Invatatura Despre Sfantul Duh la Sfantul Vasile Cel Mare

Lucrare de Licență

Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare

CUPRINS

INTRODUCERE

I. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

I.1. Educația primită de Sfântul Vasile cel Mare

I.2. Activitatea Sfântului Vasile cel Mare până la alegerea sa ca episcop al Cezareei Capadociei

I.3. Activitatea desfășurată de Sfântul Vasile cel Mare ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei

I.4. Opera Sfântului Vasile cel Mare

II. INVĂȚĂTURA DESPRE DUHUL SFÂNT ÎN PRIMELE SECOLE CREȘTINE

II.1. Temeiuri scripturistice privind Persoana Sfântului Duh

II.2. Temeiuri patristice privind Persoana Sfântului Duh

II.3. Învățătura despre Sfântul Duh la Sfinții Părinți din secolul IV

II.4. Sfântul Duh la Sfântul Atanasie cel Mare

II.5. Sfântul Duh la Sfântul Chiril al Ierusalimului

II.6. Sfântul Duh la Sfântul Chiril al Alexandriei

III. ÎNVĂȚĂTURA DESPRE SFÂNTUL DUH LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE

III.1. Erezia pnevmatologică și atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de aceasta

III.2. Învățătura Sf. Vasile cel Mare privind relația Sf. Duh cu Tatăl și cu Fiul

III.3. Învățătura Sf. Vasile cel Mare privind numirile și însușirile Sf. Duh

III.4. Învățătura Sf. Vasile cel Mare privind lucrarea Sf. Duh în viața credincioșilor

IV. ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ ȘI ROMANO-CATOLICĂ PRIVIND PERSOANA SF. DUH

IV.1. Hotărârea Sinodului II Ecumenic privind Persoana Sf. Duh și relația cu Tatăl și cu Fiul, bază a învățăturii ortodoxe

IV.2. Învățătura romano-catolică privind relația dintre Sf. Duh și Fiul(Filioque) și poziția Bisericii Ortodoxe

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

DECLARAȚIE

CURRICULUM VITAE

CUPRINS

INTRODUCERE

Sfântul Duh, Sfințitorul și Domnul-de-viață-făcătorul este a treia persoană a Sfintei Treimi.  El este consubstanțial, adică de aceeași ființă  cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede  această invațătură despre Duhul Sfânt. Astfel, Mântuitorul ne invață că Duhul Sfânt are ființa dumnezeiască de la Tatăl, prin purcedere "Iar când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine"(Ioan 15, 26).

Sfinții Părinți, în privința purcederii Duhului Sfânt, învață că Acesta purcede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor și pentru Fiul și pentru Sfântul Duh. Sfântul Atanasie spune: "Sfântul Duh este din Tatăl, nu  facut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces". "Dumnezeu și Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi și nenăscut; iar Fiul din singur Tatăl, pricinuit și născut; iar Duhul din singur Tatăl, pricinuit și purces, iar prin Fiul în lume trimițându-se". La  rândul său Sfântul Ioan Damaschin spune: "Duhul cel Sfânt, spunem că este din Tatăl și îl numim Duh, al Tatălui. Nu spunem că  Duhul este din  Fiul, dar îl numim Duhul Fiului". Sau:" Fiul și Sfântul Duh sunt din Tatăl, dupa cum raza și lumina sunt din soare" . Cu alte cuvinte Duhul Sfânt a existat tot timpul. Deci nu trebuie să credem că El a fost altceva înainte de-a fi Duh Sfânt și că ar fi progresat până a ajuns Duh Sfânt.

Dumnezeirea Duhului Sfânt fiind înțeleasă greșit de către unii eretici (pnevmatomahi), sfinții părinți trăitori în a doua jumătate a secolului al IV-lea au luat atitudine împotriva acestora și, în Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381), condamnând erezia pnevmatomahilor, au statornicit învățătura ortodoxă despre persoana și dumnezeirea Duhului Sfânt. Sinodul a exclus din Biserică pe toți ereticii și ereziile împotriva Duhului Sfânt, anatematizându-i în canonul I al acestuia. Principalii eretici condamnați la acest sinod ecumenic au fost: eunomienii, pnevmatomahii, sabelienii, marcelienii, fotinienii și apolinariștii. Cei mai mulți au păcătuit socotind pe Sfântul Duh o creatură, iar alții au greșit când au exagerat căutând să-i combată pe aceștia .

Astfel, ereziile pnevmatomahilor au fost combătute de părinții Bisericii, în nenumărate predici, cateheze, cuvântări și epistole teologice și în tratate despre Sfântul Duh. Dintre acestea ar fi Epistolele I-a și a III-a către Serapion ale Sfântului Atanasie cel Mare, <pionierul  pnevmatologiei>, Marea cuvântare catehetică  a  Sfântului Grigore de Nazianz, Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului și altele. In felul acesta, gândirea "marelui secol patristic", al IV-lea, care începuse prin a fi cel mai "teologic" prin combaterea arianismului ajunge la apogeu prin pnevmatologie, pentru ca s-o încununeze cu ultimele cinci articole de credință privitoare la Sfântul Duh și Biserică, Taine, învierea morților și viața de veci .

Înainte de patimile, moartea și învierea Sa, Mântuitorul făgăduiește ucenicilor Săi că le va  timite pe Duhul Sfânt zicând: "Eu  voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul  Adevărului…"(Ioan 14, 16). Iar când Mântuitorul trimite pe sfinții Săi apostoli la propovăduire, le spune: "Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Și întradevăr făgăduința s-a împlinit, după zece zile  de la Înălțare, la Cincizecime. Atunci, Sfântul Duh s-a pogorât peste Apostoli și le-a dat puterea de-a vorbi în limbi necunoscute de ei până atunci, cu acest prilej fiind inaugurată Biserica creștină. În ziua Cincizecimii, Biserica creștină devine realitate istorică, Sfântul Duh este sufletul ei, "Domn de viață făcător". Tot  atunci se săvârșește întâia dată botezul creștin , "cu Duh  Sfânt".  Din ziua Cincizecimii  începe săvârșirea Sfintelor Taine căci Sfinții Apostoli sunt îmbrăcați de sus cu putere:" Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu (pogorârea Duhului Sfânt); voi însă rămâneți în cetate până ce vă veti îmbrăca cu putere de sus"(Luca 24, 49). De atunci, Sfântul Duh  rămâne cu harul Lui in Biserică povățuind-o la tot adevărul de aceea Sfântul Apostol Pavel zice despre Biserică, că este "stâlp și temelie a adevărului"(I Timotei 3, 15).

Cum desăvârșește Sfântul Duh mântuire noastră ? Răspunsul este că orice lucrare desăvârșită de Dumnezeu în lume, este săvârșită de cele trei persoane dumnezeiești în această ordine: pornește din Tatăl, este înfăptuită de Fiul și este desăvârșită de Sfântul Duh, "că de la El și prin El și întru El sunt toate"(Romani 1, 36). Sfântul Duh sădește mântuirea  mai adânc în inima noastră, ne deschide ochii sufletului ca să primim pe Hristos, cu firea Sa omenească desăvârșită, ca să treacă și firii noastre curăția, desăvârșirea și nemurirea ei.

Sfântul Duh este una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi care lucrează în lume pentru a ne ridica la nivelul dialogului cu Dumnezeu ca un fel de parteneri egali cu El prin har, sau ca dumnezei și fii ai Lui Dumnezeu prin har. Lucrarea Duhului ne este absolut necesară pentru mântuire și trebuie tratată cu multă sârguință, căci prin Duhul ne facem fii ai lui Dumnezeu.

Lucrarea Duhului ne mișcă și ne întărește iubirea față de Hristos și unirea cu El. Nu putem vorbi de harul Său ca fiind ceva în afara Bisericii. Lucrarea Lui sau harul e constitutiv Bisericii și nu se manifestă decât în Biserică, fiind o energie dumnezeiască.

Încă din primele veacuri creștine, Biserica s-a confruntat cu atacurile ereticilor, care negau deoființimea celor trei Ipostasuri divine: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Urmarea logică a acestei atitudini a fost învățătura că Fiul și Sfântul Duh sunt creaturi ale Tatălui, deosebite ca natură de El. În acest context, apariția ereziei lui Arie a determinat convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325. Acesta învăța că există un singur Dumnezeu fără început și mai presus de lume, iar tot ce există în afară de El este creatură. Între toate creaturile Fiul deține un loc deosebit, El fiind creatura prin intermediul căreia Tatăl creează tot ceea ce există.

Promotorul și căpetenia ereziei pnevmatomahe a fost Eustațiu de Sevasta, reușind astfel să destrame comuniunea dintre el și Sfântul Vasile cel Mare. Acesta a fost cel dintâi care a creat o doxologie de forma tradițională:”Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh, ulterior, Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.” Atitudinea Sf. Vasile a fost foarte apreciată de Părinții Bisericii din acea vreme, fiind considerat mândria și gloria Bisericii. Sf. Atanasie cel Mare spune:”Vasile este gloria Bisericii, el se luptă vitejește pentru adevăr, și învață pe cei ce au nevoie de aceasta.”

Datorită acestei formule de preamărire a Sf. Treimi, Sfântul Vasile a fost acuzat că a introdus inovații în învățătura și cultul Bisericii, întrucât pune pe aceeași treaptă pe Duhul cu Fiul și cu Tatăl. Ca urmare a celor petrecute, Sf. Vasile alcătuiește cunoscutul tratat “Despre Sf. Duh”, în care se ocupă în mod special de Persoana Sfântului Duh.

Duhul Sfânt este cel ce dă viață sufletului, convingerilor lui, îl înflăcărează, îi dă impulsul de pocăință și de bună făptuire: „Sfântului Duh a împărăți se cuvine, a sfinți și a mișca făptura, că Dumnezeu este, de o ființă cu Tatăl și cu Cuvântul”. „În Sfântul Duh, este începătoria vieții…; că pe toate cele zidite ca un Dumnezeu ce este le întărește și le păstrează în Tatăl, prin Fiul.”„În Sfântul Duh se vede toată sfințenia, înțelepciunea, că înființează toată făptura…”. „În Sfântul Duh este toată bogăția slavei, din care vine dar și viața la toată zidirea”.

Lucrarea Duhului Sfânt asupra credincioșilor este posibilă prin faptul că sufletul nostru are două feluri de facultăți: „ale cunoașterii și ale vieții”. Toată viața creștină este condiționată de Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt leagă pe credincioși între ei, creează în fiecare conștiința apartenenței la ceilalți. El imprimă sentimentul că darul Lui are nevoie de darurile celorlalți, că darul Lui este pentru ceilalți; Duhul este cheagul spiritual între credincioși, este forța integrativă, este forța unitară a întregului, este puterea de coeziune în comunitate.

Așa cum organele Trupului au în ele o forță care le face să se țină la un loc, așa Duhul Sfânt este forța care, fiind prezentă în credincioși, îi face să se țină într-un întreg, să simtă necesitatea integrării prin ceilalți. Această forță constitutivă a întregului există în toate părțile. Aceasta dă Bisericii însușirea de întreg, formează din toate părțile ei un întreg.

Duhul Sfânt ne dă puterea, ne dă elanul să realizăm ceea ce știm prin Logosul întrupat, ceea ce este realizat prin El însuși ca model, ceea ce este realizat în Hristos; ne dă puterea să ne încadrăm în Hristos și să ne facem asemenea Lui.

Prin Duhul Sfânt nu lucrează direct Tatăl, sau Tatăl cu Fiul în mod amestecat, ci numai Fiul. Duhul este în relații cu Fiul și cu Tatăl ca persoane distincte și în asemenea relații ne ridică și pe noi. Duhul produce în noi relații personale distincte cu Persoanele Sfintei Treimi, punându-ne într-o comuniune de dragoste și de ascultare deosebită cu fiecare dintre Ele și nelăsându-ne într-o simplă meditație asupra unui principiu personal.

Așadar, puterea noastră vine de la Duhul Sfânt, de către Care fiind întăriți, aducem mulțumirile noastre lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care le-am primit. Fiecare dintre noi primește ajutorul Duhului, unul mai mult, altul mai puțin – pe măsura curățirii de răutate – pentru a aduce jertfe de laudă lui Dumnezeu. Este foarte greu să afirme cineva că are în sine pe Duhul lui Dumnezeu și că aduce slavă, fiind înțelepțit de harul Său.

Omul trupesc, fiindcă nu are cugetul exersat cu contemplarea sau, mai degrabă pentru că este afundat ca în noroi în cugetări trupești, nu poate să privească spre lumina spirituală a adevărului. De aceea, „lumea”, adică oamenii robiți pornirilor trupești, nu primesc harul Duhului, după cum ochiul bolnav nu suportă raza soarelui.

Însă ucenicilor de curățenia vieții cărora Domnul însuși dă mărturie le cunoaște deja de acum capacitatea de a contempla pe Duhul. „Pentru că, zice, voi deja sunteți curați din cauza cuvântului pe care vi l-am vo model, ceea ce este realizat în Hristos; ne dă puterea să ne încadrăm în Hristos și să ne facem asemenea Lui.

Prin Duhul Sfânt nu lucrează direct Tatăl, sau Tatăl cu Fiul în mod amestecat, ci numai Fiul. Duhul este în relații cu Fiul și cu Tatăl ca persoane distincte și în asemenea relații ne ridică și pe noi. Duhul produce în noi relații personale distincte cu Persoanele Sfintei Treimi, punându-ne într-o comuniune de dragoste și de ascultare deosebită cu fiecare dintre Ele și nelăsându-ne într-o simplă meditație asupra unui principiu personal.

Așadar, puterea noastră vine de la Duhul Sfânt, de către Care fiind întăriți, aducem mulțumirile noastre lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care le-am primit. Fiecare dintre noi primește ajutorul Duhului, unul mai mult, altul mai puțin – pe măsura curățirii de răutate – pentru a aduce jertfe de laudă lui Dumnezeu. Este foarte greu să afirme cineva că are în sine pe Duhul lui Dumnezeu și că aduce slavă, fiind înțelepțit de harul Său.

Omul trupesc, fiindcă nu are cugetul exersat cu contemplarea sau, mai degrabă pentru că este afundat ca în noroi în cugetări trupești, nu poate să privească spre lumina spirituală a adevărului. De aceea, „lumea”, adică oamenii robiți pornirilor trupești, nu primesc harul Duhului, după cum ochiul bolnav nu suportă raza soarelui.

Însă ucenicilor de curățenia vieții cărora Domnul însuși dă mărturie le cunoaște deja de acum capacitatea de a contempla pe Duhul. „Pentru că, zice, voi deja sunteți curați din cauza cuvântului pe care vi l-am vorbit”(Ioan XV, 3). „De aceea, lumea nu-L poate primi pe Duhul, pentru că nu-L vede. Voi, însă, Îl cunoașteți, pentru că locuiește întru voi”(Ioan XIV, 17).

De aceea, Pavel folosește expresia: „Socotesc că și eu am pe Duhul lui Dumnezeu” (I Cor VII, 40) și în alt loc zice: „Depozitul cel bun păstrează-l cu ajutorul Duhului Sfânt care locuiește în noi” (II Tim I, 14). Și despre Daniil s-a zis că: „Duhul lui Dumnezeu era în el” (Dan. V, 11).

Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au aceeași lucrare externă în ceea ce privește lumea. Tot ceea ce se face se lucrează de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare arată clar în opera sa în ce sens creaturile au pe Duhul în ele… și de ce anume se împărtășesc creaturile, căci „despre creaturi se spune de mai multe ori și în mai multe chipuri că au pe Duhul în ele…, într-adevăr, despre harul primit de la El, har care locuiește în cei vrednici și lucrează prin ei cele ale Duhului, bine se spune că se află în cei care îl primesc”.

De aici se poate vedea foarte bine că Sfântul Vasile cel Mare face o distincție netă între Duhul Sfânt și harul Duhului Sfânt, care locuiește în oameni și lucrează prin ei, căci una este Dumnezeu și alta este harul Lui.

Raportată la lume, lucrarea divină este lucrarea Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Dar aceste lucrări sau energii, care sunt proprii Sfintei Treimi, nu pot fi împărtășite creaturilor fără ajutorul Duhului Sfânt. Iată ce spune în acest sens Sfântul Vasile: „pentru că absolut nici un dar nu ajunge la creaturi fără ajutorul Duhului și nici măcar un cuvânt nu sunt în stare să spună Apostolii când se apără pentru Hristos dacă nu sunt întăriți de Duhul”.

Lucrarea Duhului Sfânt este absolut necesară întregii creații. Duhul Sfânt este acela care sfințește lumea și o „curățește de toată întinăciunea”. Lucrarea Duhului Sfânt desăvârșește opera Tatălui și a Fiului spiritualizând pe om și transformând întreaga creație.

La sfârșitul veacurilor întreaga creație a lui Dumnezeu va fi transfigurată, ea va deveni transparentă prin Duhul. Pentru om lucrarea Duhului Sfânt este salvatoare. Iată ce spune în acest sens Sfântul Vasile cel Mare: „Prin intermediul Duhului Sfânt are loc restabilirea în paradis, ridicarea în împărăția cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala de a numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, împărtășirea de harul lui Hristos, viețuirea ca fii ai lumii, părtași la slava veșnică și, într-un cuvânt, împărtășirea de toate binecuvântările în acest veac și în cel viitor”.

Consecințele lucrării Duhului Sfânt sunt pentru om și întreaga creație binefăcătoare. Sfântul Duh, Sfințitorul, curățește inimile și le înalță, pe cei neputincioși îi întărește, pe cei care sunt pe calea virtuții îi desăvârșește.

Comuniunea cu Duhul nu se poate face printr-o apropiere în spațiu de El, ci prin „abținerea de la păcate”, fapt care-l face pe om capabil de a primi pe Duhul. Cei care sunt în comuniune cu Duhul strălucesc asemenea corpurilor luminoase care răspândesc lumina în jurul lor.

Căci prin Duhul Sfânt, cei care devin „duhovnicești” se învrednicesc de multe daruri: „prevederea celor viitoare, tălmăcirea tainelor, cunoașterea celor ascunse, harismele, viața cerească, conviețuirea cu îngerii, bucuria fără margini, rămânerea permanentă în comuniune cu Dumnezeu”.

Sfântul Vasile cel Mare are o viziune dinamică despre lucrarea Sfântului Duh. Toate darurile Sfintei Treimi sunt distribuite creaturilor de Duhul Sfânt. Ele pornesc de la Tatăl, trec prin Fiul și ajung la Duhul Sfânt. Dar, darurile Sfintei Treimi împărtășite creaturilor de Duhul trebuie făcute roditoare prin efort personal continuu.

Bineînțeles că nu numai omul, în calitate de coroană a creației, poate să facă aceasta. Aceste daruri primite de la Dumnezeu și făcute roditoare de om trebuie întoarse lui Dumnezeu în dar.

Lumea și viața însăși sunt daruri ale lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă și bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu” (Eccl II, 13). Înțelepciunea, știința, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu (Eccl I, 26).

Dar „lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu”.

În efortul nostru de a înmulți „talantul” dat de Dumnezeu, Duhul Sfânt ne ajută și ne întărește cu harul său. Pe drumul atât de greu al cunoașterii lui Dumnezeu și al desăvârșirii noastre, Duhul Sfânt este călăuzitor. Și posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu este un dar al Duhului Sfânt.

Viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre lucrarea Sfântului Duh este dinamică. Lucrarea lui Dumnezeu în raport cu creația este lucrarea Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dar Sfântul Duh are un rol dinamic în această lucrare.

Este vorba despre o lucrare dinamică, care, pe de o parte, pornește de la Tatăl prin Fiul și ajunge la Duhul – coborâre – iar, pe de altă parte, pornește de la Duhul, trece prin Fiul și ajunge la Tatăl – urcare.

În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a lucrării :

* În primul capitol am vorbit despre viața și activitatea Sf. Vasile cel Mare, mai exact educația primită, activitatea lui atât înainte cât și după alegerea ca episcop, și în cele din urmă, opera sa.

* În capitolul doi am tratat pnevmatologia din primele secole creștine, precizând temeiurile scripturistice și patristice privind Persoana Sf. Duh, apoi pnevmatologia la Sf. Părinți din sec. IV, precum Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Ierusalimului și Sf. Chiril al Alexandriei.

* În al treilea capitol am vorbit despre ideile esențiale cuprinse în pnevmatologia Sf. Vasile cel Mare, și anume: erezia pnevmatologică, relația Sf. Duh cu Tatăl și cu Fiul, numirile și însușirile Sf. Duh, și lucrarea Lui în viața credincioșilor.

* În ultimul capitol, m-am oprit asupra învățăturii ortodoxe și romano-catolice privind a treia Persoană a Sf. Treimi, făcând referire la: hotărarea Sin. II ec. privind Persoana Sf. Duh, și la învățătura romano-catolică privind purcederea Duhului Sfânt ,,și de la Fiul” (Filioque).

CAPITOLUL I

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Înțelegând Biserica creștină ca pe un organism viu, al cărui cap este Mântuitorul Iisus Hristos însuși și a cărui viață este insuflată de Duhul Sfânt din iubirea nemărginită a Tatălui, nu scăpăm din vedere că prin elementul său uman acest organism este mereu expus încercărilor de tot felul și necesităților de a răspunde nevoilor timpului. Astfel, istoria Bisericii creștine nu este altceva decât modul cum acest organism s-a dezvoltat în decursul timpului, fără ca prin schimbarea generațiilor să-și fi schimbat și caracterul său. Căci toate generațiile de creștini s-au integrat firesc în trupul viu al Bisericii și au stat în slujba apărării idealului și înviorării vieții acestui organism.

Sfântul Vasile cel Mare a trăit într-o epocă de grele încercări pentru Biserica creștină care, deși la 313, prin edictul de la Mediolan a devenit religie liberă, nemaifiind prigonită, în decursul secolului al IV-lea a avut de înfruntat un dușman mult mai periculos și anume diferitele forme de erezie. În lupta de combatere a acestui dușman periculos pentru viața Bisericii s-au remarcat în mod deosebit marii părinți bisericești din secolul al IV-lea, între care Sfântul Vasile, Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei, ocupă un loc de frunte.

În procesul de formare sufletească a Sfântului Vasile cel Mare un rol hotărâtor l-a avut educația aleasă primită în sânul numeroasei familii din care făcea parte. S-a născut la anul 329 în Cezareea Capadociei, din familia magistratului Vasile și a soției sale, Emilia. Tânărul Vasile a fost cel de al doilea din cei zece copii, dintre care s-au remarcat Sfânta Macrina, care era cea mai mare între frați; Naucratus, mort la vârsta de 27 de ani, Sfântul Grigorie, episcop de Nyssa și Petru, ajuns episcop de Sevasta, după 379. însuși faptul că din această familie numeroasă toți copiii s-au remarcat prin alese însușiri, este cea mai bună dovadă că în ea s-a făcut o educație îngrijită. Dar aceasta se explică din faptul că atât părinții Sfântului Vasile, cât și bunicii acestuia au practicat o viață creștină de mare curăție. Această viață devenise adevărată tradiție în familia lui. Bunica sa, pe linie paternă, a fost Sfânta Macrina cea bătrână, care avusese de suferit în timpul persecuțiilor lui Dioclețian (284-305) și care îl cunoscuse pe Sfântul Grigorie Taumaturgul († 270).

Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că „am păstrat în mine învățătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilăria mea de la fericita mea mamă și de la bunica mea Macrina și pe care apoi am îmbogățit-o. Căci eu n-am schimbat părere după părere odată cu vârsta, ci mai mult am desăvârșit ceea ce primisem la început prin învățătura lor. După cum sămânța crește și se mărește, dar în sine rămâne aceeași și nu se schimbă, ci se desăvârșește – prin creștere – tot așa și la mine aceeași cunoștință s-a dezvoltat numai și s-a desăvârșit”.

Să reținem că cele mai de sus au fost afirmate de Sfântul Vasile cel Mare pentru a combate noutățile doctrinare ce apăruseră la Neocezareea și, deci, faptul că el socotește drept criteriu al adevăratei credințe tradiția transmisă din generație în generație.

Conținutul creștin al educației pe care tânărul Vasile o primește în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoșii săi a fost pietatea. Firea sa sensibilă și bolnăvicioasă a constituit un alt factor, ce a determinat înclinația Sfântul Vasile spre meditație și viață duhovnicească. După ce-și petrece copilăria la Neocezareea, timp în care este inițiat de tatăl său și în cultura profană a vremii, în perspectiva unei profesii de retorică, Sfântul Vasile își continuă studiile la Cezareea Capadociei, Constantinopol și Atena, unde a avut profesori pe renumiții filosofi: Himeriu, Libaniu și Proheresiu. În timpul celor aproape cinci ani petrecuți la Atena, Sfântul Vasile a avut coleg de studii pe Sfântul Grigorie de Nazianz, pe care-l cunoscuse la Cezareea Capadociei, și unul din lucrurile cele mai prețioase pe care le-au dobândit cei doi colegi capadocieni prin studiile lor la Atena, a fost frumoasa lor prietenie. Datorită condeiului meșteșugit al celui din urmă, această prietenie avea să devină model în literatura creștină. Fiind ca un suflet în două trupuri, ei nu cunoșteau decât două căi: cea dintâi de mare preț, cea de a doua de o valoare mai mică; cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte și spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când cea de a doua ducea la profesorii de științe profane.

Din această mărturie a Sfântului Grigorie de Nazianz, înțelegem că, deși studia științele „din afară”, Sfântul Vasile rămăsese fidel educației primite în familie și frecventa „casele noastre sfinte”, adică bisericile.

După terminarea studiilor, Sfântul Vasile practică un timp retorica. Dar în acest răstimp se pare că a purtat multe discuții cu sora sa mai mare, Macrina. Aceasta „l-a înduplecat să pășească spre ținta adevăratei filosofii și înțelepciuni, încât, lăsând la o parte mândria lumească și ajungând să disprețuiască slava învățăturilor deșarte, a trecut la viața cea cu adevărat activă și plină de nevoințe… și a început să se pregătească, prin deplină lipsire de slavă și averi, pentru viața cea cu adevărat virtuoasă.

Acesta este momentul despre care însuși Sfântul Vasile va spune că „m-am trezit ca dintr-un somn adânc și mi-am îndreptat privirile spre lumina minunată a adevărului Evangheliei”. Ținând seama de educația creștină aleasă, pe care tânărul Vasile o primise înainte de studiile sale, desigur că el nu afirmă în aceste cuvinte o „convertire” a sa, ci numai o redescoperire a adevărurilor pe care le cunoscuse mai înainte, de o deșteptare a sa sub „influența binefăcătoare a Macrinei”. Așa se explică și faptul că această deșteptare s-a produs foarte repede și s-a datorat Sfintei Macrina cea tânără, care păstrase neatinsă flacăra credinței și a evlaviei din familia lor.

Primul pas concret pe calea desăvârșirii sale în lumina Evangheliei, a fost făcut de Sfântul Vasile prin primirea tainei Sfântului Botez la anul 357, după care întreprinse o călătorie în Egipt, Palestina, Celesiria și Mesopotamia pentru a cunoaște pe asceții din acele locuri. Singura anunțare a efectuării acestei călătorii a făcut-o el însuși printr-o mărturisire că „am admirat modul lor de viață retras, energia lor de lucru, m-am minunat de rezistența în rugăciuni și despre modul cum au reușit să devină stăpâni asupra somnului, fără ca să se lase înfrânți de vreo necesitate naturală…”.

Întors în Asia Mică, sfântul Vasile păstrase din călătoria făcută doar imaginea călugărilor ce se nevoiau în asceză pe calea desăvârșirii și această imagine îi va fi de mult folos, sprijinindu-l în propriile sale planuri de a se dedica vieții monahale.

I.1. Educația primită de Sfântul Vasile cel Mare

Primul dascăl i-a fost tatăl său Vasile, care l-a învățat știința cărții concomitent cu îndrumările primite pe calea virtuții și a evlaviei de la mama sa. După ce este introdus în tainele cărții, Sfântul Vasile e trimis spre a-și urma studiile superioare la școlile din Cezareea unde cunoscu pe Sfântul Grigorie Teologul. Tot aici întâlnește și pe episcopul Dianios, care după întoarcerea sa de la Atena, îl va boteza. De la Cezareea va trece la Constantinopol, unde întâlni pe renumitul sofist Libaniu, iar de aici merge la Atena să se perfecționeze, pentru că aici erau profesori renumiți, în toate științele, dar mai ales în retorică.

Sosit la Atena, întâlni pe sfântul Grigorie de Nazianz, care venise aici înaintea lui și cu care legă o prietenie foarte puternică. Prietenia lor, care va deveni mai târziu clasică, va fi cea mai frumoasă perioadă din viața lor, dar și un elogiu vibrant adus prieteniei.

La Atena, Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie găsiră un învățământ superior pe atât de complet, pe cât putea fi la acea epocă. Aici ei rămân patru sau cinci ani, unde audiază cursurile renumiților sofiști Himerios și Prohaeresios. Sfântul Vasile, al cărui spirit ferm și lucid putea să se adapteze cu succes la toate studiile, nu disprețui nici o știință profană, atrăgând admirația tinerilor și bătrânilor. Numai așa se explică faptul că Sfântul Vasile ,,studiase profund toate științele și pe fiecare dintre ele până la culme, având înclinații deosebite atât pentru literatură, cât și pentru științe și magistratură. Aprofundase pe Homer, Hesiod, Eschil, Sofocle, Herodot, Tucidide, dintre oratori pe Demostene, Isocrat și Lisias, știind să aleagă tot ce putea fi folositor, respingând tot ceea ce prejudicia morala și adevărul. Își însușise temeinic morala și dialectica, calculul aritmetic, geometria și astronomia, medicina, muzica, istoria naturală, fizica, gramatica și retorica – acestea din urmă pentru o inițiere adâncă în ceea ce privește exprimarea frumoasă, claritatea și corectitudinea expresiei orale, legile metricii și ale poeziei, – dar orice învățătură și orice gând – făcându-l rob ascultării lui Hristos- (II Corinteni 10, 5)’’.

Și după ce își însușise toate aceste științe, Sfântul Vasile propuse prietenului său, Sfântul Grigorie, să părăsească Atena și să se întoarcă în Capadocia, pentru a studia acolo împreună, în singurătate, Sfânta Scriptură, pentru a-și potoli setea de cunoaștere a tainelor lui Dumnezeu. De data aceasta are loc o controversă între cei doi prieteni, datorită faptului că plecarea lor este împiedicată de colegii și profesorii lor, care pentru a-i reține foloseau tot felul de cuvinte măgulitoare, rugăminți, îndemnuri, manifestând profunda părere de rău. În această situație, fiecare dintre ambii prieteni, lucra potrivit caracterului său. Și dacă Sfântul Grigorie, mai impresionabil și mai grabnic în a ceda, fu mișcat de plângerile afectuoase ale colegilor săi și consimți în a rămâne mai departe în mijlocul lor, dimpotrivă Sfântul Vasile, a cărui voință fermă era cu greu zguduită când luase o hotărâre, rezistă la rugămințile colegilor și profesorilor săi și nu mai întârzie plecarea sa nici măcar o zi. Și, încărcat cu toate darurile științei, dar mai ales desăvârșit în arta de a cuceri suflete prin puterea cuvântului, el părăsește cetatea culturii eline și se îndreaptă spre cetatea natală, cu dorința fierbinte de a-și revedea familia.

Sfântul Vasile, pleacă de la Atena pe la finele anului 355. Avea atunci în jur de 26 de ani. Se pare că acordase timp suficient pregătirilor sale și că sosise momentul de a îmbrățișa o carieră. Și iată că după ce își petrecuse cei mai frumoși ani ai vieții în jurul celor mai de seamă ritori ai vremii, tânărul Vasile este pus în situația de a-și alege una din cele două cariere care îi stăteau la îndemână : pe cea de ritor într-o școală publică sau pe cea de dascăl într-un amvon bisericesc.

Ceea ce a contribuit la deciderea sa între cele două cariere a fost faptul că între timp tatăl său murise și revenit în patria sa fu rugat de concetățenii săi să-l înlocuiască, rugăminte pe care o acceptă cu ușurință.

Devenit dascăl, după ce fusese atâta timp discipol, Sfântul Vasile profesă o vreme retorica. Primele sale succese îi permiseră să-și făurească speranțe strălucite. El nu se credea chemat a sluji Bisericii, deși era hotărât ca atunci când va fi chemat să-i răspundă cu devotament. Însă, noua atitudine pe care o adoptă pentru început Sfântul Vasile înspăimântă foarte tare pe mama și sora sa, care îi doreau mai mult mântuirea sufletului decât o glorie trecătoare și pentru aceasta, în special sora sa mai mare Macrina, adoptă o atitudine hotărâtoare cu scopul nobil de a-l reda Bisericii. Silințelor sale se alătură în dată și Sfântul Grigorie de Nazianz, care printr-o scrisoare pe care i-o trimite amicului său Vasile, îl îndeamnă să-și consacre întregul său timp studiului doctrinei creștine și să-i sacrifice lui Dumnezeu talentul său neîntrecut de ritor. Acestor îndemnuri se mai adaugă și propriile sale reflexiuni teologice și în scurt timp îl decid pe Sfântul Vasile la strălucita carieră ce se deschidea înaintea lui, pentru a îmbrățișa ceea ce se chema pe atunci filozofia creștină.

Concomitent cu hotărârea Sfântului Vasile de a duce o viață plăcută lui Dumnezeu, ,,se răspândesc din gură în gură, în tot răsăritul, de la gurile Nilului până la malurile Bosforului povestiri minunate, care vesteau minuni de pocăință săvârșite în pustie de către ucenicii lui Antonie, Pahomie și Ilarion’’. Aceștia se retrăseseră în pustie de teama persecuțiilor, făcându-se pustnici și trăind fie prin morminte părăsite, fie prin peșteri .În pustie, ei puteau continua liberi practicarea marilor virtuți, ale primilor creștini, virtuți pe care credincioșii nu mai aveau curajul să le practice din cauza persecuțiilor. Părinții pustiului, cum se numeau ei, aveau în inimă cuvintele Mântuitorului ,, Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel din ceruri, desăvârșit este’’, care îi făcea să aspire neîncetat după o viață morală aleasă. ,,Deviza lor era aceeași ca și a savantului care caută adevărul, a artistului care voiește a produce frumosul; a se urca, a se urca mereu, a nu se crede niciodată ajuns la gradul cel mai sublim al perfecțiunii morale, a merge din virtute în virtute, a se înălța printr-un progres continuu până la Binele Suprem, până la Dumnezeu.

Aceste lucruri îl mișcă atât de mult pe Sfântul Vasile, încât în anul 357, primește botezul și se pregătește să viziteze pe acești ,,eroi ai penitenței’’, care lăsaseră lumea cu toate grijile ei trecătoare și luaseră calea pustiului, pentru a se iniția în viața monahală. Putea el oare să renunțe la o asemenea călătorie, el care călătorise atât de mult pentru a învăța retorica? El care ascultase toți retorii din Cezareea, Atena și Constantinopol? Putea el oare să nu meargă pentru a auzi pe acești înțelepți ai pustiului, care s-au lăsat conduși de mâna providenței, pentru a atinge cel mai înalt grad de desăvârșire morală? Desigur că nu putea trece cu ușurință peste aceste lucruri, mai ales că el voia ca prin această călătorie să facă progrese cât mai repezi în sfințenie. Și după ce călătorește doi ani de zile prin acele locuri sălbatice, pentru a sta de vorbă cu ,,marii dascăli ai mântuirii, fântânile adânci ale înțelepciunii creștinești’’, după ce vizitează pe cele mai renumite mânăstiri din Siria, Egipt, Palestina și Mesopotamia, Sfântul Vasile revine în patria sa. Primul lucru pe care îl face, este împărțirea averii sale săracilor și după ce își face o autoexaminare severă a sufletului său, se retrage pe țărmurile încântătoare ale Irisului, făcând din casa sa, ,,unde primise prima educație sub ochii mamei și bunicii sale, locul unde avea să asculte vocea lui Dumnezeu în tăcere și în depărtare de lume.

Aici îl invită nu după mult timp și pe prietenul său cel mai apropiat Sfântul Grigorie, căruia îi face mai întâi o scrisoare, prin care îi descrie cu amănunte încântătoare, frumusețea locului pe care și-a ales-o pentru a-și petrece viața mai departe. Frumusețea scrisorii Sfântului Vasile, mișcă atât de mult pe Sfântul Grigorie, încât îl convinge pe acesta să-și părăsească locurile natale și să-l urmeze pe prietenul său. Aflându-se din nou împreună, cei doi prieteni încep să aprofundeze Sfânta Scriptură, pentru a face noi progrese în filozofia creștină și pe părinții greci din primele trei secole. Mari admiratori ai concepției despre desăvârșire a lui Origen, ei fac împreună o Antologie din operele marelui alexandrin, prin care au pus bazele Filocaliei.

Concomitent cu studiul, ei practică munca manuală de tot felul, lucru pe care Sfântul Vasile îl văzuse la părinții pustiului, pe când vizitase mănăstirile din Egipt și Siria. Viața monahală în care se integra din ce în ce mai mult, deveni pentru Sfântul Vasile cea mai de seamă preocupare, făcându-se exemplul tuturor. Acum el formează, după toate datele pe care le culesese în timpul călătoriei pe la mănăstiri de la bătrânii anahoreți, Regulile Mari și Mici, ca un răspuns la întrebările puse de cei interesați în legătură cu condițiile și cerințele specifice vieții duhovnicești. Ele conțin esența gândirii sale teologice și morale, reprezentând până în zilele noastre ,,codul fundamental după care trebuie să-și rânduiască viața fiecare monah’’. Prin redactarea acestor reguli, Sfântul Vasile dovedește o înaltă concepție creștină și umană.

Considerând viața monahală ca o strălucire necontenită către perfecțiunea trăirii creștine și pentru a servi ca drept exemplu de urmat, ea trebuie bine cunoscută de toți creștinii. Așadar, mănăstirile nu trebuie să fie inaccesibile creștinilor, să nu fie total izolate de aceștia, ci din contră să poată fi ușor vizitate spre a putea oferi pildă demnă de urmat. Rugăciunea perseverentă, munca și meditarea Sfintei Scripturi, constituiau preocupările fiecărui monah. Somnul și alimentația erau necesare monahului numai în măsura în care corpul avea nevoie pentru întreținere. Sfântul Vasile era bun cunoscător al acestor reguli și pentru ca monahii să le urmeze, el era exemplul cel mai viu și mai ales că el trăia în comuniune cu acei care îl urmaseră pentru a-și petrece viața în curățenie și smerenie, cu scopul de a fi bine plăcuți lui Dumnezeu. De fapt, Sfântul Vasile considera viața prezentă ca o pregătire continuă pentru viața cea veșnică și făcea totul ca să fie bine plăcut lui Dumnezeu și ajutor întru toate semenilor săi.

Știind să-și dirijeze cugetul, înlătură orice tendință către satisfacțiile pământești, îndreptându-se cu ardoare către bunurile cerești. Smerenia sufletului său era vădită și în modestia exemplară și comportării sale exterioare. Veșmintele sale erau din cele mai simple, iar hrana era puțină și simplă. Somnul îi era foarte scurt și adesea întrerupt în cursul nopții, pentru a-i rămâne cât mai mult timp pentru meditație. Mintea îi era mereu clară și permanent înclinată spre meditarea celor mai nobile gânduri și idei. Era pe deplin conștient cât este de anevoioasă calea spre desăvârșire și sfințenie, de piedicile și primejdiile care o însoțesc, de lupta aprigă care trebuie dusă cu ispitele pământești. Acest drum al desăvârșirii înseamnă depărtarea de toate deșertăciunile acestei lumi, înseamnă iubire către Dumnezeu și aproapele, înseamnă ieșirea din această lume și trecerea la contemplarea vieții veșnice.

Deși trăia retras de lume de aproape cinci ani, totuși viața plină de sfințenie pe care o ducea Sfântul Vasile cel Mare, era cunoscută de aproape toți creștinii. De asemenea îi era cunoscută pe deplin strălucita sa zestre intelectuală, dar mai ales cununa de virtuți cu care reușise a-și împodobi sufletul său. Aceasta a făcut ca în anul 362, Sfântul Vasile să fie chemat din singurătate de către episcopul Eusebiu, care l-a și investit cu darul preoției. Iată că după o îndelungă și fructuoasă pregătire intelectuală și duhovnicească, ,,sosise momentul învrednicirii sale cu darul preoției, pentru a bine vesti de pe amvon cuvântul Domnului, pentru a instrui pe cei care se pregăteau să primească taina Sfântului Botez’’. Aici el avu o puternică influență duhovnicească asupra poporului, încât îndată stârni ura episcopului și o dată cu aceasta îndepărtarea sa pentru o vreme de la episcopie. Dar, după moartea lui Eusebiu, cu toate intrigile și împotrivirile arienilor, în anul 370, pe când împlinea onorabila vârstă de 40 de ani, Sfântul Vasile fu ales episcop al Cezareei.

I.2. Activitatea Sfântului Vasile cel Mare până la alegerea sa ca episcop al Cezareei Capadociei

Renunțând la nădejdile deșarte, cum numea însuși idealurile tinereții sale, Sfântul Vasile se retrage în Pont, pentru a căuta un loc potrivit noului său stil de viață. Ca urmare a firii sale înclinate spre meditație, și-a dorit totdeauna o viață retrasă. Chiar dacă adeseori a trebuit să renunțe la aceasta. În Pont a găsit un loc retras pe malurile râului Iris, unde a viețuit timp de cinci ani. Biografii săi au trecut adeseori prea repede și prea ușor peste această perioadă, care printr-o întâmplare plină de semnificații a fost aproximativ de aceeași durată cu studiile sale la Atena.

Or, pentru formarea viitorului apărător al tradiției ortodoxe, anii petrecuți în singurătatea Pontului sunt mult mai importanți decât cei petrecuți în strălucitoarele centre culturale ale vremii. În acești ani adâncește studiul Sfintei Scripturi și din moștenirea sa literară ne putem face o imagine clară despre vastele și profundele sale cunoștințe scripturistice. Întrucât autorul nostru a preferat totdeauna să facă apel numai la aceste cunoștințe ale sale și numai cu prilejuri speciale, pe care le vom sublinia mai jos, a recurs la bogatele sale cunoștințe din cultura profană a vremii sale, putem afirma că retragerea Sfântului Vasile în Pont, a constituit cea de a doua perioadă și poate cea mai importantă a formării sale.

Tot în această perioadă, Sfântului Vasile se familiarizează și cu scrisul unor părinți și scriitori bisericești, activitate din care rezultă „Filocalia” sau culegerea de texte duhovnicești din opera lui Origen († 254). Dar rezultatul direct și poate cel mai important al activității Sfântului Vasile în Pont este organizarea monahismului. În Asia Mică monahismul se răspândise încă înainte de angajarea Sfântului Vasile pe această cale. Eustațiu, care ajunge episcop de Sevasta în anul 356, este socotit inițiatorul vieții monahale din Asia Mică, deși practica vieții retrase în scopul desăvârșirii duhovnicești exista la creștinii din această regiune în mod sigur încă înainte de secolul al IV-lea. Eustațiu de Sevasta a răspândit în Asia Mică practica monahală existentă în Orient sub forma monahismului anahoretic. Sfântului Vasile cunoscuse această formă de viață retrasă în timpul călătoriei sale în Orient, astfel că noutatea pe care o aduce el în organizarea vieții retrase este răspândirea monahismului chinovial, formă ce se va generaliza în toată Biserica. Și dacă primii călugări au încercat să dea naștere în pustie unei lumi opuse lumii antice păgâne, Sfântul Vasile, care păstrează toate concepțiile sensului și scopului ascezei, angajează într-o măsură necunoscută, până la el, calitatea de a fi în slujba societății, în care distanța față de lume nu se mai realiza fizic, ci moral.

Necesitatea de a răspunde diferitelor întrebări ce i se puneau de către cei dornici de desăvârșire a fost una dintre cauzele majore care au dat naștere compunerii corpului de scrieri ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare, din care cităm: Principii de ucenicie ascetică, Despre renunțarea la lume, Podoaba vieții călugărești, Regulile mari și Regulile mici, Epitimiile și Constituțiile ascetice.

Nu este cazul să discutăm nici problema autenticității acestor scrieri, pusă în discuție mai ales în legătură cu ultimele două lucrări sau cel puțin cu unele părți ale acestora, dar se cuvine să arătăm că scrierile care au adus Sfântului Vasile titlul de adevărat legislator al vieții monahale sunt cele două grupe de reguli, devenite principii de bază ale vieții de mănăstire.

Regulile mari, în număr de 55, au fost scrise, după cum se arată în introducere, într-un loc „liniștit, îndepărtat de zgomotele lumii”, adică în timpul retragerii autorului pe malul râului Iris. Cele 313 reguli mici au fost compuse mai târziu, când Sfântului Vasile era angajat în viața publică a Bisericii. Aceste reguli monahale, mari și mici, stabilesc pe baza Sfintei Scripturi normele de conduită ale călugărului și prin aceea că ele recomandă nu numai viața de rugăciune, ci și munca în slujba obștei, potrivit cu aptitudinile fiecăruia, ele constituie „un document prețios atât pentru istoria monahismului în general, cât și pentru istoria cultului îndeosebi”.

În această perioadă de viață retrasă, Sfântul Vasile n-a rămas însă cu totul rupt de ceea ce s-a numit viață publică a Bisericii. În 360 pare a fi participat la Sinodul din Constantinopol, care a sprijinit formula omiană că „Fiul este asemănător cu Tatăl în toate”. Se știe însă că întrucât episcopul Dianios al Cezareei Capadociei a semnat această formulă, Sfântului Vasile, deși s-a simțit legat sufletește de acest episcop care îl botezase, a rupt totuși orice legătură cu el, când însă episcopul și-a simțit sfârșitul apropiindu-se, l-a chemat pe Sfântul Vasile să se împace cu el, astfel că la moartea lui Dianios, întâmplată în 362, Sfântului Vasile se afla la Cezareea Capadociei.

În locul lui Dianios a fost ales Eusebiu, care deși nu era nici măcar botezat, se bucura de multă popularitate. Sfântului Vasile, hirotonit preot de către episcopul Eusebiu, devine unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai acestuia. În timpul acțiunilor de distrugere a Bisericii creștine duse de împăratul Iulian Apostatul (361-363), faima de apărător al credinței a preotului Vasile a depășit granițele eparhiei Capadociei, fapt ce a provocat invidia episcopului Eusebiu. Și întrucât situația de tensiune între preotul Vasile și episcopul său a avut ecou în rândurile credincioșilor, care se împărțiseră în două tabere, Sfântului Vasile se retrage pentru a doua oară pe malurile Irisului în Pont spre a evita agravarea situației din Biserica Cezareei Capadociei. Dar când semiarienii, sprijiniți de împăratul Valens (364-378) au început să tulbure tot mai mult viața Bisericii, episcopul Eusebiu recunoscând valoarea Sfântului Vasile s-a împăcat cu el și l-a luat drept cel mai apropiat colaborator al său. Prin modestia și tactul său irenic, Sfântului Vasile a știut să influențeze activitatea episcopului Eusebiu, fără ca acesta să fie lezat în orgoliul său, astfel că „episcopul conducea poporul, dar în taină Sfântului Vasile îl dirija pe episcop”.

Ca o primă caracteristică a activității preotului Vasile remarcăm strădania sa pentru apărarea adevăratei învățături a Bisericii. În această perioadă, mai precis în anul 364, este scris tratatul „Împotriva lui Eunomiu”. În acest tratat ce cuprinde cinci capitole, dintre care ultimele două sunt autentice, sunt combătute ideile gnoseologice greșite ale lui Eunomiu, care prezenta arianismul ca pe un pur raționalism și este apărată învățătura despre Dumnezeirea Fiului și deoființimea Lui cu Tatăl, ca și despre Dumnezeirea Duhului Sfânt. Dar dimensiunea fundamentală a întregii activități desfășurate de Sfântul Vasile și care s-a conturat în timpul presbiteratului său este slujirea. Întreaga gândire teologică a sa este corelată cu noțiunea de slujire creștină, înțeleasă ca slujire a lui Dumnezeu prin slujirea semenului.

Corespondența Sfântului Vasile stă mărturie pentru feluritele și multiplele griji pe care el le-a avut pentru păstoriții săi. Intervențiile la magistrați pentru revizuirea vreunui proces, scrisori de consolare adresate creștinilor încercați de diferite nenorociri, îndemnuri de îndreptare pentru cei ce se abăteau de la regulile vieții morale creștine etc., sunt numai câteva din acțiunile nenumărate puse de Marele Vasile în slujba semenilor săi. Pe această linie, preocuparea lui constantă este ajutorarea celor lipsiți, fapt ce i-a și dus renumele de „patron al săracilor”.

În contextul societății sclavagiste a secolului său, Sfântul Vasile a predicat și practicat ideea distribuirii în mod egal a tuturor bunurilor materiale. El nu numai că a predicat milostenia, sprijinind cuvântul cu exemplul prin punerea întregii sale averi la dispoziția săracilor, dar a și trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care s-a abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la prețuri mari. Cu pana sa măiastră, Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor.

Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de înfometați adunându-se în piețele Cezareei, unde el le împărțea hrana trupească „apoi treceau cu toții la biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu.

Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: „Că Dumnezeu nu este autorul răului”, „Despre secetă și foamete” și Despre cuvintele Evangheliei „Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi construi”.

Caracterul nou al acțiunilor preotului Vasile constă nu numai în formularea și practicarea largă a milosteniei creștine, ci în trecerea de la milostenie personală accidentală, la milostenia organizată colectivă, care se va desăvârși mai ales în anii de păstorire ai episcopului Vasile.

I.3. Activitatea desfășurată de Sfântul Vasile cel Mare

ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei

Popularitatea Sfântului Vasile a crescut atât de mult în anii păstoririi sale ca preot, încât atunci când a murit episcopul Eusebiu, în vara anului 370, el a fost cel propus pentru scaunul rămas vacant. Dar alegerea sa nu s-a făcut fără greutăți și cel care a înfrânt minoritatea celor ce se opuneau alegerii ca episcop a Sfântului Vasile a fost bătrânul episcop Grigorie de Arianz, tatăl Sfântului Grigorie de Nazianz.

Ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a desfășurat o complexă și bogată activitate, desăvârșind planurile sale de slujire a Bisericii, astfel că „dacă ar trebui să i se găsească un nume, unul singur care să-l exprime în întregime, așa cum este „Taumaturgul”, pentru Grigorie și „Hrisostom” pentru Ioan din Antiohia, ar trebui, fără îndoială, să nu reținem decât acesta: Vasile episcopul”.

Vreme de aproape un deceniu, Cezareea Capadociei a fost centrul de apărare a Ortodoxiei niceene în fața diferitelor forme de arianism. Împăratul Valens, care sprijinea semiarianismul, înțelegând importanța pe care o prezenta Sfântul Vasile în contextul politicii sale religioase, a încercat, pe mai multe căi, să-l câștige pe acesta pentru erezie. Dar chiar în discuțiile personale ale împăratului cu Sfântul Vasile, acesta s-a dovedit neclintit în credința sa. Sfântul Grigore de Nazianz ne-a transmis convorbirea dintre Sfântul Vasile și prefectul Modest, care încerca să-l câștige pe marele ierarh pentru cauza ereziei sprijinită de împărat. Demnitatea și dârzenia răspunsurilor Sfântului Vasile l-au făcut pe îngâmfatul demnitar să exclame că „până acum încă nu mi-a vorbit nimeni așa și cu atâta îndrăzneală”, la care Sfântul Vasile i-a răspuns: „probabil pentru că n-ai dat încă peste nici un episcop. Acela, desigur, ți-ar fi vorbit tot așa, în împrejurări asemănătoare.

Un alt aspect al activității Sfântului Vasile în slujba apărării adevăratei învățături a Bisericii îl constituie opera sa scrisă. În această perioadă, când arianismul trecea în ultima fază, a pnevmatomahilor, marele ierarh de la Cezareea Capadociei a fost acuzat că răspândește o învățătură greșită cu privire la Sfântul Duh. Mai precis, insinuarea pornea de la faptul că la 7 septembrie 374 Sfântul Vasile a ținut o liturghie solemnă și a folosit expresia doxologică „Slavă Tatălui împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt” alături de cea tradițională: „Slavă Tatălui, prin Fiul în Sfântul Duh”. Pentru a se justifica, Sfântul Vasile scrie în anul 375 tratatul „Despre Duhul Sfânt, adresat prietenului său Amfilohiu, episcop de Iconium. Acest tratat constituie una dintre cele mai importante contribuții la formularea învățăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh și constituie, în același timp o grăitoare mărturie despre credința autorului său, care este credința de totdeauna a Bisericii.

O altă latură a activității arhiepiscopului Vasile o constituie continuarea și amplificarea acțiunilor sale caritabile, care constituie până astăzi titlul să de glorie. Grija noului ierarh s-a îndreptat în primul rând spre cei lipsiți și spre cei bolnavi, în special spre bolnavii care sufereau de boli ce-i excludeau din sânul societății. Leproșii trăiau prin ținuturile pustii și nu se puteau bucura decât de binefacerile întâmplătoare ale milosteniei creștine.

Un biograf al Sfântului Vasile spune că suferințele fizice de care a avut parte toată viața, precum și nevoia de a lua mereu medicamente, l-au împins către studiul medicinii și că el căpătase obișnuința de a practica această artă.

Punând în practică preceptele evanghelice despre iubirea aproapelui, Sfântul Vasile a impus lumii din vremea sa „o nouă concepție despre boală și bolnav, o concepție revoluționară față de stările de lucru anterioare”. El „a cuprins într-un gând și într-o faptă bună toate durerile omenești și a ridicat, pentru ușurarea lor, nu o instituție sau alta din cele ce începuse biserica, ci o „întreagă cetate a carității creștine.

Am arătat mai sus că Sfântul Vasile a organizat asistența socială a Bisericii încă din timpul păstoririi sale ca preot, dar marele așezământ de lângă Cezareea Capadociei, care a fost numit „Basiliada”, după numele întemeietorului său, a fost înființat după anul 370 și inaugurat la anul 374, fiind invitat și Sfântul Grigore de Nazianz, care a și ținut o celebră cuvântare cu această ocazie. Acest complex, sau primul spital din lume, cuprindea de o parte case pentru îngrijirea leproșilor, de altă parte azile pentru bătrâni, o mare clădire pentru călătorii străini, școli pentru copii, în care puteau învăța carte și diferite meserii. Și cum atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili de a se mișca, dar nu lipsiți cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit și acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreținerea așezământului. Toate aceste diverse clădiri erau despărțite prin grădini, care dădeau întregului o înfățișare dintre cele mai plăcute”.

După mărturia Sfântului Grigore de Nazianz, care socotea că acest monument al milei creștine era mai de preț decât așa-zisele minuni ale lumii antice, Basiliada se afla în afară de oraș, iar Sfântul Vasile își avea o modestă locuință în acest complex, pentru a putea să se îngrijească mereu de cei bolnavi, față de care arăta atâta dragoste, încât săruta rănile leproșilor. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare „făcea mai mult decât a da credincioșilor așezământul său de milă creștină, de a înființa, înzestra și conduce, de a pune în el restul averii și prisosul inimii sale. El îi dărui tot sufletul, tot timpul, toată grija și bucuria sa de părinte. Făcuse din acest așezământ reședința sa, din săraci, bătrâni, orfani și bolnavi, frații săi cei mai buni și mai iubiți”.

Dar acțiunile caritative nu l-au stânjenit pe Sfântul Vasile în activitatea sa pastorală și organizatorică. În anul 371 împăratul Valens a împărțit în două provincia Capadocia, din motive de ordin administrativ-fiscal, deși se poate ușor bănui că intenția împăratului era și aceea de a limita sfera de influență a marelui apărător al credinței ortodoxe. Oricum, acest fapt a îngreunat foarte mult munca pastorală a arhiepiscopului din Cezareea , mai ales că în Capadocia secunda s-au regrupat unii dintre adversarii săi în frunte cu episcopul Antim de Tiana, care se și declară autonom. Pentru a putea consolida munca sa pastorală, Sfântul Vasile înființează noi eparhii în mitropolia Capadociei prima. Sunt acum înființate eparhiile de Nyssa și Sasima. Primul scaun este ocupat de Sfântul Grigorie, fratele Sfântului Vasile, iar la Sasima este numit împotriva dorinței sale, Sfântul Grigorie Teologul, care n-a fost niciodată în această eparhie.

Cu episcopul Antim de Tiana Sfântul Vasile a intrat în conflict, dar prin tactul său și prin atitudinea sa irenică el a știut să evite tulburările, fiind totdeauna pregătit pentru orice fel de sacrificiu în slujba unității Bisericii. Pe linia aceasta s-au amintit relațiile sale cu Biserica Romei pentru rezolvarea schismei din Antiohia. Biserica Antiohiei, ca întreg Orientul, a fost și ea tulburată de certurile dintre diferitele forme de arianism, pe urma cărora ortodocșii au avut mult de suferit. La Antiohia se produsese o schismă între episcopii Paulin și Meletie, pentru că primul susținea doctrina despre „o singură ousia și trei prosopon”, pe când cel de-al doilea vorbea despre „o singură ousia și trei ipostasis”. Sfântul Vasile susținea ca episcop canonic pe Meletie, pe când Roma scandalizată de expresia meletiană despre „trei ipostasuri” îl susținea pe Paulin. Apelurile făcute de Sfântul Vasile către papa Damasus (366-384) au rămas fără nici un rezultat, dar marele ierarh capadocian a știut să-și stăpânească amărăciunea fără ca să tulbure unitatea Bisericii. Apelurile sale la Roma, ca și mai multe scrisori adresate Sfântului Atanasie cel Mare († 373) în timpul șederii acestuia în Occident, porneau de la ideea că Bisericile din Apus ar putea să-l convingă pe împăratul ortodox Valentinian al Occidentului (364-375) pentru a interveni în sprijinul creștinilor orientali persecutați de arieni. Abia împăratul Teodosie cel Mare (379-395) va reda pacea și unitatea Bisericii, rezultat apărut în mod firesc din strădania unor ierarhi ca Sfântul Vasile cel Mare.

Acesta n-a mai apucat să vadă biruința Bisericii, căci suprasolicitat în angajamentul său total și slăbit de asceză, trupul său n-a mai rezistat și la 1 ianuarie trecut la cele veșnice, înainte de a împlini vârsta de cincizeci de ani. Biserica a pierdut atunci un luptător pe pământ, dar a câștigat un mijlocitor în ceruri.

Raporturile Sfântului Vasile cel Mare cu lumea epocii sale au fost amplu analizate și uneori prea mult accentuate. În cele nouă omilii la Hexaimeron, scrise probabil în timpul păstoririi sale ca arhiepiscop, este prezentată dacă nu o enciclopedie a cunoștințelor vremii, cel puțin o sumă a cunoștințelor științifice pe care le poseda marele ierarh și care se extindeau dincolo de teologie, în cosmologie, meteorologie, astronomie, istorie naturală, geografie, botanică și medicină, fiind prezentate în fața unui auditoriu creștin, pe care autorul l-a considerat, în general, avizat atât în problemele de credință, cât și în cele de știință ale veacului său.

Atitudinea față de cultura păgână a vremii sale este precizată de Sfântul Vasile cel Mare în celebra cuvântare către tineri care „se situează printre cele mai prețioase lucrări de educație creștină. După mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz mulți creștini din acea epocă disprețuiau educația profană „ca fiind ispititoare și primejdioasă, întrucât ar îndepărta de Dumnezeu, iar pe de altă parte, tentativa împăratului Iulian Apostatul de a opune creștinismului biruitor o formă de sincretism religios sprijinit pe neoplatonism a fost foarte primejdioasă pentru viața creștină în acest al patrulea veac. Între aceste extreme ce caracterizau raportul creștinismului cu păgânismul în vremea sa, Sfântul Vasile expune, prin „Cuvântare către tineri” un adevărat program de studiere a literaturii profane, potrivit căruia trebuie să luăm din literatura necreștină tot ce găsim bun, așa cum albinele culeg din flori numai ceea ce le este de folos, și cum noi înșine, culegând flori de trandafir, ne ferim de ghimpi.

Din moștenirea literară a Sfântului Vasile cel Mare se cuvine să menționăm că, alături de cele 24 de cuvântări, dintre care unele au fost menționate mai sus, s-au mai păstrat 13 omilii la psalmi. La acestea se adaugă bogata sa corespondență, ce cuprinde 365 de scrisori. Aceste scrisori reprezintă, în primul rând, cel mai bun izvor de cunoaștere a persoanei și gândirii autorului lor. Să menționăm că alături de scrisorile cu caracter dogmatic sau moral se remarcă și cele cu caracter disciplinar cum sunt cele trei „scrisori canonice” adresate lui Amfilohiu de Iconiu (nr. 188, 199 și 217), în care sunt prezentate și explicate o serie de canoane privitoare la viața practică a Bisericii.

Dar în memoria vie a Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare trăiește, în primul rând, ca autor al „Liturghiei” care-i poartă numele și care reprezintă „una din cele mai superbe creații ale genului liturgic ortodox”. În forma actuală, textul acestei Liturghii nu este din vremea Sfântului Vasile, dar are la bază prescurtarea și remanierea făcută de el, textului mai vechi al anaforei Sfântului Iacov, care în forma ei originală vine chiar de la Sfinții Apostoli.

*

* *

Înscriindu-se pe linia tradiției dinamice a Bisericii creștine, atât în ceea ce privește gândirea sa teologică, opera sa liturgică și canonică, cât și în ceea ce privește dimensiunea slujirii pe care o dezvoltă „o verigă de aur”, în procesul de dezvoltare și slujire a Bisericii în istorie, Sfântul Vasile cel Mare, poate fi socotit, pe drept cuvânt, alături de alți Sfinți Părinți ai Bisericii, unul dintre Păstorii model ai Bisericii, care a constituit și constituie încă, izvorul de la care se poate adăpa orice păstor sufletesc al Bisericii noastre, dar și credincioșii de rând care doresc să dobândească împărăția lui Dumnezeu.

Un lucru deosebit de îmbucurător pentru noi creștinii ortodocși români, îl constituie faptul că Sfântul Vasile cel Mare a întreținut relații și a dat îndrumări și sfaturi duhovnicești și conducătorilor bisericești și civili din această parte de lume.

Este cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea Capadociei cu Junius Soranus, comandantul armatei romane din Sciția Mică, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goți în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.

Mai apoi ideile Sfântului Vasile cel Mare au influențat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski († 1794) ca și pe alte căi, astfel că viața monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunțat caracter vasilian.

Și faptul că Patriarhia Ecumenică a ridicat la 10 octombrie 1776, pe mitropoliții Ungrovlahiei la treapta de locțiitori ai Cezareei Capadociei, ar putea fi interpretat tot în lumina conștiinței că Biserica Ortodoxă Română a păstrat neștirbită moștenirea ideilor creștine ale Sfântului Vasile cel Mare. Popularitatea Sfântului Vasile cel Mare în Biserica Ortodoxă Română este afirmată mai ales de nenumăratele traduceri în românește din opera sa.

Alături de cinstirea cultică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări etc., „melozii anonimi ai neamului nostru și-au adus ofranda simțirii lor duioase preamărind pe marele ierarh ortodox în colindele noastre strămoșești”.

În Biserica Ortodoxă Română Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinți, opera sa constituie și astăzi un bogat izvor de învățăminte folositoare, iar exemplul vieții sale unul dintre cele mai iubite metode ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârșirii creștine.

I.4. Opera Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare reprezintă simbolul energiei și al acțiunii puse în slujba oamenilor. Complet în pregătire și echilibrat în manifestare, el rămâne nu numai teoreticianul sau analistul milosteniei, ci și practicantul ei prin excelență. Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică.

Ca teolog, Sfântul Vasile cel Mare și-a adus o contribuție importantă la triumful Ortodoxiei niceene prin tratatul Contra lui Eunomiu, arătând că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ființa Sa, ci numai prin lucrările Sale, pe calea rațiunii.

În tratatul Despre Duhul Sfânt, dedicat episcopului Amfilohie, Sfântul Vasile cel Mare arată egalitatea și consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.

Ca ascet, alcatuiește Regulile mari (55) în cuprinsul cărora întâlnim principiile de baza ale vieții monahale, având ca fundament Sfânta Scriptură, și Regulile mici, formate din 313 aplicații sau răspunsuri la diferite întrebări privind monahismul.

Ca exeget, a scris Omilii asupra Psalmilor și Omilii la Hexaimeron, alcătuind un amplu tablou al creației.

Ca liturgist, a alcătuit Liturghia care-i poartă numele. Și numeroase rugăciuni.

Ca îndrumător al vieții duhovnicești, Sfântul Vasile cel Mare a alcătuit, în Pont, împreună cu Sfântul Grigorie de Nazians, o Filocalie cuprinzând texte ascetice din opera lui Origen.

Ca pedagog, scrie Omilii către tineri, îndemnându-i să-și însușească, pe lângă cunoștințele teologice, și o serioasă cultură generală.

Sensibil la tot ce se petrecea în jurul său, preocupat de viața socială, demascând inegalitațile existente, intervenind cu simț critic în desfășurarea ei, consideră, pe bună dreptate, “că nu poate exista pace socială fara o dreptate socială”.

Transpunându-și în practică ideile și concepția sa socială, a înființat acea instituție complexă – de asistență socială – numită Vasiliada, prin care Biserica își întregește și caracterul de instituție caritabilă.

Sfântul Vasile cel Mare nu era doar un teoretician al slujbelor ci și un săvârșitor al lor. Sfera cuvântului de liturgist în sens larg dobândește contur și mai concret dacă adăugăm faptele sale de evlavie adâncă, de postiri și rugăciuni făcute în tainele sufletului pentru el și pentru toți fiii duhovnicești.

CAPITOLUL II

INVĂȚĂTURA DESPRE DUHUL SFÂNT ÎN PRIMELE SECOLE CREȘTINE

Primele patru secole creștine au fost marcate de aprige discuții teologice, pe primul plan fiind cele legate de Sfânta Treime. Argumentarea fiecăruia căuta întotdeauna să se ancoreze în Revelația dumnezeiască. Astfel, în privința dumnezeirii Sfântului Duh, așa-numiții pnevmatomahi, ca și cei care pregetau oarecum să- L conceapă pe Sfântul Duh dintru început consubstanțial cu Tatăl, aduceau ca argument Sfânta Scriptură, care, în nicio parte a ei, nu- L numește pe Sfântul Duh în mod expres Dumnezeu; de aici, decurgea în mod direct că ortodocșii introduceau un dumnezeu străin în Scriptură.

Spre deosebire de ereziarhi, Părinții apărători ai Ortodoxiei aveau altă părere în ceea ce privește revelația, despre care credeau că nu este reprezentată doar de ceea ce fusese consemnat în scris, ci și de cele nescrise încă, dar crezute în Biserica Universală.

II.1. Temeiuri scripturistice privind Persoana Sfântului Duh

Etimologia cuvântului „Duh”- πνέΰμα, spiritus – prezintă o mare diversitate de sensuri. Atunci când cuvântul „Duh” se folosește fără atributul „Sfânt”, el poate fi acceptat și ca suflet, și ca înger și ca vânt; atunci când i se atribuie sfințenia, el circumscrie numai persoana a treia a Sfintei Treimi ori puterile ei.

Duhul Sfânt, cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, este ca o strălucire specială de sus, care pătrunde în mintea noastră, precum pătrunde lumina soarelui în ochii naturali pentru a-i face să vadă acea lumină din afara lor.

În Vechiul Testament, Duhul Sfânt se arată de cele mai multe ori ca putere; ca putere deosebită de cea a naturii și care dă celui ce o sesizează și înțelegerea motivului pentru care ea se manifestă. În multe din aceste cazuri, ea se manifestă ca un vânt în natură, ca o suflare puternică. De aici rezultă numele Duhului de suflare, vânt. Duhul ca suflare desăvârșea la început creația: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”(Fac. I,2).

Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază și toată creația își păstrează existența (Ps.103, 30-31). El este întru toate „umple creația” și înnoiește totul (Cf. Înțelep.1,7; 7,27; 12,1).

După învățătura ortodoxă, Duhul Sfânt este Cel care aduce lucrarea sau puterea lui Dumnezeu la capătul ei dinspre creație, la efectul ei final creator, transformator și desăvârșitor al creației.

Sfinții Părinți au definit în Simbolul credinței pe Duhul Sfânt ca: „Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci”.

Duhul Sfânt este lucrător cu putere în cuvântul revelator, producând sensibilitatea sufletului care sesizează prin el nu numai un sens intelectual, ci și prezența activă a lui Dumnezeu. Duhul este lucrător de asemenea în toate actele în afară de cuvânt, care covârșesc puterea proceselor naturale, sau se adaugă la ea, sau le dirijează pe acestea potrivit planului de mântuire al lui Dumnezeu și rugăciunilor credincioșilor. În Duhul Sfânt se împlinește Revelația, se cunoaște și se experiază prezența plină de lumină și de putere, mai presus de fire a lui Dumnezeu, de către sufletele sensibilizate în acest scop tot de El.

Duhul, Care este activ în creație și Se arată la începutul lumii ca o mamă care dă naștere copilului (Fac. I,28; 2,7; Ps.103, 28-31; Iov XXXIII,4), Care a vorbit prin Prooroci, i-a inspirat pe scriitorii biblici, i-a uns pe preoți și pe regi, Același Duh Se odihnește în Fiul și este trimis în lume de Fiul ( Ioan XV, 26; XVI, 13-15) și, așa cum Fiul L-a proslăvit pe Tatăl (Ioan XVII, 4), tot așa Fiul va fi proslăvit de Duhul Sfânt (Ioan XVI, 4). El este trimis să comunice viața pe care a dăruit-o Fiul (Ioan X, 10); „Duhul este Cel Care dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am dat sunt Duh și viață” (Ioan VI, 63). Duhul Sfânt este libertate, de aceea ia inițiative și-i antrenează pe oameni să răspundă prin credință lui Hristos.

Uneori, Duhul Sfânt produce efecte extraordinare în spiritul unor persoane, lucru văzut încă din Vechiul Testament: I Regi XIX, 20-21; I Regi X, 6. Alteori, produce și efecte exterioare asupra persoanelor, cum ar fi de pildă puterea manifestată exterior asupra lui Iezechiel (III, 11). Aici se arată clar cum Duhul face în suflet perceptibil glasul Celui ce rostește cuvântul și puterea Lui: „Atunci m-a ridicat Duhul și am auzit îndărăt un glas ca de tunet”. Altădată, prin Duhul, Iezechiel vede slava lui Dumnezeu (XLIII, 5). Alteori puterea Duhului se manifestă în comunicarea puterii făcătoare de minuni (III Regi XVII, 14; IV Regi II, 15, IV, 1).

Peste anumite persoane, Duhul coboară nu numai trecător, ci le umple de harisme permanente. Aceasta o face mai ales cu unii conducători ai poporului israel și cu proorocii. El „se odihnește” peste Moise (Numeri XI,17, 25), peste Iosua (Numeri XXVI, 18; Deut. XXXIV, 9), peste David (I Regi XVI, 13; II Regi XXIII, 2), peste Ilie (IV Regi II, 9) și Elisei (IV Regi II, 15).

În Noul Testament, Duhul Sfânt apare ca Persoană dumnezeiască într-un mod mult mai clar decât în Vechiul Testament:

– în pericopa referitoare la păcatul contra Duhului Sfânt (Luca XII, 10): „Oricine va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta”. Aici Duhul este pus în paralelă cu Fiul, ceea ce înseamnă că și El este Persoană;

– în promisiunea pe care o face Domnul Sfinților Apostoli că le va trimite pe Duhul Sfânt (Ioan XIV, 16; XVI, 13).

– prin Duhul Sfânt vine mântuirea oamenilor: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”(Ioan III, 5).

Duhul Sfânt este prezent și la botezul Domnului nostru Iisus Hristos, când profetul mărturisește: „Am văzut Duhul coborându-se din cer ca un porumbel și a rămas peste El” (Ioan I, 32).

Duhul Sfânt este acela care S-a pogorât la Cincizecime în chip de limbi de foc peste Apostoli, El este Acela care trimite harul Său creaturilor, împărtășindu-le ajutorul Său, întărind pe cei care cred în Dumnezeu pe drumul cel greu de străbătut al mântuirii. Duhul Sfânt participă la toate acțiunile Tatălui și Fiului în raport cu creația. Energiile difuzate de Duhul Sfânt creaturii sunt energii necreate ale Sfintei Treimi.

Duhul Sfânt, Duhul adevărului nu face numai oficiul de a armoniza sau conserva ordinea preexistentă a Bisericii, nu este numai agent al mântuirii, lucrător în indivizi, ci este „Cel ce întemeiază Biserica istorică”, făcând astfel din Crucea și Învierea lui Iisus Hristos, pivotul istoriei, El conduce Biserica în tot adevărul.

Duhul Sfânt este garantul, sacramentul filiației divine: „Toți câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. VIII, 14). El dăruiește dorurile și binecuvântările Împărăției lui Dumnezeu (Gal. 22-25; VI, 8; Rom.V, 5). Duhul Sfânt ne adună, ne menține și ne desăvârșește în adevăr ca pe o singură familie.

Duhul Sfânt are propria Sa Persoană prin purcederea din veci din Tatăl (Ioan XVI, 26). Duhul Sfânt participă nu numai la crearea, ci și la recrearea lumii.

II.2. Temeiuri patristice privind Persoana Sfântului Duh

De precizat că, deși Sfânta Scriptură ne dezvăluie atâtea aspecte legate de Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, totuși în primele veacuri creștine au existat foarte multe persoane, din păcate și teologi, care, datorită faptului că nu puteam înțelege cu mintea misterul treimic, au căzut adesea în erezii, învățând, despre Sfântul Duh, lucruri neconcordante cu revelația divină și periculoase pentru posibilitatea mântuirii omului.

Dumnezeirea Sfântului Duh a fost negată în veacul al patrulea de către pnevmatomahi, care au fost condamnați la sinodul II ecumenic de la Constantinopol din anul 381, iar în timpurile de după Reformă, unitarienii, arminienii au contestat divinitatea Sfântului Duh, alături de raționaliști, susținând că nu este persoană treimică, ci o însușire sau putere a lui Dumnezeu, care sfințește pe om.

Din fericire pentru Biserică, Trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, întemeiat la Cincizecime de către Sfântul Duh, au existat de-a lungul timpului, în special în secolul al IV-lea, când ereziile împotriva Fiului lui Dumnezeu și a Sfântului Duh atinseseră culmi inimaginabile, o seamă de scriitori bisericești care au contribuit la dezvoltarea și înflorirea științei creștine.

Astfel o pleiadă de părinți ai Bisericii, care studiaseră teologia și toate științele vremii respective la cele mai reputate universități, dar și luminați de Duhul Sfânt, au adus un aport deosebit de important, fundamental chiar, în ceea ce privește învățătura despre Persoana Sfântului Duh alături de Tatăl și de Fiul. Ei au scris, dar au și vorbit împotriva ereticilor pentru a susține cu mare ardoare dogmele Sfintei Biserici, fiind luminați și inspirați de Dumnezeu deoarece apărau Persoana Sfântului Duh.

Împotriva unor astfel de învățături greșite, Biserica cea Veche, una și nedespărțită, a mărturisit totdeauna dumnezeirea Duhului Sfânt, Care își ia ființa din veșnicie, din Tatăl prin purcedere, după cum Fiul își ia ființa din veșnicie din Tatăl prin naștere.

Multe dintre problemele și soluțiile Sfinților Părinți sunt actuale și astăzi în Biserică, dar și în societate. Printre Sfinții Părinți care au scris și apărat cu îndârjire învățătura despre Sfântul Duh, sau au formulat-o pe înțelesul tuturor, amintim numai câțiva și anume: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Chiril al Alexandriei și nu în ultimul rând pe Sfântul Vasile cel Mare, care a dedicat o lucrare întreagă lucrării și Persoanei Sfântului Duh, lucrare care a stat la baza hotărârilor celui de-al doilea sinod ecumenic, care, printre altele a condamnat învățătura pnevmatomahilor și a formulat învățătura cea adevărată privind Persoana Sfântului Duh, Dumnezeu adevărat, alături de Tatăl și de Fiul.

Sfântul Atanasie este primul apărător al deoființimii Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Învățătura Sfântului Atanasie cel Mare despre Sfântul Duh se găsește și în celelalte scrieri ale sale, dar în mod special în cele patru epistole către Serapion. Aceste epistole au ca scop apărarea dumnezeirii Sfântului Duh în fața părerilor greșite ale unui grup de credincioși pe care îi numește tropici deoarece nutreau sentimente ostile față de Sfântul Duh.

Sfântul Atanasie deduce din cuvintele botezului că Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat, întrucât nici o făptură nu ar fi pusă în rând cu Făcătorul. El adaugă mai departe că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, de la care pornesc lucrurile create, deoarece Tatăl lucrează toate prin Fiul și Sfântul Duh. Mai departe zice că: „precum credința în Sfânta Treime este una și aceeași, așa și Treimea este nedespărțită și asemenea cu sine însuși. De aceea trebuie să fie în ea o sfințenie, o veșnicie o fire neschimbată în trei persoane”.

În ceea ce privește ființa, între persoanele Sfintei Treimi, este un raport de identitate, de unitate numerică. Substanța subzistă sub toate cele trei Persoane Divine. Dumnezeirea subzistă în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Această unitate este baza învățăturii Sfântului Atanasie cel Mare. Există o singură dumnezeire unită în ea însăși, fără schimbare. Sfântul Duh posedă tot ceea ce posedă Tatăl și Fiul.

Natura Sfântului Duh nu este aceea a creaturilor, ci aceea a lui Dumnezeu, a Tatălui și a Fiului. Prin natură, El nu are nimic comun cu creaturile, nimic care să-i fie propriu. El este propriu Tatălui, propriu de asemenea Cuvântului, substanței și dumnezeirii Fiului, prin care El aparține Treimii.

Despre originea Sfântul Duh, Sfântul Atanasie cel Mare, bazat pe Sfânta Scriptură, spune că este din Dumnezeu, pornind de la I Cor.II,12. Sfântul Duh, fiind o unitate absolută cu Tatăl și cu Fiul, purcede din Tatăl (Ioan XV, 26).

Această învățătură a Sfântului Atanasie cel Mare în legătură cu Sfântul Duh, completează doctrina sa despre Sfânta Treime. Cele trei persoane nu au decât o singură și aceeași activitate, și anume: „Tatăl lucreză toate prin Fiul în Duhul”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă o doctrină completă în legătură cu Duhul Sfânt, foarte apropriată de aceea care va fi mai târziu învățătura ortodoxiei. După el, Duhul Sfânt aparține Treimii și „noi nu despărțim Sfânta Treime ca alții și nici nu o confundăm ca Sabelie. Nădejdea noastră este în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh. Nu mărturisim trei Dumnezei, – să tacă deci marcioniții -, și împreună cu Sfântul Duh prin unul Fiul, mărturisim un singur Dumnezeu.

În unire cu Fiul, Duhul împarte Dumnezeirea Tatălui. Sfântul Duh este sfințitorul universal și îndumnezeitorul, ființă divină, neîmpărțită, care cunoaște tainele și adâncurile lui Dumnezeu. S-a pogorât peste Domnul Iisus Hristos în chip de porumbel. Toată firea spirituală are nevoie de sfințirea Sfântului Duh, El fiind cinstit cu slava dumnezeirii împreună cu Tatăl și cu Fiul.

După cum Fiul este deosebit de creaturi, așa și Sfântul Duh posedă o perfectă cunoaștere a Tatălui. Contemplarea pură a Tatălui este rezervată în chip absolut Fiului împreună cu Sfântul Duh. Relațiile Sale cu celelalte două persoane sunt precizate în formulele următoare: „Tatăl dăruiește totul prin Fiul împreună cu Sfântul Duh. Nu se deosebesc între ele darurile Tatălui și ale Fiului și ale Sfântului Duh, căci există o singură mântuire, o singură putere, o singură credință. Unul este Domn: unul născut Fiul Lui, unul este Sfântul Duh Mângâietorul.”

Dar piscul cel mai înalt privind învățătura despre Persoana și lucrarea Sfântului Duh este Sfântul Vasile cel Mare. Ceea ce se observă mai întâi la marele ierarh Vasile cel Mare și ceea ce ne explică dezvoltarea sa teologică de-a lungul vieții, este profunda lui credință în Dumnezeu, la care s-a adăugat spiritul lui deosebit, capabil de cele mai înalte speculații.

Sfântul Vasile cel Mare s-a dovedit unul dintre cei mai mari apărători ai credinței celei adevărate și în lupta cu ereziile. De aceea, încă din timpul vieții sale, și-a câștigat atât din partea credincioșilor ortodocși, cât și din partea ereticilor, a iudeilor și a păgânilor, o mare admirație, care se vede și din epitetul „cel Mare” care i s-a dat după mutarea sa la cele veșnice.

Primul care s-a ridicat împotriva pnevmatomahilor a fost Sfântul Vasile cel Mare, care i-a combătut temeinic în lucrarea sa „Despre Sfântul Duh”, compusă între anii 374-375. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că Duhul Sfânt se bucură de aceeași demnitate cu Tatăl și cu Fiul. Sfântul Vasile cel Mare arată în opera sa că Duhul Sfânt nu este creatură, El este sfânt prin natură, după cum sfinți prin natură sunt Tatăl și Fiul. Așadar, El este sfințenia.

Sfântul Duh se împarte la toată creatura și cu toate că este primit într-un fel, adică într-o măsură, de către unul și într-un fel de către altul, întru nimic nu este micșorat de către cei care se împărtășesc din darurile Sale.

După cum soarele, când își revarsă lumina peste corpuri, este primit în felurite chipuri sau măsuri de către aceste corpuri, dar întru nimic nu-i este micșorată strălucirea lui de către cele care se împărtășesc din ea, tot așa și Duhul Sfânt, care dăruiește tuturor harul de la Sine, rămâne întreg, nedivizat și nedivizibil.

Sfântul Duh îi luminează pe toți pentru dobândirea priceperii lui Dumnezeu, El Însuși li se insuflă profeților, înțelepțește pe legiuitori, sfințește pe preoți, întărește pe conducători, desăvârșește pe cei drepți, îi face pe înțelepți vrednici de venerat, revarsă darurile harismatice ale tămăduitorilor de boli, învie morții, dezleagă pe cei înlănțuiți, primește ca fii adoptivi pe cei înstrăinați de la credința cea dreaptă. Toate acestea le săvârșește prin renașterea de sus – prin Sfântul Botez. Prin Harul Sfântului Duh Însuși, cei slăbănogi și bolnavi se întăresc, cei săraci se îmbogățesc, cei neștiutori într-ale cuvântului și cei simpli devin mai înțelepți.

Sfântul Apostol Pavel, cu toate că era slăbănog trupește, prin prezența Duhului Sfânt în el, făcea ca ștergarele folosite pentru corpul său să aducă vindecarea corpurilor celor peste care erau puse (Fapte XIX, 12). Sfântul apostol Petru, însuși avea trupul său copleșit de neputință, dar din cauza harului Sfântului Duh, care sălășluia în trupul său, umbra care se revărsa din trupul său îndepărta bolile celor care erau biciuiți de ea (Fapte V,15).

Sfântul Duh și în cer locuiește, și pământul îl umple, și peste tot este de față, și niciodată nu se cuprinde cu mintea sau înconjura cu atmosfera. El locuiește în întregime în fiecare din noi, dar tot în întregime este și împreună cu Dumnezeu. El folosește darurile Sale speciale nu ca un slujitor sau ca un administrator obișnuit, ci împarte darurile harului Său cu o putere autoritară specială: „El împarte fiecăruia deosebi, după cum hotărăște”, zice Sfânta Scriptură (I Cor XII, 11). Sfântul „este trimis” – de către fiu, conform Ioan XV, 26 – potrivit cu iconomia divină ca un bun chivernisitor, dar El lucrează prin puterea Sa proprie.

Sfântul Vasile cel Mare spune despre Duhul Sfânt că a fost prezent în Însuși trupul Domnului, fiindu-i ungere și însoțitor inseparabil, conform spuselor Scripturii: „Peste Cel care vei vedea pe Duhul coborând și rămânând peste El, Acesta este Fiul Meu Cel iubit”(Ioan I, 3; Luca III, 22). „Pe Iisus Cel din Nazaret, pe Care L-a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt”(Fapte X, 38).

Orice lucrare cu Fiul se desăvârșea în prezența Duhului. Duhul era de față chiar și când Iisus a fost ispitit de diavol: „Căci, zicea Scriptura, Iisus a fost condus de Duhul în pustiu, pentru a fi ispitit”(Matei IV, 1). Și când a săvârșit minuni Duhul era de față „Pentru că zice, dacă Eu scot demoni cu Duhul lui Dumnezeu”(Matei XII, 28).

Nu L-a părăsit nici după ce a înviat din morți. Pentru că în lucrarea de reînnoire a omului, de a-i reda harul – pe care-L primise din suflarea lui Dumnezeu, dar îl pierduse – Domnul suflând peste ucenici a zis: „Luați Duhul Sfânt, Cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute”(Ioan XX, 22-23).

Duhul este creator al vieții, împreună cu Dumnezeu – Tatăl, Cel care pe toate le însuflețește, și cu Fiul, Care dă viață: „Căci, zice Apostolul, Cel ce a înviat pe Hristos din morți va însufleți și trupurile noastre muritoare, prin Duhul Său, Care locuiește în voi”(Rom. VIII, 11). Iar Domnul zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu și Eu le dau viață veșnică”(Ioan X, 27-28). Dar și Duhul face viu, zice în altă parte. Și Pavel zice din nou: „Duhul este viața spre îndreptarea voastră”(Rom. VIII, 10). Și Domnul mărturisește că: „Duhul este Cel care face viu și că trupul nu folosește la nimic”(Ioan VI, 63).

II.3. Învățătura despre Sfântul Duh la Sfinții Părinți

din secolul IV

Veacul al patrulea reprezintă pentru Biserică o perioadă de timp în care o seamă de scriitori bisericești lucrează la dezvoltarea și înflorirea științei creștine. Aceasta se datorează în bună parte și ereziilor apărute în acest secol.

Putem spune că toți acești Sfinți Părinți care au trăit în veacul al patrulea au adus un aport deosebit în ceea ce privește Persoana Sfântului Duh alături de Tatăl și de Fiul. Ei au scris, dar au și vorbit împotriva ereticilor pentru a susține cu mare ardoare dogmele Sfintei Biserici, fiind luminați și inspirați de Dumnezeu deoarece apărau Persoana Sfântului Duh.Dumnezeirea Sfântului Duh a fost negată în veacul al patrulea de către pnevmatomahi, care au fost condamnați la sinodul II ecumenic de la Constantinopol din anul 381.

În timpurile de după Reformă, unitarienii, arminienii au contestat divinitatea Sfântului Duh, alături de raționaliști, susținând că nu este persoană treimică, ci o însușire sau putere a lui Dumnezeu, care sfințește pe om.

Împotriva unor astfel de învățături greșite, Biserica cea Veche, una și nedespărțită, a mărturisit totdeauna dumnezeirea Duhului Sfânt, Care își ia ființa din veșnicie, din Tatăl prin purcedere, după cum Fiul își ia ființa din veșnicie din Tatăl prin naștere.

Multe dintre problemele și soluțiile Sfinților Părinți sunt actuale și astăzi în Biserică, dar și în societate.

Contribuția teologică înnoitoare a Sfântului Vasile a fost de a atinge esența – ousia de ipostas și de a arăta caracteristicile neschimbabile ale fiecărui ipostas. Întemeiat pe Sfânta Scriptură, el descrie unicitatea fiecărei Persoane divine în lucrarea creației și a mântuirii și în relațiile lor veșnice în Treime.

Sfântul vorbește despre specificitatea ipostasurilor divine, împreună ireductibile și în comuniune în plenitudinea divină. Distincția între esență și ipostas elaborată de Sfântul Vasile constituie un câștig definitiv pentru doctrina trinitară ortodoxă, preluat și de ceilalți capodocieni.

Sfântul Vasile a preferat termenul φΰσίς pentru a desemna în mod concret realitatea că : „Sfântul Duh are nume comune cu Tatăl și cu Fiul în virtutea participării la aceeași fire φΰσίς și bunătatea este esența Sa .

În acest sens φΰσίς – fire, natură – spre deosebire de oΰσία – esență – este foarte frecvent folosit în lucrarea „Despre Sfântul Duh” a Sfântului Vasile cel Mare. Sfântul Vasile refuză să înțeleagă cele trei ipostasuri în maniera lui Plotin de ipostasuri principii. Tatăl singur este principiul după doctrina monarhiei divine. Credința în aceste trei ipostase nu poate să facă abstracție de această doctrină : „Prin urmare, zice Sfântul Vasile, drumul cunoașterii lui Dumnezeu pornește de la Duhul Cel Unul, trece prin Fiul Cel Unul și ajunge la Tatăl Cel Unul …”.

Prin urmare, unul dintre rezultatele pozitive în controversele cu arienii a fost aprofundarea dogmei trinitare și fixarea unei terminologii adecvate. Părinții ortodocși nu s-au putut înțelege până ce nu au definit sensul cuvintelor pe care le-au folosit. Pe de altă parte, ei utilizau aceste cuvinte nu fără o oarecare teamă, deoarece în discuțiile cu arienii limbajul acestora era atât de precis, încât teologia lor devenea „tehnologie”.

Sfânta Treime este cel mai mare și mai minunat mister al creștinismului, este o taină ce nu poate fi înțeleasă de mintea omenească.

Învățătura despre Sfânta Treime, așa cum o avem astăzi în creștinism, nu a existat dintodeauna. Ea a fost mai întâi prefigurată în unele dintre religiile păgâne, a fost indicată treptat, dar nedeplin în Vechiul Testament și descoperită în mod deplin de către Mântuitorul Iisus Hristos în Noul Testament. Între religiile păgâne, în hinduism găsim credința într-o Treime, numită Trimurti (Brahma, Vișnu și Siva), în China și Egipt.

Indici despre Sfânta Treime găsim apoi și în filosofia veche și modernă și anume la Platon, neoplatonici, Hegel, etc.

Între preînchipuirea Sfintei Treimi la unele religii păgâne și învățătura despre dogma Sfintei Treimi în creștinism există o mare deosebire: în timp ce în creștinism avem o ființă divină și trei persoane, iar fiecare dintre cele trei persoane este Dumnezeu adevărat, Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga ființă și toate atributele dumnezeiești, fără însă să fie trei Dumnezei, adică fără împărțire sau despărțire a ființei și, totodată, fără să se amestece sau să se contopească persoanele dumnezeiești întreolaltă, în alte religii e vorba de trei Dumnezei, avându-și fiecare ființa sa aparte, sau fiind trei manifestări ale aceleiași puteri divine.

Misterul Sfintei Treimi se află indicat în Vechiul Testament, însă, Sfânta Treime nu este descoperită aici definitiv și deplin, motivul fiind explicat de Sfinții Părinți prin aceea că, dacă s-ar fi revelat că în Dumnezeu sunt trei Persoane, evreii, fiind înconjurați de popoare politeiste, s-ar fi abătut ușor de la monoteism și ar fi căzut în politeism.

Există mărturii care se referă la Persoanele Treimice, cum ar fi de pildă: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facerea I, 26), „Și a zis Dumnezeu: Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi” (Facerea III, 22). Din aceste texte rezultă că Dumnezeu se sfătuiește cu cineva și că cei ce vorbesc între ei sau se sfătuiesc sunt egali după ființă.

Un alt text care face referire la Sfânta Treime este la Isaia VI, 3, în care se spune că serafimii pe care i-a văzut profetul stând în fața lui Dumnezeu, strigau unul către altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”.

O indicație mai directă a Sfintei Teimi o avem în teofania de la stejarul Mamvri (Facerea XVIII, 1-3).

Sfânta Treime se descoperă deplin în Noul Testament, unde găsim afirmată clar și nuanțat, atât unitatea de fiintă a dumnezeirii, cât și persoanele treimice. Această descoperire este realizată de Însuși Fiul lui Dunmezeu întrupat, Iisus Hristos, fiind absolut necesară pentru mântuirea omului.

Mântuitorul Însuși mărturisește că este Fiul lui Dumnezeu și a fost trimis în lume s-o mântuiască: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan III, 16). Prin aceasta, El arată că Dumnezeu nu este o singură Persoană; că pe lângă Dumnezeu-Tatăl, există și El ca a doua Persoană a dumnezeirii (Ioan V, 17-23). Dar tot El vorbește și despre a treia Persoană care este Duhul Sfânt: „Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl percede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan XV, 26).

La botezul lui Iisus Hristos în Iordan toate cele trei Persoane treimice sunt prezente: Tatăl, care întărește prin glasul Său că: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit”; Duhul Sfânt, care în chip de porumbel, Se pogoară peste Iisus; Fiul, care, deși fără de păcat, primește să fie botezat de către Ioan „ca să se împlinească toată dreptatea”(cf. Matei III, 16-17).

Credința în Sfânta Treime este mărturisită în mod clar și în scrierile Apostolilor. Creștinii sunt binecuvântați și salutați în numele Treimii: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți”(II Cor.XIII, 13).

De reținut că, orice rugăciune creștină, laudă, ritual sau slujbă liturgică începe și se sfârșește cu invocarea Sfintei Treimi: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”; „Că Ție se cuvine mărirea, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”.

După învățătura creștină, Persoana divină care face transparent pe Dumnezeu prin puterea și lumina mai presus de fire, pe de o parte, și prin sensibilitatea sufletului care le sesizează, este Sfântul Duh.

Etimologia cuvântului „Duh”- πνέΰμα, spiritus – prezintă o mare diversitate de sensuri. Atunci când cuvântul „Duh” se folosește fără atributul „Sfânt”, el poate fi acceptat și ca suflet, și ca înger și ca vânt; atunci când i se atribuie sfințenia, el circumscrie numai persoana a treia a Sfintei Treimi ori puterile ei.

Duhul Sfânt, cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, este ca o strălucire specială de sus, care pătrunde din cuvânt în mintea noastră, cum pătrunde lumina soarelui în ochii naturali pentru a-i face să vadă acea lumină din afara lor.

În Vechiul Testament, Duhul Sfânt se arată de cele mai multe ori ca putere; ca putere deosebită de cea a naturii și care dă celui ce o sesizează și înțelegerea motivului pentru care ea se manifestă. În multe din aceste cazuri, ea se manifestă ca un vânt în natură, ca o suflare puternică. De aici rezultă numele Duhului de suflare, vânt. Duhul ca suflare desăvârșea la început creația: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”(Fac. I,2).

Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază și toată creația își păstrază existența (Ps.103, 30-31). El este întru toate „umple creația” și înnoiește totul (Cf. Înțelep.1,7; 7,27; 12,1). Lucrarile lui se manifesta in cei purificati de patimi si mai ales in cei smeriti.

După învățătura ortodoxă, Duhul Sfânt este Cel care aduce lucrarea sau puterea lui Dumnezeu la capătul ei dinspre creație, la efectul ei final creator, transformator și desăvârșitor al creației.

Sfinții Părinți au definit în Simbolul credinței pe Duhul Sfânt ca: „Domnul de viață Făcătorul,Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci”.

Duhul Sfânt este lucrător cu putere în cuvântul revelator, producând sensibilitatea sufletului care sesizează prin el nu numai un sens intelectual, ci și prezența activă a lui Dumnezeu. Duhul este lucrător de asemenea în toate actele în afară de cuvânt, care covârșesc puterea proceselor naturale, sau se adaugă la ea, sau le dirijează pe acestea potrivit planului de mântuire al lui Dumnezeu și rugăciunilor credincioșilor. În Duhul Sfânt se împlinește Revelația, se cunoaște și se experiază prezența plină de lumină și de putere, mai presus de fire a lui Dumnezeu, de către sufletele sensibilizate în acest scop tot de El.

Duhul, Care este activ în creație și Se arată la începutul lumii ca o mamă care dă naștere copilului (Fac. I,28; 2,7; Ps.103, 28-31; Iov XXXIII,4), Care a vorbit prin Prooroci, i-a inspirat pe scriitorii biblici, i-a uns pe preoți și pe regi, Același Duh Se odihnește în Fiul și este trimis în lume de Fiul ( In.XV,26; XVI,13-15) și, așa cum Fiul L-a proslăvit pe Tatăl ( In.XVII,4), tot așa Fiul va fi proslăvit de Duhul Sfânt( In.XVI,4). El este trimis să comunice viața pe care a dăruit-o Fiul ( In.X,10); „Duhul este Cel Care dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am dat sunt Duh și viață” ( In.VI,63).

Duhul Sfânt este libertate, de aceea ia inițiative și-i antrenează pe oameni să răspundă prin credință lui Hristos.

Uneori, Duhul Sfânt produce efecte extraordinare în spiritul unor persoane, lucru văzut încă din Vechiul Testament: I Regi XIX, 20-21; I Regi X, 6. Uneori produce și efecte exterioare asupra persoanelor, cum ar fi de pildă puterea manifestată exterior asupra lui Iezechiel (III, 11). Aici se arată clar cum Duhul face în suflet perceptibil glasul Celui ce rostește cuvântul și puterea Lui: „Atunci m-a ridicat Duhul și am auzit îndărăt un glas ca de tunet”. Altădată, prin Duhul, Iezechiel vede slava lui Dumnezeu (XLIII, 5). Alteori puterea Duhului se manifestă în comunicarea puterii făcătoare de minuni (III Regi XVII, 14; IV Regi II, 15, IV, 1).

Peste anumite persoane, Duhul coboară nu numai trecător, ci le umple de harisme permanente. Aceasta o face mai ales cu unii conducători ai poporului israil și cu proorocii. El „se odihnește” peste Moise (Numeri XI,17, 25), peste Iosua (Numeri XXVI, 18; Deut. XXXIV, 9), peste David (I Regi XVI, 13; II Regi XXIII, 2), peste Ilie (IV Regi II, 9) și Elisei (IV Regi II, 15).

În Noul Testament, Duhul Sfânt apare ca Persoană dumnezeiască într-un mod mult mai clar decât în Vechiul Testament:

-în pericopa referitoare la păcatul contra Duhului Sfânt (Luca XII, 10): „Oricine va spune vreun cuvânt împotriva Duhului Omului, i se va ierta ; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta”. Aici Duhul este pus în paralelă cu Fiul, ceea ce înseamnă că și El este Persoană;

-în promisiunea pe care o face Domnul Sfinților Apostoli că le va trimite pe Duhul Sfânt (Ioan XIV, 16; XVI, 13).

Duhul Sfânt are propria Sa Persoană prin purcederea din veci din Tatăl (Ioan XVI, 26).

Duhul Sfânt participă nu numai la crearea, ci și la recrearea lumii. Prin Duhul Sfânt s-au întărit cerurile și toată puterea lor (Ps. 33,6) și numai prin Duhul Sfânt vine mântuirea oamenilor: „De nu sa va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”(Ioan III, 5).

Duhul Sfânt este prezent și la botezul Domnului nostru Iisus Hristos, când profetul mărturisește: „Am văzut Duhul coborându-se din cer ca un porumbel și a rămas peste El” (Ioan I, 32).

Duhul Sfânt este acela care S-a pogorât la Cincizecime în chip de limbi de foc peste Apostoli, El este Acela care trimite harul Său creaturilor, împărtășindu-le ajutorul Său, întărind pe cei care cred în Dumnezeu pe drumul cel greu de străbătut al mântuirii. Duhul Sfânt participă la toate acțiunile Tatălui și Fiului în raport cu creația. Energiile difuzate de Duhul Sfânt creaturii sunt energii necreate ale Sfintei Treimi.

Duhul Sfânt, Duhul adevărului nu face numai oficiul de a armoniza sau conserva ordinea preexistentă a Bisericii, nu este numai agent al mântuirii, lucrător în indivizi, ci este „Cel ce întemeiază Biserica istorică”, făcând astfel din Crucea și Învierea lui Iisus Hristos, pivotul istoriei, El conduce Biserica în tot adevărul.

Duhul Sfânt este garantul, sacramentul filiației divine: „Toți câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. VIII, 14). El dăruiește dorurile și binecuvântările Împărăției lui Dumnezeu (Gal. 22-25; VI, 8; Rom.V, 5).

Duhul Sfânt ne adună, ne menține și ne desăvârșește în adevăr ca pe o singură familie.

Datoria creștinilor este să nu stingă Duhul nici în viața lor, nici în viața Bisericii, ca instituție, nici în lumea „din afară”: „Nu stingeți Duhul” (I Tes. V,19).

II.4. Sfântul Duh la Sfântul Atanasie cel Mare

Sfântul Atanasie este primul apărător al deoființimii Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Învățătura Sfântului Atanasie cel Mare despre Sfântul Duh se găsește și în celelalte scrieri ale sale, dar în mod special în cele patru epistole către Serapion. Aceste epistole au ca scop apărarea dumnezeirii Sfântului Duh în fața părerilor greșite ale unui grup de credincioși pe care îi numește tropici deoarece nutreau sentimente ostile față de Sfântul Duh.

El se folosește de credința tropicilor în Fiul și arată că este nelogic să spui ceea ce arienii au învățat despre Fiul și s-o atribui Sfântului Duh. Sfântul Atanasie admite fără nici o rezervă ca adevăr, că Sfântul Duh este Dumnezeu și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul, însă propoziția sa este întotdeauna negativă: Sfântul Duh nu este o creatură, nu este un înger.

Prin această manieră, el vrea să taie din rădăcină erezia, care caută să se justifice și în același timp lasă o portiță de întoarcere la adevărata poziție a ereticilor. Atât Sfântul Atanasie, cât și alți Sfinți Părinți din acea epocă nu folosesc termenul direct de Dumnezeu, când se referă la Sfântul Duh. Doctrina despre Sfântul Duh este mult mai puțin pusă în lumină în Sfânta Scriptură, ca aceea a Fiului, iar Sinodul din Niceea, în Simbolul de credință, nu a dat decât o simplă mențiune în legătură cu Sfântul Duh.

Asupra acestui punct se oprește și Sfântul Chiril al Ierusalimului. Nu folosește termenul homousios în raport cu Tatăl și cu Fiul. Ei învățau că este Dumnezeu de o ființă cu Tatăl și cu Fiul, însă se aștepta o pregătire mai mare a credincioșilor, care s-a și petrecut în 381, în Sinodul de la Constantinopol. În aceste scrisori, Sfântul Atanasie expune în mod sistematic învățătura despre Sfântul Duh și elementele crezului său sunt semănate în toată opera.

Mai întâi, Sfântul Atanasie spune că Sfântul Duh există. El este o ființă reală subzistentă. Argumentarea aceasta este făcută pe baza Sfintei Scripturi într-un mod magistral. Apoi aduce mărturiile Tradiției și ale învățăturii Bisericii, care au învățat dintotdeauna Treimea recunoscută ca Dumnezeu în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh.

Sfântul Duh este propriu Dumnezeirii, deosebit de creaturi și este unul din Dumnezeire, care există în Treime. În timp ce creaturile vin din neființă și primesc sfințenia și viața, Duhul Sfânt vine din Dumnezeu, El dă sfințenia și viața, este imuabil, omniprezent și unic. Biserica nu mărturisește o Treime nominală care se oprește la cuvinte, ci ea există în adevăr și în realitate: Tatăl este existența, asemenea și Cuvântul și Sfântul Duh, nu există fără existență. El există și subzidă cu adevărat.

Terminologia Sfântului Atanasie nu cunoaște termenul πρόσωπoν, nici υπoσεωσις, căci i-ar fi folosit cu adevărat în a arăta că Sfântul Duh este o Persoană de o ființă Tatălui și Fiului. Sfântul Duh este atotputernic, pretutindeni, atribute care vor fi luate de Părinții capodocieni. Sfântul Atanasie deduce din cuvintele botezului că Sfântul Duh este Dumnezeu adevărat, întrucât nici o făptură nu ar fi pusă în rând cu Făcătorul. El adaugă mai departe că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, de la care pornesc lucrurile create, deoarece Tatăl lucrează toate prin Fiul și Sfântul Duh. Mai departe zice că: „precum credința în Sfânta Treime este una și aceeași, așa și Treimea este nedespărțită și asemenea cu sine însuși. De aceea trebuie să fie în ea o sfințenie, o veșnicie o fire neschimbată în trei persoane”.

Lucrarea Treimii este nedespărțită: „Dacă Duhul Sfânt este în noi, atunci este și în Fiul și în Tatăl”. Acest înțeles îl au cuvintele: „Vom veni Eu și Tatăl și vom face sălaș în El”; este tot una ca și cum am zice: „unde este lumina este și raza ei și unde este raza este și lumina ei”. Asemenea învață și Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Corinteni: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi” (II Cor XIII,13). Adică harul ce se dă în Treime, se dă de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. După cum harul se dă de la Tatăl prin Fiul, așa și împărtășirea darului în noi nu se poate face decât prin Duhul Sfânt. Sfântul Duh este neschimbat, când creaturile sunt schimbătoare.

Acest lucru îl demonstrează pe baza Sfintei Scripturi. Creaturile sunt expuse schimbărilor ca fiind depărtate și în afara Ființei Divine și vin din neființă. Scriptura arată că oamenii, îngerii, nu se bucură de neschimbare. Concluzia acestui argument este că Sfântul Duh ne este o creatură, nici din substanța îngerilor. El împarte neschimbabilitatea cu Tatăl și cu Fiul, fiind chipul Cuvântului și propriu Tatălui.

Sfântul Duh umple tot pământul, pe când creaturile nu sunt decât în anumite locuri; spre exemplu, stelele sunt pe cer, oamenii grupați în popoare, îngerii sunt trimiși în locuri în care ei nu au fost mai înainte. Creaturile sunt toate limitate la anumite locuri; Fiul nu este creatură pentru că nu este circumscris de un anumit loc, ci este în Tatăl și în afara lucrurilor.

În concluzie, Duhul nu poate să fie creatură deoarece El umple totul și este în afara tuturor lucrurilor. David se întrebă unde va fugi să scape de Duhul, căci Acesta nu are loc și este în afara tuturor lucrurilor, în Fiul, precum Fiul este în Tatăl.

Treimea este veșnică, zice Sfântul Atanasie. Ca Treime ea nu a fost doime ca să devină mai apoi Treime, în cazul când am admite pe Sfântul Duh ca creatură. Dacă Treimea este veșnică, Sfântul Duh nu poate fi creatură, ci Dumnezeu veșnic.

Aici, Sfântul Atanasie afirma indirect că Duhul Sfânt este Dumnezeu ca și Tatăl și Fiul. Sfântul Duh participă la crearea lumii. Tatăl creează toate lucrurile prin Cuvântul în Duhul, pentru că acolo unde este Cuvântul este și Duhul și lucrurile create prin intermediul Cuvântului, primesc de la Duhul prin Cuvântul existența.

Trebuie să remarcăm aici prudența Sfântului Atanasie de a da Sfântul Duh numele de creator.

Sfântul Duh este din Dumnezeu. El cercetează adâncurile lui Dumnezeu așa cum spune Sfânta Scriptură, că nimeni nu cunoaște cele ale lui Dumnezeu, decât Duhul Lui care este în El. Sfântul Duh este numit Duh al Sfințeniei și al reînnoirii, pe când creaturile primesc sfințenia și reînnoirea de la El. El este dătător de viață tuturor creaturilor; El este pecetea prin care creaturile sunt pecetluite și unse.

Sfântul Atanasie cel Mare rămâne consecvent în credința și scopul său, gândirea sa merge întotdeauna la scopul suprem, dumnezeirea Sfântul Duh. El arată că prin Sfântul Duh noi participăm la îndumnezeire și întrucât prin Sfântul Duh noi suntem îndumnezeiți rezultă clar că Duhul Sfânt nu are natură îndoielnică și El este Dumnezeu prin fire.

Real și subzistent, aparținând Sfintei Treimi, lucrând cele dumnezeiești, Sfântul Duh este deci, prin ființă, adevărat Dumnezeu, la fel cu Tatăl și cu Fiul.

În „Scrisorile” către Serapion se deslușește clar care este raportul dintre Sfântul Duh și Tatăl, dintre Sfântul Duh și Fiul.

Distincția dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în ordine personală, este strict reală, deci Sfântul Atanasie cel Mare nu folosește cuvântul ipostas sau persoană. Sfântul Atanasie se opune întrebărilor impioase ale adversarilor care întrebau cum Sfântul Duh dacă nu este o creatură, este frate sau Fiu al Fiului și nepot al Tatălui. În acest sens, Sfântul Atanasie îndeamnă să se țină învățătura Scripturii, evitând toate curiozitățile indecente, admițând Treimea: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, o singură dumnezeire revelată de Dumnezeu Însuși. Blasfemiile acestor eretici de fiu – nepot, bunic, nu sunt cuprinse în Sfânta Scriptură.

În ceea ce privește ființa, între persoanele Sfintei Treimi, este un raport de identitate, de unitate numerică. Substanța subzistă sub toate cele trei Persoane Divine. Dumnezeirea subzistă în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Această unitate este baza învățăturii Sfântului Atanasie cel Mare. Există o singură dumnezeire unită în ea însăși, fără schimbare. Sfântul Duh posedă tot ceea ce posedă Tatăl și Fiul.

Natura Sfântului Duh nu este aceea a creaturilor, ci aceea a lui Dumnezeu, a Tatălui și a Fiului. Prin natură, El nu are nimic comun cu creturile, nimic care să-i fie propiu. El este propriu Tatălui, propriu de asemenea Cuvântului, substanței și dumnezeirii Fiului, prin care El aparține Treimii.

Sfântul Atanasie folosește în legătură cu această consubstanțialitate a persoanelor Sfintei Treimi termenii: φΰσίς și oυσία, în sens de realitate concretă, care este în Dumnezeu. De asemenea, el folosește expresia ίφιoς, proprie substanței Tatălui și Fiului, ϊφιoς oύσιας, care fixează relația cea mai intimă, absolut imediată, unică și necesară, aparținând exclusiv aceluia la care se aplică. Se exclude categoric afirmația că în Sfânta Treime ar apărea ceva străin substanței divine.

Despre originea Sfântul Duh, Sfântul Atanasie cel Mare, bazat pe Sfânta Scriptură, spune că este din Dumnezeu, pornind de la I Cor.II,12. Sfântul Duh, fiind o unitate absolută cu Tatăl și cu Fiul, purcede din Tatăl (Ioan XV, 26).

Împotriva concluziilor absurde ale tropicilor, care pretindeau că, dacă Duhul Sfânt este din Dumnezeu atunci El este Fiu, Sfântul Atanasie se mulțumește să amintească distincția categorică a Scripturii între Fiul și Sfântul Duh.

Fiecare dintre aceste numiri, zice el, are semnificația sa. Ca și Sfântul Apostol Pavel, el vorbește despre Duhul Fiului, despre Duhul lui Hristos (Gal.IV, 6; Rom.VIII, 9), dar niciodată nu afirmă că Duhul este din Cuvântul sau din Fiul, nici că Duhul purcede de la Fiul. Nu se poate căuta și în același timp nu se poate să se găsească la Sfântul Atanasie cel Mare că Duhul purcede și de la Fiul.

Pentru Sfântul Atanasie originea Sfântul Duh este categorică, El purcede numai de la Tatăl. Tatăl este lumina, Fiul este strălucirea și noi suntem iluminați prin Sfântul Duh; sau Tatăl este izvorul, Fiul este fluviul, iar noi bem pe Sfântul Duh.

În ceea ce privește lucrarea în exteriorul Treimii, Sfântul Atanasie arată că: „Tatăl face toate lucrurile prin Fiul, în Duhul și astfel este salvată unitatea Sfintei Treimi, în așa fel că în Biserică este propovăduit un singur Dumnezeu, care este mai presus de toate și lucrează totul în toate și în toți: mai presus de toate, ca Tată, ca principiu și izvor prin toți, prin Cuvântul în toți, în Sfântul Duh.

Această învățătură a Sfântului Atanasie cel Mare în legătură cu Sfântul Duh, completează doctrina sa despre Sfânta Treime. Dumnezeu, în gândirea sa, există veșnic ca o Treime de Persoane, împărțind o singură substanță, sau esență identică și indivizibilă.

Cele trei persoane nu au decât o singură și aceeași activitate, și anume: „Tatăl lucreză toate prin Fiul în Duhul”.

Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare poate scrie că Sfânta și Preafericita Treime este nedespărțită și se bucură de unitate în raporturile dintre persoane. Tatăl este în Fiul și în Sfântul Duh, nu este în afara Cuvântului. Unic este harul care vine de la Tatăl prin Fiul și se odihnește în Sfântul Duh

II.5. Sfântul Duh la Sfântul Chiril al Ierusalimului

Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă o doctrină completă în legătură cu Duhul Sfânt, foarte apropriată de aceea care va fi mai târziu învățătura ortodoxiei.

După el, Duhul Sfânt aparține Treimii și „noi nu despățim Sfânta Treime ca alții și nici nu o confundăm ca Sabelie. Nădejdea noastră este în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh. Nu mărturisim trei Dumnezei, – să tacă deci marcioniții -, și împreună cu Sfântul Duh prin unul Fiul, mărturisim un singur Dumnezeu”.

În unire cu Fiul, Duhul împarte Dumnezeirea Tatălui. Sfântul Duh este sfințitorul universal și îndumnezeitorul, ființă divină, neîmpărțită, care cunoaște tainele și adâncurile lui Dumnezeu. S-a pogorât peste Domnul Iisus Hristos în chip de porumbel. Toată firea spirituală are nevoie de sfințirea Sfântului Duh, El fiind cinstit cu slava dumnezeirii împreună cu Tatăl și cu Fiul.

După cum Fiul este deosebit de creaturi, așa și Sfântul Duh posedă o perfectă cunoaștere a Tatălui. Contemplarea pură a Tatălui este rezervată în chip absolut Fiului înpreună cu Sfântul Duh.

Relațiile Sale cu celelalte două persoane sunt precizate în formulele următoare: „Tatăl dăruiește totul prin Fiul împreună cu Sfântul Duh. Nu se deosebesc între ele darurile Tatălui și ale Fiului și ale Sfântului Duh, căci există o singură mântuire, o singură putere, o singură credință. Unul este Domn: unul născut Fiul Lui, unul este Sfântul Duh Mângâietorul.”

Sfântul Duh este enipostatic, vorbește prin Sine Însuși, lucrează, chivernisește și sfințește și se prea mărește împreună Tatăl și cu Fiul.

Sfântul Chiril al Ierusalimului a rostit aceste cateheze cu zece ani înaite ca Sfântul Atanasie cel Mare să pornească lupta împotriva pnevmatomahilor.

Așadar, Sfântul Chiril a vorbit despre Sfântul Duh înaintea Sfântului Atanasie. Invatatura pnevmatologica pe care o contin Catehezele sale constituie o marturie a credintei traditionale, pe care Sfantul Chiril insusi a trait-o cu adanca convingere si a predicat-o irenic ca episcop, bucurandu-se de mare prestigiu.

Acesta este un reprezentant tipic care a recunoscut plinătatea dumnezeirii Sfântului Duh, dar refuză să folosească termenul όμooύσιoς.

II.6. Sfântul Duh la Sfântul Chiril al Alexandriei

Sfântul Chiril al Alexandriei vorbește des despre Sfântul Duh, pe care arienii, mai ales macedonieinii îl considerau drept o creatură. „Dacă, însă, replică Sfântul Chiril, suntem pecetluiți cu Sfântul Duh, noi ne formăm după Dumnezeu, atunci cum să fie creat acela prin care ni se imprimă chipul ființei dumnezeiești și stăruie în noi pecețile firii necreate? Sfântul Duh nu pictează în noi ca un zugrav ființa divină ca și când am fi străini de acesta. Nu în felul acesta ne duce la asemănarea cu Dumnezeu, ci El Însuși fiind Dumnezeu și purcezând de la Dumnezeu, se imprimă ca în ceară în inimile celor cel primesc ca o pecete, în chip nevăzut , repictând natura prin comuniunea și asemănarea cu El, spre frumusețea arhetipală și restituind omului chipul lui Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei vorbește frecvent despre curățenia sfințeniei pe care Dumnezeu ne-a dat-o atât în momentul creațiunii, când a suflat omului suflare de viață (Gen. II,7), apoi în clipa când am fost botezați, „în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei XVIII,19) și, în fine, înainte de Înălțare, când a zis apostolilor: „Luați Duh Sfânt” (Ioan XX,22).

Sfântul Duh este și Duhul Fiului, de la care a primit și primește sfințenia.

Sfântul Apostol Pavel ne prezintă pe Fiul ca sfințitor și sfințit pentru că s-a făcut om. El zice: „Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți dintr-Unul sunt toți.” (Evrei II,11) Fiul sfințește pentru că este sfânt prin natură ca Dumnezeu, dar este sfințit pentru umanitatea sa.

Formarea lui Iisus Hristos în cei botezați este semnalată de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „O, copii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii (voastre), până ce Hristos va lua chip în voi.”(Gal. IV, 19).

Iisus Hristos i-a chip în noi prin Duhul, care ne alcătuiește spre Dumnezeu prin El Însuși. Când suntem formați spre Hristos, Acesta pune semn și chip în noi prin Duhul, asemenea cu El prin natură. Duhul este Dumnezeu și se transformă în Dumnezeu nu ca prin lucrarea harului, ci prin participarea la natura divină acordată celor vrednici. Este treapta cea mai înaltă a actului îndumnezeirii.

CAPITOLUL III

ÎNVĂȚĂTURA DESPRE SFÂNTUL DUH LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Ceea ce se observă mai întâi la marele ierarh Vasile cel Mare și ceea ce ne explică dezvolterea sa teologică de-a lungul vieții, este profunda lui credință în Dumnezeu: „S-ar putea să se găsească la mine, ne-o spune însuși, și lipsuri. În ceea ce privește însă credința, mă pot lăuda în Domnul, că eu niciodată n-am avut și nici n-am profesat păreri greșite despre Dumnezeu; mai mult, conceptul primit de mine în copilărie, de la fericita mea mamă și de la bunica mea Macrina, l-am păstrat înmulțit. Și atunci când am ajuns eu însumi la înțelegerea lucrurilor, nu mi-am schimbat părerile, ci numai am desăvârșit ceea ce mi-a fost insuflat de către ele dintru început. Căci așa după cum germenele seminței devine mai mare, însă rămâne același în sine și nu-și schimbă natura sa, ci crescând se desăvârșește, așa cred că și în mine aceeași credință a crescut în desfășurare, fără ca actuala credință să se fi substituit în locul celei originare. La această credință s-a adăugat spiritul lui deosebit, capabil de cele mai înalte speculații.

Sfântul Vasile cel Mare s-a dovedit unul dintre cei mai mari apărători ai credinței celei adevărate și în lupta cu ereziile. De aceea, încă din timpul vieții sale, și-a câștigat atât din partea credincioșilor ortodocși, cât și din partea ereticilor, a iudeilor și a păgânilor, o mare admirație, care se vede și din epitetul „cel Mare” care i s-a dat după mutarea sa la cele veșnice.

Sfântul Vasile cel Mare respinge principiile fundamentale ale arienilor și ale pnevmatomahilor, care pretindeau că Dumnezeu poate fi cunoscut în ființa Sa „Cât despre noi, scria el episcopului Amfilohie de Iconiu, noi spunem că învățăm să cunoaștem pe Dumnezeul nostru din lucrările Sale, dar nu pretindem că ne apropiem de ființa Sa însăși. Într-adevăr, energiile Lui coboară către noi, dar ființa Lui rămâne inaccesibilă.

III.1. Erezia pnevmatologică și atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de aceasta

Prima știre despre apariția pnevmatomahilor ( πνευματoμάχoι ) ne-o dă episcopul Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare(+373), în timpul celui de-al treilea exil al său (358-362). El fusese informat, prin scrisori, de Serapion, episcop de Thmuis (în Egipt), că un număr de creștini au părăsit pe arieni din cauza impietății contra Fiului lui Dumnezeu, dar cugetă împotriva Duhului și zic nu numai că El este creatură, ci și că e unul dintre duhurile slujitoare și se deosebește de îngeri numai prin treaptă. Iar aceasta e numai o luptă prefăcută față de arieni. De fapt e o adevărată împotrivire față de dreapta credință. Tropicii pretindeau că, bazați pe unele texte biblice sunt deținătorii adevărului în privința Persoanei Duhului Sfânt și afirmau că Acesta nu este Dumnezeu, ca Tatăl și ca Fiul, ci este o creatură care a venit la existență din neființă. Ei pretindeau, însă, că este un înger, deosebit de ceilalți îngeri, numai în grad și rang. El nu este decât un duh slujitor, menționat de scrierea sfântă și, de asemenea, nu este consubstanțial cu celelalte Persoane divine și nu i se atribuie deoființimea cu Tatăl și cu Fiul.

Ei mai erau numiți macedonieni după numele episcopului semi- arian Macedoniu, depus în 360 ca eretic de un sinod din Bizanț. El susținea că Sfântul Duh nu are aceeași demnitate cu Fiul și că nu este decât slujitor și servitor, ceea ce fără rătăcire s-ar putea spune despre îngeri. Pnevmatomahii s-au mai intitulat și „maratonieni” de la numele diaconului lui Macedoniu, care a sprijinit erezia prin vaza și banii săi, încât fără dânsul ea s-ar fi desființat. Vârful de lance al acestor eretici în Capadocia a fost Eustatiu de Sebasta, care aderând la această mișcare a rupt comuniunea cu Sfântul Vasile al Cezareii Capadociei.

Eunomius căuta să demonstreze neidentitatea de ființă a Fiului cu Tatăl, dată fiind imposibilitatea coexistenței nenașterii lui Dumnezeu cu nașterea Fiului. Se făcea confuzie între naștere și creație. Dacă Dumnezeu Tatăl e nenăscut, iar Fiul e născut, Fiul nu mai e de o ființă cu Tatăl. Nașterea Lui e una cu crearea Lui. Sfântul Vasile cel Mare se vede de asemenea și el nevoit să lămurească raportul dintre însușirile naturii și cele ale Persoanelor față de confuzia pe care o făcea Eunomiu, lovind: confunda nenașterea și ființa lui Dumnezeu, ca astfel să poată ajunge la concluzia că Unul Născut este după ființă neasemenea cu Tatăl, deoarece nu avea nenașterea, de aici urma confuzia între însușirile ființei și proprietățile ei și totodată distrugerea ideii de monoteism. Pnevmatomahii pretind că nu trebuie să așezăm pe Sfântul Duh în rând „cu” Tatăl și „cu” Fiul, ci „sub” Tatăl și „sub” Fiul, nu coordonat, ci sobordonat, nu connumărat, ci subnumărat. Ei nu aveau o doctrină bine precizată. Admiteau Dumnezeirea Tatălui și a Fiului, și cei mai mulți acceptau consubstanțialitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul și negau „Divinitatea Lui”, socotindu-L doar „Duh” sau „Spirit”, superior naturii spirituale a îngerilor. Pnevmatomahii sau macedonienii au ținut în anul 376 un sinod, la Cizic, când au adoptat o formulă de credință, în care pe Sfântul Duh l-au trecut în rândul creaturilor.

În concluzie, după ereticii pnevmatomahi, Sfântul Duh ocupă o poziție intermediară între Dumnezeu și creaturi, dar ei n-au reușit să definescă mai clar această poziție.

Primul care s-a ridicat împotriva pnevmatomahilor a fost Sfântul Vasile cel Mare, care i-a combătut temeinic în lucrarea sa „Despre Sfântul Duh”, compusă între anii 374-375. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că Duhul Sfânt se bucură de aceeași demnitate cu Tatăl și cu Fiul. El este egalul și nu inferiorul Lor. „Noi trebuie să mărturisim că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Duhul Sfânt este Dumnezeu. El este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul.

Sfântul Vasile cel Mare nu-I atribuie niciodată Duhului Sfânt apelativul de Dumnezeu din motive de iconomie pentru a nu-i supăra pe adversari și a-i face să respingă orice dialog, dar cu toate acestea, el demonstrează cu dovezi din Sfânta Scriptură și cu argumente logice divinitatea Sfântului Duh. Prima grijă a Sfântului Vasile cel Mare, atunci când vorbește despre Sfântul Duh, este să arate că El nu este o creatură, așa cum îl socotesc ereticii.

Sfântul Vasile cel Mare arată în opera sa că Duhul Sfânt nu este cretură, El este sfânt prin natură, după cum sfinți prin natură sunt Tatăl și Fiul. Așadar, El este sfințenia.

Cei care afirmă că Duhul este o creatură greșesc, cad într-o greșeală de neiertat, în blasfemie împotriva Duhului Sfânt, deoarece „creatura este sclavă, Duhul liber; creatura are nevoie de cineva care să-i dea viață, Acela este Duhul care vivifică; creatura are nevoie de învățătură, Duhul este Cel care învață; creatura este sfințită, Duhul este Acela care sfințește”. Duhul este desemnat ca locul de existență al celor sfinți și sufletul sfinților.Denumirile Duhului culese din Scriptură și Tradiția nescrisă a Părinților demonstrează prin ele însele că Duhul nu este o creatură, ci a treia Persoană a Sfintei Treimi.

Sfântul Vasile cel Mare spune despre Sfântul Duh că vine de la Dumnezeu, ca un suflu al gurii lui Dumnezeu; forma în care vine El la existență fiind inefabilă. Sfântul Vasile vine să completeze că: „gura nu trebuie înțeleasă ca mădular al lui Dumnezeu, nici Duhul ca o suflare care se risipește, ci gura trebuie înțeleasă într-un chip vrednic de Dumnezeu și Duhul ca o ființă vie, dătătoare de sfințenie”. În felul acesta este exprimată comuniunea cu celelalte persoane și se păstrează insondabil modul provenienței sale.

Sfântul Duh viază în intimitatea dumnezeirii, alături de Tatăl și de Fiul, este egal cu Tatăl și cu Fiul, are aceleași însușiri, între care se poate aminti faptul că este preexistent față de toate creaturile, este pretutindenea prezent, știința Sa nu are limite, lucrările Lui poartă pecetea divinității, El este dătătorul vieții,pronietorul, sfințitorul și „lumina cea duhovnicească”, cea care se dă oricărei puteri spirituale pentru aflarea adevărului.

El readuce, alături de Fiul, din moarte la viață, redă omului libertatea, frumusețea chipului divin din el și-l face cetățean al cerului. El va fi prezent și la judecata obștească, atunci când harul Său se va da ca răsplată și coroană celor drepți.

Sfântul Duh se împarte la toată creatura și cu toate că este primit într-un fel, adică într-o măsură, de către unul și într-un fel de către altul, întru nimic nu este micșorat de către cei care se împărtășesc din darurile Sale.

Fiecăruia i se dă harul din partea Sa, însă nu se sfârșește în cei care se împărtășesc din el; ceva mai mult, cei care l-au primit sunt îndestulați de el, dar totodată nici Sfântul Duh Însuși nu este lipsit de nimic prin această împărțire a harului Său.

După cum soarele, când își revarsă lumina peste corpuri, este primit în felurite chipuri sau măsuri de către aceste corpuri, dar întru nimic nu-i este micșorată strălucirea lui de către cele care se împărtășesc din ea, tot așa și Duhul Sfânt, care dăruiește tuturor harul de la Sine, rămâne întreg, nedivizat și nedivizibil.

Sfântul Duh îi luminează pe toți pentru dobândirea priceperii lui Dumnezeu, El Însuși li se insuflă profeților, înțelepțește pe legiuitori, sfințește pe preoți, întărește pe conducători, desăvârșește pe cei drepți, îi face pe înțelepți vrednici de venerat, revarsă darurile harismatice ale tămăduitorilor de boli , învie morții, dezleagă pe cei înlănțuiți, primește ca fii adoptivi pe cei înstrăinați de la credința cea dreaptă. Toate acestea le săvârșește prin renașterea de sus – prin Sfântul Botez. Prin Harul Sfântului Duh Însuși, cei slăbănogi și bolnavi se întăresc, cei săraci se îmbogățesc, cei neștiutori într-ale cuvântului și cei simpli devin mai înțelepți.

Sfântul Apostol Pavel, cu toate că era slăbănog trupește, prin prezența Duhului Sfânt în el, făcea ca ștergarele folosite pentru corpul său să aducă vindecarea corpurilor celor peste care erau puse (Fapte XIX, 12). Sfântul apostol Petru, însuși avea trupul său copleșit de neputință, dar din cauza harului Sfântului Duh, care sălășluia în trupul său, umbra care se revărsa din trupul său îndepărta bolile celor care erau biciuiți de ea (Fapte V,15).

Sfântul Duh și în cer locuiește, și pământul îl umple, și peste tot este de față, și niciodată nu se cuprinde cu mintea sau înconjura cu atmosfera. El locuiește în întregime în fiecare din noi, dar tot în întregime este și împreună cu Dumnezeu.

El folosește darurile Sale speciale nu ca un slujitor sau ca un administrator obișnuit, ci împarte darurile harului Său cu o putere autoritară specială: „El împarte fiecăruia deosebi, după cum hotărăște”, zice Sfânta Scriptură (I Cor XII, 11). Sfântul „este trimis” – de către fiu, conform Ioan XV, 26 – potrivit cu iconomia divină ca un bun chivernisitor, dar El lucrează prin puterea Sa proprie.

Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt a dat Bisericii întâi Apostolii, al doilea prooroci, al treilea învățători, apoi putere, apoi harismele vindecărilor (I Cor. XII, 28).

La adunarea pentru pomenirea Sfântului Eupsihie care a avut loc la Cezareea în anul 374 (7 septembrie), Sfântului Vasile cel Mare i s-au adus anumite acuzații, cum că ar fi introdus termeni echivoci „în doxologia veche a Bisericii, care erau: „Slavă Tatălui, prin Fiul, în Sfântul Duh”

Sfântul Vasile cel Mare dă unele amănunte în legătură cu aceasta în capitolul întâi din tratatul său „Despre Sfântul Duh”: „Foarte recent – zice el – când mă rugam împreună cu poporul, mărind pe Dumnezeu Tatăl în acest dublu chip „când cu Fiul, împreună cu Duhul Sfânt, când prin Fiu în Duhul Sfânt, unii din cei ce erau de față ne acuză de a fi întrebuințat cuvinte străine și chiar contradictorii”.

Ereticii încearcă să demonstreze că felul în care ne exprimăm despre Tată, Fiu și Sfântul Duh este diferit, pentru ca din această demonstrație să scoată o dovadă ușoară a deosebirii după fire a persoanelor.

Pnevmatomahii se arătau partizani ai doxologiei tradiționale a Bisericii „Slavă Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt”, fiindcă ei o interpretau în sensul rătăcirii lor, potrivit unui vechi sofism inventat de Aețiu, care arăta că „ceea ce este inegal în natura sa, trebuie să fie și în chip inegal exprimat și invers, ceea ce este inegal exprimat trebuie să fie inegal și după natura sa”.

În sprijinul afirmațiilor sale, invocă pe Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Unul este Dumnezeu și Tată, de la Care sunt toate și Unul este Domnul Hristos, prin Care sunt toate” (I Cor. VIII,6).

De aceea Aețiu atribuia Tatălui expresia έ́ξ oϋ (din care), Fiului δί oϋ (prin care) și Duhului Sfânt έν ώ (în care), voind să arate prin aceste prepoziții pe creator, ajutorul său instrumental și momentul sau locul.

Astfel, zice Aetius, raportul în care se află cuvintele între ele va fi și raportul dintre firile desemnate de aceste cuvinte „Or, deosebite fiind expresiile „din Care” și „prin Care”, deosebit este și Fiul de Tatăl. De la această rătăcire provine și poliloghia acestor bărbați în legătură cu cuvintele despre care este vorba.

Susțin că acest mod de folosire a expresiilor nu se schimbă niciodată pentru că deosebirea expresiilor presupune deosebirea firilor. Ei vor ca expresia „din Care” să desemneze un Creator, expresia „prin Care” să desemneze un colaborator sau instrumentul, iar expresia „în Care” să desemneze timpul sau locul.

Fac aceste afirmații pentru ca Fiul, Creatorul tuturor, să nu fie considerat cu nimic superior unui instrument, iar Duhul Sfânt să pară că nu oferă creaturilor nimic altceva dacât spațiul și timpul.

Concluzia ereticilor este că Fiul este deosebit de Tatăl după fire pentru că instrumentul se deosebește de meșter, iar Duhul Sfânt se deosebește de Tată și de Fiu pentru că locul și timpul se deosebesc ființial de instrumente și de cei care le mânuiesc.

Sfântul Vasile folosea vechea doxologie a Bisericii, dar pe lângă ea, el întrebuința și formula „Slavă Tatălui cu Fiul împreună cu Sfântul Duh” tocmai ca să explice înțelesul adevărat al doxologiei tradiționale.

Analizând prepozițiile amintite, Sfântul Vasile ajunge la concluzia că ele au o valoare egală și că ele se referă deopotrivă la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Fiul este mărit împeună cu Tatăl, iar Sfântul Duh nu este despărțit de Fiu. Deci Sfântul Duh trebuie să fie connumărat și nu subnumărat cu Tatăl și cu Fiul. Connumărarea se potrivește ființelor de aceeași cinstire.

Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh sunt invocate deopotrivă. Astfel, cum se află Fiul față de Tatăl, la fel se află Duhul față de Fiu, după rânduiala transmisă la botez. Deci dacă Duhul este coordonat Tatălui, Domnul revelă laolaltă pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, fără să-I numere (Mt. XXVIII,19), căci El nu spune primul, al doilea și al treilea, și, nici unul, doi, trei, ci prin sfintele nume, El a dăruit cunoștiința care duce la credință.

Sfântul Vasile demonstrează în tratatul său „Despre Duhul Sfânt” că expresia „din Care”nu se atribuie doar Tatălui, că Fiului nu I s-a rezervat expresia „prin Care” și că Fiul n-a exclus pe Duhul – așa cum susțin ereticii – de la părtășia expresiilor „prin Care” și „din Care”.

Faptul că expresia „prin Care” s-a aplicat și Tatălui rezultă din următoarele versete: „Credincios este Dumnezeu prin Care ați fost chemați la părtășia Fiului Său”, zice Sfântul Apostol Pavel(I Cor.I, 9). Același Apostol zice: „Pavel, prin voia lui Dumnezeu, Apostol al lui Iisus Hristos”(II Cor.I, 1); „Nu mai esti rob, ci fiu; iar dacă ești fiu, ești și moștenitor prin Dumnezeu”(Gal. IV, 7); „După cum Hristos a fost sculat din morți prin slava Tatălui, așa și noi”(Rom. VI, 4).

Isaia zice: „Vai vouă, celor ce faceți planuri în ascuns, iar nu după voia lui Dumnezeu”(Isaia XXIX, 15).

Se remarcă în multe locuri folosirea expresiei „din Care” pentru Sfântul Duh: „Cel ce seamănă în Duhul, de la Duhul va secera viață veșnică”, zice Sfântul Apostol Pavel(Gal. VI, 8). „Din aceasta cunoaștem că este întru noi, de la Duhul care ni s-a dat”(Ioan III, 24), zice Ioan. „Cel conceput în ea, este de la Duhul Sfânt”(Matei I, 20), zice îngerul. Și Domnul zice: „cel născut de la Duhul, Duh este”(Ioan III, 6).

Și expresia „prin Care” se atribuie și Duhului Sfânt. În sprijinul acestor afirmații se pot cita multe dovezi: „Nouă, zice Apostolul Pavel, ni le-a descoperit Dumnezeu, prin Duhul Sfănt”(I Cor. II, 10). Și-n altă parte: „Depozitul cel bun păstrează-l prin Duhul Sfânt”(II Tim. I, 14). Și iarăși: „Pentru că unuia i se dă prin Duhul darul înțelepciunii”(I Cor. XII, 8). Așadar, Scriptura folosește expresia: „prin Care” în mod egal pentru Tatăl și pentru Fiul și pentru Duhul Sfânt.

Cele trei expresii nu se opun una alteia, nici nu combat naturile cărora aparțin, se vede și de acolo că fericitul Pavel, zicând: „Toate s-au făcut de El, prin El și în El” (Rom XI, 36), a atribuit cele trei expresii unuia și aceluiași subiect. „De la El” pentru că El este cauza celor ce există, conform voinței lui Dumnezeu – Tatăl. „Prin El”, pentru că Lui I se datorează conservarea tuturor; după ce le-a zidit pe toate, a adăugat fiecăruia dintre cele făcute însușirile necesare pentru conservare.

De aceea, cu o dorință irezistibilă și o dragoste de negrăit, către El, Stăpânul și Dătătorul vieții, s-au îndreptat toate, așa cum s-a scris: „Ochii tuturor privesc cu speranță către Tine” (Ps CXXI, 15) și iarăși: „Toate nădăjduiesc în Tine” (Ps CIII, 27), „deschizi Tu mâna Ta și orice viețuitoare se umple de bunăvoință” (Ps CXLIV, 16). Expresia „ din Care” este atribuită și Fiului.

Scriind efesenilor, apostolul zice: „credincioșii adevărului, în dragoste să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți” (Efes IV, 15-16).

Iar în Epistola către Coloseni a zis către cei care nu cunoașteau pe Fiul Unul – Născut: „Cel ce se ține de Hristos, de cel ce este Capul – de la Care este tot trupul hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor – își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu” (Col II, 19). Domnul Însuși zice: „Din al Meu va lua și vă va face cunoscut”(Ioan XVI, 14). Iarăși Domnul zice: ”Am simțit o putere ieșind din Mine” (Luca VIII, 46).

Aceleași lucruri se demonstrează și în legătură cu prepoziția „în” (έν), anume că Scriptura a folosit-o și când s-a referit la Tatăl. De exemplu în Vechiul Testament: „În Dumnezeu, zice Psalmistul, vom căpăta putere” (Ps CVII,14). „În Tine mă voi lăuda totdeauna” (Ps LXX, 6). Și iarăși: „În numele Tău mă voi bucura” (Ps LXXXVIII, 17).

La Pavel: „În Dumnezeu, zice, care a zidit toate” (Efes III, 9), „Pavel, Silvan și Timotei Bisericii tesalonicenilor, în Dumnezeu – Tatăl” (II Tes I, 1). Dacă stă în voia lui Dumnezeu, voi putea veni la voi (Rom I, 10), „Laudă-te, zice, în Dumnezeu” (Rom II, 17).

Sfântul Vasile cel Mare demonstrează că cele trei expresii se folosesc unele în locul altora, nu numai când se vorbește despre Dumnezeu, ci deseori în vorbirea curentă are loc o comunicare reciprocă a sensurilor, când o expresie ia locul alteia. De exemplu: „Am dobândit un om „prin” Dumnezeu” (Fac IV, 1), zice Adam, ceea ce echivalează cu „de la” Dumnezeu.

În alt loc se spune: „Câte a poruncit Moise lui Israil prin porunca Domnului” (Lev VIII, 21). Și altundeva: „Explicarea lor nu se face „prin” ajutorul lui Dumnezeu” (Fac XL, 8).

Despre vise vorbind Iosif cu cei aflați în temniță cu el, în loc să spună „de la” Dumnezeu, a zis „prin” Dumnezeu. Invers, Pavel folosește prepoziția „din” în loc de „prin”, cînd zice: „Născut din femeie ” (Gal IV, 4).

Sfântul Vasile cel Mare face aceste demonstrații pentru a-i convinge pe eretici că expresia „din Care” nu se folosește doar pentru Tatăl, expresia „prin Care” nu se folosește doar pentru Fiul, iar expresia „în Care” este atribuită numai Sfântului Duh.

Sfântul Vasile cel Mare spune despre Duhul Sfânt că a fost prezent în Însuși trupul Domnului, fiindu-i ungere și însoțitor inseparabil, conform spuselor Scripturii: „Peste Cel care vei vedea pe Duhul coborând și rămânând peste El, Acesta este Fiul Meu Cel iubit”(Ioan I, 3; Luca III, 22). „Pe Iisus Cel din Nazaret, pe Care L-a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt”(Fapte X, 38).

Orice lucrare cu Fiul se desăvârșea în prezența Duhului. Duhul era de față chiar și cănd Iisus a fost ispitit de diavol: „Căci, zicea Scriptura, Iisus a fost condus de Duhul în pustiu, pentru a fi ispitit”(Matei IV, 1). Și când a săvârșit minuni Duhul era de față „Pentru că zice, dacă Eu scot demoni cu Duhul lui Dumnezeu”(Matei XII, 28).

Nu L-a părăsit nici după ce a înviat din morți. Pentru că în lucrarea de reînnoire a omului, de a-i reda harul – pe care-L primise din suflarea lui Dumnezeu, dar îl pierduse – Domnul suflând peste ucenici a zis: „Luați Duhul Sfânt, Cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute”(Ioan XX, 22-23).

Va fi de față și în ziua arătării Domnului când fericitul și singurul Suveran va judeca lumea cu dreptate. Apropierea de Dumnezeu s-a făcut prin Duhul, căci: „a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Avva, adică Tată”(Gal. IV, 6). Învierea din morți se va săvârși prin lucrarea Duhului „Cazi, zice Psalmistul, vei trimite Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului”(Ps. XIII, 30).

Duhul este creator al vieții, împreună cu Dumnezeu – Tatăl, Cel care pe toate le însuflețește, și cu Fiul, Care dă viață: „Căci, zice Apostolul, Cel ce a înviat pe Hristos din morți va însufleți și trupurile noastre muritoare, prin Duhul Său, Care locuiește în voi”(Rom. VIII, 11). Iar Domnul zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu și Eu le dau viață veșnică”(Ioan X, 27-28). Dar și Duhul face viu, zice în altă parte. Și Pavel zice din nou: „Duhul este viața spre îndreptarea voastră”(Rom. VIII, 10). Și Domnul mărturisește că: „Duhul este Cel care face viu și că trupul nu folosește la nimic”(Ioan VI, 63).

Duhul este dar al lui Dumnezeu, însă este dar care dă viață. „Pentru că, zice Apostolul, legea Duhului vieții ne-a eliberat”(Rom. VIII, 2). Și este dar care dă putere „Pentru că, zice Mântuitorul, veți lua putere când va veni Duhul Sfânt spre voi”(F.Ap. I, 8).

”El, zice Apostolul Pavel, Care n-a cruțat nici pe Fiul Său, ci L-a dăruit pentru noi toți, nu ne va dărui împreună cu El toate bunurile”(Rom. VIII, 32).

Și în alt loc: „pentru ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu”(I Cor.II, 12), înțelegând prin aceasta taina întrupării. Pentru că, de aceea a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: „Avva, adică Tată”, pentru ca să devină glas al Duhului, glas al celor care L-au primit.

Prin intermediul Duhului Sfânt are loc restabilirea în paradis, ridicarea în împărăția cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala de a numi pe Dumnezeu – Tatăl nostru, împărtășirea de harul lui Hristos, viețuirea ca fii ai luminii, părtășia la slava veșnică și, într-un cuvânt împărtășirea de toate binecuvântările în acest veac și în cel viitor.

Prin Duhul, inimile se înalță, cei neputincioși sunt conduși de mână, cei ce sunt pe calea virtuții se desăvârșesc luminând pe cei care s-au curățit de orice pată, îi arată duhovnicește, datorită comuniunii cu El.

Duhul Sfânt, după Sfântul Vasile cel Mare, este în cer, în slavă, împreună șezător cu Fiul și în același timp în intimitatea conștiinței noastre; sau mai bine zis, în intimitatea subiectului nostru, ținându-ne legați de Fiul, de viața Lui, de slava Lui, prin calitatea Lui de punte vie între noi și Hristos, prin funcția Lui de a întreține relația noastră cu Hristos și cu Tatăl. Prin aceata ne va face să ne împărtășim de învierea lui Hristos.

Învățătura Sfântului Duh la Sfântul Vasile cel Mare se încheie cu o epistolă trimisă lui Epifanie din Salamis (Cipru). Sfântul Vasile cel Mare arată în această scrisoare că „la Niceea, problema despre Sfântul Duh s-a discutat în general, că la „simbolul Niceei nu trebuie să se adauge nimic, deoarece depășirile simplității credinței zăpăcesc sufletele cucernice.

III.2. Învățătura Sf. Vasile cel Mare privind relația Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul

Sfântul Duh este a treia Persoană a Sfintei Treimi și, așa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, are aceeași onoare cu Tatăl și cu Fiul, fiind consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei.

Articolul VIII al Simbolului niceo – constantinopolitan ne învață că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. După cum Fiul se naște din veci, tot astfel Duhul Sfânt purcede mai înainte de toți vecii din Tatăl, prin Fiu: „Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”(Ioan XV, 28).

Dar prin aceasta nu înseamnă că Fiul va primi pe Duhul de la Tatăl numai când Îl va trimite, ci-L are permanent în Sine, dar de la Tatăl; Îl are de la Tatăl ca un „Vistiernic” (= distribuitor).

Purcederea înseamnă originea veșnică a Duhului din Tatăl (Evrei IX, 14). Prin purcederea Sa, El operează o mișcare de ieșire din Tatăl spre Fiul.

Dacă nașterea Fiului nu poate fi concepută de mintea omenească, purcederea Duhului Sfânt este și mai greu pentru mintea omenească să o priceapă „Părinte drepte, lumea nu Te-a cunoscut” (Ioan 1XVII, 21).

Totuși, Sfântul Vasile cel Mare încearcă prin analogii, evident imperfecte, să ne dea o imagine în legătură cu purcederea, punând accentul pe comuniunea pe care Duhul o realizează în Sfânta Treime, împreună cu Tatăl și cu Fiul, punând accentul pe dumnezeirea Lor: „Fiul este din Dumnezeu și Sfântul Duh este din Dumnezeu. Fiul a ieșit de la Tatăl, iar Duhul purcede de la Tatăl. Dar Fiul este din Tatăl prin naștere, în timp ce Duhul este din Tatăl într-un mod inefabil”.

Încercând să demonstreze că Duhului Sfânt I se cuvine aceeași închinare și cinstire ca și Tatălui și Fiului, fiind egal și consubstanțial cu Ei și nu o creatură creată, Sfântul Vasile spune: „După cum Tatăl este Unul și Fiul este Unul, la fel și Sfântul Duh Unul este” și se vede de aici că participă la firea lui Dumnezeu și din faptul că se spune despre El că este „din Dumnezeu”, nu după cum provin de la Dumnezeu toate creaturile, ci provine din Dumnezeu ca Dumnezeu, nu prin naștere ca Fiul, ci ca suflare a gurii Sale. Aici se vede originalitatea Sfântului Vasile cel Mare, care, printr-o analogie încearcă să arate în ce fel Duhul Sfânt provine din Dumnezeu.

Duhul Sfânt purcede „numai” de la Tatăl, expresia „numai” nefiind doar o simplă teologumenă, ci un punct de credință, căci ea redă doar prin alt cuvânt afirmarea unanimă a Părinților din primele secole creștine despre monarhia Tatălui (calitatea tatălui de unic pricipiu în Treime). Sfântul Grigorie Palama zice: „Când auzi în Simbol, Duhul Sfânt de la „Tatăl purcede”, socotește îndată că auzi în mod necesar și „numai” și nu socoti acest cuvânt ca adaos al nostru, ci gândește-te că l-am adăugat în discuțiile cu voi pentru adevărul pe care l-ai desființat”.

Tatăl purcede pe Duhul pentru a-L comunica pe Duhul Său Fiului, ca să fie și mai unit cu Fiul prin Duhul. Această formulă accentuează în același timp că Fiul rămâne Fiu în raport cu Tatăl chiar în calitatea Acestuia, de purcezător al Duhului, ca Duhul să poată fi pentru Fiul, Duh de Fiu al Tatălui, iar pentru Tatăl, Duh de Tată al Fiului.

Așadar, Duhul nu este din Fiul, dar El este împreună cu Fiul din Tatăl, purcederea însoțind în chip nedespărțit și nedistanțat temporal, nașterea. Fiul este locul spiritual de odihnă al Duhului, este sânul unde Duhul se simte ca „acasă”. Purcederea Lui din Tatăl are loc în vederea „odihnirii” Lui în Fiul. Nu se poate concepe una fără alta. Purcederea din Tatăl și odihnirea în Fiul vin împreună.

Purcederea Lui din Tatăl își găsește finalizarea în odihnirea Lui în Fiul, ca într-un sălaș personal preaiubit al Duhului. Dar și Fiul este născut ca un sălaș personal, fericit să aibă în El comoara Duhului, care și El se odihnește în Fiul pentru că în El își are toată bucuria.

Tatăl nu naște pe Fiul și nu purcede pe Duhul din două acte separate, ca pe niște Persoane ce rămân separate, ci nașterea și purcederea, deși distincte, sunt unite și de aceea și Persoana Fiului și Persoana Duhului Sfânt rămân unite, sau interioare una alteia. Duhul Sfânt este legat printr-o relație specială, intimă, nu numai cu Tatăl, ci și cu Fiul.

Duhul Sfânt nu primește caracterul de Persoană sau „chipul Său relațional” numai de la Fiul, ci îl are prin faptul că chiar prin purcederea Lui din Tatăl, care însoțește nașterea Fiului din Tatăl este pus în relație cu amândouă celelalte Persoane divine, adică cu Tatăl și cu Fiul sau în comuniunea treimică.

La rândul Său, Fiul cunoaște în lumina Acestui Altul prin care Tatăl își trăiește în toată complexitatea, iubirea Sa față de Fiul, mai deplin pe Tatăl și iubirea Lui. Nu numai Tatăl își trăiește prin legătura cu Duhul în mod desăvârșit iubirea Sa față de Fiul, adică nu numai Fiul strălucește deplin Tatălui în lumina Duhului proiectat de Tatăl peste Fiul, ci și Duhul este pus deplin în evidența Tatălui de către Fiul. Numai în iubirea curată, adică deplină între trei este implicată o iubire a toate îmbrățișătoare, care nu ascunde nici un egoism și nici o părtinire sub umbra iubirii între doi.

Cu texte din Sfânta Scriptură, Sfântul Vasile arată rolul Duhului în cunoașterea lui Dumnezeu de către cei care cred în El. Astfel „Întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps 35, 10), adică în iluminarea Duhului vom vedea „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume”(Ioan I, 9). De aceea, în El se descoperă „slava Unuia – Născut și se face cunoscut Dumnezeu”.

Duhul Sfânt dăruiește lumina Sa inteligibilă și îi ajută pe cei care vor să cunoască pe Dumnezeu cel nevăzut; „pentru că este imposibil să vadă cineva chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, fără iluminarea Duhului. Prin iluminarea Duhului vedem strălucirea slavei lui Dumnezeu, adică pe Fiul, iar de la Fiul ne ridicăm cu mintea la Tatăl, a cărui imagine și pecete este Fiul”.

Duhul Sfânt este invocat împreună cu Fiul în același fel în care Fiul este invocat împreună cu Tatăl pentru că numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ni s-a dat în același chip. Relația în care Fiul se află față de Tatăl este aceeași cu relația Domnului față de Fiul, conform cuvântului spus la botez (Matei XXVIII, 19). Iar dacă Duhul este pus pe același plan cu Fiul și Fiul pe același plan cu Tatăl, este clar că și Duhul este pe același plan cu Tatăl.

Duhul sfânt participă la orice acțiune a Tatălui și a Fiului. Când Dumnezeu împarte darurile, iar Domnul slujirile, Duhul este de față, hotărând distribuirea harismelor, așa cum crede de cuviință, după vrednicia fiecăruia. Pentru că zice: „Există diferite harisme, dar același Duh în toate. Și slujiri diferite, dar același Domn care le împarte, și diferite lucrări, dar același Dumnezeu care lucrează totul în toți”.(I Cor. XII, 4-6).

Pe toate acestea le operează „unul și același Duh, împărțind fiecăruia după cum voiește” (I Cor XII, 11). Desigur, pentru că Apostolul a amintit aici mai întâi pe Duhul, în rândul al doilea pe Fiul și în rândul al treilea pe Dumnezeu – Tatăl, nu trebuie să-și închipuie cineva că ordinea s-a inversat, pentru că, pentru acest fel de a vorbi, Apostolul s-a inspirat din relațiile dintre noi.

Lucrarea Tatălui nu este nedesăvârșită, nici lucrarea Fiului nu prezintă lipsuri, dacă nu se desăvârșesc de Duhul, pentru că Tatăl putea să creeze numai prin voință, lipindu-Se de concursul Fiului, însă a voit să creeze prin Fiul. Nici fiul n-ar fi avut nevoie de colaborare, dacă acționa asemenea Tatălui, însă El a voit să desăvârșească prin Duhul. „Cerurile s-au făcut, zice Psalmistul, cu cuvântul Domnului și toate puterile cerești, cu suflarea gurii Lui”(Ps 32, 6).

Cuvântul nu trebuie înțeles ca o anume vibrare a aerului, emis prin organele vocale, nici Duhul ca o suflare a gurii provenită din căile respiratorii, ci Cuvântul trebuie înțeles ca existând de la început cu Dumnezeu – Tatăl, El însuși fiind Dumnezeu, iar Duhul gurii lui Dumnezeu, trebuie înțeles ca fiind „Duhul Adevărului Care de la Tatăl purcede”(Ioan XV, 26). Dumnezeu este în mod emitent Unu și Trei, sau mai bine zis dincolo de modul cum este la noi unu și trei.

Persoanele Sfintei Treimi sunt atât de interioare una alteia, astfel încât nu pot fi despărțite în nici un fel și nici nu pot fi numărate ca entități aparte care ar putea presupune un interval de timp între ele. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Noi nu numărăm Persoanele Sfintei Treimi în sensul că, plecând de la unitate, ajungem la pluralitate, pentru că nu zice unu, doi și trei, nici primul, al doilea și al treilea”; „căci Eu sunt Dumnezeu primul și ultimul. De al doilea Dumnezeu n-am auzit până azi” (Isaia 44, 6).

Duhul Sfânt este acela care completează Prea Sfânta și Fericita Treime, pentru că nu poate exista comuniune deplină în doi, ci adevărata comuniune o împlinește și o desăvârșește al treilea. Iată ce spune în acest sens Sfântul Vasile cel Mare: „Unul este și Duhul Sfânt…, dar unit cu Tatăl cel unic, prin Fiul cel unic, care completează Prea Sfânta și Fericita Treime. Intimitatea Sa cu Tatăl și cu Fiul o vădește faptul că n-a fost rânduit printre creaturi, pentru că El nu este o creatură din cele mai înalte, ci unul creator”. „Prin invocarea Treimii vine in noi Duhul Sfant. Caci Duhul Sfant e Persoana prin care lucreaza Treimea in noi. Tatal isi comunica gandul rostind sau nascand Cuvantul, iar Cuvantul e insotit de puterea lucratoare care e Duhul Sfant”.

Dumnezeu este iubire. Dar iubirea presupune comuniune deplină. Iubirea deplină este acolo unde este al treilea. Comuniunea între doi oameni este limitată, nedeplină, ea fiind legată de o iubire nedeplină. Tatăl și Fiul se dăruiesc Unul Altuia în întregime în iubirea Lor, iar Duhul Sfânt completează comuniunea Sfintei Treimi, dăruindu-se în întregime Tatălui și Fiului, precum și invers, realizându-se astfel comuniunea deplină, fiindcă „al treilea este proba de foc a adevăratei iubiri între doi și în acest sens numele Duhului Sfânt este asociat atât de mult cu iubirea, întrucât El este semnul iubirii depline în Dumnezeu”.

Astfel, datorită slavei de care se bucură Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl și cu Fiul și datorită faptului că El completează și desăvârșește comuniunea Sfintei Treimi, orice păcat se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta.

Prin urmare, existența Duhului Sfânt ca „a unui al treilea în Dumnezeu” explică relația de iubire perfectă între Persoanele Sfintei Treimi. Duhul Sfânt este pivotul comuniunii în Sfânta Treime și al întregii umanități. Astfel, se explică posibilitatea iubirii între mai multe persoane umane, care în comuniune prin iubire pot să se desăvârșească, căci „numai prin Duhul se răspândește iubirea divină în afară. Astfel, „eurile” sunt create și ridicate la nivelul de parteneri ai dialogului cu Tatăl și cu Fiul prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt reprezintă putința întinderii iubirii dintre Tatăl și Fiul la alte subiecte și, în același timp, dreptul unui al treilea la dialogul iubitor al celor doi, drept cu care El investește subiectele create”.

Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre adorarea lui Dumnezeu următoarele: „Adorând pe Fiul, adorăm pe Cel ce este chipul lui Dumnezeu și Tatăl, adorând pe Duhul, adorăm pe Cel ce arată în Sine divinitatea Domnului. De aceea și în adorarea Duhului Sfânt, acesta este nedespărțit de Tatăl și de Fiul”. „Pentru că nu poate să spună cineva că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt”(I Cor XII, 3). Și „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, afară de Fiul Unul – Născut, Care se află în sânurile Tatălui și pe Care nouă ni L-a descoperit”(Ioan I, XVIII).

III.3. Învățătura Sf. Vasile cel Mare privind numirile și însușirile Sfântului Duh

Denumirile Sfântului Duh le-am cules din Scripturi sau le-am moștenit din tradiția nescrisă a Părinților. Duhul Sfânt este numit Duhul lui Dumnezeu, „Duhul adevărului Care din Tatăl purcede”(Ioan XV, 26), „Duh drept” și „Duh conducător”(Ps L, 12-24), însă numele Său prin excelență este Duhul Sfânt.

Duhul este numit în mod clar „Domn”: „Iar Domnul, zice Apostolul, este Duh” și în continuare: „Ca de la Duhul, ca de la Domnul”(II Cor III, 17-18). Și pentru a nu lăsa nici un pretext de contradicție, Sfântul Vasile cel Mare citează cuvîntul însuși al Apostolului: „Pentru că până astăzi aceeași mahramă rămâne neridicată când se citește Vechiul Testament, și numai în Hristos este dată la o parte. Când însă cineva se întoarce la Domnul, mahrama este dată la o parte pentru el. Iar Domnul este Duhul”(II Cor III, 14 și 16-17).

Duhul Sfânt mai este numit uneori „loc” al celor care se sfințesc. Acest fel de a numi Duhul îi aduce cinstire. În acest sens, Sfânta Scriptură spune despre Duhul Sfânt: „Iată loc lângă mine și stai pe piatră”(Ieș XXXIII, 21). Prin cuvântul „loc” ce altceva se înțelege dacă nu contemplarea cu Duhul, stare în care aflându-se Moise a putut să vadă pe Dumnezeu, Care i se înfățișa în măsura în care putea fi cunoscut? Acesta este locul propriu pentru o veritabilă adorare. Zice Scriptura: „Ia seama să nu aduci olocaustele tale în orice loc, ci în locul pe care îl va alege Domnul Dumnezeul Tău”(Deut XII, 13-14)

Care este deci olocaustul spiritual? Este jertfa de laudă adusă lui Dumnezeu. În care alt loc să o aducem? În „locul” Duhului, așa cum spune Domnul: „Adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și adevăr”(Ioan IV, 21). Duhul este cu adevărat locul sfinților. Iar sfinții sunt locul potrivit pentru Duhul, pentru că se oferă ca locuință lui Dumnezeu și devin templul Lui.

Ascultarea numirilor Sfântului Duh duce sufletul către natura cea mai înaltă. „Duhul Sfânt este numit Duhul lui Hristos, cu care este foarte de aproape unit. „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al lui Hristos”(Rom VIII, 2). El este Duhul cunoașterii, care prin puterea Sa iluminatoare, ne îngăduie să contemplăm frumusețea Chipului Lui Dumnezeu nevăzut și să fim înălțați până la spectacolul răpitor al Arhetipului; El dă puterea de a vedea Chipul celor ce doresc să privească Adevărul. Calea cunoașterii lui Dumnezeu merge de la Duhul Sfânt unul, prin Fiul unul, la Tatăl unul și, în sens invers, bunătatea și sfințenia naturală vin de la Tatăl, prin Unul – Născut, până la Duhul Sfânt”.

Sub raportul ființei, Duhul este netrupesc, nematerial și simplu în cel mai înalt grad. El se manifestă prin minuni variate, este o esență, o ousia inteligentă, infinită în putere, nemărginită în măreție.

Prin urmare, nu este posibil ca atunci când auzi cuvântul „Duhul” să-ți închipui o ființă limitată, supusă schimbărilor și transformărilor sau întru totul asemenea creaturilor, ci îndreptându-ți mintea către cele superioare, este necesar să te gândești la o fire spirituală, care abundă de bunătăți. Către El se îndreaptă toate câte au nevoie de sfințenie, pe El îl doresc toate câte au nevoie de virtute, ca și când ar fi udate de sufletul Său și ajutate în realizarea scopului pus în firea lor.

Desăvârșitor al altora, El nu duce lipsă de nimic. Trăiește nu pentru că I-a dăruit cineva viață, ci pentru că El Însuși este dătătorul vieții. Nu se desăvârșește treptat, ci este de la început desăvârșit.

Duhul Sfânt este acolo unde este Fiul și acolo unde este Tatăl și vom vedea totodată că El însuși posedă toate atributele Lor în mod consubstanțial, după natură: bunătatea, dreptatea, sfințenia, viața. Noi știm că Sfânta Scriptură spune: „Duhul Tău cel bun” și „Duhul cel drept” și „Duhul cel sfânt”, iar Apostolul zice: „Legea Duhului vieții”. Nimic din aceste atribute nu-I este adăugat Duhului Sfânt din afară, nici nu I-a venit mai târziu ca ceva neașteptat, ci așa precum acțiunea de a lumina nu se poate despărți de lumină, tot așa nu pot fi despărțite de Duhul Sfânt atributele de a sfinți, de a da viață, de bunătate, de drepatate.

Sfântul Duh este sfânt cum sfânt este Tatăl și sfânt este Fiul. Creatura primește sfințenia din altă parte. Duhul însă are sfințenia deplină din fire asemenea Tatălui și Fiului, pentru că s-a învrednicit de numirea proprie și particulară de „Sfânt”. Prin urmare, El nu este sfințit, ci sfințitor.

Este cauza sfințeniei, lumină duhovnicească ce dă oricărei puteri spirituale un fel de iluminere pentru aflarea adevărului. Este inaccesibil după natură și perceput doar după bunătate, pe toate le umple cu puterea Sa, dar se comunică doar celor vrednici, și acestora nu în aceeași măsură, ci împarte harul după credința fiecăruia.

De asemenea, Duhul Sfânt este bun, așa cum Tatăl este bun și cum Fiul este bun, având bunătatea, nu adăugată ci existând din fire. De altfel, ar fi absurd să se spună că cel ce este Sfânt din fire, nu ar fi și Bun din fire, ci ar avea bunătatea adăugată sau venind din afară. În această privință, Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Eu voi ruga pe Tatăl și un alt Mângâietor vă va da”(In XIV, 16).

Sfântul Duh S-a arătat ca adevăratul Mângâietor (Paraclet) al nostru. Astfel că și denumirea de „Mângâietor” constituie o mare mărturie pentru a arăta preamărirea Sfântului Duh. „Dar nu numai sfințenia și bunătatea le are Sfântul Duh comune cu Tatăl și cu Fiul, ci chiar numirea de Duh”.

Căci „Dumnezeu este Duh și cei ce se închină Lui trebuie să se închine în duh și adevăr”(In IV, 24), iar Apostolul se referă, de asemenea, la numirea de Duh acordată Domnului când zice: „Domnul este Duh”(II Cor 3, 17).

Duhul Sfânt este, de asemenea drept, pentru că El este adevărul și dreptatea și nu poate să se schimbe, din cauza neschimbabilității ființei. Din acestea, este cu totul evident că „comuniunea numelor se înfățișează ca proprie Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și nu este străină de fire”.

Duhul Sfânt este simplu după esență, dar variat după lucrări, se află în întregime în fiecare și în întregime se află peste tot prezent. Se împarte fără să sufere ceva și se comunică în întregime, asemenea razei solare, a cărei lucrare, pe când se pare că este prezentă numai deasupra celui care se bucură de ea, strălucește deasupra uscatului și a mării, este amestecată cu aerul.

La fel și Duhul, pe când se află în fiecare dintre primitori ca și când ar fi singurul, împarte în continuare întreg harul Său tuturor. Cele câte se împărtășesc de Duhul, se bucură de harul Său pe cât este cu putință firii lor, nu pe cât acela poate să se împărtășească.

Atunci când cineva se va curăți de rușinea pe care a contractat-o din răutate și va reveni la frumusețea firească și va reflecta prin curățire, ca într-o oglindă împărățească, vechiul chip, numai atunci va putea să se apropie de Paraclet. Acesta însă strălucind, precum strălucește soarele înaintea ochiului curat, îi va arăta acestuia în el însuși imaginea Celui nevăzut.

Prin Duhul Sfânt se înalță inimile, cei neputincioși sunt conduși de mână, cei ce sunt pe calea virtuții se desăvârșesc. În comuniune cu El, cei curați de patimi devin duhovnicești.

Și după cum se întâmplă cu corpurile strălucitoare și cu cele transparente, că atunci când o rază de soare cade peste ele devin mai strălucitoare și altă strălucire pornește din ele, la fel se întâmplă și cu sufletele purtătoare și iluminate de Duhul, ele însele devin duhovnicești și răspândesc altora harul. Urmarea acestui fapt este prevederea celor viitoare, tâlcuirea tainelor, priceperea lucrurilor ascunse, împărțirea darurilor, cetățenia cerească, petrecerea cu îngerii, bucuria fără sfârșit, rămânerea în Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu, culmea celor dorite: Îndumnezeirea.

Așadar, Duhul Sfânt este și Se numește Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul: nezidit, desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, El stăpânește întreaga zidire, dar nu este stăpânit, îndumnezeiește, dar nu Se îndumnezeiește; desăvârșește, dar nu Se desăvârșește; împărtășește, dar nu se împărtășește; sfințește dar nu se sfințește pentru că El este sfințenia; Mângâietor pentru că primește rugăciunile tuturor; zidește prin El Însuși, dă ființă universului. Enipostatic, există în propria Lui ipostază, nedespărțit și neseparat de Tatăl și de Fiul, afară de nenaștere și naștere.

III.4. Învățătura Sf. Vasile cel Mare privind lucrarea Sfântului Duh în viața credincioșilor

Sfântul Duh, este a treia Persoană a Sfintei Treimi, de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul. El purcede de la Tatăl și este trimis în lume de către Fiul. (cf. Ioan XV, 26). El este prezent în Biserică și lucrează în fiecare dintre noi prin Sfintele Taine, fiind puntea de legătură dintre noi oamenii și Mântuitorul Iisus Hristos. Duhul Sfânt este Cel ce reface în noi chipul lui Dumnezeu întunecat prin cădere, sau, mai bine zis, ne reface după chipul lui Hristos, ca fii ai Tatălui ceresc.

Lucrarea Duhului Sfânt asupra credincioșilor este posibilă prin faptul că sufletul nostru are două feluri de facultăți: „ale cunoașterii și ale vieții”. Toată viața creștină este condiționată de Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt leagă pe credincioși între ei, creează în fiecare conștiința apartenenței la ceilalți. El imprimă sentimentul că darul Lui are nevoie de darurile celorlalți, că darul Lui este pentru ceilalți; Duhul este cheagul spiritual între credincioși, este forța integrativă, este forța unitară a întregului, este puterea de coeziune în comunitate.

Așa cum organele Trupului au în ele o forță care le face să se țină la un loc, așa Duhul Sfânt este forța care, fiind prezentă în credincioși, îi face să se țină într-un întreg, să simtă necesitatea integrării prin ceilalți. Această forță constitutivă a întregului există în toate părțile. Aceasta dă Bisericii însușirea de întreg, formează din toate părțile ei un întreg.

Duhul Sfânt ne dă puterea, ne dă elanul să realizăm ceea ce știm prin Logosul întrupat, ceea ce este realizat prin El însuși ca model, ceea ce este realizat în Hristos; ne dă puterea să ne încadrăm în Hristos și să ne facem asemenea Lui.

Prin Duhul Sfânt nu lucrează direct Tatăl, sau Tatăl cu Fiul în mod amestecat, ci numai Fiul. Duhul este în relații cu Fiul și cu Tatăl ca persoane distincte și în asemenea relații ne ridică și pe noi. Duhul produce în noi relații personale distincte cu Persoanele Sfintei Treimi, punându-ne într-o comuniune de dragoste și de ascultare deosebită cu fiecare dintre Ele și nelăsându-ne într-o simplă meditație asupra unui principiu personal.

Așadar, puterea noastră vine de la Duhul Sfânt, de către Care fiind întăriți, aducem mulțumirile noastre lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care le-am primit. Fiecare dintre noi primește ajutorul Duhului, unul mai mult, altul mai puțin – pe măsura curățirii de răutate – pentru a aduce jertfe de laudă lui Dumnezeu. Este foarte greu să afirme cineva că are în sine pe Duhul lui Dumnezeu și că aduce slavă, fiind înțelepțit de harul Său. Omul trupesc, fiindcă nu are cugetul exersat cu contemplarea sau, mai degrabă pentru că este afundat ca în noroi în cugetări trupești, nu poate să privească spre lumina spirituală a adevărului. De aceea, „lumea”, adică oamenii robiți pornirilor trupești, nu primesc harul Duhului, după cum ochiul bolnav nu suportă raza soarelui.

Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au aceeași lucrare externă în ceea ce privește lumea. Tot ceea ce se face se lucrează de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare arată clar în opera sa în ce sens creaturile au pe Duhul în ele… și de ce anume se împărtășesc creaturile, căci „despre creaturi se spune de mai multe ori și în mai multe chipuri că au pe Duhul în ele…, într-adevăr, despre harul primit de la El, har care locuiește în cei vrednici și lucrează prin ei cele ale Duhului, bine se spune că se află în cei care îl primesc”.

De aici se poate vedea foarte bine că Sfântul Vasile cel Mare face o distincție netă între Duhul Sfânt și harul Duhului Sfânt, care locuiește în oameni și lucrează prin ei, căci una este Dumnezeu și alta este harul Lui.

Raportată la lume, lucrarea divină este lucrarea Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Dar aceste lucrări sau energii, care sunt proprii Sfintei Treimi, nu pot fi împărtășite creaturilor fără ajutorul Duhului Sfânt. Iată ce spune în acest sens Sfântul Vasile: „pentru că absolut nici un dar nu ajunge la creaturi fără ajutorul Duhului și nici măcar un cuvânt nu sunt în stare să spună Apostolii când se apără pentru Hristos dacă nu sunt întăriți de Duhul”.

Lucrarea Duhului Sfânt este absolut necesară întregii creații. Duhul Sfânt este acela care sfințește lumea și o „curățește de toată întinăciunea”. Lucrarea Duhului Sfânt desăvârșește opera Tatălui și a Fiului spiritualizând pe om și transformând întreaga creație.

La sfârșitul veacurilor întreaga creație a lui Dumnezeu va fi transfigurată, ea va deveni transparentă prin Duhul. Pentru om lucrarea Duhului Sfânt este salvatoare. Iată ce spune în acest sens Sfântul Vasile cel Mare: „Prin intermediul Duhului Sfânt are loc restabilirea în paradis, ridicarea în împărăția cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala de a numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, împărtășirea de harul lui Hristos, viețuirea ca fii ai lumii, părtași la slava veșnică și, într-un cuvânt, împărtășirea de toate binecuvântările în acest veac și în cel viitor”.

Consecințele lucrării Duhului Sfânt sunt pentru om și întreaga creație binefăcătoare. Sfântul Duh, Sfințitorul, curățește inimile și le înalță, pe cei neputincioși îi întărește, pe cei care sunt pe calea virtuții îi desăvârșește.

Comuniunea cu Duhul nu se poate face printr-o apropiere în spațiu de El, ci prin „abținerea de la păcate”, fapt care-l face pe om capabil de a primi pe Duhul. Cei care sunt în comuniune cu Duhul strălucesc asemenea corpurilor luminoase care răspândesc lumina în jurul lor. Căci prin Duhul Sfânt, cei care devin „duhovnicești” se învrednicesc de multe daruri: „prevederea celor viitoare, tălmăcirea tainelor, cunoașterea celor ascunse, harismele, viața cerească, conviețuirea cu îngerii, bucuria fără margini, rămânerea permanentă în comuniune cu Dumnezeu”.

Sfântul Vasile cel Mare are o viziune dinamică despre lucrarea Sfântului Duh. Toate darurile Sfintei Treimi sunt distribuite creaturilor de Duhul Sfânt. Ele pornesc de la Tatăl, trec prin Fiul și ajung la Duhul Sfânt. Dar, darurile Sfintei Treimi împărtășite creaturilor de Duhul trebuie făcute roditoare prin efort personal continuu.

Bineînțeles că nu numai omul, în calitate de coroană a creației, poate să facă aceasta. Aceste daruri primite de la Dumnezeu și făcute roditoare de om trebuie întoarse lui Dumnezeu în dar.

Lumea și viața însăși sunt daruri ale lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă și bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu” (Eccl II, 13). Înțelepciunea, știința, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu (Eccl I, 26).

Dar „lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu”.

În efortul nostru de a înmulți „talantul” dat de Dumnezeu, Duhul Sfânt ne ajută și ne întărește cu harul său. Pe drumul atât de greu al cunoașterii lui Dumnezeu și al desăvârșirii noastre, Duhul Sfânt este călăuzitor. Și posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu este un dar al Duhului Sfânt.

Viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre lucrarea Sfântului Duh este dinamică. Lucrarea lui Dumnezeu în raport cu creația este lucrarea Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dar Sfântul Duh are un rol dinamic în această lucrare.

Este vorba despre o lucrare dinamică, care, pe de o parte, pornește de la Tatăl prin Fiul și ajunge la Duhul – coborâre – iar, pe de altă parte, pornește de la Duhul, trece prin Fiul și ajunge la Tatăl – urcare.

Mediul în care Sfântul Duh lucrează asupra credincioșilor este Biserica, ,,trupul tainic al Mântuitorului Hristos’’, ,,Templul Duhului Sfânt’’, ,,Stâlpul și temelia adevărului’’, garantul că cei care rămân în Biserică se pot mântui. Nimeni nu se poate mântui singur, în mod izolat, ci numai în comunitatea eclesială unde Sfântul Duh se împărtășește tuturor și fiecăruia în parte. ,,În Biserică, spune părintele Dumitru Stăniloae, fiecare credincios se împărtășește de Duhul Sfânt, dar nu numai pentru dezvoltarea vieții sale spirituale, ci și pentru a contribui la dezvoltarea vieții de comunitate, la păstrarea unității Bisericii’’.

Sfântul Duh este Cel prin care se realizează chemarea, luminarea, reîntoarcerea, îndreptarea, renașterea în Botez și Sfințirea în Biserică a fiecărui credincios în parte. Prezența lui Hristos în noi se afirmă ca o prezență reală și activă și tot ceea ce El lucrează cu noi prin Duhul Sfânt poartă atributul sfințeniei (I Cor. 1, 30, ; 6, 11 ; I Petru I, 2). Sfințenia primește astfel un aspect ecclesiologic, pentru că mediul în care Hristos lucrează și Se face prezent pe Sine prin Duhul Sfânt, prin cuvânt și acte sfinte (Taine și Ierurgii) este Biserica. A fi în Hristos înseamnă a fi în Biserica Sa, în Trupul comunitar-sobornicesc al lui Hristos. Cel care a primit Taina Sfântului Botez este nedespărțit de Hristos pentru că este nedespărțit de Biserică, spațiul sfânt de acțiune al lui Hristos. El este luminat de Hristos în Taina Sfântului Botez, este pecetluit cu puterea harului Duhului, spălat prin pocăință și crescut duhovnicește prin împărtășirea de Trupul și Sângele lui Hristos spre o asemănare tot mai mare cu El, idealul fiecărui credincios în parte.

CAPITOLUL IV

ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ ȘI ROMANO-CATOLICĂ PRIVIND PERSOANA SFÂNTULUI DUH

IV.1. Hotărârea Sinodului II Ecumenic privind Persoana Sfântului Duh și relația cu Tatăl și cu Fiul, bază a învățăturii ortodoxe

Cele mai importante realizări doctrinare ale Sinodului II ecumenic sunt hotărârile dogmatice privind dumnezeirea Duhului Sfânt, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi și deoființimea lui cu Tatăl și cu Fiul. De altfel, discuția pnevmatologică a prevalat și a dominat eclesiologic toate etapele Sinodului II ecumenic, iar lucrarea Duhului Sfânt s-a făcut prezentă în lucrările și hotărârile Sinodului.

Erezia pnevmatologică care tăgăduiește divinitatea și deoființimea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul, conturată în toate elementele ei de Macedoniu, episcop semiarian, depus din scaun în 360 de Sinodul din Constantinopol, ca eretic, este o nouă formă a arianismului sau, mai exact, o prelungire a acestuia.

În lupta cu arianismul, chestiunea care a agitat spiritele a fost deplinătatea dumnezeirii Fiului. De aceea, Simbolul de la Niceea a acordat toată atenția divinității și consubstanțialității Fiului cu Tatăl, mărturisind că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, născut din veci din Tatăl, deoființă cu Tatăl care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om". Cât privește a treia Persoană a Sfintei Treimi, Simbolul de la Niceea proclamă doar credința "în Duhul Sfânt". Aceasta și pentru faptul că nici Arie n-a avansat în erezia lui contra Duhului Sfânt. Arie considera pe Duhul Sfânt ca un ipostas dar care deține ființa sa total diferit de cea a Fiului, așa cum ființa Fiului este total diferită de cea a Tatălui. Deși problema Duhului Sfânt n-a fost ridicată la Niceea, totuși din acest moment ea a devenit pentru arieni obiectul unui interes crescand. Eusebiu al Cezareei, un teolog cu idei ariene avansate, socotește că, dacă Duhul este un ipostas, înseamnă că El este pe locul trei, că este "o a treia putere" și "al treilea", plecând de la cauza supremă ; el recurge la exegeza lui Origen asupra textului din Ioan I, 3, pentru a afirma că Duhul "este una din realitățile care au venit la existență prin Fiul". "Dar față de celelalte creaturi raționale și spirituale, Duhul – afirmă mai departe Eusebiu al Cezareei a intrat în Sfânta și de trei ori binecuvântata Treime", depășind aceste creaturi în onoare și slavă. Iar arienii Aetius și Eunomiu, credincioși logicii poziției lor, merg și mai departe afirmând că Duhul este cea mai nobilă creatură din cele create de Fiul la porunca Tatălui. Semiarianul Macedoniu și, după moartea lui, Maraton, fost episcop al Nicomidiei, hirotonit de Macedoniu, trag ultimele consecințe : admit Dumnezeirea Tatălui și a Fiului, cei mai mulți dintre pnevmatomahi acceptând consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, dar refuză să recunoască consubstanțialitatea Sfântului Duh cu Fiul și cu Tatăl, și neagă direct Divinitatea Duhului, socotindu-l doar "Duh" sau "Spirit" superior naturii spirituale a îngerilor. În concluzie, toți pnevmatomahii acordă Duhului Sfânt o poziție intermediară între Dumnezeu și creaturi, dar fară să poată da o fundamentare clară a acestei poziții.

Sub președinția lui Nectarie, patriarhul Constantinopolului episcopii prezenți au rostit anatema, după cum ne confirmă primul canon al Sinodului, contra tuturor ereziilor, îndeosebi contra diferitelor fracțiuni ariene, eunomienii sau anomienii, arienii sau eudoxienii, contra semiarienilor, numiți în text și pnevmatomahi, apoi contra sabelienilor – urmasii antitrinitarului modalist Sabeliu (+ sec. III), a marcelienilor – aderenții lui Marcel de Ancira (+374), a fotinienilor – adepții lui Fotin de Sirmium (+ 376), și apolinariștilor – susținătorii ereziei lui Apolinarie de Laodiceea Siriei (+ 392).

Părinții Sinodului au redactat de asemenea o definiție sau expunere dogmatică, prin care mărturiseau consubstanțialitatea și deosebirea celor trei persoane divine, pentru a combate pe pnevmatomahi, precum și întruparea desăvârșită a Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie. Sinodalii au completat Simbolul niceean cu înca 5 articole de credință, care stabilesc învățătura Bisericii despre Sfântul Duh și despre Biserică. Despre Sfântul Duh, se accentuează că El este "Domnul de viață făcătorul care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, care a grăit prin prooroci”. Redată în cuvinte esențiale ale Revelației, învățătura despre Sfântul Duh, a art. 8 din Crez, ne luminează astfel, sensul întregului unei definiții dogmatice și unei vieți duhovnicești în Hristos.

Scopul întrunirii sinodului nu a fost altul decât acela de a uni diversele partide ariene, pe sabelieni și pnevmatomahi, în credința apostolică formulată la Niceea, și de a aduce astfel liniște în imperiul de Răsărit.

IV.2. Învățătura romano-catolică privind relația dintre Sfântul Duh și Fiul(Filioque) și poziția Bisericii Ortodoxe

Una dintre problemele fundamentale de doctrinã, ce separă teologia răsăriteanã de cea apuseanã, este problema Filioque.

Expresia Filioque sau et Filio este de origine latină, înseamnă și de la Fiul și exprimă învățătura greșită a Bisericii apusene (Romano-Catolice și Protestante), devenită dogmă, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul.

Se știe că sinodul II ecumenic, condamnând erezia lui Macedonie, și ținând cont de cuvintele Mântuitorului: ,,Iar când va veni Mângìetorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede…''(Ioan XV, 26) a hotărât că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Acest adevăr a fost introdus și în art 8 al Simbolului de credință Niceo-constantinopolitan și însușit de întreaga Biserică cea nedespărțită: răsăriteană și apuseană.

Cu toate acestea, spre deosebire de Biserica Ortodoxă, care a păstrat intactă hotărârea sinodului II ecumenic, ca de fapt toate hotărârile sinoadelor ecumenice, Biserica Romano-Catolică, pe temeiul unor speculații ale Fericitului Augustin, a început să învețe, încă din secolele V-VI, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul.

Din punct de vedere istoric, această învățătură apare pentru prima dată în Spania, când s-a pus problema atragerii vizigoților de la credința ariană la credința adevărată. Pentru că vizigoții primiseră credința ariană și învățau ca și aceștia că Fiul este inferior Tatălui, episcopii spanioli au gândit că dacă vor susține în fața vizigoților că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, vor ridica astfel demnitatea Fiului la rangul de Persoană Treimică și astfel vizigoții vor părăsi învățătura ariană. Din nefericire însă, s-a atins obiectivul propus, dar învățând așa s-a căzut într-o erezie cel puțin la fel de mare ca cea ariană.

Pentru a întări această învățătură, episcopii spanioli s-au întrunit într-un sinod la Toledo în anul 589 (după ce mai mai discutaseră această problemă, tot la Toledo) unde au stabilit că: ,,Paracletus a Patre Filioque procedens'' (Mângìetorul purcede de la Tatăl și de la Fiul), introducând aceasta și în simbolul credinței. Din Spania, această învățătură a trecut și în Galia prin învățatul Alcuin, care la porunca împăratului Carol cel Mare, a scris o lucrare specială în favoarea acestei doctrine.

Biserica de Răsărit a luat cunoștință de această rătăcire foarte târziu, pe la anul 808, când doi călugări galicani s-au dus în pelerinaj la locurile sfinte. Aici ei au rostit într-o biserică din Ierusalim crezul cu adaosul ,,și de la Fiul'', producând mare tulburare în biserică. Monahii greci, auzind acestea i-au făcut eretici, iar cei galicani se dezvinovățeau susținând că nu sunt eretici pentru că ei cred ceea ce crede Biserica Romei.

Întorși acasă, ei s-au plâns episcopilor lor de cele întâmplate, iar episcopii au raportat papii Leon al III-lea și împăratului Carol cel Mare, cerând la rândul lor explicații. Pentru lămurirea acestei probleme, Carol cel Mare îl însărcinează pe episcopul Teodulf de Orleans, care ajunge la concluzia că învățătura că ,,Duhul Sfânt, purcede și de la Fiul'' este corectă. Această concluzie a fost apoi aprobată de un sinod ținut la Aachen (Aquisgram) în 809, dar nu s-a hotărât precis, cu această ocazie, dacă cuvântul Filioque trebuie sau nu introdus în simbolul credinței.

Carol cel Mare, un mare susținător al acestui adaos ceru totuși papei să dispună introducerea lui Filioque în simbol. Papa, la rândul lui, deși, și el era un adept al acestei învățături, refuză introducerea acestui adaos în simbolul credinței, pe motiv că sinoadele interzic modificarea acestuia.

Cu toată reținerea papei, unele Biserici din Apus, ca cea din Franța, au introdus acest adaos în crez, fapt ce a nemulțumit pe papă. Pentru a-și arăta nemulțumirea, papa Leon al III-lea, dădu ordin ca simbolul de credință să fie gravat pe două plăci de argint, în limba greacă și latină, fără adaosul Filique. Cele două plăci au fost așezate pe un perete al Bisericii Sfântul Petru din Roma, având dedesubt inscripția: ,,Haec Leo posui amore et cautela ortodoxae fidei'' (Acestea le-am pus eu, Leon, din iubire și solicitudine pentru credința ortodoxă).

Aceasta a însemnat că papa Leon al III-lea a dezaprobat și condamnat acest adaos eretic la simbol, dar cu toate acestea, papii de mai târziu au acceptat fără rezervă acest adaos la Simbol, inovația răspândindu-se astfel în toată Biserica apuseană. Ca un fapt curios însă, este acceptarea acestui adaos de către toți reformatorii, pentru că, după cum este știut, aceștia s-au ridicat în primul rând împotriva inovațiilor și tot felul de abuzuri din Biserica Romano-Catolică.

Pentru prima dată, acest adaos a devenit subiect de dispută între Biserica Răsăriteană și Apuseană pe vremea patriarhului Fotie (sec. IX), care l-a criticat aspru, socotindu-l o inovație și o ,,încoronare a tuturor relelor'', care distruge unitatea în divinitate.

Deși, în principiu, recunosc că în Sfânta Scriptură se precizează clar că ,,Duhul Sfânt purcede de la Tatăl''(Ioan XV, 26), teologii romano-catolici au încercat dintotdeauna, și încearcă și astăzi să aducă argumente în sprijinul acestei învățături, recurgând la tot felul de speculații teologice și filosofice, susținând că în Sfânta Scriptură sunt câteva texte din care se subînțelege, sau care cuprind cel puțin virtual, purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul. Argumentele aduse de ei în sprijinul acestei învățături sunt: scripturistice și patristice.

Argumente din Sfânta Scriptură

1. Ioan XV, 26: ,,Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine''. Deși textul acesta este textul clasic pe baza căruia sinodul II ecumenic a stabilit învățătura că ,,Duhul Sfânt purcede de la Tatăl'', romano-catolicii, susțin că acest text cuprinde indirect, învățătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. Și, pentru a elimina confuzia creată, anume că pe baza aceluiași text sunt formulate două învățături contrare, ei susțin că învățătura lor nu contrazice formula stabilită de sinodul II ecumenic, ci dimpotrivă o completează. Iată și rațiunile folosite de ei pentru a susține acest lucru:

În primul rând, cuvintele ,,Care de la Tatăl purcede'' nu exclud, ci dimpotrivă, presupun purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, pentru că în alt loc, Mântuitorul afirmă ,,Eu și Tatăl una suntem'(Ioan X, 30). Prin urmare, Tatăl și Fiul sunt deoființă, și toate însușirile pe care le are Tatăl le are și Fiul.Și, dacă Tatăl are însușirea de a purcede pe Duhul Sfânt, această însușire o are și Fiul.

În al doilea rând, cuvintele ,,pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl'' presupun că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, pentru că altfel, zic ei, Fiul n-ar avea dreptul să-L trimită pe Duhul Sfânt în lume.

Iată și răspunsul ortodox la aceste raționamente:

La primul raționament, Biserica Ortodoxă recunoaște întru totul că Tatăl și Fiul sunt deoființă, dar în contextul de față, pune întrebarea: purcederea, este însușire ființială sau personală? Pentru că dacă Tatăl și Fiul fiind deoființă, și prin urmare au însușiri comune, precum: eternitatea, sfințenia, dreptatea, etc., totuși fiind două persoane distincte, au și însușiri personale (nenăscut, născut) care nu sunt comune; căci dacă și acestea ar fi comune, atunci cele două Persoane s-ar confunda una cu alta, ceea ce este sabelianism.

Dacă purcederea este o însușire ființială, atunci fără îndoială că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, întrucât, Aceștia sunt deoființă. Dar dacă mergem pe această logică, putem trage concluzia că Duhul Sfânt purcede și de la Sine, întrucât și Duhul Sfânt este deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Și logica aceasta nu se oprește aici, ci poate lăsa loc și la alte concluzii. Astfel: Tatăl naște din veci pe Fiul. Tatăl însă și cu Duhul Sfânt sunt deoființă. Deci Fiul este născut din veci din Tatăl și din Duhul. Cum însă și Fiul este deoființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh, rezultă că Fiul este născut și din Sine.Și astfel de concluzii pot continua, deși ele sunt false și nu sunt acceptate nici de romano-catolici, cu toate că ele sunt trase în mod logic, din premisele date de ei.

De aceea, pentru a scăpa de astfel de concluzii, dar și pentru a-și susține în continuare învățătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, dar că Fiul nu poate fi născut din Tatăl și din Duhul Sfânt, conform raționamentului de mai sus, romano-catolicii vin cu o altă explicație, anume că ordinea persoanelor divine este: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Sfântul Duh fiind al treilea în ordinea persoanelor divine, nu poate naște pe Fiul, care este al doilea în ordinea Persoanelor divine. Explicarea aceasta însă, nu este suficientă să rezolve problema, iar dacă o luăm ca atare, ea duce la un fel de subordinațianism, întrucât încearcă o ierarhie a Persoanelor divine, sugerând că nașterea Fiului este anterioară purcederii Sfântului Duh.

Prin urmare, purcederea Sfântului Duh nu este și nu poate fi o însușire ființială a Divinității, ci este o însușire personală, o proprietate a Tatălui, aparține numai Tatălui, care ca Persoană divină, este deosebită de Fiul și de Duhul Sfânt.

În ceea ce privește al doilea raționament, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul întrucât Acesta îl trimite pe Duhul în lume, este ușor de înțeles că aici romano-catolicii fac o totală confuzie între purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, și trimiterea Lui în lume de către Fiul. Prima este veșnică, a doua este temporală.

Cuvintele Mântuitorului: „…pe Care-L voi trimite de la Tatăl” nu arată nicidecum că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, deoarece prin ele, Mântuitorul vorbește apostolilor despre trimiterea în timp a Duhului în lume, în ziua Cincizecimii, ca despre un eveniment ce se va petrece în viitor. Dacă Duhul Sfânt ar purcede din Fiul în momentul în care ar fi trimis, înseamnă că, în momentul vorbirii Mântuitorului, Duhul Sfânt nu era încă purces și atunci, purcedereea n-ar mai fi veșnică, ci temporală.

Din punct de vedere ortodox, trimiterea Sfântului Duh în lume prin Fiul sau în numele Fiului, precum și trimiterea Fiului prin Sfântul Duh la plinirea vremii, este explicată de Sfinții Părinți prin unitatea ființei dumnezeiești. Ființa lor este aceeași, întreagă în fiecare ipostas. De aceea, unde lucrează o persoană dumnezeiască, acolo sunt active și celelalte Persoane dumnezeiești. Lucrarea în afară este comună tuturor Persoanelor Sfintei Treimi. Părinții spun că Fiul este trimis în lume de Tatăl și de Duhul Sfânt, spre a arăta că Tatăl și cu Duhul Sfânt nu sunt străini de activitatea mântuitoare a Fiului, ci participă la aceasta. Și spun, de asemenea, că Duhul Sfânt este trimis în lume de Tatăl și de Fiul, ca să arate că Tatăl și Fiul participă la activitatea sfințitoare a Duhului Sfânt. În acest sens, Sfântul Ambrozie scrie: ,,Părintele cu Duhul trimit pe Fiul, de asemenea Tatăl și Fiul trimit pe Duhul… Prin urmare, dacă Fiul și Duhul se trimit unul pe altul, precum îi trimite Părintele, aceasta se întâmplă nu din cauza unei dependențe oarecare, ci fiindcă au putere comună''.

2.,,Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceia am zis că din al Meu ia și vă vestește vouă''(Ioan XVI, 13-15), este un alt text pe care își întemeiază romano-catolicii învățătura despre Filioque.

Astfel, expresia din al Meu va lua înseamnă după romano-catolici că Duhul Sfânt va lua ființă din Fiul, deci purcede de la Fiul, iar expresia toate câte are Tatăl ale Mele sunt are sensul că precum Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, la fel purcede și de la Fiul, deoarece Tatăl și Fiul au aceleași însușiri, inclusiv pe cea a purcederii Duhului Sfânt.

Dar, susținând că expresia toate câte are Tatăl ale Mele sunt, înseamnă că Fiul posedă, asemenea Tatălui și însușirea de a purcede Duhul Sfânt, teologii romano-catolici iarăși fac un raționament greșit, deoarece nu fac distincție între însușirile comune ale Persoanelor Sfintei Treimi și însușirile personale ale fiecăreia dintre Persoanele Treimice.

Din punct de vedere ortodox, cuvintele din al Meu va lua au sensul că Duhul Sfânt, după făgăduința Mântuitorului, va continua opera Sa, învățându-i pe Apostoli precum i-a învățat și El, iar înțelesul cuvintelor toate câte are Tatăl ale Mele sunt este strâns legată de o altă afirmație a Mântuitorului: ,,Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan VII, 16). Aceasta înseamnă că învățătura propoveduită de Mântuitorul este aceea pe care a primit-o de la Tatăl, iar precizarea ,,pentru aceea am zis că dintru al Meu va lua și va vesti vouă”, Mântuitorul o face tocmai spre a dovedi Apostolilor că învățătura Sa este una și aceeași cu a Tatălui, pe care va continua să o vestească și Duhul Sfânt. Prin urmare, Duhul Sfânt trebuia să ia de la Fiul nu originea, ci învățătura, spre a o continua în scopul sfințirii oamenilor. Domnul vorbește despre Duhul Sfânt ca despre o Persoană existentă. El zice că pe lângă adevărurile pe care le-a spus Sfinților Apostoli, mai sunt și altele, multe, pe care nu le-a spus lămurit, pentru că nu le puteau pricepe atunci. Când va veni însă Duhul Adevărului, pe care L-a promis, Acela va continua opera Sa, inspirând și sfințind pe oameni, asistând în sinoade și învățând pe ucenici tot adevărul. Deci, adevărul pe care-l va propovedui Duhul Sfânt nu este unul nou, deosebit de acela pe care l-a propoveduit Domnul, nu este o învățătură nouă, deoarece El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi ce i s-a spus. El nu este trimis să completeze opera Domnului, ci numai să o explice. El nu va învăța altfel și altceva decât a învățat Domnul și nu va înmulți ci numai va lămuri ce a învățat Fiul. Dar, pentru că învățătura pe care a propoveduit-o Fiul e de la Tatăl, tot de la Tatăl este și învățătura Duhului Sfânt. Fiind Dumnezeu, Duhul Sfânt are învățătura din veci, după cum din veci o are și Fiul.

Apoi, expresia: din al Meu va lua, fiind la timpul viitor, deci referindu-se la un fapt ce nu exista în prezent, ci care urma să se întâmple în viitor, ea nu se putea referi la purcedere. Purcederea este un fapt prezent, un fapt veșnic, care deci nu avea să se întâmple numai în viitor și anume după Înălțarea Domnului la cer.

Nici din cuvintele: toate câte are Tatăl ale Mele sunt nu se poate deduce purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, pentru că ele nu se referă la purcedere, ci la însușirile ființiale dumnezeiești; în cazul de față la știința dumnezeiască, care e comună celor trei Persoane. Dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul numai pentru că ia știință de la El, atunci tot atât de logic s-ar putea spune că și Fiul se naște din Tatăl și din Duhul Sfânt, deoarece și Fiul are știința de la Tatăl și de la Duhul Sfânt, care e deoființă cu Tatăl.

Dar, concluzia aceasta și altele asemănătoare, după cum am văzut și mai sus nu sunt acceptate nici de teologii romano-catolici.

3) ,,Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate …”(Ioan XX, 22-23). Romano-catolicii susțin că aici ni se prezintă purcederea Duhului Sfînt și de la Fiul, într-un chip văzut (prin suflare). ,,Aici Domnul Hristos dă Apostolilor Săi puterea Spiritului Sfînt de a ierta păcatele. Și, puterea aceasta le-o dă prin acea ceremonie tainică, că a suflat peste ei. Prin ceremonia aceasta Domnul Hristos a vrut să arate că Spiritul Sfînt purcede și de la Dânsul’’.

Dacă interpretarea catolicilor ar fi corectă și dacă suflarea ar fi un indiciu al purcederii Duhului Sfînt, atunci ar trebui să acceptăm că Duhul Sfânt purcede și de la Apostoli (și chiar și de la episcopi și preoți) pentru că și ei au împărtășit pe Duhul Sfânt, celor credincioși, într-un mod văzut (adică prin punerea mâinilor). În acest context am puttea spunee că și sufletul omenesc purcede de la Dumnezeu Tatăl, întrucăt el a fost împătășit lui Adam de Dumnezeu prin suflare. Dar, întrucât nici una din concluziile acestea nu pot fi reale, înseamnă că nici cea referitoare la purcederea Duhului Sfînt și de la Fiul, nu poate fi corectă.

Referindu-se la textul de la Ioan XX, 22, nici unul dintre Sfinții Părinți răsăriteni nu-l interpretează în sensul Filioque, ci în unanimitate consideră că ,,suflarea’’ de care este vorba în acest text, reprezintă actul văzut prin care Mântuitorul a împărtășit Sfinților Apostoli harul Sfântului Duh prin Taina Preoției, iar aceștia la rândul lor, au împătășit darul Duhului Sfânt prin alte acte văzute.

Concluzia ce se desprinde din cele de mai sus este că Sfânta Scriptură nu conține nici o indicație din care să putem deduce învățătura despre Filioque, iar textele invocate de catolici se referă la cu totul altceva decât purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul.

Argumente din Sfânta Tradiție

De aceea, ei invocă și anumite texte din Sfânta Tradiție, despre care spun că mărturisesc pe Filioque, unele implicit, iar altele explicit, și deci susțin această învățătură.

a) Simbolul așa numit atanasian, în versiunea latină, conține adaosul Filioque. Răspundem că, întrucât acest adaos nu se află și în versiunea greacă, considerăm că este o interpolare în versiunea latină din secolul V, și că nu are relevanță în susținerea acestei învățături.

b) Sinodul III ecumenic a condamnat simbolul de credință al lui Nestorie, deși acesta afirma că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl. Răspundem că sinodul a condamnat numai ceea ce era eretic nu și ceea ce era ortodox.

c) Anatematisma a IX-a a lui Chiril de Alexandria împotriva lui Nestorie, aprobată de același sinod, cuprinde expresia: ,,Duhul Sfânt este propriu Fiului’’, care, după părerea teologilor apuseni, ar arăta că Duhul Sfînt purcede și de la Fiul. Răspundem că aici, Sfântul Chiril arată că Duhul Sfânt nu este străin de Fiul, ci de o ființă cu Fiul.

d) Dacă sinoadele II Toledo (589) și Aachen (809) au aprobat și introdus în crez adaosul Filioque, ele nu pot constitui – cum susțin teologii apuseni – o dovadă din Tradiție cu privire la justețea acestui adaos, deoarece ele n-au fost recunoscute de nici un sinod ecumenic și tocmai ele poartă vina de recunoaștere formală a ereziei că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.

e) Pentru că numeroși Sfinți Părinți folosesc în scrierile lor expresii ca: ,,Duhul Sfânt petrece în Fiul’’; ,,Duhul Sfânt odihnește în Fiul’’; ,,Duhul Sfânt este icoana Fiului’’; ,,Duhul Sfânt își are izvorul în Fiul’’ etc, teologii apuseni susțin că aceste expresii arată în mod indirect purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul. O cercetare mai atentă însă, a acestor expresii, arată că ele exprimă numai unitatea ființială a Fiului și a Duhului Sfânt, deci consubstanțialitatea Fiului cu Duhul Sfânt și nicidecum purcederea Duhului Sfînt și de la Fiul.

f) Bazându-se pe faptul că unii Sfinți Părinți, precum: Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschin folosesc expresia: ,,Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul’’ (dia tou fiou), teologii apuseni consideră că expresia ,,prin Fiul’’ este identică cu ,,din Fiul’’ (ex fiou). Așadar, Sfinții Părinți care o folosesc pot fi invocați în sprijinul tezei lor. Dar prepoziția (dia) are înțelesul ,,prin mijlocirea’’ numai atunci când e vorba de trimiterea temporală a Duhului Sfânt în lume; în celelalte cazuri, ea are înțelesul ,,deodată cu’’ sau ,,împreună cu’’, în sensul că Duhul Sfânt purcede din Tatăl ,,deodată sau împreună cu Fiul Cel născut din Tatăl’’.

Prin urmare, nici Sfânta Scriptură, dar nici Sfânta Tradiție nu oferă vreun temei adaosului Filioque.

Teologia ortodoxă respinge adaosul Filioque, în primul rând că nu are temei biblic, iar în al doilea rând modifică hotărârea sinodului al II-lea ecumenic, în privința purcederii Sfântului Duh, de la Tatăl.

Astfel, invocând textul ,,care de la Tatăl purcede'' (Ioan XV,26); ,,din ce este al Meu va lua'' (Ioan XVI, 12-15) și ,,luați Duh Sfânt''(Ioan XX, 22-23), catolicii pretind în urma unei argumentări sofisticate și confuze, că Duhul Sfânt ar purcede de la Tatăl și de a Fiul. În realitate, teologia romano-catolică face o confuzie regretabilă între purcedere ca însușire personală și ca însușire ființială; socotind că Duhul purcede și de la Fiul, ei consideră că purcederea este o însușire ființială, fără să țină seama că în realitate este vorba de o însușire personală. Datorită priorității pe care o dă naturii divine asupra Persoanelor treimice, teologia catolică pune accent pe caracterul de însușire ființială a purcederii Duhului. Din punct de vedere ortodox, natura nu există în afara persoanelor, și de aceea, purcedeera este însușire persoanlă. Acceptarea adaosului filioque duce la confuzia între persoane, între Tatăl și Fiul și golește comuniunea trinitară de adevărata ei valoare și semnificație creștină. În textul de la Ioan XV, 26 este vorba de persoana Tatălui și nu de substanța divină. Pretenția catolicilor că aici s-ar menține și susține și purcedeera Duhului și de la Fiul este lipsită de temei. În ceea ce privește afirmația Mântuitorului de la Ioan XVI, 13-15, Sf. Ioan Gură de Aur spune: ,,Aceasta va să zică că va lua din știința pe care o are Fiul, deci e vorba de știință, iar nu de ființă”.

Iar dacă Duhul ar purcede și de la Fiul pentru că a suflat peste Apostoli zicând ,,luați Duh Sfânt'', atunci ar rezulta că Duhul trebuie să purceadă și de la Apostoli, pentru că și ei l-au transmis mai departe episcopilor și preoților. Toată argumentația biblică adusă de catolici în sprijinul adaosului filioque este lipsită de evidență.

CONCLUZII

Sfântul Vasile cel Mare, confruntat cu una dintre cele mai importante probleme, dogma Sfântului Duh, care s-a ridicat de către eretici la sinodul II ecumenic, în anul căutat prin toate mijloacele posibile să arate o dragoste cu totul specială față de Biserică, față de adevărul revelat care ține de Biserică și nu în ultimul rând față de creștini.

Prudența sa era izvorâtă din dragostea față de unitatea Bisericii pe care o voia realizată, pe de o parte prin respingerea atacurilor contra învățăturii ortodoxe, iar pe de altă parte, prin întărirea creștinilor simpli, neinițiați în învățăturile ereticilor și în credința moștenită de la Sfinții Părinți.

O dată cu demonstrația dumnezeirii Sfântului Duh și cea a egalității de cinstire a Persoanelor Sfintei Treimi, Sfântul Vasile cel Mare a adus o contribuție considerabilă la precizarea dogmei Sfintei Treimi, prin sublinierea ipostazelor divine ca Persoane cu însușiri proprii, atribuind Tatălui paternitatea, Fiului filiația și Sfântului Duh sfințenia, care au în comun dumnezeirea.

Pornind de la egalitatea de cinstire și mărire a Duhului cu Tatăl și cu Fiul, Sfântul Părinte ajunge cu demonstrația sa la egalitatea de natură a Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul, arătând că Sfântul Duh este consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul.

Egalitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul este pusă în lumină și prin afirmații că „Sfântul Duh este acela care completează Sfânta Treime”, fiind cu adevărat pivotul comuniunii Sfintei Treimi. „El ține de cele sfinte dupa fire în aceeași măsură în care Tatăl este sfânt din fire și deopotrivă cel Unul Născut”. Sfântul Duh a lucrat totdeauna și lucrează împreună cu Tatăl și cu Fiul nu numai în Botez, dar chiar și în toate celelalte Taine.

De asemenea, Sfântul Vasile vede în numirea de „Duh” (u) mijlocul de a defini pe cât posibil, purcederea Sfântului Duh de la Tatăl și anume, nu prin modul nașterii ca Fiul, ci ca „suflare a gurii lui Dumnezeu”, care dă viață și sfințește.

Sfântul Vasile cel Mare întocmește în tratatul său „Despre Sfântul Duh” ceea ce numește „florilegiu patristic”, de o rară frumusețe, el recurgând deseori la a cita diferiți autori anteriori lui și opere, pentru a-și sprijini teza cu privire la preamărirea Sfântului Duh împreună cu Tatăl și cu Fiul.

Nicăieri însă în cuprinsul tratatului său nu se găsește citat Sfântul Atanasie cel Mare din ale cărui Scrisori către Serapion de Thmuis se inspiră deseori. Este de presupus că Sfântul Vasile cel Mare a evitat intenționat numele Sfântului Atanasie tot din „economie”. El și-a menajat adversarii pentru care numele ierarhului Alexandru era odios.

Învățătura despre dumnezeirea Sfântului Duh era predicată de Sfântul Vasile cel Mare ca o cherigmă avându-și izvoarele în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, dar el o postula ca dogmă în continuarea mărturisirii de credință de la Niceea, care nu făcuse decât în trecere mențiunea despre Sfântul Duh. Prin învățătura sa, Sfântul Vasile cel Mare a contribuit neîndoielnic la triumfarea Ortodoxiei, cu prilejul sinodului al doilea ecumenic de la Constantinopol.

Opera sa „Despre Sfântul Duh” a constituit însă, prin excelență, manualul despre Sfântul Duh și chiar în timpul vieții autorului a constituit un ajutor neprețuit pentru lămurirea dogmei despre Sfântul Duh, împotriva pnevmatomahilor care-l acuzau că folosește doxologia :”Mărire Tatălui și Fiului cu Sfântul Duh”, sau formula, curentă și aceasta, dar preferată de acești eretici : „Mărire Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh”.

Tratatul „Despre Sfântul Duh” a constituit și constituie nu numai un bun spiritual al Bisericii Ortodoxe, dar și un mijloc de reflecție a tuturor creștinilor, care se străduiesc prin diferite chipuri să contribuie la refacerea unității Bisericii. „Privind lucrurile din perspectiva comunicării dumnezeiești a adevărurilor, ierarhul Capadociei îl arată pe Duhul Sfânt ca autor al revelației cuprinsă în Sfânta Scriptură”.

Prin accentuarea rolului Sfântului Duh în iconomia mântuirii și a prezenței sale în credincioși pe măsura prezenței lor, ca și în întreaga creatură, prin sublinierea lucrării Sfântului Duh în menținerea unității și a păcii Bisericii, precum și prin lucrarea sa pastorală, Sfântul Vasile cel Mare rămâne mereu un izvor mereu actual pentru evlavia creștină. El precizează că lucrările Sfântului Duh aparțin și celorlalte persoane trinitare: ”Sfințesc, vivifică, luminează, mângâie și toate cele asemenea: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh… Identitatea de lucrare arată identitatea de natură”.

Duhul nu poate să fie creatură cum afirmau pnevmatomahii, deoarece El umple totul și este în afara tuturor lucrurilor. David se intreba unde va fugi să scape de Duhul, căci Acesta nu are loc și este în afara tuturor lucrurilor, în Fiul, precum Fiul este în Tatăl.

El cercetează adâncurile lui Dumnezeu așa cum spune Sfânta Scriptură, că nimeni nu cunoaște cele ale lui Dumnezeu, decât Duhul Lui care este în El. Sfântul Duh este numit Duh al sfințeniei și al reînnoirii, pe când creaturile primesc sfințenia de la El. El este dătător de viață tuturor creaturilor. Cele Trei Persoane nu au decât o singură și aceeași activitate și anume: „Tatăl lucrează toate prin Fiul în Duhul”.

Pnevmatologia este o temă teologică prin excelență, fiindcă întru Duhul facem teologie, iar aceasta este tălmăcirea a ceea ce Duhul dăruiește Bisericii. Fără pnevmatologie riscăm să facem studii teologice ce nu ating lăuntric, existențial omul de astăzi. Pnevmatologia dă sens misiunii Bisericii ca misiune sobornicească și cosmică. Duhul Cincizecimii poate fi înteles ca Izvor al vieții oricărei făpturi.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, București, 2008

Chiril al Ierusalimului, Sfântul, Catehezele Baptismale și Mistagogice, trad. de Pr. D-tru Fecioru, Izvoarele Ortodoxiei, București, 1945

3. Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Editura IBMBOR, București,1952

4. Octoih Mare, Ed. a-V-a, București, 1952

Vasile cel Mare, Sfântul, Despre Sfântul Duh, în PSB vol.12, Ed. IBMBOR, București, 1988

Cărți teologice

Alexe, Pr.Prof.Ștefan, Dumnezeirea Sfântului Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sfântul Vasile cel Mare – închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, Editura IBMBOR, București, 1980

Bria, Pr.Prof.Dr.Ioan, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, București, 1999

Bunea, Pr.Prof.Ion, Cuvânt de învățătură la duminici și sărbători, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1983

Chițescu, Pr.Prof.Dr.Nicolae, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. I, Editura IBMBOR, București, 1958

Colibă, Magistrand Mihai, Patrologie, București, 1956

Papadopoulos, Stelianos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, trad. de diac. Cornel Coman, Ed. Bizantină, București, 2003

Radu, Pr.Prof.Dumitru, coordonator, Îndrumări misionare, Editura IBMBOR, București, 1986

Stăniloae, Pr.Prof.Dr.D-tru, Cultură și duhovnicie, Articole publicate în Telegraful Român, Opere complete, vol. 1,2 și 3, Editura Basilica, București, 2012

Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediția a III-a, Editura IBMBOR, București, 2003

Studii și Reviste teologice

Braniște, Pr.Prof.E., Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în rev. BOR, anul LXXVI, nr. 1-2, 1958

Bria, Diac.Asist.I., Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în rev. S.T., anul XXIII, nr. 1-2, 1971

Bria, Pr.Prof.Dr.Ioan, Dogma Sfintei Treimi, în rev. S.T., seria a II-a, anul XLIII, nr. 3, mai-iunie, 1991

Buzescu, Pr.Prof.N., Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4, 1979

Calciu-Dumitreasa, Pr.Drd.Gh., Crearea lumii expusa în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, anul XXVII, nr. 4, 1975

Chirvasie, Pr.Magistrand Ioan, Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. S.T., seria a II-a, anul X, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1958

Colibă, Magistrand Mihai, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieții religioase monahale și a cultului creștin, în rev. S.T., anul XVII, nr. 3-4, București, 1965

Idem, Elementele demonstrației în tratatul Despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., seria a II-a, anul XVI, nr. 5-6, mai-iunie, 1964

Idem, Idei misionare și sociale privitoare la Sfinții Trei Ierarhi, în rev. S.T., anul III, nr. 3, 1951

Idem, Studii universitare ale părinților capadocieni, în rev. S.T., anul VII, nr. 9-10, București, 1955

Cornițescu, Magistrand C-tin, Fericitul Augustin despre Sfântul Duh, în rev. S.T., seria a II-a, anul XVII, nr. 5-6, mai-iunie, 1965

Elian, Al., Sfinții Trei Ierarhi și cultura elină, în rev. BOR, anul LXXXI, nr. 1-2, 1963

Galeriu, Pr.Prof.C-tin, Sinodul II Ecumenic și învățătura despre Sfântul Duh, în rev. Ortodoxia, anul XXXIII, nr. 3, iulie-septembrie, 1981

Ganea, Arhim.Iosaf, Sfântul Vasile cel Mare ca liturgist, în rev. M.O., nr. 3-6, 1980

Grigorie de Nyssa, Sfântul, Despre Sfântul Duh împotriva pnevmatomahilor macedonieni, în rev. S.T., seria a II-a, anul XLV, nr. 5-6, septembrie-decembrie, 1993

Ioniță, Diac.Asist.Viorel, Viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie, București, 1979

Juravle, Pr.Dr.Vasile, Reprezentarea Sfântului Vasile cel Mare în iconografia bisericească ortodoxă, în rev. BOR, nr. 7-8, 1982

Moisescu, Pr.Prof.Gh.I., Sfinții Trei Ierarhi în Biserica Românească, în rev. Ortodoxia, anul XII, nr. 1, 1960

Nicolae, Pr.Drd.Gh.A., Învățătura despre Sfântul Duh în Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, în rev. S.T., seria a II-a, anul XIX, nr. 5-6, mai-iunie, 1967

Norocel, Arhim. Epifanie, Egalitatea oamenilor în concepția Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLVIII (1972), nr. 5-6

Popa, Ierom.Dr.Irineu Ioan, Învățătura Sf. Atanasie cel Mare despre Sf. Duh, în rev. M.O., anul XL, nr. 3, mai-iunie, Craiova, 1988

Popescu, Pr.Drd.Ion, Persoana și lucrarea Sf. Duh în scrierea De Spiritu Sancto a Sf. Vasile cel Mare, în rev. S.T., seria a II-a, anul XLII, nr. 4, iulie-august, 1990

Popescu, Prof.T.M., Caritatea creștină în Biserica veche, în rev. BOR, anul LXIII, nr. 1-3, 1945

Idem, Sfinții Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în rev. BOR, anul LXX, nr. 1-3, 1952

Radu, Pr.Lector D-tru, Spiritualitate și slujire la Sf. Trei Ierarhi, în rev. S.T., anul XXVI, nr. 3-4, București, 1974

Stăniloae, Pr.Prof.Dr.D-tru, Criteriile prezenței Sf. Duh, în rev. S.T., seria a II-a, anul XIX, nr. 3-4, martie-aprilie, 1967

Idem, Sf. Duh în revelație și în Biserică, în rev. Ortodoxia, anul XXVI, nr. 2, aprilie-iunie, București, 1972

Idem, Sf. Duh și sobornicitatea Bisericii, în rev. Ortodoxia, anul XIX, nr. 1, ianuarie-martie, București, 1967

Idem, Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și relația Lui cu Fiul ca temei al dumnezeirii și înfierii noastre, în. rev. Ortodoxia, nr. 3, 1979

Șurubaru, Drd.Ioan.N., Pnevmatologia ortodoxă și valențele ei ecumenice, în rev. Ortodoxia, anul XX, nr. 4, octombrie-decembrie, București, 1968

Vasilescu, Diac.Prof.E., Sf. Trei Ierarhi și cultura vremii lor, în rev. S.T., anul XII, nr. 1-2, 1961

Vătămanu, Dr.N., 1600 de ani de la înființarea Vasiliadei cel dintâi așezământ de asistență socială și sanitară, în rev. BOR, anul LXXXVII, nr. 3-4, 1969

Vornicescu mitropolitul Olteniei, Nestor, Aspecte ale desăvârșirii creștine în viața și opera Sf. Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, nr. 4, București, 1978

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, București, 2008

Chiril al Ierusalimului, Sfântul, Catehezele Baptismale și Mistagogice, trad. de Pr. D-tru Fecioru, Izvoarele Ortodoxiei, București, 1945

3. Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Editura IBMBOR, București,1952

4. Octoih Mare, Ed. a-V-a, București, 1952

Vasile cel Mare, Sfântul, Despre Sfântul Duh, în PSB vol.12, Ed. IBMBOR, București, 1988

Cărți teologice

Alexe, Pr.Prof.Ștefan, Dumnezeirea Sfântului Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sfântul Vasile cel Mare – închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, Editura IBMBOR, București, 1980

Bria, Pr.Prof.Dr.Ioan, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, București, 1999

Bunea, Pr.Prof.Ion, Cuvânt de învățătură la duminici și sărbători, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1983

Chițescu, Pr.Prof.Dr.Nicolae, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. I, Editura IBMBOR, București, 1958

Colibă, Magistrand Mihai, Patrologie, București, 1956

Papadopoulos, Stelianos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, trad. de diac. Cornel Coman, Ed. Bizantină, București, 2003

Radu, Pr.Prof.Dumitru, coordonator, Îndrumări misionare, Editura IBMBOR, București, 1986

Stăniloae, Pr.Prof.Dr.D-tru, Cultură și duhovnicie, Articole publicate în Telegraful Român, Opere complete, vol. 1,2 și 3, Editura Basilica, București, 2012

Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediția a III-a, Editura IBMBOR, București, 2003

Studii și Reviste teologice

Braniște, Pr.Prof.E., Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în rev. BOR, anul LXXVI, nr. 1-2, 1958

Bria, Diac.Asist.I., Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în rev. S.T., anul XXIII, nr. 1-2, 1971

Bria, Pr.Prof.Dr.Ioan, Dogma Sfintei Treimi, în rev. S.T., seria a II-a, anul XLIII, nr. 3, mai-iunie, 1991

Buzescu, Pr.Prof.N., Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în rev. Ortodoxia, nr. 3-4, 1979

Calciu-Dumitreasa, Pr.Drd.Gh., Crearea lumii expusa în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, anul XXVII, nr. 4, 1975

Chirvasie, Pr.Magistrand Ioan, Învățătura despre Sfântul Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în rev. S.T., seria a II-a, anul X, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1958

Colibă, Magistrand Mihai, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieții religioase monahale și a cultului creștin, în rev. S.T., anul XVII, nr. 3-4, București, 1965

Idem, Elementele demonstrației în tratatul Despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., seria a II-a, anul XVI, nr. 5-6, mai-iunie, 1964

Idem, Idei misionare și sociale privitoare la Sfinții Trei Ierarhi, în rev. S.T., anul III, nr. 3, 1951

Idem, Studii universitare ale părinților capadocieni, în rev. S.T., anul VII, nr. 9-10, București, 1955

Cornițescu, Magistrand C-tin, Fericitul Augustin despre Sfântul Duh, în rev. S.T., seria a II-a, anul XVII, nr. 5-6, mai-iunie, 1965

Elian, Al., Sfinții Trei Ierarhi și cultura elină, în rev. BOR, anul LXXXI, nr. 1-2, 1963

Galeriu, Pr.Prof.C-tin, Sinodul II Ecumenic și învățătura despre Sfântul Duh, în rev. Ortodoxia, anul XXXIII, nr. 3, iulie-septembrie, 1981

Ganea, Arhim.Iosaf, Sfântul Vasile cel Mare ca liturgist, în rev. M.O., nr. 3-6, 1980

Grigorie de Nyssa, Sfântul, Despre Sfântul Duh împotriva pnevmatomahilor macedonieni, în rev. S.T., seria a II-a, anul XLV, nr. 5-6, septembrie-decembrie, 1993

Ioniță, Diac.Asist.Viorel, Viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie, București, 1979

Juravle, Pr.Dr.Vasile, Reprezentarea Sfântului Vasile cel Mare în iconografia bisericească ortodoxă, în rev. BOR, nr. 7-8, 1982

Moisescu, Pr.Prof.Gh.I., Sfinții Trei Ierarhi în Biserica Românească, în rev. Ortodoxia, anul XII, nr. 1, 1960

Nicolae, Pr.Drd.Gh.A., Învățătura despre Sfântul Duh în Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, în rev. S.T., seria a II-a, anul XIX, nr. 5-6, mai-iunie, 1967

Norocel, Arhim. Epifanie, Egalitatea oamenilor în concepția Sfântului Vasile cel Mare, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLVIII (1972), nr. 5-6

Popa, Ierom.Dr.Irineu Ioan, Învățătura Sf. Atanasie cel Mare despre Sf. Duh, în rev. M.O., anul XL, nr. 3, mai-iunie, Craiova, 1988

Popescu, Pr.Drd.Ion, Persoana și lucrarea Sf. Duh în scrierea De Spiritu Sancto a Sf. Vasile cel Mare, în rev. S.T., seria a II-a, anul XLII, nr. 4, iulie-august, 1990

Popescu, Prof.T.M., Caritatea creștină în Biserica veche, în rev. BOR, anul LXIII, nr. 1-3, 1945

Idem, Sfinții Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în rev. BOR, anul LXX, nr. 1-3, 1952

Radu, Pr.Lector D-tru, Spiritualitate și slujire la Sf. Trei Ierarhi, în rev. S.T., anul XXVI, nr. 3-4, București, 1974

Stăniloae, Pr.Prof.Dr.D-tru, Criteriile prezenței Sf. Duh, în rev. S.T., seria a II-a, anul XIX, nr. 3-4, martie-aprilie, 1967

Idem, Sf. Duh în revelație și în Biserică, în rev. Ortodoxia, anul XXVI, nr. 2, aprilie-iunie, București, 1972

Idem, Sf. Duh și sobornicitatea Bisericii, în rev. Ortodoxia, anul XIX, nr. 1, ianuarie-martie, București, 1967

Idem, Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și relația Lui cu Fiul ca temei al dumnezeirii și înfierii noastre, în. rev. Ortodoxia, nr. 3, 1979

Șurubaru, Drd.Ioan.N., Pnevmatologia ortodoxă și valențele ei ecumenice, în rev. Ortodoxia, anul XX, nr. 4, octombrie-decembrie, București, 1968

Vasilescu, Diac.Prof.E., Sf. Trei Ierarhi și cultura vremii lor, în rev. S.T., anul XII, nr. 1-2, 1961

Vătămanu, Dr.N., 1600 de ani de la înființarea Vasiliadei cel dintâi așezământ de asistență socială și sanitară, în rev. BOR, anul LXXXVII, nr. 3-4, 1969

Vornicescu mitropolitul Olteniei, Nestor, Aspecte ale desăvârșirii creștine în viața și opera Sf. Vasile cel Mare, în rev. Ortodoxia, nr. 4, București, 1978