, prin această taină, se va face văzut pe pământ Dumnezeu și ușile luminii ni se deschid să vedem pe cel ce s-a născut din pântecele Fecioarei Maria”.

Dacă așa cum susțin protestanții, n-a depins decât de Dumnezeu să se întrupeze, voința omenească se află anulată în fața voinței divine. Intr-o formă mai generală, gândirea umană nerestaurată, nehristificată, este incapabilă „să sesizeze pogorârea lui Dumnezeu în întruparea Sa și întâlnirea voinței lui Dumnezeu cu voința creată”.

E interesant de subliniat faptul că în slujba Nașterii Domnului, atunci când întreaga creație participă la venirea în lume a Mântuitorului la întrebarea: „Ce-Ți vom dărui noi, Hristoase ?” se răspunde: „… cerul îți dăruiește îngerii, pământul Ți-aduce darurile Lui, iar noi, oamenii, îți dăm im o Maică Fecioară”, cântă Biserica în ajunul Crăciunului.

Deci, „Femeia – Fecioară vorbește în numele omenirii. Ea este prototipul noii creații și esența umană a realizării ei (… ) Maica este astfel, polul convergent al omenirii în care magnetismul iubirii readună elementele dispersate ale neamului vechiadamic. Ea este cea prin care Logosul reconstituie aderența la divin a firii umane, în supremul dar pe care îl oferă omenirea prin Femeie: „ Facă-se voia Ta! “Intuparea din Fecioara Maria este oglindirea și realizarea supremă a ontologiei iubirii dintre Dumnezeu și om“.

O altă exagerare a teologiei protestante este aceea că Mântuitorul ar fi un simplu om nedeosebindu-se cu nimic de ceilalți oameni. Dar un simplu om nu poate mântui o lume întreagă. Ei nu iau în seamă adevărul că el s-a tăcut Fiul omului după ce era Fiul lui Dumnezeu. Numai pentru că avea pe Dumnezeu Tatăl din veci, s-a putut face Fiul unei Maici omenești din Fecioara.

Numai fiindcă era Fiu al Tatălui ceresc n-avea nevoie de un tată pământesc și S-a putut face fiu omenesc al unei Maici Fecioare și, ca atare, ne-a putut mântui. Fiind Fiu al Tatălui ceresc, dar facându-se și fiu al unei Maici Fecioară, ne-a putut face și pe noi fii prin har și Tatălui ceresc, dându-ne pe Duhul ce-1 are El de la Tatăl, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci și ca om născut din Fecioara de la naștere.

„El se naște întâi din Tatăl ceresc ca Fiul lui Dumnezeu, apoi în tmp se face și Fiul omului din Fecioara ca noi, care suntem născuți întâi dintr-un tată și o mamă pământească, spre a fi născuți, apoi, prin Duhul Lui de Fiu al Tatălui, fii ai Tatălui ceresc. Toți trebuie să ne naștem din Tatăl ceresc ca să ne măntuim. Dar noi putem deveni fii ai Tatălui ceresc prin Cel care este din veci Fiu al Tatălui ceresc iar pe urmă se naște și Fiul Omului, născut din Fecioara”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arăta că „Iisus Hristos este fără tată după nașterea omenească cum este fără mamă după nașterea veșnică”. El „se naște fără tată, din femeie și fără de mamă din Tată; potrivit legii nașterii, pentru că S-a născut prin femeie, mai presus de natura nașterii, pentm că S-a născut în timpul sorocit nașterii, (când a împlinit nouă luni), mai presus de legea nașterii, căci s-a născut fără să pricinuiască durere“.

Nașterea lui Emanuel se va petrece într-un mod străin nouă. El nu este o consecință a unei acuplări naturale, nu provine din cei doi membri reprezentanți ai neamului omenesc, ci dintr-unul singur, din femeie.

Lipsește elementul masculin în nașterea și conceperea lui Iisus. Realitatea expusă de învățătura creștină, este că natura umană pe care a preluat-o Hristos din Maria este o natură în care „masculinitatea” a fost substituită de Duhul Sfânt. Cu tot conturul masculin al persoanei sub care se prezintă Fiul Omului, natura Lui umană provine din cu totul altceva decât din masculinitate. El nu are tată pământesc, ci numai ceresc așa cum o atestă cântările noastre.

Ceea ce am arătat până acum este întărit și de afirmațiile părintelui Stăniloae, care spune: „O naștere din anatomie umană, adică printr-o pereche umană, suficientă pentru a aduce la existență o altă persoană umană din puterile imanente omenești, n-ar fi introdus în șirul persoanelor umane o persoană dumnezeiască. Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ținut seama de neputința imanenței umane de a se mântui prin ea însăși de a sparge în sus orizontul închis al umanului, supus repetiției și morții, de a încadra pe toți cei ce se nasc din Hristos după har în șirul celor născuți din Dumnezeu”.

Înfățișând modul în care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut și om din Fecioara, Sfântul Maxim spune: „Cuvântul lui Dumnezeu, fiind întreg ființă deplină (căci era Dumnezeu) și întreg ipostas neștirbit (căci era Fiu), golindu-Se S-a făcut sămânța a propriului Trup și, compunăndu-se prin zămislire negrăită, S-a făcut ipostas al trupului pe care l-a luat și prin această taină făcăndu-se cu adevărat om întreg, în chip neschimbat. A fost ipostas al celor două firi și a devenit compus după ipostas prin asemănarea trupului, ca să nu fie socotit om simplu. Căci trupul era al Lui și după trup era cu adevărat Dumnezeu potrivit împotriva păcatului. Dar Cuvântul chiar întrupându-Se, a rămas simplu și întreg ipostas, însă prin asumarea trupului, s-a făcut compus și-a viețuit în vederea mântuirii ca Dumnezeu pătimitor”.

Paul Evdokimov spunea: „Ne aflăm în fața nepătrunsei taine a celui mai uimitor fapt: că Cel fără de început să fie și Cel ce începe. Toată forța dogmei mariologice se află în evenimentul zămislirii lui Dumnezeu. Dumnezeu are atotputernicia de a Se naște ca Dumnezeu după cum are atotputernicia de a muri în Hristos ca Dumnezeu. Orice formulare a acestei taine e stânjenitoare și aici, mai mult ca oriunde, se impune tăcerea apofatică (… ). Doar Cântarea Cântărilor o cântă: iubirea e mai tare ca moartea. E mai tare ca moartea și Dumnezeu e Cel ce o trăiește și după El toți ai Săi (Cântarea Cântărilor, 8, 6)”.

Pentru Sfinții Părinți, nașterea lui Hristos are valoare de semn, replică vizibilă a nașterii invizibile; născut mai înainte de toți vecii tară de mamă și născut la plinirea vremii fară de Tată, născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria (cf. Simbolul de credință). „Credința fiecărui credincios se închide, se înrădăcinează în flat-ul Mariei. Acest răspuns al Fecioarei proiectează lumină peste taina tr ini tară reflectată în omenesc: ai născut Fiu fară Tată, pe acest Fiu, care Se născuse din Tată fară mamă. Paternității din sfera divină îi corespunde maternității Născătoarei de Dumnezeu în sfera omenească chipul fecioriei materne a Bisericii”. În concluzie maternitatea divină sau Thetokia rămâne una din dogmele fundamentale ale învățăturii ortodoxe despre persoana și viața Prea Curatei Fecioare și Maici Maria. Pe această dogmă înfloresc, cresc și se înalță, în coroană stufoasă, toate celelalte adevăruri dogmatice care ne învață a cunoaște și a cinsti pe cea Pururea Nevinovată Fecioara Maria.

I. 2. Curățenia și sfințenia Maicii Domnului.

Din Sfânta Scriptura rezultă că Sfânta Fecioară era din neamul lui David (Ps 131, 11; Mt 21, 9; Rom 1, 3) iar părinții săi se numeau Ioachim și Ana și locuiau în orășelul Nazaret. Sfânta Fecioară Maria s-a născut dintr-un mediu purificat. Părinții săi erau înaintați în vârstă iar Ana era stearpă. Se știe că în Vechiul Testament nerodirea era socotită drept blestem și osândă, atât pentru ea însăși căci într-o lume a creației se justifică doar actul creator cât și faptul că orice mamă a Vechiului legământ aspira să se nască din ea Mesia. „Dumnezeu răspunde rugăciunii Iui Ioachim și a Anei, dăruindu-le, la bătrânețe, o fiica, pe care ei o făgăduiesc lui Dumnezeu. Din această fiică avea să se nască Mesia. Astfel, în fața marii taine care se pregătește, rodnicia cea după fire nu este de ajuns natura rămâne fără fruct până când harul îl va aduce pe al său”. Nașterea la adânci bătrâneți, întâlnită în Vechiul Testament și în cazul altor drepți care au avut un rol special în viața religioasă a lui Israel are un sens mai adânc.

Acum, ea nu mai este rod al voluptății, ci patimile au fost curățite iar prin rugăciune și viață bine plăcută lui Dumnezeu firea și-a recăpătat într-un anume grad limpezimea de la început, printr-o lucrare mai intensa a harului; se conferă firii capacitatea de a zămisli o persoană care, în planul ierarhiei dumnezeiești, deține locul de jos al harului.

Datorită acestei nașteri din părinți în care patima ce întinează firea e copleșită și sublimată de conștiința chemării dumnezeiești de a rodi, de a da naștere cuiva Sfânt și ales, conceperea, nașterea umană, devine un act sacru, săvârșindu-se nu la nivel de instinct, ci de conștiință.

„Sfânta Fecioară este de la început închinată templului unde, prin votul depus de a-și păstra fecioria și de a sluji lui Dumnezeu, își va petrece viata în deplină curăție trupească și sufletească, fiind complet ruptă de lumea păcatului”. Fecioara Maria a trăit în atmosfera înălțătoare de sfințenie și rugăciune de la templu până la vârsta de 15 ani, când s-a întors la Nazaret, fiind dată de câtre preoți în grija bătrânului Iosif, păzitor al fecioriei (Lc. 1, 27).

Biserica noastră învață că, deși Sfânta Fecioară Maria a avut o viață frumoasă și neprihănită, a dat dovadă de perfecțiune morală iar trupul ei a zămislit și a născut pe Mântuitorul Hristos, totuși, „în ce privește nașterea ei, ea s-a asemănai cu toți oamenii. “ Deci, s-a născut cu păcatul strămoșesc cu toate consecințele lui, fiind ulterior curățita prin lucrarea Duhului Sfânt.

I. 3. Învățătura Romano-Catolică despre “IMMACULATA CONCEPTIO BEATAE VIRGINIS MARIAE”

Dacă Biserica Ortodoxă a păstrat și-a mărturisit întotdeauna învățătura despre curățenia și sfințenia Măriei, romano-catolicii au ridicat la rang de dogmă o teleogumenă din secolul IX, a lui Paschasius Radbertus, care învăța imaculata concepție a Maicii Domnului. Potrivit acestei dogme, Fecioara Maria a fost concepută fară păcat strămoșesc, adică în nașterea naturală, după trup, a Fecioarei, nu este amestecat păcatul originar. Din toți câți își trag originea de la Adam, Fecioara Maria este prima, singura, afară de Hristos, care nu moștenește păcatul Iui Adam. Curățirea este făcută fie înainte de zămislirea ei, fie chiar în actul nașterii, în nici un caz, nu după naștere.

În acest fel, lucrarea Sfântului Duh la zămislirea Mântuitorului n-a însemnat o nouă curățire a Sfintei Fecioare. Ea, deși trebuia să fie amestecată ca toți oamenii în păcatul strămoșesc, n-a fost, făcând excepție și aceasta încă de la începutul ei ca ființă omenească. Aceasta pentru că, nașterea trupească a Mântuitorului dintr-o fire întinată de păcat înseamnă că El ar fi putut moșteni înclinările firii păcătoase, fapt ce nu poate fi conceput.

Această învățătură a fost ridicată la rang de dogmă în Biserică Romano-Catolică prin Bula din 1854, de către papa Pius al IX-lea, „Inefabilis Deus”: „Prea binecuvântata Fecioară Maria, din chiar primul moment al conceperii sale printr-o grație specială a Atotputernicului și printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Hristos, Salvatorul neamului omenesc, a fost păstrată scutită de necurătia păcatului originar.“

Această dogmă are consecințe foarte periculoase. „A afirma că Fecioara Maria a fost concepută fară păcatul strămoșesc înseamnă a afirma că Fecioara Maria s-a mântuit fără Hristos. Dar a susține că cineva s-a mântuit fară Hristos înseamnă a diminua importanța mântuirii realizate de Hristos.“

Biserica Ortodoxă după cuvintele Sfintei Scripturi (Rom 5, 12; 3, 23; In 3, 6; I Cor 15, 21) și mărturiile Sfintei Tradiții a mărturisit totdeauna învățătura că toți oamenii se nasc cu păcatul strămoșesc și, deci, toți au nevoie de mântuirea realizată prin Iisus Hristos (Rom 5, 15-16). Singur Hristos este cu desăvârșire lipsit de orice păcat, în timp ce ceilalți muritori, fiind născuți din Adam, poartă un trup supus legii păcatului. Dacă am admite învățătura catolică despre Imaculata concepție a Sfintei Fecioare ar însemna să admitem că, ea a fost izbăvită de păcatul strămoșesc în afară de Hristos, înainte de întruparea și jertfa lui de mântuire, prin care omenirea a fost împăcată cu Dumnezeu. Ar fi existat, deci, o lucrare a harului mântuitor înainte de venirea lui Hristos în lume și în afară de El.

După învățătura Bisericii creștine, așa cum este afirmată în mărturiile scripturistice, harul mântuitor pentru eliberarea omului din robia păcatului s-a revărsat în lume odată cu Iisus Hristos și prin Iisus Hristos; ca urmare, în afară de Hristos nu există mântuire.

Împăcarea omului cu Dumnezeu s-a făcut numai de către Iisus Hristos și s-a realizat numai prin Iisus Hristos, prin jertfa sa de pe cruce, așa cum mărturisește Apostolul neamurilor când spune că ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului sau fiindcă Dumnezeu este cel care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos (II Cor 5, 18; Col 1, 22).

Învățătura despre „neprihănita zămislire” nu are temei nici în Sfânta Scriptură, nici în Sfânta Tradiție, ci este de domeniul speculației filosofice, vrând să o scoată pe Maica Domnului de sub necesitatea de a se fi mântuit prin Hristos.

In felul acesta, pentru ea, Iisus Hristos nu mai este unicul Mijlocitor și Mântuitor. Or, Sfânta Scriptură afirmă categoric că; „întru nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4, 12) și fară Hristos nu se poate face nimic (In 15, 5).

„După câte se vede, catolicismul mută curățirea Fecioarei de păcatul strămoșesc înainte de sălășluirea Logosului în ea”.

Concluzii

Biserica Ortodoxă nu a făcut din mariologie o tema dogmatică independentă: ea rămâne inserată întregii învățături creștine ca un leit-motiv antropologic. Întemeiată pe Hristologie, învățătura despre Maica Domnului primește un puternic accent pnevmatologic, și prin dubla iconomie a Fiului si a Duhului Sfânt se afla indisolubil legată de realitatea ecleziologică.

Dacă evenimentul Iisus Hristos este actul comunicării de Sine a lui Dumnezeu in istorie si dacă aceasta comportă o golire de Sine a Fiului în întrupare, din partea oamenilor condiția realizării acestui eveniment este acel „fiat” al Mariei. întruparea, coborârea lui Dumnezeu – Fiul își găsește răspunsul in acceptarea liberă și plină de iubire a Mariei (cf Evanghelia copilăriei după Luca, si mai ales episodul Bunei Vestiri 1, 26-38): altfel spus ea este sânul omeniri deschis iubirii lui Dumnezeu care se face trup. Această dimensiune mariană este esențială pentru autocomunicarea lui Dumnezeu in istorie, și se leagă de dimensiunea eclezială a acesteia. De aceea se poate spune ca Prea Sfânta Fecioara Maria si Biserica, în moduri diferite, devin icoana iubiri trinitare in istorie.

O ultimă și importantă dimensiune se referă în sfârșit și la prezența și rolului Fecioarei Maria, Mama lui Iisus în dăruirea Sfântului Duh la Rusalii. În Faptele Apostolilor se menționează prezența Fecioarei Maria cu Apostolii cu câteva femei și cu „frații” Iui Iisus în foișor într-o atitudine de unitate si rugăciune (1. 12-14), și în așteptarea Duhului făgăduit de Iisus (cf 1, 7-8). Această prezență a Mariei la începutul Bisericii reia prezența ei la începutul misiunii a lui Iisus (cf Luca 1, 26-38). Și intr-un caz si in celălalt cel care înfăptuiește nașterea lui Iisus și nașterea Bisericii este Duhul Sfânt (cf. Luca 1,35 si Fapt. Ap 2, 4).

Sfântul Evanghelist Luca subliniază deci mai subtil ca revărsarea Duhului Sfânt prin Mesia asupra întregului popor nou are loc prin acel fiat și prin prezența maternă și mijlocitoare a Prea Sfintei Fecioare Maria. Într-un alt context teologic, aceeași prezență este subliniată de a patra Evanghelie și aici primul semn prin care Iisus le descoperă ucenicilor Slava Sa la nunta din Cana (In. 2, 1-12) are loc în prezența și prin mijlocirea Mamei lui Iisus. La fel s-a întâmplat si sub cruce, unde Sfânta Fecioara este încredințată ucenicului iubit. Fecioara Maria își ia locul în comunitatea noului legământ care primește Darul Duhului Sfânt, născând pe oameni ca fii ai lui Dumnezeu, oameni încredințați, în persoana lui Ioan. Manei (cf. 19, 25-27).

Sfânta Fecioară, supunându-se legii generale omenești, ca oamenii care suporta urmările căderii, dar s-au ridicat prin Hristos la o suportare ușoară și trecătoare a ei.

Sfânta Fecioară a murit în virtutea legii generale omenești și s-a înălțat prin Hristos, așa cum oamenii scapă de la moarte prin Hristos. N-a avut o moarte ca a lui Hristos, ca s-o învingă prin puterile ei, Hristos n-a murit de o moarte naturala, ca urmare a păcatului, ci de una silnică, potrivnică firii, deși acceptată voluntar. Și tocmai pentru ca moartea Lui a fost potrivnică firii, a învins-o prin El însuși. Fecioara Maria rămâne prin moarte in cadrul ordinii generale a oamenilor, care suporta moartea. Când spunem că Sfânta Fecioară este colaboratoarea noastră, înțelegem ca ea ne ajută pe noi în actul mântuirii. Ea duce rugăciunile noastre la Fiul său și se roagă împreuna cu noi: „Fecioară care ești pururea slăvită, de Dumnezeu Născătoare, Marie, Maica a lui Hristos Dumnezeul nostru, primește rugăciunile noastre si le du la Fiul tău si Dumnezeul nostru ca să mântuiască și să lumineze pentru tine, sufletele noastre.”

Încă din viața pământească, Fecioara Maria a dovedit puterea rugăciunii sale de Mamă în fața Fiului său. Sfântul Evanghelist Ioan ne istorisește în amănunt faptele ce s-au petrecut la nunta din Cana Galileii (Ioan 2), fapte care subliniază mijlocirea Preasfintei Maici. Cuvintele sale „nu mai au vin” sunt cuvinte care solicită ajutorul și intervenția Mântuitorului în favoarea nuntașilor. Mântuitorul ascultă cerințele Maicii Sale și înfăptuiește prima minune (Ioan 2, 11). Nu este un fapt întâmplător că Mântuitorul își începe șirul minunilor la mijlocirea Maicii Sale, și că ascultând rugăciunea ei își arată slava si atotputernicia Sa divină.

Bibliografie

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Ed. I.B.M al B.O.R, București, 2001

2.Sf. Nicolae Cabasila, Trei omilii la Nașterea, Bunăvestirea și la Adormirea Presfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos, București, 1999

3.Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, (trad. rom. de pr. Dumitru Fecioru), Ediția a-III-a, Editura Scripta, București, 1993.

4.Sf. Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Icos, București, 1999.

5.Sf. Maxim Mărturisitorul Viața Maicii Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

6.Idem, Ambigua, (trad. rom. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae), colecția P.S. B., Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1980.

7.Bria, Pr. Prof. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1992.

8.Buzescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Panaghia Theotokos în imnologia Minielor, în Rev. „Ortodoxia”, XXXII nr. 3, iulie-septembrie, 1980.

9.Chialda, Pr. Prof. Mircea, Preacurata Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu (Mariologia), în Rev. „S.T.” seria a-II-a anul XXXIII nr. 5-6, 1981.

10.Idem, Preacinstirea Maicii Domnului, în ***, îndrumări Misionare, Ed. I.B.M al B.O.R, București, 1986.

11.Chitescu, Prof. Nicolae – Todoran, Pr. Prof. Isidor – Petreută, Pr. Prof. Ioan, Teologia Dogmatică și Simbolică, voi. I-II, Ed. I.B.M al B.O.R., București, 1958.

12.Duțu, Pr. Drd. Constantin, Sfânta Fecioară Maria în opera omiletică a Cuviosului Andrei Criteanul și a Sfântului Ioan Damaschin, în Rev. „S.T.” seria a-II-a, anul XXXII, nr. 1-2, 1980.

13. Cornițescu, Diac. As. Emilian, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, în Rev. „Ortodoxia” an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

14. Claudel, Paul, Al doilea cuvânt al lui Iisus pe Cruce în Rev. „Transilvania”, serie nouă anul XXI nr. 3-4, Sibiu, 1992.

15. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Ed. I.B.M al B.O.R., București, 1996.

16. Idem, Femeia și mântuirea lumii, Ed. Christiana, București, 1995.

17. Felmy, Karl-Christian, Dogmatica experienței ecleziale, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

18. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Maica Domnului – Povățuitoarea, în Rev. „Ortodoxia”, an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

19. Idem, Jertfa și răscumpărare, în Rev. “Glasul Bisericii”, an XXXII nr.1-2, 1973.

20. Georgescu, Arhim. Prof. Chesarie. Preacinstirea Maicii Domnului, în Rev. „Glasul Bisericii” an XXXII nr. 5-6, mai-iunie, 1973.

21. Kniazev, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, București, 1998.

22. Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

23. Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București,

24. Manolache, Anca, Problematica feminină în Biserica lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994.

25. Meyendorff, John, Teologia Bizantină, Ed I.B.M al B.O.R, București, 1996.

26. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului Ed. Christiana, București 1996

27. Moldovan, Pr. Conf. Dr. Ilie, învățătura Sfintei Scripturi despre Preacurata Fecioară Maria și implicațiile ei religios morale, în Rev. „Ortodoxia” an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

28. Pârvu, Magistr. Constantin, Temeiurile Ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, în Rev. „S.T.” seria a-II-a anul IV nr. 3-4, 1954.

29. Pelikan, Jaroslav, Maica Domnului de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, București, 1998.

30. Pintea, Drd. Dumitru, învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în Rev. „Ortodoxia” an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

31. Pop, Ep. Vicar. Dr. Irineu Bistrițeanu, Împărăteasa Cerului și Mama noastră, Casa de editură Drehia, Cluj-Napoca, 1996.

32. Popescu Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Costache, Diac. Doru, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Ed. Libra, București, 1997.

33. Plămădeală, P. S. Antonie, Maica Domnului în teologia și viața ortodoxă, în Rev. „B.O.R.” an XCVI, nr. 9-10, 1978.

34. Răduleanu, Pr. Boris, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în Rev. “Glasul Bisericii”, an XXXV, nr. 9-12, 1976.

35. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coordonator), îndrumări misionare, Ed I. B. M al B. O. R, București, 1996.

36. Rezuș, Pr. Prof. Petru, Teologia ortodoxă contemporană, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989.

37. Idem, Mariologia ortodoxă, în Rev. “Ortodoxia”, an II, nr. 4, 1950.

38. Suceu, Alexandru, Curs de Mariologie, Ed. Institutului Teologic Romano- Catolic Franciscan Român, București, 1995.

39. Semfora, Monahia Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 1998.

40. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993.

41. Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxă, voi I, edita a-II-a, Ed I. B. M al B. O. R, București, 1996.

42. Idem, Maica Domnului ca Mijlocitoare, în Rev. “Ortodoxia” anul IV nr. 1, 1952

43. Idem, Maica Domnului în prologul Evangheliei la Luca, în Rev. “Ortodoxia” an XXXII, nr. 3 iulie-septembrie 1980.

44. Idem, învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și la catolici, în Rev. “Ortodoxia” anul VI nr. 4, 1956

45. Idem, Iisus Hristos, lumina și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993.

46. Tihlea, Pr. Dr. Gheorghe, Maica Domnului după cărțile noastre de cult. însemnări de mariologie ortodoxă. în Rev. “Ortodoxia” an XXI nr. 1-2, 1971.

47. Vizitiu, Pr. Drd. Minai Gh., învățătura despre Maica Domnului în Sfânta Scriptură, în Rev. “S.T.” seria a-II-a, Anul XXX nr. 3-4, 1978.