Învațarea Experențială

Învațarea experențială

teoriile învățării

Există mai mult de treizeci de teorii cu privire la stilurile de învățare și la instrumentele de evaluare ale acestora.

Câteva dintre cele mai recunoscute teorii privind învățarea l sunt:

teoria inteligențelor multiple a lui Howard Gardner (1983) prezintă opt tipuri de inteligențe;

teoria experiențială a dezvoltării și modelul învățării experiențiale documentat de David Kolb (1984) prezintă patru stiluri de învățare prin divergență, asimilare, convergență și adaptare;

teoria inteligenței emoționale a lui Daniel Goleman (1995) prezintă un set de competențe emoționale care contribuie la conștientizarea personală, gestionarea sinelui, conștientizarea socială și gestionarea relațiilor cu ceilalți;

abordarea constructivistă (anii ‘90) încurajează un angajament activ, adresarea de întrebări, soluționarea problemelor și colaborarea cu ceilalți.

TEORIA INTELIGENȚELOR MULTIPLE

Cu toate că publicul pare să fi adoptat teoria conform căreia inteligența este ceea ce măsoară un test de inteligență, Howard Gardner propune o definiție alternativă care se bazează pe o cercetare pluralistă asupra minții omului. Recunoscând mai multe fațete ale inteligenței, prin această teorie sunt aduse argumente pentru a susține ideea că oamenii au stiluri cognitive diferite. (Gardner 1993:6)

Acest mod de a defini inteligența stabilește faptul că:

unele grupuri de procese mentale odată delimitate sugerează o întreagă gamă de activități umane inteligente;

modul de operare al inteligenței este complet realizat în procesul de rezolvare de probleme și de realizare a unor produse în situații din viața de zi cu zi.

Capacitatea de a rezolva probleme dă posibilitatea individului uman să localizeze cele mai apropiate căi prin care se poate atinge un țel. Crearea unui produs cultural se realizează la fel, prin produse Gardner înțelegând manifestări ale inteligenței umane de la teorii științifice, la compoziții muzicale până la campanii politice de succes (Gardner 1993:15).

Atunci când a publicat lucrarea “Frames of Mind “(1983) Howard Gardner a crezut că cercetarea lui va fi de interes pentru persoanele instruite în psihologia dezvoltării. Receptarea teoriei sale a devenit însă populară pentru implicațiile sale educaționale.

Teoria redefinește inteligența enunțând că:

Inteligența este calea prin care se rezolvă probleme de viață reală sau se creează un produs valorizat în cel puțin o cultură.

Inteligența are mai multe fațete.

Fiecare persoană posedă opt inteligențe care se pot identifica, stimula și dezvolta pe niveluri diferite și în combinații unice.

Inteligențele pot fi dezvoltate dacă sunt identificate și stimulate corespunzător.

Inteligențele funcționează în moduri complexe. Inteligențele interacționează, dominantele de inteligenta însă determină rutele individuale de dezvoltare.

Există diferite moduri de a fi inteligent; nu există un grup standard de atribute pe care cineva ar trebui să îl aibă pentru a fi considerat inteligent.

Howard Gardner a proiectat un model despre teoria inteligentelor multiple pentru a fi folosit în școli. La ora actuală teoria a fost preluată și aplicată în diferite moduri. Ca și teoria inteligențelor emoționale, aceasta influențează modele de educare a adulților.

Cum explică Gardner (1993: 15):

Este de maximă importanță să recunoaștem și să educăm toate inteligențele umane, și toate combinațiile inteligenței. Noi toți suntem diferiți pentru că avem diferite combinații de inteligență. Dacă recunoaștem asta, cred că vom avea cel puțin o șansă mai bună pentru a trata potrivit problemele cu care ne confruntăm în lume.

Un element esențial în aplicarea teoriei inteligențelor multiple în formare este cunoașterea profilului de inteligență al participanților. Identificarea tipurilor de inteligență din perspectiva a ceea ce putem numi puncte tari și puncte slabe este esențială pentru stabilirea strategiilor de formare. Cunoașterea profilului de inteligență se realizează prin observarea și auto-observare. Se pot elabora fișe de lucru,( grile) de observare a comportamentului specific celor opt inteligențe :

inteligența verbal-lingvistică: prezintă un vocabular bine dezvoltat;; participă la dezbateri/ discuții în grup; scrie cu ușurință; citește mult; găsește plăcere în activitatea de lectură; caută cărți; împrumută cărți, în pauze spune glume, etc.

inteligența logico-matematică: traduce ușor informațiile în formule matematice; folosește analogia pentru a explica; descrie modele de simetrie; compune probleme; demonstrează ceva prin scheme; înțelege cauzalitatea, relațiile.

inteligența vizual –spațială: desenează pentru a explica/ demonstra; percepe vizual corect din mai multe unghiuri; se orientează în spațiu; recunoaște obiectele din spațiu;

inteligența muzical-ritmică: dovedește sensibilitate la sunete; discerne o varietate de sunete în mediu; creează melodie și ritm; explică prin melodie și ritm; confecționează un instrument și îl folosește pentru a explica ceva; indică modele ritmice;

inteligența corporal-kinestezică: creează mișcare pentru a explica ceva; controlează mișcarea; mimează ușor; participă cu plăcere la joc de rol; dansează.

inteligența naturalistă: observă și notează; clasifică; descrie schimbările din mediul înconjurător; se îngrijește de animale, grădini; folosește lupa sau binoclul pentru observare; desenează/ fotografiază obiecte din natură.

inteligența interpersonală: cooperează în grup; manifestă sensibilitate și atenție la comportamentele/ motivele/ atitudinile/ sentimentele/ toanele celor din jur; explică/ predă ceva cuiva; folosește calculatorul.

inteligența intra-personală: stabilește și urmărește un țel; ține un jurnal; descrie calitățile persoanelor care îl ajută să facă ceva; exprimă și e conștient de diferite sentimente; știe ce vrea și ce poate/ nu poate face; știe încotro să se îndrepte dacă are nevoie de ajutor.

Este important de precizat faptul că profilul de inteligență al copiilor nu se stabilește prin aplicarea vreunui test. Sunt necesare observări ale comportamentelor într-un proces continuu pentru a constata care sunt activitățile cele mai comode, ce coduri de exprimare folosesc cu precădere și care sunt acelea pe care le evită

INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ

Inteligența emoțională este capacitatea personală de identificare și gestionare eficientă a propriilor emoții în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educație etc.). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter și intra-personale.

Ne-am întrebat adeseori ce îi face pe unii oameni, cu un coeficient de inteligență mediu sau chiar scăzut, să reușească în carieră. Ce ii face pe alții, cu un IQ ridicat, să aibă eșecuri, să stagneze în carieră? Răspunsul la acest aparent paradox este modul în care fiecare dintre ei își folosește inteligența emoțională (EQ).

Chiar daca o persoană are suficiente cunoștințe și idei inteligente, daca nu își cunoaște și nu reușește să-și gestioneze emoțiile și sentimentele, poate întâmpina dificultăți în încercarea de a-și construi relațiile cu ceilalți sau o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaștere își dau seama cum sentimentele lor îi afectează, atât pe ei, cât și pe cei din jur.

Dezvoltarea inteligenței emoționale ne permite să ne punem în valoare aptitudinile intelectuale, creativitatea. Ne asigură reușita, atât în plan personal, cât și în cel profesional.

Elementele inteligenței emoționale:

1. Cunoașterea emoțiilor personale

Cunoașterea emoțiilor personale presupune identificarea și exprimarea lor coerenta, într-un context dat. În orice relație exprimăm informații, sentimente, fapte, amintiri. Uneori însă, ne este greu să exprimăm clar ceea ce vrem să spunem sau simțim – nu suntem coerenți, iar alteori ne este greu să înțelegem ceea ce ni se spune – intenția care se ascunde in spatele cuvintelor. Aceste situații sunt generatoare de conflict. Pentru a le evita este important să putem codifica și decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem și să înțelegem corect sensul mesajelor.

2. Gestionarea emoțiilor

Gestionarea emoțiilor se referă la capacitatea noastră de a alege modalitatea prin care ne vom exprima într-o anumită situație. Pentru a ne gestiona emoțiile este important să ținem cont de:

Ce exprimăm?

Cum exprimăm?

Când exprimăm?

Unde exprimăm?

Cui exprimăm?

Direcționarea emoțiilor către scop

Scopul este criteriul după care ne gestionăm emoțiile. Este important să ținem cont de ceea ce vrem să facem sau să obținem, în mod concret:

durata în timp – când vrem să atingem scopul

participanți – de cine avem nevoie

strategie – ce pași trebuie urmați

resurse – de ce avem nevoie

4. Empatia

Este capacitatea de a intui sau de a recunoaște emoțiile celorlalți. Empatia nu înseamnă să trăim emoțiile altor persoane, ci să le înțelegem pornind de la experiențele noastre.

5. Capacitatea de a construi relații interpersonale pozitive

Arta inteligentei emoționale se rezumă în cadrul acestei componente. Astfel, avem posibilitatea de a ne crea propriile relații folosind elementele menționate până acum: ne fixăm scopurile, ne canalizam energia și emoțiile în funcție de scop (folosind empatia ca instrument), ne exprimam și identificăm emoțiile într-un mod coerent. Vom fi conștienți de responsabilitatea noastră și a celorlalți în relațiile interpersonale. Acest lucru ne va ajuta să reducem conflictele și să comunicăm eficient.

Învățarea activă versus învățarea pasivă

Este important ca învățarea pasivă să fie legată de învățarea activă.

învățarea pasivă are loc atunci când:

participanților li se oferă informații prin intermediul citirii, observării sau ascultării unei prelegeri sau a unei interacțiuni între formator și un alt participant.

Acest tip de învățare este valoros în măsura în care reprezintă o modalitate rapidă de a transfera o cantitate mare de informații de la formator către participanți.

Deoarece învățarea pasivă este cel mai adesea legată de memorare și de simpla amintire a unor fapte, nu se poate ști cu siguranță dacă participanții au reținut informația sau nu.

Învățarea activă are loc atunci când:

informația furnizată este analizată, discutată, dezbătută, procesată și legată de activități relevante sau încorporată în procese reale de luare a deciziei;

participanții pot fi provocați cu o problemă sau activitate care implică dezbaterea și adoptarea unei hotărâri;

pot fi alcătuite grupuri mici pentru a negocia o soluție sau pentru a identifica modul în care aspectul care este discutat este relevant pentru situația lor prezentă.

PAȘI DE URMAT

PENTRU A CONSTRUI UN PROCES DE ÎNVĂȚARE ACTIVĂ

Află de la participanți care sunt obiectivele, preocupările, așteptările lor.

Explică obiectivele urmărite și regulile care vor fi urmate.

Planifică exerciții care stimulează participarea activă.

Oferă feed-back în mod frecvent.

Facilitarea procesului de învățare activă

Conceperea formării pe baza experienței participantului

Accentul pe valorizarea experienței adulților se află în centrul andragogiei contemporane și este în prezent considerat ca esențial de către specialiștii în educația adulților care subscriu la oricare dintre teoriile privind învățarea.

Dintre toate modelele de învățare experiențială care au fost dezvoltate, cel al lui Kolb a fost probabil ce mai influent în ceea ce privește sublinierea importanței metodelor experiențiale, cum sunt de exemplu jocurile, simulările, studiile de caz, psihodramele, jocul de rol sau exercițiul practic.

Tehnici recomandate pentru facilitarea retenției și aplicării

REPETIȚIA

– reformularea aspectelor cheie

ILUSTRAREA

– oferirea de exemple care să probeze informațiile

CONEXIUNEA

– asocierea informațiilor noi cu informațiile deja asimilate

CICLUL ÎNVĂȚĂRII NATURALE

David Kolb, care era psiholog, împreună cu alții au dezvoltat teoria învățării bazată pe observarea modului în care oamenii învață în afara sălii de curs. Pe scurt, Kolb afirmă că învățarea este un proces ciclic care implică patru etape. Kolb afirmă că fiecare dintre noi avem un stil preferat de învățare, care este adesea o combinație a două dintre aceste patru etape.

Kolb sugerează că, pentru ca învățarea să poată avea loc într-un mod eficace, copiii trebuie să treacă succesiv prin toate cele patru etape ale ciclului de învățare.

Tipologia bazată pe teoria lui Kolb

Tipologia dezvoltată pe baza teoriei lui David Kolb, pornește de la intersecția a 2 axe:

De la concret la abstract sau de la simțire la gândire

De la reflexiv la activ sau de la privire la acțiune

Pentru a stabili cele patru stiluri de instruire, Kolb face referință la patru procese fundamentale de învățare: emoția, observarea, gândirea și acțiunea

Caracteristicile celor 4 procese:

Emoțiile și simțurile (experiența concretă) – subiecții “percep” informația.

Observarea reflexivă – subiecții reflectă asupra modului în care informația va afecta diferite aspecte ale vieții.

Gândirea (conceptualizarea) – subiecții compară felul în care informația corespnde experienței anterioare – se creează teorii.

Experimentarea activă – subiecții se gândesc în ce fel informația nouă poate să le ofere modalități inedite de a acționa.

În cadranele determinate de intersecția celor 2 axe, se regăsesc 4 stiluri personale de instruire a adulților

Reflexivul (sau Divergentul)

Este cel care “evaluează” ce s-a întâmplat

Este precaut, preferă să analizeze, să observe

Refuză presiunea timpului

Metode preferate: auto-analiza, discuții în grupuri mici, chestionarele, observarea, feed-back-ul, interviul

Teoreticul (sau Asimilatorul)

Este cel care realizează conceptualizări abstracte

Analizează problemele în manieră logică, pas cu pas

Refuză situațiile ambigue sau cele în care sunt exprimate emoții

Metode preferate: modele, statistici, citate, aplicarea teoriilor

Pragmaticul (sau Convergentul)

Este cel care decide și pune în practică

Îi plac provocările și rezolvarea de probleme

Preferă să îi fie prezentat un model pe care să-l poată prelua

Refuză să acționeze atunci când nu vede nici un beneficiu

Metode preferate: studiul de caz, rezolvarea de probleme, discuțiile, aplicarea în realitate a celor învățate

Activul (sau Acomodatorul)

Deschis către experiențe noi, concrete

Preferă întâi să acționeze și apoi să analizeze

Refuză precauția și rutina

Metode preferate: brainstorming, dezbaterea, rezolvarea de probleme, jocul de rol

Învățarea mersului pe bicicletă

Reflexivul – se gândește la ciclism și privește alte persoane care merg pe bicicletă.

Teoreticul – înțelege care este tehnologia mersului pe bicicletă și are convingerea fermă că o va face în curând

Pragmaticul – solicită informații practice și tehnici de conducere de la cineva care știe să meargă pe bicicletă.

Activul – se urcă pe bicicletă și … încearcă să nu cadă.

Învățarea experiențială

"Spune-mi și voi uita, predă-mi și îmi voi aminti, implică-mă și voi învăța." – proverb chinez

•Oamenii rețin informația astfel:

•10% din ceea ce citesc;

•20% din ceea ce aud;

•30% din ceea ce văd;

•50% din ceea ce aud și văd;

•70% din ceea ce repetă verbal și scriu;

•90% din ceea ce repetă verbal și experimentează.

Ce înseamnă reviewing?

•Reviewing este învățarea din propria experiență – sau abilitarea altora pentru a o face. Reviewing (analiză de proces) te ajută să obții mai mult din munca pe care o faci, din viață și recreare – în special – dacă abilitățile de reviewing se suprapun peste ambițiile personale. Reviewing este orice proces care te ajută să dai sens propriei experiențe pentru învățare și dezvoltare personală.

Diferența dintre învățarea clasică și reviewing

•Teoriile clasice ale educației clasifică elevii ca receptori pasivi de informație.

•Teoria educației experiențiale are o abordare diferită. Implicarea elevilor ca părți active în învățare este filozofia de baza a învățării experiențiale.

Învățarea experiențială are trei componente:

•Cunoștințe – concepte, fapte, informație și experiența anterioară;

•Activități – cunoștințe aplicate la evenimentele curente, în desfășurare;

•Reflecție – gândire axată pe analiza și evaluarea propriilor activități și a contribuției la propria creștere personală.

Activitatea de reviewing include:

•analizarea experienței;

•găsirea semnificațiilor experienței;

•comunicarea experienței;

•resemnificarea experienței;

•învățarea din experiență.

•reflecție asupra experienței;

Activitatea de reviewing are două sensuri:

•Reviewing = învățare – procesul de învățare din experiență (de exemplu, prin modul de ținere a unei agende zilnice de lucru, încrederea într-un prieten, discuția cu un mentor etc). Acest sens se referă la ceea ce faci!

•Reviewing = asistarea altora în învățare – facilitarea învățării experiențiale pentru alții (de exemplu, prin punerea întrebărilor, acordarea feedback-ului, sau explorarea unor alternative de explicare). Sensul se referă la ceea ce face facilitatorul!

Elemente cheie în analiza de proces

•Comunicarea

•Analiza de proces implică comunicarea despre experiența recentă. O dată ce canalele comunicării sunt deschise, analiza de proces se poate desfășura.

•Abilități de a pune întrebări

•Reviewing înseamnă mai mult decât a pune întrebări, dar acesta este primul pas. Întrebările deschise sunt importante.

•Inovare

•Imaginația este importantă pentru a găsi noi căi de a vedea, comunica și învăța.

Procesul de reviewing necesită parcurgerea a patru pași:

•Experiența

•Înseamnă să retrăiești ceea ce s-a întâmplat. Este o reamintire a evenimentelor semnificative asupra a ceea ce s-a întâmplat.

•Exprimarea

•Te obligă să te focalizezi pe calitatea experienței și să-ți pui întrebări de genul: Cum a fost? Cum te-ai simțit?

•Examinarea

•Presupune analiza și raționalizarea experienței avute.

•Explorarea

•Înseamnă pregătirea pentru explorarea unor comportamente reieșite din stadiile anterioare.

Acțiunea presupune adesea fixarea unor ținte.

•motivarea participanților;

•dezvoltarea încrederii;

•crearea culturii de învățare;

•dezvoltarea comunicării și a abilităților interpersonale;

•îmbunătățirea muncii în echipă;

•luarea deciziilor și rezolvarea obiecțiilor;

•abilități de conducere și leadership.

Caracteristici ale învățării experiențiale:

•Asigură o implicare activă a elevului;

•Se bazează pe experiențele lor;

•Asigură un dialog activ între profesor și elev;

•Implică reflecția activă (învățarea este eficientă după ce reflectăm asupra situației la care am participat);

•învățarea este experiențială atunci când experiența umană face parte din procesul de învățare;

•învățarea începe cu ideile și conceptele elevului; nu există un "profesor" care să citească din cărți;

•experiențele personale și dezvoltarea personală sunt valorizate;

•evaluarea este considerată a fi o experiență de învățare pe care elevii învață să o aplice pe ei înșiși;

•învățarea experiențială este organizată în jurul experienței – experiențele anterioare ale elevilor sunt luate în considerare încă din faza de proiectare a cursului;

•învățarea este centrată pe fiecare persoană în parte;

•este o învățare bazată pe percepție, nu pe teorie – învățarea experiențială stimulează abilitățile elevilor de a motiva și explică un subiect, din perspectivă proprie;

•“Experiența este un profesor puternic.”

Bibliografie:

Manual de aptitudini didactice (PHARE), 2004:

http://www.inm-lex.ro/index.php?MenuID=46&DetailID=364

Manualul formatorului (ABA/CEELI), 2003:

http://www.inm-lex.ro/index.php?MenuID=46&DetailID=703

Training manual on the European Convention on Human Rights/ECHR

(CoE), 2006:

http://www.coehelp.org/course/view.php?id=47