Învățătura Despre Sfânta Treime în Opera Sfântului Vasile Cel Mare
UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANṬA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA PASTORALᾸ
LUCRARE DE
LICENȚĂ
Îndrumător stiintific: Student:
Ungureanu Tomiṭa Dorin
2016
UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANṬA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA PASTORALᾸ
Sfânta Treime în învățătura Sfinților Vasile Cel Mare și Grigorie de Nazianz
Îndrumător stiintific: Student:
Ungureanu Tomiṭa Dorin
2016
Cuprins
Argument…………………………………………………………………………………………………………………..4
CAPITOLUL ȊNTȂI-GENERALITÃȚI DESPRE DOGMA SFINTEI TREIMI
1. Definiții memorabile ale dogmei Sfintei Treimi in cultul Bisericii………………………….5
2. Anticiparea ȋnvᾰțᾰturii despre Sfânta Treime ȋn Vechiul Testament………………………8
3. Revelarea deplinᾰ a invațᾰturii despre Sfânta Treime in Noul Testament………………10
4. Disputele trinitare ale secolului IV. Scurtᾰ prezentare…………………………………………13
CAPITOLUL AL II- LEA: INVÃȚÃTURA DESPRE SFȂNTA TREIME ȊN OPERA SFȂNTULUI VASILE CEL MARE
Ȋnvᾰțᾰtura Sfântului Vasile despre Sfânta Treime. Generalitați……………………………18
Conceptul de ,,Ipostas”…………………………………………………………………………………..21
Conceptul de ,,ousia”……………………………………………………………………………………..22
Raportul dintre ,,Ousia” și ,,Ipostas”………………………………………………………………..23
Ȋnvᾰțᾰtura Sfântului Vasile despre Sfântul Duh………………………………………………..24
CAPITOLUL AL III-LEA: ȊNVÃȚÃTURA DESPRE SFȂNTA TREIME ȊN OPERA SFȂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ
,,Cântărețul Sfintei Treimi”…………………………………………………………………………..30
Noțiunile de ,,ousia” si ,,ipostas” la Sfântul Grigorie de Nazianz……………………….34
Persoanele Sfintei Treimi în gândirea Sfântului Grigorie de Nazianz.Specificul fiecᾰrea………………………………………………………………………………………………………36
Raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi la Sfântul Grigorie de Nazianz……….42
Influența ȋnvᾰțᾰturii trinitare a Sf. Grigorie ȋn secolele următoare……………………..49
Concluzii……………………………………………………………………………………………………51
B i b l i o g r a f i e: ……………………………………………………………………………………………….54
Argument
Încă de la începutul orelor de Dogmatică, m-a impresionat foarte mult lecția ,,Dogma Sfintei Treimi”, și încă de atunci, mi-am propus să aprofundez acest capitol pentru a scoate la suprafață însușirile speciale, distincțile, și antinomiile Persoanelor Sfintei Treimi. Sfânta Scriptură m-a îndrumat să elaborez lucrarea aceasta, faptul acesta datorându-l celor ce m-au învățat să o deschid, ascultând glasul divin al acesteia. Nu întâmplător mi-am început aceastᾰ temᾰ -,, Sfânta Treime în învățătura Sfinților Vasile Cel mare și Grigorie de Nazianz”. Tema abordată este structuratᾰ pe trei capitole : Ȋn capitolul I sunt prezentate generalitᾰți cu privire la dogma Sfintei Treimi, capitolul al-II-lea este dedicat ȋnvᾰțᾰturii Sfântului Vasile cel Mare cu referire la dogma Sfintei Treimi, ultimul capitol este dedicat ȋnvᾰțᾰturii Sfântului Grigorie de Nazianz cu privire la dogma Sfintei Treimi
Numiți de Teologie ca fiind împărații cuvintelor duhovnicești, Sfinții Vasile Cel mare și Grigorie de Nazianz sunt contemporanii noștri prin mesajul profund și actual, prin scrierile, viața și faptele lor. Așadar nutresc că lucrarea ce o susțin, îmi va fi utilă, ca prin rugăciunile Sfinților învrednicindu-mă în a deveni și eu trăitor și împlinitor, învățăturilor lor luminate de lucrarea și prezența Duhului Sfânt.
Doresc să adresez cele mai sincere și călduroase mulțumiri celor ce m-au călăuzit, îndrumat și sprijinit, să elaborez această lucrare, în deosebit chip Prea Cucernicului Părinte Profesor Adrian Niculcea, dar și distinșilor profesori care au contribuit la zidirea mea, punând trainice cărămizi, ca viitor teolog și cu bunăvoința lui Dumnezeu slujitor al Bisericii.
Tuturor, un gând pios de vie recunotințᾰ, statornicᾰ prețuire, și nu în ultimul rând cele mai respectuase mulțumiri.
CAPITOLUL ȊNTȂI-GENERALITÃȚI DESPRE DOGMA SFINTEI TREIMI
1.Definiții memorabile ale dogmei Sfintei Treimi in cultul Bisericii
,,Cuvine-se, cu adevᾰrat,a lauda pe Treimea Cea ȋntru tot dumnezeiascᾰ, pe Tatᾰl Cel farᾰ de ȋnceput și a toate lucrᾰtor, pe Cuvântul Cel impreunᾰ-farᾰ de ȋnceput, Care din Tatᾰl mai ȋnainte de veci fara stricᾰciune S-a nᾰscut, și pe Sfântul Duh, Cel ce din Tatᾰl farᾰ de ani purcede”.
,,Cuvine-se , cu adevᾰrat, a Te slᾰvi pe Tine, Dumnezeu- Cuvântul, de care se infricoșeazᾰ si se cutremurᾰ Heruvimii și Te slᾰvesc Puterile cerești. Cel ce ai ȋnviat a treia zi din mormânt, Hristoase, Dᾰtᾰtorule de viațᾰ, cu fricᾰ Te slᾰvim.”
,,Sᾰ lᾰudam toți, cum se cuvine, pe Dumnezeu cu cântᾰri dumnezeiesti, pe Tatᾰl și pe Fiul și pe Duhul cel dumnezeiesc, Stᾰpânia cea in trei ipostasuri, o ȋmparᾰție și o Domnie”.
,,Pe Care o laudᾰ toți pᾰmântenii și o slᾰvesc Puterile cerești, Cᾰreia toți cu credințᾰ I se inchinᾰ, Unimea cea dupᾰ ființᾰ, Cea ȋn trei ipostasuri.”
,,Tatᾰlui Celui farᾰ de ȋnceput și Dumnezeu, Cuvântului Celui ȋmpreunᾰ-farᾰ de ȋnceput, și Duhului mᾰ ȋnchin ; Fința Cea nedesparțitᾰ, una ȋmpreunatᾰ, Unimea Cea ȋntreit numᾰratᾰ, cu laude sᾰ o mᾰrim .”
,,Fulgerele Tale, cele cu raze strᾰlucitoare, strᾰluceșe-le mie, Dumnezeul meu, Cel ce ești in trei ipostasuri, Atotfᾰcᾰtorule, și lᾰcaș mᾰ aratᾰ al slavei Tale celei neapropiate, luminatᾰ și purtᾰtoare de luminᾰ și neschimbatᾰ .”
,,Luminᾰ este Tatᾰl, luminᾰ este Cuvântul, luminᾰ și Sfântul Duh ,Cel ce a fost trimis apostolilor in chip de limbi de foc; și printr-Ȋnsul toatᾰ lumea s-a luminat a cinsti pe Sfânta Treime .”
Dogma Sfintei Treimi este fundamentală în învățătura creștină, fapt ce se datorează implicaților asupra întregului sistem creștin, în modul de trăire și gândire. Întregul cuprins al dogmei Sfintei Treimi se deslușește în afirmarea de bază a credinței, anume Dumnezeu fiind unic în Ființa și întreit în ipostasuri (persoane): Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Această opinie de credință întâlnită fiind doar în Biserica creștină, necunoscută celorlalte religii și sisteme religioase și filosofice,fiind o taină nedeslușită deplin de mintea omenească, este motivul pentru care nu s-a găsit dintr-un început în istoria mântuirii, ci treptat, în mai multe etape, într-un mod aluziv, neconcis și incomplet.
Așadar alcătuindu-se astfel în funcție de creșterea moral-spiritualᾰ a omului, care doar comunicând cu Dumnezeu, având o viață curată din punct de vedere spiritual și moral, devine astfel deschis și sensibil la prezența lui Dumnezeu.
In perioada vechi-testamentară, după ce omul s-a prăbușit în păcatul neascultării, urmările păcatului aduc umbrirea rațiunii și rătăcirea de la adevărata credință. Sfânta Treime S-a revelat într-un chip voalat, adumbrit. Se aprofundează mai mult Persoana Tatălui, ca Unicul Dumnezeu, Cel ce a creat universul, arătându-se totodată și purtarea Sa de grijă.
Referitor la celelalte două persoane Treimice, Fiul și Sfântul Duh, nu se aratᾰ că nu existᾰ, ci Ele se regăsesc în cărțile Vechiului Testament ca fiind existente, participând la lucrarea de creare, de proniere și de mântuire a omului. Totodată, din multe texte vechi-testamentare se aratᾰ clar, caracterul de Persoane diferite, dar din motive pedagogice ar fi trebuit evitată căderea în politeism, a poporului ales către care s-a alcătuit Descoperirea, Acestea din spate, au stat ,,ascunse”. Sfântul Grigorie de Nazianz în Cuvantrea a V-a teologică aratᾰ în acest sens, că descoperirea învățăturii Sfintei Treimi s-a făcut treptat.
,,Vechiul Testament Îl predicᾰ deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai puțin clar. Noul Testament ni L-a arătat pe Fiul și ne-a făcut să străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul e introdus acum în cetate, făcându-ne mai evidentă arătarea Lui. Căci nu era sigură o propovăduire clară a Fiului până ce nu era mărturisită deschis dumnezeirea Tatălui. Și câtă vreme dumnezeirea Fiului încă nu era admisă, nu se putea primi în mod mai îndrăzneț – ca să spun așa – povara Duhului Sfânt . ”
Așadar, Taina Sfintei Treimi pentru Ortodoxie este primᾰ și ultimᾰ a comuniunii în libertate și a unității în diversitate.
Revelația Sfintei Treimi s-a alcătuit în Noul Testament, într-un mod deplin, limpede și nuanțat. Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu se evidențiază poporului ales, prin glasul profeților, în Noul testament El Însuși sosește la noi prin întruparea Fiului Său, pentru a ne mântui din robia păcatului. Prin întruparea Fiului ne este scos în evidență adevărul Treimic. Profeții vechiului Testament au anunțat venirea lui Mesia pe pământ, fapt prin care s-a alcătuit pregătirea aperceptivă pentru a fi primit Mântuitorul, la plinirea vremii. (Gal 4,4).
Prin întrupare Dumnezeu sosește în „maximă apropiere față de noi pentru vecii vecilor”, și profetul Baruh s-a înspăimântat cu duhul, findu-i descoperit faptul că Dumnezeu „pe pământ S-a arătat și cu oamenii a locuit” (Baruh 3, 38).
Așadar pregătirea omenirii în legătură cu primirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este o lucrare a Sfintei Treimi, o lucrare a Tatălui, prin Fiul și Logosul divin (Cuvântul Său), în Duhul Sfânt. Părintele Dumitru Stăniloae a arătat că „subiectul Descoperirii dumnezeiești este Fiul”, căci rolul descoperirii lui Dumnezeu în Treime oamenilor îi revine Fiului. Fiul, Logosul Tatălui, aflându-se mereu în sânul Sfintei Treimi, evidențiază mereu comuniunea unificatoare și iubitoare dintre Persoanele divine, prin Duhul Sfânt. Din cele spuse reese faptul, căci Cuvântul veșnic al Tatălui, Iisus Hristos, se arată pe Sine si scoate in evidență totdeauna Prea Sfânta Treime. De aceea „întruparea lui Hristos este în același timp descoperirea Treimii, întrucât Logosul nu se descoperă ca o Persoană singură, ci ca o Persoană divină în legătură cu celelalte două Persoane divine: în legătură cu Tatăl și cu Duhul”
Anticiparea ȋnvᾰțᾰturii despre Sfânta Treime ȋn Vechiul Testament
Prin învățătura sa, Vechiul Testament, de-a lungul timpului, a pregătit dogma Sfintei Treimi, fiind descoperită deplin, la forma completă în perioada Noului Testament. Așadar în sensul acesta, Sfântul Apostol Pavel, care mai este numit și apostolul neamurilor, ne relatează că vechiul Testament este ,,umbra celor viitoare”(Coloseni 2, 17) și ,,pedagog spre Hristos” (Gălăteni 3, 24).
La îndrumarea Sfinților Părinți, sunt arătate texte în care sunt cuprinse, urme cu privire la învățătura de credințᾰ în vederea Sfintei Treimi, uneori vorbindu-se de cel puțin două sau trei persoane, alteori de o singură persoană. Așadar, în Vechiul Testament se cuprind:
De la începutul Sfintei Scripturi, Moise fiind autorul prim al cărților Vechiului Testament, istorisește creația, aratandu-o sub forma unui dialog. După opinia unor Sfinți Părinți, acest dialog este între Dumnezeu și Cuvântul Său, deoarece prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (Logosul divin) s-au alcătuit toate. (Facere 1,1-25)
Mai pe urmă, Moise relatează puțin diferit crearea omului față de crearea celorlalte ființe și lucruri. Modul în care a vorbit Creatorul (Dumnezeu), apare cu totul altfel, schimbat, El nu mai spune ca până acum, ,,să fie”…, ci este folosit pluralul, ,,să facem”…, fapt ce demonstrează că există cel puțin un sfătuitor ,,Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26). Din folosirea acestor texte, reese folosirea pluralului ,,Noi”, care ne duce cu gândul că există o sfătuire intratrinitarᾰ, între persoanele egale ale Sfintei Treimi, și nu la un dialog manifestat între Dumnezeu și creaturile Sale.
Texte treimice cu caracter determinat, indicându-se precis numărul de trei Persoane:
Epifania de la Stejarul Mamvri: Cei trei bărbați, care s-au arătat lui Avraam, acesta s-a ȋnchinat Lor; oferindu-le ospitalitate, și făcându-le invitație la masă. ,,Și Domnul S-a arătat iarăși lui Avraam… Atunci ridicându-și ochii săi, a privit și iată trei oameni stăteau înaintea lui. Apoi a zis: Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!”(Facere 18, 1-3). (Facere 18, 1-3).
Este clar și limpede faptul, că Avraam, le vorbește celor trei bărbați la plural, în momentul când binevoiește, să le ofere apa pentru spălarea picioarelor ,,Îngăduiți să Vă aduc puțină apă…” (v.4), dar în momentul în care le oferă ospitalitate, Avraam le vorbește la singular ,,Doamne, de am aflat har înaintea Ta…” (Facere 18, 3). După cum se observa, lui Avraam numai Dumnezeu i s-a putut arăta prin intermediul celor trei bărbați, fapt pentru care doar El este în unitate și în același timp în Trinitate.
Cântarea Serafimicᾰ. În cel de al șaselea capitol al cărții Profetului Isaia, ne este relatată viziunea pe care profetul o are, findu-i arătat Domnul Savaot, care stătea pe un tron înalt, fiind înconjurat de serafimi, zburând în jurul Lui, spunând astfel: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3). Prin ȋntreitul Sfânt, Sfânt, Sfânt, ne este arᾰtat că Dumnezeu este întreit în persoane, și prin Domnul Savaot, ne este arătat că Dumnezeu este unic în Ființᾰ. Așadar Sfânt este Tatăl, Sfânt este Fiul și Sfânt este Sfântul Duh.
Tot în capitolul al șaselea, al cărții profetului Isaia, după ce a fost atins cărbunele de buze, Domnul a spus: ,,Pe cine voi trimite și cine se va duce pentru Noi” (Isaia 6, 8), fapt ce scoate în evidență, pluralul ,,Noi”. Domnul aici vorbește de o pluralitate de persoane în Dumnezeu, care sunt în aceeași natură cu El, și anume de Taina Sfintei Treimi.
3. Revelarea deplinᾰ a invațᾰturii despre Sfânta Treime in Noul Testament
Dogma Sfintei Treimi este o învățătură de credințᾰ specifică creștinismului. Prin această învățătură de credințᾰ suntem diferențiați categoric, de păgânism și iudaism. Adevărul prefigurat în Vechiul Testament, descoperit concis și deplin în Noul testament, de către Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru noi, este arătat prin aceastᾰ dogmă a Sfintei Treimi, care este culmea și incheirea Revelației. Observăm, faptul că monoteismul din Vechiul Testament, se aratᾰ și se dezvoltᾰ în Noul Testament prin persoana Fiului Său. Iisus Hristos este însuși Dumnezeu, intrând în istorie prin faptul că s-a Întrupat. El nu este un trimis sau un profet. În Noul Testament Dumnezeu ni se aratᾰ ca Tatᾰ, ce are un Fiu prin naștere și un Duh Sfânt prin purcedere. Textele scripturistice le putem grupa în trei categorii anume:
Texte în care este mărturisită clar Treimea Persoanelor :
Și avem textul clasic: ,,Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Așadar, în acest text scripturistic, sunt descoperite cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi într-o anumită ordine. Expresia ,,în numele” scoate în evidență, realitatea adevărului persoanelor Treimice, deoarece aceastᾰ epresie se folosește doar în cazul persoanelor.
La Bunavestire, arhanghelul Gavriil spune Sfintei Marii: ,,Duhul Sfânt se vă pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea și sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35) –aici ni se arata clar existenta persoanelor Treimice participând la, taina întrupării Fiului care se face om.Acest text ne arată cᾰ, Omul ce se naște din Fecioara, Fiul lui Dumnezeu se va chema, fapt ce aratᾰ că este Unul din Treime.
Epifania de la Botezul Domnului: ,,Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit,, (Matei 3, 16-17). În acest text, este arătat clar, concis, și limpede, cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi: Tatăl, întărind prin glasul Său din cer ,,Acesta este Fiul Meu cel iubit,…”; Duhul Sfânt este cel ce se coboară peste Iisus într-un chip de porumbel; Fiul fiind fără de păcat, este botezat de către Ioan.
La schimbarea la Fatᾰ prezenți fiind apostoli Petru, Iacov și Ioan, ne este relatat faptul cum Iisus vorbește cu Moise și Ilie ,,iată un nor luminos i-a umbrit pe ei și iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L” (Matei 17, 5). De asemenea, și aici este revelatᾰ întreaga Sfânta Treime, norul luminos fiind semn al prezenței Sfântului Duh, glasul fiind prezența Tatălui, și Hristos – Cel care a pnevmatizat trupul cel înviat, astfel trecând prin ușile care erau încuiate.
Binecuvântarea apostolică ,,Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți” (II Corinteni 13, 13). După cum observăm aici, cele trei persoane Treimice sunt apărute într-un mod diferit, nu doar cu numele, dar și după lucrările lor specifice: Tatăl fiind izvorul dragostei și a harului pe care o recapăta Fiul și care ne este împărtășită de către Sfântul Duh prin Biserică.
Texte în care ni se vorbește separat numai despre o Persoană a Sfintei Treimi:
În cele ce urmează, vom prezenta câteva texte, de unde ni se evidențiază direct, fie de Persoana Tatălui, ori de Persoana Fiului său de Persoana Duhului Sfânt.
Persoana Tatalui- În Noul Testament sunt cuprinse nenumărate texte, în care se evidențiază separat Persoana Tatălui, căruia i sunt atribuite lucrări dumnezeiești, și ne este evidențiatᾰ proprietatea personală, anume cea că este nenăscut. Dintre aceste texte, amintim doar câteva: ,,Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?… Știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele» (Matei 6, 31-32); «Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău” (Matei 6, 9);
Persoana Fiului –Pornind însă doar de la afirmația cuvântului ,,Fiu”, se observᾰ că El este o persoană diferită de Tatăl, fiind născut din Tatăl din veci, dar posedᾰ aceeași ființă, aceleași lucrări, precum și aceleași atribute ca și ale Tatălui. Acestea se pot observa și din cuprinsul unor texte precum: ,,… Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Este unul dintre cele mai puternice argumente, ce este folosit contra ereticilor, anume, că Iisus Cel care se botează este Fiul Său, care trebuie recunoscut ca Dumnezeu-Fiu..
Persoana Duhului Sfânt –In iconomia Sfintei Treimi, Iisus Hristos este Cel ce a luat trup (σάρξ) din sânul Fecioarei Maria prin lucrarea Sfântului Duh:,,… îngerul i-a zis (Fecioarei Maria): Duhul Sfânt Se vă pogorâ peste tine…” (Luca 1, 35); Duhul Sfânt, fiind o persoană reală, care purcede din Tatăl din veci, diferit fiind de celelalte două persoane, este trimis în lume. ,,Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte…» (Ioan 14, 26)
Găsim în Noul Testament și texte în care este mărturisită unitatea de ființă, voință, lucrări și atribute a Persoanelor Sfintei Treimi, prin care ni se aratᾰ consubstanțialitatea, deoființimea, și egalitatea persoanelor. Așadar ni se arată faptul că nu sunt trei dumnezei, ci un Dumnezeu, care este unic în Ființᾰ, întreit în persoane, având o singură voință și o singură lucrare, adică Dumnezeu-Treime. Astfel de texte sunt: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem”(Ioan 10, 30); „Tatăl este întru Mine și Eu în Tatăl” (Ioan 10, 38)
4. Disputele trinitare ale secolului IV. Scurtᾰ prezentare
În lume au existat și există numeroase religii, care se diferențiază una de cealalaltᾰ, fie după numele pe care îl au, fie din punct de vedere dogmatic. Însă, ele au credință în centrul lor într-o divinitate ce i-au fost atribuite fie diverse nume, personificări, astfel fiind invocată sub denumirea de Iahve. Domnul Savaot în iudaism, denumirea de Alah ȋn islamism, în unele precum zeitate întreită ca Osiris, Isis, Horus, fiind religia egiptenilor, divinitate compusă precum Brahma, Vishuu și Shiva în religia indienilor etc.
Din acestea spuse, se evidențiază faptul că atât credința într-un singur Dumnezeu, precum și credința în mai multe divinități, fusese cunoscută omenirii. După cum am arătat în Vechiul Testament, este cuprins în linii generale, adevărul cu privire la Sfânta Treime. Ulterior, acest adevar este revelat în Noul Testament în chip deplin, în care Dumnezeu se arată în mod clar, fiind o singură Ființă și în trei persoane. Învățătura aceasta cu privire la Divinitate, este specifică doar creștinismului.
Încă de la începutul primelor secole, în creștinism, adevărul cu privire la dogma Sfintei Treimi, a dat naștere unor dispute teologice. Părinții Bisericii, ai secolelor respective, pentru a reda cât mai clar și mai concis această învățătură, au folosit diferite analogii și simboluri. Dar pe când se încerca, să se exprime adevărul cu privire la Sfânta Treime, s-a constatat lipsa de termeni teologici, care să ajute la exprimarea în mod profund a Tainei Sfintei Treimi. Din acest motiv, ei au fost nevoiți, să facă împrumut de termenii din filosofia păgână, greacă sau latină, însă termenilor respectivi fiindu-le precizat sensul creștin.
Așadar, se observᾰ că în cadrul Sinodului întrunit la Antiohia în anul 269, imprecizia sensului termenilor, a fost subliniata. Datorită acestui fapt, se observă cum filosofia păgână, a făcut demersuri cu scopul de a-și face noi drumuri, pentru a persecuta creștinismul. Aceasta făcându-se, datorită unor intermediari creștini, aceștea căutau să facă interpretări, pe seama textelor Sfintei Scripturi, după perceperea și înțelesul lor. Ridicându-se vehement, în momentul folosirii expresiei: ,,Hristos Fiul lui Dumnezeu”, sau numirile precum Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt, prin care persoanele Sfintei Treimi se deosebeau.
Din motivele acestea, luând naștere diferite contraverse teologice. În acest sens, a apărut o dificultate cu privire în exprimarea termenului ,,ființᾰ”. În veacurile respective, în gândirea oamenilor înțelesul acestei noțiuni, nu era clar delimitat, deoarece uneori fiind folosit cu sensul de ființᾰ individuală, și în alte cazuri fiind utilizat cu sensul de ființᾰ comună. De la acest fapt ajungându-se, sa se confunde cei doi termeni, adică ființa cu ipostasul.
O altă deficienṭᾰ, asupra faptului de a se exprima adevărul de credință, a fost constituită, și de către trecerea lentă de la concepția monoteistă a ființei lui Dumnezeu, arătată în perioada vechiului Testament, care insista pe faptul că Dumnezeu este unic, la faptul de interpretare trinitară a persoanelor dumnezeiești. Așadar, putem observa că și printre scriitorii bisericești din primele secole ale creștinismului, au existat ezitări în această privință, dintre acestea enumeram: Sfântul Iustin Martirul și Filozoful (†163), Clement Alexandrinul (†211). Însă cu toate acestea, este adevărat că, de foarte devreme, sau chiar din veacul al II-lea, au existat dogme referitoare la faptul, că Dumnezeu este Unul în Ființa, și întreit în persoane, așa cum ni se arată în simbolurile de credință (Teofil al Antiohiei). Însă, au fost și alți creștini, care la rândul lor, au încercat faptul, de a cuprinde cu mintea taina Sfintei Treimi, și dorind să explice cu logica omenească, cᾰ Dumnezeu este Unic în Ființᾰ, dar întreit în persoane, motiv pentru care s-a ajuns, la susținerea unei învățături greșite, astfel abătându-se de la învățăturile Sfintei Scripturi și a Simbolului de credință.
În felul acesta, monarhiștii, au încercat faptul de a combate pe Ebion (acesta susținând multitudineaEonilor). și dualismul lui Marcion, acestea mărturiseau faptul că Dumnezeu este Unic în Ființă, însă negau faptul că este întreit în persoane. Cu toate acestea, existau și unii dintre ei, care susțineau faptul că Fiul și Duhul Sfânt, ar fi doar niște puteri ale Tatălui, sau faptul că persoanelor dumnezeiești le erau atribuite niște măști succesive, pe care în cursul istoriei sau în raport cu trebuințele oamenilor, sunt luate de către același ipostas. Însă aceștea fiind combătuți de către Tertulian, Ipolit, Dionisie cel Mare etc, care și ei, din dorința de a evidenția realitatea cu privire la Persoanele divine, s-au abatut astfel, de la învățătura Bisericii, ulterior fiind acuzați de subordinatianism, deși intentile lor erau cu totul străine de erezia aceasta.
Dar cea care a zguduit într-un mod profund și pentru prima dată întreg creștinismul, a fost erezia lui Arie (sec IV), preot din Alexandria, om cu studii, dar era viclean. El susținea faptul că ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabila; printr-o logică omenească ajunge să concluzioneze faptul că, Fiul nu este de aceeași natură cu Tatăl. Datorită acestui fapt, dând naștere teoriei subordinațianiste, teorie ce susținea că Tatăl a existat înainte de, și fără, Fiul, astfel spunând: „a fost un timp când Fiul nu era”.
Arie așezând în prim plan faptul că Fiul este inferior față de Tatăl. Centrul vieții religioase, fiind cultul, el era nu „nu numai termometrul Ortodoxiei, ci și al ereziei” . In cult arianismul a căutat să semene erezia alcătuită de către ei, pentru a ajunge în credința generală a Bisericii, prin diferite formule subtile. În sensul acesta, ei și-au format punctul de plecare din conținutul ideii părinților și scriitorilor bisericești, din primele trei veacuri ale creștinismului, în care fiind prezentată ,,Slăvirea dată lui Dumnezeu prin Hristos, Stăpânul Sufletelor noastre”, fără să aibă evidențiat faptul învățăturii creștine, în care mijlocitor este socotit Fiul, între Dumnezeu și oameni. Așadar , prin faptul acesta, ei au admis ca pe o formulă ariana, anume:, Slavă Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt, încât Arie a accentuat prima parte a acestei formule, fapt prin care demonstrând, neegalitatea Persoanelor Sfintei Treimi.
Datorită învățăturii greșite susținută de către Arie, ulterior din sânul Bisericii, s-au ridicat voci puternice, precum cea a Sfântului Atanasie (†373). Aceștea, luptau împotriva învățăturii lui Arie, și susțineau cu tărie dreapta învățătură a Bisericii. În acest timp al disputelor cu arienii, a fost introdusă în cultul Bisericii formula „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” ca imn trinitar, fapt ce mărturisește egalitatea și consubstanțialitatea persoanelor Sfintei Treimi, cărora li se cuvine aceeași slavă. Pentru a fi lămurite aceste neînțelegeri și neclarități, a fost nevoie de a fi convocat cel dintâi Sinod Ecumenic, în timpul împăratului Constantin cel Mare, sinod care s-a susținut la Niceea în anul 325.
Acest sinod formulând răspunsul ortodox, împotriva învățăturii susținute de către Arie, afirmᾰ dumnezeirea Fiului prin diverse expresii:,,Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți veci”; „născut, iar nu făcut”; „Cel ce este de o ființă cu Tatăl”. Sinodul, condamnᾰ erezia susținută de către Arie. Invățătura cu referință la dumnezeirea Fiului, a fost sintetizată, alcătuindu-se primele șapte articole din Crez (Simbolul Credinței), în istorie fiind cunoscut sub denumirea de Simbolul niceean, fără a fi clarificata întreaga învățătură despre Sfânta Treime. Părinții participanți la acest sinod, au cuprins în simbolul acesta, învățătura cu privire la Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, fără a consemna învățătura despre Dumnezeu Duhul Sfânt, ci au rămas numai la expresia „Credem și în Duhul Sfânt”. Odată cu lucrările încheiate în cadrul acestui sinod, disputa contra învățăturii lui Arie nu s-a risipit.
Adepții învățăturii arianiste, s-au grupat în două. Prima grupă numită a eunomienilor, fiind condusă de Eunomie, susținea că între Tatăl și Fiul nu este nimic comun. Cealaltă grupare sub denumirea de homeenilor, susținea faptul, că Fiul are o esență asemănătoare cu cea a Tatălui. Sfântul Vasile este cel ce combate ambele erezii, astfel spunând: ,,chiar dacă sunt două persoane la număr, totuși nu sunt despărțite prin fire; nici cel care spune două nu introduce înstrăinare. Un singur Dumnezeu: Tatăl; un singur Dumnezeu: Fiul; și nu doi Dumnezei, pentru că Fiul are identitate cu Tatăl. Nu văd altă Dumnezeire în Tatăl și altă Dumnezeire în Fiul; nici altă fire, firea Tatălui și altă fire, firea Fiului. Ca să-ți fie clară însușirea persoanelor, numără separat pe Tatăl și separat pe Fiul; iar ca să nu cazi în politeism, mărturisește o singură ființă în cei doi: în Tatăl și în Fiul “.
Nu s-au terminat bine discuțiile cu privire la natura divină a Fiului, căci în sânul creștinismului, luase naștere, o altă învățătură greșită, dar de această dată cu referire la Persoana Duhului Sfânt. Macedonie, patriarhul Constantinopolului (†362), spunea faptul cᾰ Duhul Sfânt, ar fi o creatură (ktisma)-asa cum și Arie susținea despre Fiul-, astfel ajungând la faptul de a nega consubstanțialitatea Sa cu Tatăl și cu Fiul.
Informația primᾰ, cu referire la apariția celor ce erau împotriva Duhului Sfânt, (pnevmaomahi), ne este prezentată de către marele apărător al ortodoxiei, ce a luptat împotriva arianismului, Sfântul Atanasie cel Mare (†373), în scrisorile sale ce fuseseră adresate către Serapion, din vremea celui de-al treilea exil al său (358-362).
Însă, de-a lungul timpului, au existat și alți Sfinți Părinți ai Bisericii, dintre ei enumeram: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Grigore de Nazianz și Sfântul Ambrozie al Milanului, care, prin a lor scrisori, au combătut temeinic, greșita învățătură a macedonienilor, și au susținut cu tărie consubstanțialitatea și egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. În felul acesta, ajungându-se la neînțelegeri, pentru a putea fi rezolvate aceste probleme din Biserică, a fost nevoie de a fi convocat cel de-al doilea Sinod ecumenic din anul 381, pe vremea împăratului Teodosie. O deosebită importanțᾰ, a avut-o Cuvântarea a-V-a a Sfântului Grigorie de Nazianz, rostită fiind în cinstea Sfintei și celei de o ființă Treimi, în fața Părinților participanți la acest sinod. Această cuvântare stând la baza hotărârilor dogmatice din cadrul sinodului.
Părinții întruniți, au adus lămuriri clare, cu referire la dumnezeirea Sfântului Duh și a consubstanțialității și egalității Lui cu Tatăl și cu Fiul. Astfel, clarificându-se pentru totdeauna teologia Prea Sfintei Treimi. Totodată, au fost condamnte toate ereziile împotriva Sfintei Treimi din veacul al-IV-lea. Tot aici, a fost completat cu încă cinci articole de credință, a Bisericii Universale, Simbolul niceean, sau Crezul. Cu începerea articolului al optulea, sinodalii, au subliniat dumnezeirea Duhului Sfânt, pe care L-au numit, Domnul,, De viață făcătorul Care de la Tatăl purcede” „Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci”. Datorită acestor expresii, se poate observa faptul, că Sfinții Părinți au recurs la expresii și denumiri luate din conținutul Sfintei Scripturi. Expresile respective, se găseau și în practica liturgică, pentru faptul de a se exprima cât mai corect învățătura Ortodoxă a Bisericii.
Paradoxal, luptele cu cei ce au susținut în mod eretic învățătura cu referire la Sfânta Treime, au avut și un rol pozitiv; astfel îmbogățindu-se cultul cu diverse rugăciuni, rituri, dar și cu deosebite imnuri ale Bisericii, care puneau accentul pe faptul că învățătura Ortodoxă, a triumfat în fața celor eretici.
În timpul acesta, se introduce imnul „Lumină lină”, în slujba de seară a Bisericii, în conținutul căruia,, Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh”. Mai pe urmă s-au introdus și alte rugăciuni, cum ar fi, Prea Sfânta Treime, și cântări precum Doamne milueste, cântat de trei ori, fapt ce scoate în evidență, credința și învățătura în Sfânta Treime. Pe lângă acestea, întâlnim și mărturisirile de credințᾰ, susținute de către martirii, ce și-au dat viața drept jertfă, mărturisind credința lor în Sfânta Treime.
CAPITOLUL AL DOILEA: INVÃȚÃTURA DESPRE SFȂNTA TREIME ȊN OPERA SFȂNTULUI VASILE CEL MARE
1.Ȋnvᾰțᾰtura Sfântului Vasile despre Sfânta Treime. Generalitați
Lămurirea clară, în ceea ce privește învățătura cu referire la dogma Sfintei Treimi, a alcătuit un triumf al teologiei Părinților capadocieni, un loc în fațᾰ între aceștea. In acest sens, ȋi se atribuie Sfântului Vasile cel Mare (330-379), care prin stabilirea înțelesurilor termenilor ousia și ipostas, a pus bazele terminologiei cu referire la Sfânta Treime. Fiind cunoscut ca mare organizator și liturghist, el a redactat doua cărți. ,,Contra lui Eunomius” și ,, Despre Duhul Sfânt”, astfel contribuie la pupularizarea termenilor cu referire la Sfânta Treime, prin textele de cult. Este recunoscută de către el, deosebita importanțᾰ dogmatică, cu privire la imnele și textele liturgice, prin care este subliniat, faptul că, între modurile de a se exprima credința, cea mai vie și mai autentică este Slava cea mare, adică doxologia tradițională ,,Mărire Tatălui și Fiului, împreună cu Duhul Sfânt”. După trecerea la Domnul, a Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile devine cel mai autorizat apărător al Sfintei Treimi, prin clarificarea termenilor homousios și ousia.
Contra lui Eunomie, a cărui învățătura era faptul că ,,Fiul este făptura Celui nenăscut, iar Paracletul sau Duhul este făptura Celui Unul-Născut”, datorită faptului că este născut, nu este Dumnezeu în mod strict, fiindcă nașterea se aplică numai existențelor materiale create (Arie era de aceeași părere). Sfântul Vasile susținea deschis că Fiul e născut veșnic și are o naștere eternă. El zicea: „Precum Fiul este pus al doilea după Tatăl în ceea ce privește ordinea, pentru că este din Acela…, nu este, însă, al doilea după fire, pentru că, în amândoi dumnezeirea e una…, tot așa Duhul Sfânt, deși e pus, în ceea ce privește ordinea, după Fiul, nu este însă de o fire străină” (față de Tatăl și de Fiul), „Noi trebuie să mărturisim că Tatăl este Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, Duhul Sfânt, Dumnezeu”, iar Sfântul Duh este „deoființă cu Dumnezeu .”
Sfântul Vasile, prin utilizarea termenului de ființᾰ, înțelegea „ceea ce e comun în Sfânta Treime” și prin ipostas ,,modul de subsistență concretă a unei ființe,care mai semnificᾰ și persoanᾰ, astfel ajunge să afirme faptul că ,,unde e persoană e și comuniune între persoane, că nu există persoană în afară de comuniune”.
Sfântul Vasile cel Mare este cel ce a mărturisit pe Dumnezeu ca o Treime de Persoane unite, nu numai două câte două, ci pe fiecare cu celelalte două; așadar toate trei unite, nu doar prin ființă, ci și prin a lor însușiri caracteristice. El astfel, aparând atât unitatea cât și trinitatea lui Dumnezeu”, și susținând cu tărie faptul că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au aceeași fire și o singură dumnezeire. Ȋn același timp, învățând faptul că ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, deoarece Nemărginirea nu poate fi limitată la nivelul cunoașterii de către mintea omului. Dumnezeu poate fi cunoscut de către noi, dar fără a cunoaște ființa, deoarece în toate lucrările (energiile), este prezentată Persoana ce lucrează. Referitor la aceste energii, ulterior Sfântul Grigorie de Palama († 1359), dezvoltă pe această temă, o adevărată învățătura teologică.
Sfântul Vasile prezintă pe Dumnezeu ca o Treime de Persoane unite, nu numai două câte două, ci pentru fiecare cu celelalte două, deci ca pe un întreg treimic de ipostasuri, unite toate trei nu numai prin ființă, ci și prin a Lor însușiri ce Le sunt specifice. Deși cele trei persoane sunt diferite, nu împart unitatea ființei. Părintele Stăniloae este cel ce afirma faptul că ,,Un Dumnezeu care nu este părțime, fiime, și sfințenie, neconfundate între ele, nu este Dumnezeu adevărat .” Dumnezeul credinței noastre se diferențiază în Trei Persoane, și prin faptul acesta existᾰ o relație conștientă între Persoane, însă fără a suprima a Lor unitate. Sfântul Vasile prin cuvintele lui, ne confirmă acest lucru pe deplin,, ființa și Ipostasul se deosebesc așa cum se deosebește comunul de fiecare în parte ca de exemplu firea umană în general de omul cutare sau cutare. De aceea mărturisim o singură ființă în dumnezeire, ca să nu se introducă o diferență în rațiunea existenței. Ipostasul este deosebit pentru Fiecare, ca să păstrăm neconfundat înțelesul Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.”
Sfântul Vasile prin gândirea lui este cel ce respinge faptul, de a fi îndepărtat Fiul și Duhul Sfânt, din sânul dumnezeirii, pe motivul că cele din urmă ar fi creaturi. Totodată respinge și faptul ca cele trei Persoane sᾰ fie reduse la niște simple ipostaze, roluri. Pe același motiv, al menținerii unității tripersonale a lui Dumnezeu, prezentᾰ faptul că, nenăscutul și născutul, nu reprezintă doua însușiri în contradicție, ale ființei dumnezeiești, ci sunt două moduri personale de posedare a ei: modul patern și modul filial, singurele care fac posibilă iubirea curată și supremă în Dumnezeu, dată fiind plenitudinea fiecăruia din aceste moduri întrucât Tatăl Se dăruiește întreg Fiului, căci nu are mai mulți fii și Fiul primește pe Tatăl întreg, întrucât nu sunt mai multe Persoane Care să Se nască din Tatăl.
După ființᾰ Fiul este tot la fel de simplu ca și Tatăl. Ființa Tatălui, nu este compusă de către Fiul, căci acesta o primește întreagă. Tatăl și Fiul nu compun ființa dumnezeiască, deoarece nu este împărțită între Ei, ci Tatăl o dăruiește întreagᾰ și Fiul o primește întreagă. Așa de simplă este Dumnezeirea, că se poate spune de altfel, cᾰ ea n-are nici forma, deoarece nu are nici o mărginire. Pentru a evidenția proprietatea Fiului, de a nu fi asemenea cu Tatăl după formă, ci după ființa însăși, cea fără formă citez pe Sfântul Vasile cel Mare care spune: «Eu chiar în această (în simplitate) văd asemănarea. Pentru că precum Tatăl este liber de orice compoziție, așa și Fiul este cu desăvârșire simplu și necompus și asemănarea nu este contemplată după identitatea formei, ci după ființa însăși. Căci cei îmbrăcați într-o formă au asemănarea după identitatea formei. Dar firea fără chip și formă trebuie să aibă asemănarea în ființa însăși. Adică Tatăl și Fiul au nu numai o asemănare după chip, după formă, ci au aceeași ființă. Hristos este egal nu numai în mărimea puterii cu Tatăl, ci în identitatea puterii. „Hristos, zice, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu,,
Fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi, au simplitatea aceasta, individual fiind chipul al Celeilalte, sau, al Celorlalte, prezentandu-O, sau prezentându-Le deplin în Sine. Chipul Fiului nu este deosebit de al Tatălui, ci El însuși este Chipul Tatălui, ori putem spune faptul că în Fiul îl putem vedea pe Tatăl. Prin aceasta Fiul se deosebește de Tatăl, căci Fiul este chipul Tatălui, deoarece Tatăl Însuși Se vede în Fiul, că nici Fiul, nici Tatăl, nu-și arată propriul chip în mod despărțit de al Celuilalt.
Sfântul Vasile, prezintă faptul că toată opera lui Dumnezeu, în ceea ce privește actul creației, este culminatᾰ cu desăvârșirea persoanelor, lucrare îndeplinită în Duhul, lucrare de spiritualizare, sau de întâlnire a duhului din om. Sfântul Vasile, prezintă faptul că însuși Dumnezeu are caracter personal, și Duhul alcătuiește în mod clar și deplin caracterul acesta în Sfânta Treime și lucrarea Lui în actul creației, întărește caracterul personal în om, și în acesta este personalizatᾰ creația întreagă. „Precum deci Cuvântul este Făcătorul cerurilor, așa și Duhul Sfânt, Care întărește și face fermă virtutea, Se dăruiește puterilor cerești. Și iarăși Iov, zicând: „Duhul Domnului m-a făcut pe mine", nu vorbește despre creație, ci, precum socotesc, despre desăvârșirea prin virtutea omenească.”
În cele ce urmează vom arăta metodic aceste concepte, care sunt lumina învățăturilor Sfântului Vasile cel Mare.
Conceptul de ,,Ipostas”
Dumnezeu adevărat este Tatăl, Dumnezeu adevărat este Fiul, Dumnezeu adevărat este Duhul Sfânt. Prin faptul acesta nu pot fi învinuiți creștinii de triteism, pentru că de către noi este recunoscut un singur Dumnezeu, care nu este înțeles numeric, ci este înțeles după fire un Dumnezeu Unic în Ființa și în trei ipostasuri. Sabelie, fiind unul din cei care au comentat aceasta dogmă, a negat existența celor trei persoane și a admis un singur ipostas. Sfântul Vasile este cel care afirmă în mod clar, existenta celor trei Ipostasuri. Sfântul Părinte, zice : ,,cei care nu admit deofintimea Persoanelor divine, cad în situația politeismului, iar cei care nu admit ipostasele deosebite, cad în iudaism ”.
O ipostasᾰ adevăratᾰ posedᾰ Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl este Unul. Unul este Fiul născut din Tatăl. Unul este Duhul Sfânt.
Sfântul Vasile ne mai învațᾰ faptul că proprietățile personale a celor trei Ipostasuri sunt: Nenăscut este Tatăl, născut din veci din Tatăl este Fiul, iar Duhul Sfânt din veci purcede de la Tatăl. Din acest punct de vedere ousia și ipostasis sunt distincte precum ,,se deosebește generalul de particular”. Faptul care face distincția dintre general și particular, în Taina Sfintei Treimi, este cᾰ Ipostaselor le sunt atribuite următoarele ȋnsușiri: paternitatea ȋi este specificᾰ Tatălui, Fiului ȋi este specificᾰ ȋnfierea, iar Duhului Sfant ȋi este specific atributul de sfințire.
Din acestea spuse, în gândirea Sfântului Vasile, Ființa și Persoana sunt deosebite atât de mult una de cealalaltᾰ, precum și generalul se deosebește de particular. ,,Însă credința într-un singur Dumnezeu trebuie pastrată mărturisind credința în trei ipostasuri, transmințând ( învățătura) despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Domnul nu s-a folosit de numere. El n-a zis: (să botezați) în primul rând (în numele Tatălui), în al doilea rând (în numele Fiului) și în al treilea rând (în numele Sfântului Duh), nici în numele a unul, doi sau trei (Dumnzei), ci ne-a făcut credința care duce la mântuire folosindu-se de numele sfinte. Pentru că credința este cea care ne mântuiește, iar numărul a fost ca concept, ca semn care ne face cunoscută totalitatea persoanelor”
Conceptul de ,,ousia”
După cum am arătat, observăm faptul că omenirea nu-l poate cunoaște pe Dumnezeu în esența sa, ci îl poate cunoaște doar din lucrările Sale. Dascălul lui Eunomie, Ateius, spunea că după naturᾰ Tatăl se deosebește de Fiul, fiindu-i atribuitᾰ Tatălui expresia ,,Ex On” adică de la care, iar Fiului expresia ,,Di on” adică prin care, și Sfântului Duh expresia ,,En O” adică în care. Sfântul Vasile este cel ce considerᾰ faptul că aceste expresii, conduc la distincția naturii Persoanelor Divine, astfel Fiul fiind precum un instrument folosit de către Tatăl. Iată cuvintele Sfântului Vasile: „Fiul este deosebit de tatăl după fire, pentru că instrumentul se deosebește de meșter iar Duhul se deosebește de Tatăl și Fiul pentru că locul și timpul se deosebesc ființial de instrumente și de cei ce le mânuiesc.” Contra lui Eunomie, care afirma că ar cunoaște natura divină, Sfântul Vasile ȋi demonstrează faptul că ființa nu este la fel cu nenasterea: ,,Nu există un atribut care să fie în stare să vestească și să cuprindă toată ființa lui Dumnezeu”.
Părintele Capadocian, susține în lucrarea ,,Împotriva lui Eunomie” , cᾰ prin aceleași lucrări se caracterizează Persoanele Sfintei Treimi, ele niciodată nelucrând separat una față de cealaltă. Trebuie să deducem din unitatea de acțiune, o unitate de natură. Omenirea nu poate să înțeleagă în ce constă natura divină. Taina aceasta este o taină a Divinității. „Natură divină sub toate numirile câte s-ar putea imagina, nu poate fi exprimată, în esența ei, așa cum ar vrea-o învățătura noastră.” După cum observăm, un apărător al consubstanțialității (homousios) Persoanelor Divine, este Sfântul Vasile, ce susține cu credințᾰ și multᾰ convingere, cᾰ pentru toate Persoanele Divine, Ființa Divină, este una și aceeași.
Raportul dintre ,,Ousia” și ,,Ipostas”
În scrierile amintite mai sus, Sfântul Vasile Cel Mare, scoate în evidență faptul că între ,,ousia” și ,,ipostas”, nu este sinonimie, ci antinomie. El zice faptul că: ,,ousia este fondul naturii comune mai multor indivizi de aceeași specie, iar ipostasul este individul subzistent concret.” Dar lucrul acesta nu este valabil când se face referire la Dumnezeu, însă nici la oameni. Esența este Ființa, adică elementul comun. Dar, cel ce reprezintă propriul element, care deosebește persoanele între ele, este ipostasul . Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl, dar fără a fi din aceeași persoană, deoarece Persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, au proprile ,,ipostase”. Adevărul acesta este exprimat și în liturghia alcătuită de părintele capadocian, în conținutul rugăciunilor: ,, iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuși Fiul Tău, prin care veacurile le-ai făcut. Care fiind strălucirea slavei Tale și chipul ipostasului Tău și purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ție, lui Dumneuzeu Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat și cu oamenii a viețuit.”
Sfântul Vasile, este cel ce înalță referitor la particularitatea ipostaselor, fără să privească în unitatea de esență, astfel că nu reușește să înfrângă deopotrivă cele două mari erezii, care în timpul sᾰu au tulburat viața Bisericii. Sfântul Vasile, apărᾰ unitatea naturii divine contra arienilor, iar împotriva sabelienilor apᾰrᾰ trinitatea ipostasurilor.
Termenul de ipostas, după cum am văzut, a fost utilizat de către Sfântul Vasile, iar ulterior a fost asimilat sinonimului de persoană.
În altă ordine de idei, Sfântul Vasile este cel ce ne învață, faptul că în Sfânta Treime există Trei Persoane, dar deși împărțită astfel, Sfânta Treime nu se divide în natura ei. Prin lămurirea aceasta Sfântul Vasile va face un serviciu mare părinților sinodului Ecumenic IV, susținut la Calcedon. Sinodul s-a ocupat de problema hristologica, stabilind formula dogmatica prin care se mărturisea și recunoștea faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
Ȋnvᾰțᾰtura Sfântului Vasile despre Sfântul Duh
Un fapt firesc este pentru creștinul de astăzi, să mărturisească a sa credință în Sfânta și de viață făcătoare Treime, adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Însă credința aceasta mărturisită de fiecare creștin în parte, se bazează pe învățătura ce se găsește în conținutul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții despre unicul și adevăratul Dumnezeu Cel în Treime închinat și slăvit. Datorită învățăturilor ereticilor, această învățătură s-a cristalizat mai greu în primele veacuri creștine.
Problema Duhului Sfânt, o vor pune mai târziu arienii moderații, fiind numiți ulterior oumiousieni. Aceștea erau discipolii lui Eustatiu de Sebasta. Ei susțineau și afirmau faptul că Fiul este o ființă superioară, ce se aseamănă cu cea a Tatălui, dar în ceea ce privește Duhul Sfânt, afirmau că este un duh asemănător îngerilor.
Cel care a pus bazele ereziei pnevmatomahe a fost Eustatiu de Sebasta. La început între Sfântul Vasile și Eustatiu de Sebasta au fost relații de prietenie, acesta din urmă a fost organizatorul vieții monahale din Asia Mică. Sfântul Vasile a scris o epistolă în care divinitatea Sfântului Duh este apărată. Epistola a fost semnată chiar și de Eustatiu de Sebasta.
Dar mai apoi, Eustatiu de Sebasta a început a răspândi erezia cu referire la Sfântul Duh, pe care Îl și numește creatură ce se aseamănă îngerilor.
Faptul acesta ulterior destramᾰ prietenia dinte Sfântul Vasile și Eustatiu de Sebasta. Sfântul Vasile datorită atitudinii sale rezervate față de erezia lui Eustatiu, a început a fi acuzat, pe motivul că deși învățătura cu privire la Tatăl și Fiul este corectă, se îndoiește cu referire la Ipostasul Sfântului Duh. Însă răspunsul Sfântului Părinte la această acuzᾰ a venit într-o împrejurare oficială, la sarbatorirea Sf. Evpsihi pe data de 7 septembrie 374. Cu prilejul acesta, ca invitat al Sfântului Vasile era de fațᾰ și episcopul de Iconiu Amfilohie .Pentru ȋnceput, s-a adus slavă Sfintei Treimi printr-o tradițională doxologie: ,,Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh”,
Îndată după ce au fost citiți psalmii, o nouă formulᾰ de slavă a Sfintei Treimi, a fost rostită de episcop și de întregul popor ,, Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh ".
Datorită ultimei formulᾰri de slavᾰ cu privire la Sfânta Treime, Sfântul Vasile a fost acuzat pe parcurs , pe motivul că ar fi adus inovații de credințᾰ în cadrul Bisericii. Totodată, în urma acestor acuzații este redactat de către Sfântul Vasile tratatul despre Duhul Sfânt, în care în mod special este preocupat cu privire la cel de-al treilea Ipostas al Sfintei Treimi. Ȋn prima parte a tratatului, capitolul doi, respectiv capitolul șase, este sugerata identitatea de onuare a Tatălui, a Fiului și Duhului Sfânt, pornindu-se din conținutul prepoziților utilizate în doxologia Sfintei Treimi. Ȋn cea de-a doua parte a tratatului, capitolul șase, respectiv capitolul opt, este stabilită egalitatea în cinstire a Fiului cu Tatăl și faptul că sunt consubstanțiali. Ȋn partea a treia a tratatului începând cu capitolul al noulea și până la sfârșitul tratatului, Sfântul Vasile este cel ce edifificᾰ identitatea de onuare a Sfântului Duh, cu Tatăl și cu Fiul, ce presupune consubstanțialitatea lor. Tot în această parte a tratatului, este expusă de către Sfântul Vasile cel Mare, pe baza Sfintei Scripturi și ale scrierilor Sfinților Părinți, corecta învățăturᾰ cu privire la Duhul Sfânt, combătând astfel pe cei care îi negau divinitatea.
Este bine de precizat faptul că Sfântul Vasile, deși dorește în a demonstra divinitatea și egalitatea Sfântului Duh cu celelalte Ipostasuri Treimice, niciodată nu-i atribuie Acestuia, apelativul de Dumnezeu. Acest fapt, nu înseamnă că Sfântul Părinte s-ar îndoi de aceasta, dar nu o face din motive de iconomie, cauzᾰ fiind faptul să nu-i supere pe adversari, și de a nu fi indepᾰrtat de cᾰtre ei, ca și apᾰrᾰtor al credinței. Dacᾰ i-ar fi supᾰrat, aceștea ulterior ar fi respins orice dialog .
În anul 364 împăratul Valens, este cel ce ocupᾰ tronul imperial din Orient. Trecând de partea Arianismului, acesta începe o prigoană aspră contra episcopilor ce erau împotriviți sectei . Au fost exilați toți episcopii care nu semnaseră mărturisirea de la Rimini, însă Sfântul Vasile reușind să se mențină în scaun perioadᾰ de patru ani, datorită faptului că a folosit formule teologice care în conținutul lor nu se afla nici o erezie, dar în schimb într-un mod indirect prin acestea era exprimată adevărata credință. Așadar, iată faptul de ce Sfântul Vasile în opera sa nu-l numește pe Duhul Sfânt Dumnezeu.
Cu referire la atitudinea ce ar fi trebuit avută în astfel de situații, Sfântul Vasile spunea:.,,ȋn comuniune sᾰ fie primiți, cei ce susțin afirmația cᾰ Duhul Sfânt nu este creaturᾰ , și sa nu fie primiți in comuniune, cei ce afirmᾰ ca Duhul Sfant este creaturᾰ” Această atitudine a Sfântului Vasile a fost apreciată mult, de cᾰtre părinții Bisericii din vremea respectivă. El este considerat mândria și gloria Bisercii.
Principiu a tuturor celor existente este Tatăl. Principiul Fiului și al Duhului Sfânt este Tatăl, Fiul este născut din Tatăl din veci, și Duhul Sfânt este purces din Tatăl din veci .
Datorită faptului că cei eretici negau divinitatea Duhului Sfânt, care este consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul, numindu-L o creatură ce este inferioară Tatălui și Fiului, Sfântul părinte capadocian în tratatul său cu referire la Duhul Sfânt, demonstrează pe argumente scripturistice divinitatea Duhului Sfânt.
Întâia grijă a Sfântului Vasile, în momentul în care face referire la Duhul Sfânt, este să dovedească că Acesta nu este creaturᾰ așa cum îl numesc cei eretici. Așadar cu referire la divinitatea Duhului Sfânt zice: ,, nu este posibil ca atunci cand auzi (cuvantul) Duh sa-ti inchipui o fiinta limitata supusa schimbarilor si transformarilor sau intru totul asemenea creaturilor, ci, indreptadu-ti mintea catre cele superioare, este necesar sa te gandesti la o fire spiritualᾰ, cu putere infinitᾰ, nelimitata (de spatiu) a carei existenta nu se masoara cu secole si ani, care abunda de bunatati. Catre El se indreapta toate cate au nevoie de sfintenie, pe El il doresc toate cate au nevoie de virtute, ca si cand ar fi udate de sufletul Sau si ajutate in realizarea scopului pus in firea lor. Desavarsitor al altora, El nu duce lipsa de nimic. Traieste nu pentru ca I-a daruit cineva viata, ci pentru ca El (insusi) este datatorul vietii… Este inaccesibil dupa natura si perceput doar dupa bunatate… Este simplu dupa esenta, dar variat dupa lucrari "
Sfântul Vasile în opera sa aratᾰ că Duhul Sfânt nu este o creatură prin naturᾰ, El este Sfânt, precum și Tatăl și Fiul prin natură sunt sfinți. În concluzie, cei ce susțin faptul că Duhul Sfânt ar fi creaturᾰ, greșesc, se prăbușesc într-o greșeală de neiertat, mai exact blasfemia contra Sfântului Duh pentru că ,,creatura este sclavᾰ, Duhul este liber, creaturei ȋi este necesar cineva care să-i dăruiască viațᾰ, Acela fiind Duhul care face viu, creaturei ȋi este necesară cunoașterea, Duhul este Cel care învațᾰ, sfințită este creatura, Duhul este Acela care sfințește” ..
Sfântul Duh este desemnat ca fiind locul de existențᾰ al celor sfinți și sufletul sfinților. Așadar, cu adevărat, locul sfinților este Duhul, și Sfântul pentru Duh este loc propriu, deoarece Apostolul Pavel zice: "Cel ce a înviat pe Hristos din morți va însufleți și trupurile noastre muritoare, prin Duhul Său, care locuiește în voi" (Rom. 8, 11),.
În sensul acesta Sfântul Vasile zice : << cine este acela care auzind vorbindu-se despre Sfântul Duh, nu este în cugetul sau răscolit și cu mintea la o fire superioară nu se ridică? Duhul lui Dumnezeu este numit. "Duhul adevărului Care de la Tatăl purcede" (Ioan 15, 26). "Duh drept Și Duh conducător" (Ps. 50, 12-14), însă prin excelență numele Său este Duhul Sfânt. Acesta este numele (care se dă ființei) celei fără de trup, nemateriale și simple". Din Sfânta Scriptură reiese cu prisosință ca "Sfântul Duh nu este creatura ci Creator">>
Sfântul Duh este Cel ce participa atât la creeare lumii celei văzute, cât și a celei nevăzute, între îngeri și El fiind o diferență de esență și nu de grad. Deși nu este numit direct Dumnezeu de către Sfântul Vasile, dar el arăta într-un mod indirect, bazându-se pe scrierile Sfinților Părinți și ale Sfintei Scripturi faptul că Duhul Sfânt este Dumnezeu.
Sfântul Vasile în opera sa demonstrează totodată și faptul că Duhului Sfânt îi este cuvenită aceeași adorare și slăvire precum Tatălui și Fiului . Eretici spuneau faptul că Fiul nu trebuie cinstit împreună cu Tatăl, ci după Acesta, deoarece, spuneau ei, cᾰ Tatălui Ȋi s-ar cuveni slăvire prin El, adică prin Fiul. De altfel, nici Sfântul Duh, nu trebuie considerat pe aceeași treaptă cu Tatăl și cu Fiul, ci sub Ei, adică Duhul Sfânt era considerat de către eretici subordonat Tatălui cât și Fiului. Dar cu privire asupra acestor aspecte, redate de către ereticii acelei vremi, Sfântul Vasile vine cu argumente clare și concrete bazate pe Sfânta Scriptură, iată spusele Sfântului părinte: ,,În ceea ce privește timpul, este scotit ca nimeni nu ar fi atât de fără minte, astfel încât ar spune că Făcătorul veacurilor ar fi al doilea (în timp), deoarece nici o perioadă de timp nu se intercalează în ceea ce privește legătura firească a Fiului cu Tatăl”, căci Evanghelistul Ioan spune: "La început a fost Cuvântul" (Ioan 1, 1).
Sfânta Scriptură este cea care dă mărturie, de materia și splendoarea Fiului, fapt ce dovedește egalitatea Lui cu Tatăl, spune Sfântul Vasile. Însuși Domnul vorbește despre Sine:,, Cel ce M-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9), și altele cum ar fi: "Când Fiul va veni întru slava Tatălui" (Marcu 8, 38) "pentru ca să cinstească pe Fiul după cum cinstesc pe Tatăl" (Ioan 5, 25) și "cel ce nu cinstește pe Fiul nu cinstește pe Tatăl" (Ioan 5, 26). Când Tatăl zice: "Șezi de-a dreapta Mea" (Ps. 109, 1), iar când "Duhul dă mărturie că Fiul a stat de-a dreapta majestății lui Dumnezeu" (Evr. 8, 1), nu mai este posibilitatea faptului de să cobori pe Fiul din egalitatea cu Tatăl.
Sfântul Vasile astfel, având punct de plecare de la egalitatea în cinstire a Tatălui și a Fiului, dovedește într-un mod indirect consubstanțialitatea lor.
Dacă după cum am observat egalitatea Fiului cu Tatăl, a fost atacată cu tărie de către erezia lui Arie, totodată egalitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul a fost la fel de atacată, poate chiar mai mult. Cei care luptau contra Duhului Sfânt au fost numiți pnevmatomahi . Aceștea susțineau faptul că Duhul Sfânt nu trebuie considerat în egală măsură cu Tatăl și cu Fiul, datorită faptului spuneau ei, că se deosebește de Ei după naturᾰ și Le este inferior după vrednicie, adică Tatălui și Fiului . Mai exact, spuneau ei că Duhul deoarece este creaturᾰ, nu trebuie pus pe aceeași treaptă alături de Tatăl și de Fiul, deoarece le este inferior.
Însă Sfântul Vasile la obiecția ereticilor, cum că Duhul Sfânt nu trebuie pus pe aceeași treaptă cu Tatăl și cu Fiul le răspunde : << Unora precum aceștea, se cuvine să le răspundem cu cuvântul Apostolilor: "Se cuvine a ne supune mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor">> (Fapte 5, 29). Deoarece dacă în momentul instituirii botezului, Mântuitorul poruncește ucenicilor săi clar, ca toate neamurile să se boteze "în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19) fără a fi considerată dezonorata comuniunea cu Duhul, cei care susțin faptul că Duhul nu trebuie așezat în aceeași treaptă cu Tatăl și cu Fiul, se opun poruncii lui Dumnezeu. Spune Sfântul Vasile, că dacă Domnul L-a pus pe Duhul la botez, alături de Sine și de Tatăl, aceasta dovedește în chip deplin unitatea Lor ființiala și comuniunea Persoanelor Treimice.
Dacă Domnul ca adevăr necesar a lăsat pentru mântuire așezarea aceasta a Duhului alături de Tatăl, prezintă Sfântul părinte, oare cum putem noi în a încerca faptul de a-L separa și de a fii trecut în rândul creaturilor? Sfântul Vasile este cel ce urează îndemnul către toți creștinii adevărați, de a nu se lepăda de credința pe care o mărturisesc la botez, ci această credință să fie păstrată nealterată, până în ziua în care se va arăta Domnul nostru Iisus Hristos, să țină pe Duhul nedespărțit de Tatăl și de Fiul .În cele ce urmează, Sfântul Vasile, în mod indirect lasᾰ să se evidențieze faptul că Sfântul Duh este Dumnezeu, consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul.
În sensul acesta zice Sfântul Vasile, că nu poate exista comuniune în Sfânta Treime fără existența și fără egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Sfântul Vasile dovedește egalitatea în cinstire a Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, și ca o valoare echivalentᾰ propune inseparabilitatea de natură cu Ei, astfel Duhul fiind în comuniune de natură divină cu Tatăl și cu Fiul .Articolul al optulea din Simbolul Credinței (Crezul) ne învață că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Așa cum Fiul este născut din Tatăl din veci, tot așa și Sfântul Duh este purces mai înainte de toți vecii din Tatăl. Însă cum de firea omenească nu poate fi concepută nașterea Fiului, cu aatat mai greu este pentru mintea omului de a percepe purcederea Duhului Sfânt. Cu toate acestea Sfântul Vasile în tratatul său, prin analogii, evident imperfecte, în faptul de a ne reda o imagine cu privire la purcederea Duhului Sfânt, accentuând astfel comuniunea pe care Duhul o realizează în Sfânta Treime, împreună cu Tatăl și cu Fiul.
În încercarea de a dovedi că Sfântului Duh Ȋi se cuvine aceeași cinstire și închinare precum Tatălui și Fiului, fiind egal și consubstanțial cu cele Două Ipostasuri (Tatăl și Fiul) și nu o natură creată, Sfântul Vasile zice: <<,, După cum Tatăl este Unul, și Fiul este Unul, asemenea și Duhul Sfânt este Unul” , și de aici reese că participă la firea Lui Dumnezeu, și din ideea că despre Duhul Sfânt, se zice că din Dumnezeu este>>, și nu cum toate creaturile de la Dumnezeu provin, ci este provenit din Dumnezeu (ca Dumnezeu), nu este născut precum Fiul, ci este a gurii Sale suflare. Aici este arătată originalitatea Sfântului Vasile Cel Mare, care încearcă printr-o analogie să prezinte în ce fel Sfântul Duh din Dumnezeu provine.
În cele ce urmează Sfântul Vasile zice:,, nu trebuie înțeleasă gura ca mădular al lui Dumnezeu, și nici Sfântul Duh precum o suflare ce se risipește, ci înțeleasă trebuie gura într-un chip vrednic de Dumnezeu, iarăși Duhul că ființă vie, ce este dătător de sfințenie". Însă analogia aceasta dintre suflarea gurii Sale și purcedere, rămâne vagă, deoarece însuși Sfântul părinte, urmând tradiția alexandrină, considerᾰ că modul în care provine Sfântul Duh, rămâne insondabil. În sensul acesta se poate zice ideea că: ,, Duhul precum Fiul este Dumnezeu din Dumnezeu, primind de la Dumnezeu, adică de la persoana Tatălui, tot ceea ce este El. Dar nu ca Chip al Tatălui, primește El. Duhul este ca suflare un mod de a fi totdeauna inexprimabil, ce ține tot de Tatăl, acolo existând un mister ce nu poate fi pătruns, imposibil de scurtat, aici jos, adică cel al faptului că Duhul Sfânt din Tatăl purcede”.
CAPITOLUL AL TREILEA: ȊNVÃȚÃTURA DESPRE SFȂNTA TREIME ȊN OPERA SFȂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ
,,Cântărețul Sfintei Treimi”
Cel care de multe ori este numit ,,Cântărețul Sfintei Treimi”, anume Sfântul Grigorie de Nazianz, în ale sale poeme teologice vorbește: ,,Începând din ziua în care m-am lepădat de lucrurile lumii acesteia spre a-mi închina sufletul contemplațiilor luminoase și cerești, când inteligența supremă m-a răpit de aici, de jos, spre a mă așeza departe de tot ceea ce este trupesc, spre a mă închide în tainița cortului ceresc, începând din ziua aceea, ochii mei mi-au fost orbiți de lumina Treimii, a cărei strălucire întrece tot ce gândirea putea să-mi prezinte sufletului; căci, din lăcașul ei prea înalt, Treimea revarsă peste tot strălucirea Sa negrăită comună Celor Trei. Ea este principiul a tot ceea ce se află aici jos, despărțit de cele de sus prin timp, începând din acea zi, am murit pentru lumea aceasta și lumea a murit pentru mine” Spre sfârșitul vieții sale, el este cel ce vrea să fie, ,,acolo unde este Treimea mea și strălucirea împreunată a slavei Sale…, Treimea, în care pînă și umbrele nelămurite m-au umplut de emoție”.
Dacă schimbarea este însuși principiul ființei create, ce trece din neființă în ființᾰ, în cazul în care prin natura sa contingentᾰ este creatura, o statornicie absolută este Treimea. Există posibilitatea de a fi spus, o absolută necesitate, a desăvârșitei ființe, dar totuși nu ȋi se potrivește ideea de necesitate, pentru faptul că Treimea este dincolo de antinomia contingentului și a necesarului. Ȋn personală întregime și a întregii firi, libertatea și necesitatea în Treime nu fac decât una, sau de altfel spus, în Dumnezeu acestea nu pot avea loc. Nu putem spune că față de ființa creată, ar fi o dependență a Treimii, nu exista nici o determinare a ceea ce se numește veșnică purcedere, a persoanelor dumnezeiești prin actul de creare a lumii. Ar putea să fie posibilitatea de a nu fi făpturile, și Dumnezeu totuși ar fi Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, deoarce actul creației este un act al voii lui Dumnezeu, și purcederea persoanelor este un act, după fire.
Nu se poate spune de nici un proces înăuntrul lui Dumnezeu, de nici o ,,dialeticᾰ” a persoanelor Treimii, de nici o ,, tragedie în Absolut”, de nici o devenire care nevoie ar avea spre faptul de a fi dezlegată sau depășită, de dezvoltarea treimicᾰ a ființei dumnezeiești. Concepțile acestea sunt proprii tradiților romantice, din cadrul filosofiei germane din secolul trecut, dar ele sunt total straine in privința dogmei Sfintei Treimi.
Dacă este spus de acte de pucederi, sau de lᾰmuriri lăuntrice, genul acesta de expresii, în conținutul cărora este cuprinsă ideea de timp, de năzuințᾰ, și de devenire, prezintă faptul doar cât de slabe și de sărace sunt limbajul, și gândirea noastrᾰ în fata primordialei taine a Revelației.
Așadar, din nou suntem nevoiți, de a ne îndrepta înspre apofatica teologie, cu scopul de a ne elibera de conceptele gândirii proprii, transformându-le în temeiuri din conținutul cărora sa pornim, spre a ne urca la contemplarea unei realități, care nu poate fi cuprinsă de către inteligența creată.
Ȋn acest sens și Sfântul Grigorie de Nazianz precizeazᾰ ȋn cuvântul sᾰu cu referințᾰ la Taina Botezului : „ Nici nu am început să cuget la Unitate și Treimea mă și scaldă în slava Sa. Nici nu am început bine să cuget la Treime și Unitatea mă și cuprinde din nou. Cînd unul dintre Cei Trei mi se înfățișează, îmi vine să cred că este totul, într-atît ochiul mi se umple și într-atît ceea ce este mai presus de ochi îmi scapă; căci în mintea mea prea mărginită spre a pricepe măcar pe unul singur nu mai rămîne loc pentru ceea ce este mai presus. Cînd aduni pe Cei Trei în aceeași cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărți sau analiza lumina unificată”Cugetarea ȋntotdeauna trebuie pusᾰ ȋn mișcare, și sa curgᾰ permanent când la unul,când la Cei Trei, spre a se reȋntoarce pe urmᾰ la unitate , ea neȋntrerupt trebuie sa se ȋmpartᾰ ȋntre cei doi termeni, ai antinomiei, spre a se ridica sᾰ vadᾰ lacᾰșul Celui preaȋnalt al monadei acesteia in trei . Oare cum vom fi capabili sᾰ pricepem ȋntr-un singur aspect antinomia unitații si a trinitații? Oare cum vom fi capabili sᾰ pricepem taina aceasta , dacᾰ nu avem decât sprijinul unei concepți necorespunzatoare , aceea a desfașurarii sau a mișcarii ? Același autor preia de bunᾰ voie ,,vorbirea” lui Plotin,fapt care nu poate deruta decât mintea ȋngustᾰ, care nu este in stare sᾰ se ridice deasupra ideilor concepute in mod rațional, cum ar fi mințile unor critici sau a unor isotorici , doriți de a cᾰuta ȋn cugetarea Pᾰinților ,,aristotelism” ori ,,platonism”.
Sfântul Grigorie este cel ce folosește limbajul filosofilor,cu scopul de a-i aduce pe aceștea la contemplarea Treimii : ,, Monada este pusă în mișcare în virtutea bogăției sale; diada este depășită, deoarece dumnezeirea este mai presus de materie și de formă; triada se închide în desăvîrșire, deoarece ea este cea dintîi care trece dincolo de alcătuirea diadei. În felul acesta dumnezeirea nu rămîne limitată și nici nu se risipește la nesfîrșit. Una ar fi fără de cinste, cealaltă ar fi contrară rînduielii; primul aspect ar fi numai ceva pur iudaic, celălalt aspect ar fi ceva elin și politeist ”
Aici se observᾰ taina numarului trei: dumnezeirea nu este nici una, nu este nici multiplᾰ ; integritatea Sa ȋntrece pluralitatea a cᾰrei bazᾰ este dualitatea și se expune ȋn Treime. Termenul ,,se expune ” este necorespunzᾰtor , deoarece dumnezeirea nu are necesitate sᾰ-Și dovedeascᾰ desᾰvârșirea nici Ei ȋnseși, nici altora . Ea este Treime și lucrul acesta nu ar fi cu putiințᾰ sᾰ fie inlᾰturat din nici un principiu și nici precizat printr-un mod rațional,deoarece nu existᾰ concepții , nici intelecte (rațiuni) premergᾰgtoare Treimii.
Sfântul Grigorie de Nazianz zice referitor la termenul Treime : ,, acest cuvînt unește pe cele unite prin fire și nu îngăduie să se risipească cele ce sînt cu neputință de despărțit printr-un număr care să despartă” . Numᾰrul care desparte este doi,trei este numᾰrul care trece peste detașare : unul și multiplul existᾰ acumulate și ȋnglobate ȋn Treime. ,, Atunci cînd numesc pe Dumnezeu, eu numesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfînt. Aceasta nu înseamnă că aș presupune o dumnezeire risipită – ar fi ca și cum aș aduce tulburare falșilor dumnezei; nu înseamnă că-mi imaginez dumnezeirea redusă la unu – asta ar însemna să o sărăcim foarte mult. Or, nu vreau să gîndesc în felul iudeilor din pricina monarhiei divine, nici în felul elinilor din cauza belșugului dumnezeiesc”
Sfântul Grigorie de Nazianz nu intenționeazᾰ sᾰ protejeze trinitatea ipostaselor ȋn fața gândirii omenești , el dovedește doar intr-o simplᾰ manierᾰ cᾰ orice numᾰr in afarᾰ de trei nu este satisfᾰcᾰtor. Dar ne putem interoga dacᾰ concepția de numᾰr este adecvatᾰ lui Dumnezeu , dacᾰ nu oarecum conformᾰm dumnezeirea unei infᾰțișᾰri din afarᾰ, unei forme potrivite deprinderii noastre, adicᾰ a numarului trei . Cu referire la aceastᾰ obiecție,Sfântul Vasile spune : ,, Noi nu numărăm adunînd (persoanele Sfintei Treimi), pornind de la unitate spre pluralitate prin creștere, pentru că nu zicem: unu, doi, trei, nici primul, al doilea, al treilea. Căci Eu sînt Cel dintîi și Cel de pe urmă și nu există alt dumnezeu afară de Mine“ (Is. 44, 6). Niciodată pînă astăzi nu s-a spus „al doilea Dumnezeu“, dar, adorînd pe Dumnezeul din Dumnezeu, mărturisind individualitatea ipostasurilor fără a împărți firea în mai multe părți, rămînem la credința într-un singur Dumnezeu“
Ȋn altᾰ ordine de idei,aici nu se vorbește cu referire la numᾰrul material ce este utilizat ȋn scopul calculelor și care nu este nicidecum accesibil ținutului duhovnicesc unde nu se aflᾰ adᾰugiri cu referire la cantitate. Mai ales când se vorbește de persoanele dumnezeiești ȋmpreunate ȋn chip inseparabil și al cᾰror formațiune ( ,,adunare”,vorbind intr-un mod impropriu) rezultᾰ mereu unitatea 3 =1,numᾰrul trei nu denotᾰ o cantitate așa cum pricepem intr-o manierᾰ obișnuitᾰ : el marcheazᾰ ordinea cea inexprimabilᾰ din dumnezeire.
Admirarea desᾰvârsirii absolute, a deplinatații dumnezeiești care este Treimea, ,,Dumnezeu personal și care nu este persoanᾰ ȋnchisᾰ ȋn sine”,cugetul chiar ,pânᾰ și ,,umbra de departe a Treimii ”, suie sufletul omului deasupra ființei nestatornice și neclarᾰ, dându-i in centrul patimilor acea nᾰdejde și acea armonie care este primordialul ȋndumnezeirii. Deoarece creatura, nestatornicᾰ prin naturᾰ, trebuie sᾰ ajungᾰ la starea de certitudine eternᾰ prin har, sᾰ ia parte la viața nesfârșitᾰ ȋn Slava Treimii . Datoritᾰ acestei motivații , Biserica a pᾰzit cu temeinicie taina Sfintei Treimi contra impulsurilor din fire ale minții omului,care se sârguiau sᾰ o ȋnlᾰture diminuand Treimea la unitate, alcᾰtuind din Ea naturᾰ a filosofilor, cu trei fețe de maniere (modalismul lui Sabelie) , sau separându-o ȋn trei ființe diferite, precum susținea Arie.
Noțiunile de ,,ousia” si ,,ipostas” la Sfântul Grigorie de Nazianz
Sfântul Grigorie de Nazianz ca și Sfântul Vasile cel Mare, este unul dintre părinții Bisericii, care a expus cu exactitate și cu profunzime cele referitoare la dogma Sfintei Treimi. Însă cea mai completă doctrinᾰ referitor la dogma Sfintei Treimi, este datorată Sfântului Grigorie de Nazianz. În conținutul celor cinci cuvântări ale părintelui, intitulate și Cuvântări Teologice, este expusă mai pe îndelete Dogma cu privire la Sfânta Treime. În ceea ce privește doctrina ce face referire la Sfânta Treime, gândirea părintelui rămâne normativa, deschizând porțile sau drumul spre calea precizilor dogmatice ale veacului ce urmează, folosind o metodă, întărind sensul termenilor, și mai sus decât acestea, este cel ce salvează sensul clar, limpede, profund al dogmei Sfintei Treimi.
Cu referire la învățătura în privința termenilor ,,ousia” și ,,ipostas” Sfântul Grigorie de Nazianz, este cel ce preia de-a întregul, baza triadologicᾰ a părintelui capadocian,adicᾰ a Sfântului Vasile cel Mare. În același timp este inspirat și din conținutul concepțiilor, ideilor, Sfântului Grigore de Nyssa; de altfel nu uitᾰ faptul de-a face determinările și restricțiile ce sunt impuse în momentul aplicării acestor noțiuni într-un mod repetat. Referitor la termenul de ființᾰ, este remarcat de către el, într-un mod aparte, deosebit, faptul că unitatea sa la indivizii de aceeași specie, din tot ceea ce face parte din materie, nu este de altfel decât o unitate generală ce nu existᾰ decât la concepțiile noastre, dar în ceea ce privește unitatea ființei și persoanele divine este o idee reală.
Unitatea Ființei Sfintei Treimi, este diferită de altfel spus de unitatea ființelor din lumea materială, așa cum aratᾰ Sfântul Grigorie de Nazianz.. Acestea chiar când aparțin aceleași specii au ființa dispersată. Deși se poate spune faptul că, și între oameni ar fi o continuitate de natură, însă unitatea oamenilor este mult mai redusă în comparație cu Ființa lui Dumnezeu: ,, Căci noi oamenii nu suntem numai alcătuiți ci suntem și opuși, și unii față de alții și față de noi înșine, fără să rămânem curat aceiași nici măcar o singură zi, necum toată viața, ci curgând și schimbându-ne și în privința corpurilor și în privința sufletelor”.
Dar în faptul care privește realitatea Persoanelor Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt nu se rup din reciprocᾰ continuitate. ,,Fiind intr-o infinitᾰ comunitate, persoanele divine sunt total transparente Unul, Altuia, fiecare poartă în mod comun cu celelalte întreaga fire, infinitatea fiecăruia nu lasă posibilitatea unei astfel de subțieri a naturii divine între Ele.” Persoanele Sfintei Treimi, întreaga natură divină, o posedă împreună, de altfel spus toate cele trei Persoane, au firea întreagă în comun, fără a exista vreo slăbire în ceea ce privește continuitatea dintre Ele.
,, Pentru noi este un singur Dumnezeu, pentru că este o singură dumnezeire și pentru că cei care purced se raportează la Unul din care purced, fiind totuși trei după credință… Deci, atunci cînd avem în vedere dumnezeirea, cauza primă, monarhia, ne apare Unul; și atunci cînd avem în vedere pe aceia în care este dumnezeirea și pe aceia care purced din Principiul cel dintîi în aceeași veșnicie și slavă, cinstim pe Cei Trei.”
Sfântul Grigorie de Nazianz alᾰturᾰ aici atât de mult dumnezeirea și persoana Tatᾰlui, incât te-ar induce sᾰ estimezi ca le contopește. Intr-o alta idee, el ȋsi exprimᾰ cugetul zicând : ,,Firea una în Cei Trei este Dumnezeu; cît despre unitate (›gwsij), Tatăl este Cel din care purced ceilalți și către care ei se îndreaptă fără să se amestece, dar existînd o dată cu El, fără să fie despărțiți prin timp, prin voință sau putere”
În conținutul dogmei Sfintei Treimi, pozitile pe care le ocupa Cele Trei Ipostase ale Sfintei Treimi, în raportul lor sunt neschimbate între Ele. În Dumnezeu trebuie să fie ,,Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt”
Persoanele Sfintei Treimi nu-și schimbᾰ pozitile între Ele în această realitate trinitară. Ființa este una, și este desăvârșitᾰ iubire, raportul făcându-se ca de la egal la egal, nu precum de la superior la inferior, și nici precum intre străini. Faptul în care Dumnezeu ar trebui să facă raport la ceva străin de către Sine, ar fi însemnat că-I lipsește ceva deosebit de către Sine”.Sfântul Grigorie de Nazianz observᾰ neimparțirea și egalitatea celor trei Ipostasuri, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în mișcarea Unimei către Treime. Doar divinitatea mărginită la un singur ipostas, intră în dezbinare cu ea însăși. Din acest motiv Sfântul Grigorie aratᾰ mișcarea în acest mod. ,, Dumnezeirea, din starea de Unime la început, mișcându-se către Doime s-a constituit în Treime. Și aceasta este pentru noi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, unul născător și producător în afară dar fără pătimire și în afară de timp și în mod necorporal, iar ceilalți, unul este născut, iar celălalt purces.
3. Persoanele Sfintei Treimi în gândirea Sfântului Grigorie de Nazianz.Specificul fiecᾰrea
Dumnezeu Tatăl – principiu de unitate în Treime
Meditând cu privire la monarhia Tatălui, ca fiind unic izvor al dumnezirii, și principiul unității celor Trei, cei dinspre răsărit susțineau o concepție cu referire la Sfânta Treime, pe care o considerau mai concretă, mai personală. Pe de altă parte, ne-am putea întreba, faptul că aceastᾰ triadolologie nu tinde înspre păcatul opus celui pe care grecii îl aduceau reproș către latini, dacă anume persoanele nu sunt trecute înaintea naturii. Spre exemplu, s-ar fi petrecut aceasta, în momentul în care natura ar fi primit caracterul unei revelații, ce este comună persoanelor, așa cum este prezentat în Sofiologia Părintelui Bulgakov, un modern teolog rus. Prin doctrina sa de altfel ca și cea a lui Origen, scoate la iveală primejdiile gândirii răsăritene, sau mai bine zis proprile pericole ale gaandirii rusești.
Tradiția ortodoxă în realitate se aflᾰ tot la fel de îndepărtată de excesul acesta răsăritean, pe cât se aflᾰ și antiteza sa apuseanᾰ. Într-adevăr, așa cum am arătat, dacă persoanele există, aceasta este deoarece ele au natura; însăși purcederea lor constᾰ în faptul de a primi natura Tatălui. O altă obiecție asupra acestui fapt, s-ar părea mai constrânsᾰ, mai întemeiată: oare monarhia aceasta a Tatălui, nu ar putea fi ea precum o expresie redată de subordiantianism? Izvor unic, Tatăl în această concepție nu primește El prin excelență însușirea de persoana dumnezeiască? Sfântul părinte Grigorie de Nazianz, prevăzuse dificilitatea aceasta: ,, Mi-ar fi plăcut, spune el, să-L preamăresc pe Tatăl ca pe Cel mai mare, pe El, din care cei egali își trag egalitatea o dată cu ființa lor… mă tem, totuși, să nu fac din Principiu un principiu al celor inferioare și să-L jignesc astfel, deși aș voi să-L preamăresc, căci slava Principiului nu stă în micșorarea acelora care purced din El.”
Luat în sine, fiecare este Dumnezeu, este Fiul precum Tatăl, asemenea Sfântul Duh precum Fiul, dar păstrându-și fiecare însușirea personală. Ipostasurile Treimice, cuprinse la un loc sunt Dumnezeu. Din motivul ca sunt consubstanțiali, fiecare este Dumnezeu.Din motivul monarhiei, toate cele trei persoane Tatᾰl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Dumnezeu.
Spune Sfântul Grigorie, faptul că Tatăl este fără principiu și ființa sa nu depinde de nimic înăuntru, nici inafarᾰ numai în El însuși: ,, Dar Fiul nu este fără principiu dacă admiți pe Tatăl drept cauză a Sa, căci Tatăl în calitate de cauză este principiul Fiului. Dacă înțelegi principiul ca depinzând de durată, atunci el este de asemenea fără de principiu, căci stăpânul duratei nu este supus duratei ca principiului său”
Așadar, ca Ipostasul iubirii către lume este întors Tatăl, ca al iubirii izvor ,ce este împărtășită prin Fiul și prin Sfântul Duh ,,cele două mâini ale lui Dumnezeu” Persoanele dăruitoare și revelatoare ale Iubirii Tatălui.
Dumnezeu Fiul –Cel unul Născut
Personalul nume pentru ce-a de-a doua persoană a Sfintei Treimi, este Fiul în ideea Sfântului Vasile, iar în ideea Sfântului Grigorie de Nazianz este Cel născut, și în ideea Sfântului Grigorie de Nyssa este Cel Unul Născut, fapt prin care este exprimată specialitatea Sa incomunicabilᾰ : a) față de alți fii; b) față de Duhul . La fel cum Paternitatea dumnezeiascᾰ nu este nu este un antropomorfism , tot astfel o realitate dumnezeiască permanentă în sine, este Ființa, fiind un temei al oricărei filiații omenești, de altfel și al omului înfiat de către cerescul Tatᾰ. Aici trebuiesc amintite precizările, pe care le-au întocmit de-a lungul vremii,Sfinții Pᾰrinții, pentru a putea fi explicatᾰ în mod teologic nașterea Fiului.
Contra lui Arie, care spunea cu privire la Cuvântul, că S-a născut prin voința Tatălui, asemenea lumii create, Sfântul Atanasie este cel ce afirmᾰ nașterea din veci a Fiului, din ființa Tatălui . Termenul acesta ,,din ființa Tatălui” – in măsura în care ousia (ființa) paternă este comună Fiului și Duhului Sfânt, se aratᾰ a fi insuficient. Nașterea Fiului din persoana Tatălui și din Ființa Tatălui, este afirmatᾰ de către părinții capadocieni, astfel sublinizazᾰ transmiterea deplină a firii dumnezeieștii a Tatălui înspre Fiul în taina nașterii Sale. Tot ceea ce este a Tatălui, este și a Fiului.
Fiul este numit de către Sfântul Vasile cel Mare, Chipul Celui Nevăzut, expresie curentă, ce o întâlnim la Sfântul Chiril și la Sfântul Atanasie. Cuvântul Chip, în ideea Sfântului Atanasie, se echivalează cu deofiintᾰ . În sensul acesta spune Sfântul Vasile:, În preafericita contemplare a Chipului, să vezi neasemuita frumusețe a Arhetipului”.,Tot ceea ce este a Tatălui, se vede în Fiul, și tot ceea ce este a Fiului, este a Tatălui, deoarece Fiul este sălășluit întreg în Tatăl, și la rândul Său îl are pe Tatăl întreg în Sine. Motiv pentru care Persoana Fiului, devine precum o formă și un chip ce ne permite să recunoaștem pe Tatăl, iar persoana Tatălui este recunoscută în formă Fiului”
Sfântul Grigorie de Nazianz la obiecția eunomienilor, cum cᾰ Tatᾰl a nᾰscut pe Fiul din propria voințᾰ, le rᾰspunde tot printr-o interogare anume : <<Asemenea s-ar putea zice cᾰ și Dumnezeu Tatᾰl este din voințᾰ „Dar cine L-a forțat să existe și anume nu să existe ca o ființă oarecare, ci să fie chiar Dumnezeu?”>>
Sfântul Grigorie, tot cu referire la aceasta mai adaugᾰ pentru a fi ințeles de cei care ȋi erau contrari, faptul cᾰ omenirea nu poate sᾰ cuprindᾰ, sᾰ ințeleagᾰ pe baza rațiunii sau gândirii, cum s-a nᾰscut Dumnezeu Fiul, cᾰci noi nu ne aflᾰm in putiințᾰ de a ne ințelege chiar și propria naștere . Faptul cᾰ nu ne stᾰ in putiințᾰ de a nu cuprinde in mod rațonal, un lucru, asta nu semnificᾰ ca trebuie radiat din catalogul celor existente. Noi cuprindem cu mintea doar faptul cᾰ Fiul S-a nᾰscut, ȋnsᾰ cum S-a nᾰcut cunoaște doar Tatᾰl ce L-a nᾰscut, și Fiul ce S-a nᾰscut.
Un alt aspect pe care eunomienii l-au obiectat era urmᾰtorul : ,, să admitem că Fiul este veșnic și fără de început în Sine și după naștere în afară de timp. Exista El însă în momentul când a fost făcut?”
La aceastᾰ interogare rᾰspunsul este tot unul simplu, ȋntrebarea aceasta este asemenea nouᾰ , ce fiecare ȋn parte ne avem rᾰdᾰcina ȋn coapsa stramoșilor, ȋnsᾰ fiecare ȋn mod separat ne-am nᾰscut. Dar ȋn privința Fiului , nașterea este ȋn concordanțᾰ deplinᾰ cu existența.
Cu privire asupra obiecței cᾰ ,, nenᾰscutul” și ,,nᾰscutul” nu semnificᾰ același lucru identic, Sfântul Grigorie susține cᾰ concepția de ,,nenᾰscut” și ,,nᾰscut” nu face raport la ființa ȋnsuși a lui Dumnezeu, in altᾰ ordine de idei, nu se insereazᾰ prin aceasta o distincție esențialᾰ, de naturᾰ, ȋntre Tatᾰl și Fiul, așa cum le convenea eunomienilor, prin care obiecție dorind ei sᾰ ȋndepᾰrteze pe Fiul din Dumnezeire, ci sunt douᾰ caracteristici propri, una a Tatᾰlui și cealaltᾰ a Fiului. Doar ȋn aceastᾰ situație noțiunile acestea douᾰ, nu sunt același lucru identic. Dacᾰ pe de altᾰ parte prin aceste idei se percepe ,,cel necreat” și ,,cel creat”, totuși se ingᾰduie, deoarece nu este unul și același fapt . Faptul acesta ȋl solicitᾰ și ȋl include ȋn sine natura . De pildᾰ : Adam nu a fost nᾰscut, dar aceasta nu-i constituie o piedicᾰ ȋn faptul de a fi om. Și nu semnificᾰ, datoritᾰ faptului acestuia, cᾰ doar Adam este om, deoarece tot oameni se considerᾰ și Cain și Abel, care din el au fost nᾰscuți. Asemenea nici ,,nenᾰscutul” nu este singur Dumnezeu , deși dacᾰ caracteristica aceasta este particularᾰ doar lui Dumnezeu Tatᾰl .
Dar, printr-un nou raționament deductiv și intr-o puternicᾰ relație cu obiecța anterioarᾰ , eunomienii au mai adᾰugat ideea, dacᾰ Tatᾰl este de aceeasi Ființᾰ cu Fiul și Tatᾰl nu este nᾰscut ,atunci rezultᾰ cᾰ nici Fiul nu este nᾰscut .Dar aceastᾰ gândire susținutᾰ de cᾰtre eunomieni,este zadarnicᾰ , deoarece concepția de ,,nenᾰscut” este și se pᾰstreazᾰ o caracteristicᾰ, nu insᾰși ființa lui Dumnezeu.
Ulterior eunomienii vin cu o altᾰ explicație, spunând cᾰ dacᾰ Dumnezeu nu a sistat sᾰ nascᾰ, nașterea este nefinalizatᾰ , iar dacᾰ a sistat sᾰ nascᾰ, atunci a și inceput sᾰ nascᾰ.Cu privire asupra acestui aspect, Sfântul Grigorie oferᾰ modelul sufletului și al naturii ȋngerilor, care au inceput sᾰ dᾰinuie , dar nu vor conteni sᾰ dᾰinuie, deși , dupᾰ noima eunomianᾰ, tot ceea ce a ȋnceput sᾰ dᾰinuie , trebuie sᾰ și sfârșeascᾰ la un moment dat .
Siliți sau mai bine spus constrânși de cᾰtre conținutul Sfintei Scripturi, și de multiple dovezi , eunomienii identificau ,cu voie sau fᾰrᾰ voie, cᾰ Fiul este Dumnezeu , dar pe fᾰgaș de omonimie și doar contribuabil al numelui de Dumnezeu , desi nimic in Sfânta Scripturᾰ nu mᾰrturisește existența unei Dumnezeiri nedeslușite. Sf.Grigorie de Nazianz ,nu este de accord nici cu aceastᾰ permisiune a eunomienilor spunând, nu este cu putiințᾰ sᾰ existe o Dumnezeire pe fagaș de omonimie. Tatᾰl și Fiul nu se pot numi Dumnezei , dacᾰ nu sunt de aceași Ființᾰ .
Dumnezeu Duhul Sfânt –persoana dătătoare de viață
După atacul lui Arie asupra dumnezeirii Fiului, care susținea cᾰ Acesta este prima creatură a Tatălui, nici Ipostasul Sfântului Duh, nu este scăpat de interpretările subiective, ale perioadei respective. Cu scopul de a fi evitate neînțelegerile greșite și interpretările tendențioase, pentru persoana Sfântului Duh, termenul de όμooύσιoς, nu este întrebuințat de către Sfântul Vasile. La cererea celor care doreau să le fie explicată învățătura cu referire la Sfântul Duh, le afirma faptul că Duhul Sfânt este adorat împreună cu Tatăl și cu Fiul. De către Sfinții Părinții Grigorie de Nazianz, și Atanasie cel Mare, metoda Sfântului Vasile a fost numită iconomie .
În sensul acesta, Sfântul Vasile prefera să folosească termenul όμότιμoς (de aceeași cinstire) având sensul de όμooύσιoς. Prin aceasta όμooύσιoς în tăcere era trecut și crezut ca învățătură de credințᾰ, iar όμότιμoς ca Kerigmᾰ era predicat. Caracterul unei predanii mai tainice, mai puțin descoperite, opus arătării strălucitoare a Fiului, este însăși învățătura cu privire la persoana Sfântului Duh. O astfel de iconomie ascunsă, cu scopul de a fi revelate persoanele Sfintei Treimi, în Sfânta Scriptură este în felul următor destăinuitᾰ: ,, În chip limpede a arătat Vechiul Testament pe Tatăl, întunecos pe Fiul. Noul Testament ne-a descoperit pe Fiul, dar de Duhul Sfânt n-a vorbit, decât într-un mod neclar. Printre noi trăiește astăzi Duhul și se face cunoscut mai limpede”.Cu adevărat Duh este Sfântul Duh, din Tatăl ieșind, nu prin naștere sau filiație ci prin purcedere .O precizare a învățăturii creștine, este marcată de către aceste cuvinte.
Față de Sfântul Vasile cel Mare, cu privire la persoana Sfântului Duh, Sfântul Grigorie de Nazianz nu ezitᾰ faptul de a exprima dumnezeirea Sfântului Duh, într-un mod clar, concis, pe care-L numește Dumnezeu într-o cuvântare publică din anul 372.Sfântul Duh este Ipostas între doi, este Ipostas susținător de relație. Sfântul Duh, nu este o ambianțᾰ nepersonalᾰ, motiv pentru care este Ipostas susținător de relație, e ipostas dătător de viață. Deoarece o persoană este învioratᾰ totdeauna prin și numai în relație.Sfântul Grigorie de Nazianz la întrebarea dacă expresile ce indică ființelor corporale însușirile, precum doarme, se mânie, merge, se pot spune în vederea ființei dumnezeiești. El cu privire la aceste insușiri, zice că natura dumnezeiască nu este definită de către acestea, ci de către ele este definită firea creată, astfel aceste însușiri nu pot să indice dumnezeirea. Cu alte cuvinte, deși nu sunt, spune că sunt.
Sfântul Duh este identificat cu energia trinitară. Sfântul Grigorie Palama, afirmᾰ acest lucru, care numește Pneuma harul treimic, energia dumnezeiască comună persoanelor Sfintei Treimi, ca persoanᾰ . Persoana divină care comunicᾰ într-un mod personal Darul Tatălui și al Fiului este Duhul ipostatic. Cei Trei la Dumnezeu nu sunt despărțiți. În fiecare Ipostas sunt și celelalte Două, având aceeași ființă și aceeași lucrare, cu alte cuvinte în același timp sunt unul.
Din Tatăl pornește Sfântul Duh către Fiul, căci rămâne în Fiul (Ioan 1, 32-35), fără să înceteze să fie persoanᾰ distinctă, legătura între Tatăl și Fiul o face Sfântul Duh. În iconomia divină, Duhul Sfânt nu se expune pe Sine, ci îl prezintă pe Fiul: Duhul șede necontenit ca ipostas peste Fiul și ȋn situața lui de ȋntrupare : ,, Se naște Hristos, Duhul îi este premergător (Luca 3,21);, Duhul Ȋi este mărturisitor, botezului lui Hristos (Luca 4,1); Hristos este ispitit, îl întovărășește Duhul (Fapte 1,9); La cer se urcă Hristos, Duhul îl urmează (I Corinteni 2,11); pentru că, ce lucru propriu și mare nu poate să facă El lui Dumnezeu?,
Prin bazele temeinice ale contribuției Sfântului Grigorie de Nazianz, problemele cu referire la Sfânta Treime, definitiv și-au găsit răspunsul, răspuns ce a devenit tradiție și trăire a Bisercii
.
.
. Raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi la Sfântul Grigorie de Nazianz
În formula scurtă exprimat fiind conținutul dogmei Sfintei Treimi, Dumnezeu este Unic în Ființᾰ dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt. Are o densitate și o adâncime tainică, de neegalat în credința noastră, de unde greutatea unei analize teologice în totalitate mulțumitoare, din perspectiva înțelegerii noastre, conținut ce nu se poate asemăna cu nimic dintre cele ce sunt în lumea creată. Cum am arătat și în capitolele anterioare, Dumnezeu este Unic în Ființᾰ și întreit în Ipostasuri, fapt ce semnifică că Ființa nu este împărțită în trei, ci se află întreagᾰ, și în fiecare persoană existᾰ toate perfecțiunile dumnezeiești, fără a fi confundate Ele se disting ca Persoane, și fără ca însușirile ce le sunt atribuite să despartă Persoanele între Ele, fapt ce ar semnifica spargere a unității. Așadar, după mai multe aspecte poate fi înfățișat raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi, precum: al dumnezeirii Ipostasurilor, al deosebirii dintre ele, al comuniunii intratreimice, al perihorezei Ipostasurilor, al lucrărilor dumnezeiești ce sunt atribuite uneori întregii Sfintei Treimi, și alteori doar la una dintre Persoane.
Dumnezeirea Persoanelor
Dumnezeu adevărat este fiecare dintre cele trei Persoane, putem spune Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, și Dumnezeu Duhul Sfânt, fără a afirma faptul că ar exista trei dumnezei, ci este doar Unul, deoarece fiecare dintre Persoane are întreaga ființă divină într-un chip neîmpărțit, nedespărțit și continuu.
Dumnezeirea Tatălui
În Sfânta Scriptură se afirmă concret, clar și limpede următoarea frază pe care nici un eretic nu a putut să o conteste ,,Și aceasta este viața veșnică: Să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis, (Ioan 17,3)”. Tatăl deși îl naște din veci pe Fiul, și pe Duhul Sfânt îl purcede din veci, faptul acesta nu înseamnă că Tatăl are o întâietate față de celelalte două Persoane. Deși, în Noul Testament se află două texte care ar lăsa loc de o interpretare cᾰ ar o întâietate a Tatălui: ,, Iisus i-a zis Nu te atinge de Mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune <<Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru>>” (Ioan 20,17).
Dumnezeirea Fiului
În Sfânta Scriptură este afirmatᾰ clar și concret, cât și de către Sfinții Părinți, fiindcă ,,Fiul S-a smerit pe Sine întru asemenea măsură încât celor necredincioși li se părea a nu mai fi Dumnezeu” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), însă a fost contestată dumnezeirea Fiului: ,Domnul a zis către Mine <<Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut! >>” (Psalmul 2,7), dar acest verset din conținutul psalmului, face referire la faptul că Fiul este născut din Tatăl, din veci, nicidecum la dumnezeirea Fiului.
Ȋnvᾰțᾰtura ariano-eunomianᾰ se propagᾰ ȋn mod deosebit asupra Dumnezeirii Fiului. Aceastᾰ ȋnvᾰțᾰturᾰ este rezumatᾰ urmᾰoarelor : Dumnezeu este unic, nu este nᾰscut , etern , și fᾰrᾰ de ȋceput. El nu lui Ȋnsuși destᾰinuie ființa, deoarece ar semnifica cᾰ este alcᾰtuit din mai multe elemente , instabil , separabil , organic și din aceste motive nu ar mai fi nenᾰscut . Pe de altᾰ parte, dupᾰ doctrina eunomienilor concepțile care suspectᾰ o generare , cum ar fi ,,purcedere, parte deoființᾰ, fᾰclie din fᾰclie”, trebuiesc dezaprobate. Toate cele existente , sunt zidite de Dumnezeu din nimic, prin actul de voințᾰ a Lui. Pentru a zidi lumea, Dumnezeu a zidit pentru ȋnceput o ființᾰ deasupra tuturor, pe Cuvântul , care este unealtᾰ zidirii și mijlocitor ȋntre Dumnezeu și lume . Crearea Logosului s-a fᾰcut ȋnainte de zidirea lumii și ȋnainte ca timpul sᾰ existe , ȋnsᾰ nu este veșnic, ori ȋmpreunᾰ veșnic . Logosul este zidit din nimic, nu este consubstanțial cu Dumnezeu, ȋnsᾰ ȋși are existența datoritᾰ voinței lui Dumnezeu. Cuvântul sau Logosul este un fiu adoptat de cᾰtre Dumnezeu . El ca și creaturᾰ , este inferior lui Dumnezeu și nu se deslușește pe Sine , decât intr-o manierᾰ nedesᾰvârșitᾰ , este nestatornic . Excelența Lui este din pricina strᾰdaniei voii Sale libere . Cuvântul sau Logosul este o creaturᾰ fᾰrᾰ nici un defect ,fᾰrᾰ nici un cusur , perfectᾰ .
Sfântul Grigorie de Nazianz le raspunde ȋn acest mod ȋnvᾰțᾰturii greșite a eunomienilor , cu privire la Fiul : ,, Fiindcă sunt din El, chiar dacă nu au existat după El. Căci ceea ce este fără de început, este și veșnic. Iar ceea ce este veșnic, nu este în mod necesar fără de început, câtă vreme se raportează la Tatăl, ca la un principiu. Fiul și Sfântul Duh nu sunt deci fără de început după cauza Lor. Iar cauza este lucru limpede că nu este întru totul mai veche decât lucrurile a căror cauză este, fiindcă nici soarele nu este mai vechi decât lumina. Și în ce privește timpul, Ei sunt fără de început, chiar dacă vei căuta să intimidezi pe cei care sunt mai simpli, căci nu pot fi sub timp cele din care pornește timpul”
Sâfântul Grigorie spune cu privire la nașterea Fiului , cᾰ nu este un act de pᾰtimire, deoarece nu este o naștere organicᾰ , pentru cᾰ dacᾰ nașterea corporalᾰ este un act al pᾰimirii, cea necorporalᾰ nu este supusᾰ pᾰtimirii. Nașterea Fiului din Tatᾰl este și rᾰmâne o tainᾰ ,ce nu poate fi cuprinsa de rațiune omeneascᾰ . Dumnezeu este Treime. Dumnezeu este Tatᾰl ,Dumnezeu este Fiul, Dumnezeu este Duhul Sfânt .
Dumnezeirea Duhului Sfânt
Este afirmat clar în Sfânta Scriptură, dar pentru că Duhul Sfânt este cea mai tainică persoanᾰ a Sfintei Treimi, asupra dumnezeirii Sfântului Duh, Sfântul Grigorie stăruie cu tărie. Aici nu mai întâlnim iconomia doctrinară a Sfântului Vasile, el nu admite compromisuri de limbaj care ar aduce daune adevărului: Duhul este Acela în care ne închinăm și prin care ne rugăm. „Căci Duh este Dumnezeu, zice Scriptura, și cei care I se închină, trebuie să I se închine în Duh și Adevăr. Și iarăși: „Căci ce să ne rugăm, cum trebuie nu știm, ci Duhul Însuși se roagă pentru noi cu negrăite suspinări”. Și: „Mă voi ruga cu Duhul și mă voi ruga și cu mintea,adicᾰ ȋn minte și in Duh .” ,, Atunci cînd numesc pe Dumnezeu, eu numesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfînt. Aceasta nu înseamnă că aș presupune o dumnezeire risipită – ar fi ca și cum aș aduce tulburare falșilor dumnezei; nu înseamnă că-mi imaginez dumnezeirea redusă la unu – asta ar însemna să o sărăcim foarte mult. Or, nu vreau să gîndesc în felul iudeilor din pricina monarhiei divine, nici în felul elinilor din cauza belșugului dumnezeiesc“
Duhul Sfânt este Dumnezeu adevᾰrat ,cinstit ȋmpreunᾰ cu Tatᾰl și cu Fiul , e cel ȋn care se realizeazᾰ și finalizeazᾰ toatᾰ oikonomia divinᾰ cu referire la lume .Nu se aflᾰ arie ȋn zidirea lui Dumnezeu , ȋn care sᾰ nu fie prezent Duhul Sfânt, nu existᾰ ființᾰ care sᾰ nu-și aibᾰ radᾰcina din lucrarea Duhului , nu este nici o stare desᾰvârșitᾰ a vietᾰții care sᾰ nu profite de energia vie a Duhului. Accesul la Tatᾰl și la Fiul se face decât prin Duhul Sfânt . Luâd parte ȋmpreunᾰ cu Cuvântul la crearea lumii ,Duhul Sfânt se conformeazᾰ ȋndatᾰ ȋnsetᾰrii creației de fᾰpturi, de viațᾰ și sfințire , dovedind cᾰ nimic nu poate sᾰ existe ,și nimic nu poate atinge desᾰvârșirea in lipsa darului dumnezeiesc ,ce este revᾰrsat cu generozitate nesfârșitᾰ de la Tatᾰl ,prin Logosul ,ȋn Duhul .
Comuniunea Persoanelor
Comuniunea dintre Persoane, semnifică faptul că cele trei Ipostasuri, se aflᾰ într-o comuniune intratreimicᾰ, ce se bazează pe iubire. Singura realitate desăvârșită ridicată deasupra doimei, caracterizată prin imperfecțiune, este văzută de către Sfântul Grigorie. Nici infinită, nici fără de început nu este Doimea. Începutul a ceva nu poate fi ea pentru că este ,, circumscrisă atât prin unirea cât și prin despărțirea ei. Prin unire, întrcât existența ei constă din compoziția unităților, sub care e cuprinsă ea sub părțile ei și în care se poate tăia ea în părțile ei. Iar prin despărțire întrucât este mișcată de numărul din care a început și sub care se cuprinde, odată ce nu are prin fire și fără relație existența”
Unitatea de ființᾰ arată faptul că fiecare dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, posedᾰ neîntrerupt ființa. Totuși în învățătura cu referire la Dumnezeu, este accentuat nu doar caracterul unitar, ci și cel trinitar. Plenitudinea existenței se aflᾰ în fiecare persoană a Sfintei Treimi, în posesiunea singuratică a persoanei nu este fericirea, ci în cea comună. Fundamentul fericirii nemărginite o are Dumnezeu prin infinita Sa existență, însă nu într-un sens egoist.
La Dumnezeu fericirea este dată de către comuniunea dintre Persoanele Sfintei Treimi. Din acest motiv caracterul personal a lui Dumnezeu implicᾰ pluripersonalitateaNumai prin cel de-al treilea, iubirea a două subiecte se dovedește capabilă să miște și să se întindă la subiecte care fac posibil actul revărsării generoase peste zidul închisorii în doi:,, Numai al treilea implică eliberarea deplină a iubirii, de egoism. Numai pentru că este un al treilea, cei doi pot deveni simultan unul” . Tatăl este cel ce constituie principiul comuniunii, fiind izvorul dumnezeirii, și care prin naștere împărtășește Ființa divină Fiului, iar prin purcedere o împărtășește Duhului Sfânt. ,, Și cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit întru noi și am văzut slava Lui, slavă că a Unuia-Născut din Tatăl plin de har și de adevăr” (Ioan 1,14).
Ideea de bază a comuniunii ar putea fi astfel: Tatăl se aflᾰ în Fiul și în Duhul, Fiul se aflᾰ în Tatăl și în Duhul, și Duhul se aflᾰ în Tatăl și în Fiul. Tot ca idee de bază a comuniunii este faptul că cele trei Persoane au aceeași Ființă divină, aceleași lucrări dumnezeiești și aceleași atribuite dumnezeiești.
Perihoreza Persoanelor
Împreuna existențᾰ a Persoanelor Sfintei Treimi, împreuna locuire în înțelesul de a fi una în alta, fiecare în celelalte, fără a fi amestecate, este numită de către teologie perihorezᾰ, ce înseamnă întrepătrundere reciprocă. Prin perihorezᾰ este exprimată atât unitatea, cât și trinitatea lui Dumnezeu. Exprimᾰ Unitatea deoarece cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeași Ființă, una și unică, identică și neîmpărțită. Exprimᾰ trinitatea deoarece Finta Unică și neimparțibilᾰ este afirmatᾰ ca subzistând, adică se menține întreagᾰ, nu într-o singură Persoană, ci în trei Ipostasuri reale, distincte ca Persoane, deși fără a fi împărțite sau repeta de la un Ipostas la altul. Așadar, fiind dată identitatea de Ființᾰ ce nu poate fi împărțită, cele trei Ipostasuri care o păstrează întreagᾰ fiecare, nu pot fi gândite altfel decât aflându-se în perihorezᾰ, adică faptul că se întrepătrund reciproc. Persoanele divine fără perihorezᾰ, ar fi concepute ca aflându-se una alături de cealalaltᾰ precum în omenire, și în concluzie în lipsa perihorezei, ar putea fi afirmat faptul că ar fi trei Dumnezei, și de altfel fiind trei care limitându-se reciproc, nici unul nu ar fi cel desăvârșit, adică Dumnezeu.
În teologica gândire cu privire la raportul Persoanelor Treimice, ca factor explicativ fără de care s-ar putea cᾰdea în erezii contra Sfintei Treimi (gnosticism, tetratism, triteism) se impune perihoreza corect înțeleasă. Taina întrepătrunderii reciproce (perihorezei) a Persoanelor Sfintei Treimi, rămâne nepătrunsᾰ pentru noi. De pildă, asemănările încercate cu întrepătrunderea luminilor mai multor lămpii în aceeași casă sau cu întrepătrunderea mai multor științe în același spirit, fără a fi amestecate între ele, astfel sunt doar fenomene ce întrețes de altfel mecanic, și nu ca persoane diferite, nu ne pot evidenția nimic din absolută transcendență a Perihorezei Persoanelor Treimice.
În conținutul dogmei Sfintei Treimi plinătatea unei Persoane, cere prezența în ea a Altuia, un altul ce nu poate fi decât egalul lui în sesfarșire. În plenitudinea diferită a Unității, aceasta nu este deloc opoziție:,, Diversitatea absolută coincide cu unitatea absolută”
Aproprierea Persoanelor
Un alt aspect important în ceea ce privește Raportul dintre Persoanele Treimice, după aspectul perihorezei, este cel numit apropriere, aceasta face referință la faptul că uneori ȋi este atribuită o însușire sau o lucrare externă, unei persoane divine care aparține deplin și real și celorlalte două Persoane, dar se afirmă faptul ca și cum proprie i-ar fi Persoanei Căreia ȋi sunt atribuite. Această atribuire, cu alte cuvinte aproprierea, nu este făcută prin faptul de a se exclude celelalte Persoane de la ceea ce ȋi este atribuit uneia dintre Ele, fără ca prin atribuirea aceasta să înceteze de a fi și rămâne în comun.
În altă ordine de idei, dacă Tatălui ȋi este atribuita puterea, Fiului ȋi se atribuie adevărul, și Duhului Sfânt ȋi este atribuit harul, acest fapt nu înseamnă că doar Tatăl este puterea, doar Fiul este adevărul și doar Sfântul Duh este harul, ci faptul că toate acestea de altfel ca și celelalte atribute, sunt comune Persoanelor Sfintei Treimi, nedespărțite, neîmpărțite, neamestecate, neschimbate.
Cu alte cuvinte, orice însușire ființialᾰ poate fi atribuită, apropriatᾰ unei Persoane de altfel cum și o însușire sau o lucrare se poate atribui celor trei Persoane.Așadar, Revelația este, desigur nu în același mod, și a Tatălui, și a Fiului, și a Sfântului Duh. De altfel și creația lumii: Tatălui ȋi este atribuitᾰ hotărârea dimpreună cu planul; Fiului ȋi este atribuitᾰ executarea; Duhului Sfânt ȋi este atribuitᾰ plinirea sau desăvârșirea, ori lucrarea dumnezeiască în lume; Tatăl este numit Creatorul, Fiul este numit Mântuitorul, și Sfântul Duh este numit Sfințitorul. Toate acestea se petrec astfel deoarece: ,, Dumnezeu toate le face prin Fiul în Duhul Sfânt” (Sfântul Atanasie cel Mare, după Sfântul Apostol Pavel, Romani). Cu referire în ceea ce privește numirile date Persoanelor Sfintei Treimi: Tatălui Îi este atribuit numele de Dumnezeu, Fiul este numit Domn, și Duhul Sfânt este numit Duh, dar cu toate acestea sunt nedespărțite, și neamestecate, ci având aceeași Ființă și având posibilitatea ca fiecare în parte să fie numit Dumnezeu, Domn și Duh.
Distincția Persoanelor
Făcând referire tot la raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi, mai concret la distincția dintre ele, este bine de a fi subliniat că personalele însușiri interne, mai exact proprietățile, Tatăl este nenăscut, nepurces, izvorul dumnezeirii, Fiul este născut din Tatăl, din veci, Duhul Sfânt este purces din Tatăl din veci, aceste însușiri nu pot fi comune celor Trei.Persoanele Sfintei Treimi sunt diferite și prin însușirile externe, cum ar fi: Tatălui ȋi este atribuitᾰ însușirea de Creator, Fiului ȋi este atribuitᾰ însușirea de Mântuitor și Duhului Sfânt ȋi este atribuita însușirea de Sfințitor. Însușirile acestea alcătuiesc o sinergie, o lucrare unită, datorită faptului cᾰ Persoanele Treimice sunt nedespărțite în lucrarea Lor.
Creator este Tatăl, dar totodată Creator este și Fiul, Creator este și Duhul Sfânt, explicația fiind argumentatᾰ chiar în Sfânta Scriptură: ,, Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3). Acest verset face referire la Cuvântul, care este Fiul. Tot în Sfânta Scriptură avem și argumentul clar referitor la faptul că, și Duhul Sfânt este Creator: ,, Trimite-vei duhul Tău și se vor zidi și vei înoi fața pământului” (Psalmul 103,31).Dar făcând o diferențiere clară a Persoanelor Sfintei Treimi, și afirmând deofiintimea lor, Sfântul Grigorie putea depăși învățătura concepută de către arieni și eunomi, arătând dinamismul vieții divine, de unde numele Persoanelor nu sunt termeni lipsiți de conținut, ci realități ce evidențiază egalitatea lor în dumnezeire: ,, Atunci când numesc pe Dumnezeu, eu numesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt”.
Asemenea Sfântului Atanasie, Sfântul Grigorie scoate în evidență că cei Trei nu pot fi separați până într-atât încât diferențierea lor o considerᾰ posibilᾰ ,, doar cu mintea”, fapt la care K. Holl, face observația că Sfântul Grigorie ,,aproape atinge sabelianismul”. Dar pericolul acesta a fost mic, datorită faptului că el a reușit să exprime modul de existențᾰ al Duhului Sfânt, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, cu tărie afirmând dumnezeirea ei .
Toate aceste precizări premergătoare, ne sunt de folos în cunoaștere, mai concret pentru o caracterizare mai mulțumitoare cu referire la Ipostasurile Sfintei Treimi, având mereu o deosebită grijă pentru a nu fi strecuratᾰ nici un fel de confuzie între numirile de atribute, predicate, proprietăți, aproprieri, și pentru a nu fi rezultată nici o concluzie, ce ar putea păgubi, dăuna, sau altera, sub orice formă conținutul credinței dreptmăritoare ortodoxă.
5. Influența ȋnvᾰțᾰturii trinitare a Sf. Grigorie ȋn secolele următoare
Fiind caracterizată prin înălțimea olimpiană, a gândirii și a ortodoxiei sale, teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, o puternică influențᾰ doctrinalᾰ a avut atât către contemporani, cât și către urmașii săi din perioada patristică, și chiar în timp mai îndelungat, până în perioada modernă.Cei dintâi către care Sfântul Grigorie a exersat influența sa, au fost Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Vasile; gândurile comune și prietenia. Sfântul Grigorie de Nazianz recunoaște ceea ce-i datora Sfântului Vasile, dar de multe ori el depășindu-l pe prietenul său, prezentând a lui terminologie pe care o mărturisește într-un sens teologic mai profund. Conținutul textului Sfântului Grigorie de Nyssa ,,Viața lui Moise”, în care se spune despre urcarea muntelui contemplației, destul de aproape este urmată ,, Cuvântarea a doua despre Dumnezeu” care este opera Sfântului Grigorie de Nazianz.
Trecerea gândirii teologice ce aparține Sfântului Grigorie, la gândirea teologică a Fericitului Augustin, este efectuată datorită citatelor implicate. Poate fi pusă întrebarea: de unde sunt rezultate textele numeroase ce sunt atribuite Sfântului Grigorie prin Fericitul Augustin? Dorind faptul de a sublinia autoritatea Sfântului Grigorie, însuși Fericitul Augustin face afirmația asupra faptului că Occidentul nu ar fi putut să sufere un moment, ce s-ar lipsi de tezaurele gândirii acesteia, și imediat cere traducerea lor. Lucrul acesta fiind realizat de către Rufin de Aquileea. Această versiune face trecerea să fie deschisă doctrina Sfântului Grigorie în opera Fericitului Augustin.
Din anul 413, timp în care este alcătuită opera sa, ,, De Trinitate”, Fericitul Augustin, citează ceea ce afirmᾰ Sfântul Grigorie ,,Episcop de Orient”, despre caracterul nevăzut a lui Dumnezeu. Concepția de relație a Sfântului Grigorie de Nazianz nu este utilizată în același țel precum în opera Fericitului Augustin ,,De Trinitate” ci rămâne mai mult în linia gândirii legate de Sfântul Vasile.
Relația (σχέσις) exprimată prin cuvintele Tatᾰ și Fiu, exprimᾰ comunitatea de naturᾰ, rezultând din naștere: așadar Fiul este Dumnezeu. Relația este dintr-un alt ordin decât esența pentru Fericitul Augustin. Tatăl și Fiul sunt termeni legăturᾰ: așadar esența divină rămâne una și aceeași. Distincția Persoanelor Sfintei Treimi este prezentată de către Sfântul Grigorie, astfel servind ca concepție (idee) Fericitului Augustin. Ideea de relație o afirmă Fericitul Augustin. Ideea de persoanᾰ, întotdeauna include ideea de substanță, dar ideea de relație presupune, însă nu o include pe cea de substanță.
Asemenea Sfântului Grigorie, Fericitul Augustin este cel ce susține unitatea și nedespărțirea celor Trei (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). Din perspectiva Fericitului Augustin, raportul Persoanelor Sfintei Treimi, nu este identic cu raportul persoanei umane cu natura omului. Omul cu chipul Treimii prin sufletul său. Nu este decât o persoană; realitatea al cărui chip este, este treime de persoane. Mai mult, persoana divină, este întreaga Dumnezeu, însă persoana umană nu este întreaga om. Persoana umană nu egalează omul, însă Persoana divină egalează întreaga realitate a lui Dumnezeu.
Fiind remarcată lupta Sfântului Grigorie de Nazianz cu privire la egalitatea și coeternitatea Fiului cu Tatălcontra arienilor, Sfântul Maxim, este cel ce vine cu explicații asupra textelor Cuvântărilor, și insistă asupra legăturii voinței cu voitorul, a nașterii cu născătorul. Așadar, datorită acestui fapt, teologia Sfântului Grigorie de Nazianz este cea care pentru Sfântul Maxim devine argument de bază contra celor ce erau împotriva monoteismului, adică este un singur Dumnezeu, dar întreit în persoane (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt). Explicându-l pe Sfântul Grigorie, îl depășește pe acesta, și trasează un cerc de liniște în jurul tainelor.
Așadar, datorită gândirii Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie Palama este cel ce ajunge la faptul de a păstra sensul profund al adevărului cu privire la ființa și lucrările lui Dumnezeu. Diferențierea între ființᾰ și lucrări este redusă la faptul că ființa este cauză sau izvor, și lucrările sunt efectele cauzei.
Deosebirea aceasta este văzută de către Sfântul Grigorie Palama între Tatăl și celelalte două Persoane, fără ca de aici să rezulte faptul că ființa divină este compusă, așa cum scolasticii încercau să-i acuze pe ortodocși. Sfântul Grigorie Palama precizează că precum Fiul e al doilea după Tatăl, din punct de vedere al ordinii, nu din punct de vedere al naturii, tot asemenea și lucrările sunt subordonate ființei , tot în ceeaa ce privește natura .
Concluzii
,, A vorbi despre Dumnezeu, este lucru greu și înalt; nu orișicine ar putea filosofa, despre cele referitoare la Dumnezeu, și nici oricând și nici orice. Cu privire la Dumnezeu poate filosofa doar cel care, înainte de aceasta, s-a curățit atât trupește, cât și sufletește; cu referire la curățirea trupului, prin adormirea simțurilor, prin apatie; cu privire la curățirea sufletului, prin ridicarea minții către Dumnezeu, prin contemplație, deoarece cel care nu este curat atât din punct de vedere al trupului, cât și a sufletului, nu se poate apropia de Dumnezeu, care puritatea cea desăvârșită este, precum un ochii bolnav nu poate privi drept razele soarelui; despre Dumnezeu nu se poate filosofa oricând, ci doar în momentul în care avem desăvârșită liniște sufletească… timp în care mintea este eliberată de fanteziile și nălucirile înșelătoare și obositoare”. Sfântul Grigorie de Nazianz așa spunea, când făcea referire la putiința omului de a vorbi cu privire la Dumnezeu.
Cuvintele acestea a Sfântului Părinte, scot în evidență într-un mod profund a sa gândire teologică, amestecată cu o credință curată și lucrătoare, transformând discursul teologic al părintelui capadocian, într-o reală știință cu privire la mântuirea sufletului și pentru a dobândi viața veșnică. Biserica, Sfântului Grigorie i-a dat titlul cu numele de ,,Teologul Treimii” Lucrul acesta este potrivit lui nu datorită faptului că și-a petrecut viața în apărarea doctrinei ortodoxe a Treimii, contra celor ce învățau fals și într-un mod eretic, ci și datorită faptului că pentru el contemplația Treimii fiind ultimul scop al vieții duhovnicești.
„De prima dată, după ce m-am eliberat de lumea maateriala,” scrie Grigorie, m-am dedicat cugetărilor radiante ale raiului și ale marelui intelect, care lundu-mă de aici și separându-mă de carnea ascunsă în mine, în rai. Din acel timp, lumina Treimii, m-a iluminat, și altceva mai iradiant decât ea, nu-mi pot imagina. De la tronul cel mai înalt din rai, asupra tuturor, Treimea varsă o lumină inefabila, totodată Treimea fiind sursă pentru tot ceea ce este mai separat de cele mai înălțătoare lucruri de timp. Din timpul acela, sunt mort lumii și lumea pentru mine este moartă” Toate versurile religioase ale Sfântului Grigorie de Nazianz, sunt dedicate către Sfânta Treime, Bijuteria mea este Treimea, și Treimea este scopul gândului meu,”, este mărturisit de către el. Spre sfârșitul vieții sale, el se roagă să fie alăturat, Treimii și să fie cuprins de lumină”.
Contribuția Sfântului Vasile, în formularea dogmei cu referire la Sfântul Duh, constᾰ în stabilirea unei comuniuni nedespărțite intre Duhul și persoanele celelalte ale Sfintei Treimi, o veșnică uniune, datorită sustanței comune. Unul din Ipostasele Sfintei Treimi este Duhul Sfânt, fiecare unic fiind, Unul câte Unul. De aceea mărturisitᾰ poate fi particularitatea Persoanelor Sfintei Treimi, fără să afecteze unitatea substanței pentru că nu sunt trei principii, ci un principiu singur, căci trebuie a fi păstrat specificul fiecărei persoane. În altă ordine de idei, este o singură substanță și trei Ipostasuri. Lucrul acesta este arătat într-un mod clar și concret, în lucrarea Dumnezeirii în raport cu lumea, căci Tatăl a creat-o, Fiul a mântuit-o și Duhul Sfânt o sfințește. Dar niciodată nu este separată de celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, lucrarea Duhului Sfânt.
Sfântul Vasile este cel ce a activat și păstorit, în una din perioadele dificile ale istoriei Bisericii, în veacul al IV-lea, ce a înfruntat persoane, evenimente și probleme, ce au o delicată complexitate, acestea foarte mult tulburând Biserica lui Hristos cea una și nedespărțită. Profunda credințᾰ a fost cea care a făcut din teologie știința mântuirii și a vieții veșnice, răbdarea, echilibrul și al său tact, sunt cele ce au soluționat într-un mod favorabil multe din dificultățile întâlnite, și urmând să facă o lume plină de har și prospețime de duhovnicie în Bisericᾰ, care după cum observăm este de peste două milenii. Ale sale formule teologice au luminat și lămurit viața Bisericii.
Sfântul Vasile prin activitatea de misiune este cel ce capătă un relief deosebit, prin apărarea Ortodoxiei de ȋnvᾰțᾰturile greșite ale ereticilor , gândind credința ce a exprimat-o în formule care au rămas normative pentru viața Bisericii. Teologica gândire a Sfântului Vasile, nu este una sistematică, fapt ce se datorează că nu și-a scris ale sale opere dogmatice după un plan prestabilit, ci după un plan determinat de rațiuni aplogetice și misionare. De-a lungul lucrării, am observat acuratețea gândirii luminate de credință a sfântului capadocian prin care pe înțelesul tuturor a fost deslușita dogma cu referire la Sfânta Treime. Prin combaterea ereticilor din timpul său, Sfântul Vasile este cel ce afirmᾰ, faptul că noi îl cunoaștem pe Dumnezeu din energiile și lucrările Sale, dar de Însuși ființa lui Dumnezeu nu ne putem apropia.
Sfântul Vasile este cel ce s-a pronunțat clar în domeniul triadologiei, potrivit liniei ortodoxe a Bisericii. El este cel ce aduce mari contribuții în faptul de a fi înțeles raportul dintre ousia și ipostas.
Cuvântul de ipostas mai multe sensuri a avut în antichitate de la substanțᾰ până la realitate individuală, ca în secolul IV primind și înțelesul de persoană. Sfântul Vasile observând într-un mod foarte atent, triada atotstăpânitoare a lui Plotin sau expresia „prima ousie” a lui Aristotel. Luminat fiind de către Sfântul Duh, Sfântul Vasile este cel ce a conceput deofintimea treimicᾰ, într-un sens de unitate numerică și de egalitate ontologică. Formula din cadrul teologiei sistematice ,,O singură ființă în trei Ipostasuri” este o apariție după cum se observᾰ a Sfântului Vasile cel Mare. În ceea ce privește Pnevmatologia Sfântului Vasile cel Mare, este cea mai adancᾰ și mai originară din întreaga patristică Ortodoxă. Sfântul Duh îndumnezeiește pe creștini, El este izvorul sfințeniei, prin El ne întoarcem la frumusețea cea dintâi.
B i b l i o g r a f i e:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995;
Credința Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iași, 2005;
Ceaslov, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993;
Liturghier, Ed. IBM al BOR, București, 2008;
Dogmatica Ortodoxă, manual pentru seminariile teologice, Ed. IBM al BOR, București, 1991;
Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns, Cuvântări, traducere din limba greacă, note introductive și comentarii de Pr. Dr. Gheorghe Țâlea, Ed. Herald, București, 2004;
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri partea I, în colecția PSB, traducere după Dumitru Fecioru, Editura IBM BOR, București, 1986.
Idem, Scrieri, partea a II-a, Asceticele, colecția Părinți și scriitori Bisericești, vol. XVIII, traducere, introducere, note și indici de Prof. Iorgu D Ivan, Ed. IBM al BOR, București, 1989.
Idem, Scrieri, partea a III-a, Despre Duhul Sfânt Epistole, în colecția PSB, vol. XII, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBM al BOR, București, 1988.
L u c r ă r i, s t u d i i:
† Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Iisus Hristos – Chipul Dumnezeului Celui nevăzut arătat în Duhul Sfânt, în «Teologie și Viață», LXXVII, (2001);
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Frumusețea iubirii față de Sfânta Treime, în vol. Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iași, 2007;
Andruțos, Hr., Simbolică, traducere de profesor Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955;
Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Taina Preasfintei Treimi, Ed. IBM al BOR, București, 2005;
Bria Asist. Diac. Ion, Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în Studii Teologice, XXIII (1971), nr. 1-2;
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 3;
Idem, Dogma Sfintei Treimi, în Studii Teologice, 1991, nr. 3;
Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Aspectul Pnevmatic al eclesiologiei și importanța Tradiției la Sfântul Vasile cel Mare, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie 1979;
Chirvasie, Pr. Ioan, Învățătura despre Sfântul duh la Sfântul Vasile cel Mare, în Studii Teologice nr. 7-8/1958;
Ciobotea, Dr. Dan-Ilie, Dorul după Biserică nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al iubirii treimice, în Ortodoxia, anul XXXIV (1982), nr. 4;
Coman, Pr. Ioan G., Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, profil istoric și spiritual, în vol. Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, București, 2009;
Cornițescu, Pr. Prof. Constantin, Învățătura Sfântului Vasile cel Mare despre Duhul Sfânt, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 1, ianuarie-martie 1979;
Cricovean, Mircea Florin, Idei dogmatice în epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Emia, Deva, 2004;
Ică, Diac. Ioan Jr, Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic al Primelor Secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008;
Manolache, Protos. Dometie – Temeiuri ale slujirii în dogma Sfintei Treimi, în Ortodoxia, XXXIV (1974), nr. 2;
Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Ed. IBM al BOR, București, 1984;
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie în Studii Teologice, nr. 1-2/1961;
Idem, Sinodul al-II-lea ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întrunirea lui, în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr.3;
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBM al BOR, București, 1996;
Idem, Sinodul ÎI ecumenic și Simbolul niceo- constantinopolitan în «Ortodoxia», XXXIII (1981), nr.3;
Idem, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Sibiu, 1995;
Idem, Ființa și Ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul Vasile cel Mare, în volumul omagial Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, București, 2009;
Idem, Învățătura despre Sfânta Treime în scrierea Sfântului Vasile cel Mare, „Împotriva lui Eunomiu”, în volumul omagial Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Ed. Basilica, București, 2009;
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediția a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993;
Idem, Ființa și ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile cel Mare, în «Ortodoxia», XXXI (1979), nr.1;
Vintilescu, Iconom Petre – Cultul și Ereziile, Pitești, 1926;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Învățătura Despre Sfânta Treime în Opera Sfântului Vasile Cel Mare (ID: 120746)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.