Invatarea Si Consolidarea Virajului Taiat LA Copii DE Varsta Mica 7 10 Ani

ÎNVĂȚAREA ȘI CONSOLIDAREA VIRAJULUI TĂIAT LA COPII DE VÂRSTĂ MICĂ 7-10 ANI

INTRODUCERE

”Schiul trăiește vremuri extrem de incitante. Totul se schimbă astăzi, echipamentul este perfecționat extrem de rapid, schiul se învață mult mai ușor, este mult mai plăcut, mai distractiv decât în trecutul nu foarte indepărtat; și spun acestea ca un om care a trăit numai pentru schi: noile produse sunt atât de versatile încât nu mai există scuza frigului sau a căldurii, totul este aproape perfect.

Ceea ce a rămas neschimbat este senzația de neegalat a vântului care-ți lovește fața și beția alunecării, sentimentul libertății depline de mișcare în spațiu, enorma forță a muntelui care te răscolește și te propulsează spre vale, contactul atât de intim al schiurilor tale cu zăpada: acestea sunt lucruri care sunt în afara timpului, și de fiecare dată le descoperim cu sălbăticie dar și duioșie ca și prima dată.”

(Ron LeMaster – The Skiers Edge, 2005)

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Principalul motiv al alegerii acestei teme este acela de a aprofunda cunoștințele dobânite în anii de studiu în domeniul schiului alpin și de a-mi dezvolta metodele de învățare a elementelor tehnice la nivelul copiilor, în schi. Consider că tema mă va ajuta în mod deosebit în cadrul viitoarei mele activități de după absolvirea facultății, dorind în acelaș timp să pun la dispoziția celor interesați un material de specialitate. Pe viitor aș vrea să aplic pentru monitor/instructor schi, deoarece este un sport de actualitate și cu atât mai mult pentru că locuiesc într-o zonă cu un potențial ridicat în practicarea lui.

Pe lângă aceste aspecte, am ales acest sport pentru că mi-a placut de prima dată cand am început să „alunec“, mi-a placut sentimentul pe care îl ai atunci când schiezi și pentru a-l cunoaște mai bine și pentru a putea transmite această plăcere mai departe.

CARACTER DE ACTUALITATE

Acum la sfârșit de secol, sportul s-a transformat dintr-un simplu răspuns la dorința firească de a învinge, într-un fenomen complex cu foarte mare răspândire, cu implicații majore în plan social, afectiv și chiar politic. Sportul de perfomanță a devenit o adevărată știință: o știință aflată în permanentă și în strânsă legătură cu alte științe, o știință precisă, o știință vie, mereu perfectibile ce caută să împingă tot mai sus ștacheta inepuizabilelor resurse umane, spre gloria sportivilor și deliciul spectatorilor.

Schiul alpin a cunoscut o creștere fără precedent a numărului de practicanți atât ca mijloc de agreement dar și ca sport de performanță. Există o adevărată politică de dezvoltare a acestei ramure sportive, unele țări făcând investiții uluitoare pentru a intra în rândul națiunilor ce se pot lăuda cu rezultate de excepție la marile competiții. Pentru atingerea scopurilor propuse, specialiștii din întreaga lume consideră pregătirea psihologică, fizică și tehnică obligatorie în vederea obținerii unor rezultate deosebite.

Schiul alpin este un sport în continuă expansiune atât în tehnica folosită, în domeniul echipamentului, în cel al instalațiilor și resorturilor. Chiar dacă la început schiul era doar o formă de deplasare pentru locuitorii țărilor cu zăpadă abundentă, el a cunoscut ulterior o altă întrebuințare, cel a petrecerii timpului liber în sezonul hibernal, prin coborârea unor pante acoperite cu zăpadă și amenajate. De aici se naște și dorința de întrecere, ceea ce duce în timp, în primul rând la îmbunătățirea tehnicii, echipamentului, a pârtiilor, a mijloacelor de transport și a infrastructurilor aferente.

Acest sport este practicat ca și sport de performanță, dar și ca activitate de loisir, de către milioane de oameni anual. Practicarea schiului în sezon este un important factor economic pentru țările care au dezvoltat această ramură a turismului.

Un fenomen major în schiul alpin a fost apariția schiurilor parabolice care au apărut într-un moment de cotitură în care schiul alpin era într-un ușor declin, tot mai mulți practicanți orientându-se spre snowboard. Geneza schiurilor parabolice se află în domeniul snowboard-ului. Schiul parabolic a preluat calitățile unei plăci de snowboard și anume: o portanță mărită, fapt care a îmbunătățit capacitatea de virare în zăpadă profundă precum și ușurința cu care se pot desena viraje tăiate. Contracararea fenomenului snowboard s-a concretizat în lansarea pe piața de specialitate a unui nou produs schiul cu cote progresive sau schiul parabolic.

Dacă la categoria schiorilor turiști schiul parabolic a avut o priză foarte bună, nu acelaș fenomen s-a manifestat și în cazul schiorilor de top. Se manifestă un duel pentru câștigarea trofeelor între schiorii care s-au perfecționat numai pe schiuri parabolice și între schiorii mai vârstnici, care după ce și-au perfecționat tehnica pe schiurile clasice au fost nevoiți să se adapteze la noile cerințe ale schiurilor parabolice. În toate probele schiului alpin introducerea schiurilor parabolice a adus o serie de modificări în registrul tehnico-tactic al schiorilor.

Virajele fiind din în ce în ce mai închise și mai rotunjite impunea schiorilor noi modalități de abordare a virajelor. Apariția materialului nou a dinamizat enorm schiul de competiție și nu numai la toate nivelele inclusiv la cel de copii, unde parametri și caractesticile schiului carve sunt aplicate cu succes în inițiere și perfecționare și competiție.

I. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

1.1. Particularitățile conceptului de învățare motrică

Procesul de învățare motrică este considerat ca un proces intern. El permite unui executant să modifice într-o manieră rapidă comportamentul său de fiecare dată când se confruntă cu o situație problematică față de care nu are un comportament deja adaptat. Această modificare a comportamentului are o amplitudine mai amplă sau mai redusă, în măsura în care, situația problematică nouă, ori este neobișnuită pentru executant, ori se aseamănă oarecum cu situații care au fost repetate deja. Vorbim în primul caz de învățare prin exersare, iar în al doilea caz de învățare prin transfer.

Un obiectiv principal al investigațiilor experimentale în domeniul învățării motrice îl constituie determinarea transformărilor care au loc în organismul uman pe parcursul repetărilor. În general există două concepții privind natura acestor transformări, prima că aceste transformări sunt în mod esențial de natură cantitativă, iar a doua se referă la transformările calitative care implică restructurări permanente. Transformările de natură cantitativă ar reprezenta un proces liniar care se desfășoară odată cu antrenamentul, iar în al doilea caz executantul progresează parcurgând mai multe niveluri de abilitate. La fiecare nivel, resursele interne care sunt mobilizate și configurația spațio-temporală a mișcării care rezultă diferă, față de nivelurile anterioare.

Teoriile moderne privind învățarea motrică accentuează tabloul transformărilor calitative care se produc ca urmare a procesului de exersare și scot în evidență importanța majoră a analizatorului chinestezic. De asemenea procesul de învățare motrică parcurge mai multe etape după cum urmează:

-etapa 1-etapa mișcărilor grosiere

-etapa 2-etapa mișcărilor diferențiate-automatizate

-etapa 3-etapa perfecționării și a specializării.

Informația ca factor de reglare a mișcării

În activitățile sportive și în dezvoltărea capacității de performanță se disting două mecanisme de acționare:

Componentele și caracteristicile energetice și constituționale ale sportivului, care asigură adaptarea morfo-funcțională;

Reglarea mișcării, care se realizează prin organizărea informațiilor.

Reglarea mișcării este obiectul motricității sportive, care este parte nemijlocită a științei sportului. Teoria reglării mișcării este o componentă esențială care asigură dezvoltarea performanței sportive. Procesele cognitive conștiente, inconștiente și senzomotrice asigură decizia, executarea, controlul, corectarea și evaluarea unei mișcări. Putem considera că reglarea acțiunii este un aspect dominant în realizarea eficientei componentei motrice. Acțiunea motrică se remarcă prin relația scop-sarcină, prima având conotație cognitivă iar a doua motrică (de execuție controlată) și prin reglarea acțiunii, în funcție de ierarhia obiectivelor ei ca un întreg.

Reglarea acțiunii este marcată de unitățile funcționale de decizie, orientare și stare (nivelul execuției), dar aici acționează și motivația, emoția etc. ca factori asociați în procesul de reglare și optimizare a rezultatului.

Reglarea acțiunii este percepută ca un procese complex, care are loc pe diferite planuri ordonate ierarhic, de reglare cognitivă, senzomotrică sau automatizată. Relațiile între aceste planuri sunt strânse, variate și participă mai mult sau mai puțin la reglarea mișcării.

Starea de reglare a acțiunii determină coordonarea mișcării sau coordonare motrică, termen care în psihologie îl întâlnit ca coordonare senzomotrică. Această coordonare este ordonată temporal și spațial de controlul analizatorilor, care conduc mișcarea în sensul programat, în funcție de obiectivul propus. În reglarea mișcării sunt accentuate procesele interne de reglare, fără a exclude procesele spațialo-temporale ale acesteia, în timp ce coordonarea mișcării pleacă de la procesele vizibile, fără a trece peste procesele interne de dirijare și reglare care le stau la bază. În tratarea performanței se acordă întâietate termenului de reglare a mișcării, dar acesta se poate înlocui foarte bine și cu coordonarea mișcării.

Reglarea mișcării este un sistem complex de preluare, prelucrare, memorare și emitere de informații. Dificultățile de diferențiere ale reglării acțiunii rezultă din raportul dintre mișcare și obiectivul acesteia, care sunt influențate de condițiile de mediu, de situația de cooperare sau de situația din competiție.

Sarcina care urmează a fi soluționată, în vederea realizării acțiunilor eficiente de dirijare și reglare a mișcărilor, solicită procese informaționale pe diferite planuri. Aici trebuie să se facă diferențierea între informația senzomotrică și de răspuns, fără ca acestea să poată fi separate. Acestea rezultă din preluarea stimulilor purtători de informații de către receptorii diferiților analizatori și transmiterea acestora către sistemul nervos, unde acestea sunt memorate pe termen scurt, mediu sau lung, făcând posibilă învățarea motrică.

Printr-un analizator specializat înțelegem un sistem parțial al preluării și prelucrării informației, pe bază de semnale de o anumită modalitate, recodificându-le, după care le transmite mai departe, pregătindu-le pentru o viitoare evaluare. Analizatorii care acționează în reglarea mișcării sunt: kinestezic, tactil, vestibular, optic și acustic. Aceștia acționează împreună și se completează, dar cu un aport calitativ și cantitativ diferențiat în procesele de reglare (Meinel, Schnabel, 1987; Hotz, Weineck 1983).

Informația verbală este proprie omului, care se bazează pe un sistem special de sunete. Acest sistem s-a format prin cuplarea semnalelor nemijlocite transmise de fiecare analizor cu vorbirea și cele acustice. Sistemul verbal reprezintă o codificare simplificată de informații. Sistemul reprezintă o formă superioară de generalizare și de memorare a informațiilor.

Informațiile formulate verbal sunt conștiente și se referă doar la acțiunile prelucrate. Față de acestea, la mișcările din cadrul unei activități complexe, se preiau informații de la analizatori individuali, după care sunt prelucrate pe planul de reglare senzomotrică. Aceasta se referă mai ales la informațiile analizatorului kinestezic, care sunt doar parțial capabile să fie conștiente.

Înțelegerea reglării mișcării, ca proces informațional, include generarea și valorificarea reprezentărilor interne ale mișcărilor, fiind o programare curentă, realizată printr-un proces de comparație și de corectare.

Reprezentările mișcării sunt considerate modele interne, care orientează mișcarea. Structura și diferențiere acestora presupun reprezentări complexe, care unesc aspecte senzomotrice și motrice, conștiente și inconștiente. Există și reprezentări ale percepțiilor aferente ale mișcărilor, conforme cu ierarhia reprezentărilor memorate în timp – modele interne. Acestor aspecte le revine o anumită valoare explicativă pentru procesele de reglare a mișcării și pentru învățarea motrică, precum și a intervențiilor didactice în aceste procese.

O importanță deosebită o au toate aspectele capabile de a fi conștiente și orientate psihologic spre imaginarea mișcărilor. Banduras (2006) subliniază că „reprezentările interne se referă la capacitățile personale, de mediu și la rezultatele preconizate ale acțiunilor”.

1.2. Particularitatile initierii tehnice in domeniul sportului

Initierea tehnica, ca termen în accepțiunea științei sportului, considerăm că este depășit și este o temă relativ complexă. Punctele de vedere se asociază cu aspectele biomecanice, fiziologice, pedagogice și psihologice, care conduc la perspective eterogene. Dacă le luăm în considerare pe primele două, ca mod de execuție și funcțiile de susținere ale organismului, putem denumi antrenamentul ca fiind de natură tehnică, dar dacă le asociem cu celelalte două, considerăm că termenul adecvat este antrenamentul tehnico-tactic individual.

În știința sportului actuală apare o cerință prioritară și se atrage atenția asupra faptului că pregătirea trebuie să se desfășoare în mod conștient (pedagogia, psihologia), dar și că o multitudine din mișcările omului sunt dobândite și consolidate prin procese implicite. Controlul mișcării și intervențiile de corectare a ei exercită o influență mare în procesul de învățarea și de aceea considerăm că termenul de antrenamentul tehnico-tactic individual este mai adecvat.

Învățarea motrică a acțiunilor tehnice individuale

Prin antrenamentul tehnic se înțelege totalitatea măsurilor, care sunt organizate spre un anumit scop, urmând să-l determine pe sportiv să execute o acțiune motrică – sarcină (Șerban, 2000). Metodele de antrenament și activitățile sportivului conduc la învățarea și perfecționarea acțiunilor motrice, la modificarea și stabilizarea lor, dar și la menținerea acestora. Acest proces cuprinde potențialul coordinativ și condițional al sportivului necesar realizării acțiunilor motrice relevante.

Dezvoltarea și antrenamentul tehnic sunt noțiuni importante, primul termen accentuând activitatea antrenorului, iar al doilea activitatea sportivului. Dezvoltarea abilităților tehnice se referă la învățarea motrică. Într-un sens restrâns aceasta se direcționează spre o competență de acționare psihomotrică individuală și situativ-variabilă.

Antrenamentul tehnic cuprinde următoarele sarcini principale, privind abilitățile specifice:

învățarea;

stabilizarea;

perfecționarea.

În funcție de cerințele metodice specifice unui anumit sport antrenamentul tehnic se nuanțează pe următoarele dominante:

tehnic – alergare, vâslit etc.;

tehnic individual – lupte, scrimă etc.;

complex – baschet, fotbal etc.

Ramurile sportive se caracterizează după formele de mișcare, putând avea:

mare varietate – gimnastică sportivă ritmică, înotul sincron etc.;

cu varietate redusă – ciclism, caiac-canoe, alergare etc.;

situativ-variabile – jocuri, schi alpin și nordic etc.

În initierea tehnica procesele energetice joacă un rol decisiv și sunt mai importante cu cât nivelul performanței este mai ridicat și pot influența puternic calitatea mișcării.

Metodica initierii tehnice presupune anumiți pași pentru învățare unor acțiuni motrice, în funcție de obiective, conținutul pregătirii și indicațiile metodice:

Dezvoltarea calităților/capacităților psihofizice de bază pentru dobândirea, fixarea, dezvoltarea și finisarea unor modele specifice de bază prin prezentarea adecvată a sarcinilor, formelor de mișcare și soluțiilor; prin indicații de observare/autoobservare se urmărește conștientizarea acțiunii eficiente;

Perfecționarea modelelor dobândite și obținerea de abilități situativ-variabile aplicabile competițiilor, prin optimizarea preluării și prelucrării informațiilor eficiente și îmbunătățirea imaginării și reglării mișcării; se realizează printr-o exersare flexibilă și variabilă, în funcție de caracteristicile individuale ale sportivului, modificate progresiv spre sarcini suplimentare.

Dezvoltarea calităților/capacităților psihofizice de bază se optimizează prin:

prezentare verbală a sarcinilor/acțiunilor care urmează a fi învățate și/sau demonstrate;

optimizarea atitudinii sportivului față de învățare și crearea unui climat de antrenament care promovează performanța;

perfecționarea imaginii mișcării ca cerință a realizării premizelor condiționale și coordinative de performanță, interconectate cu procesele optimizării.

Modelarea informațiilor acțiunilor specifice, din punct de vedere metodic, reprezintă preluarea, prelucrarea și transformarea lor în informații relevante pentru învățarea și valorificarea în concurs a acțiunilor motrice pregătite în antrenamente.

Modelarea informațiilor este un mijloc pentru dezvoltarea și îmbogățirea deprinderilor de orientare a sportivului. Cu cât valorile de referință a funcțiilor de modelare a informațiilor sunt mai clare și conștiente, cu atât mai mare este probabilitatea de decizie corectă și de reglare eficientă a acțiunii pe parcursul desfășurării ei. Optimizarea acestor funcții presupune:

schimbul de informații sub formă de dialog, a antrenorului cu sportivul, recurgând la un limbaj inteligibil și la măsuri metodice adecvate – sfaturile, indicațiile și corectările se vor lega de percepțiile și de imaginarea mișcări de către sportiv;

obținerea de informații prin optimizarea condiții de preluare a informațiilor – atenția, capacitățile senzoriale etc.;

funcția de valorificare a informațiilor se realizează printr-o percepție, integrare și dezvoltare eficientă, care contribuie la procesul de selectare viitoare a informațiilor relevante;

funcția principală a modelării informației, în cadrul antrenamentului tehnico-tactic, este contribuția sportivului orientată spre formarea de strategii de soluționare optime, în relație cu sarcini și probleme apărute în acțiunea motrică;

volumul și intensitatea transmiterii informațiilor va lua în considerare capacitatea individuală a sportivului de preluare și prelucrare a acesteia;

preluarea informațiilor de către sportivi se realizează în mod activ și ei învață să-și organizeze informațiile relevante pentru ei;

autonomia sportivilor este strâns legată de capacitatea de autoobservare și de autoapreciere;

competența psihomotrică de acționare poate fi stimulată prin schimbul de experiență (discuții cu antrenorul, în grup etc.).

Metodica modelării tehnico-tactică a abilităților specifice unei ramuri sportive depinde de:

procesul de predare, de învățare și de perfecționare, care depinde de: obiective, alegerea metodelor și mijloacelor de pregătire și planificarea acestora;

prezentarea obiectivului și motivarea sportivilor și a altor factori implicați într-o pregătire de calitate;

dezvoltarea capacităților condiționale și coordinative;

formarea unei corecte imagini ale mișcării prin prezentare, demonstrare, explicare;

precizarea imaginării mișcării prin demonstrare, sarcina de observat, discuții;

exersarea mișcării în condiții ușurate;

exersarea în condiții normale;

exersarea în condiții îngreuiate și complexe (în relație cu alte acțiuni);

exersarea și aplicarea în condiții de concurs;

asigurarea în continuare a învățării, stabilizării și perfecționării acțiunilor specifice.

Informațiile relevante ale învățării unei acțiuni sunt înregistrate de sportiv cognitiv, senzomotric și specific împreună cu relațiile reciproce dintre acestea. Transmiterea imaginii optimizează pregătirea, planificarea și execuția acțiunii și promovează încrederea în sine. Se va acorda atenție relațiilor între greșelile principale și secundare, care asigură posibilitățile de corectare individuală, astfel încât:

modelarea informațiilor să fie orientată spre o preluare și prelucrare eficientă a răspunsurilor referitoare la desfășurarea acțiunii, dar și spre dezvoltarea cunoștințelor și strategiilor viitoare;

măsurile metodice să fie orientate spre obiectiv, astfel încât ele să fie inteligibile și orientate individual;

momentul adecvat de preluare a informației să mărească eficiența deciziei și execuției mișcării.

Preluarea informației se optimizează astfel:

Înaintea începerii acțiunii motrice – optimizează pregătirea execuției acțiunii, care este favorizată de starea de veghe a conștiinței, concentrarea atenției și capacitatea de a sesiza în timp util aspectele relevante, dacă ținem cont că informațiile preliminare:

prelungesc timpul disponibil pentru pregătirea și reglarea acțiunii;

pot promova capacitatea de anticipare;

pot îndeplini funcția unui sistem de avertizare anticipată, în funcție de situație și de personalitatea sportivului.

În timpul execuției acțiunii motrice se vor evita indicațiile de corectare, dar încurajările verbale pot fi impulsuri de susținere, de dirijare și de motivare, având efecte, dacă:

aceasta are loc în mod planificat, orientată spre obiectiv, bine dozată, săracă în informații și formulată pozitiv;

se limitează la un aspect real;

cuprinde semnele sau cuvintele obișnuite.

După executarea acțiunii motrice se preiau informații de estimare, care contribuie la autopercepția diferențiată a execuției și la o mai bună dirijare a acesteia, dacă:

apreciază în mod sistematic componentele de eficiență, preluate pe mai multe canale senzoriale;

sunt resimțite ca stimulent sau provocare;

contribuie la autoevaluare.

Formele informației sunt variate (vizuală, verbală/acustică, kinestezică, tactilă etc.) și prezintă următoarele aspecte:

Informațiile verbale reprezintă mijlocul cel mai simplu pentru reglarea externă a mișcării în cadrul modelării informației. Realitatea percepută sau anticipată poate fi reprezentată prin limbaj și comunicată verbal sau în scris;

Informațiile vizuale și acustice ajută la învățarea acțiunilor prin folosirea imaginilor (filme, video, etc.). Acestea pot clarifica, preciza și motiva procesele implicate în modelarea eficientă a acțiunii;

Informațiile tactil-chinestezice pot îndeplini funcții determinante ale performanței când lipsește controlul vizual și acustic. Modelarea optimă a informațiilor se realizează prin transmiterea clară și precisă a acestora, dar și armonizate în ceea ce privește momentul, frecvența, densitatea și repetarea lor, dozate ca volum.

Confirmarea și corectarea sunt deosebit de relevante în acționarea metodică și se direcționează spre o precizare și optimizarea imaginării mișcării;

Corectarea se va face diferențiat, în funcție de greșelile din structura mișcării.

Din punct de vedere psiho-metodic sportivul va fi pregătit spre autonomie, în care se urmărește independența acestuia față de corectările externe.

Prioritățile exersării

Exersarea și dirijarea orientată spre un obiectiv sunt metodele principale ale învățării, fixării, consolidării și perfecționării acțiunilor motrice. Pregătirea capacităților de performanță condiționale, coordinative și specifice unei anumite ramuri de sport este asigurată de exersarea lor în antrenamente, în sensul efectuării repetate de acțiuni motrice.

Configurarea metodică a exersării este subordonată responsabilității antrenorului și este esențial cum acesta accentuează, pe anumite segmente ale pregătirii individuale, pe unitățile și pe sarcini de antrenament.

Prin antrenament se construiesc modele motrice de bază, pentru dezvoltarea, perfecționarea și stabilizarea acțiunilor specifice, prin:

Dobândirea și stabilizarea primară a modelului, prin:

explicarea și/sau demonstrarea mișcării pentru înțelegerea acesteia;

execuția mișcării în condiții de învățare ușurate, dar în mare parte standardizate;

repetarea mișcării dirijată conștien prin imaginarea execuției, în condiții de învățare individualizată.

Consolidarea și perfecționarea acțiunii, prin:

exersarea mentală și concretă a mișcării în situații variate;

consolidarea prin repetarea conștientă, în condiții variate și în condiții îngreuiate.

Optimizarea exersării acțiunilor motrice specifice se realizează, la început, prin strategii simplificate, deoarece un grad de dificultate prea ridicat conduce la suprasolicitări coordinative, condiționale sau senzoriale. Programul de pregătirea se poate optimiza astfel (Roth, 1991):

Scurtarea programului pe verticală – prin scurtarea timpului, distanței, numărului etc. de execuție a mișcării;

Scurtarea programului pe orizontală – prin descompunerea mișcării în execuții izolate (mișcărilor cu brațele sau cu picioarele la înot);

Modificarea parametrilor de pregătire prin intervenții directe sau indirecte – semnale acustice, vizuale etc. sau prin ușurare condițiilor de lucru în ceea ce privește precizia mișcării (suprafață mai mare de sprijin la exercițiul de echilibru, conducerea mâinii cu paletă la tenisul de masă etc.);

Constanța situației – exersarea în condiții standardizate la sporturile de situație (jocuri, luptă în doi, schi etc.), unde constanța situațională reduce momentele surpriză care frânează performanța (variante de pase în volei, traiectoriile mai înalte la badminton etc.);

Reducerea suprasolicitării multiple – presupune adaptarea execuțiilor interne și externe prin folosirea unor simplificări ale cerințelor (Roth, 1990).

Dirijarea exersării prin intermediul condițiilor exterioare de execuție se realizează prin modificarea condițiilor mediului ambiant. Astfel, condițiile exterioare statice (teren, suprafață de joc, aparatură, instalații etc.) și dinamice (vânt, ploaie etc.) se răsfrâng asupra dezvoltări abilităților. Condiții improprii îngreuiază sau împiedică realizarea optimă a acțiunilor dorite și există pericolul dezvoltării greșite a acestora.

Acțiunile motrice care depind de diferențierea fină a activității musculare, se pot optimiza prin exerciții cu rezistențe mai ridicate, în sensul acumulării de experiențe/senzații contradictorii. Acestea se bazează pe:

rezistențele mai mari pot dezvolta coordonarea mai bine și mai rapid, dacă se acționează pe articulațiile și grupele mari musculare, care devin un suport stabil pentru acțiunile cu grad înalt de complexitate și finețe;

percepere conștientă a detaliilor mișcării și automatizarea ei pe punctele dominante poate fi favorizată prin intermediul rezistențelor crescute temporar și/sau prin antrenarea diferențiată a rezistenței;

alternarea condițiilor exterioare se poate utiliza pentru creșterea variantelor de adaptare a acțiunilor tehnico-tactice la jocurile sportive și sporturile de luptă în doi.

Dirijarea exercițiilor în condițiile dezvoltării abilităților globale (învățare globală) domină ca idee în teoria antrenamentului, mai ales la sporturile care se practică în condiții variabile și se învăță ca un tot unitar, prin sarcini și condiții simplificate. Odată dobândite aceste abilități, fără o referire concretă la condițiile tactice și competiționale, se trece la corectarea analitică, individual, în funcție de greșelile sportivului (Șerban, 2000). Această predare/antrenare concentrică este recomandată sporturilor cu mare varietate de situații tactice individuale și colective (Rudolph, 1990).

1.3. Particularități ale învățării și consolidării în domeniul corporal

Echilibrul în alunecare (elementul psihomotor fundamental al schiului) se bazează pe o tehnică specifică „construită”, caracterizată prin:

e1. – acțiuni motrice complexe ( sisteme de mișcare complexe, ciclice și aciclice);

e2. – întotdeauna gesturile motrice vizează: un obiectiv conștient programat

(execuția unui procedeu impus de situație dată: frânare, accelerare, schimbarea direcției, ocolire, etc.).

Gesturile motrice complexe, dominate de mecanismele de echilibrare (echilibrul dinamic între forțele interne și cele externe), impun pentru însușire „simțul mișcării”, trăirea lor, ceea ce este greu de realizat pentru un începător.

De exemplu:

poziția pe schiuri, care solicită din partea începătorului o tonicitate specifică, tensiuni musculare neobișnuite, (cum ar fi izometrie, în condițiile variate impuse de teren);

alunecarea pe schiuri, care generează factori inhibitori, cum ar fi: lipsa sprijinului și frica de mediu înconjurător, generează în cele din urmă, mișcări necontrolate prin contracții exagerate.

Echilibrul în alunecare presupune: – valorificarea forței de gravitație și valorificarea unui ansamblu mai larg de elemente psiho-motorii, cum ar fi:

echilibrul în plan longitudinal și lateral;

disocierea și coordonarea segmentară;

ritmul și precizia sprijinului;

disocierea privire – acțiune;

precizia percepțiilor în formarea imaginii corporale.

Activitatea schiorului pe pantă, poate fi sau este un program memorat.

Se practică, având un material și un echipament special, specific acestei discipline.

1.4. Organizarea procesului de instruire

În schi, mai mult decât în oricare altă activitate cu caracter motric, eficiența procesului de instruire, este condiționată de modul de organizare a acesteia.

Reguli generale de organizare a activității

terenul, organizarea colectivului, activitatea acestuia să demonstreze desfășurarea unei activități organizate, unitare și dirijate;

toți subiecții să beneficieze de aceleași condiții de pregătire;

elevii să nu se deranjeze reciproc;

delimitarea terenului de lucru este obligatorie;

subiecții să primească indicații privind direcțiile de deplasare;

verificarea materialului de schi înaintea începerii activității este o regulă fundamentală.

Cerințe privind organizarea colectivului:

pe pantă, exersarea să se facă de la grupă în jos;

pe pantele aglomerate, să se lucreze în formații strânse;

în deplasarea pe pantă, să se păstreze locul în formația de lucru;

oprirea și adunarea, la marginea pantei, în locuri vizibile din partea de sus a pantei și mai puțin frecventate;

la oprire, adunarea grupei cu fața spre pantă;

urcarea pantei pe marginea acesteia;

evitarea traversării dezorganizate a pantei;

lucrul individual, corectarea greșelilor, odihna în afara pantei de lucru;

comportarea civilizată („decalogul” schiorului);

răspunderea celui aflat în amonte, la eventualele accidente.

Conducerea grupei impune:

prin comenzi clare, precise;

la explicație și demonstrație, în linie pe un rând;

la exersare, într-o poziție din care pot fi urmăriți toți subiecții.

În practica schiului se pot produce accidente. Evitarea acestora (prevenirea) trebuie să pornească de la cunoașterea cauzelor ce la pot determina, respectiv:

ne respectarea succesiunii metodice, gradării dificultății mijloacelor;

nivelul scăzut de pregătire fizică; ne respectarea particularităților psihomotrice individuale;

alegerea unui teren de lucru nepotrivit pentru sarcinile lecției, pregătirii grupei și ne amenajarea lui corespunzătoare;

lipsa de disciplină și de ordine pe pârtia de schi;

ignorarea gradului de oboseală;

pregătirea insuficientă a materialului și echipamentului de schi;

lipsa de control din partea profesorului;

condiții meteorologice nefavorabile;

avalanșele.

Metodologia instruirii

Învățarea schiului este un proces în care metodologia aleasă și aplicată (în proces tehnologic specific) se impune principiilor, regulilor și normelor didacticii generale și celei specifice învățării motrice:

Învățarea motrică constă din acte comportamentale în care reacțiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale proprioceptive.

Însușirea schiului alpin presupune:

Învățare perceptiv- motrică;

Învățare motrică;

Învățare inteligentă;

– Învățarea perceptiv-motrică și învățare motrică trebuie să asigure formarea multilaterală a simțului mișcării.

– Simțul mișcării se exprimă la schi, prin:

capacitatea de a conduce mișcările;

capacitatea de a doza efortul și de al armoniza cu forțele externe;

capacitatea de a controla viteza, adaptând-o la împrejurările în care se face deplasarea.

La schi simțul mișcării este complex și este condiționat de:

simțul terenului;

simțul zăpezii;

simțul echilibrului specific,

simțul distanței (orientării în spațiu);

simțul schiurilor;

simțul muscular.

Climatul pedagogic

În procesul de învățare obiectivul profesorului este formarea și dezvoltarea la elevi ai capacității de a învăța mișcările specifice schiului, în timp ce, obiectivul elevului este, formarea multilaterală a simțului mișcării având în vedere următoarele:

controlul senzorial-perceptiv (simțul mișcării) fiind deosebit de important în execuția gesturilor de tip sportiv (performanțial).

învățarea motrică este specifică sportului, ceea ce înseamnă comportament agonistic, gândire tactică, ingeniozitate, și creativitate.

de multe ori, învățarea este redusă la formarea deprinderilor motrice înțelese doar ca acte automatizate, care vor depinde de indicatorii perceptivi interni și externi.

perfecționarea mișcărilor până la automatizare este doar un mijloc de optimizare a performanței, prin eliminarea subiectului de grija conducerii atente a aparatului locomotor.

În consecință, elevul trebuie să:

înregistreze, să diferențieze și să-și ordoneze corect percepțiile (impresiile senzoriale);

trebuie ca, pe baza lor, să-și construiască răspunsul motric corect, în funcție de semnificația informațiilor primite, foarte diferite ca natură; categoriile de informații sunt:

b.1 asupra spațiului înconjurător (receptorii vizuali);

b.2 asupra mediului înconjurător (receptorii auditivi);

b.3 asupra rezistenței zăpezii (receptorii cutanați);

b.4 asupra posturii și echilibrului (receptorii sensibilității profunde- urechea internă);

b.5 asupra efectuării mișcării – din interior – de natură chinestezică (proprioceptorii sensibilității interne profunde), sunt inconștienți (fibre neuro-musculare, tendoane și care generează reflexul mioartic) și conștienți (de la nivelul capsulelor articulare și ligamente).

Implicațiile metodice ale cunoștințelor dobândite în învățarea motrică

Necesitatea variației situațiilor problemă ceea ce conduce la capacitatea de adaptabilitate, construcția unei memorii motrice de schiat mai completă și reală.

Necesitatea dezvoltării sensibilității diferiților receptori (se realizează prin mai buna selecție a informațiilor semnificative, ceea ce concură la o mai bună adaptabilitate; se favorizează fazele de disociere și stabilizare a răspunsului motric pentru care sinergismul receptorilor este foarte important).

Creșterea importanței și valorii factorilor motrici, afectivi și a celor privind personalitatea subiectului (pot influența percepțiile, interpretarea mesajelor senzoriale, luarea deciziei de acțiune și răspunsul motric).

Formarea deprinderilor motrice în schi

Formare deprinderilor motrice este un proces complex, intelectual-motric, condiționat de numeroși factori subiectivi și obiectivi, dintre care putem amintii: – complexitatea procedeelor tehnice specifice schiului, aptitudinile elevului, nivelul calităților lui motrice în general și al îndemânării în mod special, nivelul pedagogic al instruirii, cantitatea și modului de eșalonare a exersărilor, experiența motrică anterioară, aprecierea și autocontrolul rezultatelor, interesele, motivația elevului – care poate determina participarea conștient – activă, concentrarea atenției, mobilizarea, etc., toate susținute de efortul de voință.

Învățarea schiului este un proces de adaptabilitate, se desfășoară în faze (etape) ale căror obiective și conținut trebuiesc cunoscute de pedagog.

Faza -I-

Numită „faza exploratorie” este etapa mișcărilor inutile și a lipsei de coordonare, în care sunt angajați în activitate mușchi care nu ajută mișcarea , datorită faptului că în scoarța cerebrală procesele nervoase iradiază, provocând o generalizare a răspunsurilor motrice. Etapă în care are loc însușirea preliminară a bazelor exercițiului și în care rolul principal îl deține formarea reprezentării actului motric, pe baza explicației, demonstrației și a primelor încercări de execuție. Un rol deosebit de important îl au exteroceptorii, îndeosebi cei vizuali.

Pedagogul își îndeplinește rolul de prezentator al mișcării, prin demonstrație și explicație, stimulând formarea reprezentării actelor motrice.

Elevul realizează primele încercări de execuție caracterizate prin:

încercări nereușite;

încercări reușite dar necontrolate;

armonia mișcărilor este perturbată;

echilibrul instabil;

corecturile nu găsesc corespondent practic.

Este faza coordonării brute, în care deprinderea mișcării apare sub formă globală, fără detalii. Este faza însușirii a tehnicii elementare, care reprezentând pozițiile și precizia acestora. În această etapă se urmărește creșterea cantității de mișcare și creșterea calității coordinative a mișcării.

Faza a-II-a

Numită „faza de disociere” este etapa mișcărilor încordate, în care sunt înlăturate mișcările inutile, în sistemul nervos producându-se procesele de diferențiere, dar nu și echilibru dintre excitație și inhibiție, atenția îndreptându-se asupra corectitudinii mișcărilor și momentelor cheie ale actului global. Rolul proprioceptorilor se accentuează asupra reglării acțiunii motrice.

Pedagogul are ca scop asigurarea însușirii mișcărilor specifice. Elevul trebuie să-și:

realizeze formarea deprinderilor motrice;

efectueze încercări de reușită, precizie, arie largă de posibilități, economie de efort;

adapteze situațiilor amplitudinea mișcării și energia degajată;

menține ritmul mișcării;

controleze și să-și îmbunătățească în cea mai mare parte modul de schiat;

auto controleze și să auto judece greșelile;

Este faza coordonării fine, în care are loc abordarea detaliilor de tehnică și creșterea eficienței mișcării. Este faza însușirii tehnicii de bază, care reprezintă mecanismele fundamentale ale tehnicii și se urmărește calitatea execuției mișcării.

Faza a-III-a

Numită „faza de stabilitate” este etapa execuției corecte a mișcărilor precum și a însușirii detaliate a mișcării, caracterizată prin apariția stereotipului dinamic, pe baza sistematizării proceselor de excitație și inhibiție care se exprimă bine în structurile temporale, ritmice. În această etapă dispare încordarea, mișcările sunt conduse în conformitate cu indicațiile profesorului și cu planul propus de elev. Schiorul selecționează informațiile semnificative, anticipare, legarea conștientă a acțiunilor.

Este faza coordonării plastice, în care are loc adaptarea exercițiilor la condiții diferite. Este faza de perfecționare a tehnicii aplicate la condiții variate de teren, zăpadă și viteză de deplasare.

În efortul de învățare a schiului, elevul are de rezolvat următoarele probleme:

reprezentarea mentală a mișcării care este corectă atunci când:

i se dau caracteristicile mișcării;

i se dau accentele spațio-temporale, în legătură cu sistemul muscular și cu experiențele de ordin kinetic ale elevului și capacitatea de a observa cu precizie;

prezența metodelor: explicația, demonstrația, convorbirea.

înțelegerea mișcării, care poate fi urmare a:

observării atente;

reprezentării mentale a derulării mișcării = sesizarea conștientă a relațiilor dintre aspectele externe (structura ei în derularea spațio temporală) și caracteristicile interioare (conducerea senzorială a mișcării);

conștientizării experienței practice a propriilor execuții;

perfecționării execuției;

metodelor: explicația, demonstrația, exersarea și convorbirea.

comportarea conștientă, permanentă, în activitatea practică a intențiilor cu rezultatele încercărilor.

Prin urmare, elevul învață schiul, „schiind și comparând conștient”adică:

compară intenția cu ceea ce a realizat;

fixează derularea mișcării, repetând și schimbând sarcinile de mișcare;

comparând informațiile corective ale profesorului cu ceea ce simte în execuție.

Instruirea sistematică a elevului se face pe următoarele căi:

observând într-o manieră conștientă;

reflectând și imaginând;

explicând și discutând (chiar acompaniind derularea mișcării cu exprimări verbale);

ascultând dintr-o manieră conștientă;

experimentând, perseverând și evoluând.

Pentru profesor aceste probleme sunt legate de următoarele aspecte:

Particularizarea aplicării metodelor de predare la specificul schiului și al elevilor:

a.1. explicația, care este corectă când se bazează pe:

folosirea în mod corect a terminologiei specifice schiului;

adaptarea ei la vârsta și nivelul de pregătire al elevului;

evidențierea elementelor esențiale, caracteristice mișcării;

să ofere repere clare de amplitudini, ritm, direcție, etc.;

să parcurgă o ordine logică (pornind de la pozițiile și mișcările schiurilor până la tehnica gestuală).

a.2. demonstrația care trebuie:

să corespundă nivelului de pregătire al elevului deoarece acesta reține doar ceea ce poate face conform experienței pe care o are;

să ofere informații semnificative pentru toți elevii; elevii trebuie să învețe să observe, să rețină elementele psihomotrice puse în joc de o anumită mișcare;

să țină seama de modul de demonstrare, poziția corectă (fundamentală), ritmul, direcția, amplitudinea mișcărilor demonstrate;

să accentueze mecanismele fundamentale specifice tehnicii gestuale;

să stimuleze și să nu inhibe activitatea motrică a subiectului;

să se desfășoare pe un teren accesibil elevilor.

a.3. conversația:

Se folosește pentru:

transmiterea de cunoștințe, formarea convingerilor, stimularea gândirii, aprofundarea cunoștințelor, înțelegerea clară a clauzelor, menținerea atmosferei de lucru;

a ajuta la formarea reprezentării mentale corecte a mișcării.

a.4. exersarea:

reprezintă o nouă experiență pentru elev;

importantă poate să nu fie reușita, ci progresul elevului;

„pune în cauză” elevul care, este motivat de nevoia de răspuns pozitiv, de aceea sarcinile exersării trebuie să se bazeze pe situațiile în esență ludice care, favorizează integrarea experiențelor trăite, descoperite, simțite de la care se ajunge la noi experiențe, (specialiștii apelează la una din următoarele căi favorizante, sau combinarea lor:

amenajarea formelor de teren;

reducerea dimensiunilor schiurilor;

folosirea jocurilor, în funcție de natura sarcinilor de rezolvat).

Organizarea și desfășurarea exersării impune:

condițiile să corespundă fiecărei trepte de formare a deprinderii;

exersarea în ritmul optim;

să se desfășoară într-o atmosferă de lucru;

în permanență profesorul să se pună în situația celui care exersează;

exersarea să se poată desfășura sub forma globală (se va urmării direct comportamentul final, adică scopul, în condiții favorizate), și fracționată (unde obiectivul instruirii este divizat în etape metodologice care se însușesc progresiv). Cele două forme de bază se pot combina și în funcție de treapta (faza) de formare a deprinderii.

Exersarea se poate organiza sub următoarele forme:

exersare individuală;

exersare individualizată;

exersare în grup (pe grupe, cu grupa, etc.).

În cazul folosirii mijloacelor mecanice de urcare a pantei, organizarea exersării se poate face:

cu întreaga grupă, pentru care se vor stabilii sarcinile pentru fiecare porțiune de teren, și tot aici se va stabilii locul de oprire, viteza de deplasare și locul fiecărui elev în formație;

pe perechi omogene;

grupe de câte trei;

individual.

În toate aceste situații profesorul, fie stă cu o grupă, fie stă la jumătatea pantei (pârtiei), sau lucrează alături cu cei pe care le corectează.

Instructorul va fi și cel care stabilește direcțiile de deplasare, viteza, numărul de repetări, instruiește în legătură folosirea mijlocului mecanic, iar la vizibilitate redusă lucrează cu grupe strânse.

Alegerea mijloacelor în concordanță cu cerințele pedagogice ale instruirii urmărindu-se:

– ușurarea fazei de exersare, să se dea libertate subiectului pentru experimentări active și consistente, făcându-se totul pentru ca aceste experiențe să fie pozitive;

– intensificarea forței si a duratei senzațiilor pentru:

dezvoltarea simțului kinesteic (perceperea mișcării);

concentrarea asupra unei zone receptoare (planta piciorului);

eliminarea posibilităților de recepționare vizuală sau auditivă;

restrângerea până la unicitate a senzației primite (concentrare).

– reflectarea asupra senzațiilor culese, înaintea, în timpul și după activitate, în scopul dezvoltării participării active a subiectului (probleme și răspunsuri, mimică, bilanț, analiză, conștientizarea sentimentelor, rememorarea experienței trăite);

– favorizarea decontractării;

– favorizarea automatizării (jocuri, situații ludice);

– favorizarea responsabilității și autonomiei (coborâri liber, lucrul liber și autonom asupra unei teme, participarea elevilor la organizarea cursului, asigurarea și ajutorul reciproc între elevi;

– folosirea altor mijloace care solicită echilibrul și alunecarea.

c. Corectarea greșelilor de execuție tehnică

Sistematizarea greșelilor:

– greșeli fundamentale care influențează mecanismul de bază al procedeului;

– greșeli secundare care nu influențează mecanismul de bază al mișcării, dar care pot deveni fundamentale;

– greșeli întâmplătoare, este vorba de mișcarea care nu este încă automatizată și care se elimină ușor deoarece nu sunt stabile și este posibilă corectarea;

– greșeli obișnuite, sunt abateri de la mișcarea de bază care nu au fost corectate la timp și care pe parcursul învățării s-au automatizat, devenind stabile.

Cauzele acestor categorii de greșeli pot fi:

– înțelegerea insuficientă a mecanismului tehnic de bază se datorează: explicației greșite sau confuze, demonstrației greșite și a neatenției elevului;

– slaba pregătire a elevului;

– abordarea într-o succesiune greșită a procedeelor sau exercițiilor în învățare;

– timpul insuficient alocat pentru învățare;

– fixarea greșită a mecanismelor tehnice;

– oboseala care dereglează capacitatea de coordonare motrică;

– neglijarea alegerii și verificării corespunzătoare a materialului și echipamentului;

– neglijarea alegerii și amenajării corespunzătoare a terenului de lucru;

– neglijarea condițiilor necorespunzătoare de mediu (starea vremii, etc.).

În corectarea greșelilor profesorul trebuie să țină seama de următoarele indicații de ordin metodic:

– fiecare corectare să fie precedată de o apreciere pozitivă;

– în primele faze ale învățării vor fi corectate greșelile fundamentale;

– să nu se enumere și să nu se încerce corectarea simultană a mai multor greșeli;

– elevul să fie convins de greșeala proprie, profesorul să fie capabil de a comenta, cunoscând temeinic cauzele ei;

– corectarea să fie scurtă, la obiect, cu explicații esențiale și cu exerciții eficiente;

– o corectare să se efectueze imediat după apariția greșeli;

– încercările nereușite să nu se repete, să se intervină cu schimbarea sarcinilor de mișcare, a temei, a condițiilor de lucru și cu mijloace metodice auxiliare;

– în cazul unui curs colectiv: corectarea să vizeze greșeli cu caracter general de manifestare, să se explice cauzele lor, corectarea să se facă direct la greșeală și nu cu referire la persoană. În acest caz, corectarea individuală să se facă cu mult tact pedagogic, să nu jignească, să stimuleze, să fie însoțită de o recomandare clară la obiect.

Pentru reușita corectării este nevoie de:

– stimularea gândirii elevilor (a inteligenței) și de participarea conștientă a subiectului. Exercițiile ideomotorii vor determina reacții motrice funcționale, necesare în reușita corectării. Aplicarea principiilor didactice moderne (conștientizarea, problematizarea, programarea, modelarea și metodele active euristice, formative) vor asigura reglarea conștientă a execuțiilor prin autocontrol și verificarea reacțiilor, precum și de folosirea metodei globale în învățare.

Rolul profesorului în asigurarea unui climat de lucru corespunzător, depinde de:

Capacitatea de înțelegere a elevilor: disponibilitatea pentru contacte și dialog, intuiția de a adapta mijloacele particularităților elevilor și temelor propuse, atenția fiecăruia pentru a evita descurajarea celorlalți;

Competența specifică: capacitatea de a preda cunoștințele tehnice specifice schiului, cunoașterea măsurilor practice de securitate:

cunoștință privind primul ajutor;

cunoștință despre material și echipament;

un model: să demonstreze așa cum explică.

Capacitatea de a preda cu eficacitate se concretizează în: decizii pedagogice eficiente privind:

planificarea obiectivelor;

desfășurarea procesului instructiv;

evaluarea rezultatelor.

Climatul favorabil de lucru implică și pe elev. Profesorul trebuie să știe că:

fiecare acțiune a sa este sprijinită de o vorbă bună;

cunoaște terenuri noi și le domină;

se simte acceptat în grupă, urmărit de colegi și de profesori;

devine conștient de progresele pe care le face;

progresele sale sunt recunoscute de colegi și de profesori;

i se precizează obiectivele și acțiunile la care urmează să participe și nu este mutat dint-un loc în altul în mod mecanic;

i se solicită părerea în legătură cu organizarea și desfășurarea instruirii.

Elevul, se deranjează, când:

cade mereu;

nu este observat de colegi și profesori;

când i se spune: „acest lucru nu-l pot face toți”;

are material și echipament necorespunzător;

tremură de frig;

este ironizat;

primește explicații superficiale;

nu cunoaște obiectivele instruirii.

Evaluarea rezultatelor de către profesor trebuie să se facă:

pe baze obiective;

prin raportarea rezultatelor la aptitudinile și interesul subiectului;

având în vedere: comportamentul, experiența, nivelul cerințelor, calitatea instruirii, atmosfera de lucru;

să formuleze concluzii pentru programarea ulterioară.

Profesorul își verifică capacitatea de predare analizând modul în care rezolvă următoarele probleme:

alegerea terenului de lucru, amenajarea zăpezii;

conținutul predării,

desfășurarea instruirii;

folosirea unor mijloace auxiliare;

folosirea metodelor de predare;

calitatea și efectul corectărilor;

atmosfera de lucru;

folosirea ajutoarelor ritmice, temelor de mișcare, sarcinilor de mișcare, jocurilor, concursurilor.

II. ELEMENTE DE ACTUALITATE ÎN DOMENIUL SCHIULUI ALPIN

Metodica schiului trebuie să-și construiască demersul pedagogic-instructiv, pornind de la caracteristicile acestei activități care, în sinteză, sunt următoarele: se desfășoară în aer liber, în mijlocul naturii el practicându-se într-un cadru aparte: muntele, cu factorii lui de mediu particular (frigul, mari diferențe de temperaturi, schimbări rapide de timp și de vizibilitate). Se practică pe un element puțin obișnuit; ZĂPADA, care permite deplasarea în alunecare. În aceste condiții schiurile devin instrumente de alunecare, reprezentând mijlocul de exprimare a relației fizice a individului cu natura. Schiatul fiind o expresie corporală a acestei relații, un joc dintre două forțe: lumea interioară a schiorului și presiunile mediului extern. Se practică pe un teren particular a cărei caracteristică principală este PANTA, noțiunile de pantă și de alunecare incluzând noțiunile de viteză și echilibru, cu toate reacțiile ce decurg de aici, inclusiv cele de teamă și de euforie.

Noțiunea „a schia” reprezintă raportul fizic între individ și natură prin intermediul instrumentului de alunecare „schiurile” și elementul natural „zăpada”. Cunoașterea materialului vine în sprijinul fundamentării științifice a procesului de instruire.

Deplasarea schiurilor pe zăpadă determină un anumit comportament al schiorului (informațiile despre teren, zăpadă, starea de echilibru, presiuni asupra schiurilor, bocancilor schiorului, presiuni care vor determina răspunsurile schiorului).

Schiurile: acestea sunt integrate în sistemul schior – schi.

Sistemul schior – schi este supus legilor fizicii.

Confecționare schiurilor răspunde cerințelor legii prin:

curburile, care le dau profilul în diferite planuri;

compoziția internă (natura materialelor folosite și dispunerea lor).

Caracteristicile mecanice ale schiurilor:

rezistența;

suplețea longitudinală;

rigiditatea la torsiune;

Bocancii, prin caracteristicile lor mecanice determină un anumit comportament al schiurilor pe zăpadă și al schiorului pe propriile schiuri.

Pentru alegerea schiurilor se ține cont de particularitățile somatice și temperamentale ale fiecărui individ, de stagiul de pregătire în care se află și de scopul urmărit.

– pentru începători, lungimea schiurilor trebuie să fie cu 10 – 15cm. mai scurte decât talia lor, ceea ce va asigura o pivotare mai ușoară, fiind rezistența laterală a zăpezii mai mică;

– pentru schiorii de performanță, lungimea schiurilor va fi ales in funcție de probă;

– pentru schiorilor avansați, lungimea și modelul schiului va fi ales în funcție de scopul urmărit: schiatul pe teren variat sau schiatul total (pe orice formă de teren). Ca urmare, avem schiurile clasice (cele fără modificări evidente ale formei acestora) și schiurile moderne (de formă parabolică).

Schiurile clasice – sunt recomandate schiorilor care vor să practice schiatul în condiții variate de teren, în zăpadă mare, etc. Pentru aceștia, lungimea schiurilor va fi în funcție de talie, adică, cu 10-15cm. mai lungi decât înălțimea lui, asigurându-i o stabilitate mai bună.

Schiurile parabolice – sunt recomandate schiorilor care vor să practice schiul total, pe orice formă de teren (teren variat sau teren amenajat). Aceste schiuri, prin construcție, pot fi alese în funcție de temperamentul fiecărui individ, reprezentând latura dinamico-energetică a personalității.

În ultimii ani, în practică, s-au cristalizat trasee metodice de învățare a schiului, caracterizate prin:

-„calea indirectă”: de origine austriacă, și care folosește o succesiune de procedee executate cu schiurile ne paralele, insistând asupra: plugului, a ½ de plug, a cristianiei spre vale cu deschidere și până la executarea cristianiei spre vale prin rotație executate cu schiurile paralele;

„metoda directă”: de origine franceză, conceput pentru a permite începătorilor să execute chiar din primele lecții virajele cu schiurile paralele;

„metoda naturală”: este vorba de executarea anumitor procedee cu schiurile paralele dar pe urmă largă. Este de origine franceză (Joubert).

Scopul tuturor acestor trasee este cristiania spre vale prin rotație, executată cu schiurile paralele. Mecanismul declanșator, ca obiectiv final, este rotația. Utilizarea minischiurilor are aplicabilitate în „traseul direct” de învățare a tehnicii schiului alpin. Datorită dimensiunilor reduse ale schiurilor este ușurată efectuarea ocolirilor cu schiurile paralele. În acest caz nu mai apare necesară conceperea unor exerciții ajutătoare, sau a unor etape intermediare, pregătitoare în învățarea procedeului final.

Din punct de vedere tehnic, mecanismele au o aplicabilitate nelimitată în toate fazele instruirii de la schiorii începători la schiorii avansați. În ceea ce privește succesiunea metodică de învățare a procedeelor tehnice cu minischiurile, ea se adaptează perfect celei de la schiurile cu dimensiuni normale, permițând în plus un caracter mai relaxant al mișcărilor.

Unele școli de schi folosesc metoda creșterii progresivă a schiurilor în diferitele etape de instruire în schi. Astfel, avem schiuri cu trepte de lungime:

-75-100-135-160cm. și dimensiuni normale;

-50-60-80-130-150cm. și dimensiuni normale;

-65-100-135-165cm. și dimensiuni normale.

Pentru fiecare din cele patru dimensiuni există o anumită programă; realizarea conținutului instruirii pe o anumită dimensiune, permite trecerea la treapta superioară.

Durata instruirii pe o anumită treaptă de lungime a schiurilor, va depinde de latura dinamico-energetică a fiecărui schior (temperamentul schiorului).

Astfel:

– pentru subiecții atletici, cu o bună coordonare, care sunt curajoși și tenace, va fi nevoie de o singură zi în care vor folosi schiurile de 100cm., de încă o zi pentru schiuri de 135cm., de două zile pentru schiuri de 160cm. și de trei zile pentru schiuri de dimensiuni normale;

– pentru subiecți care posedă numai două din calitățile menționate la subiecții categoria anterioară, va fi nevoie de două zile cu schiuri de dimensiuni de 100cm., încă două zile cu schiurile de 135cm., de trei zile cu schiurile de dimensiuni de 160cm. și de opt zile cu schiurile de dimensiuni normale;

– pentru subiecți stângaci, fricoși sau comozi, va fi nevoie de două zile cu schiuri de 100cm., de șase zile cu schiuri de dimensiuni de 135cm., de opt zile pentru schiuri de dimensiuni de 160cm. și de cincisprezece zile pentru schiuri de dimensiuni normale;

– pentru subiecți neîndemânatici și foarte fricoși, este nevoie de șapte zile în prima etapă, apoi cincisprezece zile pentru etapa a doua, iar în etapa a treia se va definitiva dimensiunea normală a schiurilor care va ajunge doar la lungimea de 160cm. la această categorie de subiecți;

– pentru subiecții «contemplativi» cărora nu le place efortul fizic, va fi nevoie ca prima etapă să fie de un an, a doua de doi ani și etc.

2.1. Rolul terenului în evoluția tehnicii schiului și a metodicii acestuia

În evoluția sa, a parcurs mai multe etape fiecare fiind influențată de terenul pe care s-a realizat deplasarea pe schiuri.

În concordanță cu aceste condiții de teren a evoluat tehnica schiului și implicit metodica acesteia. Etapele distincte ale evoluției tehnicii schiului în relație cu terenul de schiat, sunt:

1.Mersul pe schi;

2.Pași succesivi pentru schimbarea direcției.

Ambele se desfășoară pe un teren plat, uniform și în zăpezi variate.

Metodica: învățare pe cale naturală (prin imitație).

b) 1. Mersul

2. Coborârea

3. Telemark-ul

4. Frânarea cu bețele

5. Pașii succesivi

Se desfășoară pe teren înclinat și plat determinând alunecarea.

Primele cursuri de predare organizată la Școala Telemark, în Norvegia.

c) 1. Telemark

2. Plug

3. Jumătate plug

4. Un singur băț lung (frânare, fără bețe)

Desfășurat pe teren abrupt.

Metodică:

– Apare prima metodă de învățare la Școala din Lilienfeld 1897, Matyiaș Zdarsky.

Apar cursuri de învățare și în Germania și în Elveția.

d) Telemark

Desfășurat pe teren din zone alpine.

Metodică:

Bazele teoretice ale școlii telemarkului (Vivian Confieldt – Austria).

e) Cristiania cu deschidere (tehnică modernă cu rădăcini în tehnica Zdarsky) Desfășurat pe teren din zone alpine.

Metodica:

Școala din Alberg (H. Schneider), Bazele pedagogice ale învățării; Obiective de instruire: plugul și stemul; Principii: poziția medie pe schiuri, alunecarea continuă.

1. Vorlage (aruncarea umărului în interiorul ocolirii, rotație, contrarotație) din tehnice școlii Germane.

2. Șerpuirea

3. Contrarotația

Desfășurate pe pârtii din zone alpine.

Metodica:

Școala Austriacă-compromis între stem și vorlage

Școala Elvețiană-umăr „fals” și contrarotație

Cristiania prin rotație, cu apel (o rotație mică urmată de o destindere a mișcării într-o rază mare a ocolirii).

Desfășurându-se pe pârtii din zone alpine.

Metodica:

– Școala Franceză „Le ski francaise” – sintetizează tehnica și metodica din perioada 1933-1937; – școala pe cinci clase de nivel:

1-2: coborâre directă și plugul

3-4-5: coborâre oblică și derapajul pentru începători și coborârea oblică derapajul și cristiania, pur (francezi – cristiania simplă, cristiania pură (clară), acum o denumesc proiecție circulară) pentru avansați.

h) Șerpuirea

Se desfășoară pe pârtii din zone alpine.

Metodica:

Șerpuirea prin cristianii ușoare;

Contrarotație;

i) Diferite tehnici pe probe

Se desfășoară pe pârtii din zone alpine.

Metodica:

Calea directă;

Calea indirectă în învățare;

Mișcări mai localizate;

Translația.

În consecință, fiecare procedeu de deplasare pe schiuri s-a născut pe o anumită formă de teren. Deci, în metodică, este logic să folosim forma de teren, ceea ce ușurează învățarea pe care s-a născut procedeul.

Schiul fiind în esență DEPLASARE, scopul nostru este de-al învăța pe subiect să se deplaseze, (adică să caute un traseu), să vireze, să-și menține echilibrul, să realizeze una sau mai multe elemente tehnice (plug, derapaj, ocolire, etc.).

Perceperea situației (mediului)este elementul dominant al mișcării. Structura realizării actelor motrice depinde în ultima instanță de organizarea perceptivă.

Schiorul reacționează la situația percepută care este dată printr-un sistem fizic:

– înclinația pantei, viteza, accidentele de teren, schiurile, corpul, etc. Stimulii veniți de la sistemul fizic, definesc prin valoarea lor combinată, o situație sigură și o situație deschisă, ceea ce cere, un mod sigur de rezolvare, o urmă sigură.

Dispozitivele motorii apar ca mijloace de restabilire a echilibrului în care condițiile sunt date de sectorul senzorial al sistemului nervos.

Situațiile percepute pot fi diferite la doi schiori cu un nivel de pregătire diferit. De exemplu: în cazul unui viraj în jurul unui fanion de slalom, începătorul nu se comportă la fel ca schiorul consacrat, datorită faptului că, situația este același dar efectul este diferit.

Sistemul fizic – în cazul de față – ocolirea unui jalon de slalom, va asigura perceperea situației pe baza cărora schiorul va reacționa. Situația percepută este aceiași pentru ambii schiori, dar numai efectul este diferit datorită educării anumitor calități la schiorul consacrat și a ne educării acestora la schiorul începător. De exemplu: frica, obișnuirea cu echipamentul, adaptare la diferite forme de teren, declanșare timpurie. Toate acestea asigurând efectul pozitiv sau negativ.

Învățarea schiului este rezultatul unei reorganizări a percepțiilor în care, terenul are un rol determinant.

Profesorul trebuie să acționeze asupra terenului pentru a provoca reacții noi din partea elevului și să-i ofere puncte de sprijin pentru acțiunile sale.

Organizarea terenului: – teren „de joacă”

– teren de „exercițiu”

Alegerea terenului de lucru: – se face în funcție de sarcinile lecției pe care elevul trebuie să-l rezolve și care de obicei să fie concretizată și de nivelul de pregătire a schiorilor.

Condiții de îndeplinit:

terenul să nu fie periculos;

să nu producă senzații de frică;

să nu fie aglomerat;

să nu fie cu prea multe movile;

să nu aibă prea multe taluzuri;

să nu fie prea tare înghețat;

să nu fie foarte îngust;

Amenajarea terenului: (a locului, zonei unde se va lucra) amenajarea locului de oprire este cel mai important lucru.

Folosirea mijloacelor mecanice de urcare a pantei răspunde unui adevăr:

„Schiul se învață schiind”

Schiul este în esență o deplasare pe o porțiune de teren plat sau pe o porțiune de teren înclinat. Pe acesta din urmă, dacă schiorul va efectua o coborâre indiferent în ce formă, acesta se va numi alunecare. Alunecarea cu cât este mai lungă și mai des repetată, atunci și învățarea este mai eficientă. Alunecarea poate fi mai reușită și mai eficientă numai dacă se va folosi de una dintre vastele mijloace mecanice de urcare a pantei (teleschi, telescaun, telecabină, telegondolă, etc.).

Mijlocul mecanic de urcare a pantei asigură:

creșterea volumului general în lecție;

creșterea densității motrice;

obținerea unei substanțiale economii de efort;

Folosire mijlocului mecanic de urcare a pantei impune următoarele cinci considerente:

instruirea subiecților asupra regulilor de folosire a lui;

instruirea subiecților asupra tehnicii de folosire a lui;

stabilirea și aplicarea unor forme speciale de organizare a exersării pe pantă,

aplicarea tuturor măsurilor impuse de evitarea accidentelor și a celor generale privind reglementările deplasării schiorilor pe pantă;

cunoașterea de către profesor a modalităților de dirijare a activității subiecților in aceste condiții.

2.2. Echipament – Caracteristici

Schiul parabolic își are originea în domeniul snowboard-ului, a preluat forma și calitățile unei plăci de snowboard, adică o portanță mărită a schiului în zăpadă profundă și posibilitatea de a desena viraje tăiate mult mai ușor.Primul schiu de tip parabolic a fost construit de firma Atomic în anul 1988.

Schiurile parabolice sunt caracterizate in principal de cotele progresive ale acestora,adică prin lățimea mai mare a cozii (talonului) schiului, ceea ce aduce o imbunătățire a tehnicii schiorilor care foloseau o accelerare mai mare pe final de viraj și executau virajele mai rotunjite la viteze mai mari in zăpadă mai dură.Principalul obiectiv era acela de a diminua sursele de frânare prin eliminarea derapajelor, aceasta putând fi posibilă prin alunecarea schiului pe canturi, astfel încât urmele lăsate pe zăpadă să fie cât mai subțiri. Pentru a declanșa un astfel de viraj tăiat cu un schiu parabolic nu trebuie decât să pui schiurile progresiv pe canturi, să adopți o poziție relativ avântată și să controlezi înclinația corpului spre interiorul virajului pentru a compensa forțele exterioare care se manifestă asupra ta. Arcul de cerc format în urma virajului poate fi de 15 m, iar in cazul în care executam un asemenea viraj în aceleași condiții și cu un asemenea efort cu un schiu clasic putem obține un arc de cerc de 35 m.

Odată cu apariția materialelor performante cum sunt kevlarul sau carbonul folosite in industria aeronautică și folosirea acestora în construcția schiurilor, designul, forma și performanțele acestora sunt foarte vizibile.Unele schiuri au lățimea exagerată a spatulei, iar altele se evidențiază prin îngustarea zonei mediane.Aceste caracteristici ale schiului,lățimea vârfului și cozii,îngustarea zonei mediane definesc curburile laterale ale schiului unde exista și o anume formulă de calcul pentru arcul de cerc desemnat si anume:

Lățime spatulă + lățime talon

Arcul lateral =–––––––––––––

2x lățimea zonei mediane

Fig. 1.

Structura schiului a suferit modificări. Fiecare fabricant de schiuri datorită cercetărilor proprii au concretizat idei noi și originale de structură. În literatura de specialitate am întâlnit mai multe sisteme noi de structură:

a b c d e

Fig. 2.

sistemul 3 D Power Bridge Construction;

sistemul TTC Torsion Traction Control;

sistemul Free Flex ProPlate;

sistemul tradițional Sandwich Cap;

sistemul Beta Carv.

Bocancii de schi

Fig. 3.

Bocancul de schi este foarte important deoarece acesta reprezintă punctul de comunicare a sciorului cu schiurile, cu zăpada.Schiorul primeste informații despre natura contactului schiului cu zăpada și răspunde ulterior acestora prin intermediul bocancilor.Această transmisie a informațiilor schior-schi este eficientă atunci când ajustarea claparilor pe picior, din punct de vedere anatomic, este eficientă.Clăparul trebuie să fie rigid, dar in același timp să fie flexibil în anumite puncte de înclinație antero-posterior reglajul acestuia să permită o înclinație de 12°-14°-16°, iar un canting sau înclinație laterală de la -1° la +4°.

Bocancii moderni trebuie să îndeplineasca urmatoarele cerințe:

să aibă un raport rezonabil între eficacitate, flexibilitate și duritate.

să fie confortabili,schiatul pe perioada unei zile să nu ridice probleme.

adaptabili la cerințele tehnicii actuale.

Bocancii de construcție modernă, favorizează:

activitatea receptorilor cutanați și a proprioceptorilor sensibilității profunde la nivelul piciorului, care sunt generatori de informații senzoriale pentru schior;

răspunsul motric elaborat de schior;

amortizarea forțelor la care este supus sistemul schior – schi;

unghiul accesibil între tibie și picior necesar poziției fundamentale în alunecare;

fixarea, ușor suportabilă (comodă) a piciorului;

poziție corectă de așezare (călcare) a tălpii clăparului pe schiuri (fără înclinație externă sau internă a spoilerului);

Se impune cunoașterea punctelor de contact ale piciorului cu suprafața internă a bocancului în diferite poziții și mișcări în plan lateral, longitudinal și vertical.

Legăturile

Poziția legăturilor pe schiu este definită de buna comportare a schiului în viraj.Această poziție este precizată, în general, de fabricanți.Toate legăturile sunt prevăzute cu un schi-stoper, acesta împiedicând schiul să alunece atunci când clăparul nu este fixat în legătura. Schiurile carve beneficiază de o placă înălțătoare specială, cu înălțimi între 20 și 50 mm pentru a împiedica atingerea clăparului de zăpadă la angulații foarte mari.

Înălțătoarele integrate pe schi, legături sau clăpari precum și plăcile înălțătoare separate ce se montează intre schi și legătură, au scopul de a înălța poziția schiorului pe schiuri pentru a satisface următoarele:

• o cantare mai puternică.

• poziție mai bună în viraje.

• un timing mai bun (fază de conducere mai bună).

Plăcile înălțătoare dintre schi și legături fac ca schiul să fie mai rigid, de aceea nu întodeauna această schimbare are un efect pozitiv,aceasta depinzând direct de modelul de schi, de placă ânălțătoare si de legături.

Efectele negative ce pot apărea sunt:

• pericolul accidentării prin tăiere.

•schi-stoper-ul poate avea disfuncții de alunecare.

Înălțătoarele integrate în legături sunt garantate de producător, în schiul de agrement înălțimea măsoară 10 mm, iar în competiții grosimea schiului în zona mediană este de 55 mm, cu posibilitatea de a o mări cu maxim 15 mm.Schiorii începători și copii de pâna la 14 ani nu au nevoie de înălțătoare.

Bețele de schi

Fig. 4.

Bețele de schi trebuie să fie ușoare, lungimea lor trebuie adaptată taliei astfel încât în poziția de stând normală cu clăparii pe schiuri, unghiul format între braț și ante-braț să fie de 90°, iar rondelele să fie bine fixate.

În general bețelor de schi nu li se acordă o mare importanță, dar totuși, un schior știe cât este de important să aibă în mâini aceste tuburi de aluminiu care îi completează echipamentul de schi.Ele ajută schiorul pentru că asigură prizele de sprijin pe zăpadă și ajută la întoarceri, la mers etc.

Casca

Fig. 5.

Este un accesoriu care se folosește obligatoriu pentru anumite probe din schiul competițional și este diferita pentru fiecare probă în parte: slalom, slalom uriaș și coborâre.Poate fi utilizată în competiții doar cu o omologare in pealabil.Este indicată folosirea căștii în special pentru copii.

2.3. Particularitățile compartimentului tehnic

Termenul "carve" provine din limba engleză unde înseamnă "a tăia". În tehnica schiului alpin, el definește un procedeu, o tehnică aparte, de actualitate, care presupune în primul rând echipament special adaptat pentru realizarea "virajului tăiat". Tot astăzi, carving-ul definește o probă de actualitate a schiului alpin, denumită sugestiv de specialiștii domeniului "tehnica ocolirii conduse".

Evoluția în materie de echipament face posibilă în zilele noastre alegerea schiurilor în funcție de nivelul tehnic al schiorului și tipul de utilizare al acestora. Schiul carving (parabolic) a revoluționat schiul alpin, atât din punct de vedere al tehnicii, cât și a metodologiei de învățare.

Construcția carve se bazează pe trei elemente fundamentale:

– lățimea centrală a schiului (în mm.);

– raza ocolirii (arcul optim descris de schiuri se măsoară în metri și este determinat de cotele de lărgime ale schiului, relația dintre lățimea spatelui și a talonului (taper).
– raza mică a tailierungului face posibilă descrierea virajelor pe o rază largă sau medie, pe pârtii cu o înclinație mică sau medie fără o acțiune anume a schiorului;

Avantajele schiurilor carving sunt:

schimbare ușoară a direcției;

alunecare mai bună prin cantare;

un control mai bun al tempoului;

plăcerea alunecării și în cazul unui tempo mai redus;

tăierea mai intensă a virajelor;

ușurarea schiului în zăpadă mare, prin lățimea cozilor.

Învățarea tehnicii "carving"- inițierea în "carving"

Reprezintă poate cea mai mare provocare tehnică pe o pârtie de schi. Cheia constă în a-ți lăsa schiurile să facă acest lucru, folosindu-te de designul lor pentru a tăia virajele. Schiurile de carving permit acest lucru grație construcției specifice mult studiate.

Trebuie reținut faptul că fiecare viraj trebuie condus fără a grăbi ieșirea din ocolire. Consolidarea tehnicii prin pregătirea specifică are în vedere următoarele elemente de bază:

a. Forța – schiurile, mușchii și gravitația trebuie utilizate în armonie;

b. Precizie și relaxare – concentrarea trebuie orientată spre două lucruri: terenul și modul în care se schiază.

Elemente de fizică și biomecanică cu aplicații în schiul alpin

Elementele de fizică și biomecanică pot fi de folos în studiul mișcării unui schior pe un plan înclinat. Cauzele care permit efectuarea unei traiectorii curbilinii derivă din însușirea următoarelor elemente:

Mișcările schiorului.

Reacția schiului și deformarea sa.

Reacția terenului.

Acțiunea altor forțe externe.

Studiul acestor elemente poate ajuta și pentru a înțelege eventualele greșeli care duc la îndepărtarea execuției ideale, provocând căderi sau îndepărtări de la linia ideala preconcepută.

Axele și planurile corpului uman:

Pentru a înțelege mai bine parametrii în care un schior este supus forțelor exterioare ce se abat asupra corpului în timpul coborârii, trebuie să ne imaginăm corpul uman parcurs de trei axe și tăiat de trei planuri:

Axa longitudinală – traversează corpul din creștetul capului pâna în punctul de unire al călcâielor.

Axa transversală – traversează corpul de la un umăr la altul.

Axa sagitală – traversează corpul din spate spre înainte.

Aceste axe individualizează următoarele planuri:

Planul frontal care divide in 2 părți asimetrice, una anterioara și una posterioară.

Planul sagital împarte corpul in 2 părți simetrice, una stîngă și una dreaptă.

Planul transversal, împarte corpul asimetric una superioară și una inferioară.

Fig. 6.

Acțiuni biomecanice ale schiorului în timpul alunecării:

Conducerea este rezultatul biomecanic al complexului de mișcări care au drept consecință execuția unei ocoliri fără a devia de la traiectoria curbilinie dorită.

Acțiunea de pivotaj reprezintă acea activitate continuă de intervenție milimetrică în fazele de îndrumare și conducere a schiurilor, cu acțiuni musculare și biomecanice ale complexului articular picior (talpa) – gleznă, care dă corecturi eficiente traiectoriei ocolirii.

Îndrumarea (orientarea pe traiectoria dorită) este rezultatul acțiunii de pivotaj a tălpilor în scopul execuției unei traiectorii optime.

Noțiuni de dinamică:

Dinamica corpului rigid. Un schior nu este un corp rigid pentru că se poate deforma: poate deschide brațele, se poate apleca sau înălța, poate roti trunchiul.

Dinamica studiază mișcarea unor corpuri rigide.

Forta de gravitație este forța determinată de atracția pământului, intensitatea ei fiind variabilă, în funcție de greutatea corpului.

Centru de greutate reprezintă punctul în care se pot considera aplicate rezultatele variatelor forțe de apăsare, care acționează asupra diferitelor părți ale corpului, sub influența gravitației terestre. Localizarea centrului de greutate depinde de poziția corpului.

Forța centrifugă reprezintă forța de inerție care atrage schiorul spre exteriorul ocolirii.

Forța centripetă are o acțiune ce favorivează transformarea mișcării rectilinii în curbilinie, acționând contrar sensului centrifugii pe care o echilibrează.

Forța de frecare este reprezentată de momentul în care 2 corpuri aflate în contact alunecă unul contra celuilalt, apare o forță care se opune mișcării. În schi această forță depinde de reacția sprijinului care acționează perpendicular pe schiuri și de starea talpilor schiurilor și a zăpezii. Când cele 2 corpuri aflate în contact (schiurile si zăpada) se deplasează unul față de celalalt, rugozitațile de pe suprafața schiurilor se întrepatrund cu neregularitațile zăpezii, corpul imobil acționând asupra corpului mobil cu forța îndreptată în sens contrar ultimei mișcări.

Aceasta o putem calcula după următoarea formulă de calcul:

Ff = m X g X μ X cos α

Unde:

Ff = forța de frecare.

μ = coeficient de frecare cu valori între 0,01 si 0,05 ( in funcție de natura talpii și tipul de zăpadă,care se poate diminua prin ceruirea tălpii sciului).

g = acceleratia gravitațională.

m = masa corpului.

α = unghiul de frecare.

cos α = număr cu valori între 0 și 1.

Energia cinetică: acest tip de energie – de mișcare – accelerează viteza de execuție (cazul întinderii energetice a corpului, care urmează ghemuirii la start). Energia cinetică crește cu cât mișcarea sau viteza corpului este mai mare.

Tehnica de bază a schiului alpin:

Mișcarea – este o activitate motrică care urmează o idee precisă de acțiune sau o necesitate de acțiuni utile pentru atingerea unui obiectiv.

Flexia – reprezintă biomecanic momentul de relaxare musculară concretizată practic în coborârea CGG printr-o mișcare accelerată, fapt care produce descărcarea schiurilor pe durata de aproximativ 50% din durata totală actului motric. Restul timpului (50%) este dedicat redresării, opririi flexiei prin activare musculară, compresia, acțiune ce implică învingerea atât a F de gravitație cât și a masei schiorului deci lucrul muscular corelat (coapse, musculatură inferioară bust, gambe). La viteze crescute cresc și sarcinile ce apasă asupra sistemului SS iar efortul muscular este extrem. Dacă la toate acestea se adaugă și parcurgerea unei contrapante apare fenomenul de supracompresie caracterizat de asemenea de eforturi musculare uriașe.

Extensia – este constituită de contracția musculaturii extensoare ce poate dezvolta o presiune egală cu greutatea sistemului aflat în mișcare se obține astfel menținerea de poziții. Executarea unei suprapresiuni inițiază o mișcare ascendentă pe care gravitația o limitează. Dacă impulsul este suficient de puternic poate desprinde de la sol schiorul. Aceasta suprapresiune crează deasemenea descărcarea schiurilor (la un schior cu greutatea de 70 kg deplasarea ascendentă a CGG cu 15 cm produce o descărcare de aproximativ 0.17 secunde). Împingerea trebuie executată perpendicular pe sprijin, iar durata fazei de descărcare este direct proporțională de amplitudinea mișcării verticale a CGG și de viteza de execuție. Revenirea la poziția inițială produce la rândul ei dublarea fazei de descărcare.

Balansul antero-posterior – e reprezentat de o mișcare înainte-înapoi în sensul longitudinal al schiurilor și în planul sagital al corpului schiorului. Se regăsește în faza de declanșare a virajului, derapajul oblic al vârfurilor și cozilor, trecerea racordurilor de pantă.

Schimbul de muchii – poate fi regăsit și sub denumirea de joc de muchii și reprezintă un alt mecanism fundamental. Implică arcuirea corpului la nivelul bazinului și genunchilor (arcul triplei extensii), fapt ce induce un joc de forțe la nivelul suprafeței de contact schi – zăpadă. Schiorul poate amplifica sau diminua aceste forțe diminuând sau accentuând forța de reacție a sprijinului. Cantarea reprezintă proiectarea muchilor laterale a schiurilor (asociat cu mecanismul descris anterior de arcuire și proiecția greutății predominant pe vale), constituie baza frânărilor.

Transferul sprijinului – în faza de conducere a virajului înscrierea pe arcului ocolorii intensifică valorile F centrifuge iar schiurile părăsesc traiectoria curbilinie. Se apelează la un alt mecanism tehnic: transferul greutății pe schiul exterior ocolirii. Acest mecanism este astăzi îmbunătățit, perfecționat și transformat în translație de greutate. Noua orientare tehnică implică încărcarea treptată a ambelor schiuri (apare și crește rolul schiului interior) asociată cu arcuirea amplă spre vale la nivelul genunchilor, bazinului și trunchiului. Această formă de virare este posibilă datorită echipamentului parabolic.

Pivotarea schiurilor: reprezentat de acțiunea specific a schiului așezat pe muchie și încărcat. Noul tip de echipament prin forma specifică a revoluționat acțiunea de pivotare.

Tehnica virării în schiul alpin

În prezent, formele noi de virare ale schiului alpin sunt rezultatul cu succes al revoluționării echipamentelor moderne specializate pe fiecare probă în parte. Dar să nu uităm că din totdeauna a fost așa. În trecutul nu foarte îndepărtat a schiului alpin, virajele erau exact opusul formei de virare din prezent, mai precis dacă la schiul parabolic virajul este executat cu mai multă ușurință, derapajul fiind inexistent datorită formei schiului, la cel timpuriu virajele erau executate prin derapaj, erau mult mai largi, iar traiectoria acestuia nu era tocmai precisă la viteze mai mari.

Virajul clasic are la bază aceeași tehnică ca și în prezent, schimbarea greutății de pe un picior pe celălalt ajutată de balansul vertical și pivotare, doar că la cantarea sub presiune al schiului din vale acesta derapează, greutatea corpului fiind mult repartizată pe piciorul din vale.

În schiul de competiție, de Cupa Mondială, cei care și-au perfecționat tehnica pe schiurile clasice au fost nevoiți să se adapteze la noile cerințe impuse de schiurile parabolice, acestea fiind cu un pas mai în față, la începutul anilor 1990 în probele de slalom uriaș și Super-G. Acestea s-au evidențiat mai accentuat in proba de slalom puțin mai târziu.

În toate probele schiului alpin introducerea schiurilor parabolice a adus o serie de modificări în registrul tehnico-tactic al schiorilor. În general aceste modificări au fost:

topografia traseelor s-a modificat în sensul unui decalaj lateral mai accentuat al porților. În ciuda vitezelor tot mai mari de coborâre schiorii reușeau pe un schiu parabolic să deseneze viraje perfect rotunjite ;

preocuparea pentru perfecționarea echilibrului lateral. Virajele fiind din ce în ce mai închise și mai rotunjite impunea schiorilor noi modalități de abordare a finalului virajelor. Acest fapt a adus o înclinare extremă a corpului schiorului spre interiorul virajului pe fondul unui sprijin ferm pe ambele schiuri.

Virajul „carve” sau virajul tăiat

Virajul tăiat presupune schimbarea direcției de deplasare a schiului parabolic, cu ajutorul presiunii exercitate pe canturi și pivotarea acestora cu un minim derapaj, acesta fiind mult mai „agresiv” în comparație cu cel clasic, adică doar la coborârea liberă a unui schiu cu cote progresive în zona spatulei și talonului observăm că direcția acestuia tinde să se modifice.

Elementele importante în carving, în tăierea virajului, sunt reprezentate de balans și schimbul de greutate, care cer un oarecare efort și concentrare. Într-o ocolire „carve” derapajul este eliminat datorită efectului sidecut, care definește cu exactitate traiectoria de urmat.

Schiul exterior susține majoritar greutatea corpului, schiul interior fiind cel care determină tăierea virajului și controlul presiunii.

Virajul tăiat este constituit din trei faze care cuprind elemente specifice:

Faza de declanșare – inițierea ocolirii (faza 1);

Faza de conducere (faza 2);

Faza de transfer – ieșirea din ocolire (faza 3).

Fig.7.

În cadrul tehnicii virajului tăiat putem delimita câteva procedee tehnice :

Virajul scurt cu schiurile paralele:

Tehnica: se pleacă de la virajul spre vale cu schiurile paralele prin extensie – rotație. În înlănțuirea mai multor viraje, faza finală a unei schimbări de direcție se confundă cu declanșarea virajului următor.

Sub impulsul elanului creat, schiurile se desprind ușor de pe zăpadă, se deplasează lateral și își schimbă muchiile. Extensia ușoară a corpului este însoțită de avântare. Pe arcul de ocolire, corpul se arcuiește iar umerii adoptă o poziție de contrarotație. Încheierea virajului poate să însemne un nou contraviraj sau oprire.

Indicații metodice: înclinația pantei determină amplitudinea și vigoarea mișcărilor. Echilibrarea corpului nu este posibilă decât printr-un sprijin eficace pe canturi. Pe panta înclinată și la viteză sporită, balansul pe verticală este redus, amplificându-se în schimb arcuirea corpului și deplasarea laterală a schiurilor. Execuția virajelor legate trebuie să se caracterizeze prin ritm, dinamism și suplețe.

Variante ale virajului scurt cu schiurile paralele:

pe pante abrupte schiorul este obligat să adopte o poziție mai grupată, cu schiurile bine sprijinite pe canturi, în deosebi pe schiul din vale.

pe pante foarte înclinate, cu zăpadă dură, virajele trebuie și mai mult scurtate (se elimină faza de conducere).

pe zăpadă adâncă, o poziție a corpului înclinată înapoi, ușurează eliberarea din zăpadă a spatulelor, schimbările de direcție efectuându-se prin impulsia circulară a ambelor picioare.

Alte variante ale virajului scurt cu schiurile paralele pot rezulta din virajele cu flexie – pivotare și propulsie-rotație, dar sunt mai puțin precise și deci eficace în ceea ce privește cantarea și ritmul execuției.

Virajele cu schiurile paralele prin propulsie – rotație: se folosește în condițiile unei zăpezi abundente, mai dificile. Mecanismul tehnic are două variante după modelul de achiziționre în faza de pregătire a declanșării virajului:

Se flexează gleznele și se împing șoldurile înainte, se propulsează picioarele în față și se descarcă spatulele; spre sfârșitul mișcării de propulsie, se rotesc picioarele pentru declanșarea virajului și se trece la conducerea schiurilor pe arcul de ocolire prin presiunea rotativă. Corpul este ușor înclinat înapoi (poziție recul).

Se combină mișcarea de propulsie cu declanșarea virajului prin proiecție circulară. Schiurile astfel descărcate sunt propulsate înainte (cu spatulele îndreptate în sus) apoi rotite. Mecanismul tehnic angrenează întregul corp.

Indicații metodice: Alegerea unor pârtii cu înclinare medie, zăpadă pudroasă, ușoară; abordarea progresivă a zăpezii abundente; dozarea vitezei; accent pe cursivitatea mișcărilor și ritm.

Virajul cu anticipare: Acest procedeu tehnic folosește în faza declanșării rotația lansată a corpului spre vale, în care bustul adoptă o poziție avântată și ușor arcuită ce precede pivotarea schiurilor spre noua direcție. Execuția lui se face de preferință pe pante relativ ușoare, cu schiurile mai mult pe lat și se caracterizează prin multă finețe și cursivitate. Descărcarea se obține prin mișcare de balans. La sfârșitul flexiei are loc „bătaia” ușoară pe ambele picioare, al cărei impuls va provoca plonjarea corpului spre vale. Această mișcare de anticipare va antrena după sine pivotarea schiurilor spre noua direcție.

Virajul cu absorbție pasivă

Tehnica: Se pleacă în poziție relativ înaltă, cu schiurile egal încărcate. Descărcarea și orientarea schiurilor spre noua direcție se face în momentul ajungerii pe coama movilei.

În acest moment genunchii sunt aruncați spre piept de forma terenului. Urmează întinderea activă a picioarelor, asociată unei întinderi spre înainte, concomitent cu punerea schiurilor pe muchii și conducerea virajului. În general, balansul pe verticală este redus și limitat la nivelul trenului inferior, în timp ce bustul se menține flexat și orientat spre pantă. O poziție ușor înclinată înapoi este recomandabilă.

Indicații metodice: Deoarece acest tip de viraj este folosit în treceri peste taluzuri, alegerea pantei și dozarea vitezei sunt importante. Legările de viraje de acest tip executate ritmic, cursiv ajută mult la învățarea și evoluția degajată pe pârtiile nivelate.

Virajul cu absorbție activă.

Și acest procedeu tehnic se foloșeste pe pârtiile cu movile. Important în execuție este sprijinul energic pe canturi, executat la sfârșitul virajului precedent, care ajută la tragerea coapselor sub corp și contribuie la descărcarea schiurilor. Aceasta face posibilă pivotarea rapidă a schiurilor spre noua direcție. Când execuția este energică, tragerea rapidă a picioarelor sub corp și schimbarea cantării, se face fără atingerea zăpezii. Anticiparea și înfigerea bățului interior, care se face lateral la nivelul legăturilor din spate, au rolul de a favoriza și mai mult execuția virajului. Tragerea picioarelor sub corp duce inevitabil la o poziție înclinată înapoi pe parcursul conducerii virajelor.

Atenție la următoarele momente:

sprijinul pe canturi la sfârșitul virajului precedent;

tragerea activă și suplă a coapselor sub corp;

plasarea șoldului spre interiorul virajului;

menținerea poziției înclinate spre înapoi;

reducerea balansului pe verticală.

Viraje cu diferite forme de pedalare.

Prin pedalare se întelege trecerea marcată a greutății corpului pe schiul din deal sau de pe schiul din vale pe cel din deal (schi exterior pentru noul viraj), în faza de declanșare a virajului, cu scopul creerii condițiilor raționale și eficace declanșării, eliminării derapajului și accelerării vitezei. Schiul din deal care continuă să alunece la ieșirea din virajul precedent sau este depărtat de aceeași parte înaintea pedalării, plasează centrul de greutate al corpului într-o poziție de plecare favorabilă, traiectoria mișcării de basculare spre interiorul virajului fiind astfel micșorată.

În practică se întâlnesc mai multe tipuri de viraje cu pedalare:

Pedalarea pe schiul din deal: la sfârșitul unui viraj obișnuit efectuat cu schiurile paralele, se trece greutatea de pe schiul din vale pe cel din deal. Se alunecă mai întâi pe muchia din deal a acestui schi, apoi se trece pe lat și se începe virajul următor prin basculare – flexie – contrarotație.

Pedalarea cu accelerare pe schiul din deal, așezat pe zăpadă divergent: din coborâre oblică se împinge pe schiul din vale. Se ridică schiul din deal și se pune pe zăpadă divergent față de direcția inițială. Se pedalează cu elan spre acest schi. Se susține mișcarea cu brațul interior și se declanșează virajul prin extensie – basculare – rotație. Schimbarea muchiei schiului din deal este începută adesea printr-o plasare a genunchiului din deal spre interiorul virajului.

Pedalarea cu desprindere: cu o împingere dinamică, se sare de pe schiul din vale pe cel din deal, care este deja rotit în aer, în timp ce corpul basculează simultan spre interiorul virajului. Pe măsură ce schiul ia contact cu zăpada se trece imediat la conducerea virajului printr-o presiune rotativă.

Șerpuirea:

Acest procedeu constă dintr-o înlănțuire de viraje spre vale executate ritmic fără faze intermediare, în care sfârșitul unuia coincide cu declanșarea celuilalt. Practic există tot atâtea forme de șerpuire câte procedee de viraje spre vale există. Șerpuirea sub formele simple (pe urmă largă, în plug, jumătate plug) constituie un excelent mijloc pentru accelerarea instruirii, fiind accesibilă de timpuriu, indiferent de vârstă.

Cu trecerea timpului tehnica virajului tăiat este tot mai perfecționată ajunsă în ziua de azi ca pentru fiecare dintre probele de competiție mondială: slalom, slalom uriaș, slalom super uriaș și coborâre să dispună de anumite procedee tehnice adaptate pentru fiecare dintre acestea.

III. Particularitățile fiziologice, bio-psiho-somatice ale copilului de ani 7-10 ani.

3.1. Profilul psihomotric la copii

Motricitatea poate fi privită din doua perspective :

– ca fenomen observat din exterior ( studiul structurii, formei, genezei si învatarii miscarilor) ai carui factori si procese sunt explorate descriptive si explicativ printr-un demers interdisciplinar;

– ca proces privit din interior de catre subiectul implicat care simte, alege, decide, comunica, ataca, riposteaza, deci care traieste subiectiv miscarea ; un astfel de studiu îl realizeaza psihologia si subramurile sale .

Abordarea psihomotricitatii se circumscrie celei de-a doua viziuni, cu afirmarea clara a unitatii aspectelor fizic , motric si psihic ale individului .

Psihomotricitatea este definita ca rezultat al integrarii functiilor motrice si mentale sub efectul maturizarii sistemului nervos, ce vizeaza raportul subiectului cu corpul.

Pentru a optimiza dezvoltarea corporală și sportivă a copiilor și adolescenților, este absolut necesară cunoașterea particularităților morfologice funcționale și psihice ale fiecărei etape din perioadele de creștere și dezvoltare ale copilului și tânărului.

Conceptul de vârstă este utilizat în literatura de specialitate cu sensuri diferite. Se distinge: vârsta cronologică, vârsta biologică, vârsta funcțională, vârsta psihologică (Singer, 1981).

Vârsta cronologică se referă la data calendaristică, este o dată cu valoare statistică.

Vârsta biologică – sau vârsta individului este vârsta pe care organismul o prezintă, pe baza calităților biologice a țesuturilor sale comparate cu valorile normale. Ea depinde de procesele maturizării biologice și de influențe exogene (Rothing, 1983).

Vârsta psihologică, bazată pe capacitatea de adaptare individuală, pe reacțiile subiective și imaginea de sine a unui individ. Sub aspectul vârstei performanței, ea poate fi considerată suma experiențelor și a maturității (Bocher, 1969).

Vârsta socială – este influențată de structura societății. Astfel, același individ poate fi clasat printre tineri în anumite cazuri, sau printre bătrâni în alte circumstanțe

3.2. Particularitățiile morfofuncționale ale copiilor de 7-10 ani

În lucrarea „Terminologia educației fizice și sportului” se menționează că prin dezvoltarea fizică se înțelege „rezultatul, precum și acțiunea îndreptată spre influențarea creșterii corecte și armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfologici (somatici) și funcționali calitativi și proporționali, cât mai apropiați de valorile atribuite în acest sens organismului sănătos la diferite vârste”. Deci, dezvoltarea fizică presupune două categorii de indici:

1.Somatici/morfologici care se văd, se observă cu „ochiul liber” sau se obțin prin măsurare: înălțimea corporală, greutatea corporală, perimetrele și diametrele la anumite nivele corporale, lungimea segmentelor corpului etc.;

2.Funcționali/fiziologici care nu se văd cu „ochiul liber”, dar care constituie „motorul” organismului uman și care se obțin numai prin măsurare: frecvența cardiacă, frecvența respiratorie, capacitatea vitală/respiratorie, tensiunea arterială etc.

Din punct de vedere somatic:

Înălțimea elevilor crește accelerat, într-un ritm superior tuturor vârstelor din ontogeneză. Membrele cresc mai mult decât trunchiul, producându-se astfel un dezechilibru.

Greutatea corporală înregistrează, mai ales la băieți, o ușoară încetinire a ritmului de creștere (față de vârsta anterioară).

Sistemul osos este în plin proces de consolidare. Se semnalează o depu-nere insuficientă a calciului în oase, fapt care poate favoriza apariția unor deformări de tipul scoliozelor, cifozelor, lordozelor, piciorului plat,etc.

Toracele este îngust și abdomenul supt, iar organele interne, din cutia toracică sunt puțin dezvoltate, fapt care determină dificultăți în privința adaptării la un efort fizic susținut.

Ligamentele și articulațiile sunt încă insuficient dezvoltate, fapt care implică o slabă rezistență la tracțiuni și întinderi.

Din punct de vedere funcțional:

Se manifestă o capacitate încă redusă de adaptare și rezistență a aparatelor cardio-vascular și respirator la eforturi fizice intense și de lunngă durată. Datorită faptului că lumenul vaselor este îngust, cordul depune travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor. De aceea apar frecvent fenomene de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac, etc. Capacitatea aerobă maximă se îmbunătățește.

Se păstrează marea plasticitate a sistemului nervos central, cu toate că eficiența scade pe fondul unor perturbări de ordin hormonal.

Excitația corticală predomină față de inhibiție, pe fondul semnalării unei creșteri a fenomenelor de inhibiție condiționată (mai ales de diferențiere), ceea ce ajută mult în procesul de formare a stereotipurilor dinamice. Datorită creșterii eficienței reglării corticale se îmbunătățește mult coordonarea și precizia actelor și acțiunilor motrice.

Limbajul, ca funcție a celui de al doilea sistem de semnalizare, are un rol deosebit și predominant – în raport cu primul sistem de semnalizare – în procesul de predare-învățare.

În sfera vegetativă se produc mari prefaceri la această perioadă de vârstă, mai ales sub aspectul maturizării caracteristicilor sexuale (mai devreme la fete față de băieți).

Pentru realizarea unei dezvoltări fizice corecte și armonioase, în funcție de vârstă, se urmăresc,mai ales la educație fizică, următoarele obiective principale:

-armonie între cele două categorii de indici;

-armonie/proporționalitate în interiorul indicilor somatici/morfologici (cel mai important fiind raportul dintre înălțime și greutatea corporală);

-armonie între indicii funcționali/fiziologici;

-menținerea unui tonus muscular optim;

-obținerea și menținerea unei atitudini corporale (globale și segmentare) corecte, atât în actele motrice statice, cât și în cele dinamice;

-prevenirea atitudinilor și deficiențelor fizice;

-corectarea tuturor atitudinilor fizice deficiente și a unor deficiențe fizice (mai ales a celor de grad ușor și mediu);

-educarea marilor funcții ale organismului, dar în mod special a funcției respiratorii.

3.3.Particularitățile motrice ale copiilor de 7-10 ani

Influențat de integrarea în mediul școlar, cu rezonanțe largi în plan psihic, de personalitate și afectiv, școlarul mic este supus unor solicitări net crescute, resimțite diferit în funcție de dezvoltarea sa biologică. În această perioadă creșterea și dezvoltarea morfo-funcțională a școlarilor sunt mai rapide și în general mai uniforme decât în etapele anterioare.

Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse, ceea ce favorizează efectuarea unor mișcări cu amplitudine în diverse articulații. Forța musculară este relativ redusă, iar menținerea echilibrului necesită un efort suplimentar.

Activitățile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, influențată și de o plasticitate deosebită a sistemului nervos, avantaj funcțional ce conferă copilului o mare receptivitate în comparație cu adulții.

De mare utilitate este la această vârstă prezentarea noțiunilor noi, inclusiv a structurilor motrice prin intermediul ambelor sisteme de semnalizare.

Predominanța excitației corticale face ca stimulii externi să producă reacții motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile și printr-o slabă inhibiție de diferențiere.

Motricitatea în această etapă este debordantă, capacitatea de învățare motrică este remarcabilă, dar posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează și stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului.

Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de consolidare-perfecționare.

Alergarea are un aspect apropiat de cel optim; odată cu creșterea și cu îmbunătățirea repartiției de forțe, deplasarea verticală a centrului general de greutate crește, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie. De asemenea, piciorul liber are o cursă mai amplă, cu ridicarea mai accentuată a genunchiului.

Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziție de așteptare mai suplă, brațele sunt semi-flectate, iar picioarele depărtate. La începutul perioadei, copilul are dificultați de plasare în spațiu în raport de traiectoria mingii. La 9-11 ani deplasările la minge sunt mai sigure și se caracterizează prin menținerea stabilității posturale verticale.

Aruncarea mingii în această etapă cunoaște o fază pregătitoare în care piciorul opus brațului de aruncare avansează, brațul liber este ridicat pentru a echilibra rotația trunchiului ce are drept consecință un recul al acestui braț și o flexie lejeră laterală și antero-posterioară a trunchiului. Această deprindere motrică fundamentală se realizează printr-o acțiune pluri-articulară (scapulo-humerală, coxo-femurală).

Săritura în lungime – una dintre cele mai utilizate deprinderi (ce face parte, de altfel și din conținutul instructiv al programei școlare de educație fizică) implică o acțiune concertată a diferitelor segmente corporale – brațe, membre inferioare, trunchi, cap – în funcție de orientarea lor în spațiu și de amplitudinea mișcării fiecăruia dintre acestea.

Copilul care a căpătat un plus de forță față de etapa de vârstă anterioară, este capabil să realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o relativ bună „cooperare” a forțelor orizontale și verticale, o acțiune coordonată a brațelor, o extensie completă a piciorului de impulsie în timpul zborului, elemente importante în executarea deprinderilor motrice de bază.

Caracteristicile psiho-fizice extrem de favorabile achiziționării de structuri motrice, trebuie exploatate în mod just în vederea învățării tehnicilor fundamentale coordonate grosier la început, dar consolidate ulterior. Dozarea corectă a efortului la copiii antepubertari, cu evitarea suprasolicitării, trebuie să asigure o valorificare completă a capacității reale de efort și posibilități crescute de progres.

3.4. Particularitățile psihologice ale copiilor de 7-10 ani

Această perioadă de vârstă este contradictorie, atât în sine, cât și în relatările specialiștilor despre ea, mulți dintre ei, traducând cu termenul de „criză juvenilă” diferitele stări psiho-afective și comportamentale ale adolescenților. Este drept că aceste manifestări sunt mai spectaculoase și a nu le acorda atenție ar putea fi o serioasă eroare pedagogică, dar după cum just observă Zisulescu , U. Șchiopu , Bogdan și Stănculescu, N. D. Levitov, Krutețki și Lukin, de această criză sunt responsabili, în cea mai mare măsură, factorii sociali și educaționali. În condiții de corectă asistență psiho-pedagogică preadolescenții traversează această epocă cu un bun echilibru psihic și în condiții de deplină integrare socială.

La 10 ani, sfârșitul școlarității mici și începutul celei mijlocii, copilul prezintă un bun echilibru psihic, cu o stare generală de sănătate bună. Este dezvoltat armonios. El face față cu succes sarcinilor școlare și activităților extrașcolare. Intelectual se află încă sub influența concretului, însușindu-și cunoștințele fără a manifesta spirit critic. Afectiv și volitiv este preocupat de satisfacerea nevoilor personale momentane, fără a-l interesa viața lui interioară.

La această vârstă separarea sexelor nu este o „problemă” . Curând însă acest echilibru începe să se destrame, mai întâi din punct de vedere somato-funcțional, iar mai apoi din punct de vedere psihic. Vârsta preadolescenței marchează începutul maturizării fizice a individului, fiind o epocă de intensă formare a personalității, de construire a conștiinței morale. Este deosebit de dificil și inutil de a stabili cu precizie niște repere temporale ale acestor transformări psiho-fizice, întrucât există atât diferențe individuale, cât și regionale și naționale. Procesele puberale, care marchează vârsta preadolescenței, se manifestă la fete prin apariția menstruației, iar la băieți prin apariția ejaculărilor spontane și a pilozității la pubis și axile. Fenomenele se întind însă în timp, ceea ce face să se vorbească despre prepubertate (10-12 ani) și pubertatea propriu-zisă (13-14 ani), prima reprezentând o intensificare treptată a ritmului de creștere, cu schițarea caracterelor sexuale secundare.

Preadolescența este caracterizată uneori prin ceea ce o diferențiază exterior de celelalte vârste. Ea a fost numită „vârsta hainelor scurte”, „vârsta dizgrației”, din cauza creșterii intense în înălțime, a membrelor și a nasului în raport cu fața. Este un moment caracterizat de stângăcie în mișcări, datorată necoordonărilor pe care sistemul nervos nu le poate stăpâni. În același timp este însă vârsta înfloririi sentimentelor, a elanului cunoașterii, a descoperirii de sine. Evident că o astfel de restructurare a stărilor calme și relativ stabilizate ale epocii anterioare, care se produce atât în plan fiziologic, cât și psihologic, într-un interval foarte scurt, determină unele perturbări nu numai în viața individului, dar și în atitudinea adulților față de el.

Schimbări de atitudine a preadolescenților față de părinți, cărora nu li se mai confesează, preferând prietenii, i se răspunde de multe ori cu un plus de autoritate, pe care tinerii nu o mai acceptă. Uneori conflictele sunt amplificate de precaritatea condițiilor pedagogice și social-morale ale familiei, ceea ce conduce la îndepărtarea preadolescentului de mediul familial, la reacții autopunitive, la fuga de acasă și altele.

Preadolescentului i se formează o imagine despre sine mai critică, mai mult orientată spre nevoile și aspirațiile personale. Interesele lui se diversifică, dorința de afirmare devine puternică, încrederea în forțele proprii depășind posibilitățile reale. Ca aspirații și imagine de sine este matur, dar cei din jur nu s-au decis încă să nu-l mai considere copil.

Între fete și băieți se crează o anumită diferență. Fetele sunt mai precoce și-i privesc de sus pe băieți, în timp ce aceștia se fac că nu le acordă atenție. Tot în această perioadă, atât băieții, cât și fetele au accese de obrăznicie și încăpățînare, ca reacție la opoziția adulților față de aspirațiile și tendințele lor.

Intelectual preadolescenții marchează un salt în manifestările gândirii, care devine abstractă și foarte critică; memoria este acum logică și în general, capacitatea de asimilare crește. Dealtfel, preadolescenții încep un nou ciclu școlar, cu discipline noi, care solicită și capacitățile interpretative și creatoare. Pe plan senzorial-perceptiv cresc foarte mult capacitățile discriminative vizuale și auditive; se dezvoltă orientarea spațială și temporală, ca și tendința de a interpreta semnificația percepțiilor. Spiritul de observație se dezvoltă și în legătură cu unele interese și manifestări ale curiozității (recunoașterea mărcilor autoturismelor de exemplu).

Memorarea se transformă din reproductivă, în logică și constă mai ales din tendința de a reține esențialul.

Gândirea preadolescentului prezintă modificări însemnate în jurul vârstei de doisprezece ani când dobândește posibilități operaționale noi, când apare gândirea abstractă, logică, când raționamentele devin mai complexe, când se folosesc judecăți ipotetice și disjunctive, reversibilitatea gândirii fiind deja dobândită. Curiozitatea epistemică a puberului conduce la creșterea fineței analizei mentale, ca și a spiritului critic. Capacitatea intelectuală a școlarului mic este crescută. Limbajul său s-a îmbunătățit, iar relatările verbale sau scrise conțin termeni tehnici, științifici și intenționează analiza problematică. Ca un fenomen particular în această perioadă are loc și schimbarea vocii (mai marcată la băieți), iar în vocabularul școlarilor se pot număra multe cuvinte de jargon.

În general, se poate aprecia că dezvoltarea intelectuală a preadolescenților este stimulată de conținutul procesului de învățământ devenit mai complex, exprimând cerințe care solicită tocmai caracterul logic al învățării, interpretării și memorării.

Afectivitatea școlarului mijlociu este marcată de erotizarea conduitei și atitudinii față de sexul opus. Preadolescentul este tulburat de noua sa stare, atât sub influența unor factori care întrețin erotismul (film, lectură) care-l determină să caute să cunoască mai mult. Stinghereala datorată unor aspecte mai puțin estetice ale dezvoltării (membrele lungi, acneea juvenilă), ca și complexul provocat de maturizarea sexuală fac din preadolescent un timid în fața sexului opus.

Emotivitatea școlarului mijlociu se manifestă viu, în expresiile exterioare ale mimicii și pantomimicii, prin treceri de la stări de excitație mare la închiderea în sine. Prieteniile se leagă între parteneri de același sex, însă sentimentele de dragoste se îndreaptă spre persoana de sex opus și de regulă, de vârstă mai mare. Este perioada descoperii de sine, a trezirii interesului pentru propria persoană și a grijii pentru ținută.

Caracterul instabil al sentimentelor se exprimă și în conflictele, protestele, abandonările și retragerile din grup. Totuși, școlarul mijlociu este sensibil la manifestările de afectivitate ale familiei și ale prietenilor, fiind capabil la rândul său de sacrificii. Dragostea apare ca o îmbinare a atașamentului cu sexualitatea. Fetele trăiesc o dragoste nesenzuală, în timp ce băieții pot manifesta comportamente mai puțin subtile, care decepționează sau jignesc. De aceea, educarea conduitei morale a puberilor prezintă o deosebită însemnătate, conduita sexuală integrându-se în cea morală (U. Șchiopu).

Sentimentele intelectuale și morale ale școlarilor de 10-11 ani sunt în plină epocă de formare. Apare idealul de viață, primele gânduri despre profesiunea viitoare și primele orientări spontane spre activități de interes social. Independența gândirii se asociază cu sentimentul autonomiei morale, al echității, al onoarei. Încep să se dezvolte și sentimentele patriotice, alături de cele ale responsabilității.

Capacitatea intelectuală sporită și mai ales rafinată prin dezvoltarea posibilităților de analiză critică, abstractizare, discernământ la care se adaugă complexul emoțional-sentimental bogat, formează premisele apariției unor trăsături tot mai apropiate de adolescent și apoi de tânăr. Diferitele manifestări discordante ale conduitei nu apar la toți școlarii și nici în condiții educaționale corecte. Sensibilității, aspirațiilor și spiritului critic nu trebuie să li se răspundă cu exces de autoritate sau brutalitate. Laturile pozitive ale personalității preadolescentului, atitudinea profundă față de sine, curiozitatea pentru cunoașterea lumii subiective, ca și atracția pentru activități variate de însemnătate socială, sentimentele morale și patriotice în curs de dezvoltare sunt cele care se vor impune tot mai mult și vor realiza deplina integrare socială a individului în adolescenta.

IV. Organizarea și desfășurarea Cercetării

Premise:

Schiul este cel mai popular sport de iarnă cu milioane de fani și mii de pasionați în toată lumea. În ultimii ani echipamentul a avut o evoluție spectaculoasă, cunoscând o dezvoltare majoră, materialul ajungând cu mult înaintea practicii. Din acest motiv și procesul de inițiere trebuie să fie tot timpul actualizat deoarece materialele folosite sunt din ce în ce mai moderne, urmărind să ușureze și să ajute însușirea elementelor de inițiere cât și a alunecării propriu-zise. Specialiștii caută tot timpul metode noi pentru inițiere, pentru a putea ține pasul cu dezoltarea accelerată a echipamentului. Ultimul cuvânt încă nu s-a spus în tehnica schiului, dar nici în cel al producerii de echipament.

Însușirea schiului este ideală de a se face de la o vârstă cât mai fragedă. Este important ca învățarea să se desfășoare în medii sigure și amenajate corespunzător, aceasta urmând niște pași prestabiliți.

Ipoteze: În experiment am hotărât să nu folosesc tehnica plugului în învățarea virajului tăiat. O să urmez modelul școlii franceze, acela de a efectua virajele cu picioarele paralele. Pentru aceasta am folosit ca materiale ajutătoare, distanțiere – ca mijloace corelate (calupuri de burete, distanțiere pentru schiuri).

În cel de-al doilea stadiu de pregătire am lucrat și la corectarea poziției fundamentale pe schiuri folosind batoane de burete.

Metode folosite în cercetare:

Metoda studiului bibliografic Lucrarea de față se bazează pe studierea unei bibliografii vaste. Scopul într-un studiu este de a sintetiza o serie de cunoștințe asupra unei probleme, de a formula aprecieri care, eventual să devină ipoteze de lucru care pot fi verificate în practică. Studiul bibliografic presupune o cercetare aprofundată a literaturii de specialitate.

Metoda observației Metoda observației este una din cele mai vechi metode de cercetare, iar această metodă se află cu necesitate la începutul oricărei științe. Observația este utilizată într-o mare varietate de tipuri de cercetare. Ea pune la dispoziție un mijloc de culegere a datelor și constituie o metodă descriptivă în studiul anumitor probleme. Observația a înlesnit pentru cercetarea de față: întocmirea protocoalelor de densitate pe baza cărora s-au realizat calculele densității motrice și funcționale ale lecțiilor, aprecierea comportamentului elevilor pe parcursul activității experimentale, precum și evaluarea prin indicatori specifici, a potențialului coordinativ al elevilor.

Metoda măsurării Metoda măsurării este indispensabilă unei cercetări, deoarece oferă posibilitatea cantificării și cuantificării unor date. Această metodă ne dă posibilitatea de a abstractiza rezultatele obținute de subiecți, adică de a le transforma în valori numerice. Testele elaborate permit evidențierea aspectelor cantitative ale nivelului de dezvoltare a capacităților coordinative.

Metoda întabelării Este una valoroasă prin faptul că permite ordonarea datelor unei cercetări după anumite criterii. Întabelarea reprezintă însușirea pe coloane și rânduri în celule special construite a datelor. Fiecare tabel are un „cap de tabel” în care se înscriu caracteristicile fiecărei coloane și/sau rând. Aproape că nu există lucrare de cercetare în care să nu se întâlnească un tabel și acest lucru nici nu este de mirare dacă avem în vedere că realizarea unui tabel reduce riscurile apariției greșelilor, dă o notă de concizie lucrării, dă posibilitatea de căutare, de găsire și urmărire mai facilă a datelor cercetării și poate nu este de neglijat faptul că au și o valoare estetică semnificativă.

Metode statistico-matematice Metodele de calcul statistico-matematic folosite în interpretarea datelor obținute în urma activității de cercetare sunt cele referitoare la măsurarea tendințelor centrale (media aritmetică), la măsurarea variabilității datelor (abaterea standard) și la determinarea corelației dintre variabilele introduse în cercetare.

Organizarea Experimentului

Activitatea de cercetare s-a defășurat pe parcursul a două stadii de pregătire ce au avut loc în perioada 17 dec. – 23 dec. 2014 și respectiv 01 feb. – 07 feb. 2015, în localitatea Toplița, jud. Harghita, cunoscută drept ca și „polul frigului” din Transilvania.

Cazarea s-a făcut la hotelul Liceului cu Program Sportiv din Toplița. Unitate de cazare cu o capacitate de 30 de locuri, sală de mese și parcare proprie situat la o distanță de 6 km față de pârtie. Pe parcursul experimentului deplasarea până la pârtie s-a făcut cu un mijloc de transport în comun închiriat pe perioada șederii.

Subiecții au fost în număr de 17 copii cu vârste cuprinse între 7 – 10 ani. Ei având însușit ABC-ul schiului, cum ar fi acomodarea cu echipamentul, deplasări cu schiurile, coborârea directă pe pante cu gradient mic, forme primare de ocolire, etc. În experiment ne-am lovit de unele greutăți pentru că unii subiecți au avut contact cu ABC-ul schiului în formă directă sau indirectă. Unii dintre ei erau obișnuiți cu „plugul” și a trebuit să corectăm această poziție.

Activitatea s-a defășurat pe domeniul schiabil Toplița, un domeniu care în ultimii ani a cunoscut o amplă dezvoltare Este situat la 5 km de oraș, având două drumuri de acces. Domeniul are 2 pârtii funcționale, Pârtia Măgheruș și Pârtia Bradul. Experimentul a avut loc pe pârtia Bradul care este destinată schiorilor începători, având o lungime de 1200 m, grad de dificultate: ușor, cu o înclinație medie de 11%. Este dotată cu instalație teleschi Doppelmayr, mașină de bătătorit zăpada, tunuri de zăpadă, instalație nocturnă și centru de închirieri.

Fig. 8.

Activitatea propriu-zisă s-a desfășurat pe parcursul a patru ore zilnice cu pauză de masă între ele. Ea a decurs astfel:

Sosirea la pârtie și preluarea echipamentului;

Organizarea grupei de lucru;

Pregătirea specifică a organismului pentru efort, care constă în: deplasări în pantă și în rampă, sărituri de pe un picior pe altul, pe ambele picioare;

În formație de lucru, influențarea selectivă a aparatului locomotor: rotiri, răsuciri, îndoiri ale capului, rotări de brațe, răsuciri ale truchiului, aplecări ale trunchiului, fandări, balansări ale picioarelor, etc.

Exerciții pe loc cu schiurile: pedalări, întoarceri, deplasări, transfer de greutate, ridicări alternative ale picioarelor;

Exerciții din alunecare: coborâre directă urmată de oprire cu vârfurile spre deal, alternativ spre dreapta și spre stânga;

Alunecare oblică cu accent pe poziția fundamentală;

Alunecare oblică cu efectuarea balansului vertical;

Pauză de masă;

Alunecare oblică cu ocolirea unor jaloane;

Alunecare oblică cu ocolirea succesivă a unor jaloane;

Alunecare oblică cu materialele ajutătoare fixate;

Alunecare la liber sub atentă supraveghere.

Stadiu I

Stadiu II

Teste aplicate în urma experimentului

În primul stadiu, la sfârșitul acestuia am aplicat două teste:

Primul test a constat în parcurgerea unui poligon de lucru amenajat cu jaloane, în prima parte mai deschise, iar spre final mai strânse. S-a notat lipsa derapajului.

Al doilea test pe acelaș poligon de lucru a constat în parcurgerea pe timp a 10 jaloane.

În stadiul al doilea, testele au rămas aceleași, poligonul a fost amenajat pe o pantă cu gradient mai ridicat față de testul 1, efectuându-se dimineața pe o suprafață înghețată și mult mai dură.