Invatarea Procedeelor de Atac In Jocul de Baschet la Clasa a –ix a

INTRODUCERE

Educația Fizică din școală contribuie la o mai bună condiție fizică și sănătate a elevilor Ea ajută tinerii să înțeleagă mai bine activitatea fizică, cu repercusiuni pozitive pentru întreaga lor viață. Educația fizică din școală determină transferul unor cunoștințe și deprinderi precum spiritul de echipă și fair-play-ul, cultivă respectul , conștientizarea social și totodată oferă o înțelegere generală a “regulilor jocului” asupra propriului corp. Mai târziu elevii pot folosi aceste noțiuni la alte situații de viață sau în discipline școlare.

Educația fizică și sportul erau considerate activități minore, de aceea erau ținute la periferia preocupării societății. Treptat, aceste concepții și practici au fost abandonate. În prezent se recunoaște că educația fizică și sportul oferă mediul propice cu ajutorul căruia se acționează eficient în direcția realizării obiectivelor urmărite de educația generală.

În această etapă rolul educației fizice caracterizat printr-un înalt grad de automatizare și mecanizare a crescut. Educația fizică și sportul trebuie să-și aducă contribuția la educația trăsăturilor de personalitate specifice tineretului, în efortul conjugat al școlii, precum și la formarea capacității de practicare sistematică independentă a exercițiilor fizice în timpul liber. Sunt dezvoltate treptat trăsături de comportament, de ordine, disciplină, inițiativă și decizie, dârzenie și competitivitate de către educația fizică și sportul școlar.

Întăririi stării de sănătate, dezvoltarea fizică armonioasă și perfecționarea capacității motrice necesare în etapa actuală a vieții copiilor reprezintă unul din cele mai importante roluri ale educației fizice și sportului școlar.

Motivarea alegerii temei

Principalele motive pentru care am ales aceasta temă în vederea elaborării lucrării sunt următoarele:

realizarea într-o foarte mică măsură a efectelor fiziologice și psihosomatice în 50 minute acordate educației fizice și sportului școlar, efecte de care elevii au mare nevoie în școală și ulterior în viață;

respectarea unor deziderate ale pedagogiei didactice și învățământului romnesc, privind contribuția activităților școlare și extrașcolare la formarea personalității elevilor;

afinitățile și cerințele elevilor, atractivitatea pe care o prezintă activitățile extrașcolare pentru aceștia;

valorificarea întregului potențial al timpului de activitate didactică școlară și extrașcolară;

valorificarea potențialului motric și condițiile materiale de care dispune unitatea de învățământ, pentru realizarea unei educații sănătoase în vederea realizării obiectivelor educației fizice școlare;

motivația profesională bazată pe experiența didactică acumulată și necesitatea aprofundării acestui aspect.

Am constatat din experiența acumulată până în prezent că este insuficient nurarul de ore de educație fizică și sport dat prin planul de învățământ și datorită faptului că organizarea acestui obiect este deficitară și ca aspect social, am căutat în întreaga mea activitate soluții pentru a ține copiii cât mai mult timp pe teren.

        Consideratii generale despre jocul de BASCHET

Jocul de baschet este „un mod specific de manifestare și totodată de practicare cu caracter ludic și sportiv a activității corporale și a exercițiului fizic, la care participanții constituiți în două echipe a câte cinci jucători, aflați temporar într-un raport de adversitate neostilă, tipică jocurilor sportive, denumită rivalitate sportivă, luptă pe un teren special amenajat cu coșuri de baschet, pentru obținerea victoriei, fiecare încercând să realizeze mai multe aruncări reușite în coșul adversarilor, efectuate cu ajutorul mingii de baschet manevrate în condiții prevăzute în regulamentul jocului” . (L. Teodorescu, T. Predescu, L. Vasilescu 1979).

Baschetul este astăzi unul din jocurile sportive cu o mare arie de răspândire în întreaga lume, datorită dinamismului și spectaculozității sale, dar și a calităților pe care practicarea sa le dezvoltă. Baschetul modern a devenit un joc în care doar nivelul înalt de măiestrie în execuția acțiunilor tehnico-tactice nu mai este suficient pentru asigurarea succesului. Jocul actual impune o pregătire fizică multilaterală și specifică la un nivel ridicat, adaptată particularităților vârstei respective, nivelului de pregătire a sportivilor.

Baschetul poate fi practicat ca sport de masă, sport pentru baza de masă a performanței, sport de performanță și de mare performanță. În acest context, subliniem aria foarte cuprinzătoare de practicare a acestui joc sportiv, el putând fi practicat la toate vârstele (pe categorii) atât de bărbați, cât și de femei.

Baschetul românesc, alături de acela din alte peste 200 de țări ale căror federații naționale sunt afiliate la Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.), are statut de disciplină sportivă, deoarece în țara noastră există o bază instituționalizată pentru activitatea de baschet.

Considerarea baschetului ca mijloc al educației fizice, alături de celelalte sporturi și jocuri sportive, atrage după sine recunoașterea funcției formative a acestuia. Această funcție constituie o componentă deosebit de importantă a conceptului despre baschet, calitate oficializată în programele de educație fizică școlară.

Considerarea baschetului ca mijloc al educației fizice, alături de celelalte sporturi și jocuri sportive, atrage după sine recunoașterea funcției formative a acestuia. Această funcție constituie o componentă deosebit de importantă a conceptului despre baschet, calitate oficializată în programele de educație fizică școlară. Această dimensiune a condus la realizarea unei trăsături comune educației fizice și educației sportive, aceasta din urmă reprezentând în esență utilizarea sporturilor și jocurilor sportive nu numai pentru realizarea obiectivelor sportului de performanță și de masă, ci și pentru realizarea obiectivelor și funcțiilor educației fizice. Aceasta a determinat încadrarea educaț iei fizice printre activitățile care contribuie la cultura și educația sportivă a tinerilor.

Din considerentele de mai sus, baschetul este considerat ca mijloc nu numai al educației sportive sau al educaț iei fizice, ci ca unul dintre mijloacele tipice ale educației sportive și fizice moderne, deoarece el contribuie la integrarea socială a copiilor și tinerilor și la pregătirea multilaterală a acestora prin activitatea ludică specifică practicării lui.

Considerat sub aspect educațional, baschetul contribuie la realizarea funcțiilor educației fizice și sportive dintre care enumerăm câteva: funcția sanogenetică sau sanotrofică (întărirea sănătății), dezvoltarea calităților motrice (a capacității motrice), educarea calităților psihice, a spiritului de autoorganizare și autoconducere.

    Importanta si actualitatea temei.

Invatamantul romanesc cunoaste, incepand din 1990, o lunga perioada de tranzitie si reforme care vizeaza si educatia fizica si sportul scolar domenii pentru care inceputul reformei il constituie programa de educatie fizica , valabila in perioada de tranzitie.

Reforma invatamantului obliga la reconsiderarea tuturor mijloacelor si metodelor folosite in predarea educatiei fizice si sportului scolar fapt pentru care este necesara aprofundarea fiecarui mijloc. Datorita conditiilor concrete de predare, pe care le vom prezenta intr-un alt capitol al lucrarii, am ales jocul de baschet raportat la realizarea obiectivelor educatiei fizice si sportului scolar pe care le consideram foarte importante si de mare actualitate intrucat noile programe nu mai prezinta selectiv obiectivele educatiei fizice, dar acestea sunt implicate in procesul de predare orientand propriu zis intreaga activitate de proiectare didactica.

Apreciem deci ca pentru fiecare profesor, este necesara, pentru planificarea si realizarea predarii obiectului, elaborarea unor strategii didactice ce deriva din obiectivele educatiei fizice si sportului scolar pe baza unor mijloace bine selectate si adaptate conditiilor concrete de lucru si particularitatilor elevilor din scoala.

Actualitatea temei pe care ne-am propus-o pentru elaborarea lucrarii rezulta si din recentele proiecte ale M.E.C.S. care a elaborat planul de invatamant cu obiective si alternative optionale. In majoritatea variantelor de plan de invatamant se propun activitati de tip educatie fizica si sport si este cu atat mai important ca profesorii sa poata oferi elevilor, la nivelul fiecarei scoli, activitati cat mai atractive.

Ipoteza. Scopul . Sarcinile lucrarii

             Ipoteza principala a lucrarii observatiile si experimentul didactic consta in convingerea ca baschetul constituie un mijloc de baza al educatiei fizice si sportului scolar cu un aport deosebit in realizarea starii de sanatate, a unor priceperi si deprinderi multiple care sunt dublate si de un nivel crescut al calitatilor motrice: indemanare, viteza, rezistenta si forta.

            Lucrarea si experimentul isi propun sa verifice o varianta strategica de predare a baschetului la clasa a IX prin selectarea mijloacelor care sa conduca la realizarea obiectivelor educatiei fizice si sportului scolar. Ordonarea si sistematizarea mijloacelor de predare a baschetului intr-un model didactic, perfectibil, desigur, constituie pentru mine principalul scop avand valoare de autoperfectionare si ameliorare a predarii.

             Lucrarea are ca scop elaborarea unui proiect pentru invatarea procedeelor de atac in jocul de baschet la clasa a –IX-a.

             Experimentul in sine trebuie sa confirme faptul ca elevii vor asimila mult mai bine cunostintele cu privire la invatarea procedeelor de atac in jocul de baschet prin metoda video. Le vor fi prezentate fotografii cu erori produse de ei in momentul in care efectueaza procedee de atac si totodata corectarea acestora tot prin imagini. Consider ca aceasta metoda ii va face pe elevi s inteleaga mult mai bine unde gresesc si cum sa-si corecteze erorile.

       PARTICULARITATILE MORFO-FUNCTIONALE SI PSIHICE  ALE ELEVILOR

  Dezvoltarea morfo-functionala

Între 14-16 ani copilul parcurge o etapă deosebit de dinamică în creștere și dezvoltare, fiind perioada de încheiere a copilăriei și începerea transformărilor care duc la maturizare.

Procesele de creștere și dezvoltare somatică și sexuală sunt mai accentuate decât în perioada anterioară. Asistăm la o etapa de accentuare a procesului de osificare în care toracele se dezvoltă accentuat.

Ligamentele si articulatiile sunt inca slab dezvoltate fiind putin rezistente la tractiuni si intinderi. Cresterea taliei si greutatii cunoaste o alternanta sezoniera, cu maximul in perioada aprilie-iulie, cand creste maximum, talia in restul anului crescand greutatea si ceilalti parametrii somatici (FACHINI F.). Asistam la o perioada de modificari importante ale proportiilor corporale si accentuare a dimorfismului sexual.

Fetele cresc mai repede (cl. VI-VII), iar baietii mai tarziu (VII-VIII) si datorita acestor pusee, rezulta o infatisare nearmonioasa (brate lungi, piept ingust, picioare lungi etc.). Exista pericolul unor deformari ale coloanei vertebrale.

Prin prelungirea segmentelor si a fibrelor musculare oboseala se instaleaza rapid in timpul efortului fizic, copiii avand si o capacitate de coordonare scazuta. Spre sfarsitul perioadei la baieti, se dezvolta musculatura, iar la fete incep depunerile de tesut adipos mai ales in jurul bazinului. Forta muschilor flexori este mai mare decat cea a extensorilor.

Sistemul nervos cunoaste, la nivelul scoartei cerebrale, putine modificari, dar in aceasta isi mentine marea plasticitate. Predominanta este excitatia, dar si inhibitia se dezvolta rapid favorizand procesele de analiza si sinteza. Reflexele conditionate si stereotipurile devin mai stabile existand tendinta de iradiere a proceselor de excitatie totusi, aceasta facand dificila invatarea miscarilor noi. Educatia fizica si sportul sunt inestimabile din acest punct de vedere perfectionand procesele nervoase, sporind randamentul intelectual si fizic al copiilor.

Se inregistreaza o crestere a functiei respiratorii dublata si de marirea capacitatii vitale, a debitului respirator maximum si minimum care, sfarsitul perioadei, maresc capacitatea de efort si rezistenta. Greutatea plamanilor este de 660 gr. la 12-14 ani (fata de 1000 gr. la un adult). Capacitatea vitala atinge 3500 cm3.

Dezvoltarea aparatului cardio vascular se face in ritm lent, dar continuu existand diferentieri intre baieti si fete. Exista si o mare labilitate a functionarii aparatului cardio-vascular, care poate duce la dereglari functionale. Volumul inimii creste mult fata de dezvoltarea vaselor sanguine. Se mareste numarul globulelor rosii si cantitatea de hemoglobina din sange. Valorile sistemului sistolic si debitul cardiac maxim sunt inca mult diferite fata de adult.

Viteza de crestere a volumului si greutatii inimii este; minima intre 11-12 ani si maxima intre 13-15 ani, greutatea fiind de 140 gr (in medie la 11 ani) si 220 gr. la 15 ani.

Tabloul general al dezvoltarii cunoaste 'furtuna vegetativa'. Prin actiunea anabolizanta a hormonilor sexuali si prin aparitia in sange a unor metaboliti acizi, noi, care conduc la o hiperexcitabilitate cortico-viscerala marcata.

  Dezvoltarea psihica.

Desi volumul creierului creste destul de putin, circumvolutiunile se adancesc, marind suprafata scoartei si numarul fibrelor de asociatie, fiind sporita considerabil capacitatea de invatare.

Dezvoltarea psihica are, in aceasta perioada, un caracter complex si contradictoriu. Copiii se angajeaza cu entuziasm in diverse forme de activitate dezvoltandu-si astfel aptitudinile si talentul.

Activitatea in colectiv are posibilitatea de a forma trasaturi pozitive de caracter, acum formandu-se spiritul de echipa, intrajutorarea, colegialitatea, toleranta etc.

Apar totodata si unele fenomene negative, in comportamentul varstei, baietii avand tendinte de supraapreciere, ingamfare, spirit vindicativ, vedetism, iar fetele avand tendinte de subestimare, demobilizare, lipsa de curaj si hotarare etc..

Privindu-le in ansamblu si tinandu-se seama de continutul specific al activitatii de baschet, particularitatile enumerate mai sus calauzesc spre necesitatea respectarii la aceasta varsta a urmatoarelor norme metodice:

a)     Ponderea predarii exercitiilor cade asupre dezvoltarii indemanarii, concretizate in indicii sporiti de stapanire a aparatului locomotor,in conditii variate de echilibru, intoarceri, opriri, ocoliri, etc, precum si in executarea corecta a principalelor procedee tehnice;

b)    Cultivarea in toate imprejurarile (antrenament,joc) a actionarii rapide cu indici crescuti de viteza de reactie si de executie;

c)     Dezvoltarea rezistentei si a fortei trebuie facuta cu preponderenta, exercitiile fiind intotteauna succedate de pauze pentru refacerea capacitatii de munca a organismului;

d)    Ponderea organizarii sub forma de joc a exercitiilor sa fie judicios imbinate cu insusirea analitica si precisa a mecanismului de baza al principalelor procedee tehnice;

e)     Dezvoltarea treptata a gandirii tactice, cunoscand ca posibilitatea de abstractizare a copiilor sporeste mai ales dupa 13 ani;

f)      Organizarea exemplara a instruirii, in sensul asigurarii caracterului sau educativ;

g)     Influentarea in toate imprejurarile a activitatii handbalistice a dezvoltarii trasaturilor pozitive de caracter.

CAPITOLUL II

Caracteristicile generale ale jocului de baschet

Baschetul este un sport care necesită multe calități fizice de bază din partea individului. Aceste calități se întrepătrund între ele și realizează un joc cu caracter complex. În baschet, efortul este de intensitate maximal ce alternează cu perioade scurte de efort submaximal. Calitățile fizice de bază sunt: îndemânarea, viteza și rezistența-viteză. Aceste calități se combină în timpul jocului, astfel că pe primul plan se află îndemânarea în regim de viteză, viteză în regim de forță și îndemânarea în regim de rezistență.

Un jucător de baschet trebuie să aibă îndemânare în regim de viteză, bazată pe forța atât a musculaturii centurii scapulare, cât și a musculaturii trenului inferior. Calitatea fizică forță se impune din ce în ce mai mult în sport, iar la baschet viteza se desfășoară în regim de forță (pentru aruncările la coș, pentru detentă, combativitate în apărare). Calitățile psihice sunt, de asemenea, foarte importante: inteligența, creativitatea, spontaneitatea, viteza de reacție și de execuție, stabilitatea emoțională, atenția distributivă, capacitatea de analiză și decizie rapidă.

Stadiul cunoașterii

Datorită ritmului de joc, cu angrenări rapide în efort și reveniri scurte, jucătorilor de baschet li se cere o capacitate aerobă și anaerobă foarte bune, chiar excelente. Solicitarea sistemului cardiovascular și al celui respirator este foarte intensă.

Modelul biologic al performerului reclamă tineri cu potențial biologic foarte bun. Considerăm că indicii modelatori cu ponderea cea mai mare o au cei din dezvoltarea fizică (talia, anvergura, forța membrelor inferioare pentru detentă, mobilitate). Jucătorul de baschet trebuiesă aibă o talie foarte înaltă (1,90-2,15 m la băieți și 1,80-2 m la fete), să aibă brațe lungi și diametrul longitudinal palmar foarte mare.

Pentru un jucător de baschet este necesar să aibă o conformație atletică armonioasă, cu musculatura centurii scapulare foarte bine dezvoltată, cu mușchi de tip longilin, cu musculatura trenului inferior puternică, pentru a face față în alergare, la săriturile pentru recuperarea la panou și la schimbările de direcț ie în joc. Obținerea unor performanțe la parametri superiori în marile competiții au scos în evidență o serie de aspecte ce caracterizează jocul de baschet actual, practicat de către cele mai bune echipe din lume.

Tactica modernă în atac cuprinde, în esență, contraatacul și atacul rapid, realizate în orice situație de intrare în posesia mingii, dirijarea acțiunilor colective pe faze de joc, scurtarea atacului prin finalizarea dupa 2-3 pase, recuperarea ofensivă cu participarea tuturor atacanților, atac pozițional în sistemele cu 1-2 jucători pivoți; în apărare domină formele agresive în cadrul sistemului om la om sau zonă pressing pe întreaga suprafață de joc sau în jumătatea proprie de teren.

Contraatacul are durata de 3-5 secunde și este caracteristic cu dribling pe centru. Este realizat cu pasă sau dribling din recuperare defensivă, dribling pe centru efectuat de conducătorul de joc, realizat frontal cu 2-3 vârfuri, de regulă extremele și pivoții. Media de joc este de 10-15 contraatacuri cu 22 de puncte înscrise și un procentaj de 75%.

Atacul rapid – de tranziție – este forma cea mai modernă și dominantă a jocului. Durează 7-12 secunde, cu un număr de 3-4 pase, și presupune un contraatac prelungit. Are o circulație coordonată printr-un demaraj foarte rapid și în adâncime a celor 4 jucători fără minge, finalizat prin aruncări la coș din săritură din zona de restricție și în afara acesteia, urmat de recuperarea ofensivă în caz de nereușită. Media pe joc este de 30-45 atacuri rapide, cu 23 puncte înscrise și un punctaj de 60%.

Atacul organizat urmărește ocuparea dispozitivului, în funcție de structura echipei din teren, precum și de apărarea impusă de adversar în faza de joc respectivă, având prezenți în teren 1-2 jucători pivoți. Domină acțiunile tactice cu o circulație permanentă a jucătorilor, precum și realizarea combinațiilor tactice cu un număr redus de pase (3-4), cu finalizări de la distanță (peste 6,25 m), de la semidistanță sau de sub coș, prin acțiuni tactice individuale specifice posturilor (pivot, extremă, fundaș), concomitent cu recuperă ri ofensive și asigurarea echilibrului defensiv pe parcursul circulației jucătorilor.

După pierderea posesiei mingii, fostul atac intră în apărare (specifică sistemului propriu), pe tot terenul, pe jumătate de teren sau pe jumătatea proprie.

Apărarea presupune, în forma sa modernă, organizarea chiar în cadrul dispozitivului de atac, după pierderea posesiei mingii – în situația cea mai favorabilă, după coș marcat sau nefavorabilă, după aruncări la coș nereu șite, abateri de la regulament sau pase greșite. Prin urmare, apărarea se extinde din prima fază pe întreaga suprafață de joc cu marcaj agresiv la posesorul mingii, la lansator sau la cel care driblează și la intercepție la ceilalți juc ători atacanți care nu sunt în posesia mingii, în cadrul sistemelor de apărare; presing om la om sau zonă presing.

În apărarea colectivă, pe jumătatea proprie de teren, impusă de baschetul modern, se alternează de la o fază la alta sistemul de apărare om la om cu diferite variante adaptate la specificul atacului advers sau cu treceri din zona 3-2 în zona 1-2-2 sau 1-3-1 (zone adaptate).

Nivelul de pregătire tehnico-tactic individual este caracterizat de măiestria și virtuozitatea tehnică. Jucătorii au un fond motric bogat și variat în relațiile directe cu adversarul, manifestat în structuri tehnice specifice postului ocupat în atac și specifice jocului individual în ap ărare, poziție fundamentală joasă, lucru de brațe folosit la închiderea culoarului de pasare, la scoaterea mingii din dribling, la intercepție, la contact cu adversarul.

Orientarea caracteristicilor tacticii și a tehnicii moderne se reflectă în metodologia utilizării principalelor grupe de mijloace, precum și raționalizarea acestora.

Cerința raționalizării: exercițiile standardizate vor fi distribuite în formele de organizare a antrenamentului, în macro sau microciclurile de antrenament integrale sau fragmentate.

Aplicând aspectele din modelare, antrenorul va trebui să- și selecționeze exerciții cu eficiență maximă care să răspundă parțial sau integral conținutului și structurii jocului.

În raport de obiective, antrenorul trebuie să stabilească, în funcție de etapa în care se află, dominanta execuției.

În utilizarea exercițiilor în lecț ia de antrenament, dozarea se exprimă în volum, intensitate, complexitate. Pentru aceasta este necesar să se prevadă numărul de repetă ri a exercițiului, regimul de manifestare a calităților motrice, regimul de solicitare la efort.

Obiectivele pregătirii

continuarea procesului de dezvoltare fizică armonioasă, cu accent pe dezvoltarea musculaturii, creșterea tonusului musculaturii extensoare și a capacității cardio-respiratorii;

dezvoltarea în continuare a calităților motrice combinate;

învățarea și consolidarea procedeelor tehnice de atac și apărare și învățarea unor procedee noi;

învățarea și consolidarea acțiunilor tactice individuale și colective de atac și apărare;

cunoașterea și aplicarea regulamentului de joc;

educarea capacității de muncă;

însușirea elementelor activității independente în afara lecțiilor de educație fizică;

stimularea combativității, stăpânirii de sine și a gândirii tactice, colaborării cu colegii de echipă, spiritului de întrecere etc.

Pregătirea tehnică

în atac:

consolidarea procedeelor tehnice însușite;

dribling în viteză maximă, specific contraatacului, cu schimbare de direcție, cu trecerea mingii prin față, pe la spate, printre picioare, piruetă și cu variații de ritm și înălțime;

aruncarea la coș din dribling și alergarea, cu o mână de jos, de sus și din cârlig;

aruncarea la coș din săritură precedată de oprire într-un timp și în doi timpi;

oprire, pivotare, protecția mingii, fentele;

pasarea mingii cu ambele mâini și cu o mână, de pe loc și din deplasare și pasa cu pământul;

voleibalare cu o mână sau cu ambele mâini, spre coș sau spre un coechipier.

în apărare:

consolidarea procedeelor tehnice însușite;

deplasarea cu pași adăugați și alergarea laterală; joc de brațe și picioare;

deplasarea defensivă cu pivotare pe piciorul din față sau din spate;

intervenția la mingea aruncată la coș de atacantul direct sau alt atacant; recuperarea.

Pregătirea tactică

în atac:

consolidarea acțiunilor tactice individuale și colective:

demarcajul, depășirea, pătrunderea, urmărirea și recuperarea mingii la panou;

încrucișarea simplă, „dă și du-te”, paravan; blocaj și plecare din blocaj;

contraatacul cu un vârf de contraatac, cu un intermediar; atacul în superioritate numerică;

atacul împotriva apărării om la om în semicerc și cu un jucător pivot; atacul împotriva apărării în zona 2-1-2.

în apărare:

consolidarea acțiunilor tactice individuale și colective;

marcajul om la om pe jumătate de teren și pe tot terenul, marcajul agresiv și la intercepție, marcajul dublu împotriva jucătorului cu minge;

apărarea în inferioritate numerică; închiderea pătrunderilor;

schimbarea adversarilor; apărarea în zona 2-1-2.

Evaluarea nivelului de pregătire:

Aruncarea la coș: – de pe loc și din dribling;

din dribling și din alergare.

Dribling cu schimbări de direcție:

complex (prindere, oprire, pivotare, dribling, aruncare la coș); complex (dribling, pasă,prindere, dribling, aruncare la coș);

cunoștințe de regulament;

aplicarea procedeelor tehnico-tactice în relația 1×1 și în condiții de joc.

Indicații metodico-organizatorice:

se recomandă ca pregătirea fizică (generală și specifică) să se asigure în legătură cu elementele tehnice ale mișcării în teren și cu pregătirea tehnică a mânuirii mingii;

consolidarea procedeelor tehnice se realizează în cadrul unor structuri de exerciții și complexe tehnico-tactice;

acțiunile tactice în atac vor fi învățate și consolidate numai în paralel cu corespondențele lor în apărare;

problemele de regulament vor fi clarificate pe parcursul lecțiilor;

tratarea diferențiată a colectivului se va realiza în funcție de sex și de nivelul de pregătire al subiecților, iar la grupele de inițiați se va apela la individualizare;

pentru asigurarea unei densități corespunzătoare a lecțiilor, cât și a eliminării ,,timpilor morți”, în cadrul procesului de instruire se va utiliza un număr mare de mingi, exerciții individuale, pe perechi, în formații, cât și pe ateliere.

Obiective cuprinse în programa pentru învățarea, consolidarea, perfecționarea jocului de baschet:

perfecționarea motricității, cu accent pe viteză, îndemânare;

consolidarea și perfecționarea procedeelor tehnice de bază;

însușirea și perfecționarea unor noțiuni de tactică individuală și colectivă;

perfecționarea unor activități intelectuale și de voință (combativitatea, dârzenia, colaborarea, spiritul de întrecere);

formarea capacității de autoconducere și autoorganizare a unor competiții (gen street-ball, campionate mixte) în afara lecțiilor de curs.

Conținutul programei

Pregătirea fizică:

dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare, a spatelui, abdomenului, centurii scapulo-humerale și a brațelor;

creșterea indicilor de forță a membrelor inferioare, musculaturii toracelui, flexorilor membrelor inferioare și musculaturii abdominale;

creșterea stabilității articulațiilor (gleznei, genunchilor), mobilității (coxo-femurale, scapulo-humerale, articulației pumnului) și creșterea elasticității și supleței musculare;

dezvoltarea detentei prin componentele sale forță-viteză;

creșterea indicilor de viteză;

dezvoltarea rezistenței și a capacității de efort în ansamblul său.

Pregătirea tehnică

Procedee tehnice în atac:

pasă cu una și două mâini, din deplasarea cu și fără schimbarea locurilor, pasa lungă de contraatac;

dribling cu mâna îndemânatică și neîndemânatică, cu schimbări de direcție, cu variații de ritm;

oprirea într-un timp și în doi timpi, pivotarea;

aruncarea la coș din alergare, din dribling, din săritură.

Procedee tehnice în apărare:

poziția fundamentală (joasă, medie) și deplasările specifice;

scoaterea mingii din dribling;

smulgerea mingii de la adversar;

capacul.

Pregătirea tactică

Acțiuni tactice în atac:

demarcajul;

pătrunderea;

depășirea;

recuperarea ofensivă;

„dă și du-te“;

contraatacul;

blocaj, ieșire din blocaj. Acțiuni tactice în apărare:

marcajul normal și agresiv;

recuperarea defensivă;

intercepția;

replierea.

Sisteme de atac și apărare

apărarea „om la om” și atacul împotriva apărării „om la om”;

apărarea în zona 2-1-2 și atacul împotriva apărării în zonă;

apărarea în inferioritate numerică;

atacul în superioritate numerică;

consolidarea și perfecționarea relației 1×1, 2×2, 3×3;

joc bilateral 5×5 pe jumătate de teren și pe tot terenul.

Indicații metodico-organizatorice:

Se recomandă ca pregătirea fizică (generală și specifică) să fie realizată în paralel cu elementele tehnice ale mișcării în teren și cu pregătirea procedeelor tehnice;

Consolidarea procedeelor tehnice se realizează în cadrul unor structuri de exerciții și complexe tehnico-tactice;

Acțiunile tactice în atac vor fi consolidate numai în paralel cu corespondentele lor în apărare;

Tratarea diferențiată a colectivului se va realiza în funcție de nivelul de pregătire al subiecților, iar la grupele de inițiere se va apela la individualizare;

Pentru asigurarea unei densități corespunzătoare a lecțiilor, în cadrul procesului de instruire se vor folosi exerciții pe perechi și pe ateliere, în relație de adversitate, în echilibru numeric 1×1, 2×2, 3×3, în inferioritate numerică 1×2, 2×3 și în superioritate numerică 2×1, 3×2.

Orientările jocului particularizate la copii și juniori

Particularizând aceste caracteristici și tendințe la nivelul echipelor de copii și juniori din țara noastră – eșalon la care se referă cursul de bază – ORIENTĂRILE implicate în procesul de pregătire și joc pot fi exprimate astfel:

Contraatacul folosit ca principală formă de atac: cu trecerea mingii prin pasă directă la jucătorul „vârf” sau cu dribling pe culoarul median al terenului, cu finalizare de sub coș sau din săritură de la linia de aruncări libere;

Atacul rapid declanșat prin repuneri rapide a mingii în joc din orice situație;

Atacul pozițional 2-1-2 (cu jucător centru) sau 4+1, ce se bazează pe acțiuni individuale, pe combinații de „dă și du-te” și pe „încrucișări”;

Permanenta preocupare pentru recuperarea ofensivă și defensivă;

Apărare om la om pe tot terenul: marcaj agresiv și diferențiat;

Creșterea tempoului de joc prin realizarea unui număr mai mare de finalizări;

Sporirea preocupărilor pentru finalizările de 3 puncte;

Ambidextrie în execuția paselor, a driblingului și, eventual,a aruncărilor din apropierea coșului;

Generalizarea aruncărilor la coș din săritură;

Sporirea capacității jucătorilor de a acționa în relația atacant-apărător, în funcție de poziția apărătorului, distanța față de panou etc.;

Atrage atenția pregătirea atletică a jucătorilor cu accent pe ansamblul calităților forță-viteză, pe capacitatea crescută de participare a jucătorilor în diferite regimuri de solicitare fizică și încordare nervoasă în competiț ii. Caracteristic este faptul că, în asemenea situații, jucătorii au suficiente resurse de mobilizare care nu diminuează radical eficiența lor reală.

Tehnica jocului de baschet

1. Generalitati

Tehnica jocului de baschet reprezinta ansamblul de miscari specifice ca forma si continut, folosite in scopul practicarii cu randament maxim a unui joc sportiv, in concordanta cu cerintele jocului competitional.

Acest ansamblu de miscari specifice grupeaza elemente si procedee tehnice si se refera in egala masura atat la manevrarea obiectului de joc, cat si la deplasarile efectuate de jucatori in vederea acestei manevrari.

In procesul jocului, tehnica are o important deosebita, ea nefiind un factor izolat, din contra, intre tehnica si ceilalti factori ai continutului pregatirii (fizic, tehnic, tactic, psihic si teoretic), exista o stransa interdependenta si conditionare reciproca.

Tehnica isi are suportul in calitatile motrice. O tehnica corespunzatoare permite manifestarea aptitudinilor sportivului, aproape de nivelul maxim al posibilitatilor lui.

Tehnica este aceea care conditioneaza tactica, insa este subordonata acesteia, influentandu-se reciproc.

Tehnica are un caracter aciclic.

2. Elemente in subordine

Elementele aflate în subordinea jocului de baschet sunt

elementul tehnic;

procedeul tehnic;

stilul.

Elementul tehnic

Reprezintă noțiunea de generalizare a execuției mai multor procedee tehnice, categorii generale de mișcări caracterizate drept noțiuni abstracte, care sunt însă materializate (obiectivizate) prin procedeele tehnice ca mijloace de realizare și manifestare în joc.

Elementul tehnic se refera la mecanismul de baza al miscarilor specifice.

Procedeul tehnic

Reprezintă o structură motrică concret modelată ”sau un model particular de organizare și adaptare în joc a elementului tehnic”, având un caracter concret de execuție, cu un mecanism complex de mișcări, executate conștient în faza de însușire, el trebuie să reprezinte modelul corect de execuție biomecanică.

În jocul competițional procedeul tehnic se supraînvață , devenind stereotip,fiind aplicat într -o succesiune rațională, cu eficiență maximă și într -un scop precis.

Spre exemplificare:

Elementul tehnic : PASAREA MINGII

Procedeul tehnic : – pasa cu doua maini de la piept;

– pasa cu o mana de la umar;

– pasa cu pamantul;

– pasa de deasupra capului.

Cand insusirea procedeului tehnic se face izolat, in afara procesului de joc, avem de a face cu un procedeu simplu.

Acest procedeu simplu pentru a putea fi folosit in conditii concrete de joc se perfectioneaza numai daca este inlantuit cu alte procedee tehnice, in raport cu situatiile pe care trebuie sa le rezolve jucatorul in momentul dat, transformandu –se in procedee complexe.

Cu cat numarul de procedee tehnice insusite este mai mare, cu atat jucatorul va rezolva mai usor, mai rapid si mai operativ, situatia respectiva de joc.

c)     Stilul

Insusirea mecanismului de baza al tehnicii are un pronuntat caracter individual, determinat de particularitatile psiho-fizice ale fiecarui jucator.

Automatizarea procedeelor tehnice ca deprinderi motrice, la nivelul maiestriei, sufera de cele mai multe ori de o nota particulara-personala, in procesul executiei.

Aceasta nota personala, cunoscuta sub denumirea de stil, se datoreaza particularitatilor individuale ale jucatorului.

3. Clasificarea elementelor si procedeelor tehnice

Jocul fara minge

Jocul cu minge

A. Tehnica fara minge

Pozitia fundamentala

Reprezinta pozitia initiala a tuturor procedeelor tehnice ale jocului de baschet.

Ea trebuie sa asigure jucatorului:

               o pozitie convenabila, lejera si echilibrata;

               stabilitate si posibilitate de trecere de la actiuni tehnico-tactice defensive la cele ofensive;

               un consum energetic minimal, in cursul desfasurarii jocului

Prezentarea modelului

– picioarele cu genunchii usor indoiti si departati aproximativ la proiectia

latimii umerilor;

– gleznele indoite;

– greutatea corpului repartizata egal pe suprafata fiecarei talpi, asezate pa-

ralel pe sol;

– echilibrarea anteroposterioara este realizata prin ducerea inainte, cu ju-

matate de talpa a unuia din picioare( dreptul-dreptacii, stangul-stangacii);

– trunchiul- spatele arcuit este usor aplecat inainte, coborarea centrului de

greutate al corpului este realizata prin flexia articulatiilor, gleznelor, genunchilor si soldului;

– umerii relaxati, cu bratele usor departate lateral;

– capul si barbia se mentin in sus, privirea cautand sa cuprinda o zona cat mai mare din teren.

Greseli frecvente

               departarea sau apropierea picioarelor modifica nefavorabil baza de sustinere a corpului;

               articulatiile gleznelor si ale genunchilor prea indoite, determina o pozitie cu centrul de greutate prea ridicat, sau o aplecare exagerata a trunchiului;

               crisparea musculaturii determina o atitudine rigida si mai putin mobila;

Utilizarea tactica

Pozitia fundamentala in aparare reprezinta mijlocul prin care se realizeaza marcajul, specific apararii om la om.

a.     Pozitia fundamentala in atac

Jucatorul atacant va avea privirea orientata spre cos, tinand mingea la nivelul barbiei sau pieptului. Genunchii si gleznele usor indoite, corpul avand o pozitie stabila si echilibrata. Aceasta pozitie este intermediara in realizarea triplei amenintari.

b.     Pozitia fundamentala in aparare

Determina o coborare mai accentuata a centrului de greutate.

Pozitia bratelor este determinata de plasamentul in teren al

aparatorului. Mana de pe partea piciorului mai avansat impiedica

prin ridicare in sus a bratului, aruncarea la cos efectuata de atacant.

Celalalt brat este indreptat lateral in scopul de a intercepta o even-

tuala pasa, sau in cazul unei depasiri, pentru a scoate mingea din

dribling.

Indicatii metodice generale

In invatarea pozitiei fundamentale accentul cade pe realizarea unei baze de sustinere corespunzatoare prin repartizarea egala a greutatii pe ambele picioare pentru asigurarea stabilitatii jucatorului. Acestui element tehnic ii va fi afectat unui numar mai mic de repetari in cadrul metodicii de invatare izolata. Consolidarea se va realiza odata cu celelalte executii tehnice unde apare ca pozitie de baza.

–                  in aparare marcajul;

–                  in atac pivotarile, opririle, depasirile.

Metodica invatarii pozitiei fundamentale

Pentru invatarea pozitiei fundamentale, exercitiile vor urmari gasirea pozitiei optime pentru stabilirea bazei de sustinere si a echibrului corpului. Aceste exercitii vor fi grupate astfel:

               executii de pe loc:

    balans bertical, lateral, anteroposterior;

    dezechilibrari;

    sarituri cu aterizare in pozitia fundamentala, cu accent pe balansul vertical;

 cu schimbarea planului de aterizare;

 fara schimbarea planului de aterizare:

               executii din deplasare:

    mers si alergare in diferite directii cu pastrarea permanenta a pozitiei echilibrate (deplasarea cu pasi alunecati);

               sarituri cu aterizare in pozitia fundamentala:

    pe directia de deplasare;

    cu schimbarea planului fata de directia de deplasare.

               executia poate fi:

    de voie-liber fiecare;

    la semnalul antrenorului (fluier, bataie din palme);

    in dreptul diferitelor semne sau obstacole.

Exercitii pregatitoare

–                  patru sarituri ca mingea pe loc, apoi din pozitia fundamentala alte patru sarituri cu accentuarea indoirii genunchilor la aterizare;

–                  „saritura vrabiutei” executata fie de pe loc, fie din deplasare;

–                  din pozitia fundamentala, saritura cu schimbarea alternativa a piciorului din fata;

–                  cu elan redus, saritura peste capra, cu aterizare echilibrata in pozitia fundamentala;

–                  din alergare, inainte si laterala, la semnal oprire in pozitia fundamentala.

Deplasarile in teren

Prin deplasari se urmareste:

–                  castigarea unei viteze de deplasare;

–                  executarea cu usurinta a diferitelor procedee tehnice necesare rezolvarii situatiilor de joc (schimbari de directie, franari, lucru cu mingea, fente, sarituri).

In jocul de baschet sunt folosite urmatoarele procedee de deplasare in teren:

Alergarea normala asemanatoare celei din atletism se foloseste pentru:

               deplasarea jucatorilor in teren;

               alergarea de viteza si in situatiile de contraatac;

Alergarea specifica inainte

„Specificul” consta in faptul ca prin aceasta alergare

este mentinuta permanent pozitia fundamentala a jucatoru-

lui in timpul deplasarii.

Prezentarea modelului

Alergarea inainte se face prin pasiri succesive, picioarele

calcand spre inainte si usor lateral in scopul maririi bazei de sus-

tinere. Contactul cu solul se ia, fie pe toata suprafata talpii, fie

prin rulajul talpilor (calcai – talpa – varf). Genunchii putin indoiti cedeaza impreuna cu gleznele in momentul contactului cu solul. Trunchiul este putin aplecat inainte, cu centrul de greutate coborat. Bratele penduleaza la pornire, in restul alergarii ele fiind pregatite pentru a prinde mingea.

Greseli frecvente

               in deplasare exista tendinta de a sari, prin ridicarea talpilor de pe sol;

               se micsoreaza baza de sustinere, deoarece contactul cu solul nu se ia pe toata talpa;

               se alearga pe varfuri, micsorandu-se stabilitatea si eficacitatea actiunilor.

Utilizarea tactica

Aceasta alergare se foloseste in tot timpul jocului, in circulatia individuala din atac, cu precadere in demarcaj si in actiunile premergatoare intrarii in posesia mingii.

Alergarea specifica inapoi ( cu spatele)

Prezentarea modelului

Jucatorul se deplaseaza spre inapoi avand labele picioarelor usor departate, calcaiele orientate catre afara. Contactul cu solul se face prin rulare (varf – talpa – calcai) si mult inapoi, pentru a evita caderile pe spate. Deplasarile picioarelor se face prin alunecare. Trunchiul este usor aplecat inainte pentru a mentine centrul de greutate inainte. Bratele raman langa corp, usor departate si flexate din coate.

Greseli frecvente

–                  se alearga cu trunchiul lasat pe spate, fapt ce provoaca dezechilibru – cadere;

–                  picioarele se duc mult prea inapoi;

–                  se sare in timpul alergarii;

Utilizarea tactica

Procedeul este folosit in retragerea din terenul de atac in terenul de aparare (repliere), in actiunile de flotare si aglomerare precum si in urmarirea unui adversar care se indreapta spre cos.

Pasul adaugat inainte sau inapoi

Acest procedeu de miscare in teren permite aparatorului

mentinerea pozitiei fundamentale in orice moment al jocului.

El face parte din bagajul tehnic denumit „jocul aparato-

rului”, reprezinta un mijloc de realizare a marcajului, fiind ase-

manator cu ,,pasii boxerului” si prezinta ca principala caracte-

ristica faptul ca piciorul din urma nu depaseste pe cel din fata.

Prezentarea modelului

Din pozitia fundamentala de aparare, jucatorul pastrand contactul cu solul pe toata talpa, incepe miscarea prin deplasarea spre inainte a piciorului din fata. Bratul ridicat determina o pozitie oblica a trunchiului si labei piciorului din spate. Piciorul din urma este tras cu repeziciune spre cel din fata, fara a fi ridicat de pe sol, aparatorul revenind in pozitia anterioara dar avansand cu lungimea pasului executat. Celalalt brat balanseaza in plan lateral.

Greseli frecvente

               deplasarea se face prin saritura, care determina dezechilibrari;

               se fac pasiri prea lungi;

               se incruciseaza picioarele;

               labele picioarelor sunt orientate cu varfurile catre directia de deplasare;

               nu se mentine pozitia joasa, cu centrul de greutate coborat.

Utilizarea tactica

Pasul adaugat are o raza de actiune redusa, de 3-4 metri. Este folosit in actiunile de aparare pentru apropierea sau departarea de adversar, la retragerea pentru apararea cosului, la scoaterea mingii de la adversar precum si in plasament.

Pasul adaugat lateral

Reprezinta cel mai important

mijloc tehnic al ,,jocului de picioare

al aparatorului” folosit pentru urma-

rirea adversarului si pentru circulatia

de minge in apararea zona.

Prezentarea modelului

Pozitia fundamentala ramane cea fundamentala joasa.

Deplasarea incepe prin:

–                  ducerea spre lateral a piciorului de pe directia deplasarii;

–                  talpa piciorului fiind mentinuta cat mai sus aproape de suprafata solului;

–                  celalalt picior se apropie, talpa acestuia alunecand pe suprafata solului.

In timpul deplasarii:

–                  corpul ramane orientat lateral fata de directia de deplasare;

–                  bratele putin indoite din coate, orientate lateral, lucreaza activ pentru stanjenirea circulatiei mingii;

–                  pozitia este joasa prin indoirea articulatiilor gleznei si genunchilor, trunchiul pastrand verticalitatea.

Greseli frecvente

–                  incrucisarea picioarelor si trecerea greutatii corpului pe un singur picior de sprijin;

–                  ridicarea centrului de greutate care determina dezechilibrari;

–                  se executa sarituri in timpul deplasarii, jucatorul facand balans vertical sau lateral;

–                  se ridica picioarele de pe sol in loc ca deplasarea sa se faca prin alunecare.

Utilizarea tactica

Acest procedeu se foloseste in actiunile de marcaj, in urmarirea adversarului care se deplaseaza si pentru obtinerea unui plasament bun in aparare.

Lucrul de brate si jocul de picioare

Procedeele tehnice ale deplasarilor in teren se manifesta in joc sub forma de procedee tehnice complexe , numite ,,jocul de picioare” insotite in aparare si de lucrul de brate.

Prezentarea modelului

Jucatorul, pentru a-si mentine pozitia fundamentala executa in mod cursiv o succesiune de procedee tehnice, mentinand caracteristicile de executie ale fiecareia.

La jocul de picioare se adauga activitatea permanenta a bratelor care lucreaza in plan lateral, acestea stand la baza marcajului.

Utilizarea tactica

Lucrul de brate se foloseste la actiunile defensive la realizarea marcajului, interceptarea si smulgerea mingii ,inchiderea patrunderilor si in apararea in zona. Jocul de picioare este utilizat in actiunile defensive pentru asigurarea rapiditatii de deplasare a aparatorului si in actiunile ofensive ca mijloc de realizare a demarcajului.

Indicatii metodice generale

Succesiunea de invatare a procedeelor de deplasare cuprinde:

               alergarea normala in ritm variat;

               alergarea specifica inainte;

               alergarea specifica inainte-inapoi;

               deplasarea laterala (pasul adaugat lateral);

               deplasarea oblica (pasul adaugat inainte-inapoi);

               jocul de picioare.

Metodica invatarii deplasarilor in teren

               fiecare procedeu va fi executat separat;

               prin imitare: in grup(antrenorul demonstrand in oglinda)sau pe perechi;

               la semnale: auditive sau vizuale;

               sub forma de concurs, pe distante limitate: stafete cu procedee izolate, stafete cu procedee combinate;

               sub forma de complexe de procedee tehnice;

               jocul de picioare al aparatorului:

   pe perechi;

   individual;

   pasi adaugati inainte, sprint, oprire si retragere cu spatele;

   joc de brate si picioare la un semnal, sprint pana la un semn, oprire si continuarea jocului de brate si picioare, la semnal retragere in alergare cu spatele.

Exercitii pregatitoare

–                  alergare cu schimbarea ritmului;

–                  din deplasare cu pasi adaugati lateral, rotari laterale de brate in afara si inauntru;

–                  sarituri inainte cu bataie pe ambele picioare, cu schimbarea alternativa a piciorului din fata si rasucirea trunchiului in partea opusa piciorului;

–                  rostogolirea si conducerea unei mingi pe sol, spre dreapta si stanga , cu pasi adaugati lateral.

Schimbarile de directie

Schimbarile de directie reprezinta un element tehnic folosit de atacanti in realizarea actiunii de demarcaj individual.

Prin acest element tehnic, jucatorul isi asigura trecerea de pe o directie de alergare pe alta, fara a mai fi nevoit sa se opreasca.

Deosebim doua procedee de executie:

–                  schimbarea de directie cu franare pe un picior;

–                  schimbarea de directie cu franare pe ambele picioare.

Prezentarea modelului

Schimbarea de directie cu franare pe un picior

Din deplasare declansarea schimbarii de directie se executa:

               printr-o oprire cu o usoara ghemuire pe piciorul opus

noii directii, al carui genunchi ramane indoit;

               printr-o pasire mai lunga pe acest picior , talpa se aseaza

oblic pe sol, fiind orientata spre noua directie;

               apare un moment de franare, moment care pentru a nu ,,rupe” miscarea este amortizat printr-o indoire din articulatia gleznei, genunchiul si coxo-femurala a acestui picior.

Centrul de greutate este proiectat in interiorul ocolirii, greutatea corpului fiind orientata spre exterior. Prin impulsia acestui picior se determina rasucirea energica a corpului urmata de asezarea pe sol, pe noua directie.

Schimbarea de directie cu franare pe ambele picioare

Din deplasare jucatorul executa:

               o usoara saritura;

               picioarele se duc inainte si iau concomitent contact cu solul;

               varfurile vor fi orientate spre noua directie;

               greutatea corpului va fi repartizata mai mult pe piciorul din afara ocolirii si pe marginea talpilor din interiorul ocolirii;

               indoirea gleznelor amortizeaza socul franarii, genunchii fiind proiectati spre noua directie;

               plecarea executandu-se cu piciorul din interiorul ocolirii.

Greseli frecvente

–                  pozitia inalta determina dezechilibrari;

–                  piciorul din interior prea departat pe noua directie, intarzie pornirea;

–                  centrul de greutate nu se proiecteaza suficient in interiorul ocolirii, fapt ce determina dezechilibrari.

Utilizarea tactica

Este elementul specific activitatilor de demarcaj. Este folosit pentru provocarea greselilor de marcaj precum si ca fenta, cand precede iesirea la minge.

Indicatii metodice generale

Este un procedeu de baza, mai ales in instruirea incepatorilor, precum si in predarea jocului de baschet in scoala. Cel mai frecvent si eficient procedeu de-a lungul jocului este cel cu franare pe un picior.

Metodica invatarii schimbarilor de directie

–                  deplasarea pe toata suprafata terenului cu efectuarea schimbarilor de directie (lucru individual);

*                 schimbarea de directie in dreptul unor jaloane;

*                 din deplasare, schimbare de directie la semnal vizual sau auditiv;

*                 sub forma complexelor de procedee tehnice de deplasare:

    alergare normala, schimbare de directie spre inainte, urmate la semnal de sprint;

    alergare normala, schimbare de directie, franare, retragere cu spatele;

    joc de brate si picioare, sprint cu schimbare de directie, franare si retragere cu spatele.

Exercitii pregatitoare

–                  fandari laterale, inainte, inapoi pe loc;

–                  jucatorii in formatie de sir cate unul, se vor deplasa in teren, imitandu-l pe primul, folosind elemente de schimbare de directie;

–                  leapsa in doi pe suprafata limitata.

Pirueta

Este o pivotare fara minge in care piciorul pe care se face intoarcerea poate fi ridicat in timpul executiei.

Se executa de pe loc ( din pozitie statica) sau din deplasare ( ca element de schimbare de directie).

Utilizarea tactica

Se foloseste ca procedeu in executare schimbarilor de directie, la plecarile din blocaj, la blocajele defensive, la evitarea

blocajelor de aparator si in con-

tinuarea actiunii de marcaj.

Sariturile

Sunt foarte frecvent folo-

site in jocul de baschet, ele asi-

gurand un grad sportiv de spec

taculozitate.

O buna saritura va pune

in valoare executia unor proce-

dee tehnice sau actiuni tactice

cum ar fi:

–                  urmarirea si recuperarea mingii ricosate din panou, atat in atac cat si in aparare;

–                  executia aruncarii la cos din saritura, din deplasare, din dribling sau din voleibolare;

–                  in executia procedeelor tehnice de capac impotriva aruncarii la cos;

–                  angajarea mingii la 1×1.

Sariturile folosite in jocul de baschet, urmaresc mentinerea unei pozitii cat mai echilibrate in timpul sariturii in vederea executiei unor procedee de mare precizie.

Sariturile pot fi executate:

               de pe loc;

               din deplasare;

               cu desprindere:

*  pe un picior;

*  pe doua picioare.

PROCEDEE TEHNICE FOLOSITE IN ATAC

Procedeele tehnice folosite in atac suntȘ

Pasarea și prinderea

Driblingul alternativ cu înălțimi și ritmuri variate

Procedee de aruncare la coș de pe loc și din deplasare

Oprirea și pivotarea

. Prinderea și ținerea mingii

Reprezintă un element important din tehnica de bază a jocului de baschet, întrucât dă posibilitatea unei recepț ionări corecte a mingii, precum și a următoarei execuții pe care o va efectua jucătorul cu mingea: pasă, dribling sau aruncare la coș.

64

Prinderea mingii presupune în execuție doi jucători: unul care pasează și altul care primește. Cel care urmează să facă prinderea mingii va trebui să o privească din momentul în care aceasta părăsește mâinile coechipierului și până în momentul în care o prinde. Totodată, ca o condiție în realizarea unei intrări sigure în posesia mingii, primitorul va trebui să execute o ieșire în întâmpinarea ei, spre direcția de unde este pasată. Condițiile de primire a mingii fiind foarte variate este necesar ca în ușurarea unei prinderi de minge să se realizeze o poziție cât mai relaxată a corpului în momentul prinderii, iar trunchiul și mai ales brațele, să amortizeze prinderea mingii printr-o mișcare de cedare spre înapoi.

Oricare ar fi procedeul, folosit pentru prinderea mingii (cu două mâini sau cu o mână), jucătorul întâmpină mingea cu palmele/palma orientate către direcția din care vine mingea pentru a o controla și apoi a amortiza prinderea ei.

Prinderea mingii se poate efectua: cu două mâini și cu o mână;

de pe loc, din alergare, din săritură.

Prezentarea modelului (a tehnicii de execuție)

Întrucât mecanismul prinderii este asemănător în majoritatea situațiilor de joc, vom face descrierea procedeului tehnic de bază, de prindere a mingii cu două mâini, de pe loc.

Poziția inițială: jucătorul care urmează să prind ă mingea va căuta, în primul rând, ca printr-o deplasare ușoară să se orienteze cu fața spre direcția de unde vine mingea, păstrând, pe cât posibil, poziția fundamentală, cu brațele întinse, paralele și cu degetele răsfirate.

Poziția intermediară: În momentul de contact cu mingea, degetele se vor încorda, iar articulațiile pumnilor vor exercita o cedare spre înapoi ce se va transmite și brațelor, care, prin îndoirea lor din coate, vor realiza amortizarea prinderii și aducerea mingii în dreptul pieptului.

Poziția finală: Jucătorul, în poziție fundamentală, cu mingea în dreptul pieptului, brațele cu coatele flexate, ușor depărtate de corp, într-o poziție cât mai relaxată.

Figura 7. Prinderea mingii cu două mâini de pe loc

65

Caracteristici de execuție:

Palmele (palma) sunt orientate întotdeauna cu degetele către direcția de venire a mingii, cu fața palmară ușor către minge.

Contactul cu mingea se ia cu fața palmară a degetelor. Primul contact cu mingea constituie începutul amortizării.

Pe măsură ce se face amortizarea, se trece în ținerea corectă a mingii și se corectează eventual priza.

Din punct de vedere tactic, se recomandă ieșirea la minge”.

Greșeli frecvente:

Palmele sunt orientate față în față, fapt ce determină dispariț ia, mișcării de autorezisten ță din articulațiile pumnilor, mingea poate trece cu ușurință printre palme.

Contactul este luat direct cu palmele pe minge și nu cu

degetele.

Amortizarea nu se face prin succesiunea mișcărilor de autorezistență și de cedare a degetelor, palmelor și brațelor.

Utilizare tactică: În situația când mingea vine la înăl țimea capului sau mai sus, brațele se întind spre minge oblic în sus și înainte. În momentul când mingea ia contact cu degetele, brațele se îndoaie și aduc mingea spre piept. Dacă mingea vine cu viteză mare, amortizarea este accentuată printr-o îndoire mai exagerată a brațelor. În cazul când, mingea vine prea jos, se va căuta ca prinderea să se facă coborând cât mai mult trunchiul, ca urmare a flect ării trenului inferior, brațele fiind orientate oblic în jos și înainte, cu palmele orientate spre înainte și în sus. Priza iniț ială va fi de jos și din lateral, urmând ca, în timpul aducerii mingii la piept, priza să fie schimbată în ținere cu două mâini la piept în priză simetrică normală.

Ținerea mingii

Reprezentând procedeul inițial de plecare în execuția majorității elementelor tehnice cu minge, învățarea unei țineri corecte a mingii determină o desfășurare ulterioară corectă a procedeului care va urma. O bună ținere a mingii asigură un bun control al acesteia, o execuție corectă și eficace. O ținere incorectă generează greșeli de execuție, micșorează eficacitatea, îngreunează protecția și transmiterea mingii.

Cunoaștem următoarele modalit ăți: ținerea mingii cu ambele mâini ținerea mingii cu o mână

Ținerea mingii cu ambele mâini este specifică jocului de baschet, fiind folosită foarte des în joc și mai ales de către copii și juniori. Ea prezintă siguranță atât în ținerea propriu-zisă, cât și în manevrarea cât mai relaxată a mingii. Se deosebesc următoarele procedee de ținere a mingii:

care folosesc o priză simetrică pe minge: ținerea cu două mâini în dreptul pieptului ținerea cu două mâini deasupra capului ținerea cu două mâini în dreptul bazinului

care folosesc priza asimetrică, ce pun, în general, în evidență lucrul cu o singură mână.

66

Ținerea mingii cu două mâini la piept, în priză simetrică

Prezentarea modelului de execuție

Mingea este ținută de calota sa inferioară, din lateral și puțin dinapoi. Degetele, cât mai răsfirate, se așează pe minge cu toată suprafața lor. Ele trebuie să cuprindă mingea în așa fel, încât ultimele falange ale degetelor inelare să stea chiar pe axa mingii. degetele mari formează, prin prelungirea lor, un unghi de 90° și, în raport de mărimea palmelor, acestea stau depărtate unul de altul la 4-7 cm. palmele se vor găsi în prelungirea antebrațelor, într-o flexie radialo-dorsală din articulațiile pumnilor, evitându-se lipirea podului palmei pe minge. Antebrațele, îndoite din coate, fac ca mingea să fie ținută la nivelul pieptului, permițând privirea peste minge. Coatele puțin depărtate de corp, într-o postur ă cât mai relaxată și convenabilă specificului conformației fiecărui jucător.

Greșeli frecvente

orientarea palmelor cu degetele spre înainte sau în jos degetele mari sunt opozante sau prea apropiate în priza pe

minge

podul palmelor ia contact cu suprafața mingii

coatele mult depărtate determină o ținere prea din lateral a

mingii

nu se menține priza fermă pe minge, acesta fiind învârtită în

palme.

Utilizare tactică:

Ghidează execuția majorității elementelor tehnice (în special în faza inițial ă), constituind procedeul cel mai folosit de majoritatea jucătorilor.

Figura 8. Ținerea mingii cu două mâini în dreptul pieptului

67

Ținerea mingii cu două mâini în față, în priză asimetrică

Figura 9. Ținerea mingii cu două mâini în față, în priză asimetrică

Prezentarea modelului de execuție

Priză specifică finalizărilor cu o singură mână, dar mai ales, în mânuirea mingii (fente, pase, plecare în dribling).

Mâna care execută respectivul procedeu tehnic este așezată pe minge înapoia acesteia, cealaltă mână sprijinind-o din lateral și de jos. Degetele ambelor mâini sunt răsfirate pe minge. Mingea este ținută în dreptul bărbiei, la o depărtare de aproximativ 20-25 cm de piept. Palma mâinii care execută procedeul tehnic următor va fi flexat ă dorsal, iar cotul orientat pe direcț ia de trimitere a mingii (către co ș – în cazul execuției unei finalizări), ceva mai apropiat de corp și pe același ax cu palma.

Greșeli frecvente

degetele mâinilor nu sunt suficient de mult răsfirate pe

minge

priza pe minge este pasivă, degetele mâinii de impulsie fiind orientate spre înainte și nu în sus

palma mâinii care sprijină mingea este așezată în față, deasupra sau sub minge.

Utilizare tactică : Reprezintă priza pe minge care-și face loc din ce în ce mai mult în jocul de baschet modern și, ca urmare, va trebui insistat asupra acesteia și în instruirea copiilor, reprezentând faza inițială a unor procedee tehnice ce solicită în execuția finală un singur braț: în mod deosebit, aruncarea la coș cu o mână de pe loc, din săritură și din alergare, precum și pentru pasa cu o mână sau plecarea în dribling.

Metodica învățării prinderii și ținerii mingii

1. Exerciții specifice (de tehnică)

Exerciții pregătitoare din școala mingii:

trecerea mingii în jurul capului, șoldurilor, genunchilor, gleznelor dintr-o mână în alta;

68

mingea este ținută cu ambele mâini în față, este lăsată să cadă și trebuie prinsă înainte ca ea să atingă solul;

mingea ținută cu ambele mâini, brațele întinse înainte, este lăsată să cadă; elevul execută o b ătaie din palme, după care repede prinde mingea, fără ca ea să atingă solul;

același exercițiu cu două bătăi din palme;

conducerea mingii rostogolite pe sol; cu mâna dreaptă, cu mâna stângă, alternativ, simultan cu ambele mâini, înainte-înapoi, cu o minge sau două mingi;

jocuri pregătitoare din școala mingii.

Exerciții de pe loc cu controlul” prizei” corecte: alunecarea palmelor și degetelor pe mingea aflată pe sol

ridicarea mingii de pe sol, controlul prizei corecte și zvâcniri din articulațiile pumnilor

schimbarea locului de ținere a mingii (sus, jos, lateral) preluarea mingii din mâinile partenerului și controlul ținerii

ei

aruncarea mingii în sus și prinderea ei (pe loc, în săritură), controlul prizei corecte

fente de pasare, de aruncare la coș, de plecare în dribling cu controlul „prizei” corecte

NOTĂ: Aceste exerciții pot fi executate individual, pe perechi, în formație pe două linii față-n față (distanță 2-3 m), urmând să fie însoțite și de transmiterea mingii prin „aruncare” către partener, care va însuși prinderea mingii în priză simetrică.

3. Exerciții din deplasare:

transportul mingii cu ținerea acesteia cu două mâini: la piept, deasupra capului, la spate

transportul mingii cu ținerea acesteia cu o mână în echilibru pe palmă, cu brațul întins (înainte, lateral, sus, la spate);

transportul mai multor mingi;

o minge ținută cu două mâini la piept, cealaltă condusă cu

piciorul;

o minge condusă prin impulsii (dribling), cealaltă ținută în echilibru pe palmă, cu brațul întins (înainte, lateral, sus);

o minge ținută cu două mâini la piept, cealaltă minge ținută între glezne (genunchi) – deplasare prin sărituri cu desprindere pe două picioare.

NOTĂ: Prinderea și ținerea mingii se repetă și se perfecționează la învățarea și consolidarea execuției opririi, pivotării și protecției mingii, în cadrul unor structuri de procedee tehnice.

Pasarea mingii

Ca urmare a statisticilor efectuate, acest element reprezintă, în medie, între 60-70 % din gama elementelor fundamentale folosite în jocul competițional.

69

Pasa este elementul care are un rol determinant în rezolvarea scopului jocului; ea asigură caracterul colectiv al jocului prin legătura pe care o face între acțiunile individuale și cele colective.

Prin esența sa tehnico-tactică, acest element, pe lângă faptul că prezintă o gamă bogată de procedee, presupune neapărat prezența partenerului, execuția lui fiind condiționat ă de poziția și viteza de deplasare a acestuia, de specificul fazei de joc, de plasamentul adversarului etc.

Pasa este deci condiționat ă de existența unui jucător care o efectuează și de a altuia, căruia i se adresează. La reușita ei ambii jucători trebuie să-și dea concursul.

Astfel, jucătorul care pasează trebuie:

să fie atent ca pasa pe care o execută să fie transmisă unui coechipier demarcat, a cărui acțiune să o anticipeze cât mai oportun posibil;

să determine rapid culoarul” de pasare spre coechipierul căruia îi transmite mingea și pe poziția viitoare a acestuia;

să asigure protecția mingii în timpul pasei, eliminând posibilitățile de intercepție din partea adversarilor mai apropiați;

să folosească, în majoritate pasele scurte;

să lucreze la fel de bine cu ambele mâini, ambidextria constituind o cerință a jocului modern.

Jucătorul care urmează să primească mingea trebuie:

să se demarce și să dea posibilitatea celui care pasează să-i anticipeze acțiunea

să participe la determinarea culoarului” de pasare prin obținerea unui plan mai avansat sau prin „ieșirea” la minge, raportat la adversarul său direct

să folosească momentul intrării în posesia mingii, ca fază inițială pentru acțiunea viitoare.

De asemenea, pentru ca o pasă să fie utilizabilă, sunt necesare respectarea unor condiții:

să aibă adresă, să nu provoace greutăți de prindere celui căruia îi este adresată;

să aibă adâncime și să nu traverseze terenul (de la o linie laterală la cealaltă), acest lucru dând posibilitatea de intercepție;

forța de trimitere să corespundă distanței și direcției de deplasare a partenerului căruia îi este adresată precum și distanței la care se află apărătorul acestuia;

să nu se imprime efect (rotație) mingii, acest lucru îngreunând prinderea ei;

pasa să nu fie „telefonată” pentru ca adversarul să nu poată sesiza unde și cum se va pasa, ci, dimpotrivă se recomandă a fi precedată de o fentă și executată cât mai rapid;

procedeul de pasare să corespundă situației tactice din acel moment al jocului, raportat la adversari și parteneri.

Pasa cu două mâini de la piept, de pe loc

Acest procedeu face parte din grupa paselor fundamentale, fiind folosit pentru pasarea mingii la distanțe mici și medii, de până la 6-8 metri. Este pasa de bază și specifică jocului de baschet.

70

Prezentarea modelului de execuție

Din poziție fundamentală, cu mingea ținută în dreptul pieptului în priză cu două mâini, se începe mișcarea de extindere a brațelor spre înainte.

Partea finală a execu ției dă un impuls mingii printr-o mișcare de „biciuire” executată din articulațiile pumnilor și de împingere din degete (mai puțin degetele mari).

Datorită impulsului dat mingii – care părăsește mâinile jucătorului – , braț ele (în partea finală a execuției) sunt întinse înainte, la înăl țimea umerilor, către direcția de pasare, cu palmele orientate în jos și puțin lateral, cu degetele răsfirate.

În cazul în care mingea trebuie transmisă la o distanță mai mare, mișcarea brațelor va fi însoțită și de o mișcare ajutătoare, dat printr-o pivotare prin pășire spre înainte.

La avansați, cursa brațelor se reduce raportat la distanța și forța solicitată de execuția pasei respective. În schimb, lucrul din articulația pumnilor se accentuează.

Figura 10. Pasa cu două mâini de la piept, de pe loc

Greșeli frecvente:

ținerea mingii în priză pasivă;

executarea din articulaț iile pumnilor a unor miș cări suplimentare cu mingea, înainte de execuția propriu-zisă a pasei, sau a unei mișcări de rotare din brațe prin coborârea mingii spre abdomen;

acționarea în faza finală de impulsie a pasei prin îndoirea falangelor degetelor și împingerea mingii cu degetele mari;

depărtarea (umflarea”) exagerată a coatelor în lateral în timpul execuției, ceea ce duce la anularea forței de pasare și la efectuarea unei mișcări rigide.

Utilizare tactică: Pasa folosit ă cu deosebire în atacul pozițional și în special împotriva apărării în zonă, în acțiunile de manevrare și de pregătire a atacului organizat.

71

Metodica învățării paselor:

Pasarea mingii de pe loc, cu două mâini de la piept pasarea mingii cu două ini de la piept, între doi jucători

aflați la distanță de 2-3 m unul de celălalt. Se va insista asupra mișcării finale „de biciuire” efectuată din articulațiile pumnilor. Se învață pasa cu două mâini de la piept directă.

pasarea mingii în formații cu căpitan (figura 11): în linie;

în semicerc; în cerc;

în șir (cu ghemuire după pasare).

pasarea mingii în triunghi (figura 12) și în pătrat (figura

13):

spre dreapta; spre stânga;

cu schimbarea sensului de pasare la semnal.

Figura 11.

Figura 12. Figura 13.

pasarea mingii în stea (figura 14), în romb (figura 15).

Figura 14. Figura 15.

2. Pasarea mingii de pe loc, cu două mâini de la piept, urmată de deplasare:

suveică simplă

cu deplasare la coada șirului propriu (figura 16);

72

Figura 16

cu deplasare la coada ;irului la care s-a pasat (figura17);

Figura 17

pasa în triunghi, urmată de deplasare:

cu deplasare la coada șirului propriu (figura 18);

cu deplasare la coada șirului la care s-a pasat (figura 19); cu deplasare la șirul opus celui căruia s -a pasat (figura 20); cu ocolirea celorlalte șiruri (figura 21).

NOTĂ:

variante de execuție: pasa directă, cu pământul, de deasupra

capului

se poate pasa spre partea dreaptă; sau spre partea stângă.

Figura 18 Figura 19 Figura 20

Figura 21

Pasa în pătrat (cu variante de execuție și deplasare ca la pasa în triunghi) (figurile 22,23,24)

Figura 22 Figura 23 Figura 24

suveica dublă (figurile 25,26) formații cu căpitan:

șir cu căpitan (figura 27)

două șiruri cu căpitan (figura 28)

pase în triunghi cu jucătorul centru” (figura 29)

73

pase în triunghi cu doi jucători „centri” (figura 30)

Figura 25 Figura 26

Figura 27 Figura 28

Figura 31

ieșire la minge-prindere-oprire-pivotare-pasă-deplasare în partea opusă (figura 32)

Figura 32

Pasa cu două mâini de deasupra capului

Pasă fundamentală pentru jucătorii consacrați, cu statură înaltă (jucători pivoți sau centri), mai puțin recomandată copiilor, întrucât solicită în execuție suficient de multă forță în brațe.

74

Prezentarea modelului de execuție

Figura 33. Pasă cu două mâini de deasupra capului, de pe loc

Din poziție fundamentală înaltă, mingea fiind ținută deasupra capului și în dreptul frunții, cu brațele u șor îndoite din coate – care sunt orientate oblic înainte către direcția de pasare – printr-o ușoară arcuire a trunchiului și o eventuală pășire spre înainte, brațele se extind oblic înainte și în sus, impulsul final dat mingii fiind executat prin mișcarea de „biciuire” din articulațiile pumnilor.

Poziția finală a palmelor, cu degetele răsfirate, este în jos și înainte.

Se recomandă ca traiectoria imprimată mingii să fie întinsă atunci când pasa nu trebuie să treacă peste vreun adversar.

Acest procedeu este eficace când se execută din săritură: jucătorul aflat în punctul maxim al săriturii transmite mingea, apoi aterizează pe ambele picioare deodată.

Greșeli frecvente:

ducerea mingii prea înapoi peste cap, fapt ce întârzie și îngreuiază pasarea;

mișcarea prea amplă din brațe în detrimentul celei de azvârlire din articulațiile pumnilor;

orientarea coatelor în lateral și nu spre înainte și în jos. Utilizare tactică: Pasă folosită de jucătorii înalți (pivoți, centrii) pentru a degaja mingea din aglomerările de sub co ș sau atunci când prinderea unei pase s-a făcut la înălțimea capului și în situația tactică solicită transmiterea foarte rapidă a mingii în faza nou apărută.

Metodica învățării:

sunt folosite aceleași formații de lucru ca la pasa cu două mâini de la piept, de pe loc.

Notă: Pasele de pe loc urmate de deplasare, în structuri de procedee tehnice, se consolidează prin jocuri pregătitoare.

Pasa cu o mână din dreptul umărului, de pe loc

Reprezintă procedeul cel mai folosit de pasare a mingii cu o mână, constituind, alături de pasa cu două mâini de la piept, pasele de bază ale jocului de baschet.

75

Execuția acestui procedeu are la bază o mișcare naturală, asemănându-se cu mișcarea de azvârlire a unei pietre.

Prezentarea modelului de execuție:

Din poziție fundamentală, cu piciorul opus brațului de execuție, înainte, cu mingea ținută în ambele mâini în priză asimetrică, brațele conduc mingea în lateral – în dreptul umărului, timp în care trunchiul se răsucește puțin în sensul brațului de pasare.

Mingea este împinsă de mâna opusă celei de pasare în echilibru în palma brațului de pasare, în dreptul umărului și puțin lateral. Brațul este îndoit, cu cotul la nivelul umărului, palma, cu degetele mult răsfirate, este înapoi și sub minge. Celălalt braț se află în față, îndoit din cot, asigurând protejarea mingii.

Întinderea bruscă a brațului spre înainte, cu preluarea forței transmise ca o undă de la piciorul din spate, șold și trunchi, dau un impuls ce este continuat prin mișcare de „biciuire” din articulațiile pumnului și din degete.

Figura 34. Execuția pasei cu o mână din dreptul umărului, de pe loc

Concomitent, greutatea corpului este trecută pe piciorul din față, finalul mișcării găsind braț ul de pasare complet întins, cu degetele orientate înainte și în jos. Pasarea mingii poate fi înso țită și de o pășire spre înainte pe piciorul brațului de pasare, atunci când distanța de transmitere a mingii este mare.

La jucătorii avansați, impulsurile complementare dispar, în mișcare participând lucrul din articulația pumnului prin zvâcnirea sa puternică, precum și cel al antebrațului, care folosește rotația din articulația umărului, cotul rămânând la același nivel.

Caracteristici:

Palma brațului de pasare constituie ultimul plan director al mișcării, ea găsindu-se – în faza intermediară a execuției – cu fața spre direcția de pasare și înapoia mingii.

Pentru transmiterea mingii la distanțe scurte, cursa braț ului se micșorează, urmând ca mișcarea să fie efectuată, în principal, din lucrul articulației pumnului.

Reprezintă procedeul din care au derivat alte forme de pasare a mingii cu o mână, prin modificarea planului de impulsie a mingii: pasa împinsă, pasa din lateral, pasa de jos.

76

Greșeli frecvente:

mișcarea este executată asemănător celei de aruncare a greutății (nu de azvârlire), datorită apropierii mingii de umăr și a îndoirii exagerate a genunchilor;

cotul brațului care pasează nu este la nivelul umărului și în lateral, lucru ce influențează asupra direcției, traiectoriei și forței de pasare;

se pierde controlul asupra mingii în faza finală; palma rămâne blocată din articulația pumnului.

Utilizare tactică: Reprezintă procedeul de pasare folosit pentru transmiterea mingii la orice distanță și cu deosebire la distanțe medii și lungi, deci specific în declanșarea atacului rapid și mai ales a contraatacului.

Metodica învăță rii: sunt folosite aceleași formații de lucru ca la pasa cu două mâini de la piept, de pe loc.

Pasa cu două mâini din alergare

Execu ția unei pase din deplasare se prezintă sub forma unui complex, în care se îmbină alergarea cu prinderea mingii și execuția propriu- zisă a pasei – care nu diferă cu nimic, ca procedeu, de cele descrise la pasele executate de pe loc.

Elementul principal în executarea unei pase din alergare îl constituie respectarea regulii pașilor”, prin care jucătorului nu i se permite să efectueze mai mult de două pășiri cu mingea ținută în mâini.

Execuția pasei din alergare poate fi precedată și de prinderea mingii din dribling. Jucătorul aflat în dribling va căuta ca la ultima „bătaie” a mingii în sol să imprime acesteia un impuls mai puternic, care să-i permită ușurarea prinderii mingii. Succesiunea ulterioară a mișcărilor este asemănătoare celei descrise mai sus.

Greșeli frecvente:

nerespectarea regulii pașilor;

între cele două pășiri, jucătorul nu păstrează o poziție stabilă de ținere a mingii, balansând-o în lateral dreapta-stânga, lucru ce duce la dezechilibrări;

nu se ține cont de direcția și viteza de deplasare a partenerului căruia îi este adresată pasa, aceasta neexecutându-se pe poziție viitoare în care jucătorul respectiv va ajunge odată cu mingea; celelalte greșeli ce mai pot părea sunt legate de execuția

propriu-zisă a prinderii și a pasării mingii.

77

Figura 35. Pasarea mingii cu două mâini din alergare.

Figura 36 Diagrama execuției unei pase din alergare precedate de prinderea mingii din dribling

Metodica învățării:

1. Exerxiții specifice de tehnică

pasa în cerc cu căpitan (figura37)

elevii așezați în șir, aleargă spre profesor, primesc și pasează mingea din deplasare, continuă deplasarea cu ocolirea profesorului și se așează la coada șirului (figura 38)

Figura 37

78

Figura 38

pe perechi, față-n față, (distanță 2-3 m), alergare pe loc cu numărarea celor două pășiri între prinderea și pasarea mingii (figura 39)

Figura 39

pase în doi din alergare (figura 40)

Figura 40

suveică simplă cu pase din deplasare (figura 41)

Figura 41

pase în trei fără schimb de locuri (fig. 42)

Figura 42

79

pase-n trei cu schimb de locuri (figura 43) (criss-cross)

2. Structuri de procedee tehnice:

pase în doi din deplasare, după prindere – 1-2 driblinguri (figura 44)

pase în doi din deplasare cu încrucișări în dribling (figura

45)

Figura 43

Figura 44

Figura 45

Pasarea mingii „cu pământul”

Ca procedee de pasare pot fi folosite atât pasele executate cu două mâini, cât și cele executate cu o mână, cu singura observație ca prizele inițiale să nu depășească înălțimea pieptului executantului.

Pasarea mingii cu pământul se poate executa fie de pe loc, fie din alergare.

În execuția unei pase cu pământul, se recomandă ca mingea să lovească solul în cea de-a doua treime a distanței dintre jucătorul care pasează și primitor. Mingii îi trebuie imprimată o forță care să o facă

80

ca ricoșeul cu solul să ajungă aproximativ la înălțimea abdomenului celui căruia îi este adresată. Ca execuție, mecanismul este asemănător procedeului de pasare directă, cu deosebirea că brațele se întind spre în jos și înainte, iar poziția fundamentală a executantului va fi ceva mai coborâtă (în cazul unei pase date de pe loc).

Greșeli frecvente:

mingea este azvârlită sau trântiră în sol în loc să fie

împinsă;

mișcarea de biciuire” efectuată prin lucrul din articulațiile pumnilor este lentă, imprimându-se mingii un impuls slab; ca urmare, mingea rico șează pu țin din sol și la mică înălțime creând dificultăți în prinderea ei de către partenerul căruia îi este adresată pasa.

Utilizare tactică:

Reprezintă un procedeu la jocului modern, folosit pentru transmiterea mingii la distanț e mici și mijlocii, împotriva apărărilor în zonă – precedat de fentă – sau împotriva apărărilor activ-agresive.

Poziția triplei amenințări

Ori de câte ori un atacant primește mingea, el va trebui să acționeze dintr-o poziție fundamentală specifică, aceasta oferindu-i permanent o situație de avantaj în acțiunea sa împotriva apărătorului direct, putând din această poziție să arunce la coș, să plece în dribling sau să paseze.

Această poziție specifică mișcării în teren a jucătorului cu minge reprezintă mijlocul prin care se realizează „TRIPLA AMENINȚARE”

Un jucător în POZIȚIA TRIPLEI EMENINȚĂRI” este un atacant al cărui poten țial ofensiv rămâne intact (el va putea să arunce la coș, să plece în dribling sau să paseze), lucru care, pentru apărare, reprezintă o amenințare permanentă.

Figura 46. Poziția fundamentală a atacantului cu minge

81

Poziția triplei amenințări

Poziția triplei amenințări constituie fundamentul necesar pe care trebuie să se bazeze tehnica și tactica individuală ofensivă.

Figura 47. Posibilitățile de acționare din poziția triplei amenințări

Pentru a da eficiență acestei triple amenințări, jucătorul va trebui să reușească să ajungă un atacant complet:

el va căuta să deprind ă o execuție rapidă și precisă a aruncării la coș de la distanță sau semidistanță;

își va dezvolta privirea periferică și siguranța unei execuții precise pentru a fi un paseur abil;

își va perfecționa tehnica unor plecări rapide în dribling, pentru a realiza acțiuni tehnico-tactice individuale de depășire a propriului apărător.

6.3.4. Opririle

Element specific jocului de baschet ce este legat în mod direct de prevederile regulamentare privitoare la „înaintarea cu mingea” (regula pașilor).

Oprirea este precedată întotdeauna de prinderea mingii care se poate face fie prin prindere din pasă, fie prin prindere din dribling. deosebim două procedee tehnice de execuție a opririi:

într-un timp (prin săritură) în doi timpi (prin pășire)

Oprirea într-un timp prin săritură

Prezentarea modelului:

Reprezintă procedeul cu care se începe învățarea acestui element și se execută din alergare precedat de prinderea mingii din pasă sau din dribling.

În momentul care precede prinderea mingii jucătorul execută o ușoară săritură înainte. Prinderea mingii se face în săritură, aterizarea

82

executându-se pe ambele picioare care vor fi proiectate puțin înainte, centrul de greutate al corpului rămânând înapoia poligonului de sprijin al tălpilor pentru a anula inerția și a oferi echilibru corpului. Gleznele, genunchii și trunchiul se flectează astfel încât jucătorul să intre în poziție fundamentală.

Figura 48. Execuția opririi într-un timp

Dacă viteza de deplasare – care precede oprirea – este mare, se recomandă ca, după efectuarea aterizării propriu-zise, un picior să fie dus înainte, trecând în pivotare prin pășire și realizând astfel o nouă frânare.

Oprirea în doi timpi prin pășire

Prezentarea modelului:

Procedeu cu o frecvență din ce în ce mai mare în jocul modern datorită vitezei crescânde de desfășurare a jocului. Tehnica de execuție este asemănătoare opririi într-un timp: u șoară săritură concomitentă cu prinderea mingii, aterizare pe primul picior care ia contact cu solul pe călcâi, genunchiul fiind întins. Urmează flexia acestui genunchi – mișcare care contribuie la amortizarea șocului de aterizare – oprire. Proiecția centrului de greutate al corpului pe sol, din poziția dinapoia tălpii de contact este deplasată spre înainte, inerția alergării, cum și eventuala dezechilibrare a corpului fiind anulate prin așezarea înainte a celuilalt picior, cu talpa orientată oblic spre interior, contactul cu solul luându-se mai mult pe marginea internă a labei piciorului. Trunchiul se apleacă răsucindu-se ușor, umărul de pe partea piciorului din față ducându-se oblic înainte pe direcția de așezare a acestui picior.

Figura 49. Execuția opririi în doi timpi

83

Greutatea corpului începe să fie repartizat ă pe acest picior, dar ea va trebui să rămân ă mai mult pe piciorul care a luat primul contact cu solul. În cazul în care inerția nu poate fi învinsă, tot cu piciorul celui de-al doilea timp al opririi se va executa o nouă pășire înainte, fără însă ca piciorul de contact cu solul – piciorul pivot – să fie ridicat. După oprire, piciorul din față va fi retras, jucătorul urmând să intre în poziț ia fundamentală a atacantului cu minge (poziția triplei amenințări”).

Caracteristici generale de execuție:

Tehnica opririlor trebuie în țeleasă ca fiind acea mișcare prin care jucătorul trece dintr-o stare dinamică, de multe ori foarte activă (alergare sau săritură), într-o stare statică (poziție fundamentală, pivotare, protecție de minge).

În execuția opririlor jucătorul trebuie să-și păstreze echilibrul corpului indiferent de traiectoria pe care se înscrie acesta în timpul săriturii.

Picioarele vor fi împinse pe direcția deplasării, în momentul eterizării, astfel ca suprafața de sprijin să preceadă proiecția centrului de greutate pe sol. Cu cât viteza de deplasare este mai mare, cu atât suprafața de sprijin va fi mai depărtată de proiecția centrului de greutate pe sol. Pe măsură ce inerția este învinsă, proiecția centrului de greutate pe sol se va apropia și va intra în interiorul suprafeței de sprijin.

Învingerea inerției se face prin lucrul de cedare-frânare, executat prin îndoirea picioarelor.

Indiferent de procedeul folosit, labele picioarelor vor fi depărtate pentru a asigura o bază de susținere corespunzătoare.

Greșeli frecvente:

în timpul săriturii, pentru realizarea opririi corpul se pleacă

înainte.

la aterizare, picioarele nu sunt duse înainte suficient, înaintea proiecției centrului de greutate pe sol; nu se flectează genunchii suficient astfel ca în finalul opririi să se ajungă într-o ghemuire a corpului.

Picioarele – la oprirea în doi timpi – se așează unul în prelungirea celuilalt, poligonul de susținere fiind astfel mult îngustat.

Utilizare tactică:

Este elementul folosit ori de câte ori jucătorul aflat în alergare primește mingea sau driblând, dorește sau trebuie să se oprească. Precedat de prinderea mingii, este folosit ca fentă pentru realizarea demarcajului individual înaintea executării unei acțiuni tehnico-tactice individuale de depășire”. Oprirea reprezintă totodată elementul component al acțiunii tactice individuale de ieșire la minge” în vederea asigurării prinderii mingii.

84

Metodica învățării

Exerciții specifice (de tehnică) exerciții fără minge:

din mers, ușoară alergare, la semne sau semnale se execută

săritură ușoară cu aterizare în poziție fundamentală;

sărituri repetate cu aterizare în poziție fundamentală; structuri de procedee tehnice fără minge.

exerciții cu minge:

de pe loc, aruncarea mingii în sus – prindere cu săritură; aruncarea mingii în sus și înainte – prindere – oprire (figura

50)

Figura 50

prindere de minge din pasă; prindere de minge din dribling;

2. Structuri de procedee tehnice:

pe perechi-ieșire la minge –prindere –oprire –pasă – retragere cu spatele (figura 51)

Figura 51

șir cu căpitan: ieșire la minge –prindere –oprire -pasă-revenire la coada șirului (figura 52)

Figura 52

suveică simplă: ieșire la minge –prindere –oprire –pivotare 180º -pasă la șirul propriu –deplasare la coada șirului opus (figura 53)

Figura 53

dribling –oprire – pivotare – pasă și deplasare la coada șirului (figura 54)

85

dribling –oprire –aruncare la coș de pe loc cu o mână de sus (figura 55)

Figura 54 Figura 55

joc cu temă:

la intrarea în posesia mingii, obligatoriu oprire pasă numai după oprirea din dribling

respectarea structurii: ieșire la minge –oprire –dribling – oprire –aruncare la coș.

6.3.5. Pivotarea

Este unul dintre cele mai folosite elemente în jocul de baschet, întru totul specific acestui joc sportiv. Reprezintă realizarea poziției fundamentale a atacantului cu minge în diferite condiții de execuție, asigurând echilibrarea jucătorului ca urmare a unei opriri, protecția individuală a mingii sau fentă ofensivă în realizarea acțiunii tehnico-tactice individuale de „depășire” sau a unei aruncări la coș (de pe loc sau din săritură).

Pivotarea este elementul tehnic al jocului de baschet a cărui execuție este condiționată de prevederile regulamentului de joc. Execuția greșită determină comiterea abaterii de „pași”, sancționată prin pierderea posesiei mingii.

Clasificarea procedeelor de pivotare este următoarea: Din punct de vedere al execuției:

pivotare prin pășire pivotare prin întoarcere

Din punct de vedere tactic: pivotare ofensivă (spre înainte) pivotare defensivă (spre înapoi).

Pivotarea prin pășire (spre înainte, spre înapoi)

Prezentarea modelului de execuție

Jucătorul – oprit în poziț ie fundamentală, cu mingea în protecție prin lucru de brațe – trece greutatea corpului pe piciorul ales ca „picior pivot”, executând o ușoară flexie în toate articulațiile trenului inferior. Corpul se apleacă spre înainte, călcâiul piciorului pivot se ridică de pe sol și printr-o ușoară extensie în articulațiile acestui picior, jucătorul execută o pășire spre înainte cu celălalt picior. Pingeaua piciorului pivot nu se va ridica de pe sol.

În timpul execuției, piciorul pe care se pășește (mobil) nu rămâne întins, ci este ușor îndoit din genunchi; când ia contact din nou cu solul, acesta preia o parte din greutatea corpului.

În executarea pivotării prin pășire spre înapoi, execuția mișcării este aceeași, dar în sens invers, cu excepția călcâiului piciorului de pivotare, care nu se ridică de pe sol.

86

Figura 56. Pivotarea prin pășire

Pivotarea prin întoarcere (spre înainte, spre înapoi)

Prezentarea modelului de execuție

Mișcarea este asemănătoare celei descrise înainte. Important în această mișcare este descărcarea de greutate a piciorului oscilant și impulsul dat de ușoara răsucire a umărului, trunchiului, șoldului și a piciorului către direcția întoarcerii. În timpul pivotării, care se execută pe partea anterioară a tălpii (pingeaua) piciorului pivot, piciorul oscilant alunecă ușor pe sol. La terminarea întoarcerii (pivotării) jucătorul se va afla în poziție fundamentală, cu baza de susținere cava mai mare și orienta spre noua direcție.

Caracteristici generale de execuție:

În timpul execuției pivotării se urmărește menținerea poziției fundamentale, concomitent cu realizarea protecției mingii.

Piciorul oscilant (mobil) nu se va deplasa niciodată până în poziția în care se află pe aceeași linie cu piciorul pivot.

Labele picioarelor trebuie să fie aproximativ paralele și cu sprijin pe pingea, pentru a realiza o poziție cât mai echilibrată.

Articulațiile gleznelor și genunchilor sunt permanent flexate, indiferent de acțiunea și distanța dintre labele picioarelor.

87

Figura 57. Pivotarea prin întoarcere

Greșeli frecvente:

Pivotarea se execut ă pe călcâiul piciorului și nu pe pingea. În timpul execuției se întind genunchii și gleznele, creând o

poziție rigidă a întregului corp.

Se încrucișează picioarele; nu se păstrează paralelismul

tălpilor.

Lipsa de coordonare în mi șcările executate pentru protecția mingii determină dezechilibrarea corpului în timpul execuției pivotării.

Utilizare tactică:

Pivotarea este folosită în jocul ofensiv roi de câte ori jucătorul are mingea și execută opriri, protecție de minge, blocaje ofensive, fente, precum și în jocul jucătorului pivot sau centru.

Metodica învățării

Exerciții specifice: exerciții fără minge:

piruete, mersul pe trotinetă” cu punct fix pe sol;

pășiri înainte, înapoi, lateral, cu revenire în poziție

fundamentală;

întoarceri prin pășiri repetate (înainte-înapoi);

din deplasări variate (alergare normală, deplasare cu spatele, deplasare laterală) opriri și pivotări de voie, la semne sau semnale;

pe perechi-aruncarea mingii în sus și puțin înainte-deplasare -prindere -oprire-pivotare prin pășire-pasă (figura 58)

Figura 58

88

același exercițiu, cu pivotare prin întoarcere până se ajunge cu fața la pereche;

pivotare cu schimbarea locului de ținere a mingii (elemente de protecție);

2. Structuri de procedee tehnice

dribling –oprire –pivotare -pasă-deplasare la coada șirului (figura 59)

Figura 59

dribling –oprire -pivotare-aruncare la coș-recuperare (figura

60)

pasă-schimbare de direcție-ieșire la minge –prindere – oprire -pivotare-aruncare la coș-recuperare -deplasare în dribling la coada șirului (figura 61)

dribling-oprire cu prindere -pivotare-aruncare la coș – recuperare-deplasare cu dribling la coada șirului opus(figura 62)

dribling – 2 schimbări de direcție – oprire – aruncare la coș de pe loc – recuperare și revenire la coada șirului în dribling (figura 63)

pase – n doi cu dribling și finalizare cu aruncare la coș de pe loc (figura 64)

Figura 60 Figura 61

joc 2×2; 3×3; 4×4 pe ½ teren cu temă:

după prindere – oprire se execută obligatoriu pivotare; dribling –oprire –pivotare –pasă.

Joc 5×5 pe ½ și 1/1 teren, cu temă.

Utilizare tactică: folosirea eficientă a execu ției încadrată în acțiuni și combinații tactice de joc , în sisteme de joc.

Driblingul

Reprezintă elementul tehnic care dă posibilitatea jucătorului cu minge să se deplaseze în teren, fără a se abate de la „regula pașilor” (înaintarea cu mingea).

Modul de execuție a driblingului se regăsește într-un articol din regulamentul jocului, care, după ce arată ce se înțelege prin dribling, enunță ceea ce reprezintă abatere de la această regulă și anume:

….Un dribling se termină în momentul în care un jucă tor atinge simultan mingea cu ambele mâini sau când reține mingea cu una sau ambele mâini…”.

93

…Un jucă tor nu poate dribla a doua oară după ce a terminat primul dribling, doar dacă a pierdut controlul mingii ca urmare:

a unei aruncări la coș;

a lovirii mingii de către un adversar;

a unui control slab sau a unei pase, când mingea atinge sau a fost atinsă de un alt jucător…”.

Conform prevederilor regulamentare, driblingul poate fi executat prin împingerea, rostogolirea sau lovirea mingii în sol. Propriu -zis, driblingul constă dintr- o serie de impulsuri imprimate mingii, care o fac să ricoșeze din sol în raport cu direcția impulsiei și viteza de deplasare a jucătorului.

Ca urmare, deosebim driblingul înalt sau jos, executat pe loc sau în alergare, toate acestea fiind determinate de situația tactică impusă de momentul jocului.

Prezentarea modelului de execuție:

De pe loc sau din alergare, mecanismul de execuție al mișcării este același. Singura deosebire constă în unghiul sub care este impulsionată mingea spre sol, acesta fiind determinat de viteza de deplasare a jucătorului (figurile 65, 66, 67)

Figura 65. Dribling pentru protecția mingii (sau de așteptare)

Figura 66. Dribling de trecere din terenul de apărare în terenul de atac

94

Figura 67. Dribling în acțiunea tehnico-tactică individuală dedepășire” a adversarului

În driblingul pe loc, de așteptare, impulsia imprimată mingii va fi verticală; în cazul driblingului din alergare, impulsia va fi înapoia axului vertical al mingii, pe partea dinspre jucător, impactul mingii cu solul având un unghi cu atât mai mare cu cât viteza de deplasare a atacantului este mai mare.

Palma, cu degetele răsfirate – formând o cupă inversă – , ia contact cu mingea încă pe traiectoria ei ascendentă (din ricoșeul solului), acoperind o parte din calota superioară, puțin înapoi, a mingii. prin flexarea brațului din articulațiile cotului și ale mâinii (cea a pumnului) se amortizează forța ascensională a mingii care este totodată controlată; imediat, palma imprimă mingii o nouă impulsie spre sol printr-o mișcare a antebrațului din articulația cotului, a pumnului și degetelor, conducând mingea pe această traiectorie ascendentă.

Impulsul dat mingii spre sol va fi orientat puțin lateral, oblic și înainte față de jucător, unghiul de contact al mingii cu solul depinzând de viteza de deplasare a jucătorului.

Sensul impulsiei este controlat de lucrul din articulațiile pumnului și degetelor, ceea ce determină, totodată, înăl țimea și viteza cu care mingea va ricoșa din sol precum și direcția pe care aceasta o va căpăta.

Întreg acest ansamblu de mișcări (lucrul brațului, antebrațului și al palmei pe traiectoria ascendentă și descendentă a mingii) este cunoscut sub denumirea plastică de „mișcare de pompare” (figura 68), fiind asemuită celei specifice scoaterii apei cu ajutorul unei pompe de tip american. În timpul execuției, corpul nu se balansează, lucrul brațului fiind independent de mișcările celorlalte segmente ale corpului. Acesta p ăstrează o poziție ușor plecat ă, înclinarea lui fiind raportată la viteza de deplasare a jucătorului: la o viteză de deplasare mai mare, corpul este mai ridicat, cu trunchiul mai drept.

95

Figura 68. „Mișcarea de pompare” a brațului cu care se efectuează driblingul

Brațul opus celui cu care se dribleaz ă este ușor îndoit din cot și constituie un element de protecție a mingii din lateral.

Capul este ridicat, cu privirea cuprinzând un câmp vizual cât mai mare.

Greșeli frecvente:

Mingea este plesnită sau lovită și nu împinsă prin lucrul brațului și al palmei.

Trunchiul prea aplecat din flexia bazinului micșorează câmpul vizual al jucătorului.

Corpul se balansează vertical în timpul executării driblingului.

Se privește mingea și nu jocul în ansamblul lui.

Utilizare tactică:

Folosirea acestui element ofensiv de mișcare în teren a jucătorului cu mingea trebuie să fie motivată tactic în timpul jocului:

de trecerea mingii din apărare în terenul de atac; ca element de organizare a sistemului de atac;

în atacul în superioritate numerică, în acțiunile de depășire”, pe contraatac;

împotriva apărărilor agresive;

pentru scoaterea (degajarea)mingii din zone aglomerate și după recuperarea la panou.

Folosirea nemotivată tactic a driblingului conduce la întârzierea acțiunilor de atac și la posibilitatea organizării apărării în vederea contracarării acțiunilor ofensive.

Metodica învățării:

Exerciții pentru însușirea tehnicii (individual): dribling pe loc:

cu mâna dreaptă, cu mâna stângă înalt, mediu, jos

cu trecerea mingii în dribling în jurul picioarelor

96

în față, trecerea mingii cu o impulsie dintr-o mână în

alta

dribling din mers și ușoară alergare: cu mâna dreaptă, cu mâna stângă

înainte, înapoi, cu fața, cu spatele, lateral, exerciții dirijate de profesor

înalt, mediu, jos

dribling cu variații de ritm la diferite semne și semnale dribling printre obstacole, schimbând mâna în dreptul

fiecărui obstacol (se driblează cu mâna opusă obstacolului) (figura 69)

în formație de șir (4 -5): dribling după un jucător mai îndemânatic, imitând deplasările acestuia

dribling pe suprafețe limitate, cu schimbări de direcție și cu scoaterea mingii din dribling a colegilor

Figura 69

micul maraton” în dribling dribling cu schimbări de direcție: cu trecerea mingii prin față

cu trecerea mingii pe la spate

cu trecerea mingii printre picioare cu piruetă.

2. Structuri de procedee tehnice:

dribling – oprire – pasă – deplasare la coada șirului unde s-a pasat (figura 70)

Figura 70

dribling – oprire – pivotare – pasă – revenire la coada șirului (figura 71)

dribling – aruncare la coș din dribling: (figura 72) jucătorul 1 execută dribling, aruncare la coș din dribling,

deplasare la coada celuilalt șir; jucătorul 2 recuperează mingea, execută dribling pe mediana terenului, oprire, pivotare, pasă și deplasare la coada șirului unde a pasat

97

Figura 71 Figura 72

pase în doi cu încrucișare în dribling (figura 73)

Figura 73

dribling în prezența apărătorului: 1×1 la început fără intervenție la minge

joc 2×2; 3×3 pe ½ teren cu temă:

se execută 2-3 driblinguri și apoi se pasează

se execută dribling numai după prindere cu oprire într-un

timp

se poate pasa numai după execuția opririi din dribling joc 5×5 pe ½ teren, pe tot terenul, cu temă

7.3.2. Aruncarea la coș

Aruncarea la coș reprezintă elementul cel mai important al jocului de baschet, prin care se concretizează scopul final al jocului: înscrierea de puncte.

Reprezintă elementul tehnic care se bucură de cea mai mare atenție în procesul de învățare și antrenament, pe toate treptele și la toate nivelurile de pregătire.

Reprezintă o acțiune individuală de mare răspundere, constituind, în final, rezultatul eforturilor depuse de toți jucătorii echipei.

Reprezintă elementul care poate să ofere suprema satisfacție atât jucătorilor, cât și celor care asistă la desfășurarea unui joc.

Finețea rezultată din îndemânare constituie factorul primordial în execuția aruncărilor la coș, iar faptul că prin aruncarea la coș mingea este trimisă dintr-o acțiune în mișcare spre un punct fix, suspendat și în plan orizontal, ridică gradul de dificultate al execuției tehnice, care trebuie să aibă o adresă cât mai precisă.

98

În joc, aruncarea la coș nu poate și nu trebuie să fie o acțiune întâmplătoare, făcută fără nici un discernământ. Ea trebuie:

– să aibă la bază un procedeu tehnic de aruncare bine însușit

– să aibă o justificare tactică a execuției în momentul dat al jocului.

Aruncarea la coș, prin însăși gradul ridicat de dificultate al execuției și adresei solicitate, este influențată de o serie de factori de ordin intern sau extern.

Ca FACTORI INTERNI, de ordin biomecanic, considerăm:

Procedeul de execuției să corespundă cât mai bine modelului optimal de execuție din punctul de vedere al:

– caracteristicii mișcării respective (procedeu tehnic)

– legilor biomecanice.

Aruncarea propriu-zisă să fie executată ca urmare a realizării așa – numitului „moment de echilibru” al întregului corp.

În timpul execuției, gruparea forț elor biomecanice ale complexului de mișcări, realizată ca urmare a interacț iunii neuro-musculare, conduce la ușurarea condițiilor de execuție a aruncării: necesitatea coordonării acțiunii dintre lucrul brațului (sau brațelor) și cel al picioarelor.

În execuția finală a mișcării, palma (palmele) constituie ultimul plan director: finalizarea tehnicii de aruncare prin acțiunea palmei constituie, în majoritatea cerințelor, elementul determinant.

Cantitatea de lucru realizată în pregătire, cât și experiența practică căpătată de jucător, conduc la o determinare din ce în ce mai precisă a aprecierii condițiilor de execuție a aruncării: depărtarea de coș, unghiul față de coș, înălțimea traiectoriei de aruncare, aruncare la inel sau cu panoul.

Modul de fixare a reperului de aruncare: pentru aruncările de la semidistanță și distanță se recomandă aruncarea la coș fără panou; ca urmare, privirea jucătorului se va fixa asupra unui punct situat aproximativ la 30-40 cm deasupra marginii anterioare a inelului. Aruncarea cu panoul se recomandă a fi folosit ă pentru finalizările efectuate din apropierea coșului sau de la mică distanță, privirea fiind îndreptată spre un loc din interiorul dreptunghiului mic înscris pe panou.

Tot în categoria factorilor interni, dar de ordin psihic și cu o mare doză de subiectivism în aprecierea acestora, considerăm:

Starea psihică: preocupările di afara procesului de pregătire și de joc încetinesc reflexele și împiedică concentrarea atenț iei; aceasta este una dintre rațiunile pentru care jucătorii trebuie să – și p ăstreze permanent calmul în teren, oricare ar fi situația împotriva lor: publicul care strigă, adversarul care-i provoacă, partenerii care greșesc, arbitrii cărora ei nu le înțeleg deciziile…

Concentrarea atenției: calmul și încrederea permit jucătorului de a judeca situaț ia de joc, a momentului tactic oportun, să fixeze” reperul aruncării la coș și totodată să se concentreze asupra execuției sale înainte, în timpul și după finalizare.

Încrederea în reușita aruncării este determinată de starea afectivă și emoțională a jucătorului, de pregătirea sa, de stabilitatea sistemului său nervos, de dispoziția momentului respectiv.

99

Relaxarea permanentă a întregului organism și cu precădere a articulației mâinii (mâinilor) cu care efectuează finalizarea.

Ca FACTORI EXTERNI, putem enumera toți factorii legați de: materiale, instalații, agenți fizici naturali (când se folosește terenul în aer liber), mediul ambiant.

Considerăm necesar a sublinia unele probleme legate de traiectoria mingii în aruncările la coș. Aceasta influențează direct asupra intrării mingii în coș, a preciziei. Traiectoria mingii față de coș poate fi:

înaltă: mingea vine și cade aproape perpendicular, având accesibilă aproximativ 4/5 – imi din suprafața coșului. Prezintă dezavantajul că lungimea zborului mingii influențează asupra preciziei aruncării

medie: prezintă avantajele și dezavantajele distanței pe care o parcurge mingea, deschiderea coșului fiind de 2/3 – imi din suprafața lui

întinsă: mingea aruncată la coș zboară puțin deasupra coșului și nu poate avea decât minimum 1/3 – ime deschidere din suprafața coșului. Are în schimb avantajul că mingea parcurgând o distanță mai mică până la coș, posibilitățile de deviere a acesteia sunt mici.

Din caracteristicile celor trei traiectorii, reiese că cea mai avantajoasă este traiectoria medie, deoarece oferă o suprafață destul de mare din coș deschisă, mingea parcurgând în zbor o distanță ceva mai mică până la coș și posibilitățile de deviere sunt mai mici.

Pentru obținerea celei mai optime traiectorii se recomandă ca unghiul sub care pleac ă mingea, față de orizontal ă, să fie, în general, de 70º și niciodată sub 45º. Mingea, pe traiectoria sa, trebuie să atingă punctul maxim de înălțime în a doua treime a distanței dintre jucător și coș.

Figura 74. Tipurile de traiectorie a mingii aruncate la coș

7.3.3. Sistematizarea aruncărilor la coș

Aruncarea la coș este elementul tehnic cu cea mai mare varietate de procedee de execuție.

În prezentarea noastră vom aborda numai procedeele tehnice cele mai importante, pe care le considerăm ca fundamentale și sunt

prezente, totodată și în curriculum școlar (programa școlară) de specialitate.

Clasificarea aruncărilor la coș poate fi sistematizată astfel: 1º Din punct de vedere al poziției jucătorului:

– aruncări de pe loc

– aruncări din alergare: precedate de prinderea mingii din dribling, precedate de prinderea mingii din pasă

– aruncări din săritură

2º Din punct de vedere al distanței:

– aruncări cu valoare de 1 punct (aruncări libere)

– aruncări cu valoare de 2 puncte

din apropierea coșului (până la 2 m distanță

de coș)

de la semidistanță (3 – 6,25 m de coș)

– aruncări cu valoare de 3 puncte

de la distanță (peste 6,25 m de coș)

3º Din punct de vedere al execuției:

aruncări la coș cu două mâini

aruncări la coș cu o mână b. aruncări la coș cu panoul

aruncări la coș fără panou, direct la inel

procedee de bază (fundamentale)

procedee speciale

ARUNCĂRILE LA COȘ DE PE LOC

Cu o frecven ță din ce în ce mai mică în jocul competițional, aruncările la co ș de pe loc nu mai au o pondere atât de mare datorită apărărilor care au devenit din ce în ce mai active și agresive. Totodată, menționăm că și tehnica a evoluat datorită acestor situații, execuția aruncărilor la coș trebuind să depășească posibilitățile de acționare ale apărătorilor.

Aruncările la coș de pe loc rămân totuși, procedee tehnice de bază pentru formarea mecanismului și a stereotipiei mișcării de aruncare la coș în etapa de inițiere. Ele rămân de bază și pentru faptul că aruncările libere, la orice nivel de pregătire, sunt executate tot de pe loc, că în jocul juniorilor și senioarelor dețin totuși o pondere mare în finalizările executate de la distanță.

ARUNCAREA LA COȘ CU DOUĂ MÂINI DE LA PIEPT

Aruncările la coș cu două mâini sunt utilizate în baschetul modern din ce în ce mai rar, cu unele mici excepții referitor la finalizările de la distanță efectuate de unele jucătoare. Locul lor a fost luat de aruncările la coș executate cu o mână de pe loc sau din săritură. Totuși, pentru copii și junioare, pledăm pentru o inițiere și învățare a aruncării la coș cu două mâini de la piept, de pe loc, considerând că acest procedeu tehnic rămâne un procedeu de bază, ele suplinind, în general, lipsa forței în brațe a acestora.

101

Prezentarea modelului de execuție:

Jucătorul, orientat cu fața pe direcția aruncării, aflat în poziție fundamentală medie, cu mingea ținută în priză simetrică în dreptul pieptului, privirea trecând pe deasupra mingii, fixează coșul. Picioarele, cu tălpile paralele și eventual una puțin înaintea celeilalte, sunt dep ărtate normal, cu genunchii și gleznele semiflexate. Trunchiul puțin aplecat spre înainte, cu brațele îndoite și coatele apropiate de corp, cu articulațiile pumnilor în flexie dorsală pentru a da o priză activă în ținerea mingii.

Figura 75. Aruncarea la coș cu dou ă mâni de la piept, de pe loc

Execuția începe printr-un impuls al picioarelor însoțit de ridicarea corpului și ducerea mingii, prin dreptul feței, în sus și spre înainte. Brațele se întind din coate și mingea părăsește mâinile cât mai sus posibil și, datorită mișcării „de biciuire” executată din articulațiile pumnilor, i se imprimă acesteia un ultim impuls și o ratare în timpul traiectoriei.

În finalul aruncării, corpul jucătorului este întins, cu brațele orientate oblic în sus, cu palmele în jos și puțin în afar ă, degetele întinse și răsfirate. În tot timpul aruncării, privirea nu trebuie să părăsească ținta spre care a fost aruncată mingea (inel sau panou).

Greșeli frecvente:

Ținerea mingii în priză pasivă (palmele țin mingea de calota ei superioară).

Executarea din articulațiile pumnilor a unei mișcări suplimentare cu mingea (jos-sus) – DESENUL A – sau a unei mișcări de rotare prin coborârea mingii spre abdomen – DESENUL B.

102

Figura. 76. Greșeli în tehnica de execuția aruncării la coș cu două mâni de la piept, de pe loc

Insuficienta coordonare a impulsiei dintre picioare și brațe. Brațele se întind numai înainte, imprimând mingii o

traiectorie întinsă.

Brațele acționează inegal, modificând direcția de aruncare a

mingii.

Utilizare tactică:

Procedeu folosit în etapa de inițiere și mai apoi doar de către jucătoare în efectuarea aruncărilor la coș de la distanță sau semidistanță, împotriva apărărilor mai puțin active și mobile.

ARUNCAREA LA COȘ CU O MÂNĂ DIN FAȚĂ

Aruncarea la coș cu o mână a devenit un element fundamental de finalizare în jocul modern. Biomecanica de execuție a părții finale a aruncării este asemănătoare pentru toate procedeele și condițiile de execuție a aruncărilor la coș. În raport de particularitățile și calitățile motrice ale fiecărui jucător, execuția aruncării la coș cu o mână de pe loc a căpătat unele variante prin care doar poziția inițială de ținere a mingii este modificată. Astfel vom întâlni:

Figura 77. Aruncarea la coș din ținerea mingii în dreptul umărului în care mingea este plasată lateral, în dreptul umărului și în momentul execuției prezintă un moment în care aceasta rămâne în echilibru pe palma brațului de aruncare.

103

Figura 78. Aruncarea la coș din ținerea mingii deasupra capului

în care mingea este dusă în timpul elanului” pentru aruncare deasupra capului, execuția solicitând mai multă forță în brațul de aruncare.

ARUNCAREA LA COȘ DIN ȚINEREA MINGII DEASUPRA CAPULUI

Caracteristici de execuție:

Jucătorul – în poziție fundamental ă medie este orientat către coș, cu trunchiul puțin aplecat înainte, cu tălpile paralele și depărtate aproximativ la lățimea umerilor. Piciorul de partea brațului de aruncare este cu o jumătate de talpă înaintea celuilalt. Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, pe întreaga suprafață a tălpilor.

Mingea este ț inută în priză asimetrică cu două mâini. Palma mâinii care execută aruncarea se află înapoi și puțin sub minge, cu degetele răsfirate și cu cotul orientat către direcția coșului și la nivelul umărului; cealaltă mână sprijină mingea din lateral.

Execuția aruncării începe printr-o triplă flexie a membrelor inferioare care fac ca centrul de greutate al corpului să coboare pu țin; în acest timp, mingea rămâne în dreptul frunții, brațul formând cu antebrațul un unghi aproape drept.

Din această pozi ție intermediară în care mingea continuă să fie ținută cu dou ă mâini, se execută o triplă extensie, concomitent și coordonat cu ducerea brațelor în sus. În continuare, mingea este trecută pe palma brațului de aruncare și părăsește mâna ca urmare a unei ultime impulsii date printr-o flexie palmară pronunțată din articulaț ia pumnului, mișcarea „de biciuire”. Celălalt braț constituie element de protecție pe ultima parte a aruncării.

În finalul execu ției, corpul este extins, ușor pe vârfuri, cu greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare; brațul de aruncare este întins în sus și înainte, palma cu degetele răsfirate, orientată în jos și puțin în afară. Degetele index și mijlociu sunt îndreptate către direcția aruncării.

104

Greșeli frecvente:

Priza la minge nu este asimetrică, mingea fiind ținută în palme în formă de „pâlnie” (una în față, iar cealaltă înapoia mingii).

Cotul brațului de aruncare este orientat în lateral și nu pe direcția aruncării la coș.

Degetele mâinii care aruncă nu acoperă o suprafață cât mai mare de pe calotă, nefiind răsfirate suficient pe minge.

Poziț ia inițială incorectă: jucătorul ține înainte piciorul opus braț ului cu care execută aruncarea la coș, iar greutatea corpului este repartizată pe piciorul din față.

Nu se imprimă mingii, în partea final ă a aruncării, mișcarea de biciuire” care trebuie să fie dat ă prin impulsia din articulația pumnului, iar planul palmei nu este perpendicular pe direcția aruncării la coș.

Utilizare tactică:

Aruncarea la coș cu o mână de pe loc reprezintă procedeul cel mai folosit în jocul actual de baschet pentru aruncările efectuate de la distanț e medii și mari. Reprezintă, totodată, mecanismul de bază pentru aruncările cu o mână executate din deplasare și din săritură.

Acest procedeu tehnic trebuie însușit de toți jucătorii, indiferent de sex și vârstă.

Metodica învățării

1. Exerciții tehnice – Aruncarea la coș de pe loc cu o mână sau cu două mâini Figura 78:

din apropierea panoului (1m), din unghi de 45º față de panou (se va insista asupra coordonării brațe-picioare și lucrului din articulația pumnului)

schimbarea unghiului de aruncare (90º) și a părții panoului: 3 unghiuri de bază – laterale, la 45 º – și perpendicular pe panou.

Figura 78 Figura 79

Individual, fiecare jucător aruncă la coș, recuperează mingea și o pasează următorului din șir, după care se deplasează la coada șirului Figura 79

Din aceiași formație, se mărește treptat distanța (fără să afecteze execuția corectă – mecanismul de bază), se schimbă partea și unghiul; se poate arunca în această etapă și fără panou.

105

Exerciții de aruncare la coș cu două șiruri: aruncători – pasatori Figura 80

Exerciții de aruncări cu 3 șiruri: aruncători – recuperatori – pasatori Figura 81

Concurs de aruncări:

cine înscrie mai repede 5 coșuri?”

cine înscrie mai multe coșuri din 5-10 aruncări?” cine înscrie mai repede 2 coșuri consecutive?”

cine înscrie mai repede 5 coșuri din 5 poziții diferite?” Notă: concursurile de aruncări se pot organiza individual, pe

perechi sau pe echipe, în funcție de numărul de mingi și de panouri.

Figura 80 Figura 81

Structuri de procedee tehnice:

fentă de aruncare – aruncare la coș fentă de pasare –aruncare la coș

fentă de depășire –retragere –aruncare la coș

aruncarea mingii înainte (1m) –deplasare –prindere – oprire –aruncare la coș –recuperare –pasă la șir –deplasare la coada șirului Figura 82

dribling –prindere –oprire –aruncare la coș –recuperare –pasă –deplasare la coada șirului propriu sau opus Figura 83

Figura 82 Figura 83

dribling – prindere – oprire – aruncare la coș – recuperare – dribling – pasă din alergare – deplasare la coada șirului propriu sau opus Figura 84

aruncare la coș, de pe loc, cu adversar, cu temă: marcaj la distanță

marcaj cu ieșire întârziată la jucătorul care aruncă la coș

Figura 85

106

Figura 84 Figura 85

joc cu temă: 2×2;3×3 la un panou; 5×5 bilateral.

Notă: tema poate fi: valoarea coșului, marcată după o anumită structură de procedee tehnice, este de 3-4-5 puncte etc.

ARUNCAREA LA COȘ CU O MÂNĂ DE SUS, DIN DRIBLING

Prezentarea modelului (Figura 86)

Reprezintă, dintre toate procedeele de finalizare din alergare, așa-numitul procedeu clasic”, modelul cel mai ușor de realizat, întrucât execuția lui se face din apropierea coșului și, de cele mai multe ori, cu panoul.

Driblând în alergare, jucătorul va da un impuls mai puternic mingii la ultimul dribling în sol, pentru a avea posibilitatea să efectueze o pășire mai lungă (cu piciorul de pe partea mâinii de aruncare) decât cea normală, din timpul alergării. Impulsia mai puternică a mingii în sol, coordonată cu această pășire mai lungă, permite ca mingea să poată fi ușor prinsă cu două mâini și adusă la piept.

Figura 86

Alergarea este continuată cu o a doua pășire – pe celălalt picior, care ia contact cu solul, având rolul de a frâna și bloca viteza de translație, pentru ca prin rularea „călcâi –talpă -vârf” a labei piciorului „de bătaie”, aceasta să fie transformată în forță de înălțare în săritură.

Desprinderea de pe sol este ajutată și prin pendularea dinapoi spre înainte și în sus a genunchiului celuilalt picior, cu ducerea coapsei acestuia până la orizontală.

107

Corpul și piciorul de bătaie” se extind, mișcarea de aruncare fiind începută de braț prin ducerea mingii deasupra nivelului capului

– în dreptul frunții, brațul formând cu antebrațul un unghi aproape drept.

Din momentul în care mâna care sprijină mingea nu mai are contact cu aceasta, brațul respectiv, flexat din cot și orientat spre în afară, , se constituie drept element de protecție a mingii în timpul aruncării propriu-zise.

Aruncarea la coș se execută în punctul maxim al săriturii, corpul fiind întins, braț ul orientat pe direcția aruncării, mingea p ărăsind mâna ca urmare a unui ultim impuls dat prin flexia palmară a articulaț iei pumnului (așa –numita mișcare „de biciuire”). Acesta determin ă un final în care palma, cu degetele întinse și răsfirate, este orientată în jos și puțin în afară.

Aterizarea se face pe ambele picioare și, pe cât posibil, cât mai aproape de locul de desprindere în săritură, aceasta pentru ca jucătorul, în caz de nereușit ă a finalizării, să poată participa la recuperare (eventual la o nouă aruncare).

Greșeli frecvente:

Nu se respectă regula pașilor”, jucătorul efectuând mai mult de două pășiri cu mingea în mână.

Genunchiul de pe partea brațului de aruncare nu este pendulat corespunzător, determinând o foarte mică înălțare în săritură.

Pendularea laterală a mingii între cele două pășiri determină dezechilibrări.

Brațul de aruncare nu se întinde complet, iar palma nu imprimă mingii acel impuls final „de biciuire”, determinat de flexia palmară a articulației pumnului.

Slaba colaborare dintre lucrul picioarelor și al brațului de aruncare determină o aterizare dezechilibrată și pe un singur picior.

Utilizare tactică

Procedeul descris este folosit ca finalizare din apropierea coșului sau, eventual, de la distanțe mai mici față de acesta, ca urmare a unor acțiuni tehnico-tactice individuale (depășire” și pătrundere”, „superioritate numerică” în contraatac etc.) sau colective (combinații de 2 și 3 jucători realizate în cadrul sistemului ofensiv al echipei).

Metodica învățării

Exerciții pentru învățarea mecanismului de bază (tehnice): din apropierea panoului (1,5 m), din unghi de 45º de panou,

cu mingea ținută în priză asimetrică cu două mâini, se execută pășire pe piciorul stâng (pentru dreptaci), desprindere în săritură simultan cu ducerea coapsei piciorului drept la orizontală, aruncare la coș, aterizare pe ambele picioare aproximativ în locul desprinderii;

se mărește distanța cu un pas, se execut ă o pășire pe piciorul drept, mai lungă, pășire pe piciorul stâng cu desprindere în săritură simultan cu ducerea coapsei piciorului drept la orizontală,

108

aruncare la coș, aterizare pe ambele picioare aproximativ în locul desprinderii;

de la o distanță de 2,5 –3m față de coș, se execută pășire cu piciorul stâng simultan cu trimiterea mingii în sol înainte, pășire cu piciorul drept o dată cu prinderea mingii venite din sol, pășire pe piciorul stâng, desprindere în săritură și aruncare la coș, urmată de aterizare pe ambele picioare, cât mai aproape de locul desprinderii;

de la o distanță de 4 m față de coș, se execută dribling pe loc, o impulsie a mingii mai puternică înainte, ceea ce înseamnă semnalul de pășire cu piciorul stâng, pășire cu piciorul drept simultan cu prinderea mingii, pășire cu piciorul stâng –desprindere în săritură –aruncare la coș –aterizare pe ambele picioare;

de la o distan ță de 7 m față de coș, se execută dribling cu finalizare cu aruncare la coș din dribling –recuperarea mingii – dribling și pasă la jucătorul care urmează execuția și deplasare la coada șirului Figura 87

2. Structuri de procedee tehnice:

dribling –oprire –pivotare –pasă –schimbare de direcție –pătrundere spre coș, prinderea mingii –dribling –aruncare la coș din dribling –deplasare la coada șirului opus Figura 88

pase-n doi din deplasare cu încrucișare în dribling și finalizare cu aruncare la coș din dribling Figura 89

joc 2×2;3×3 cu temă:

co șul marcat din dribling valorează 3 puncte; câștigă echipa care ajunge mai repede la 10 puncte, etc.

joc 5×5 bilateral, cu temă.

Figura 88 Figura 89

ARUNCAREA LA COȘ CU O MÂNĂ DE SUS, DIN ALERGARE

Prezentarea modelului de execuție

Acest procedeu de finalizare are o biomecanică aproape identică celei descrise anterior, cu singura deosebire că mingea îi este pasată jucătorului care urmează să finalizeze. Figurile 90 și 91 Acesta, în alergare, își coordonează astfel pașii ca momentul de prindere a mingii să coincidă cu o pășire ceva mai lungă decât în mod obișnuit pe piciorul mâinii de aruncare.

109

Figura 90

Figura 91

În timpul zborului” execut ă prinderea mingii cu dou ă mâini, pe care o duce spre piept. De aici, succesiunea complexului de mișcări (pășire mai scurtă pe piciorul „de bătaie” – timp în care privirea se îndreaptă spre punctul de „țintire”, spre reperul de pe panou, „bătaia”, desprinderea, „zborul”, aruncarea propriu-zisă și aterizarea) este identic celui descris la aruncarea la coș din dribling.

Greșeli frecvente:

Nu se respectă regula pașilor”, jucătorul efectuând mai mult de două pășiri cu mingea în mână.

Genunchiul de pe partea brațului de aruncare nu este pendulat corespunzător, determinând o foarte mică înălțare în săritură.

Brațul de aruncare nu se întinde complet, iar palma nu imprimă mingii acel impuls final prin flexia activă palmară a articulației pumnului.

Slaba coordonare dintre lucrul picioarelor și brațului de aruncare determină o aterizare dezechilibrată și pe un singur picior.

110

Utilizare tactică: Procedeul descris mai sus este utilizat cu precădere în acțiunile de „pătrundere” efectuate atât pe partea mingii cât și pe cea opusă acesteia, în combinațiile de „dă i du-te” și de „încrucișare”.

Metodica învățării:

Exerciții tehnice (pentru învățarea mecanismului de bază): alergare –prinderea mingii simultan cu pășire lungă pe

piciorul drept –pășire pe piciorul stâng –desprindere în săritură – aruncare la coș din alergare –aterizare pe două picioare aproape de locul desprinderii (pentru dreptaci);

succesiunea prinderii mingii urmează metodologia: minge luată din mâinile profesorului (sau elev

distribuitor);

minge pasată de profesor pe direcția de deplasare a elevului Figura 92;

Figura 92

minge pasată de profesor de pe partea mâinii îndemânatice (dreapta pentru dreptaci, stânga pentru stângaci);

minge pasată de profesor de pe partea opusă mâinii îndemânatice.

Structuri de procedee tehnice:

dribling –pasă –deplasare –prindere –aruncare la coș din alergare Figura 93

schimbare de direcție –pătrundere spre coș –prinderea mingii din pasă –aruncare la coș din alergare Figura 94

joc 2×2; 3×3 la un panou, cu temă (pe ½ teren); joc 5×5 bilateral, cu temă.

Figura 93 Figura 94

111

ARUNCĂRILE LA COȘ DIN SĂRITURĂ

Rapiditatea desfășurării jocului de baschet modern și-a aflat concretizarea practică a finalizărilor prin procedeele de aruncare la coș executate din săritură, care, pe lângă spectaculozitatea execuției lor, accentuează și eficiența jocului datorită surprizei provocate ca și a gradului crescut de dificultate în anihilarea acestei aruncări de către apărător.

Devenite procedee tehnice de finalizare generalizate, ca execu ție, pentru toate distanț ele de aruncare (din apropierea coșului, de la semidistanță și de la distanță), folosite actualmente atât de bărbați câr și de femei, ele conferă, prin rapiditatea execuției lor, un avantaj de care atacantul dispune în lupta sa cu apărătorul direct.

Aruncările la co ș din săritură, ca procedee, sunt asemănătoare aruncărilor la coș cu o mână de deasupra capului, executate de pe loc. Aruncările la coș din săritură se pot executa:

cu desprindere de pe loc;

precedate de deplasare și oprire într-un timp sau doi timpi: din dribling sau după prinderea mingii din pasă.

ARUNCAREA LA COȘ DIN SĂRITURĂ PRECEDATĂ DE DEPLASARE ȘI OPRIRE ÎNTR-UN TIMP

Prezentarea modelului de execuție:

Prinderea mingii: Jucătorul, aflat în alergare sau în dribling, își coordoneaz ă pașii în așa fel, încât momentul prinderii mingii să corespundă cu intervalul dintre două pășiri, într -o săritură. Mingea este deci recepționată în momentul „de zbor”. Aterizarea se face printr-o oprire într-un timp (a se vedea elementul tehnic oprirea), picioarele luând simultan contact cu solul și rulând călcâi-talpă. Gleznele și genunchii se flexează ceva mai mult, această aterizare prin amortizare determinând momentul imediat următor. Figura 95

Figura 95

112

Bătaia: se execută simultan pe ambele picioare prin continuarea rulării călcâi-talpă-vârf, pentru a se realiza o săritură cât, mai echilibrată și înaltă, transformând viteza de translație în viteză ascensională.

Să ritura: desprinderea de pe sol se face cât mai aproape de verticală (la marii jucători chiar puțin înapoi) prin impulsia puternică realizat ă din vârfurile picioarelor, coordonate simultan. Corpul rămâne cât mai echilibrat, vertical, mișcarea fiind coordonată cu cea a brațelor care încep aruncarea propriu-zisă. În timpul săriturii, jucătorul va căuta să asigure „o plutire”, adică o oarecare întârziere în punctul maxim al săriturii, pentru a pregăti finalul aruncării la coș.

Aruncarea la coș: este asemăn ătoare ca procedeu aruncării la coș de pe loc. momentul de execuț ie al „bătăii” corespunde poziț iei de ținere a mingii deasupra capului. În punctul maxim al săriturii și în timp ce se realizează acea plutire”, brațul se destinde în sus și înainte. Partea finală a aruncării se execută pe momentul în care corpul începe să coboare din săritură și constă din mișcarea „de biciuire” făcută prin flexia puternică și rapidă din articulația pumnului.

Aterizarea: se face în mod obișnuit pe ambele picioare, care în timpul săriturii au fost puț in depărtate tocmai în acest scop. Unele aterizări însă se fac puțin dezechilibrat, aceasta ca urmare a unor încercări de evitare a capacului apărătorului.

Greșeli frecvente:

Cu privire la aruncarea propriu-zisă, acestea au fost descrise la procedeele respective; idem și la opriri.

Desprinderea în săritură se face dezechilibrat, solicită mișcări compensatorii ale trenului superior, fapt ce influențează negativ precizia în execuția finalizării respective.

Aruncarea la coș este executată înainte ca juc ătorul, în săritură, să fi atins punctul maxim de înăl țare,(lipsa acelui „moment de plutire” marcat de momentul de înălțare maximă în săritură).

Utilizare tactică:

Aruncare de mare eficien ță în jocul actual de baschet, ce manifestă o polarizare aproape totală în rândul modalităților de finalizare. Folosită de toți jucătorii de baschet, chiar și de pivoți sau centrii, pentru execuția de la orice distanță a aruncării la coș, atât împotriva tuturor variantelor apărării om la om, cât și ale celor în zonă.

Metodica învățării

Exerciții tehnice:

din unghi de 45 º față de panou, distanța aproximativ 1 m, desprindere de pe două picioare, simultan cu ducerea mingii deasupra capului în priză asimetrică, aruncare la coș din săritură –aterizare pe două picioare. Accentul se pune pe momentul aruncării care succede atingerea punctului cel mai înalt al săriturii (se număr 2 timpi: 1. desprinderea 2. aruncarea).

113

se mărește distanța și jucătorul își aruncă mingea în sus și înainte –se deplasează –prinde mingea cu oprire într-un timp – desprindere de pe două picioare –aruncare la coș din săritură Figura 96

jucătorul execută (tot pe partea mâinii îndemânatice) un singur dribling –oprire –prindere –aruncare la coș din săritură Figura 97

Figura 96 Figura 97

jucătorul aruncă la coș din săritură după prinderea mingii din pasă primită de pe partea mâinii care execută aruncarea Figura 98

2. Structuri de procedee tehnice:

fentă de aruncare –aruncare la coș din săritură fentă de pasă –aruncare la coș din săritură

fentă de plecare în dribling (de depășire) – aruncare la coș din săritură

dribling –oprire –aruncare la coș din săritură

dribling cu schimbare de direcție –oprire –prindere – aruncare la coș din săritură Figura 99

Figura 98 Figura 99

pase –doi, trei din alergare, cu aruncare la coș din săritură. aruncare la coș din săritură cu adversar, cu temă:

marcaj la distanță

marcaj cu apariție întârziată (după pasă) joc cu temă:

2×1 finalizează, din săritură, atacantul liber 2×2; 3×3 pe ½ teren

5×5 pe tot terenul cu marcaj agresiv

Notă : concursul de aruncări rămâne permanent exercițiul cel mai folosit și cel mai eficace pentru consolidare și perfecționare la toate procedeele de aruncare.

Actiuni tactice folosite in atac

Tactica colectiva de echipa, sisteme de joc – baschet

1. IN ATAC, si anume:

              contraatacul si atacul rapid;

              atacul impotriva apararii om la om;

              atacul impotriva apararii in zona

1.1. Contraatacul si atacul rapid

Contraatacul

Contraatacul reprezinta forma de atac cea mai spectaculoasa atat pentru spectatori cat si pentr jucatori, forma relativ usoara de a inscrie puncte in jocul de baschet, reprezentand totodata modul de exprijare a personalitatii, imaginatiei si a indemanarii jucatorilor.

Contraatacul solicita o foarte buna pregatire fizica, pregatire care confera jucatorilor capacitatea de a juca cat mai rapid, sa paseze si sa poata arunca la cos cat mai precis si cu viteza marita.

Clasificarea contraatacului

Contratacul direct:

–                  cu dribling pe centru sau lateral;

–                  cu pasa directa la jucatorul varf de contraatact;

Contraatacul cu intermediar:

–                  cu un intermediar si un varf;

–                  cu un intermediar si doua varfuri.

Prezentarea modelului

Reprezentand o forma de desfasurare a actiunilor ofensive, ca orice sistem de atac, contraatacul prezinta o succesiune de faze.

Intrarea in posesia mingii

–                  interceptarea mingii;

–                  recuperarea defensiva;

–                  dupa inscrierea unui cos de catre adversar;

–                  dupa abatere comisa de adversar;

–                  dupa angajare 1×1.

Intrarea in posesia mingii va trebui sa fie rezultatul gandirii tactice a jucatorilor, de anticipare si sesizare a respectivei posibilitati. Aceasta va contribui la declansarea contraatacului, sa capete un caracter organizat, putand fi lansat de orice jucator, de pe orice parte a terenului, in functie de situatie.

Desfasurarea contraatacului, care cuprinde:

             circulatia jucatorilor;

             circulatia mingii.

Circulatia jucatorilor

Se efectueaza in raport cu sarcinile ce revin fiecarui jucator in momentul intrarii in posesia mingii (lansatori, intermediari sau varf) si in raport de pozitiile adversarilor surprinsi dezorganizati in terenul de joc.

Echipa trebuie sa realizeze un sistem de contraatac determinat de posesorul de minge si de pozitiile atacantilor pe intreaga suprafata a terenului de atac.

Posesorul de minge va determina organizarea si desfasurarea contraatacului:

–                  frontal ceilalti jucatori pot deveni varfuri de contraatac

–                  1-2 coechipieri pot avea plasament lateral in acelasi plan cu posesorul de minge – ei vor fi intermediarii laterali cei mai apropiati de panoul propriu;

–                  ceilalti doi atacanti (varfurile) vor ocupa culoarle laterale cu tendinta de a alerga catre mijlocul terenului.

Deplasarea jucatorului in teren se face pe un front larg (trei culoare) cu plasament in adancime in asa fel incat intreaga suprafata a terenului de joc sa fie acoperita proportional de atacanti determinati fie de sistemul de atac, al echipei proprii, de pozisia aparatorilor surprinsi dezorganizati sau organizati in aparari presing pe tot terenul sau trei sferturi de teren.

Exemple de circulatie a jucatorilor in momentul intrarii in poseia mingii

Posesor -1; Posesor -1; intermediar

Varfuri -2-3-4-5. lateral-2

Intermediar centru -3;

Varfuri -4-5.

1- repunere dupa cos marcat 1- repunere din lateral

2-3- intermediari 2-3 intermediari

4-5 –varfuri 4-5 varfuri de contraatac

Circulatia mingii

Se efectueaza fie prin pasa lunga direct la varf de contraatact, fie prin dribling pe centru, fie prin pase scurte prin intermediari. Pasarea mingii se face in adancime. Cel caer paseaza mingea trebuie sa o transmita pe pozitie viitoare, cu intensitate corespunzatoare lungimii pasei.

Driblingul

In contraatact, driblingul reprezinta o puternica arma ofensiva. Utilizarea lui in contraatacul modern este efectuata din momentul intrarii in posesia mingii si in special de varfurile de contraatac in atacarea cosului. Conducerea mingii se efectueaza in adancime, cu maximul de viteza, avand sarcina depasirii liniilor de aparare si a determinarii inferioritatii numerice (2×1, 3×1, 3×2).

Ritmul in contraatac este imprimat de circulatia jucatorilor, de dribling, de viteza de transmitere a paselor pe pozitii viitoare.

Finalizarea contraatacului

Aruncarea la cos se efectueaza de regula de regula de la 1-3-4 metri de cos. Se poate ataca panoul pe ambele laturi (dreapta-stanga), cat si pe centru (cu arucnare din saritura) un jucator va dubla contraatacul asigurand recuperarea ofensiva in caz de nereusita.

Utilizarea tactica

Se recomanda a fi utilizat ori de cate ori echipa intra in posesia mingii si creeaza posibilitati de lansare a contraatacului. Este indicat a fi folosit in special la inceputul jocului pentru a dezorganiza si demoraliza echipa adversa, in diferitele momente ale jocului, la sfarsitul reprizei I, in repriza a II-a, in ultimele doua minute de joc, in functie de formatia folosita de adversar in teren, s.a.

Trebuie valorificate lipsurile echipei adverse in pregatirea fizica sau a apararii. Contraatacul trebuie utilizat permanent ca prima faza a atacului.

Variante de desfasurare a contraatacului

Metodica invatarii contraatacului

Se realizeaza prin cele trei componente ale pregatirii:

            fizica;

            tehnica;

            tactica.

Componenta fizica

a)     Viteza de deplasare, de executie si reactie:

                  alergare cu accelerari;

                  alergari cu variatii de ritm;

                  starturi si sprinturi de distante de 10-15 metrii sau 20-30 de metrii;

                  exercitii sub forma de concurs cu elemente tehnice simple (pase, dribling, aruncari).

b)     Indemanarea in regim de viteza cu accent pe ambidextrie:

                  executii de procedee tehnice in regim de viteza;

                  procedee tehnice din pozitii si conditii deosebite ( ambidextrie, pozitii echilibrate);

                  exercitii de manuire a mai multor mingi;

                  jocuri pregatitoare si stafete cu dribling si pase.

c)     Detenta necesara pentr aruncari, urmariri si recuperari: sarituri cu coarda.

Componenta tehnica

               elemente de miscare in teren, in special structuri cu schimbari de directie, opriri si pivotari;

               pasa cu doua maini de la piept, pasa de la umar si din lateral cu o mana, pasa cu pamantul;

               aruncarile la cos din alergare, din dribling si din saritura.

Componenta tactica

–                  demarcajul, urmarirea si recuperarea densiva si ofensiva, dublajul;

–                  atacul in superioritate numerica.

Aceste cerinte minimale sunt adaptate, modelate la specificul contraatacului si sunt exersate, perfectionate prin exercitii complexe executate in regimul calitatilor motrice solicitate de sistem.

Exercitii pregatitoare

              pase in formatii de patrat:

              pase in trei din deplasare cu aruncare la cos din alergare sau precedat de 2-3 driblinguri;

              pase in trei jucatori cu schimb de locuri si aruncare la cos.

Exercitii complexe desfasurate pe tot terenul cu caracter tactic

Prin sarcinile pe care le indeplineste fiecare jucator (lansator, intermediar, varf de contraatac), prin tempoul desfasurarii actiunilor, prin ritmul de executie a procedeelor, circulatia de minge si jucatori, aceste exercitii pregatesc conditiile apropiate de joc.

Facand legatura intre exercitiile pregatitoare si cele de invatare propriu-zisa a contraatacului, exercitiile tactice edifica in primul rand sarcinile exercitiilor pregatitoare, regimul de executie a procedeelor tehnice si, in al doilea rand, includerea tuturor actiunilor in fazele contraatacului.

Pentru un nivel ceva mai ridicat de pregatire, se pot folosi si urmatoarele exercitii:

Exercitii pentru invatarea propriu-zisa a contraatacului

             2-3 executanti simuleaza marcajul unor atacanti imaginari. Antrenorul arunca la cos iar cei trei jucatori actioneaza in vederea declansarii contraatacului; cel caer intra in posesia mingii ii lanseaza pe ceilalti care pleaca pe contraatac.

             acelasi exercitiu desfasurat in functie de situatile ordonate de antrenor in vederea intrarii in posesia mingii

             doi atacanti isi paseaza mingea in apropierea suprafetei de restrictie iar alti 3-4 jucatori aflati in aparare cauta sa intre in posesia mingii. In momentul realizarii interceptiei se declanseaza contraatacul, circulatia de jucatori si minge fiind cea prestabilita de antrenor ( Varianta: acelasi exercitiu cu retragerea jucatorilor care au pasat in aparare).

Prin aceste exercitii se realizeaza urmatoarele conditii de desfasurare a contraatacului:

                  educarea capacitatii de anticipare;

                  utilizarea culoarelor de desfasurare a contraatacului;

                  oportunitatea actiunilor;

                  adancimea circulatiei de minge si de jucatori;

                  dublarea.

Mai tarziu, jucatorii care pierd posesia mingii, actioneaza in calitate de aparatori.

Odata cu retragerea aparatorilor devine necesara folosirea combinatiei de atac in superioritate numerica (2 contra 1 sau 3 contra 2), pentru reusita finalizarii contraatacului. Se vor folosi apoi:

              joc 3 contra 2, 4 contra 3, 5 contra 4;

              joc 3 contra 3 fara dribling pe toata suprafata terenului;

              joc de scoala 5 contra 5, cu tema:

  contraatac reusit =4 puncte;

  sunt valabile numai cosurile inscrise din contraatac;

  dupa contraatact finalizat se mai acorda un atac pozitional.

Atacul rapid

Este o forma de atac in care o echipa intrand in posesia mingii realizeaza o trecere rapida cu cei mai avansati jucatori pentru a surprinde apararea adversa dezorganizata.

Spre deosebire de contraatac, unde exista superioritate numerica a atacantilor, aici exista un echilibru numeric.

Reusita atacului rapid consta in atacarea cosului, intr-un moment in care aparatorii nu au plasament corespunzator:

                  sunt imperecheati gresit;

                  sunt inca in retragere;

                  sunt derutati de viteza si ofensiva atacului;

                  nu pot colabora suficient;

                  nu sunt organizati.

Atacul rapid se utilizeaza dupa un contraatac nereusit, cand numarul atacantilor este egal cu al aparatorilor (3×3, 4×4, 5×5) sau cand actiunile atacantilor nu dau posibilitate regruparii tuturor aparatorilor (retragerea pivotilor, 4×3, 5×4).

In realizarea atacului rapid, echipa trebuie sa cunoasca o serie de combinatii care au un caracter de improvizatie, prin adaptarea actiunilor individuale si combinatiilor tactice la situatiile spontane. Cele mai frecvente combinatii sunt:

–                  ”da si du-te”;

–                  incrucisarile;

–                  patrunderile si depasirile.

1.2. Atacul impotriva apararii om la om

Atacul impotriva apararii om la om se caracterizeaza prin:

               circulatia jucatorilor este ofensiva, rapida, continua, colectiva si in regim variat;

               determina aparatorii sa greseasca, sa nu poata respecta regulile de marcaj;

               circulatia jucatorilor elibereaza spatiul din apropierea cosului, obligandu-i pe aparatori sa se apere pe o suprafata de teren mai mare;

               patrunderile se efectueaza cu preponderenta pe centru;

               pasele sunt date pe pozitii viitoare;

               circulatia mingii este determinata de circulatia jucatorilor;

               folosirea driblingului ca arma de atac.

Mijloacele de baza folosite in atacul impotriva apararii om la om sunt:

               actiunile tactice individuale;

               combinatiile tactice de 2 si 3 aparatori;

               circulatiile organizate.

Apararea om la om poate fi atacata prin trei tipuri de atac:

               contraatac;

               atac rapid;

               atac pozitional.

Deoarece la primele doua tipuri de atac (contraatac si atac rapid) ne-am referit in subcapitolul anterior, in continuare vom prezenta atacul pozitional

Atacul pozitional

Este forma de atac in care echipa aflata in posesia mingii ataca cosul impotriva unei aparari organizate.

Este un mijloc de baza in realizarea atacului deoarece majoritatea actiunilor de finalizare se realizeaza in atacul pozitional. Desfasurarea atacului pozitional cere atacantilor cunostinte de tactica individuala si colectiva, precum si o pregatire minutioasa a atacului.

In cadrul atacului pozitional intalnim toate fazele atacului:

–                  intrarea in posesia mingii;

–                  trecerea din aparare in atac;

–                  asezarea in dispozitivul de atac;

–                  pregatirea atacului;

–                  actiunea finala;

–                  recuperarea si echilibrul defensiv.

Un rol important in desfasurarea atacului pozitional il are conducatorul de joc, care trebuie sa imprime linia tactica de pregatire a atacului.

Sistemul de atac pozitional in potcoava (sau semicerc) – in asezarea 1-2-2

Jucatorii sunt plasati in fata cosului, la o distanta

de 7-8 metrii de acesta, lasand liber spatiul din apropie-

rea cosului.

Dispozitivul de atac imparte zona in cinci supra-

fete egale care reprezinta zonele de actiune ale jucato-

rilor.

Jucatorii 1 si 2 sunt plasati pe colturile terenului

fiind denumiti jucatori de colt. Acestia trebuie:

                  sa arunce bine la cos;

                  sa angajeze cu usurinta patrunzatorii de pe partea opusa;

                  sa fie buni patrunzatori si sa depaseasca cu usurinta adversarii;

                  sa participe la recuperare si voleibolare.

Jucatorii 3 si 4 sunt plasati la nivelul liniei de aruncari libere si sunt denumiti jucatori intermediari. Ei trebuie:

                  sa fie eficace in aruncarile de la semidistanta si distanta;

                  sa cunoasca patrunderile si depasirile;

                  sa participe la echilibrul defensiv;

                  sa combine cu jucatorii de colt.

Jucatorul 5 este plasat pe linia mediana a terenului, in spatele semicercului de aruncari libere. El este denumit conducatorul de joc. El trebuie:

                  sa posede aceleasi cunostinte tehnico-tactice ca ale celorlalti coechipieri;

                  este jucatorul care asigura echilibrul defensiv.

Caracteristicile sistemului de atac in semicerc sunt:

               plasarea departe de cos;

               prezinta avantajul unei usoare circulatii a mingii datorita distantelor mici dintre jucatori;

               desface apararea, obligand aparatorii sa raspunda de o suprafata mai mare de teren;

               creeaza in aparare un spatiu vulnerabil, in apropierea cosului;

               asigura un echilibru defensiv puternic, de 2-3 jucatori;

               recuperarea ofensiva la panou este mai dificila;

               se poate ataca cosul cu usurinta prin centru.

Combinatiile de baza ale sistemului de atac in semicerc. Principalele actiuni sunt:

              patrunderile si depasirile (asigurarea demarcajului individual), in special patrunderile din partea opusa mingii;

              combinatie de ”da si du-te”;

              blocajul la jucatorul fara minge si cu minge;

              incrucisare.

Utilizarea tactica a sistemului de atac in semicerc se face:

                  atunci cand avem jucatori rapizi, buni patrunzatori, cu o tehnica individuala desvarsita;

                  daca jucatorii sunt buni aruncatori de la semidistanta;

                  cand nu avem jucatori pivoti;

                  in prima etapa de invatare a tacticii colective;

                  impotriva unui adversar care se apara agresiv, pe jumatate de teren.

B. Sistemul de atac cu un jucator pivot (atacul 4+1)

Aecasta denumire vine de la asezarea jucatorilor in dispozitivul de atac, si anume 4 patrunzatori si un jucator pivot.

Dispozitivul de atac plaseaza pe jucatori intr-o asezare ce asigura o repartizare echilibrata a zonei de atac.

Jucatorul 5- pivot – este plasat intr-o zona din apropierea cosului, si actioneaza mai bine de jumatate din spatiul de 3” si partile laterale ale liniei de aruncari libere. El trebuie:

                  sa fie inalt, robust, cu calitati fizice dezvoltate (forta, viteza, indemanare);

                  sa cunoasca procedeele variate de transmitere a mingii cu priza inalta;

                  sa fie eficace in aruncarea la cos din saritura;

                  sa foloseasca pase si aruncari protejate;

                  sa cunoasca patrunderile si depasirile specifice pe spatiu limitat;

                  sa recupereze la panou;

                  sa arunce din voleibolare.

Jucatorii 1 si 2 – patrunzatori – sunt plasati pe colturile terenului. Ei trebuie:

                  sa fie jucatori dinamici, cu viteza si forta de patrundere;

                  sa cunoasca procedee variate de pasare, in special angajarea pivotului;

                  sa fie buni marcatori din zonele lor de actiune, cu procedee de pe loc, si din saritura, buni patrunzatori.

In joc ei colaboreaza cu pivotul, anagajandu-l, combina cu acesta prin blocaje, incrucisari si dubleaza actiunile ofensive ale pivotului. Participa la recuperare cu pivotul.

Jucatorii 3 si 4 – fundasi- sunt plasati in ultimul plan. Cu aceeasi pregatire fizica si tehnico-tactica ca si patrunzatorii (1 si 2) ei au sarcina de a asigura echilibrul defensiv. Unul dintre ei este jucatorul de joc.

Caracteristicile sistemului de joc cu un pivot sunt:

               dispozitivul de atac plaseaza un jucator sub cos si patru jucatori in afara, asezati pe colturile unui trapez, cu baza mare catre cos;

               acest dispozitiv de atac este format din doua planuri;

               atacarea spatiului vulnerabil din apropierea cosului este permanenta;

               atacarea cosului se poate face cu usurinta, alternand aruncarile de sub cos cu cele de la semidistanta si distanta.

Combinatiile de baza ale sistemului de atac cu un jucator pivot se pot imparti in:

              actiuni individuale ale patrunzatorilor, fundasilor si pivotului;

              combinatii intre patrunzatori si fundasi;

              combinatii intre patrunzatori si pivot;

              combinatii intre pivot si patrunzatori.

Actiunile individuale sunt identice cu cele prezentate in atacul in semicerc, cu precizarea ca patrunzatorii vor tine cont de plasamentul jucatorului pivot, acesta cautand sa circule, eliberand culoarele de patrundere.

Combinatiile ”da si du-te” (1) creeaza doua posibilitati de actiune finala a pivotului sau a fundasului, iar blocajele (2) si incrucisarile (3 ) sunt eficace deoarece se realizeaza in apropierea cosului.

Utilizarea tactica se face:

–                  cand echipa are un jucator cu calitati si specializat;

–                  cand patrunzatorii si fundasii arunca la cos eficace de la distanta;

–                  impotriva oricarei variante de aparare.

Combinatia tactica : ”da si du-te”

Este recomandata in toate materialele de specialitate drept combinatia tactica fundamentala de atac desfasurata intre doi jucatori, ce poate fi integrata in orice sistem de circulatie ofensiva, prin care jucatorul care paseaza patrunde in mod sistematic spre cos, in scopul realizarii unei actiuni de finalizare.

Prezentarea modelului

Combinatia ”da si du-te” se realizeaza intre

doi jucatori: jucatorul aflat in posesia mingii o va

pasa unui coechipier apropiat, dupa care executa o

actiune de demarcaj individual cu directie de cos

(realizand o patrundere) pentru a reprimi mingea

si a incerca sa finalizeze printr-o aruncare la cos.

Alte forme sau variante ale combinatiei ”da

si du-te”:

–                  cu demarcarea celui care paseaza cu ajutorul coechipierului caruia i-a pasat ( incrucisarea simpla pe jucator static) sau:

–                  demarcarea celui de al treilea atacant prin blocajul efectuat de primul pasator.

Acestor forme vor fi studiate la combinatiile tactice respective.

Componentele combinatiei

In executia combinatiei „”da si du-te” deosebim mai multe actiuni tactice individuale care constituie mijloace de realizare a respectivei faze de joc si care trebuie coordonate in raport de situatia concreta de joc:

a)               Transmiterea mingii si intrarea in posesia acesteia de catre partener presupune:

               din partea celui care executa pasa, ca aceasta sa fie precedata de o fenta pentru a determina ”culoarul” de pasare prin translatarea atentiei aparatorului spre o alta directie, iar;

               din partea primitorului castigarea prioritatii de plan fata de aparatorul direct in raport de minge, prin executia unei „”iesiri la minge” si de folosire a momentului de intrare in posesia mingii drept faza initiala pentru actiunea sa urmatoare.

b) Demarcajul individual al pasatorului urmat de patrundere cu directie spre cos folosind in acest scop urmatoarele mijloace:

               patrundere directa spre cos (prin surprindere) din pozitie statica;

               fenta de plecare pe directia opusa si patrundere pe partea mingii;

               plecare falsa cu schimbare de directie si patrundere pe partea mingii.

Sunt cunoscute drept clasice patrunderile a caror deplasare in teren descriu literele L, C sau S , in functie de pozitia initiala in teren si demarcajul pe care-l realizeaza cel care executa actiunea de patrundere.

b)               Pasa de angajare a patrunzatorului va trebui sa fie precedata de elemente de ” hartuire” a aparatorului direct (fenta de aruncare la cos de la semidistanta, fenta de depasire) efectuate in scopul de a-l impiedica pe acesta sa contribuie la intrajutorarea apararii prin inchiderea culoarului de patrundere.

Utlizarea tactica a combinatiei

Simpla conceptual, usor de executat si folosit in joc, combinatia „”da si du-te” este reprezentativa pentru invatarea jocului colectiv organizat. Ea este folosita in special impotriva apararilor individuale, mai ales a celor agresive. Totusi , nu de putine ori, aceasta combinatie este folosita impotriva apararilor in zona, pentru a determina depasirea numerica pe anumite subzone.

Folosind asezarile din dispozitivul preconizat prin modelul de joc si de pregatire la nivelul esalonului echipelor scolare si de juniori (sistemul 2-1-2) impotriva apararii individuale, distingem mai multe variante de folosire a combinatiei tactice ”da si du-te” in cadrul unor cupluri de jucatori prestabilite:

–                  fundas – extrema pe aceeasi parte;

–                  fundas – fundas;

–                  extrema – fundas de pe aceeasi parte;

–                  extrema – jucator centru;

–                  jucator centru – extrema.

Demarcajul individual

Reprezinta actiunea tactica individuala, folosita impotriva apararilor om la om, prin care un atacant cauta sa scape de sub marcajul aparatorului direct folosind mijloace personale, in scopul de a primi mingea si intreprinde actiuni ofensive.

Demarcajul individual se realizeaza printr-o utilizare judicioasa si oportuna a elementelor de miscare in teren, prin folosirea tactica a lor.

Demarcajul individual efectuat cu scopul de a primi mingea, in functie de directia pasei si pozitia aparatorului se poate imparti in:

demarcaj in adancime (spre cos);

demarcaj lateral.

Ambele demarcaje urmaresc scurtarea drumului de parcurgere a mingii (traiectoria ei) si limitarea posibilitatilor de interceptie.

In demarcajul individual, atacantul foloseste o gama variata de procedee tehnice: porniri bruste, plecari false, alergari cu schimbari de ritm si de directie, piruete, opririle si fentele.

In continuare vom prezenta din punct de vedere tactic, principalele mijloace individuale ce se folosesc in demarcaj.

Alergarile cu schimbare de ritm

Se realizeaza folosind alergarea intr-un ritm variat. Atacantul prin sprinturi scurte si opriri, prin „tasniri” rapide va incerca sa scape de adversarul direct. Aceasta alergare trebuie folosita numai in anumite momente, in raport de situatia tactica data: intentiile partenerilor, pozitia mingii.

Alergari cu schimbare de directie

Descrise in cadrul tehnici jocului, sunt folosite in circulatiile ofensive ale atacantilor. Ele determina un moment de avantaj fata de aparator, care sesizeaza cu intarziere noua directie de deplasare a atacantului direct.

Pirueta

Reprezinta mijlocul cel mai eficace de demarcaj, care imbina schimbarea de directie cu cea de ritm in alergare.

Tehnica de executie

pirueta incepe printr-o apropiere de adversarul direct;

momentul care ar parea a fi de contact cu aparatorul

direct se va transforma intr-o pirueta efectuata pe piciorul

din fata, in fata adversarului, cu trecere foarte aproape de

el si continuare alergarii pe noua directie;

pirueta este o intoarcere extrem de rapida pe piciorul

din fata, trebuind sa fie executata intr-o pozitie semiflexata;

momentul intoarcerii este precedat de o oprire realizata pe piciorul din fata care se indoaie mult din genunchi, determinand coborarea centrului de greutate si prin aceasta usurarea inscrierii atacantului in miscarea de intoarcere prin pirueta spre inapoi, urmata de continuarea alergarii pe o noua directie.

Iesirea la minge

Reprezinta o actiune tactica individuala de demarcaj lateral cu scop de manevra, prin care atacantul, folosind o succesiune de mijloace ale jocului ofensiv fara minge, scapa pentru un moment de sub supravegherea aparatorului direct, in vederea primirii mingii de la un coechipier.

Este o varianta de demarcaj care a devenit de sine statatoare, dat fiind succesiunea mijloacelor care o compun:

fenta de plecare cu schimbare de directie sau pirueta;

prinderea mingii concomitent cu oprire si pivotare.

Tehnica de executie

Atacantul cauta printr-o fenta de plecare sau printr-o schimbare de directie sau pirueta sa-si fixeze aparatorul direct, dandu-i impresia ca va exercita o patrundere directa.

Stimuland plecarea spre o directie, atacantul printr-o pasire scurta terminata cu o franare puternica pe piciorul din fata (insotind aceasta miscare si cu o fenta de brat, umar sau cap si privire) determina o ghemuire a corpului care sa-i dea posibilitatea de a tasni in sensul opus. In consecinta se va efectua si accentua coborarea centrului de greutate.

Piciorul din fata, in flexie se destinde si propulseaza atacantul spre directia de unde vine mingea.

Pasirea pe celalalt picior determina momentul de desprindere de aparatorul direct, care oricum are un timp de intarziere in reactia lui fata de actiunea atacantului.

Printr-o usoara saritura in intampinarea mingii, pasata, atacantul prinde mingea concomitent cu executia opririi intr-un timp, oprire ce se poate defini ca oprire laterala.

In acest fel atacantul se va gasi lateral fata de cos, trebuind sa pivoteze pe piciorul din planul cel mai departat fata de cos. Aceasta pivotare il va orienta cu fata pe directia cosului, in pozitie fundamentala echilibrata, care va permite sa aprecieze si sa domine situatia fata de aparator. El nu va folosi inca driblingul, potentialul lui ofensiv ii ramane intact, aceasta determinand momentul triplei amenintari.

Pozitia triplei amenintari

Reprezinta un moment tactic important, in care se gaseste atacantul intrat in posesia mingii si al carui potential ofensiv ramane intact, el putand:

sa arunce la cos;

sa plece in dribling;

sau sa paseze,

fapt care pentru aparator reprezinta o amenintare permanenta.

Pozitia triplei amenintari (descrierea pozitiei

Este similara celei prezentate la tehnica de executie

a aruncarii la cos cu o mana din fata, de pe loc) con

stituie fundamentul necesar pe care trebuie sa se

bazeze tehnica si tactica individuala de atac.

Pentru a da eficienta pozitiei triplei amentari

atacantul trebuie:

sa execute rapid si precis aruncarea la cos de pe

loc, de la distanta si semidistanta;

sa-si dezvolte privirea si siguranta executiei spre a fi un pasator abil;

sa-si perfectioneze tehnica unor plecari rapide in dribling, pentru a putea realiza actiuni de depasire.

Patrunderea

Patrunderea , sau demarcajul in adancime, reprezinta actiunea tactica individuala, efectuata de atacantul fara minge, care cauta sa-si depaseasca aparatorul direct si sa strapunga apararea in directia cosului. Patrunderea are un caracter agresiv, atacantul prin actiunea sa favorizeaza primirea mingii, ce trebuie sa-i fie pasata pe pozitie viitoare la intalnire.

Tehnica de executie

Atacantul cauta, ca printr-o fenta de plecare sau pornind brusc, sa-si surprinda aparatorul direct. Patrunzand pe directia cosului, intr-un ,,culoar” determinat de coechipierul cu minge si adversarul direct, cauta un demarcaj pentru surprinderea acestuia in eventualitatea primirii pasei.

Primind mingea, atacantul va avea posibilitatea de a finaliza folosind procedee de aruncare la cos din alergare sau din saritura, sau sa paseze in continuare mingea unui coechipier.

Utilizarea tactica

Fiind o actiune de demarcaj in adancime, este eficienta impotriva tuturor sistemelor de aparare. Trebuie sa fie folosita cand marcajul aparatorului este aproape de atacantul la interceptie, in urma demarcajului cu ajutorul coechipierului (blocaj, incrucisare) in combinatiile de ”da si du-te”, in atacul in superioritate numerica.

Depasirea

Reprezinta actiunea tactica individuala prin care atacantul cu mingea foloseste un ansamblu de procedee si mijloace cu ajutorul carora se demarca si folosind driblingul ataca cosul, sau paseaza in continuare.

Sarcina principala in realizarea depasirii o constituie obtinerea de catre atacantul posesor a mingii a prioritatii de actiune si imediat dupa aceasta, a prioritatii de plan, fata de adversarul direct.

Plecarea in dribling, care trebuie facuta intr-un ritm cat mai rapid, necesita o tehnica corecta pentru a evita abaterea de ,,pasi” la plecare.

Tehnica de executie

Din pozitia triplei amenintari, atacantul,

in functie de felul in care este marcat, va pre-

ceda intotdeauna plecarea in depasire printr-o

fenta. Astfel , in cazul in care aparatorul se

mentine la o distanta mai indepartata, atacan

tul va trebui sa fenteze o aruncare la cos, prin

care sa-l determine pe aparator sa se apropie

de el.

Daca aparatorul executa un marcaj apro-

piat , eficienta unei fente de plecare spre stanga

cu piciorul de pe aceasta parte, determina depla

sarea aparatorului in aceasta directie, fapt ce-i

usureaza plecarea in depasire pe partea dreapta.

Revenirea din aceasta fenta de pasire deschisa-scurta si plecarea in depasire cu dribling se va face printr-o pasire in crucis-lunga, efectuata cu piciorul stang peste dreptul, protejand mingea inainte de efectuarea primei impulsii in dribling.

De retinut:

lungimea pasului de atac;

protectia corecta a mingii, umerii si piciorul stang constituie paravan in protectia mingii, driblingul cu mana dreapta la o distanta de o latime de corp;

pastrarea permanenta a unui camp vizual la ansamblul de joc.

Utilizarea tactica

Prezinta aceeasi eficienta impotriva oricarei forme de aparare. De asemenea, ori de cate ori se executa un marcaj strict, precum si in combinatiile tactice de 2 si 3 jucatori (blocaj, incrucisare).

Urmarirea si recuperarea mingii in atac

Reprezinta actiunea tactica individuala prin care un atacant incearca sa recastige mingea, in urma unei aruncari la cos nereusite, efectuate de el sau de un coechipier.

Actiunea propriu-zisa incepe din momentul in care mingea a fost aruncata la cos, atacantul care intreprinde aceasta actiune in disputa cu aparatorul sau, urmarind-o prin apropierea si plasarea sa intr-un loc prezumtiv unde va cadea mingea.

Actiunea ofensiva de urmarire si recuperare a mingii la panou se realizeaza de jucatorii care se gasesc cel mai aproape de cos in momentul de finalizare, de obicei jucatorii pivoti sau extreme si care au reusit sa obtina prim planul fata de cos si aparatorul lor direct. In aceasta situatie, ei vor cauta sa realizeze o noua finalizare, folosindu-se de procedee specifice:

voleibolarea, sau

impingerea de sus in jos a mingii din cos.

In cazul in care atacantul nu a obtinut un plasament de prim plan in lupta sa directa cu aparatorul, dar are o saritura mai inalta, pentru a nu comite o greseala personala, va cauta sa ,,scoata” mingea pe care o va voleibola spre fundasii echipei, sau chiar eventuala ei prindere.

In concluzie:

recuperarea ofensiva este mult mai dificisa de realizat comparativ cu cea defensiva;

ea presupune obtinerea primului plan fata de cos, in disputa cu aparatorul care prin pozitia lui defensiva este de la inceput avantajat, gasindu-se intre atacant si cos.

Metodica invatarii actiunilor tactice individuale in atac

Invatarea actiunilor tactice individuale de atac este strans legata de nivelul de insusire a elementelor tehnice ce compun fiecare actiune in parte. Aceasta insusire a tehnicii este materializata si valorificata in joc sub forma actiunilor individuale si colectiev de atac.

Actiunile individuale de atac nu pot fi invatate si consolidate decat paralel cu corespondentele lor din aparare, in cadrul interrelatiei atacant-aparator. In cadrul exersarii acestor actiuni, in raport de tema sau sarcina fixata aparatorului, se creeaza conditiile tactice ale esalonarii metodice a invatarii actiunii respective.

Profesorul–antrenor are obligatia de a determina formatiile de lucru pe posturile din dispozitivul sistemului de atac pe care-l preconizeaza sau l-a adoptat.

Vom prezenta in continuare, ca model metodic de invatare si perfectionare, sectiunea tactica ”depasirea”.

In cadrul primei etape, a conditiilor izolate de joc, rezolvarea cu succes a insusirii actiunii de depasire, cere din partea jucatorului un control deosebit asupra:

driblingului efectuat atat cu mana indemanateca cat si cu cealalta mana(ambidextrie);

protectia mingii in timpul efectuarii driblingului;

schimbarile de directie din dribling;

opririlor, fentelor si pivotarilor;

aruncarilor la cos din deplasare si din saritura.

Dupa exersarea izolata a elementelor tehnice, care compun actiunea de depasire, se trece la ansamblarea lor in complexe:

Fenta de aruncare, plecare in dribling, oprire Fenta de aruncare, plecare in dribling

Pasa si aruncare la cos. Fenta combinata

Aruncarea mingii in sus si inainte, prindere Iesire la minge, prindere, oprire, fenta de

Oprire, pasa (a) sau plecare in dribling (b) pasa spre stanga sau aruncare la cos si pa

sa la dreapta.

Pentru ca aceste exercitii complexe sa fie cat mai apropiate de conditiile concrete de joc, se recomanda ca in fata elevilor care executa depasirea sa se plaseze jaloane in dreptul carora sa primeasca mingea si sa efectueze depasirea propriu-zisa.

Apoi jaloanele vor fi inlocuite cu aparatori care vor actiona respectand urmatoarea esalonare metodica a temei pe care o vor primi:

asezare in fata executantului, fara marcaj;

marcaj intarziat;

cu marcaj semiactiv;

cu marcaj activ, fara a stanjeni executiile cu mingea (respectarea plasamentului intre adversar si cos);

cu marcaj activ, joc de relatie atacant-aparator.

In etapa a III-a se incadreaza actiunea de depasire in sistemul de atac preconizat de profesorul-antrenor, dominand atat jocurile de pe teren (2 la 2, 3 la 3, 5 la 5) cat si jocurile bilaterale cu tema si de situatie.

Marcajul

Este actiunea tactica individuala de aparare, princ are un jucator incearca, regulamentar, sa anihileze actiunile atacantului direct.

Marcajul este raportat la relatia dintre aparator – atacant si minge, putandu-se efectua la jucatorul cu minge si fara minge.

Marcajul se clasifica:

normal;

agresiv;

la interceptie;

diferentiat;

specializat.

Marcajul normal

Se foloseste la marcarea jucatorului fara minge. Prin acest marcaj se urmareste:

impiedicarea acestui jucator de a ocupa pe teren un

loc convenabil ( de a primi mingea sau arunca la cos);

interceptarea mingii.

Regulile de baza ale actiunii de marcaj sunt:

sa se plaseze intre atacant, cos si minge;

sa fie in pozitie fundamentala joasa cu bratele desfacute;

privirea spre centura adversarului si pozitia mingii;

deplasarea se face in linie dreapta nu in arc de cerc;

deplasarea se face prin pasi adaugati sau alergare laterala;

in deplasare se continua lucrul de brate;

distanta dintre aparator si cos trebuie sa fie direct proportionala cu distanta dintre atacant si cos.

In acest marcaj al atacantului fara minge , aparatorul are dus inainte piciorul si bratul de pe aceeasi parte cu locul unde se gaseste mingea. Distanta aparatorului fata de atacant trebuie sa fie in raport de distanta acestuia fata de panou.

In concluzie, in acest marcaj, retinem ca pe masura ce atacantul se apropie spre cos, distanta se micsoreaza, pozitia aparatorului de vine mai joasa, iar atentia lui se concentreaza tot mai mult asupra atacantului.

Interceptia

Reprezinta o actiune tactica individuala realizata de catre un aparator, atunci cand mingea este pasata intre doi atacanti, iar aparatorul se gaseste pe traiectoria dintre cei doi.

Aceasta actiune este de mare raspundere pentru aparare deoarece ratarea ei determina demarcarea totala si sigura a atacantului.

Realizarea interceptiei este favorizata de:

distanta mare dintre cel ce paseaza si cel ce primeste mingea;

pozitia ocupata in teren de atacant;

apararile agresive – presingul;

pozitia fundamentala si plasamentul aparatorului.

Smulgerea mingii

Reprezinta actiunea tactica individuala pe care o foloseste aparatorul impotriva atacantului cu minge, cand acesta are priza deficitara si lipsita de protectia mingii.

Procedeele de smulgere folosite sunt:

prin apucare;

prin lovire.

Actiunea se desfasoara foarte rapid si consta in apucarea sau lovirea mingii pe partea ei libera.

Procedeul prin apucare se executa printr-o miscare de jos in sus, mana departata de minge o cuprinde de desubt, cealalta mana apucand-o de partea superioara. Concomitent se trage de minge, adaugand printr-o miscare de pivotare forta corporala in actiunea de smulgere a mingii din mainile adversarului.

Procedeul prin lovire. Lovirea se face printr-o actiune puternica. Se executa cu palma de jos in sus pe portiunea ei libera, numai in momentul in care atacantul o indeparteaza de corp.

Provocarea unei angajari 1×1

Modul de efectuare a acestei actiuni tactice individuale de aparare se incadreaza la capitolul smulgerea mingii. In momentul in care atacantul nu a cedat tinerea mingii, ca urmare a interventiei arbitrului, jocul se va intrerupe, fiind reluat printr-o posezie din lateral a unei dintre echipe (cea care urmeaza ).

Capacul

Reprezinta actiunea tactica individuala prin care un aparator incearca sa impiedice regulamentar aruncarea la cos a atacantului. Este spectaculos, solicita calitati deosebite: detenta, aprecierea corecta a distantei, viteza, un bun echilibru si control a miscarilor.

Tehnica de executie prezinta doua procedee de actionare:

capacul executat din deplasare (aruncarea la cos din alergare);

capacul executat de pe loc ( aruncarea la cos de pe loc).

Capacul executat din deplasare

Aparatorul il insoteste pe atacant, deplasandu-se in paralel (in acelasi timp), momentul deprinderii in saritura trebuie sa coincida cu saritura pentru aruncare sa cos a atacantului. Saritura se va executa cat mai aproape de adversar, evitand contactul cu acesta, cu bratul dinspre adversar ridicat, urmarindu-se printr-o miscare cat mai scurta, din articulatia pumnului, devierea mingii aruncate spre cos, in momentul in care mingea paraseste degetele sau putin dupa aceea.

Capacul executat de pe loc

Aparatorul , gasindu-se cu fata spre atacant, va executa

O saritura cat mai inalta deprinzandu-se in momentul in care

mingea este pe punctul de a parasi mana atacantului. Execu-

tand bataia pe ambele picioare in saritura, care trebuie sa fie

cat mai inalta, aparatorul va intinde in sus bratul dinspre ata-

cant, cu palma catre minge. Momentul de impact cu mingea

va trebui sa se faca printr-o miscare scurta, executata din ar-

ticulatia pumnului (nu din brat=gresala personala).

Urmarirea si recuperarea mingii in aparare

Blocajul defensiv

Reprezinta actiunea tactica individuala prin care aparatorul cauta sa intre in posesia mingii, in urma unei aruncari la cos nereusite executate de atacant.

Aceasta actiune tactica este prezenta printr-o succesiune de momente:

controlul atacantului;

ocuparea pozitiei pentru recuperare;

intrarea in posesia mingii.

Controlul atacantului consta din realizarea unui plasament, prin care aparatorul interpunandu-se in prim plan fata de adversarul direct si cos, nu mai urmareste traiectoria mingii ci numai adversarul direct. Pentru aceasta

Aparatorul va face o pasire initiala spre

inapoi, adoptand o pozitie ceva mai

joasa, pentru a preveni orice eventuala

patrundere spre cos a atacantului, pe

care il va controla, atingandu-l usor cu

mana (antena de contact).

Ocuparea pozitiei pentru recuperare. Dupa fixarea plasamentului, aparatorul trebuie sa impiedice adversarul – atacantul – sa se apropie de cos si sa urmareasca mingea. El va executa o pirueta pentru blocaj (prin care se intoarce cu fata la cos), pe piciorul de pe partea pe care atacantul incearca apropierea de cos. In tot acest timp va continua (prin antena de contact) controlul adversarului, celalalt brat fiind intins in sus, oblic inainte, pentru a asigura recuperarea defensiva sau voleibolarea mingii. Dupa executia piruetei, aparatorul va incerca mentinerea pozitiei de blocare defensiva a atacantului adoptand o pozitie solida si masiva, cu baza larga de sprijin, capul ridicat, privirea urmarind mingea, corpul si picioarele flexate. Aceasta pozitie corespunde momentului in care mingea ricoseaza din panou sau inel.

Intrarea in posesia mingii. Aparatorul executa o saritura cat mai inalta pentru prinderea mingii, o desprindere viguroasa

cu bataie pe ambele picioare, inal-

tare catre minge cu corpul drept

fara a intra sub minge. Prinderea

mingii se va face cu doua maini,

cu bratele intinse, printr-o miscare

de smulgere.

In timpul sariturii si dupa prindere, aparatorul va trebui sa protejeze mingea. Aterizarea se va face intr-o pozitie in care aparatorul sa ocupe un spatiu cat mai mare (picioarele departate, pozitie joasa, capul ridicat, coatele departate, si va executa protectia mingii prin pivotare).